Avantul literar & artistic (numar pilot)

Avântul în A.D. 2013 Mihai BARBU

Cuvânt înainte de ieşirea în lume a “Avântului”

Un amic, bun ziarist şi în presa cotidiană şi în cea literară, mi-a zis, odată, că dacă ai acoperi frontispiciul majorităţii revistelor literare din ţară şi data apariţiei lor nu ţi-ai da seama unde, când şi cum au apărut.

Principalul defect al acestor reviste de cultură, care apar în zone geografice atât de diferite, este acela că nu reflectă viaţa literară şi artistică a locului şi a timpului. În orice sondaj de audienţă ziarele locale sunt, mereu, situate înaintea celor naţionale.

Există şi o explicaţie logică.

Omul vrea, în primul rând, să ştie ce se întâmplă la el acasă, pe strada sa şi în oraşul său. Ceea ce se întâmplă aiurea, vede seara, cu vârf şi îndesat, la televizor. Orice manual de jurnalism îţi atrage atenţia că o ştire care cuprinde un accident minor din

oraşul tău are un impact mult mai mare la cititorul presei locale decât o catastrofă majoră petrecută aiurea.

Apoi, lunarul nostru de cultură şi artă îşi propune să fie o publicaţie cu picioarele pe pământ. Pe pământul local. Vrem, ca orice Avânt care se respectă, să aibă cititorii şi partizanii săi fideli. În acest sens vă vom oferi, număr de număr, câteva genuri publicistice care au făcut deliciul presei culturale interbelice şi care, azi, sunt total neglijate. Vom promova, înainte de toate, interviul, ancheta literară şi reportajul literar. Dovadă e chiar acest număr-pilot. Nu vom neglija relatările unor personalităţi culturale, politice sau eclezestiace care au poposit, de-a lungul vremii, în Valea Jiului şi care au scris sau au vorbit, de bine sau de rău, despre oameni şi locuri din zona noastră.

De ce am botezat această publicaţie “Avântul literar şi artistic”? În primul rând pentru faptul că “Avântul” a fost singura publicaţie săptămânală din Valea Jiului care a apărut, la noi, în perioada interbelică şi a rezistat, pe piaţă, până la venirea comuniştilor. Ceea ce ştim astăzi despre viaţa de zi cu zi a Văii Jiului, în perioada de după Marea Unire, despre industrializarea şi popularea zonei, ştim din paginile săptămânalului “Avântul”, fondat şi susţinut de generosul domn Taloescu. Din păcate vremurile în care apare Avântul nostru nu sunt cele mai propice vieţii intelectuale.

Minele se închid (pe bani grei!), zona se depopulează iar Valea se pregăteşte să moară încet şi sigur. “Avântul”, din acest punct de vedere, vrea să se ancoreze în viaţa Cetăţii şi să-i dea, măcar de doi lei (acesta ar putea fi

1

chiar preţul revistei), speranţă.

D o r i m , d e a s e m e n e a , să-i promovăm pe scriitorii acestui ţinut. Alături de ei vom invita să scrie la revista noastră scriitori importanţi de pe întreg cuprinsul patriei. Ideea noastră e ca cititorul, lecturându-i pe toţi, să nu mai ştie cine pe cine onorează.

Numărul de faţă e un numărpilot. E o simulare tipărită a ceea ce am vrea să fie, de la începutul anului viitor, Avântul Văii noastre. Am recurs la această modalitate pentru a putea da posibilitatea celor care vor să ni se alăture să vadă, în mod concret, dacă între ideile expuse, aici şi acum, şi materializarea lor există o deplină concordanţă. În loc de final, o să vă povestesc o pildă auzită, într-una din dimineţile trecute, la un radio matinal. Cineva invită un număr mare de amici la masă.

“Bucatele vor fi destule dar”, zice gazda, “cu băutura nu mă descurc. Vă propun ca fiecare să aducă o carafă mică de vin şi să o pună într-un vas mare, care va fi la îndemâna tuturor”. Unul din viitorii meseni şi-a zis că ar putea să-i păcălească pe ceilalţi aducând cu sine doar o carafă plină cu apă. “Oricum nu se va observa că am adus apă dacă restul butoiului e plin cu vin.

O să fie doar puţin diluat…”

Masa a fost împărătească. Când au terminat de mâncat, mesenii au vrut să bea un pahar cu vin dar au constatat, cu stupoare, că beau doar apă. Pentru că toţi au gândit la fel ca omul nostru…

Prin urmare, dragii noştri colaboratori, dacă ne veţi aduce apă în carafă, veţi bea apă. Iar dacă vă veţi dovedi generozitatea aducând vin, cu vin vă veţi desfăta.

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

2

9 pentru o literatură nouă

Relatare, la zi, despre scriitorii “oficiali” din Vale Carte de vizită, anul 2013 În Valea Jiului, trăiesc, mai bine au mai rău, 9 membri ai Uniunii Scriitorilor: unul la Uricani (Ion Hirghiduş), unul la Lupeni (Gheorghe Truţă), niciunul la Vulcan, niciunul la Aninoasa, patru la Petroşani (Dumitru Velea, Valeriu Butulescu, Marian Boboc şi Mihai Barbu) şi doi la Petrila (soţii Ion Dan Bălan şi Elisabeta Bogăţan). Ei fac parte din asociaţii diferite (patru la Craiova, unul la Sibiu, unul la Piteşti, unul la Bucureşti, unul la Timişoara, unul la Alba - Hunedoara).Mai trec prin Petroşani, din pricini sentimentale şi legate de obârşie, Ioan Lascu din Craiova, Mihai

Dragolea din Cluj şi Dan Ioan Nistor din Constanţa. Cinci dintre scriitorii din Vale sunt cetăţeni de onoare ai localităţilor unde domiciliază: Ion Hirghiduş, Valeriu Butulescu, Marian Boboc şi Ion Dan Bălan. Lascu şi Dragolea sunt şi ei cetăţeni de onoare ai Petroşaniului. A refuzat această onoare Dumitru Velea. Sunt cetăţeni de onoare ai judeţului nostru de munte d-nii Valeriu Butulescu şi Dumitru Velea. Marea lor majoritate sunt sau au fost dascăli în învăţământul gimnazial (Gheorghe Truţă, Ion Dan Bălan şi Elisabeta Bogăţan), secundar (Mihai Barbu) şi universitar (Ion Hirghiduş şi Ioan Lascu). Unul a fost director de teatru (Du-

mitru Velea), unul e la serviciul de protocol al mineritului din Vale (Valeriu Butulescu) şi unul de ziarist activ (Marian Boboc).

Cinci dintre scriitorii din Vale sunt doctori: unul în filozofie (Ion Hirghiduş), unul în ştiinţe inginereşti (Valeriu Butulescu) şi trei în filologie (Ioan Lascu, Mihai Dragolea şi Mihai Barbu / cu teze despre Albert Camus, Şcoala de la Târgovişte şi Ion D. Sîrbu ). Au vizitat lumea, în lung şi lat, Valeriu Butulescu (care a fost în aproape 100 de ţări) urmat, la mare distanţă, de Ioan Lascu (care a văzut circa 40 de ţări). Trei au maşină, şase - n-au. Dar ei sunt, dincolo de viaţa de zi cu zi, poeţi, dramaturgi, prozatori, critici şi istorici literari. În această ultimă (sau, mai degrabă, primă) calitate s-au avântat să scrie şi în acest prim număr (pilot) al publicaţiei noastre.

COMUNICATUL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA Luni, 7 octombrie 2013, a avut loc numărătoarea voturilor pentru preşedinţia USR. Reamintim că anul acesta alegerile au avut loc, conform noului statut, în toate filialele USR din ţară şi din Republica Moldova.

Comisia de numărărtoare a voturilor, deschizând urnele, a dat publi-cităţii următoarele rezultate: Nicolae Manolescu – 705 voturi, Dan Mircea Cipariu – 196 de voturi.

37 de buletine au fost anulate. În continuare, a avut loc prima şedinţă a Consiliului USR rezultat din alegerile recente, în cadrul cărora preşedintele ales

Nicolae Manolescu şi-a anunţat echipa de conducere: Varujan Vosganian – prim-vicepreşedinte şi Gabriel Chifu – vicepreşedinte.

Iată şi componenţa CONSILIULUI USR ales pentru următorii 5 ani: Aurel Maria Baros şi Gabriela Adameşteanu – Filiala Bucureşti - Proză Dan Mircea Cipariu şi Nicolae Prelipceanu – Filiala Bucureşti - Poezie.

Peter Sragher – Filiala Bucureşti - Traduceri literare Victor Gh. Stan – Filiala Bucureşti - Literatură pentru copii şi tineret Radu Voinescu – Filiala

AVÂN TUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Cinci ani cu ei în frunte Bucureşti - Critică şi istorie literară Horia Gârbea – Filiala Bucureşti Dramaturgie Cornel Ungureanu şi Lucian Alexiu – Filiala Timişoara Vasile Dan – Filiala Arad Nicolae Oprea – Filiala Piteşti Gabriel Coşoveanu – Filiala Craiova Rita Chirian – Filiala Sibiu Aurel Pantea – Filiala Alba Iulia – Hunedoara Marko Bela – Filiala Tg. Mureş Irina Petraş şi Ruxandra Cesereanu - Filiala Cluj Adrian Lesenciuc – Filiala Braşov Angelo Mitchievici – Filiala Dobrogea - Constanţa Corneliu Antoniu – Filiala Sud-est - Galaţi Leo Butnaru – Filiala Chişinău Cassian Maria Spiridon şi Gellu Dorian – Filiala Iaşi Calistrat Costin – Filiala Bacău.

Iată şi componenţa COMITETULUI DIRECTOR al USR, aşa cum reiese ea din alegerile recent încheiate: Preşedintele USR, Nicolae Manolescu Primvicepreşedintele USR, Varujan Vosganian Vicepreşedintele USR, Gabriel Chifu Aurel Maria Baros, preşedintele Filialei Bucureşti - Proză Dan Mircea Cipariu, preşedintele Filialei Bucureşti - Poezie Mircea Mihăieş, din partea Filialei Timişoara Adrian Popescu, din partea Filialei Cluj Cassian Maria Spiridon, preşedintele Filialei Iaşi.

Au fost alese şi comisiile USR, după cum urmează.

COMISIA SOCIALĂ: Iulian Boldea, de la Filiala Tg.

Mureş Dan Tărchilă, Filiala Bucureşti - Dramaturgie Ovidiu Dunăreanu, Filiala Dobrogea -Constanţa Victor Gh. Stan, Filiala Bucureşti - Literatură pentru copii şi tineret Lucia Verona, din partea Filialei Bucureşti - Dramaturgie.

COMISIA DE RELAŢII EXTERNE: Horia Gârbea, Filiala Bucureşti - Dramaturgie Leo Butnaru, Filiala Chişinău Denisa Comănescu, Filiala Bucureşti - Poezie Ruxandra Cesereanu, Filiala Cluj Aurel Maria Baros, Filiala Bucureşti - Proză.

COMISIA DE MONITORIZARE, SUSPENDARE ŞI EXCLUDERI: Mircea Mihăieş, Filiala Timişoara, Nicolae Prelipceanu, Filiala Bucureşti Poezie, Ion Vartic, Filiala Cluj, Gabriel Coşoveanu, Filiala Craiova, Adrian Alui Gheorghe, Filiala Iaşi.

COMISIA DE ONOARE ŞI DEMNITĂŢI: Gabriel Dimisianu, Filiala Bucureşti - Critică şi istorie literară Ion Pop, Filiala Cluj Livius Ciocârlie, Filiala Bucureşti - Critică şi istorie literară Al. Călinescu, Filiala Iaşi Marta Petreu, Filiala Cluj.

COMISIA MINORITĂŢILOR: Marko Bela, Filiala Tg. Mureş Slavomir Gvozdenovici, Filiala Timişoara Dagmar Maria Anoca, Filiala Arad Ivan Kovaci, Filiala Bucureşti Poezie Karacsony Zsolt - Filiala Cluj COMISIA DE CENZORI: Viorel Lică, Filiala Bucureşti Poezie Nicolae Corlat - Filiala Iaşi Nicolae Firuleasa, Filiala Craiova Mircea Stâncel, Filiala Alba Iulia Andrei Novac, Filiala Timișoara.

Următoarea şedinţă a Consiliului USR va avea loc în luna decembrie a acestui an.

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

3

4

Manolescu, Cetăţean de Onoare

Nicolae Manolescu, în dialog cu iubitorii de literatură din Vale Între 19 şi 20 aprilie 2012, scriitorii din Comitetul Director al USR au fost oaspeţii Văii Jiului. Invitaţia a venit din partea Societăţii „Rosa Multiflora” din Petroşani (preşedinte Costel Avram) şi un punct de maxim interes a constat în întâlnirea scriitorilor cu publicul din Valea Jiului.

Aceasta a avut loc în după-amiaza zilei de 20 aprilie 2012, la Clublul Elevilor din Petrila. Acolo, cei 5 profesori (care au mai rămas după „reforma” - absolut tembelă - a inspectorului general de tristă amintire, Alexandru Lăutaru, care, pur şi simplu, a înjumătăţit efectivul instituţiei) au încercat să fie gazdele perfecte ale unei întâlniri memorabile. Organizatorii au convenit cu oaspeţii lor ca fiecare dintre ei să povestească o întâmplare (sau mai multe) despre felul în care au cunoscut Valea şi oamenii de aici.

Pentru că ceea ce s-a spus atunci a rămas, până azi, un secret pentru marele public, iniţiem, aici şi acum, un serial care să redea, cu fidelitate, cum s-au raportat mari scriitori contemporani la aceste locuri şi la oamenii din Vale. În acest număr vom reda intervenţiile d-lui profesor Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi a d-nei Irina Horia, redactorul - şef al revistei Lettre internationale. Subtitlurile ne aparţin. (Mihai BARBU) Doamnelor şi domnilor, Vă mulţumesc în primul rând celor de aici, care ne-aţi invitat.

Vă mulţumesc atât în numele meu cât şi a colegilor mei cărora o să le dau şi lor ocazia să spună câteva cuvinte. Dacă nu vor fi în stare să spună ceva despre Petroşani, cred că vor fi capabili să vă citească câte ceva. Nu sunt sigur că toţi vor citi lirică. Unii s-ar putea să citească epopei. Şi atunci să vă văd...

Pe „Drumul cenuşii” s-au întâlnit trei oameni:

Buzura, Manolescu şi Iosif Bocan Venind încoace, după ce am primit invitaţia şi am aflat ce ne aşteaptă, m-am întrebat eu însumi dacă pot să spun ceva despre Petroşani sau doar o să spun câteva vorbe politicoase, rostite într-o ocazie ca aceasta. Şi am constatat că mă leagă foarte multe de Petroşani şi unele dintre ele într-un mod destul de strâns. Voi încerca să fac o selecţie... Înainte de toate vreau să vă spun o întâmplare.

Citisem, la data apariţiei lui, adică acum aproape trei decenii, un roman al lui Augustin Buzura

în care fusese vorba despre cunoscuta grevă a minerilor din 1977. (E vorba despre romanul „Drumul cenuşii”, Editura Cartea Românească, 1988, n.n.) Nu ştiu dacă cei mai tineri îşi mai aduc aminte şi nici dacă s-au păstrat ceva din amintirile de atunci. Pentru că minerii de atunci nu mai sunt. Foarte repede după aceea au dispărut. Citisem romanul lui Buzura şi, evident, scrisesem despre el.

Mulţi ani mai târziu, după 1989, într-o emisiune de televiziune, „Profesiunea mea, cultura”, l-am invitat pe Buzura să discutăm, printre altele, despre acest roman cu mari probleme,

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Coada scriitorului. La mină despre felul cum s-a documentat şi, mai ales, cum a suferit scriindu-l.

E un roman despre greva minerilor dar în care nu se vorbeşte despre mineri. E vorba în ediţia princeps din anii 80. În ceea ce priveşte documentarea, mi-a spus că a avut mari probleme. Securitatea s-a ţinut după el. Îşi bătuse gura, probabil, spunând că scrie un roman despre mineri şi Securitatea se ţinea, nedespărţită, de el. Venind în Valea Jiului a vrut să intre într-o mină pentru a putea vorbi de condiţia minerului. Şi a vorbit cu un director de mină. Omul nu era demult timp director de mină: numai de vreo 6-7 ani. I-a spus ce vrea şi directorul i-a zis: „Hai în mină!” „Da”, a zis Buzura, „dar ştiţi că am coadă...

Vă creez probleme”. La care directorul cu pricina i-a spus: „Să vină, domnule, dacă le dă mâna...” Şi l-am întrebat, atunci, pe Augustin Buzura: „Îţi mai aduci aminte cum îl chema pe acel director?” „Da”. Era Iosif Bocan.

Vreau să spun că Iosif Bocan, acum 5-6 ani, a fost cu mine în mină, tot la Petroşani (N.Manolescu a coborât în mina Dâlja, azi închisă definitiv, n.n.). Şi, prin el, am cunoscut şi eu mina şi pe mineri. Am avut atunci şi o discuţie cu mai mulţi ingineri de mină după evenimentele, deasemenea, binecunoscute când minerii au venit la Bucureşti. Acelaşi om l-a dus, atunci, pe Buzura în mină şi, acum, pe mine. Acum, tot cu toate riscurile, pentru că eram un intelectual şi mă aflam, ca să zic aşa, în gura lupului. Îi sunt recunoscător lui Iosif Bocan pentru că această vizită care mi-a permis să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat. Am

Manolescu şi Bocan, mai tineri cu 13 ani, la Petroşani crezut şi eu, ca toată lumea, că minerii de la Petroşani, Petrila au venit la Bucureşti din proprie iniţiativă. Aşa am aflat că lucrurile nu stăteau aşa. Aşa am aflat ce înseamnă să fii miner. Şi că nu toţi cei care lucrează la mină şi în jurul ei, sau deasupra ei, sunt mineri.

