Mesajul Prea Sfinţitului Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei Preotul, învață Sfinții Părinți, este dator să învețe poporul prin cuvânt, prin slujire, prin viață și prin scrieri. Cuvântul propovăduirii, fie de la amvon, fie atent alcătuit prin condei, poate însă să aducă rod autentic doar în măsura în care izvorăște din Taina slujirii, adică din întâlnirea omului cu Dumnezeu Cel ce se cuprinde smerit și negrăit în Sfântul Potir, și doar în măsura în care Viața de Sfințenie Mîntuitorului a prins chip cât mai deplin în viața slujitorului Său. În legătură genezică cu slujbele bisericești și cu o viață cucerită de Hristos, cuvântul preotului devine cuvânt cu putere, cuvînt convertitor și tămăduitor. Hristos a încredințat lumea Sa și omul căzut între tâlharii patimilor și înstrăinat de Împărăție, lucrării vindecătoare a Bisericii. Pe această linie se înscrie și inițiativa părintelui Gabriel Bulf de a semăna cuvântul Evangheliei prin intermediul unei foi bisericești parohiale. Ea este cu atât mai binevenită cu cât astăzi s-au așezat începuturile slujirii Jertfei euharistice într-un nou Paraclis (Acoperământul Maicii Domnului) și într-o nouă comunitate. Altarul consacrat astăzi este încă un grăunte de muștar din care va crește copacul Împărăției cerești și din care Dumnezeu va hrăni cu Dumnezeieștile Taine poporul Său. Binecuvântăm, așadar, acest început nou de lucrare în ogorul lui Dumnezeu și îndemnăm pe părintele Gabriel și poporul dreptcredincios să se ostenească spre mântuire, cu osârdie, în jurul Altarului ce s-a sfințit. Și vă mai pun la suflet îndemnul Sfântului Simeon Noul Teolog: „Fiți treji și vegheați, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă răgnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8), „căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui…” (Efeseni 6, 12) ci pentru dobândirea vederii lui Dumnezeu. La aceasta ajung însă doar cei care au inima curată. Iar inima curată este consecința unei întreite lucrări: cea a discernământului duhovnicesc, care separă în lumina crucii lui Hristos cele ce se cuvin de cele ce nu se cuvin în trecerea noastră prin viața pământească, cea a conștiinței drepte și curate, care nu se pune niciodata în cumpănă pentru un „blid de linte” indiferent de situație, și cea a detașării neclintite de orice patimă ce ispitește cu aplecarea irațională spre veacul de acum și spre propriul nostru trup. În acest fel așezându-vă cu toții, păstorul și turma duhovnicească, noul Paraclis și foaia parohială, se vor face izvor de apă vie din care cei ce vor bea nu vor înseta în veac.
Citiţi în paginile noastre: Pag. 2: Despre Intrarea în Biserică a Maicii Domnului --------------------------------------------------
Pag. 3: Pildele lui Dan Puric. La Petrila --------------------------------------
Pag. 4 - 5: Totul despre... Catedrala Văii Jiului
Anul 1 Nr. 1 Noiembrie 2011 Apare în Valea Jiului Publicaţie a Complexului Catedralei “Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” din Petroşani
2
SĂRBĂTOARE DE AZI
INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI (21 NOIEMBRIE) Între cele patru sărbători mari închinate Maicii Domnului, se numără şi cea de azi, aşezată în sinaxar, abia de prin secolul al VIII-lea, zi în care ne amintim de aducerea la templul din Ierusalim a copilei de trei ani, Maria. Era un moment de seamă din viaţa aceleia care avea să devină mai târziu Născătoarea sau Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru a înţelege însemnătatea acesui praznic, sunt de trebuinţă câteva lămuriri de ordin istoric. Şi pentru că în Sfânta Scriptură nu avem nici o ştire cu privire la viaţa Sfintei Fecioare Maria până la naşterea Pruncului Iisus, trebuie să recurgem la cel de-al doilea izvor al Revelaţiei, la Sfânta Tradiţie, transmisă pe cale orală şi apoi fixată în scris. Aşadar, potrivit Tradiţiei, în Nazaretul Galileii trăiau doi soţi, înaintaţi în vârstă, drepţii Ioachim şi Ana, care, în urma rugăciunilor lor stăruitoare, au dobândit de la Dumnezeu un copil abia la bătrâneţe. Bucurie mare a fost în casa acestor oameni drepţi că Dumnezeu a ridicat ,,ocara” ce era asupra Anei, căci steri.litatea era considerată de evrei o pedeapsă de la Dumnezeu. Copila lor a primit numele de Miriam sau Maria, care înseamnă ,,cea plăcută”, ,,cea aleasă” sau ,,cea frumoasă”. Se obişnuia, la vechii evrei ca pruncul întâi-născut să fie închinat la templul din Ierusalim. Urmând acestei tradiţii, cei doi fericiţi părinţi, în semn de mulţumire către Dumnezeu pentru darul nepreţuit ce l-au primit, pentru binecuvântarea trimisă casei lor, au hotărât ca, la vremea cuvenită, copila lor să fie închinată lui Dumnezeu. Şi astfel, după ce timp de trei ani a crescut sub ocrotirea caldă şi duioasă a părinţilor, cărora le mângâia bătrâneţea şi le alunga supărările, aceştia s-au lipsit de bucuriile pe care le aduce orice copil într-o casă şi s-au îndreptat spre templul lui Solomon din Ierusalim. Se mângâiau, desigur, cu speranţa că acolo se va bucura de îngrijire şi de o aleasă educaţie religioasă, ca apoi să devină ea însăşi soţie şi mamă. Nu se puteau gândi că fiica lor va fi aleasă pentru a da trup omenesc lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ajunşi la Ierusalim, Maria a fost încredinţată arhiereului de atunci, Zaharia, de la templul sfânt. Primind pe frageda copilă, sub insuflare dumnezeiască, a intrat cu ea în altarul templului, în ,,sfânta sfintelor”, unde intra, o dată pe an, numai arhiereul. Maria va creşte la templul din Ierusalim până la vârsta de 15 ani.