După mineriade, Petroşaniul şi-a ales un primar din partea unui

partid de intelectuali Lucrurile acestea erau foarte importante pentru mine atunci pentru că vreau să vă spun că am făcut un pariu... Un pariu prin care să încerc să demonstrez că Valea Jiului, Petroşaniul şi celelalte localităţi, din câte ştiam, din câte citisem, din câte vorbisem cu Ion D. Sîrbu şi cu alţii nu este o zonă, ca să zic aşa, formată din oameni violenţi şi primitivi. Gata oricând să dea cu bâta în intelectuali care ar avea,

Costel Avram, preşedintele Asociaţiei Rosa Multiflora

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

5

6

În fieful lui Miron Cozma, un intelectual... chipurile, o altă opinie politică.

Ci că este vorbă de o zonă culturală prin excelenţă, cu una din cele mai vechi săli de teatru din România, o zonă care a dat o intelectualitate remarcabilă.

M-am întâlnit la casa de cultură, la teatru, cu numeroşi intelectuali din zonă şi am constatat că imaginea pe care ne-o făcusem noi, bucureştenii (deşi eu nu sunt bucureştean!) despre Valea Jiului şi despre mineri era complet greşită. Şi iată că dl.

Carol Schreter a reuşit să fie ales primar la Petroşani. Un pri-

În acelaşi timp, Iosif Bocan şi-a luat, ca să spun aşa, riscul de a candida pe listele PAC-ului (Partidul Alianţei Civice, n.n.) pentru Parlament. Iarăşi, într-un moment nepotrivit. Un moment în care nimeni nu era foarte sigur că un om cu funcţia pe care o avea atunci, director general la Regia Huilei, nu ar fi trebuit să se regăsească pe listele unui alt partid. Nu ştiu care.

Dar, desigur, mai mare, cu mai mare greutate şi cu o bază, să spunem, de masă. Şi-a luat acest risc cu eleganţă, confir-

Profesorul Manolescu şi inginerul Bocan, la Cabana Rusu mar atipic, dealtfel... Era un om binecunoscut în zonă şi înainte de 1989 şi era, cu certitudine, o figură deosebit de interesantă.

Nu era omul cel mai potrivit pentru a fi primar la Petroşani din partea unui partid, cum spunea Costel Avram, format din intelectuali. Petroşaniul m-a confirmat pe mine şi nu prejudecata. L-au ales pe Carol Schreter primar. Şi în prima şi în a doua legislatură pe care, din păcate, nu a mai terminat-o.

mând, într-un fel şi domnia sa, ceea ce ştiam dinainte, ceea ce bănuiam şi ceea ce, în acelaşi timp, doream. Aşa se face că la Petroşani, în fieful lui Miron Cozma, nu mult după evenimentele tragice şi foarte marcante pentru istoria postdecembristă a României, a fost ales primar un om din partea unui partid de intelectuali.

În România există o mulţime de consilieri pe care nimeni, niciodată, nu-i ascultă Acuma vă spun că legătura mea cu Petroşani nu se limitează, în mod evident, numai la atâta. Îi datorez d-lui Bocan şi multe altele. Eu nu aveam de unde să ştiu cine este d. Carol Schreter.

Trebuia să aflu, să mă informez şi am întrebat. Faptul că oamenii politici întreabă (mai ales când fac partide sau conduc partide) nu este foarte obişnuit.

Nu vreau să par lipsit de modestie dar eu am făcut-o. De regulă, noi avem răspunsuri la întrebări. Ori se pare că dacă nu întrebi, rişti foarte mult şi o să greşeşti. Cred că ar trebui să învăţăm asta din multele păţanii pe care le-am avut în ultimii 22 de ani. E normal să-i întreb pe cei care se pricep când e vorba de lucruri la care se pricep şi la care noi nu ne putem pricepe.

Există o instituţie în România, înstituţia consilierilor. Sunt consilieri în jurul primului ministru, a preşedintelui, a miniştrilor. Uitaţi ce înseamnă un consilier: e omul care îţi dă sfaturi. Ori, eu ştiu miniştri şi prim-miniştri care au zeci de consilieri pe care nu-i întreabă niciodată, nimic. Aceşti consilieri discreţi sunt foarte numeroşi pentru că un om, orice funcţie ar avea, nu le poate ştii pe toate. Poţi să fii economist, să conduci un judeţ şi să nu şti cum e cu alte zone unde economia nu e obligatorie. Poţi să fii doctor şi să nu te pricepi la finanţe, poţi să fii poet, de pildă, şi să nu te pricepi la nimic. De aceea eu cred că vă spun lucrul acesta dintr-o experienţă personală. M-am bazat pe ceea ce mi-au spus nişte oameni, ca d.

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

C e m a i v i n e p e Va l e î n j o s Bocan şi colegii mei de aici, despre oamenii de aici. Ce-au fost, ce-au făcut...

limba îmi voi da demisia. Alternativa e simplă. Deocamdată, nu mă mănâncă limba. Aştept şi eu

de Ion D. Sîrbu şi, nu în ultimul rând, de multele discuţii pe care le-am avut cu el. Un om, zic eu,

Să vedem ce se mai întâmplă în ţară şi ce mai vine pe Vale în jos...

Am făcut şi eu un fel de politică de cadre dar în sensul bun al cuvântului, nu în sensul ăla dinainte de 89. M-am informat. Pe vremea aia nici nu ştiu dacă se vorbea de CV-uri sau alte chestii din astea. N-am făcut asta în mod sistematic dar am făcut-o.

Aşa am ajuns la d. Carol Schreter. Poate că mi-a folosit faptul că am întrebat. Dar, altfel, nu aveam nici o şansă. Vă daţi seama că d. Bocan era un om bun. Dar eu de unde era să ştiu cine ar fi un om potrivit, modest, un om de meserie, care a lucrat ca director de mină şi care a fost cap de Vale vreme de decenii?

N-aveam de unde să ştiu. Trebuia să întreb. Experienţa asta, m-aţi putea întreba, la ce mi-a folosit? D. Iosif Bocan nu s-a ales în Parlament, eu am fuzionat partidul cu PNL-ul şi aşa s-a terminat istoria. Dacă privim lucrurile aşa, mai circumspect puţin, aş zice că nu mi-a folosit experienţa. Aşa că o recomand, cu o anumită măsură, căruia ar vrea s-o urmeze. Există şi riscuri să nu-ţi folosească. Dar cred că altfel nu se poate. Şi degeaba se laudă, unii şi alţii, că partidele lor au durat, iar al tău – nu. Tu ai întrebat, consilierii noştri au fost discreţi, noi rezistăm şi voi nu mai sunteţi.

Bun! Rezistaţi. Dar v-aş întreba şi eu la rândul meu: „Vă place?”

Nu pot să vă răspund, n-am voie să fac politică. Când voi demisiona din ambasadă (N.Manolescu este ambasadorul nostru la UNESCO, n.n.) voi putea vorbi. Dacă mă mănâncă

Fostul prefect Dezmeri şi preşedintele CJH, Mircea Moloţ

să văd ce se mai întâmplă. Ce mai vine pe Vale în jos...

O socoteală simplă:Cine nu caută, nici nu găseşte Sigur că, dincolo de toate acestea, legăturile mele cu Petroşa-

niul au fost nu neaparat practice ci, mai degrabă, sentimentale. În mod sigur au fost când e vorba

reprezentativ, într-un fel, pentru oamenii de aici. Nu uitaţi că omul acesta a îndurat cât alţi colegi de-ai noştri luaţi la un loc. A fost un om care a venit, într-o singură gheată, din fundul marii Uniuni Sovietice. Omul ăsta poate fi socotit, dincolo de scriitorul ca atare care a dat şi

numele teatrului din Petroşani, un fel de prototip pentru oa-

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

7

8

Incompetentul veşnic din învăţământ menii foarte serioşi din Vale.

Care sunt oameni cu minte întreagă şi la fel de rezistenţi ca şi rugbyştii, ca să spunem aşa.

(Citatul evocat înainte este inexact: rugby-ul este un joc de golani jucat de gentlemeni.) În acelaşi timp să ne gândim că trebuie să-i căutăm pe asemenea oameni. Mă întorc de unde am plecat. De ce i-am căutat?

Pentru că dacă nu-i căutăm, nui găsim. Şi nu e vorba doar de noi, care venim din altă parte.

Dacă mă întrebaţi cine l-a făcut om politic să ştiţi că eu l-am făcut!

Dacă tot vorbim de experienţa de partid vreau să vă spun că am avut mari probleme cu statutul pe care l-am făcut atât de democratic că n-am putut să mai fac nimic. Una din măsuri

filiale pe care trebuia să-i dau afară şi nu puteam. Ei profitau de poziţia lor şi nu adunau niciodată cvorumul necesar şi nu se putea ţine şedinţa de comitet local. Drept pentru care rămâneau pe funcţie.

Urmaşii mei într-ale politicii, în frunte cu Crin Antonescu (dacă vă întrebaţi cine l-a făcut om politic, să ştiţi că eu l-am făcut!), procedează altfel. Am făcut multe lucruri bune, după cum vedeţi... Crin Antonescu dă afară din partid după cum vrea el. Şi trebuie să recunosc că experienţa lui politică e mai bună decât a mea. Dacă cineva îl supără, îl dă afară. Şi gata! Ce mi-aş fi dorit să fi putut face la fel! Dar m-a apucat democraţia cu statutul... Aşa că nu vă sfătuiesc să aveţi statute foarte democratice pentru că nu mai poţi să scapi de aceia care îţi fac rău.

Nicolae Oprea, între o contabilă şefă şi o traducătoare

prevedea că, în termeni juridici corecţi, în termeni de reciprocitate, omul este dat afară în acelaşi fel în care a fost ales. Am avut probleme cu destui şefi de

La Uniunea Scriitorilor e cam acelaşi lucru. În principiu, nu poţi să dai afară pe nimeni. Dar am observat că şi în ceea ce îi priveşte pe profesori e la fel.

Charta profesorului spune că acesta poate fi scos din învăţământ dintr-o mulţime de motive şi ticăloşii. Pentru un singur motiv el nu poate fi dat afară: incompetenţa! Un om poate fi dat afară pentru că a furat, a omorât şi pentru multe altele. Pentru incompetenţă nu există o prevedere regulamentară. Aşa se întâmplă şi în partide, aşa se întâmplă cam peste tot în România.

Mutaţi-vă viaţa din măruntaiele pământului la suprafaţă şi urcaţi-o pe munte!

Pe vremea noastră, d. Bocan mi-a spus că în Valea Jiului erau 21 de mine. Acum mai sunt 8. De 4 era, gata-gata, să „scapaţi” dar am înţeles că aţi găsit o formulă să le salvaţi.

Oricum, 8 faţă de 21... Problema e că aceste mine nu sunt desfiinţate, neaparat, de reaua voinţă a cuiva. Şi mi-a displăcut, întotdeauna, să dau vina pe ăştia care guvernează că ei desfiinţează minele. Au fost desfiinţate, încet, încet, de toate partidele care au fost la putere şi se pare că asta este situaţia.

Bani pentru retehnologizare şi bani pentru a descoperi alte zăcăminte mai bine ascunse nu vom găsi foarte curând. Şi atunci...

Vorbeam cu d. preşedinte al Consiliului Judeţean şi am constatat că aveţi o perspectivă aici pe care, cel puţin până acum, n-aţi folosit-o. Petroşaniul poate să-şi mute viaţa din măruntaiele pământului la suprafaţă şi s-o urce pe munte. Este o zonă cu un potenţial turistic imens. Nu ştiu câte mai sunt în ţară atât de bogate, din punctul ăsta de vedere. Aici este ceva de făcut...

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

P r o st u l o b i c e i d e a î n t re b a Cu minele, chiar dacă acum leaţi salvat, pe cele 4 din 8, până la urmă tot o să se închidă. Indiferent cine, tot le va închide cineva. Cel puţin aşa mi-aţi spus dv şi mai mulţi oameni care se pricep. Eu, v-am spus-o, am acest prost obicei de a întreba.

Sunt foarte curios de felul meu şi când spun ceva, citez. A spus dl..... Am voie să spun? Aşa miau spus dl. Moloţ, dl. Avram, dl.

Bocan. Asta e! Dacă ei nu se pricep vă rog să mă iertaţi că v-am spus nişte lucruri neadevărate.

Acuma, ca să nu lungesc vorba, le dau şi colegilor mei prilejul de a vă spune câteva cuvinte. Nu înainte de a vă mulţumi încă odată pentru felul în care ne-aţi primit, în condiţiile în care ne-aţi cazat şi în care ne-am desfăşurat lucrările noastre, ale Comitetului Director.

Au fost lucrări foarte importante pentru că avem atât de mari probleme, neplăcute, că ne-a făcut bine ca, în timp ce vorbeam, să privim pe fereastră şi să vedem Parângul şi Retezatul şi toată zona. Ne-a ridicat, un pic, moralul pentru că în Bucureşti nu avem nici o perspectivă. Vedem doar Calea Victoriei şi doar şirurile de maşini. Avem o clădire pe care nu ştim dacă o mai putem păstra. ( E vorba de Casa Monteoru, sediul USRului, care între timp a fost revendicată şi însuşită - prin sentinţă definitivă- de către urmaşii proprietarului, n.n.)

„Şcoala e infrastructura infrastructurii!”

Vreau să subliniez faptul că mi se pare important ca, din când în când, oameni ca noi, care ne ocupăm de literatură, să ne întâlnim cu cititorii noştri. Faceţi abstracţie de faptul că eu mă ocup

şi de altceva. Sunt profesor. Am fost profesor până acum 3 ani când m-am pensionat. Sunt profesor şi voi rămâne profesor. Le

frastructură e vorbă iar infrastructura infrastructurii e şcoala. Şcoala românească trece printr-o formă de transformare

Horia Gârbea şi Gabriel Coşoveanu in Parâng

mulţumesc celor care mi se adresează aşa. La asta ţin cu adevărat, restul funcţiilor sunt trecătoare. Asta îmi e meseria.

Pe certificatul meu de pensionare scrie 50 de ani vechime. 50 de ani petrecuţi în şcoală. Şi dacă nu eram exmatriculat, aş fi avut 53. Mă rog, am pierdut 3 ani. Plus încă unul de şomaj, când am terminat facultatea.

Pentru mine şcoala este totul şi cred că de aici pleacă tot răul şi tot binele. Eu cred că în România, acum, nimic nu este accidental. Totul ţine de infrastructură iar şcoala este infrastructura infrastructurii. Ne tot plângem, aoleau, ce accidente au fost din cauza zăpezii. Da, dar cum arată autostrăzile şi şoselele lipsite de orice apărare? Asta uităm... A luat foc nu ştiu ce, nu ştiu unde. Da, dar cum arată sobele noastre? Deci tot despre in-

cronică de 20 de ani şi din care nu se mai înţelege mare lucru.

Acum avem două reforme. Una pusă în aplicare de d. Funeriu înainte de a pleca din minister şi alta a d-nei Andronescu care n-a fost pusă în aplicare pentru că nu era USL-ul la putere. Le ştiu pe amândouă, am vorbit şi cu unul şi cu altul şi am constat că avem un mic ghinion. Cădem, undeva, între cele două reforme.

D-na Andronescu este o persoană care ştie bine şcoala dar e un pic conservatoare. Cea a d-lui Funeriu e un pic în faţă. Nu se poate, cum zicea Petre Roman, implementa în şcoala românească chiar peste tot, în acest moment. Acum, sigur e că avem o reformă aflată între ele.

Dar, acuma, ce să facem? Eu, personal, aş adopta-o pe cea a dlui Funeriu că e în faţă. Nu se aplică în toată lumea dar se aplică în anumite locuri.

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

9

10

Computere, fără closet şi apă curentă Cealaltă trage un pic lucrurile în spate. Şi când spun asta mă gândesc că n-avem voie să

pedepsim nişte copii aflaţi în şcoli bune şi cu posibilităţi numai pentru că există şi şcoli

closet, nici apă curentă. Ce facem? Îi pedepsim pe toţi pentru unii? Nu se poate. Încercăm

să nu-i vedem pe ceilalţi şi iar nu-i bine... Har Domnului, nu sunt nici ministrul Învăţământu-

Poetul Gabriel Chifu proaste unde nu există posibilităţile respective. Nu vorbim de computere, că acolo n-au nici

O întrebare mereu actuală în România de azi: Cine îi caută pe cei 15.000 de specialişti?

Aşa că îl las pe miniştrii care vor veni să-şi spargă capul cu această problemă.Cu un avertisment: să punem şcoala pe picioare pentru că arată din ce în ce mai prost. Nu mă refer la un anumit tip de cultură în şcoli. Eu pariez pe cultura generală. Poate că nu e bine. Poate că trebuie să mergem pe specialităţi. Nu ştiu. Dar, oricum, ne trebuie ceva pentru că riscăm să se aleagă praful. Nu suntem foarte departe de starea asta de dezagregare a materiei care se numeşte praf. Nu suntem foarte departe! Doamne fereşte, se face odată masa critică şi ne-am trezit dincolo de prag. Sper din toată inima să existe oameni cu minte, cu cap şi cu dorinţă de a face ceva fiindcă bănuiala mea este că ne-ar lipsi oamenii pricepuţi. Nouă ne lipsesc oamenii care vor să-şi pună competenţa practică într-un domeniu sau altul. Unii sunt competenţi dar n-au chef să facă ceea ce trebuie. Când preşedintele Constantinescu a zis că avem 15.000 de specialişti toată lumea a râs. Şi eu am protestat.

Am zis: „15.000 de specialişti în România? Aţi înnebunit!

Sigur că avem!” Avem mult, mult mai mulţi dar trebuie să-i căutăm şi să-i găsim. Asta-i problema noastră. Nu competenţele ne lipsesc ci, dacă vreţi, dorinţa de a-i căuta, de a-i motiva şi de a-i pune în la treabă. Şi, desigur, de a-i plăti, dacă e cazul!

lui şi n-am nici o poftă să fiu vreodată.

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

The Great Escape. In Petroşani Irina Horea, redactor-şef Lettre internationale

Stăteam în casă la Petroşani şi, ţup!, la cinema să vedem “Marea Evadare”!

Eu doar traduc literatura. Dar dacă ştiam ce se pregăteşte aicea mărturisesc că mi-aş fi căutat jurnalul din anul 1973 în care miam notat, zi de zi şi ceas de ceas, ceea ce am trăit, ca o experienţă unică, chiar şi de atunci încoace pentru mine. În sensul că a fost vacanţa de primăvară, eram la liceu şi am hotărât, cu tata, să ne luăm bani de buzunar, să ne punem câteva lucruri într-o sacoşă şi să pornim cu autostopul prin ţară timp de 10 zile. Direcţia a fost Tg. Jiu, Valea Jiului, Deva de unde voiam să ajungem la Hunedoara, Timişoara, etc. N-a fost să fie.

Pentru că drumul nostru a fost oprit de o iarnă neaşteptată, la început de aprilie, care ne-a surprins aici la Petroşani în sandale, tenişi şi cu îmbrăcămintea de primăvară. Era un vânt teribil şi un vânt la fel, plus o ninsoare care, dimineaţa, ne-a ajuns până la glezne. Într-un oraş în care sosisem cu o zi şi jumătate în urmă şi intrasem în mină în 1973, cu mult înaintea unora care au făcut mărturisiri aici şi sunt foarte mândră că am şi eu ceva deosebit faţă de ei. Am coborât cu liftul, am intrat într-o galerie dar nu pot să vă spun distanţe şi dimensiuni. Am stat de vorbă cu minerii, mai ales tata (“e vorba de poetul Ion Horea”, adaugă Nicolae Manolescu) şi apoi am ieşit afară, de-a lungul unei benzi transportoare. Pare incredibil dar am optat pentru acest

traseu, care însuma sute de trepte, ca să ieşim la suprafaţă.

Este o amintire pe care n-o pot confunda cu nimic. La intrare ni s-a dat nişte cizme bune şi un fel de pelerine ca să nu ne murdărim pe hainele noastre orăşeneşti. În mină am nimerit cu un picior într-o groapă plină cu apă murdară şi praf de cărbune. Drept pentru care cizmele şi pelerina nu mi-au fost de nici un folos pentru că am ieşit neagră din mină. Acea zăpadă care ne-a prins aici ne-a obligat să stăm în Petroşani încă două zile.

Iar ceea ce ţin minte nu se compară cu nimic din ceea ce, în puţinul timp petrecut aici, ieri şi azi, am văzut. Nu mai recunosc absolut nimic înafară de vechea clădire a minei Livezeni. E la fel de sordidă cum era şi atunci. O stradă principală pe care s-a construit sau renovat enorm de atunci încoace. E greu de recunoscut un spaţiu sau altul în afară de parcul care acuma se numeşte Carol Schreter. Şi cam atât. Erau oameni întunecaţi de viaţa pe care o duceau, erau case cenuşii, era un aer foarte greu, era un gri închis, lumina era la fel. Nu găseai mai nimic deşi eram doar în 73. Era un singur restaurant în care ne-am dus să mâncăm pentru că nu aveam nici ce să găsim şi nici unde să gătim. În local erau oameni obosiţi, erau tăcuţi dar agresivi când intram în vorbă. Mâncam o omletă cenuşie, o pâine cenuşie

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

11

12

Bocanci de iar nă într-o prăvălie din ‘73 alături de oameni care, probabil, ieşiseră din şut şi beau ceva înainte de a se duce acasă. Era o

film care se numea „Marea evadare” pe care la Bucureşti nu l-am văzut. La Bucureşti se

Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Oprea şi Adrian Popescu, la Mănăstirea Prislop atmosferă teribil de apăsătoare.

Poate singura lumină de atunci, pe lângă cea a zăpezii, a fost faptul că la cinematograful aflat vizavi de casa unde stăteam, unde am fost găzduiţi, rula un

scoseseră din cinematografe, după Tezele din 1971, mai toate filmele străine. „Marea evadare” a fost, într-adevăr, o evadare dintr-un fel de cenuşiu care era în Bucureşti. Eu, cel

puţin, aşa îl receptam. L-am văzut de 4 ori pentru că nu prea aveam ce face în Petroşani.

Spre Deva nu puteam înainta pentru că nu aveam cu ce să ne îmbrăcăm şi cu ce să ne încălţăm. La o prăvălie ne-am dus să ne luăm ceva bocanci de iarnă dar nu am găsit nimic. Aşa că stăteam în casă şi, ţup!, la cinema să vedem „Marea evadare”. A fost o evadare pentru noi dintr-un mod de viaţă orăşenesc, o evadare absolut extarordinară. Mărturisesc că, dincolo de spaţiul şi de cenuşiul acesta am întâlnit oameni foarte calzi şi foarte prietenoşi. Eu îmi dădeam seama de această diferenţă în care trăiam şi ceea ce simţeam că voiau să ne ofere.

Era un dar extraordinar al oamenilor de aici pentru noi, ăia, veniţi dintr-un alt spaţiu. Mă rog, nu ştiu cum vedeau ei Bucureştiul în vremea aceea dar, în orice caz, ear un spaţiu străin pentru ei. Noi, nimeriţi într-un loc al oboselii, al unei munci istovitoare, al unui cenuşiu etern.

Aceasta era impresia pe care ne-a lăsat-o Petroşaniul în 1973.

De aici am plecat, tot cu autostopul, spre Haţeg, Simeria şi Deva. Dar datorită zilelor petrecute la Petroşani a trebuit să ne întoarcem mai devreme în Bucureşti şi să ne întrerupem călătoria. Iar, ieri, când am venit aici mi-am adus aminte de un alt moment, din 1983, când am străbătut Valea Jiului, mergând de la Târgu Jiu la Deva, şi ţin minte că am trecut prin foarte multe tuneluri. Mă bucur că, după aproape 40 de ani, sunt din nou aici şi nu mai recunosc nimic. Ci doar căldura oamenilor iar ceea ce ştiam despre Valea Jiului nu se mai potriveşte deloc cu ceea ce am găsit acum.

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

El-Roi din Petroşani Mihai BARBU

Interviu cu poetul Augustin Frăţilă, pe vremea când nu era numele unui premiu literar de 10.000 euro:

„Eu am obsesia fericirii şi am o structură foarte fricoasă. O frică interioară, nu de cineva sau ceva, o frică ciudată. Totdeauna a trebuit să am un loc unde să pot fi apărat!”

Am găsit, recent, într-un caiet studenţesc de-acum aproape 15 ani transcrierea unui interviu cu poetul Augustin Frăţilă realizat, în redacţia cotidianului „Matinal”, pe când pregăteam pentru tipar „Dicţionarul scriitorilor din Vale”. Augustin a fost un om care a trăit prima parte a vieţii sale la Petroşani, unde a şi terminat liceul. Plecând de la această evidenţă am stat de vorbă cu el dar, din pricini de care nu-mi mai amintesc cu plăcere, interviul a rămas doar în stadiu de manuscris. Pentru că, azi, numele poetului e pe buzele tuturor romancierilor români cred că a sosit vremea potrivită pentru a-l face public. Augustin Frăţilă s-a prăpădit în 2010, răpus de o boală necruţătoare. Faptul că acest interviu apare după atâta amar de ani nu e întâmplător. Poate că el chiar acum trebuia să apară. Pe cartea pe care mi-a oferit-o, cu acel prilej, mi-a scrsis următoarele: „Augustin Frăţilă şi Mihai Barbu...în ideea că un cititor al meu devine imediat un co-autor.

Lui şi familiei sale le dedic aceste imagini din Vale. Cu dragoste, Augustin Frăţilă, Petroşani, 28 februarie 99, red. Matinal”.

Cartea pe care o am de la el se numeşte „El-Roi”, a apărut în 1997 şi făcea parte din seria „Poeţii oraşului Bucureşti” a colecţiei „Biblioteca Bucureşti”. Selecţia a fost făcută, prin vot secret, de un juriu alcătuit din Cezar Baltag (preşedinte), Dan-Silviu Boerescu (secretar), Gabriel Dimisianu, Irina Mavrodin, Iosif Naghiu, Cornel Regman, Liviu Ioan Stoiciu (membri). Proiectul respectiv era susţinut financiar de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, cu sprijinul Editurii „Cartea Românească”. Ceea ce este minunat pentru noi, cititorii din Vale, este că această carte de poezie este despre Petroşani, Iscroni, Uricani, Parângul Mare, Căsuţa din Poveşti, cartierul Carpaţi, cartierul Aeroport, biserica momârlanilor, muzica funerară, Pomul cu lalele, pârtia Racoţi, strada Institutului, strada principală, Zidul moale de la Alimentară, cinematografele Republica şi 7 Noiembrie (O, tempora!) Într-o altă ordime de idei, voi mai menţiona faptul că, după ce veţi citi textul de mai jos, puteţi constata că Nichita, citat de Augustin Fraţilă, a fost premonitoriu şi pentru el şi prietenul său mai tânăr.

Mai ales după sfârşitul lor prematur, la 50 respectiv 57 de ani.

Am stat în camera în care s-au iubit Nichita şi Gabriela Melinescu - După plecarea ta din Valea Jiului, n-am mai ştiut mare lucru despre tine. Ai trecut, odată, prin Petroşani, însoţind Cenaclul Flacăra. Apoi ai devenit faimos prin discul pe care l-ai făcut împreună cu marele poet Nichita Stănescu. Povesteşte-ne cum s-a întâmplat că ai păşit, împreună cu Poetul necuvintelor, la Electrecord?

- Să încep puţin mai devreme, de la 72. Am plecat de aici, după repetate necazuri ale lui taicămeu la spital, la Deva şi Tulcea.

Am plecat din Valea Jiului şi m-am retras în Bucureşti, unde am făcut o şcoală de 3 ani de zile. Ăsta a fost primul meu contact cu Bucureştiul, pe termen mai lung. Întâmplarea a fost că

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

13

14

Noi nu facem muzică, facem cărticele... orice om, ajuns la Bucureşti, săşi caute nişte cunoştinţe unde să tragă. La Vulcan era familia

venea tot felul de lume. Primul individ pe care l-am cunoscut şi l-am văzut cu ochii mei, dintre

doctorului Krauss, a cărui nevastă se mutase în Bucureşti după ce divorţaseră. În capitală, ea a devenit o gazdă celebră a boemei bucureştene. A murit acum câteva luni. Cunoscând-o pe această persoană, taică-meu m-a depus la ea în gazdă, pentru primele luări de contact cu marele oraş. Întâmplarea, exact întâmplarea, a făcut ca după câteva luni de zile să aflu că locuiam chiar în camera unde au stat şi s-au iubit Nichita Stănescu cu Gabriela Melinescu. În aceeaşi curte locuia Aurel Covaci, pe care-l vedeam în fiecare dimineaţă, la ora 5, aplecat la maşina de scris, traducând nişte chestii la care lucra el pe atunci. Şi, din vorbăn vorbă, fiind tânăr şi dornic să cunosc nişte oameni care m-ar fi putut ajuta în scris, ne-am împrietenit. Pentru că asta-mi doream dintotdeauna: să ajung scriitor. Chestia cu facultatea devenea problema părinţilor mei.

scriitori, a fost Titus Popovici.

Acea casă era un loc din Bucureşti unde se putea întâlni lumea literară, ei fiind deosebit de primitori. În primăvara lui 1975, într-o dimineaţă, ieşind din cămăruţa din mansarda mea, trecând prin curte am auzit voci noi. Aurel Covaci m-a văzut. În faţa noastră, pe scaun era Nichita Stănescu, care tocmai venise de la un chef, tras peste noapte, cu Sorin Dumitrescu şi cu încă cineva. Nu m-a chemat el, Covaci, degeaba. Ştia că mă mai omoram cu chitara din când în când. Mai ales noaptea mă auzeam în cartier şi nu era foarte plăcut pentru toată lumea. Şi printre cântecele pe care le făceam eu pe atunci, era unul pe versurile lui Nichita Stănescu. Covaci ma pus, ştiind că lui Nichita îi plăceau chestiile astea, să i-o cânt.

- Pe cine ai reuşit să cunoşti acolo?

- Probabil că, timorat fiind de prezenţa lui Nichita, şi cum ei erau obosiţi după chef, lucrurile nu au mers aşa cum mă aşteptam eu. Am fost cam agresiv şi

- Aurel Covaci era ceva foarte rar pe atunci, prin 72-75. Acolo

- Cum a fost această primă întâlnire dintre cântăreţ şi poet?

le-am spus că nu aşa te comporţi cu un om care abia reuşeşte să-şi stăpâneacă tremurul mâinilor. Ce mai încoace şincolo, i-am acuzat de cinism. Ei m-au făcut puşti obraznic iar eu am spus că, de multe ori, e bine să nu cunoşti persoana ci numai să-i citeşti opera. Nichita l-a sunat apoi pe Aurel Covaci şi i-a spus să-l aducă pe puştiul ăla imediat la el. Şi să-i spună că a avut mare dreptate când a spus că sunt nişte boşorogi.

Seara ne-am întâlnit şi, din momentul ăla, nu ne-am mai despărţit până când a murit.

Trebuie să le spun scriitorilor români că Nichita era unul din cei mai civilizaţi tipi pe care i-am văzut în viaţa mea. Avea un caracter deosebit. Avea timp să fie şi om de caracter.

Nichita: „Bătrâne, discul e o altă problemă, noi nu facem muzică, noi facem cărticele!”

-Cum aţi ajuns să faceţi discul respectiv?

- Discul, de fapt, este opera strădaniei lui Constantin Crişan.

S-a chinuit cu noi doi ani de zile până l-a convins şi pe Nichita să facă această chestie.

Avea o doză de optimism, ca orice scriitor, dar nu-i plăcea să facă lucruri care îi scăpau de sub control. I-a spus: „Bătrâne, discul e o altă problemă, noi nu facem muzică, noi facem cărticele!” Până când, într-o dimineaţă, Crişan a aranjat la „Electrecord” un spaţiu liber şi, la ora 7, ne-a luat pe mine şi pe Nichita să luăm contact cu Ştefan Horea. Nu ne-a spus despre ce-i vorba. Zicea că o să fie o discuţie liberă. Ne-am dus acolo ca la orice discuţie liberă, toată

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Dacă trece Eminescu prin casa mea şi eu... lumea era pe aparate dar nimeni nu mai credea că se va întâmpla sau că se va face un disc. Şi neam văzut în faţa faptului împlinit. Am înregistrat totul în acea dimineaţă şi a rămas aşa cum era. Înregistrarea s-a făcut de la 8 dimineaţa până la 12.

Asta a fost! S-a înregistrat acest disc fără să se taie nimic din el.

Constantin Crişan ştia că aveam piesele, mai ales că mă văzuse cu Nichita prin multe locuri din ţară şi prin Bucureşti.

zile până când Breban mi-a propus să lucrez, pentru el, la „Contemporanul”. Era al doilea om, după Nichita, care mi-a acordat această şansă şi m-a apreciat întotdeauna. Am părăsit „Viaţa Românească” şi m-am dus la „Contemporanul”. A mers cât a mers pentru că eu sunt o persoană incomodă pentru orice fel de conducere. De stânga, de dreapta, sau de centru.

„Mi-e foarte greu să fiu generos. Sunt legat ”Bătrâne, dacă trece puţin de mâini, mi-e Eminescu prin casa mea greu, este afacerea şi eu nu-mi dau seama?” mea” (Nichita Stănescu) - Între tine şi Nichita era o relaţie specială. Cum ai reuşit s-o construieşti?

- Între noi, adică între Nichita şi mine, era o chestie tacită: el nu a intervenit niciodată pentru mine, nu a cerut nimănui să mă publice, nu i-am cerut să-mi scrie ceva...Era altceva faţă de toţi ceilalţi care toţi voiau un referat, ceva...El a suferit săracu, pe chestia asta. Îşi dădea cam uşor girul, ăsta era unul din defectele lui. El spunea: ”Bătrâne, dacă trece Eminescu prin casa mea şi eu nu-mi dau seama?” Era un mod de a descoperi pe cineva şi atunci au trecut pe la el mulţi oameni care nu aveau ce să caute în literatură...

- Cum ai ajuns din folkist scriitor şi din scriitor - editor?

- În 94, Răzvan Petrescu mi-a propus un post de redactor-şef.

Surpriza mea a fost ca, după două zile, făcându-mi un curriculum vitae şi vorbind cu patronul să fiu chemat şi numit redactor-şef. Am funcţionat sub această titulatură până acum un an când făcându-se nişte parteneriate germane puternice,

în Editura „Allfa”. Dar care s-a separat de grupul editorial şi care a rămas integral românească. Mie mi s-a făcut postul de director la editura de literatură. Aşa se face că, de un an de zile, mă ocup de Editura „Alfa”. Am pus la bătaie relaţiile mele din aceşti ultimi 20 de ani.

Au fost nişte relaţii curate. Oamenii pe care-i solicit acum, îmi răspund pentru că ei ştiu că eu nu le-am cerut niciodată nimic.

Dacă artistul este bun şi are valoare, chiar dacă nu ne place nouă, trebuie respectat.

- Cum e să fii, azi, editor în România capitalistă?