Potrivit relatărilor unui învăţat iudeu din veacul I, Iosif Flaviu, în incinta templului se construiseră clădiri cu trei etaje, în care erau amenajate locuinţe pentru personalul slujitor de la templu: arhierei, preoţi, leviţi, dar şi locuinţe separate pentru femeile văduve care făceau servicii auxiliare şi care supravegheau totodată creşterea şi educaţia fecioarelor închinate templului (Antichităţi iudaice, cartea VIII, cap. 33). În această ambianţă, de rugăciune şi meditaţie, a trăit şi Fecioara Maria timp de 12 ani. Potrivit tradiţiei urmate la templu, la împlinirea vârstei de 15 ani fecioarele părăseau templul pentru a se întoarce la familiile lor, în vederea căsătoriei. Dar Fecioara Maria a făcut cunoscut arhiereului şi preoţilor de la templu că părinţii ei au făgăduit-o încă de la naştere lui Dumnezeu şi că ea însăşi doreşte să ducă o viaţă sfântă, în feciorie. Probabil că părinţii ei muriseră între timp, căci mai marii templului au hotărât să o încredinţeze unei rudenii, bătrânul Iosif din Nazaret,
cunoscut ca un om drept şi temător de Dumnezeu, care trebuia să fie, în faţa cunoscuţilor, un ,,logodnic”, dar mai cu seamă un ocrotitor şi sfătuitor. De acum înainte, viaţa Sfintei Fecioare Maria este cunoscută, parţial, din paginile Sfintelor Evanghelii. Îngerul Gavriil o vesteşte că va naşte un Prunc, prin lucrarea Sfântului Duh, Care se va chema ,,Fiul celui prea înalt” şi ,, Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1, 32 şi 35). Va urma naşterea în Betleemul Iudeii, fuga în Egipt, reîntoarcerea in Nazaretul natal, copilăria Pruncului Sfânt, cu episodul petrecut în templul din Ierusalim, când Iisus avea 12 ani (cf. Luca 2, 49). Este prezentă la nunta din Cana Galileii, va fi fost prezentă la săvârşirea unor minuni ale Mântuitorului şi Îi va fi ascultat cuvintele de învăţătură. A asistat neputincioasă la patimile, răstignirea şi moartea Lui. Deşi nu avem ştiri directe, desigur ea a fost în Ierusalim la Învierea lui Iisus, ca şi la Înălţarea Lui la cer şi la Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Tradiţia spune că a mai trăit aproximativ 10 ani în casa apostolului Ioan, ucenicul iubit al lui Iisus, după care a trecut la cele veşnice. Să ne rugăm, dar, Prea Sfintei Fecioare zicând: ,,Preacurată şi binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Marie, Maica cea bună a Bunului Împărat, revarsă mila Fiului tău şi Dumnezeului nostru spre pătimaşul meu suflet şi, cu rugăciunile tale, mă îndreaptă spre fapte bune; ca cealaltă vreme a vieţii mele fără prihană să o trec şi prin tine raiul să dobândesc, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti una curată şi binecuvântată”. Amin.
Pictura din interiorul Bisericii este opera pictorului ieromonah Procopie
Acest prim număr al publicaţiei creştine CUVÂNTUL PAROHIAL vă este oferit de Asociaţia Rosa Multiflora (preşedinte Costel Avram) spre aducere aminte a zilei de luni, 21 noiembrie 2011, când se prăznuieşte Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, zi în care şi-a deschis porţile spre lume Paraclisul din Complexul Catedralei “Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” din Petroşani. Această publicaţie va avea o apariţie periodică pe care preotul paroh Gabriel Bulf, cu binecuvântarea Episcopului nostru Gurie, o vor stabili ulterior. Noi, Mihai Barbu şi Rolland Szedlacsek, împreună cu minunaţii elevi ai cercului de jurnalism, ne-am străduit să mijlocim acestei gazete ieşirea la lumină prin “atelierele” noastre electronice de la Clubul Copiilor şi Elevilor Petrila. Să fie într-un ceas bun! Ne puteţi citi on-line, în format pdf pe adresa www.clubulcopiilorpetrila.ro
Pildele lui Dan Puric. La Petrila Cea mai proastă imagine de pe suprafaţa pământului N-am nici un reproş de făcut pentru că mi-a plăcut mai mult tăcerea decât întrebarea pentru că eu mă recunosc în privirea lor. Aici suntem la Petrila, într-un oraş. Eu am copilărit într-o comună prăpădită şi în căminul cultural când se aciuia cineva mai important ştiu că îl priveam într-un anume fel. Important este să rămâi cu anumită imagine sau cu o anumită amintire care cine ştie, Doamne ajută, când se va reactiva. Aşa că eu nu merg pe eficienţa de zi cu zi. Imaginea este eficientă, icoana este adevărată. Eu nu ţin deloc la imaginea României în lume. Cel care a avut imaginea cea mai proastă de pe suprafaţa Pământului a fost Iisus Hristos. L-au scuipat, l-au bătut, i-au umilit slava. Sângele şi transpiraţia Îi şiroiau pe corp şi Îl mai şi huiduiau.. Ziceau: huo, bă, dacă tot ne mântuieşti, mântuieşte-Te pe Tine!. Imaginea sa era făcută zob. Şi s-a făcut cioburi. Iar aceasta este icoana la care noi ne închinăm de 2000 de ani. Aşa că, de-o icoană tot o să punem până la urmă…
CUVÂNTUL LUI PURIC
3
PILDELE LUI DAN PURIC. LA PETRILA Creştinismul stă în calitate Sunt bucuros fiindcă am un moment de fericire lăuntrică pentru că te întâlneşti cu insule de ingenuitate creştină, de păstrare autentică a ortodoxiei în formele sale cele mai curate, cele mai neîntinate. Expoziţia nu are un are un caracter spectaculos, nu are un caracter publicitar ci are un caracter fiziologic. Adică se manifestă de la sine. După cum vedeţi este o expoziţie atât de icoană cât şi de imagine. Paradoxal, dacă vă uitaţi la feţele marilor părinţi ortodocşi când sunt fotografiate, ele devin icoane. N-au nici o şansă să ajungă în foc. Este în imagine o lumină cu totul specială ceea ce denotă un har cu totul şi cu totul special. Gândiţi-vă că aţi fi fotografiat oameni simpli şi atunci fotografia ar fi fost o simplă hârtie fotografică. Aceste imagini cu părinţi pot fi făcute mai mici sau mai mari. Odată înrămate ele devin icoane. Ceea ce vedeţi dv aici se numeşte artă religioasă.. Ceea ce vedeţi dv. la televizor se numeşte „artă” ce duce spre schizofrenizare, tabloidizare şi terminare nervoasă a omului, spre distrugerea lui interioară. Ceea ce vedeţi aici e o insulă. O insulă de creştinism, de dăinuire. Ea e mult mai viabilă decât ceea ce întâlnim pe teritoriul ţării sau a Europei. Şă ştiţi că creştinismul constă în calitate. N-au fost un milion 545 de miliarde de apostoli iar restul erau păgâni.
Istrati, ouăle şi omleta Eu vă doresc în final să nu aderaţi, să nu vă încolonaţi la nici o ideologie şi să rămâneţi aşa cum sunteţi. Adică legaţi de Dumnezeu… În contextul în care copiii nu ştiu că noi, la vârsta lor, eram, deja, încolonaţi o să vă spun că eu, la vârsta voastră, eram încolonat. Am fost pionier, utecist, membru de partid. S-a întâmplat un lucru nemaipomenit pe vremea când toată ţara era o puşcărie. (Şi acum e un ghetou de muncă forţată…) În Occident, mari ideologi spuneau că comunismul este o religie nouă, izbăvitoare. Dar noi eram în puşcărie. Nu mai aveam nevoie de religie, nu mai aveam nevoie de Iisus Hristos. Era doar partidul şi ideologia comunistă. Am avut un mare scriitor, Panait Istrati, care a crezut în comunism. Şi la un moment dat a fost în Rusia să vadă în ce hal s-a asasinat tot ceea ce era elită. A întrebat: De ce aţi făcut toate crimele astea? I s-a răspuns: Tovarăşu’, ca să faci omletă trebuie să spargi ouăle! Istrati a răspuns: Am văzut că aţi spart ouăle dar n-am văzut omleta. Adică aţi ucis oameni dar nu aţi pus nimic în loc. Există lucruri pe care voi, cu respiraţia voastră tânără, o să le puneţi la punct. E greu să spun eu celor din generaţia mea că au început să construiască urât. Dar eu vorbesc cu sufletul vostru pentru că am văzut că Sfiinţia sa a văzut, în icoanele voastre, nişte mărturisiri.. Un lucru cu totul şi cu totul aparte. Eu vorbesc cu sufletul vostru. Voi o să faceţi o Românie creştină, profund creştină, pornind de la icoanele acestea. Pildele lui Dan Puric au fost consemnate de Mihai Barbu la Clubul Copiilor şi Elevilor din Petrila, cu ocazia vernisajului expoziţiei de artă creştină EIKON 2009, în ziua de 20 mai Reproducerile după icoane aparţin elevilor Georgian Busuioc şi Gabriela Domşa (coordonator prof. Liliana Matei) de la Clubul Copiilor Petrila
Bisericile cu turlele de aur Aveţi dreptate, sunt multe biserici şi mănăstiri construite în ultima vreme alandala. După ieşirea de sub cizma comunistă ordinul dat pe Prea Fericitul Teoctist a fost just: Acum e momentul să facem biserici. Era o ieşire de sub un control arhitectural strict şi cineva mi-a spus: Domnule Puric puteţi vorbi cu părinţii să nu mai pună termopane la biserici. Un lucru extraordinar: adică n-o facem seră. S-a pus şi multă gresie şi faianţă. Vorbeam cu Prea sfinţia sa Sebastian, un om de rară credinţă şi trăire interioară şi îi spuneam că ăştia sunt în directă legătură cu Spitalul de Ortopedie. Când ninge şi plouă alunecă toate babele alea acolo şi îşi rup picioarele... Şi ca să faci baie la intrarea în biserică iarăşi e kitch. Să nu vorbim acum de kitch-ul ortodox pentru că nu acesta este subiectul. La fel ca să dai 200.000 de euro ca să aduci lumină cu lumânărica de Acolo e un fel de a pune cuviosului o tichie inutilă de mărgăritar. Categoric, era un fluture pe lampă. Eu n-am nimic cu bietul om dar trebuie păstrat un bun simţ creştin. Trebuie să facem o politică de gestionare a construcţiilor mănăstireşti ca să nu devină opulente. Spunea Sfântul Ioan de Kronstadt să te fereşti de bisericile care au turle de aur.
Icoana şi mănuşa mamei Tehnicile în care au lucrat copii aceste icoane sunt în ulei sau tempera. Am un prieten care a fost profesor la o Academie regală din Anglia. A fost rectorul Institutului de arte frumoase. Mi-a spus un lucru nemaipomenit: Dan, am ieşit la pensie. M-am dus după zece s-a dus să văd ce mai fac ăia la Institut. Nimeni nu mai picta. Totul era pe computer. Când lucrai cu pensula şi cu creionul şi pictai un sfânt această manufacturare se transforma, fără să ştie, în rugă. Ce important ar fi ca fiecare mănăstire să aibă un monah care să scrie arhiva mănăstirii cu mâna. Memoria mănăstirii trebuie păstrată dar nu neaparat pe computer. Arta aceasta a manufacturii este extraordinară. Şi închei aşa: Mama nu-şi mângâie copilul prin mănuşă.(Aplauze.)