- Dacă la scriitor, de exemplu, nu-mi place cum scrie proză, ca editor trebuie să te desparţi de sentimente şi să vezi dacă o carte se vinde sau nu se vinde.

Sunt mulţi scriitori care vând bine la ora actuală. Cât de elegant este compromisul? Compromisul se face, nu poţi să nu-l faci. La un ziar, la o editură, nu poţi să nu-l faci. Dar prestanţa o scoate, de fapt, numele editurii sau al ziarui respectiv. Se ştie că,

- Ai mai întâlnit un alt om providenţial pentru tine?

- Faptul că sunt editor are iar o descendenţă ciudată. Cum mi s-a întâmplat de fiecare dată.

Parcă a fost un blestem să o iau, mereu, pe diagonală. În 90 mi s-a oferit şansa de a lucra pentru o revistă, ceea ce îmi doream foarte tare. Am lucrat la „Viaţa Românească” vreo 8-9 luni de

Poetul Augustin Frăţilă, criticul Alexandru Condeescu şi regizorul Lucian Pintilie pe educational şi pe drept, a rămas o singură linie beletristică, ca o linie separată, inclusă

în ceea ce mă priveşte, oamenii spun că nu trec de o anumită barieră a calităţii şi atunci în-

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

15

16

Gramatica morţii. În poezie şi în viaţă treaga selecţie se face de la sine. Mi-e foarte greu să fiu generos. Sunt legat puţin de mâini, mi-e greu, este afacerea mea şi trebuie să trec peste nişte bariere politice. Aşa că am mulţi prieteni care vin la mine şi n-am ce să le fac. E foarte greu dar trebuie să fac şi chestia asta. Plus că nu orice cunoştinţă mi-e şi prieten şi aşa mai departe. Am încercat pe cât am putut să ajut oameni care m-au ajutat. Sunt în continuare subiectiv. Nu cred că, în calitate de editor, o să-mi permit vreodată generozitatea...

„În camera aceea aveam o bibliotecă şi am crescut în atmosfera aia, apărat de cărţi”.

- Pe cine te bazezi în activitatea ta editorială?

- Am norocul de a avea un consilier care nu e angajat permanent, Dan Silviu Boerescu, un critic cu care se lucrează foarte bine. Ştie tot ce se scrie, unde se scrie şi cum se scrie. El face o primă selecţie de nume. Lucrăm foarte bine împreună, repet, şi reuşim să vindem foarte bine produsul românesc.

Augustin Frăţilă/ Drumul Undeva/ într-un film, un om/ tăia un drum printro pădure; drumul/ începea cu sine şi ducea/ către gândul lui; cu buştenii/ doborâţi podea drumul - ani la rând/ zi după zi, ajunse la vârsta/ de aur... şi văzu, coborând/ ca-ntr-o clepsidră,/ prin culoarul deschis, o stea, ascunsă/ până atunci vederii; adormi pe marginea/ drumului printre fragi şi ferigi,/ acoperit/ de înţelepciune.

Eram, probabil, foarte tânăr şi/ credul; m-am grăbit să/ merg acolo să-i termin drumul... am/ cerut prietenilor părerea - la început/ au râs, după care s-au enervat, mi-au zis/ că am înnebunit, că era doar o ficţiune, degeaba/ le spuneam eu că, o dată gândit, lucrul există.../ m-au/ lăsat baltă, au plecat la o altă cârciumă, să/ bea liniştiţi./

Imagine din centrul Petroşaniului interbelic

- Unde ai debutat şi cum ai evoluat ulterior?

- Am debutat la Petroşani, în revista „Tinere condeie” şi apoi în „Luceafărul”, în 1978. În 1981 am vorbit cu Nichita Stănescu care mi-a adus o parte din celebritate. Dar nu era aceea pe care mi-am dorit-o. E foarte greu să-ţi fărâmi bucăţica de celebritate pe care ai câştigat-o, lăsând loc liber pentru cea pe care o doreşti cu adevărat. Cam asta am vrut să fac eu. Să dispar, pur şi simplu, din priza cântăreţilor folk. După 20 de ani scrisesem prima carte care trebuia să apară. Ceea ce m-a costat pentru că primul meu volum este făcut din alte trei cărţi. Am rupt sute de foi.

A doua carte e scoasă la concursul Cărţii Româneşti, unde am participat la îndemnul lui Boerescu, şi care este, efectiv, o carte a Văii. Se pot recunoaşte, din carte, locuri şi lucruri foarte clare. Oricine de aici, din Vale, le poate recunoaşte. Au apărut la un an, una după alta. „Gramatica morţii”, în 96, a avut norocul să ia Premiul Uniunii Scriitorilor. A doua se pare că este la Academie. Acum încerc să scriu un roman. De fapt mai de multă vreme scriu un roman care este tot al Văii Jiului. Nu mă grăbesc şi nu vreau să fie o proză poetică ci chiar un roman. Între timp am făcut multe traduceri de poezii în franceză, engleză, spaniolă şi am tradus două cărţi din engleză. Cam asta fac acum.

- Eşti un pescar înrăit, la fel ca şi Dan- Silviu Boerescu. Voi pescarii, cum vă alegeţi compania la pescuit?

- Dacă n-ai pe unul lângă tine căruia-i place singurătatea n-ai făcut nimic. Cu unul asemenea

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Paramount, victorie! ţie, se crează, aşa, o singurătate colorată în care se vorbeşte foarte puţin. Nu luăm cu noi oameni care am văzut noi că trăncănesc tot timpul. Mergem aşa, câte doi-trei. Toată lumea este foarte serioasă. Ne place dialogul. Mergem prin tot felul de bălţi din jurul Bucureştiului sau pe unde prieteni de-ai noştri ne cheamă şi ne spun că ar fi o baltă-ntr-un loc. Mai sunt lansări de carte în ţară unde îmbinăm plăcutul cu utilul. Am început să pescuiesc din clasele I-IV şi mergeam pe Râul Mare, pe Râu Bărbat, pe Strei, unde prindeam foarte bine, pe Jiu, de Defileu în jos şi, oricât de murdar era, tot mai prindeam câte ceva.

- Ce îţi mai aduci aminte, azi, din Petroşaniul de altădată?

- Prima imagine din Petroşani care-mi vine în minte este camera de la etajul 3 din blocul meu din Cartierul Carpaţi.

Mi-era destul că aveam o cameră şi mă simţeam apărat.

Eu am obsesia fericirii şi am o structură foarte fricoasă. O frică interioară, nu de cineva, o frică ciudată. Totdeauna a trebuit să am un loc unde să pot fi apărat. În camera aceea aveam o bibliotecă şi am crescut în atmosfera aia, apărat de cărţi. Era geamul de pe care vedeam cabana Rusu şi uneori puteam zări chiar şi lăptarii coborând de la munte. Mi-a mai rămas o imagine, văzută de Sfântul Ion, când coborau momârlanii îmbrăcaţi senzaţional.

-Mi-ai zis, odată, că îţi plăcea foarte mult, pe când erai copil, să mergi la cinema. Îţi mai aduci aminte cum era pe atunci?

-„Aşteptările lungi, până duminică, să mă lase/ la film - îmi făceam de sâmbătă toate lecţi-

ile.../ nesfârşit drumul de acasă până/ la „Republicii” (când juca la „7 Noiembrie” eram norocos, o luam/ prin spatele stadionului, pe lângă/ şcoala număru unu, ieşeam chiar în/ faţa sălii), în sfârşit/ tremurând de emoţie ceream cu/ glasul tăiat - nu-mi ieşea niciodată/ din prima, trebuia să tuşesc, apoi/ reuşeam: un bilet, vă rog!...- în sfârşit, în sfârşit trecusem de năframă şi de/ pieptene şi de peria deasă, goneam/ triumfător înspre ecranul alb, orbitor/ în spatele căruia se ascundeau/ minunile.

Se stingeau luminile/ rumoarea înceta_ eram în rândul doi, chiar/ la mijloc/ din spatele meu auzeam: SSSST, LINIŞTE!/ n-aveam ce face, inima mea bătea/ nebuneşte, se auzea până departe/ în fundul sălii-pe ecran explodau/ literele mari ale speranţei: PARAMOUNT, victorie!,/ nu era „de război”, era cu indieni şi/ cowboy, cu siguranţă, cu siguranţă, altfel/ ar fi început cu ăia doi tineri falnici, de bronz/ rotindu-se pe o tavă: Mosfilm; dar nu...asta/ da, duminica, asta da, viaţă!” M-am citat singur. E vorba de un fragment din „Cinematografele copilăriei” din volumul „El-Roi”

Epilog cu plecări şi reveniri repetate - De ce-ai plecat de ce-ai mai revenit?

- Călin Angelescu este un scriitor, al cărui tată este din Petroşani. Citind cartea, acesta şi-a dat seama că şi el fusese în Petroşani în acea perioadă. Am şi eu ceva care mă reţine în locul acesta şi care nu vreau să-l pierd. Pentru că în celelalte locuri unde am stat nu am rămas aşa de mult. La Cluj, în Mănăştur am stat 6 ani. La Petroşani mi-am petrecut tinereţea, ca ul-

time reflexii ale unei copilării, pe care am prelungit-o în ciudatul peisaj dobrogean. Eu eram obişnuit să văd muntele. Părinţii mei nu s-au obişnuit deloc aici.

Ar fi plecat oriunde, pentru că aici au avut nişte probleme. Tata a avut probleme la Spital şi a plecat din Valea Jiului la Tulcea unde s-a ocupat de epidemiologie şi de boli tropicale. În Tulcea îmi rămân ultimele rămăşiţe sentimentale de care mă mai simt încă legat. În 84 am făcut un turneu, cu folkiştii, prin Petroşani, Vulcan şi Lupeni şi atunci m-am întors pentru prima oară acasă. De când cu Festivalul „Om rău”, organizat la Petrila de Ion Barbu, am revenit mereu, an de an.

Petroşani, 28 februarie 1999 P.S. Premiul “Augustin Frăţilă” pentru proză, în acest an, a fost câştigat de romancierul Radu Aldulescu

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

17

18

Intersecţia Ludovic Bacs. La Petrila Dirijorul Ludovic Bacs, Cetăţean de Onoare al Petrilei Dirijorul Bacs are o intersecţie în Petrila natală Ludovics Bacs a devenit nu doar cetăţean de onoare al Petrilei în care s-a născut dar şi o intersecţie din chiar centrul oraşului poartă numele său. Cei care au pus la cale această ispravă, caricaturistul Ion Barbu, în cooperare cu executivul (primarul Ilie Păducel şi viceprimarul Vasilică Jurca) şi consiliul local, au recurs la această modalitate tehnică pentru a nu mai pune oamenii să-şi schimbe, inutil, buletinele. Cum nimeni nu locuieşte într-o intersecţie, e de înţeles că toată lumea şia păstrat vechea adresă dar, în acelaşi timp, se poate mândri că un mare fiu al Petrilei a intrat în toponimia urbană a locului. În imediata apropiere a Intersecţiei Ludovic Bacs există o trecere de pietoni unică în ţară.

Ea este asemenea unei claviaturi de pian.

Laudatio Astăzi, Petrila noastră polietnică îl omagiază pe un ungur care a cântat mai multă muzică românească decât orice alt român. Petrilenii de azi îl apreciază, la superlativ, pe omul care ne spunea, într-o confesiune de maximă modestie, că a avut parte de o viaţă monotonă. În sensul că el, Ludovic Bacs, şi-a petrecut o mare parte din viaţa sa muzicală la Radio, într-o cameră care nu avea legătură cu exteriorul decât prin două culori. Când lumina era verde, Ludovic Bacs începea

să cânte sau să dirijeze iar când se aprindea lumina roşie - se oprea. Aşa s-au născut mii de înregistrări din lucrările muzicale ale compozitorilor români şi străini.

Dar, în acelaşi timp, Petrila îl omagiază şi pe omul care în anul 1949 cânta, la Crâşma lui Baranyi, împreună cu prietenii săi Gampe Feri, Josef Faubich şi Koznaş, quartete de Haydn şi Mozart. E o lume pe care am dori, din toată inima, s-o reînviem şi, prin această magie, să reînodăm şi o tradiţie uitată. Am vrea să readucem în atenţia celor de azi faimoasele fanfare care erau mândria tuturor oraşelor miniere din Vale.

Am vrea să vă omagiem, stimate maestre Ludovic Bacs, şi pentru cei 33 de ani cât aţi condus, în calitate de dirijor şi director artistic, „Orchestra de studio Radio Bucureşti”, „Orchestra de Cameră Radio” precum şi formaţia de muzică veche „Musica Rediviva”.

Prin dumneavoastră îi omagiem, aici şi acum, şi pe prietenul dv., scriitorul Ion D. Sîrbu, şi pe familia de învăţători Fotescu, pe George Fotescu - directorul şcolilor din Petrila şi pe soţia sa zâna cea bună a oraşului nostru şi învăţătoarea dv., şi pe Joseph Faubich - un ceh care a studiat Conservatorul la Praga care a venit să predea vioara la Petrila, şi pe doc-

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Hydn şi Mozart la crâşma lui Baranyi torul Nagy - cel care îi ajuta, material şi anonim, pe acei tineri studenţi petrileni în care credea şi de care era convins că vor aduce un prestigiu nemăsurat Petrilei de mâine.

numai munca aprigă a minerului ci şi munca spirituală de la suprafaţa pământului făcută atât în beneficiul nos-

Bacs, „Bine aţi venit acasă, în Petrila eternă!” şi vă comunicăm, oficial, că de azi înainte că aţi intrat nu numai

tru dar şi pentru cei care lucrează sub pământ.

în conştiinţa noastră muzicală dar şi în topografia locului în care v-aţi născut.

Şi, nu în ultimul rând, îl omagiem şi pe bunul dv. tatăl care voia să studiaţi filozofia ca nu cumva, printr-o neinspirată alegere, să ajungeţi lăutar. L-aţi înşelat atunci când l-aţi lăsat să creadă că o să ajungeţi filosof. Dar, suntem convinşi şi credem cu tărie că acolo sus, de unde ne priveşte acum, tatăl dv. este un petrilean foarte mândru de fiul său, muzicianul Ludovic Bacs.

Iată că noi, astăzi, vă omagiem tocmai pentru că, într-un moment important al vieţii dv. aţi ales muzica şi nu filozofia. Consiliul local l-a omagiat, anterior, pe prietenul dv. Ion D. Sîrbu pentru că a ales filozofia deşi se lăuda, peste tot, cu urechea sa muzicală. În paranteză fie spus, credem că urechea muzicală un bun natural al tuturor petrilenilor de altădată dar am observat, în mod obiectiv, că doar unul dintre ei a cântat şi a înregistat muzică simfonică.

Celor veniţi din altă parte poate li se pare nefiresc faptul că un oraş minier din Valea Jiului omagiază, în timp, Muzica şi Filozofia prin conferirea titlurilor de cetăţeni de onoare celor mai importanţi reprezentanţi ai spiritului acestor locuri.

Astfel, noi omagiem nu

La final, nu putem decât să vă spunem, domnule Ludovic

Să ne bucurăm, aşadar!

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

19

20

Reclama e sufletul librăriei Dezvăluiri dintr-un

J U R N A L

S E C R E T

Alex. Ştefănescu: Jurnal secret -200720 februarie Sunt la Petroşani, pentru a participa la întâlniri cu cititorii de literatură. Împreună cu mine se află Gabriel Chifu, poet şi prozator, secretar al Uniunii Scriitorilor.

Ni se alătură Varujan Vosganian, aflat aici în calitate de Ministru al Economiei şi Comerţului dar având şi funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Iniţiativa acestor întâlniri a avut-o nonconformistul, fermecătorul profesor de română, de la Liceul de Informatică, Mihai Barbu, susţinut de un lider sindical al minerilor, Adrian Jurca. Îl studiez atent, fără ştirea lui, pe Adrian Jurca, gândindu-mă că este succesorul lui Miron Cozma şi încercând să înţeleg ce aspiraţii are. Nu-i nevoie să fac prea mari eforturi de descifrare, pentru că mi se confesează chiar el: - Vreau să şterg amintirea lăsată de mineriade. Vreau ca lumea să afle mai multe despre mineri şi să-i respecte din nou.

Ce deosebire între el şi Miron Cozma! Miron Cozma a adus minerii la Bucureşti. Adrian Jurca a adus scriitorii la Petroşani.

Citiţi în numărul viitor un reportaj despre vizita la Petroşani a criticului Alex Ştefănescu!

Premiul revistei ARGEŞ / Piteşti, pe anul 2012, pentru reportaj literar Domniei Sale Domnului Prof. Mihai Barbu Volumele recent primite, în special notele de călătorie, reunite sub titlul plin de tâlc Cumpăr înţelepciune, mi-au umplut sufletul de o aleasă bucurie.

Mulţumindu-vă pentru acest frumos dar, vă urez ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască multă putere de muncă pentru a aduce pe mai departe în sufletele cititorilor aurite slove.

Cu aleasă preţuire, † GURIE Episcopul Devei şi Hunedoarei Deva, 30 octombrie 2013 AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

N i c o l a e I o rg a l a C a s i n o Marian BOBOC

S-a întâmplat la Cazinoul Muncitoresc Petroşani

1926.

Conferinţa lui Nicolae Iorga „(…) Staţia următoare (după Băniţa – n.a.) e Petroşanii, căruia nu numai firma gării, ci şi cea mai mare parte din cei vreo 8.000 locuitori ai săi îi zic Petrozsény. Din clădirile cele mai mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări româneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig răpede şi pe muncitorii cari primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare. Biserică a catolicilor, biserică nouă, mare a Românilor ortodoxi, veche bisericuţă de lemn de pe la 1800, biserica unită cu zugrăveli de Smigelschi, şcoli de unde zburătăcesc copii din târg, sporovăind ungureşte. Nici un mare oficiu public, căci Petroşanii nu sânt un oraş, ci numai un nagy község, o comună mare. Nici parc, nici sală de teatru, nici bibliotecă populară”, scrie Nicolae Iorga în volumul „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1906), după vizita făcută în Valea Jiului în 1905.