Imaginea şi icoana Se discută foarte mult de imaginea României în lume. Este un fals. România se duce în lume cu icoana lui Iisus Imaginea este un lucru de suprafaţă care se discută în spectrul politic. Noi, de 2000 de ani, nu dăinuim cu imagini ci cu icoana lui Iisus. Pe care o regăsim, undeva, pe o mică insulă pierdută în România, pe patru pereţi, ca pe nişte mărturisiri. Ce sentiment puternic al culorii, ce plasticitate extraordinară… Este vizavi o expoziţie pe care am văzut-o şi care e de o calitate excepţională. (E vorba de expoziţia „Metanoia” a lui Mihai Barbu jr.) Dincolo, artistul fotograf descoperă o lume civilă, o lume de la ţară, în întrepătrundere cu biserica. Asta e, deja, artă creştină nu e artă religioasă. Arta contemporană din România şi din lume merge spre descreştinare. Expoziţia aceasta e o replică frumoasă care se dă şi care ne spune că nu se poate altfel. Fotografiile din „Metanoia” fac legătura dintre biserică şi sat. Arta trebuie reîncreştinată. Adică s-o scoţi din dimensiunea psihologică şi să-i redai ideea de taină. Icoanele pe care le-au făcut copilaşii aceştia au această taină.
4
DOSARUL CATEDRALEI
CATEDRALA, ÎN PROIECTE ŞI DOCUMENTE OFICIALE Vrednic este! Axios! Dignus est! Părintele Gabriel Bulf a împlinit în acest an 33 de ani. E vârsta hristică, o vârstă la care omul credincios trebuie să dea seama împlinirilor şi neîmplinirilor sale. S-a născut la Piteşti, în ziua de 10 ianuarie 1978 din părinţii Ioan şi Filofteia. A fost botezat şi s-a împărtăşit, la Piteşti, în Biserica cu hramul Sfântul Prooroc Ilie. Nu întâmplător şi catedrala are acelaşi hram. Hramul a fost ales de însuşi Prea Sfinţitul episcop Gurie. Părintele Gabriel a urmat cursurile Seminarului “Neagoe Vodă Basarab” şi ale Facultăţii de Teologie pastorală “Sfânta Muceniţă Filofteia” din oraşul său natal. În 1997 a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Corina, la sfinţirea unei biserici în satul Bustuchin, judeţul Gorj. Deşi a fost o dragoste la prima vedere, cei doi s-au căsătorit doi ani mai târziu. Pe 17 iulie 1999 s-au prezentat în faţa ofiţerului Stăriii civile din Petroşani iar cununia religioasă au făcut-o pe 31 iulie la Piteşti. Înainte de a fi hirotonit, Gabriel Bulf a fost profesor la Grupul Şcolar Industrial din Lupeni. În ultima zi a anului 2000 a fost hirotonit diacon iar pe 6 ianuarie 2001, a fost hirotonit preot. Aceşte sfinte fapte s-au petrecut la Catedrala din Arad pe seama parohiei din Râu Bărbat cu filiile Hobiţa şi Uric. În 2004 a fost numit sachelar odată cu târnosirea Bisericii din Hobiţa cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. În 2005 a primit titlul de iconom la târnosirea Bisericii din Râu Bărbat cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. În 2006, în parteneriat cu Consiliul Judeţean şi Primăria din Pui (condusă de destoinicul primar Victor Stoica) parohia a deschis la Râu Bărbat un Azil de bătrăni. În 2010, preotul Gabriel primeşte, cu prilejul târnosirii Bisericii din Râu Bărbat cu Hramul „Înălţarea Domnului”, înaltul titlu de iconom stavrofor din mâinile episcopului nostru, Prea Sfinţitul Gurie. Tatăl său s-a prăpădit în anul 2005, de ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Din acel moment părintele Gabriel a simţit că părinţii iubitei sale soţii, Corina, au umplut acest gol sufletesc prin dragostea şi grija deosebită, părintească faţă de el. Astăzi, cu ocazia sfinţirii Paraclisului pentru părintele Gabriel este o dublă sărbătoare fiind şi ziua de naştere a mamei sale, Maria şi rugăm pe Dumnezeu s-o ocrotească. Dumnezeu i-a dăruit părintelui Gabriel două fete: pe Raisa, elevă în clasa a treia la Şcoala generală „I.G. Duca”, şi pe Sara care e, acum, la vârsta grădiniţei. În noiembrie 2001, soţii Bulf au mai avut o fetiţă care, din păcate a trăit doar o zi după ce s-a născut. Poate că noua Catedrală se va clădi, înalt şi luminos, şi pe acestă nevinovată jertfă.
Paraclisul Catedralei Sfântul Prooroc Ilie are o suprafaţă construită de 56,68 mp şi o înălţime de 11,50 m. Este placat cu piatră naturală, tâmplăria este din lemn băiţuit stejar afumat iar învelitoarea e din tablă de cupru. În final, Catedrala va fi de aproape 18 ori mai mare decât paraclisul.
Faţada principală a Catedralei Sfântul Prorooc Ilie În final, crucea de pe cupola principală a catedralei va fi înălţată până la 39,85 m de la nivelul solului. Celelalte două cruci vor fi la înălţimea de 26,25 m de la sol. Soclul catedralei va fi placat cu piatră naturală, ancadramentele vor fi din piatră naturală şi cărămidă aparentă, tâmplăria din lemn stratificat şi geam termopan cu vitralii, balustrada va fi din inox, iar învelitoarea din tablă de cupru. Crucea de pe cupolă va avea 4,9 m.
DOSARUL CATEDRALEI
5
CATEDRALA, ÎN SECŢIUNE ŞI IMAGINI SENTIMENTALE Catedrala. O secţiune transversală până la cota 13,5 m de la sol Pardoselile vor fi din marmură, iar placajul va fi din cărămidă aparentă
Explicaţii foto: Stânga jos - Părintele Gabriel Bulf alături de foşti colegi de la Liceul de Informatică (Emil Danciu, Ion Nişulescu şi Mihai Barbu) şi de prietenul său de la Piteşti, Ilie Emanuel Cojocaru, un coleg cu care a fost împreună de la şcoala generală până la terminarea Facultăţii de teologie. Dreapta - Costel Avram, la o mănăstire din Moldova natală. Sus - Paraclisul din Petroşani, cu doar o zi înainte de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.
6
C U V Â NTUL PAROHIAL DESPRE POSTUL CRĂCIUNUL UI
VINO, VINO MOŞ CRĂCIUNE / CĂ NE-AM SĂTURAT DE PRUNE! Fasolea şi prunele / Să le mânce ciorile / Mămăliga şi cârnaţi - Nouă de-alea să ne daţi! Ne aflăm într-o perioadă de pregătire duhovnicească, în care să tragem o brazdă mai adâncă în ogorul sufletului nostru, în care gândul nostru să fie mai curat, năzuinţa spre săvârşirea binelui mai stăruitoare, rugăciunea mai fierbinte, iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni mai puternică. Ne pregătim să întimpinăm Crăciunul, socotit praznicul iubirii dumnezeieşti, căci prin întruparea Cuvântului celui născut din veşnicie din Dumnezeu-Tatăl s-a pogorât pe pământ toată iubirea cerească pentru că, după cuvântul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, ,,Dumnezeu este iubire” (cf. Ioan 4, 8). Întruparea fiind pornită din iubire, era firesc ca şi învăţătura adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos să aibă în centrul ei tot iubirea. ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27), este prima şi cea mai de seamă poruncă adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin post înţelegem o reţinere, în mod voluntar, de la anumite feluri de mâncare, în speţă de la carne, şi de la băuturi. Dar această înfrânare a trupului prin reducerea hranei are ca scop principal şi refacerea sau îmbunătăţirea vieţii sufleteşti, o înduhovnicire a noastră. Postul e cunoscut şi în alte religii, după cum era cunoscut şi în Vechiul Testament. De pildă Moise, marele prooroc şi legiuitor al evreilor, a postit 40 de zile pentru a fi vrednic să primească – în tunete şi fulgere, pe lespezi de piatră – cele zece porunci dumnezeieşti sau Decalogul, pe care trebuie să le respectăm şi noi, creştinii (cf. Ieş. 24, 38 şi Deut. 1-10). Proorocul Ilie, omul ales al lui Dumnezeu, de asemenea a postit, după care a primit puterea de a deschide şi închide stăvilarele cerului pentru a veni pe pământ ploaia aducătoare de roade. Proorocul Daniel şi cei trei tineri duşi în Babilon au refuzat să mănânce la masa regelui, preferând bucate de legume (Dan. cap.1).
Au postit ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul (cf. Matei 9, 14). A postit în pustie, 40 de zile şi 40 de nopţi, Mântuitorul Însuşi, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2; Luca 4, 2), dar în acelaşi timp, ne învaţă cum să postim şi noi (Matei 6, 16-18; Marcu 9, 28). Posteau Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor (Fap. Ap. 13, 2-3 şi 14, 23), între ei şi Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 6, 5). Ei au fost cei care au rânduit postul pentru toţi creştinii de atunci, ca apoi marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii să fixeze posturile aşa cum le avem până azi şi să scrie pagini memorabile despre semnificaţia postului creştin. Din paginile Sfintei Scripturi şi din scrisul Sfinţilor Părinţi aflăm că postul nu trebuie să fie numai o reţinere de la consumarea unor alimente, în speţă a cărnii, ci dimpotrivă, el presupune, în primul rând, o înnoire sufletescă, o înfrânare de la fapte nesocotite sau nevrednice de numele sau calitatea de creştin. Deci porunca postului are în vedere nu numai trupul, ci mai cu seamă sufletul. Postul trebuie să fie un mijloc de fortificare a voinţei, de întărire a celor slabi în credinţă, de îndreptare a celor rătăciţi, de căinţă şi de părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârşit, de smerenie, de rugăciune mai stăruitoare şi, în chip deosebit, de iertare a semenilor noştri. Mântuitorul condamnă în atâtea rănduri postul pur formal al fariseilor din vremea Sa, recomandând să postim în ascuns, nu pentru ca să fim văzuţi de oameni, ci de Tatăl Ceresc ,,care vede întru ascuns (şi) îţi va răsplăti la arătare” (Matei 6, 18). Sfântul Vasile cel Mare, care a trăit în veacul al IV-lea, scria: ,,A sosit vremea postului şi a curăţiei, nu numai a depărtării de bucate, ci şi a curăţirii de păcate. Postul – continuă el – poate întoarce pe om la Dumnezeu”. Câteva decenii mai târziu, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o predică: ,,Zici că posteşti? Arată-mi aceasta prin fapte! Să postească şi ochiul tău şi gura ta! Să postească toată fiinţa ta!” Iar Sfântul Grigorie de la
Nissa era şi mai categotic când zicea: ,,Opriţi-vă de la cele rele, potoloţi-vă pofta după avere străină, feriţi-vă de câştigul nedrept, stingeţi în inimile voastre iubirea de arginţi! Căci ce folos dacă gura ta nu se atinge de carne, iar tu, prin răutatea ta, mănânci pe fratele tău?!” Postul nostru trebuie însoţit de lacrimile pocăinţei, de rugăciune, de îndepărtarea de tot ceea ce este dăunător vieţii noastre, în genere. Să gândim, să simţim, şi să voim numai ceea ce este vrednic de numele de creştin! Să nu mai iasă din gura noastră cuvinte de ocară, de clevetire, de jignire şi mai cu seamă înjurături! Să trăim deplin, cu toată fiinţa noastră, virtuţile creştine pe care ni le recomandă Biserica! Şi dacă prin eforturi de voinţă ne reţinem de la anumite bucate, tot aşa să ne orprim şi de la gândurile rele şi de la păcatele trupului. Altfel, dacă nu ajungem şi la un ,,post al sufletului”, cel al mâncării nu mai are nici o valoare. Postul nu trebuie să fie prilej de întristare, ci dimpotrivă, de bucurie duhovnicească, ştiind că prin el biruim patimile şi plăcerile trupului, pentru că prin el facem în trupul nostru un lăcaş al Domnului, pentru că prin el ajungem la Înviere. Să dăm, deci, postului o valoare spiritualmorală, ca în felul acesta să fie cu adevărat un act de cinstire a lui Dumnezeu, o jertfă a noastră pe altarul iubirii faţă de Tatăl ceresc şi de Fiul Său, Care a adus în lume adevăratul post: al lacrimilor, al pocăinţei, al rugăciunii, al iubirii de semeni. Prin post, rugăciune, într-ajutorare, iubire frăţească, spovedanie sinceră, împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului, să facem din făptura noastră, în aceste şase săptămâni de post, un sălaş în care să primim pe Pruncul Iisus; să depăşim graniţele firii şi ale egoismului omenesc, revărsând iubirea noastră asupra oamenilor, ca, în felul acesta, să ne apropiem de iubirea dumnezeiască pe care a realizat-o samarineanul din Evanghelie.