Nicolae Iorga revine în 1926 la Petroşani, unde susţine o conferinţă la Cazinoul Muncitoresc din Petroşani, impozantă construcţie inaugurată în toamna an-

ului 1925. Cazinou are în „dotare” şi parc, şi sală de teatru, şi bibliotecă populară…

Exact ce lipsea comunităţii petroşenene în anul vizitei lui Iorga

Salutul D-l ing. Tiberiu Timoc, director principal, îi adresează cam ur-

Conferinţa lui Nicolae Iorga Protopopul I. Duma, în numele comisiei de cultură a oraşului, îl invită pe profesorul universitar şi marele istoric Nicolae Iorga să facă o vizită în Petroşani. Nicolae Iorga acceptă invitaţia comunităţii petroşenene şi anunţă că va onora invitaţia marţi, 9 noiembrie 1926, prilej cu care va susţine şi o conferinţă la Casinoul Muncitoresc.

Unui asemenea eveniment, presa locală, săptămânalul Gazeta Jiului, îi alocă un spaţiu pe măsură:

„Primirea Marţi d.a., pe la ora 5, un grup de întreg de funcţionari şi particulari din întreagă Valea Jiului, cu şefii autorităţilor, conducătorii minelor, elevii şcoalei miniere, muzica societăţii Petroşani, aşteptau în faţa Casinoului Funcţionarilor pe savantul profesor N. Iorga. Sosirea a fost mai punctuală decât se aştepta. Două mari automobile precis la ora fixată s-au oprit la scară. Din întâiul s-a dat jos acela pe care-l vânau toţi ochii prezenţi. Din fericire, silueta sa e de aşa fel încât a putut fi bine văzut de toţi, deşi amurgul serii se cobora încet şi muzica intona marşul de binevenire, în timp ce distinsul oaspe cu însoţitorii d-nii Petre Groza, ministru, Balş, Drăghicianu şi părintele profesor Popescu - întindeau mâna celor din jur.

mătoarele cuvinte: “Regiunea aceasta e una din cele mai puţin cunoscute. Am dori ca toţi acei, unde să împarte acest cărbune, produs aci, să cunoască câtă muncă se depune pentru scoaterea lui. Ca şi această dorinţă, la fel de mare e bucuria şi mulţumirea noastră când cineva soseşte în mijlocul nostru ca să răspândească lumina şi cultura.

Sosirea d-voastră, a marelui savant, e cu atât mai îmbucurătoare, şi nu are lipsă de nici o laudă, întrucât faima dvs. este îndeajuns de cunoscută tuturor. Îl salută în numele tuturor societăţilor miniere şi culturale”.

Răspunsul d-lui Iorga Răspunzând, dl. Iorga spune că a fost cel dintâi cercetător al acestor locuri încă acum 21 ani.

Promite că va da ajutor năzuinţelor culturale din această regiune nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, punând la dispoziţia tuturor bibliotecilor cărţi din depozitul de la minister şi mulţumeşte de primirea căl-

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

21

M u n c i t o r i i s a l v e a z ă b i b l i ot e c a

22 duroasă.

Dl. Ioan Winklehner, dir. gen., invită pe înalţii oaspeţi în sala

să nu muncească şi muncitorul fără inteligenţă nu este producător.

Defilare în fosta Piaţă a Victoriei din Petroşani de primire a Casinoului, iar publicul se îndreaptă cu grăbire spre Casinoul Muncitoresc ca să asculte

Conferinţa Intrarea în sală a ilustrului profesor este salutată cu aplauze îndelungate. Pe scenă, părintele protopop I. Duma aduce omagii în numele intelectualilor şi a muncitorilor şi arată dorul de ştiinţă care arde inima. Spune că obiceiul de a recomanda pe conferenţiar aci nu mai are rost, fiind binecunoscut. Îl asigură că va găsi aceeaşi dragoste de neam pe care a găsit-o la noi, acum 21 ani, la care s-a mai adăugat acum patriotismul, după ce avem patrie.

Dl. Iorga începe conferinţa sa prin a defini că nu poate să fie o diferenţă între intelectuali şi muncitori. Nu există intelectual care

Anunţă subiectul conferinţei sale, care în o parte a ei va fi: Rostul muncitorilor în noul stat român şi stabileşte că ştiinţa e un lucru care trebuie să se manifeste în orice moment, un ceva cu ochii mereu deschişi.

Vanitate în domeniul ştiinţei nu există. Poate fi produsul celui mai umil individ, ilustrând afirmaţia prin asemănarea că rădăcina arborelui poate produce şi frunze, dar frunzele nu vor produce rădăcini niciodată.

Adeseori, cele mai măreţe lucruri pe care le face fiinţa omenească pornesc de la oameni umili, modeşti. Orice acţiune e un îndoit lucru, având simţul valorii practice. Şi orice ştiinţă ce nu aduce nimic practic nu are nici o valoare. În privinţa aceasta, ştiinţa germană a înnoit totul, tocmai că nu a existat la ei acel abstand între ştiinţă şi muncă, ci chiar din pricină că muncind au creat ştiinţa. La ei nu sunt cărturari farisei. Este înfrăţire, comunicativitate. Simţul

valorii morale în munca ce depun intensifică acel sentiment de camaraderie, ce se naşte din conştiinţa valorii produse. Încrederea între muncitor şi patron face inutilă orice pedeapsă, simţul datoriei izvorăşte atunci, de sine, în conştiinţa muncitorilor. Aci dă ca exemplu cum din propria lor iniţiativă, muncitorii d-sale i-au salvat biblioteca, ascunzând cărţile de valoare şi nedeclarând locul ascunderii nici în faţa ameninţării cu moartea din partea năvălitorilor germani, care i-au devastat casa, la ceea ce se şi aştepta când s-a refugiat în Iaşi, căci un proverb arab spune: “Cel ce a plecat de acasă şi întorcându-se nu se aşteaptă să găsească, casa ruinată, femeia şi copiii ucişi, nu este bărbat!”

Arată apoi cum nobleţea sufletească poate să fie mai mare în sufletul omului de jos, a omului umil şi modest, spunând: nu există clasă de oameni de sus în care să nu existe exemplare care nu merită să le întinzi mâna! În schimb, există oameni dintre cei mai umili cărora, vrând-nevrând, trebuie să le întinzi mâna. Numai frecventarea unei şcoli nu face pe cineva om, el putând să iasă mai idiot decum a intrat.

După această bogată introducere, la dorinţa celor care l-au chemat, face un mic rezumat al celor observate pe Valea Haţegului.

O revistă săsească semnalează o pictură veche în biserica din Sângiorz. A vizitat această biserică, găsind o pictură, reprezentând nobili români de pe la 1408-1409. Pictura e de o extraordinară importanţă, aruncând o nouă lumină asupra acelor timpuri şi mărturisind că pe acele vremuri în părţile acestea nu erau robi, ci nobili

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Cum “Se mută graniţele” români cu sabia împăratului unguresc pe piept, distincţie ce li se da pentru vitejii, un echivalent al cordoanelor de acum.

Femeile lor erau îmbrăcate româneşte. Chendereş e o familie de vechi boieri români. Ţara de aci era neatârnată ca şi cea de dincolo. În biserica din Orlea se găseşte o pictură reprezentând pe apostolul Mateiu, pictură de pe la 1350, semănând cu pictura italiană din secolul al 13-lea. Ea, azi reformată, era odată românească, mărturisind şi ea de atâţia boieri români, boieri în sensul de pe atunci, adică de a pune pieptul pentru alţii şi nicidecât în sensul noţiunii de azi.

Numele comunei Râu-Bărbat aminteşte de numele lui Bărbat care, alături de fratele său, pe vremea lui Litovoiu, au luptat pentru independenţa voivodatelor lor, care voievodate înglobau şi această parte a Jiurilor cu ţara Haţegului. Băeşti e un splendid sat românesc, atât pentru frumuseţea satului, cât şi a porturilor locuitorilor, care se mai numesc şi acum jupâni, după cum se găseşte scris în biserici ctitorii din trecut, ceea ce denotă că aci a existat şi o clasă de proprietari mijlocii.

Se conchide în urmă că şi părţile Inidioarei au aparţinut aceleaşi stăpâniri cu ţinuturile de dincolo. Privind zig-zagurile graniţelor vechii Românii, orice cotitură înspre ea înseamnă o luptă pierdută şi orice ieşire în afară înseamnă o luptă câştigată în lungul lanţ de lupte ce s-au dus pentru neatârnarea voivodatelor contra regilor unguri.

Acum avem hotare mai drepte, suntem în casa noastră pe aceste plaiuri şi vom rămânea orice sar întâmpla. Pentru pierderea graniţelor s-a sângerat atât de mult în trecut, după cum s-a

sângerat în vremea războiului mondial, când orice mutare a graniţei pe hartă era o bucată pierdută din sufletul nostru. Se pomeneşte aci articolul domniei sale intitulat “Se mută graniţele”, pe care cenzura nu l-a suprimat, ca o dovadă că cenzura, dacă e făcută de proşti pentru cuminţi, nu valorează nimic. Şi de unde cenzurătorul îşi închipuia mutarea graniţelor mai spre inima ţării, a dat D-zeu de s-a mutat mai încoace. Propune să se organizeze excursiuni la susnumitele locuri istorice.

După această plimbare în domeniul istoric se reîntoarce la tema deschisă la început şi, privind pe lucrătorii minieri de aici, spune: “Cine renunţă la lumina soarelui, coborându-se în întunericul pământului spre a crea izvoarele de lumină pentru restul celor ce rămân la lumina soarelui, merită recunoştinţă”, şi domnia-sa, care reprezintă o parte din sufletul românismului, aduce recunoştinţa unui întreg popor acestor oameni vrednici.

D-sa înţelege socialismul altfel decât conducătorii lui. Teoriile lui Karl Marx - care profeţea că o să vină vremea când marele capital va înghiţi pe cel mic, devenind astfel un mare capitaloiu, şi atunci muncitorii vor răsturna această forţă întocmai cum luptătorii de circ omoară taurul din circurile spaniole - sunt îmbătrânite.

Timpul arată că treburile stau cu totul altfel. Dacă se socoteşte că şi capitalul nu e altceva decât o muncă acumulată, un socialism luminat nu poate lupta contra lui. Va îngriji numai ca să nu se producă uzajul nepermis, exploatarea neumană a muncitorilor şi se vor nizui ca trântori să nu fie în societate, ci numai al-

bine. Când trântorii vor fi puşi la muncă productivă, uciderea lor nu mai e necesară. Sunt vinovaţi numai capitaliştii, care taie cupoanele şi ridică sume mari, fără a produce nimic.

Angajaţii trebuie trataţi omeneşte. Stavila între diferitele clase trebuie să dispară, ca astfel să se nobiliteze sufletul omenesc. Circulaţia liberă a valorilor, care de cele mai multe ori izvorăsc din păturile cele mai de jos, să nu fie împiedicată.

Lupta socială în Suedia aproape nu mai există. Acolo un socialism bine înţeles şi un creştinism ideal au apropiat clasele cele de jos cu cel de sus, îmbunând sufletele în chip minunat. Fata arhiepiscopului cu cea a celui mai sărac om învaţă împreună la şcoala de menaj. În această dulce armonie, invidia şi trufia se topesc într-o atmosferă morală, necunoscută decât acolo. Şi la noi socialismul nu trebuie să facă chestiune doar de salarii, ci şi de suflet. Se impune rectificarea părerilor greşite, că numai muncitorii manuali sunt muncitori, ci toţi cei ce muncesc întrun fel sau altul şi cu orice parte a facultăţilor lor. Între toţi, prin judecată, conştiinţă şi iubire, călăuziţi şi de ştiinţă, să se nască colaborare creştinească, chiar şi între cei ce nu merg la biserică. Gardurile despărţitoare, reţelele de sârmă şi zidurile chinezeşti să dispară dintre membrii societăţii. Nu sunt culţi numai cei ce se bat în piept şi-şi zic cărturari! O, Doamne, nu! a spus şi accentuat d-l Iorga în diferite rânduri. Ci de rău nu este capabil numai omul de jos, ceea ce arată proverbul: ”Dacă s-a făcut un rău nu l-a făcut decât un boier (ceea ce azi numim domn) sau

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

23

Banchetul cu 117 invitaţi

24 un ţigan!”

Petroşenii acum 21 ani Starea Petroşenilor acum 21 ani - spune d-l Iorga - mi se părea un infern. Crâşme infecte tixite, bărăci cu mizerie în puterea cuvântului, strade mocirloase, bălţi, jale şi fum. Mă cuprindea o nesfârşită milă când vedeam figurile palide, supte, cheltuind agoniseala în cârciumă, zdrobindu-şi trupul cu otravă. Gândeam la nenorocitele lor neveste şi copii, care îi aşteptau în bărăcile mizeriei şi a jalei. Un trai de animale, nu de oameni era acela.

S-au schimbat multe de atunci.

Abia se mai poate recunoaşte orăşelul cu stare mai bună şi mai înfloritoare, pe care o consider numai ca un început. Rog pe D-zeu să dea nesfârşită sănătate celui ce a luat dispoziţia să se închidă crâşmele în Dumineci! Prin reţinerea de la alcool, dacă nu se vor face din Duminecile infernale Dumineci de paradis, cel puţin Dumineci omeneşti. Doresc ca opera începută să se continue până ce va ajunge ca fiecare om să trăiască o viaţă omenească.

Românul are o duioşie în suflet, care se întâlneşte cu greu aiurea, chestiunea socială să se îndrepte după această lege şi calitate sufletească şi potrivit cu bunătatea firei româneşti.

Declară încă o dată că ţine la dispoziţia bibliotecilor din Valea Jiului un stoc de cărţi care se pot ridica în orice moment.

Recomandă înfiinţarea de biblioteci cu bufete, societăţi de teatru, toate mijloace de a împiedica pe oamenii de la crâşme, cum au făcut-o norveg-

ienii, a căror rasă, în degenerare odată din cauza alcoolului, acum e în cea mai frumoasă regenerare.

Mai arată rostul şi datoria preoţilor în calitate de adevăraţi duhovnici sufleteşti şi încheie dorind ca, urmând aceste exemple, să se creeze o atmosferă

director general.

A toastat păr. prot. I. Duma, mulţumindu-i, imediat a răspuns d-l Iorga, ridicând paharul pentru înfrăţirea în dulce armonie şi muncă productivă a tuturor angajaţilor soc.

Petroşani, de la directorul general până la cel mai umil

morală, în care să circule părerile cele mai bune şi valorile cele mai înalte.

Acesta e rezumatul fugitiv al celor spuse de înaltul oaspe cu căldura convingerii (…)

muncitor.

Muzica soc. Petroşani a cântat în cursul cinei. Înalţii oaspeţi au plecat cu trenul de seară”.

Banchetul

(Ţinând cont de faptul că la dreapta lui Nicolae Iorga a stat I. Winklehner, care în primul război mondial s-a dovedit foarte… util armatei austroungare, nu ştim dacă nu cumva directorul general Winklehner a înghiţit cu noduri mâncarea lângă un naţionalist de anvergura lui Nicolae Iorga…)

După conferinţă, a urmat banchetul dat în onoarea sa de către societatea Petroşani, la care au participat invitaţii societăţii, în număr de 117. În fruntea mesei, d-l Iorga, având la dreapta pe d-l Petru Groza, ministrul Ardealului, şi la stânga pe dl. Ioan Winklehhner,

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

P r i m u l r e p o r t a j f e m i n i n d e s p r e Va l e Reportaj de Ioana PETRESCU

Petroşani, cetate a muncii Pe Jiu, în sus Toamnă. Cu ploaie fină şi rece.

Cu vânt tăios. Toamnă, care aduce deşteptări zgribulite şi seri înecate în melancolie. Vreme de stat acasă, la colţul sobei, cu un ceai fierbinte alături şi cu o ţigară aromată, înălţând fum ca de tămâie... Şi sunt pe Valea Jiului, fără să ştiu bine cum. Apa se strecoară plumburie între pereţii înalţi şi drepţi. Clocoteşte, furioasă de atâtea piedici ce i se pun în cale, şi se grăbeşte mereu, către o ţintă ştiută numai de ea. În dreapta, un tunel găureşte piatra ca o carie adâncă. Mai departe, încă unul...

Trei viaducte măreţe strejuiesc valea, singuratece, mărturisind efortul încăpăţânat al omului de a birui stânca. O cale ferată, dusă prin aceste îngustimi prin care apa abia de poate să străbată, e ceva aproape de necrezut.

Totuşi, la linia aceasta începută în 1922, se lucrase cu râvnă.

Lăsată apoi în paragină din lipsă de fonduri, lucrările au fost reluate abia acum cu un zel care ar vrea să compenseze cei cincisprezece ani pierduţi.

La Schit Dinainte, priveliştea sălbatecă se îmblânzeşte. Munţii cu pante îndulcite închipuie o cupă în fundul căreia se adăposteşte Schitul Lainici.

Nu este vreo ctitorie domnească, numărând multe veacuri şi amintind slava vreunui Voevod de seamă. Nu afli aici nici măreţia solemnă a Coziei, nici fru-

museţea sălbatecă şi frustă a Arnotei, sau horbota uşoară de piatră şi strălucirea frescelor Hurezului.

Totuşi, aşa cum este, Schitul Lainici opreşte privirile cu un farmec care e numai al lui.