APEL UMANITAR PENTRU IULIA GABRIELA GĂLDEAN Fetiţa din fotografie, elevă în clasa a III-a la Şcoala Gen-
erală “I.G. Duca” din Petroşani, necesită o urgentă intervenţie chirurgicală pe creier. Ea a fost programată pentru operaţie în Germania, pe data de 13 decembrie a.c. Iulia Gabriela are o malformaţie congenitală a cărui tratament nu suferă amânare. Aflându-ne în perioada premergătoare Naşterii Domnului şi Mântuirorului nostru Iisus Hristos, nădăjduim că fiecare creştin îi va dărui o şansă pentru o nouă viaţă. Paraclisul nostru va fi deschis pentru donaţii, iar cei care doresc să vireze orice sumă prin bancă o pot face în contul: RO08BRDE220SV56213602200 deschis la BRD Petroşani.
Vă mulţumim şi în numele ei!
OCROTITORUL ROMÂNIEI
7
SFÂNTUL APOSTOL ANDREI - (30 NOIEMBRIE) Biserica noastră a rânduit felurite zile de pomenire pentru cei 12 Apostoli aleşi de Mântuitorul Iisus Hristos şi o zi specială pentru pomenirea tuturor, la 30 iunie, deci după Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, sărbătoare numită ,,Soborul Sfinţilor 12 apostoli”. Pe 30 noiembrie prăznuim numai pe unul dintre ei, pe Sfântul Andrei, ,,cel întâi chemat”, pe care noi românii îl considerăm primul care ,,a chemat” la Hristos pe unii dintre strămoşii noştri geto-daci. Cine era Sfântul Andrei? Era frate cu Simon Petru, cel mai în vârstă dintre apostoli, tatăl lor fiind pescarul Ioan din localitatea Betsaida, situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, deci în nordul Ţării Sfinte, în provincia Galileea. Amândoi s-au numărat printre ,,ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile din pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinţă şi cu proorocia despre venirea lui Mesia. A fost şi el martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscuta convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că acesta era Mesia cel prezis de prooroci. Chemarea lui Andrei la apostolat s-a petrecut mai târziu, fiind relatată şi în pericopa evanghelică citită pe 30 noiembrie (Ioan 1, 35-51; cf. Matei 4, 18-20 şi Marcu 1, 16-20). Sfintele Evanghelii îl menţionează doar de două ori: la înmulţirea pâinilor (cf. Ioan l, 8-9) şi după învierea lui Lazăr (Ioan 12, 20-22). Cu toate acestea, Andrei a fost în permanenţă alături de Mântuitorul: L-a însoţit pe drumurile Ţării Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a săvârşit, a ascultat cuvintele Sale de învăţătură şi parabolele pe care lea rostit în faţa mulţimilor, a suferit alături de ceilalţi apostoli, atunci când Domnul a fost prins, judecat, chinuit şi apoi răstignit pe cruce, s-a bucurat alături de ei când a aflat de minumea Învierii din morţi şi L-a văzut pe Domnul înviat în prima zi şi după opt zile, apoi L-a văzut la arătarea din Galileea, când au primit porunca de a predica Evanghelia la toate neamurile (Matei, 28, 19). În urma acestei porunci date de Domnul, după pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii la Ierusalim în ziua Cincizecimii, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor au început să predice noua învăţătură adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit tradiţiei şi celor scrise de unii istorici şi teologi din primele veacuri creştine, Sfântul Apostol Andrei a predicat întâi în Ţara Sfântă: Ierusalim, Iudeea, Galileea şi Samaria, apoi în Asia Mică (Turcia de azi), de unde a trecut în Europa, pe ţărmul apusean al Mării Negre, ajungând până în Sciţia mică (Dobrogea de azi), dar şi în nordul Mării Negre, în Ucraina de azi, teritorii cunoscute
sub numele de Sciţia Mare. Cu alte cuvinte, Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, strămoşii românilor. A predicat însă şi grecilor care locuiau în cetăţile de la Marea Neagră: Tyras (Cetatea Albă), Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia) şi altele. Pe lângă mărturiile istorice privitoare la predicarea
la Hristos – prin predică şi botez – şi alţi autohtoni geto-daci, iar mai târziu daco-romani. De la noi, Sfântul Apostol Andrei a dus ,,vestea cea bună” şi în Bizanţ (viitorul Constantinopol, azi Istanbul), iar de acolo a trecut în Grecia, ajungând până în sudul ei, în oraşul Patras. Acolo a suferit moarte martirică, fiind răstignit pe o cruce în formă de X (numită până azi ,,crucea Sfântului Andrei”), probabil în cursul persecuţiei împăratului Nero, când a fost martirizat şi fratele său, Petru, la Roma. Biserica a rânduit, încă de prin secolul al II-lea, ca dată de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. Pe la mijlocul secolului al IVlea, moaştele sale au fost duse din Patras la Constantinopol, noua capitală a imperiului roman. Prin veacul al XIII-lea, au fost duse în catedrala oraşului Amalfi din Italia, iar capul a fost aşezat într-o biserică din Roma. De aici, în zilele noastre, ca semn de frăţie creştină, capul i-a fost restituit Bisericii Ortodoxe din Grecia şi aşezat în biserica cu hramul Sf. Andrei din oraşul Patras.