Zidit în zilele lui Caragea de mai mulţi boieri, în frunte cu Calistrata Monaha (oare e aceeaşi „cucoană Paiancă”, călugăriţă, pe care o pomenesc alte izvoare şi care ar fi dăruit întinsele moşii şi satul Porceni Sfântului Locaş?) aşa cum desluşeşte inscripţia de deasupra uşii...

Stau acolo, pe pereţii bisericii, zugrăviţi cam ţepeni, Sărdăneşti şi Brăiloi cu neamurile lor, iar mai la o parte, cum se şi cuvine, spre miazănoapte pare a fi însuşi Vodă Caragea cu Doamna lui, mândră de gătelile ei scumpe, însă prea lumeşti şi prea „de modă” pentru locul acela. Dar faima bisericii n-o fac chipurile lor puţin prăfuite şi nici frescele, -remarcabile totuşi ca mişcare şi culoare – pridvorului, în care creaţiunea, Izgonirea din rai, Judecata din urmă sunt impresionant redate, amintind mai curând de meşteşugul de ascuţit realism flamand, decât tradiţiunea bizantină.

Faima i-o face mai mult şirul lung de figuri gra ţioase, bogat

înveşmântate care înconjoară biserica pe dinafară. Ar întruchipa – ni se lămureşte – genealogia Mântuitorului, aşa cum se află în Evanghelia lui Matei.

Sunt aceleaşi aşa zise „Sibile” care împodobesc şi biserica sfinţilor din Bucureşti, paraclisul Episcopiei Râmnicului şi alte câteva biserici din cuprinsul ţării.

Un alai de domniţe în frumoase rochii de brocart, strânse pe mijloc cu paftale scumpe. Printre ele, tineri purtând spenţere scurte deasupra genunchiului, tivite cu blană, alţii zale războinice sau coroană sau mantie regească.

Meşterul subţire, care a zugrăvit frescele, când lăsând frâu liber închipuirii, când inspirându-se din costumele timpului, le-a lucrat cu destulă fineţe şi fantezie ca ele să fie şi azi un document curios şi vrednic de a fi cercetat.

În trecătoare După tihnita poiană de la Lainici, defileul se îngustează iar. Ploaia a stat. Aburi uşori se agaţă de tufişuri şi dănţuiesc în dimineaţa cenuşie. Apa Jiului se întunecă. Culoarea ei mărturiseşte bogăţia ţinuturilor către care ne îndreptăm. Ajunge neagră de tot cărbunele pe care-l poartă. Stânci din ce în ce mai

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

25

26

Un fag zgribulit ne urează bun venit! înalte, mai strâmbe, mai fioroase îşi arată colţii. Vor cu orice chip să ne închidă drumul. Şi de abia îngăduie cu zgârcenie apei să-şi facă drum. Deodată scăpăm din strânsoarea lor şi lunecăm pe drum paşnic. Valea e închisă acum între munţi îm păduriţi şi încă verzi, un verde crud, primăvăratec, în toamna întârziată. Deoparte Jiul unguresc, de alta Jiul românesc, îşi contopesc aici apele şi-şi unesc puterile ca să sfredelească munţii.

Un singur fag zgribulit îşi tremură frunzele vopsite roşu, a bun venit. Şi suntem la Petroşani.

Oameni şi locuri Valea asta puţin întinsă e înfloritoare şi bogată. Un şirag de sate vesele, ca un şirag de mărgele se adună împrejurul Petroşanilor: Petrila, Lonea, Vulcan, Lupeni, Uricani, până la Câmpul lui Neagu.

Casele sunt gătite ca fetele la horă, cu flori pe cerdac şi perdeluţe spumoase la ferestre. Şi femeile, rezemate în poartă, îmbrăcate curat cu ii cusute migălos, catrinţe negre şi marame frumoase aşezate peste conciurile mari, învârtite pe urechi. Sunt Români cu toţi pe aici şi pun prietenie în priviri şi voie bună în vorbă. Ţinutul este socotit printre cele mai de frunte şi mai curat româneşti din ţară. Trainic înfiptă pe străvechile aşezări dace (în preajma câmpului lui Neagu), populaţia de baştină îşi păstrează cu sfinţenie datinile şi credinţele. Am auzit acolo acea antică legendă a lui Iovan Iorgovan.

Sus, pe muntele care-i poartă şi azi numele – de unde-şi trage Jiul românesc izvoarele – îşi făcuse culcuş un balaur, înspăimântând toată valea. Acolo

l-a aflat viteazul. Şi l-a fugărit din vârf în vârf, pe „Oslea”, pe „Soarbele” (căci era gata să-l soarbă balaurul), apoi pe Cerna în jos l-a ajuns Iovan şi l-a răpus după o luptă crâncenă. Nu este singura ispravă a eroului – care aminteşte pe Hercule –, dar e cea mai de seamă şi mai lăudată.

Peste tot, belşug şi tihnă. Ce va fi fost viaţa oamenilor pe meleagurile acestea acum vreo sută de ani, când trebuiau să se mulţumească cu păşunile şi porumburile sărace din Valea lor şi când toată bogăţia de acum stătea ascunsă, abia îndrăznesc să închipui. Nu ştiu bine când au început Ungurii aceste exploatări. Dar înfăptuirile de azi depăşesc închipuirea. Acest bazin îngust care pe vremuri de abia hrănea o populaţie de mizerie, azi constituie una din avuţiile cele mai trainice ale ţării. Cărbunele e doar marea bogăţie a Petroşanilor şi fala lor. Bogăţie însemnată şi pentru ţară care, dacă îşi risipeşte fără prudenţă petrolul – de care e ameninţată să fie lipsită peste 20-30 ani – se poate rezema temeinic pe rezervele ei nelimitate de cărbune. Cifrele, într’adevăr, sunt ameţitoare. S’a calculat anume, că singura Valea Jiului dispune de rezerve care ar asigura ţara noastră pentru câteva mii de ani!

În mină Haină impermeabilă închisă cu curele, băţoasă şi incomodă ca o cuirasă, pantaloni strânşi pe glezne, pălărie cu margini largi, bocanci grei, lampă de siguranţă… Un echipament care intimidează şi încântă totdeodată pe profani. Imaculat albă, îmbrăcămintea noastră pare destinată mai curând unei săli de laborator decât întunecatelor

galerii către care ne îndreptăm. În vagonete, ne aşezăm cuminţi, ca nişte copii în prima zi de şcoală. Câte cinci, şi cu un conducător care trebuie să ne supra -vegheze pe fiecare. Veselia stârnită de deghizarea noastră forţată a trecut. Trenul electric ne cufundă în galeria betonată, tot mai adânc. Lumina soarelui a rămas departe. E numai un punct şi se topeşte în noaptea tăcută dimprejur. Pâlpâie fricoase numai luminiţele noastre, aşa, ca într’o noapte de Înviere.

Cu galeria noastră se încrucişează altele, ducând la alte puncte de exploatare. Reţele de galerii împânzesc astfel munţii.

Puse cap la cap, ar împlini distanţa Bucureşti – Braşov (circa 150 km). Linii ferate electrice străbat în toate sensurile aceste căi subpământene.

Trenul s’a oprit. Am străbătut 2 km în inima muntelui. Ne găsim între straturi de cărbune.

Sunt cincisprezece asemenea straturi, alternând cu alte roci, mi se desluşeşte. Şi grosimea unui singur strat ajunge până la 90 metri…

Nu coborâm – cum aş fi crezut –, ci urcăm până la unul din straturi. Ascensoarele ne aşteaptă. Sunt puţin deosebite de luxoasele încăperi în placaj de lemn scump, lunecând lin, pe care ne-am obişnuit să le numim astfel. Ne înghesuim într’o cuşcă de tablă, primitivă, unsuroasă, cu şine pentru vagonete, deschisă în părţi.

Prindem mâini nedibace în cârlige de fier. Şi aşa, ajungem într’o încăpere largă, de unde pornim pe jos prin „galerii”.

Unul câte unul, încovoiaţi, călcând cu stângăcie în bocancii prea mari, făcând concomitent mătănii pe sub grinzile joase, în lumina puţină răspândită de

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Peluze minereşti cu Reine Louise lămpile noastre. Încă o scară, de care ne agăţăm cu greu, cu respiraţia tăiată, încurcaţi în hainele rigide. Şi de abia acum ridic fruntea şi privirile mereu aţintite cu grijă să-şi aleagă drumul.

Ce am în faţa ochilor, izbeşte, aiureşte, întrece tot ce putusem închipui.

Sunt pe alt tărâm. O ceaţă deasă, nefirească învăluie totul… Ca într’un coşmar… oamenii, goi până la brâu, lucind de sudoare, negri ca nişte diavoli, par imenşi, şi sforţarea lor de a sfredeli straturile pământului, uriaşă. Lespezi mari de cărbune se rostogolesc până la picioarele mele. Zgomotul nesfârşit, uluitor, pătrunde în toate fibrele, răneşte aproape. Un fel de stupoare mă paralizează. Am înlemnit în impresia de la început de a trăi ceva ciudat, în afara tuturor prevederilor. Trebuie să-mi dau seama de ce simt. Ceaţa cenuşie nu e decât praf de cărbune plutind peste tot în valuri mari. Aerul e de aceea înăbuşitor. Căldura insuportabilă.

Ascult acum explicaţiile, ceva mai stăpână pe mine… Zgomotul vine de la ciocanele pneumatice cu care minerii sfredelesc straturile de cărbune, găurind pământul. Şi pământul ameninţă să se răzbune. Grinzile robuste care sprijină galeriile se îndoaie şi sunt pe jumătate zdrobite sub apăsarea straturilor. Dar asta nu înseamnă prea mult: pământului, din miezul căruia s’a rupt cărbunele, i se astupă rănile, înainte de a-l lăsa să se odihnească.

Foarte curând, o conductă va arunca piatră măcinată (rambleu) destulă ca să umple tot spaţiul, înainte de a părăsi locul acesta devenit nefolositor, pentru a trece mai departe.

Mă apropii cu teamă de oamenii aceştia cari muncesc. În hainele noastre prea albe, prea fru-

moase, atât de stângaci, mişcându-ne precaut ca să nu ne lovim sau să nu cădem, veniţi pentru un sfert de oră să încercăm aventura, care pentru ei e viaţa cea de toate zilele, cred că ar avea tot dreptul să ne dispreţuiască. Chipurile le sunt însă deschise, zâmbetul prietenos. Aş vrea să leg o vorbă cu ei. Sunt doi tineri oacheşi, mai aproape.

vreme să se înveţe cu toate.

Un alt grup de cinci, în costume împrumutate, la fel ca noi, s’a apropiat şi trebuie să le cedăm locul. Luăm drumul greu al întoarcerii. Iarăşi galeriile nesfârşite cu pereţi de cărbune, lucind umed… Iarăşi ascensorul… Trenul electric, cu vagoanele înşirate ca nişte cutiuţe, la care ne întoarcem ca la

Şi mă ţintuieşte o timiditate. Ce să le spunem noi lor? Noi, care venim de „dincolo”? Există vreo punte de înţelegere? Lângă mine, cineva îngrozit de murdăria lor, fără să se oprească la scrupulele mele, îi întreabă simplu dacă reuşesc să se cureţe. „Fireşte că da!”. Întrebarea i-a înveselit. Dar acum răspund bucuros şi spontan la toate. Dacă sunt mulţumiţi? Sunt pe cât se poate. Mereu sunt îmbunătăţite condiţiunile de muncă. Primejdie? S’au obişnuit şi nu o mai iau în seamă. Câte un mal prăbuşit, gaze care se aprind singure din cauza presiunii - destul de rar ce e drept – dacă nu ar fi decât atmosfera asta înăbuşitoare: ajunge să răpună un om…

Dau din umeri cu nepăsare eroică. Intră doar de la şaisprezece ani în mină. Au avut

ceva prietenos şi cunoscut. Ne duce repede acum spre lumină.

Soarele, cu raze puţine şi reci de toamnă, îl primim acum ca pe un dar frumos făcut fiecăruia dintre noi. Aerul înţepător şi tonic e o bucurie să-l sorbi.

Goneşte apăsarea, care se aşezase ca o lespede de toţi umerii. La doi paşi de intrarea în mină, alei bine îngrijite, peluze frumoase, trandafiri… Gloire de Hollande, Souvenir de Georges Pernet, Reine Louise, îşi risipesc, indiferenţi frumuseţea cea din urmă.

O strângere de inimă pentru larvele care se frământă, acolo jos. Confortul şi agrementele vieţii noastre mă stânjenesc aici, în apropierea oamenilor aceştia cari se trudesc numai pentru ele.

La munca lor istovitoare, nu se poate oare renunţa? Căi ferate,

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

27

28

Mască antigaz cu 380 de piese uzine electrice, industrii, falnicul progres veac XX, cine s’ar putea gândi să renunţe? E încă destul de mult, se pare, necontenita grijă de a le uşura munca prin modernizarea şi mecanizarea metodelor de lucru.

Se află în pădurile de pe malurile Trotuşului, la Lăloaia, nişte urme de gropi adânci de care se miră trecătorii. Gropile acelea primitive erau încă singurele exploatări de cărbune în ţara noastră, acum şaizeci de ani. Dela ele, până la exploatările vizitate azi, betonate, electrificate, perfecţionate necontenit, cu nimic mai prejos de cele din ţările apusene, drumul parcurs este mare şi sforţarea vrednică de toată lauda.

Toaleta cărbunelui Urmărim pas cu pas transformarea sfărâmăturilor informe şi cenuşii, smulse din inima pământului, până ajung bucăţile regulate şi lucioase, pe cari, cu îngâmfare le botează depozitarii din Bucureşti: „adevăratul cărbune de Silezia”. În instalaţii speciale sunt colectaţi cărbunii din toate minele, apoi ciuruiţi, aleşi după mărime, selecţionaţi, spălaţi.

Pentru spălare, care are ca scop să îndepărteze materiile sterile, funcţionează două spălătorii: la Lupeni şi la Petrila. Cea din urmă amenajată după ultimele metode, era până în 1935 cel mai vast stabiliment de acest fel în Europa întreagă. Clădirea e într’adevăr impunătoare şi vizitarea ei plină de învăţăminte.

De sus, din turn, încep operaţiunile de sortare (cernere) a cărbunilor, supuşi continuu unui curent de apă care ia cu el toate impurităţile. Se aleg astfel cărbunii curaţi cari sunt apoi scurşi de apă în silozuri. Rămân

sfărâmăturile şi praful, luate odată cu apa. Dar nici aceste rămăşiţe nu sunt de dispreţuit.

Trec mai întâi la uscare. Apoi, o parte ia drumul Centralei electrice ca să alimenteze turbinele.

Partea cea mai mare deserveşte la facerea brichetelor. Praful mărunt de tot este şi el tratat, în alte instalaţiuni speciale (de flotare) cu anumite substanţe chimice, obţinându-se o spumă deasă şi neagră în care praful curat de cărbune se menţine la suprafaţă, fiind mai uşor.

Toate aceste rămăşiţe sunt amestecate în malaxoare uriaşe, cu o materie aglutinantă. Presele în care se adună pasta moale şi fierbinte sunt şi ele uriaşe; ca toate maşinile din aceste instalaţii, lăsând o impresie neuitată de forţă şi siguranţă. De aici, după o apăsare de câteva sute de atmosfere, ies brichetele mari, frumoase, strălucitoare, conţinând numai cărbune pur.

Problema coxului La baza unei vieţi industriale mai înaintate stă cărbunele metalurgic, indispensabil pregătirii fontei şi oţelului, ni se povesteşte că acest cărbune – distilat din huilă – ţara noastră e nevoită să-l importe, cantitatea de huilă scoasă din minele de la Anina fiind cu totul neîndestulătoare. La Petroşani e pe cale să se soluţioneze această problemă. E vorba de a încerca o înnobilare a cărbunelui de Lupeni pentru a putea pregăti din el – tot ca şi din huilă – coxul metalurgic.

Fabrici La Vulcan e în plină activitate fabrica de măşti împotriva gazelor. Trei mii de măşti pe zi. Însă graba febrilă cu care se lucrează e aici înfricoşătoare: aduce în gânduri războiul şi

toate primejdiile lui.

Iată, avem înainte o mască. E un lucru nespus de fragil şi complicat, compus din nu mai puţin de 380 piese! O cercetăm curioşi: masca însăşi, schimbându-se în monstru apocaliptic, cutia cu cărbunele absorbant, care acumulează în el toate gazele dăunătoare respiraţiei, tubul care le leagă. Ingenioasă născocire, dar destul de şubredă pavăză nevoii de distrugere.

Pentru fabrică însă, toată admiraţia… Săli vaste, bine aerate, în care lucrează numai personal românesc, selecţionat cu grijă.

O anexă în care se fabrică cauciucul (din cauciuc brut). O alta, în care se pregăteşte cărbunele – care serveşte de absorbant – din nuci de cocos, importante în cantităţi mari.

Laboratoarele bine amenajate, care funcţionează paralel cu fabrica, fac neîncetat analiza materiilor prime şi pieselor fabricate, pentru a le controla puritatea.

La Lupeni, s’a construit o imensă clădire destinată a fi fabrica de mătase „Viscosa”. Se vor obţine acolo – prin extragerea din celuloza de lemn – firele de mătase artificială, până azi importate din străinătate.

Săli frumoase, luminoase şi pustii îşi aşteaptă maşinile. Aţa atât de tăcută acum se va cutremura toată clădirea aceia mândră în curând, ca un stup cu albine harnice.

Centrala electrică Ateliere Este inima de unde pornesc pulsaţiile întregului sistem. O putere de 18.000 cai. Turbinele enorme vibrează sub presiune.

Aşa masive şi negre, gâfâind sub efort, au o frumuseţe a lor, monstruoasă, inexorabilă, de

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

La Casino, “dopolavoro” zeităţi barbare. Îşi deapănă neobosite simfonia. Un ritm care obsedează se alcătuieşte din zgomotul inform. Tema pregnantă, halucinantă, pare creată de Honnegger.

Uzinele sunt echipate cu ateliere veste şi bine amenajate. Cuptoarele largi, căscând guri pline de flăcări, înfometate, turnătorii. De la cea mai migăloasă şi delicată piesă, până la maşina întreagă de care este nevoie în exploatare, atelierele execută orice.

Oraşe. Viaţă socială

Fiecare lucrător are căsuţă încăpătoare şi curată. Şi sunt opt mii de lucrători… Stabilimente de băi mari, moderne, spitale, dispensare, o şcoală de ucenici, alta de maeştri minieri, toate stau mărturie a interesului pentru lucrător şi a dorinţei de a-i ajuta la alcătuirea unei vieţi demne şi sănătoase.

Un spirit larg, generos, clar văzător patronează toate aceste înfăptuiri. Mulţumită lui, Petroşanii ocupă azi loc de frunte în economia ţării. Minunată plină de activitate şi energie rodnică, de cordială şi omenoasă colaborare între conducători şi lucrători.

Visez o zi când maşina să ajungă instrument de liberare şi ridicare pentru om şi nu făuritoare de mizerie, ca până acum. Vizitarea Petroşanilor îmi dă speranţa că ziua aceea nu e departe.

O iminentă apariţie editorială la Autograf MJM Craiova

Petroşani. Un oraş în plină dezvoltare. Străzi bine trasate, bine luminate. Clădiri impunătoare, biserici, şcoli, edificii publice.

Nimic din atmosfera întunecată şi înăbuşitoare a marilor centre industriale, pe care o aşteptam.

Dimpotrivă! Case aerate şi vesele, risipă de flori, îngrijite

cu dragoste. Şi Lupenii luptă să se ţină aproape. Biserica măreaţă, cu trudă şi sacrificii ridicată, zugrăvită de Cornescu, alături o clădire frumoasă: şcoala, şi un palat cultural nu departe vădesc râvna de a deschide drumuri noi spre lumină.

După maşini şi cuptoare, turbine şi transformatori, e odihnitoare alba imagine a Cazinoului lucrătorilor, în care intrăm. O vastă sală de festivităţi, o bibliotecă bine înzestrată. Acest local de reuniune nu e cu nimic mai prejos de Cazinoul rezervat funcţionarilor şi acela de frumoase proporţii. Sunt terenuri de sport, cabane în munţi, cinematografe… Gândul fuge la acele „dopolavoro” italiene, aşa de bine organizate, procurând muncitorului mijloace pentru o cât mai folositoare petrece a orelor libere.

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

29

30

Pentru Vremea, o-ntrebare...

Credeţi că scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi?

O anchetă de Mircea Damian şi... Marian Boboc

Iată o întrebare... vulgară. Şi imorală.

Când mi-a venit în minte, eram „la al treilea fel”.

La o masă vecină, un domn foarte gras, cu guşe, cu burtă şi caturi la ceafă, era, mi-se pare, la „al şaptelea fel”, băuse două ţuici cu măsline, o jumătate de vin cu sifon şi mai comandase alta... În seara acelei zile, n’am mâncat, dintr’un motiv pe care-l ghicesc, desigur, toţi cititorii. Şi cum lucrul acesta nu mi-s’a’ntâmplat întâiaş dată, - mi s’a părut foarte firesc şi foarte normal. Îmi era foame, desigur. Dar când mi-am imaginat pe domnul dela amiază, care mânca foarte mult şi foarte urât, care avea cel puţin 50 kgr. numai de osânză şi vreo 10 kgr. diferite... condimente, n-aş fi înghiţit nici măcar o lingură de borş, oricât de acru şi piperat...

Aşadar, mă declar contra obiceiului de a mânca de două ori pe zi. Şi se declară, desigur, contra, odată cu mine toţi cei ce mănâncă numai uneori...

Ne stricăm obiceiurile... Şi stricăm de asemeni obiceiul ţării. Căci în România, un scriitor înseamnă un individ care nu face nimic şi care mănâncă numai când este invitat.

Ceea ce se’ntâmplă foarte rar şi foarte puţinora

dintre noi.

Ceilalţi...

Ceilalţi au „talie”, coaste şi gât. Burtă nu au şi nu au nici obraji, nici ceafă cu mai multe sau mai puţine caturi. Le este imposibilă moartea prin ştreang, fiindcă sunt prea uşori. Nu se pot deci bucura de... plăcerea supremă şi ultimă de a trece hotarul savurând deliciul gâdiliturii funiei pe ceafă şi de-a lungul şirei spinării...

Aşadar, scriitorul - precum spune un tânăr confrate şi prieten - trebuie să trăiască şi să moară ca un înger. Să ne lase’n pace domnii guvernanţi cu proiectele şi „Societatea Scriitorilor Români” să s’astâmpere.

Noi ştim să răbdăm. Ştim să trăim ca păsările cerului şi ca vântul. Dormim foarte comod în grădinile publice, în sălile de aşteptare ale gărilor sau pe câmp, făcând socoteală stelelor şi imaginând povestiri cu milionari, cu palate somptuoase, cu mese bogate şi cu femei frumoase, care sunt, toate, ale altora.

Aşa. (Mircea Damian)

Acum, ascultaţi, ce spun scriitorii!

Tudor Arghezi: Scriitorul trebuie să mănânce de patru ori pe zi, să aibă o vilă la Sinaia, o casă la Bucureşti şi-un automobil între ele...

tru revista „Vremea”, o’ntrebare.

- Fă-o, da’ să nu fie lungă.

- Scurtă, Excelenţă... Ce credeţi, scriitorul trebuie să mănânce?

- Cu tot respectul, Excelenţă!

- D’apoi că doară fiecare om trebuie să mănânce, mă rog frumos.

- Zâua bună, mă rog... No, ce pofteşti, drăguţule?

- Şi credeţi că scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi?

- Domnule ministru...

- Eu mănânc, mă rog, de trei ori pe zi şi la cină (cafea cu lapte dela ora 4).

Aurel Vlad, ministru

- No, da’ocupă, mă rog frumos, loc.

- Mulţumesc frumos. Domnule ministru, aş pofti să vă fac, pen-

- Dar scriitorul...

- Să mănânce, mă rog. Doară

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

O rasă de scriitori uscată ca o ghindă are salariu, şi munceşte la cánţâlárie.

- Vorbesc de scriitorul de literatură, Excelenţă.

- Ce-ai spus, mă rog de ertare?

- Mă gândesc la scriitorii de literatură, la cei cari scriu cărţi de poveşti... de poezii.

- No, dac’ai venit, mă rog frumos, ca să-mi spui poveşti, fă bine şi pofteşte afară.

- Domnule ministru...

- Fii bun şi dă-mi bună pace...

Ce tot îmi spui la poveşti... că doară naţia şi Regenţa şi drăguţul nost prezident...

(Nu ştiu ce-a mai spus Excelenţa Sa, fiindcă uşierul mă’mpingea foarte amabil, dela spate).

Felix Aderca: Nu. Cei mai mulţi scriitori nu au mâncat decât odată pe săptămână, şi atunci pe furiş.

Dar credem că scriitorul trebuie să mănânce şi să scrie în fiecare zi.

Ion Barbu: Da, dar puţin. Sunt oprite alimentele care îngraşă rău, prin pipeturile lor, biciuiesc simţurile. Doresc o rasă de scriitori smeardă, uscată, „ca de ghindă”, adusă la trăsăturile ascetice şi la linia bărbătească a lui Radu Dragnea. Deviza: cât mai aproape de Radu Dragnea şi cât mai la o parte de gratii Sadoveanu, Crainic, Minulescu, Lovinescu, Cezar Petrescu, etc. Îmi iau voia să recomand scriitorilor postul de bună voie şi chiar foamea. Spiritul dezgolit şi legile lui le redescoperim ajunând.

Sunt de părere că scriitorul până la vârsta de 20 de ani trebuie să mănânce de trei ori pe zi. Până la 30 de ani - de două ori pe zi.

De la 30 la 40 de ani, să mănânce numai la dejun, şi seara o cafea cu lapte. Dacă a trecut de 40 de ani şi tot n’a rezolvat chestia mâncării,înseamnă că nu e scriitor...

la întrebarea o masă sau două pe zi? răspundem: la unii o masă, la alţii două şi la câţiva chiar şi un supeu. Sunt artişti ce-şi găsesc în lipsă un stimulent de lucru: sunt alţii ce nu pot lucra decât din clipa în care sunt deasupra oricărei nevoi. De e vorba să colaborăm fiecare cu experienţa noastră, adaog că, în ceea ce mă priveşte, intru în categoria a doua.

E. Lovinescu:

Sergiu Dan:

- O masă sau două pe zi?

- Tu ce crezi dragă?

E forma expresivă a unei chestiuni dezbătute de mult în publicistica noastră. Maiorescu odinioară înclina mai mult spre postul obligator al artistului: formula e, de altfel, comodă şi înăbuşe eventualele scrupule ale lipsei de solidaritate.

Nu mai puţin adevărat e că publicul are o concepţie definitivă în această funcţie a sărăciei: în ochii lui un vagabond ca Dragoslav e prin definiţie om de talent, pe când prezenţa unui automobil la scară exclude de la sine talentul. Dar toate acestea sunt lucruri în afara discuţiei...

Problema nu se rezolvă într’un sens unic, ci după ecuaţia personală a fiecărui artist. Aşadar,

- Protestez!

Victor Eftimiu:

- Nici de două ori pe zi?!

- Nici măcar o dată pe zi... Scriitorul nu trebuie nici să mănânce, nici să doarmă, realizând astfel existenţa îngerilor!...

- Sergiule!... eu crăp...

- Crapă!... Dar lasă-mă să continuu... Eventual, scriitorul nu trebuie să fie nici bolnav, vreodată - urmând să moară îngereşte (Îngerii, se ştie, nu mor decât de ruşine). Societatea românească bine organizată, adică poporul de samsari, pezevenghi, proxeneţi şi agitatori politici care formează „lumea bună” este, deobiceiu, de părerea proverbului: „Ca privighetoarea să cânte bine, scoate-i ochii!”, adică dejunul să nu obosească inspiraţia.

Faptul că scriitorul român nu este încă recunoscut ca făcând parte dintr’o categorie socială se datoreşte stării generale de anarhie în care se află Statul Român. Scriitorul nu poate avea o existenţă conformă cu misiunea lor decât într’un regim de monarhie absolută, adică într’o societate care ştie că un scriitor de poeme este întotdeauna mai onorabil decât un Pârţ (pardon!)

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

31

32

Să mănânce de 10 ori, dar să nu mănânce... politic oarecare şi în oricare partid.

- Te cred.

G. Bacovia:

- Să rabde... Chestiunea este însă alta: poate să mănânce, cum am spus, şi de zece ori pe zi, dar să nu mănânce...

- Ce fel de scriitori?

- Scriitorii de literatură...

- Ar trebui precizat: scriitorii cari scriu în fiecare zi - sau scriitorii cari scriu numai uneori.

- Iar dacă n’are?

(D. Minulescu a spus un cuvânt

deauna amestecaţi şi necalificaţi. Cât timp va domni această stare de lucruri şi nu vor primi ca cei buni să fie separaţi de cei răi, vor suferi mai mult sau mai puţin de foame.

Camil Petrescu: Nu, fiindcă scriitorul e un dobitoc sui-generis...

- Tot una este.

Liviu Rebreanu:

- Ştiu eu? Cei mai mari scriitori n’au prea mâncat... de două ori pe zi.

- Nu pricep.

- Scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi?

- Credeţi, aşadar...

- Eu cred că trebuie să mănânce de trei ori pe zi.

- Cred că cel puţin atunci când creează, - scriitorul ar trebui să mănânce... şi să aibă o higienă...

Ion Minulescu: Depinde... Dacă stă bine cu stomacul poate să mănânce şi de zece ori pe zi.

- Şi dacă are...

pe care nu-l găseşti scris decât în cărţile lui Panait Istrati!)

Mihail Dragomirescu: Scriitorul are dreptul să mănânce de două ori pe zi cu o condiţiune: să fie scriitor. În starea noastră socială, scriitorii cei buni suferă din pricina celor răi, care se cred mai buni scriitori de cât toţi. Dar şi buni şi răi, toţi au o meteahnă, care-i va ţine în inferioritate socială, câtă vreme nu şi-o vor îndrepta.

Scriitorii, şi buni şi răi, nu iubesc ordinea. Autonomia, la care au dreptul ca scriitori, ei, ca oameni o transformă în anarhie. Deci se critică unii pe alţii, şi deci toţi au credinţa că unii sunt mai buni şi alţii mai slabi, nu pot suferi cu nici un preţ ierarhizarea, care desparte oile de capre. Ei vor să fie întot-

Tudor TeodorescuBranişte: Depinde ce profesiune are! Fiindcă din profesiunea de scriitor nu va izbuti să mănânce nici de două ori pe lună, necum de două ori pe zi... Deaceia avem scriitori, de profesiune ingineri, avocaţi, medici, militari, popi etc. Cea mai rentabilă şi cea mai adequată scrisului, pare a fi

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

E u , m a i e st a t e , s u n t s c r i i t o r profesiunea de soţ dotal...

Un singur lucru e cert: scriitorul nu va izbuti să mănânce din scrisul lui, de două ori pe zi decât atunci când 80 la sută din cetăţeni vor şti să se iscălească fără sugiuc şi „fără punere de deget”. Sau - ca să fie mai limpede - scriitorul va mânca de două ori pe zi într’o societate normal orânduită, în care d.

D.R. Ioaniţescu va fi subcomisar cl. III la o circumscripţie de periferie, iar d. Aurel Vlad, solgăbirău într’un sat transcarpatin (Protestez!! N.R.) Până atunci - nu! Aşadar, încă multă vreme scriitorii vor trebui să-şi caute meserii serioase. Şi să uite următoarea scenă deplin lămuritoare: Maiorescu avea, la un moment dat, ca şef de cabinet pe un scriitor. Recomandându-l Regelui Carol, acesta îi spune:

Ancheta continuă şi în Vremea nr. 70/ 4 iulie 1929 Credeţi că scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi? (II) Continuăm, vasăzică. M’am adresat de astă dată la un număr mai mare de scriitori. Am ţinut chiar să am şi răspunsurile câtorva confraţi tineri, îndeajuns de cunoscuţi. Fiindcă chestiunea ne priveşte pe toţi deopotrivă.

Concluzia anchetei? Ar trebui, desigur, să fie una. O concluzie serioasă, la răspunsurile unei întrebări puse anapoda, e drept, dar care poate să fie socotită totodată comică, tragică şi - ca să fie aşa - serioasă.

N’am ajuns la nimic. Adică, am ajuns la ceea ce ştiam singur. Şi cum e vorba de invenţia unor pilule pe care, dacă le’nghiţi cum înghiţi chinina sau... sublimatul, - nu mai ai nevoie de mâncare, fiindcă te hrăneşti cu ele, aştept aceste timpuri fericite ca să pun altă întrebare confraţilor mei, cu credinţa că voi ajunge, totuşi, la o concluzie...

(Mircea Damian) scriitorul trebuie să mănânce... să mănânce de câte ori îi este foame... şi să scrie...

- Îmi pare bine... Îmi pare bine... Şi ce profesiune ai dumneata, domnule şef de cabinet?

Păstorel Teodoreanu:

- Eu, Maiestate, - răspunde grav tânărul - sunt scriitor.

- Nimic!

- Bine, bine, dar te’ntreb: ce profesiune ai?...

- Dragul meu, să mănânce, desigur. Mâncarea însă... îngreuiază şi nu te’ndeamnă la scris.

Istoria n’a înregistrat replica scriitorului-şef de cabinet. Dar trebuie să amintesc că monarhii - aşa scrie în cărţile de şcoală au fost întotdeauna protegiuitorii literelor şi artelor frumoase! E un lucru pe care - ingraţi cum suntem - am fi în stare să-l uităm...

Cezar Petrescu: - Iarăşi?!

- Precum vezi...

- Nu mai răspund... nu mai răspund nimic deocamdată... Să ştii că am să fac o anchetă contra anchetatorilor... Dar să ştii că

33

- Ce zici?

- Să nu mănânce?

- Aşadar...

- Aşadar, mâncarea ca mâncarea, dar băutura... la revedere...

Mihail Sebastian: Dacă ai fi văzut - ca mine - bucata de pâine noroioasă pe care o mănâncă oamenii şi dobitoacele din satele Brăilei în acest an pustiu, întrebarea d-tale n’ar mai fi sunat cu egoismul ei profesional. Tot omul s’ar cuveni să mănânce de două ori pe zi. E un deziderat modest, de la care nu ştiu de ce scriitorul ar fi

exclus, dar la care, de asemeni nu văd ce drepturi speciale ar trebui el să aibă.

Câtă vreme în această ţară bogată mor oamenii de pelagră, sau se spânzură, când n’au cu ce plăti perceptorului, nimeni şi în numele nici unei superiorităţi nu are dreptul să revendice situaţii privilegiate. Scriitorii se cuvine să mănânce o pâine cumsecade, întrucât sunt oameni, nu întrucât sunt scriitori.

Asta, omeneşte vorbind. Dar dacă întrebarea d-tale ţine morţiş să creeze pentru muncitorii scrisului, o categorie de elită cu trebuinţi distincte îţi voi răspunde: nu, nu e deloc necesar ca un scriitor să mănânce o dată, de două sau de trei ori pe zi.