Iubiţi credincioşi,
Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei la geto-daci, avem şi câteva mărturii din tradiţia românească. Unele colinde, legende şi obiceiuri din Dobrogea şi din stânga Prutului de trecerea Sfântul Apostol Andrei prin aceste locuri. Una din acele colinde pomenea de ,,schitul” sau ,,mănăstirea” lui Andrei, la care veneau Decebal şi Traian, cel din urmă ascultând şi slujba săvârşită acolo. Există şi câteva numiri de ape, ca ,,Pârâul Sfântului Andrei” sau ,,apa Sfântului”, precum şi o peşteră în hotarul comunei Ion Corvin (lângă graniţa româno-bulgară), numită ,,peştera Sfântului Andrei”, în apropierea căreia s-a zidit, în anii din urmă, o mănăstire. Fără îndoială că în timpul predicării lui printre strămoşii noştri, Sfântul Andrei a botezat pe cei care i-a adus la Hristos, iar pe unii dintre cei mai râvnitori ,,şi-a pus mâinile”, adică i-a hirotonit, întocmai cum a făcut şi Sfântul Apostol Andrei în călătoriile sale misionare. Episcopii şi preoţii hirotoniţi de el i-au continuat apoi lucrarea misionară, propovăduind noua credinţă şi aducând
Sfântul Apostol Andrei se bucură de o aleasă cinstire în Bisericile greacă, rusă, ucraineană şi română, datorită faptului că a predicat în teritorii aparţinătoare statelor în care îşi desfăşoară activitatea aceste teritorii aparţinătoare statelor în care îşi desfăşoară activitatea aceste Biserici. Patriarhia ecumenică din Constantinopol, de pildă, îl socoteşte drept ,,întemeietorul” acestui ,, scaun apostolic”. Se cuvine ca Biserica Ortodoxă Română să-l cinstească şi mai mult şi să-l considere nu numai ,,cel dintâi chemat la apostolie”, dar şi cel dintâi propovăduitor al Evangheliei la strămoşii noştri, ca pe un ,,apostol” al neamului nostru, al românilor ortodocşi. În felul acesta, şi creştinismul românesc trebuie să fie socotit ca fiind de origine apostolică. Să-l cinstim fiecare din noi, în ziua prăznuirii sale, să-i citim acatistul, să-i aşezăm icoane în casă, să dăm numele său copiilor sau nepoţilor noştri! Să-l cinstim prin cântarea de laudă, pe care i-o aducem la Utrenia zilei, zicând: ,,Pe propovăduitorul credinţei la geto-daci şi slujitor al Cuvântului, pe Andrei cel dintâi chemat să-l lăudăm, că pe strămoşii noştri i-a adus la cunoştinţa lui Hristos, crucea în mâini ţinând şi izbăvind din înşelăciunea vrăjmaşului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toţi românii să- lăudăm şi să-l cinstim, ca să se roage neîncetat lui Hristos Dumnezeu, să ne ferească de toată răutatea şi să mântuiască sufletele noastre” (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie, cu unele adaptări). Amin.
8
Declaraţie sentimentală L-am cunoscut pe părintele Gabriel în perioada când am fost amândoi profesori la Liceul de Informatică din Petroşani. Am devenit, inevitabil, prieteni şi pentru că toată marea literatură a lumii îşi trage seva din Cartea Cărţilor. Iar ca o consecinţă ce se impune de la sine, un profesor de română se găseşte în cea mai bună companie în prezenţa profesorului de religie. Am fost, ca diriginte, cu o bună parte din clasele mele la slujbele părintelui de la Râu Bărbat, Uric şi Hobiţa. Am rămas prieteni în ciuda faptului că viaţa, cu vânturile ei potrivnice, ne-au separat şi ne-au dus, aparent, în direcţii diferite. După un timp, când nu mai eram colegi, părintele Gabriel mi-a arătat o foaie îngălbenită de vreme, ascunsă discret între filele unei Biblii. Acolo erau trecute numele elevilor mei pe care îi pomenea, la slujbe, de ani şi ani de zile. Miam dat seama, atunci, că anticii aveau dreptate când spuneau că nu toate mor şi că sentimentele pot fi la fel pe rezistente precum e bronzul statuilor care înfruntă veacurile. Când buna noastră mamă îşi trăia ultimele sale zile l-am chemat pe părintele Gabriel să vină să-i aducă alinare în durerile trupului dar mai ales să-i uşureze trecerea senină într-o lume mai bună. Mama se bucura de câte ori părintele venea la noi şi era fericită că, la doi paşi de casa unde şi-a petrecut ultimele zile, urma să se ridice o Catedrală. Ştia cu nu o s-o vadă niciodată dar era convinsă că părintele Gabriel se va osteni s-o ridice şi să o slujească cu har şi tragere de inimă. De aceea şi noi am mijlocit, cât am putut mai bine, implicarea vicepreşedintelui consiliului judeţean, Costel Avram, în dialogul cu autorităţile localeîn frunte cu primarul Tiberiu Iacob Ridzi- pentru a duce la bun sfârşit unele chestiuni pământeşti fără de care nimic din cele veşnice nu ar fi fost posibile. Când peste un alt arc de timp, cineva care se va ruga în Catedrala noastră şi va citi aceste rânduri, îngălbenite de o altă vreme, va aprinde, cu siguranţă, o lumânare de mulţumire spre cinstirea acelora care au fost şi care, asemenea Meşterului Manole, au lăsat în urma lor un limpede izvor cu apă vie. Mihai BARBU
MESAJE ŞI DECLARAŢII Costel AVRAM
O poveste simplă cu o Catedrală de afară. Şi cu singura din Vale Am aflat cu ocazia vizitării unei catedrale din Franţa o istorisire pe care ne-a spus-o ghidul aşezării şi pe care vreau să v-o împărtăşesc şi domniilor voastre. Eram în faţa unei catedrale impunătoare care îi lăsase pe unii muţi de admiraţie iar pe alţii cu gura căscată. Era, fără îndoială, o capodoperă a arhitecturii şi o mândrie pentru toţi credincioşii. Povestea era următoarea: un trecător pe acele meleaguri, în timpul construcţiei catedralei, a întâlnit mai mulţi muncitori cu care a intrat în vorbă. „Ce faci aici?” l-a întrebat pe unul care căra căramizi. „Nu vezi? Car cărămizi!” a zis omul. La fel l-a întrebat pe care care săpa un şanţ, pe cel care ridica o schelă, pe cel care prăvălea bolovanii la vale. Toţi i-au răspuns în acelaşi mod lapidar în care a răspuns şi primul om pe care l-a întâlnit în cale. Dezamăgit, trecătorul îşi mai încearcă odată norocul. Îl întreabă pe un om care nu căra nici cărămizi, nu săpa nici şanţuri, nu ridica nici schele şi nici nu prăvălea bolovanii spre vale. „Cu ce te îndeletniceşti aici?” a întrebat curios trecătorul. „Ridic o catedrală!”, a spus, simplu şi mândru, omul. La Petroşani toată lumea de pe acest mare şantier ştie că, acum, la sfârşitul anului 2011, a început ridicarea unei catedrale, prima de pe aceste meleaguri. Sper, din toată inima, să fie la fel de frumoasă, de mândră şi de smerită precum cea pe care am admirat-o afară. Şi, mai ales, să aibă parte de credincioşii pe care îi merită cu prisosinţă. Ca un om care am fost, dintotCuvine-se să le mulţumim... deauna, alături de Biserică şi slujitorii Primăriei Petroşani (d-lui primar Tiberiu Iacob Ridzi), firmei Drupo Călan (d-lui Gabriel Doda), condu-cerii Apaserv Valea Jiului (d-lor Cristian Ionică, Florin şi Adi Donisa şi doamnei Monica Tarcea), Societăţii Hidroconstrucţia (d-lui director Iacob), firmei Ecowood (director Adrian Florescu) pentru ridicarea paraclisului, antreprenorului general S.C. Aveg S.A, şi, nu în ultimul rând, d-lui Costel Avram, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara. Apoi le mulţumim INSEMEX-ului, salariaţilor de la Primăria Petroşani, celor de la Pompieri (d-lui comandant Avram), Termoficare, Universitate, Poştă, Insemex, minerilor de la Livezeni, filialelor locale ale băncilor CEC, BRD, Raiffaisen, Banc Post pentru cei 2% cu care am început lucrările, d-lor Florin Pasăre, Milu Părău, Sorin Avramescu, Lucian Istrate, Şontropel Adrian, Lovas Cristian, Emiliei şi lui Raj Tunaru, jurnaliştilor de la Ziarul Văii Jiului (d-lui director Cătălin Docea), Mondo TV (d-lui Ionuţ Drăgotesc), Mondo FM, Kapital TV pentru promovarea ideii şi a proiectului nostru.
ei, vă rog să-mi permiteţi să împărtăşesc cu dumneavoastră, preoţi şi ierarhi, dar şi cu toţi credincioşii din municipiul Petroşani, bucuria de a sfinţi Paraclisul din Complexul Bisericesc „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”. De asemenea, salut cu plăcere apariţia publicaţiei „Cuvântul parohial”, care va reprezenta, fără îndoială, o cale de a transmite „cuvântul ziditor de suflete” către cei mulţi cu cre-dinţă în Dumnezeu. Vă rog să-mi permiteţi ca, în numele Consiliului Local, al Primăriei municipiului Petroşani şi al meu personal să vă mulţumesc pentru truda dumneavoastră şi să vă asigur de tot sprijinul nostru, în nobila misiune de a alina suferinţele celor aflaţi la greu. Împreună, şi numai împreună, vom reuşi să facem tot ce ne stă în putinţă, pentru a nu uita de cei mai trişti ca noi. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Primarul municipiului Petroşani, Tiberiu IACOB-RIDZI --------------------------------------------Un gând pios, acum, cu ocazia sfinţirii Paraclisului din Complexul Bisericesc „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” din Petroşani, alături de asigurarea întregului meu sprijin pentru acest lăcaş sfânt! Intenţiile lăudabile ale ctitorilor acestui Complex Bisericesc pentru ajutorarea celor aflaţi la nevoie mă determină să fiu părtaşe la acest demers înălţător. Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă însoţească în tot ceea ce întreprindeţi!
Paraclisul e încă un şantier. Şi în exterior şi în interior. Foto: C-tin Barbu
Deputat, Monica IACOB-RIDZI