Necesar e numai ca - sărac sau bogat - scriitorul să-şi trăiască realmente sărăcia sau bogăţia.

Adică, să o vieţuiască profund ca pe o experienţă, de la un anumit prag sufletesc încolo. Barnabooth miliardarul - după un prânz magnific - şi Marlin Eden, după unul mizerabil, stau pe înălţimi egale. Cine nu vede astfel lucrurile, n’are decât să se

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

34

Un fond special pentru prânzuri intelectuale? înscrie într’un sindicat oarecare, sau să facă jalbă timbrată la minister. Există un fond special pentru prânzurile intelectuale.

Şerban Cioculescu: În ziua în care fiecare scriitor va avea o profesie - ar fi de dorit una intelectuală -, chestiunea nu se va mai pune.

Cât timp scriitorul român va persevera în parazitismul levantin, va risca, adesea, să rămână flămând.

Să sperăm că civilizaţia, această sperietoare a barbarilor, va rezolvi în curând problema, în levantul nostru.

George-Mihail Zamfirescu: - O întrebare la care nu vor răspunde serios decât oamenii neserioşi! Pentru că ar fi, în adevăr, neserios - să le vorbeşti turmentaţilor de echilibru, distinselor noastre prietene, cocotele, de pudoare, aşa cum ar fi neserios până la tragic să încerci să-i convingi pe proştii şi şnapanii de pe ringul politic de rolul primordial pe care-l are un scriitor (la noi, mai ales în paşii de melc al evoluţiei unui popor şi de recunoştinţa pe care acest popor ar fi dator s’o aibă faţă de nefericitul uns pe frunte cu sfântul mir al gloriei şi al mizeriei)...

Nu! Lasă-mă să nu’ţi răspund, domnule Damian. Mai mult: te rog să nu publici o asemenea anchetă. Ar însemna să ne umilim, inutil, în faţa doamnelor şi-a domnilor cu osânză şi inteligenţă de scatiu plouat.

Mai bine: hai să fim veseli... ... În „La bête conquérante” a lui Pierre Mac Orlan, graţie unei lovitori nesigure de cuţit a beţivanului Putride, porcii, oile,

berbecii şi boii încep să vorbească şi, în scurt timp, ajung factori proeminenţi în viaţa socială a lumii. Pierre Mac Orlan a fost gentil şi n’a mărturisit că acţiunea din „La bête conquérante” se petrece în România...

Nu fac aluzii la foştii sau actualii politicieni la putere. Am simpatii multe, în fiecare tabără. Ceva mai mult: eu sunt perfect convins că d-l Aurel Vlad (de pildă) e un om cumsecade, în fond. Avem, însă, o sistemă nenorocită, datorită parvenitismului. De sus, din vârful scării coborând, vom întâlni în mii de exemplare, acelaşi Dinu Păturică - prost, când nu e meschin - meschin, când nu e imbecil, dar întotdeauna analfabet al abecedarului artistic şi literar. Noi suferim ori facem pe cerşetorii, pe la ministere. Ce adevăr mare a spus d-l Nichifor Crainic! Nu ne dăm seama ce arme ucigătoare avem la îndemână noi, scriitorii, împotriva potentaţilor politici şi financiari! Dar, ca să ştim să le mânuim, va trebui mai întâi să învăţăm să fim demni. Şi asta e grea afacere. Noi încă nu ştim, cel puţin, să fim buni camarazi. În ziua când voi fi comisar al poporului, la Interne, am să înfig nouă spânzurători în piaţa teatrului. O să încarc apoi, în furgoane, toţi proştii ţării mele şi toţi şnapanii... Pe urmă, realizăm visul lui Camil Petrescu: dictatura intelectuală, dictatura inteligenţei creatoare. Asta o să fie, de la cucerirea Ardealului de către Mihai Viteazul şi alături de întregirea neamului românesc, sub Ferdinand I, cel mai mare act naţionalist pe care-o să-l înregistreze istoria.

Da, Mircea Damian, da: act naţionalist! Abia atunci vom face dovada că suntem buni

români. Acum, stăm cu mâinile în sân şi privim inactivi cum creşte şi se adânceşte cangrena...

Iată cum, o întrebare neserioasă ca asta: trebuie scriitorul să mănânce de două ori pe zi? constituie punctul centrifugal al unei probleme: rolul scriitorului (şi al oricărui realizator artistic, în genere) în angrenajul dictatorial al unui Stat.

Liviu Andrei (scriitor, Craiova) Aş face sex cu foamea Mulţumesc pentru întrebarea gastrică pe care mi-aţi adresato! Scriitura bună depinde de cantitatea de haleală. E clar ca lumina zilei... Cu câteva excepţii, toţi scriitorii români sunt săraci. Unii financiar, alţii cu duhul.

Bogaţii scrisului sunt doar oportuniştii care au făcut manualele alea alternative şi inoculează viitoarelor generaţii că adevăraţii scriitori şi critici contemporani sunt foştii turnători ai Securităţii (gen Sadoveanu ăsta e mort, d-aia îl atac sau alţii care încă trăiesc şi sunt premiaţi şi pupaţi în fund an de an). Eu mănânc de câte ori apuc. Resimt o foame continuă, o foame specifică unui diabetic.

Aş face sex cu foamea. Sunt fomistul literaturii. Scriitorul ar trebui să mănânce bine doar ca să se bucure şi el de celelalte plăceri omeneşti care înnobilează un om sătul: râgâitul, trasul vânturilor şi scaunul.

Fâsâiele sunt un lux pentru scriitori. USR ar trebui să dea corn şi lapte şi pentru noi cei osândiţi la bufoneală şi fanfaronadă pe hârtie şi laptop. Foamea e bună. Nu te mai oxidezi. Eu n-am bani de droguri şi o folo-

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Două mese pe zi. Cu televizor şi vază de flori Ancheta din Vremea (1929), reluată în Avântul Cultural & Artistic (2013) sesc pe post de drog. Mă incită şi îmi ascute simţurile. Dacă nu aveam foame, o inventam. Păcat că Oişteanu n-a introdus-o pe doamna FOAME în recenta Narcotice în cultura română, sau poate n-am văzut eu pentru că am citit doar jumătate şi am dat cu ea la coş. Este narcoticul numărul unu. Pentru unii ar fi fost mult mai incitată întrebarea: CREDEŢI CĂ SCRIITORUL AR TREBUI SĂ SE ÎMBETE DE DOUĂ ORI PE ZI? Aici îi loveaţi pe mulţi direct sub bărbie. Cu mâncarea m-aţi nimerit doar pe mine... Dacă am mânca de două ori pe zi, sau de mai multe ori, am deveni obezi. Asta naşte o cavalcadă de întrebări....

Cine scrie mai bine? Scriitorul gras sau cel schilod? Depinde...

La proză sunt mai tari graşii. La poezie conduc detaşat slăbănogii. Poezia se scrie mâncând prost. Proza se scrie între cele două mese. Personal, vă mărturisesc că am fluctuaţii de greutate balzaciene. Se-ntâmplă să nu prind nicio masă pe zi dacă nu vând măcar o carte.

Stomacul mi-o ia razna şi se transformă într-un vulcan plin cu magnetită încinsă. La ce aciditate am în cimpoi risc să devin un reptilian cu muşcătură toxică de Dragon de Komodo. Sunt mereu sunat de diferiţi scriitori ca să-i împrumut cu bani. N-AM BĂ! E SĂRĂCIE, MÂNCA-VAŞ! Sunt conştienţi că nu am nici eu, dar sevrajul nutriţional le întunecă minţile şi îi face să uite. CUM, BĂ?! TU LUCREZI ÎN TELEVIZIUNE ŞI N-AI BANI?! Noi, cei care scriem şi facem foamea grav, suntem nelipsiţi de la evenimentele culturale. Ne sunăm grabnic când e rost de vreo dezlipire a burţii. E

sărbătoare. Nu ne interesează că e un vernisaj sau vreo lansare de carte a unei haimanale promovate de amantul ei universitar.

Ne doare-n cot! Aşteptăm haleala. După ce umplem maţul cu boluri nemestecate, ne eliberăm. Asta numesc eu un eveniment reuşit! Îmi pare rău că alimentaţia ne subjugă. Concluzia mea e un DA mare şi afectat. Scriitorii au parte de două mese pe zi, dar pe una zace un televizor şi pe cealaltă o vază cu flori. Daţi-le cozonac! Din păcate, doar excitaţia alimentară şi senzaţia bahică definesc raiul scriitoricesc autohton. Mai avem mult de tras până să ne permitem droguri şi excitatoare adevărate. Probabil că d-aia navem nici multe cărţi prea bune, ci doar victorii izolate şi îndelung trâmbiţate. Poftă bună!

Dumitru Augustin Doman (scriitor, redactor şef Argeş, Piteşti) În trecut, scriitorii nu doar că mâncau de două ori pe zi, dar ei chiar benchetuiau.

Sigur, un scriitor cam trebuie să mănânce de două ori pe zi, că micul dejun nu se pune, în sensul că scriitorul - se ştie – nu se trezeşte în zori; cu mici excepţii (v. DAD). Dar, scriitorii fiind de mai multe genuri, trebuie să discernem. Poeţii, de pildă, mai ales cei care (încă) scriu sonete, rondeluri şi, în general, versuri ce din coadă au rimă şi ritm, nar trebui să mănânce, ei pot trăi ca albinele, cu nectar din coada şoricelului, din muşeţel, floarea soarelui, floarea salcâmului, floarea de tei şi desigur, pardon!

floarea de pizda ţigăncii. Pentru că e un nonsens ca poeţii care produc metafore rimate/ritmate a la Vasile Alecsandri să mănânce cârnaţi cu muştar, biftec tartar şi puah! fleici la grătar cu mujdei!

Altcum stă treaba cu prozatorii.

Cum zicea Sadoveanu, ei trebuie să aibă curul tare, să n-aibă hemoroizi, să reziste pe scaun ore în şir, şi atunci ei chiar trebuie să mănânce temeinic cel puţin de două ori pe zi: fripturi, sau tocăniţe, gulaş, varză cu ciolan, fasole cu cârnaţi şi murături ţărăneşti. Ei, dar ca să (re)creeze o lume, prozatorii – nu doar romancierii, dar chiar şi prăpădiţii de autori de nuvele, povestiri şi chiar schiţe – pe lângă mâncarea consistentă, e musai să bea un pahar (hm! unul?!) de vin bun, după altul de palincă, votcă, whisky… Fără paharele astea, prozatorul este un născător de lumi debile, el nu are imaginaţie ioc! deloc!.

Sunt istorici literari care se screm de mama focului să demonstreze că literatura mare românească a fost creată de scriitori trăind îndeobşte în mizerie.

Fals! Când citesc în agendele lui Eminescu câte zeci de perechi de izmene ducea poetul naţional la spălătorie la sfârşitul secolului XIX, parcă-mi piere cheful de a crede teoria unor istorici literari de talia lui Ion Dodu cel Bălan.

Pe urmă, Vasile Alecsandri cel pomenit mai sus avea o mie de hectare de teren arabil pe valea Siretului şi trăia într-un conac confortabil pe care l-am văzut acum câteva luni. Şi a fost poet, prozator, dramaturg (Eugen Lovinescu susţinea că singurul adevărat, Caragiale nefiind decât un epigon al bardului de la Mirceşti!). Încerc să-mi imagi-

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

35

36

Câr naţi şi fleici versus Menu du diner nez cum poetul Alecsandri scria metafore/metaforele culegând nectarul din trandafirii şi crizantemele din parcul de la Mirceşti! Şi tot nectar punea seara la masa paşoptiştilor în preajma revoluţiei în saloanele

măluţele şi cârnaţii şi fleicile lui Creangă de la Hanul Trei Sarmale sunt legendă şi atât! Iată că şi pe vremea aceea scriitorii nu doar că mâncau de două ori pe zi, dar junimiştii chiar benchetuiau.

Mihai Barbu (scriitor, Petroşani) Masa Poetului de ieri şi de azi. Câteva ipoteze de lucru Poetul trebuie să mănânce de două ori pe zi?

conacului de pe malul Siretului? Hm! Încerc tot aşa să-mi imaginez cinele conspirative de la Mirceşti cu friptură de iepure de câmp şi mistreţ şi căprioară, iar pe scaune tronau fraţii Negruzzi, colonelul Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Covurlui, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo etc. Mai ales etc.

Dar, iată ce găsim într-un număr de Dacia literară nr. 118119(7-8)/2013, la rubrica Reclama de altădată: meniul de la restaurantul Hotelului Binder „unde au avut loc o parte din banchetele Junimii (Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc.)”. Iată dar ce cuprindea un „Menu du diner 11(23) septembre 1883: Potage Croute au pot / Consomme aux Rasoles de Volaille / Mayonaise de Poisson / Filet de Poisson frit / Chiga au nature / Gigot de mouton Bretone / Filet de Beuf jardiniere”etc. etc. Aşadar, săr-

Dacă lumea ar vedea în poet un om normal atunci, cu siguranţă, i-ar spune că ar fi bine să mănânce, pentru a nu-şi deranja stomacul, chiar de trei ori pe zi.

Dar, în mod constant, lumea îşi imaginează poetul ca pe o fiinţă imaterială care se hrăneşte cu iluzii, metafore, teorii cosmogonice, cu rime sau cu versuri albe. E drept că şi sculptorii au contribuit major la această idealizare a omului care scrie poezii. Gheorghe Anghel a imaginat, în faţa ateneului român, un Eminescu înalt şi hieratic, adică exact cum nu era poetul în realitate. Statuia lui Bacovia, văzut ca un adolescent înalt, în pantaloni scurţi ce se amestecă - la nivelul solului printre trecători, nu a contribuit nici ea la imaginea omului retras, care fugea de lume pentru a fi doar în compania viorii şi a poeziei. Există însă şi imaginea poeţilor vitali aşa cum a fost ilustrată plenar de Adrian Păunescu. El a fost un poet (şi un om politic) în stare să mănânce şi să bea direct proporţional cu masivitatea operei.

Nichita Stănescu povestea că, la prima sa ieşire din ţară, a fost repartizat, în vagonul de dormit, cu un poet care era, pe

atunci, chiar preşedintele Uniunii Scriitorilor. Când s-au pus să mănânce, Nichita a văzut că în timp ce colegul său de sleeping car a scos nişte şniţele barosane, el a contribuit la masa comună doar cu câteva ouă fierte. Din acest motiv, Nichita devenise nostalgic şi constata, pe viu, ce înseamnă să fii un om la casa ta şi să ai o nevastă gospodină şi iubitoare. Iată că, peste timp, ne mai aducem aminte de un om al zilei doar pentru că a stat la masă cu poetul şi că cel înstărit nu a mâncat singur. Aşa cum fac acum, în România, mărimile zilei. Călinescu spune despre Eminescu că, pe masa sa de lucru, erau, în neorânduială, mere, nuci, o carafă cu apă şi foarte multă cafea. În cazul lui Eminescu, această combinaţie nutriţională dădea naştere unei poezii geniale. La Petrila, un miner a scos, pe banii lui, un volum intitulat „Poezie adevărată”. Ca miner trebuie să te hrăneşti adecvat muncii grele pe care o prestezi în adâncurile pământului. Mănânci slănină, pâine, ceapă şi bei multă apă. Rezultatul poetic este, în ciuda numărului mare de calorii consumat, absolut dezamăgitor.

Hrana minerului-poet e adevărată, organică, fără E-uri dar poezia lui a ieşit, vai, neadevărată.

Sunt poeţi mari, slabi la constituţie, care, probabil, că au mâncat puţin şi au scris mult.

Sunt alţi poeţi cărora le era permanent foame. Nichifor Crainic, în puşcărie, ar fi făcut orice pentru un blid de mâncare suplimentar. Nu putem, însă, judeca omul, pentru că nu ştim cum s-ar comporta acolo nici campionii moralei. Din păcate, sau din fericire, organismul omului nu e în deplin acord cu

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Madlena care schimbă soarta romanului ceea ce el gândeşte despre sine şi lume. În altă ordine de idei, lumea nu e obişnuită, în cazul poeziei, să vadă că şi acolo se mănâncă şi se bea. „Cum de n-ai observat acest lucru banal?”, îl întreabă magistrul George Călinescu pe un imaginar învăţăcel din „Universul poeziei”. „Nutriţiunea”, zice magistrul, „e o funcţie aşa de esenţială omului, încât multe porniri dintre cele mai spirituale nu pot depăşi imaginile ei”. Poetul, în poeziile sale, vorbeşte imparţial despre lichidele divine precum apa şi vinul dar şi de cele considerate demonice precum absintul şi ginul. Laptele, smântâna, untul şi mierea îndeplinesc o condiţie esenţială a poeziei: să facă parte dintr-o hrană elementară a omului iar alimentele să aibă un aspect simplu, nesofisticat. Dintre fructele pământului sunt cântate, cu precădere, gutuile, castanele, nucile, prunele şi merele. Prin asocierea cu vinul, strugurele a ajuns, în poezie, un simbol al vieţii. „Rodia este fructul spre care se îndreaptă consensul tuturor poeţilor”, consideră divinul critic, pe motiv că aceasta ar reprezenta, în mic, un univers perfect.

Dintre alimentele pregătite, zice Călinescu, poate intra în poezie doar pâinea pentru că e un simbol pentru hrana muncitorului.

Poezia epică, spre deosebire de cea lirică, poate face unele concesii alimentare. Acolo poţi întâlni mari vite sfârâind pe jăratic, în timp ce peştii, homarii şi fazanii ţin nu atât de domeniul gastronomiei cât de cel al picturii.

Despre madlena lui Proust, cea care a stat la baza naşterii romanului secolului XX, in-

trăm, potrivit lui Călinescu, în analiza psihologică. Proust îşi consuma madlena împreună cu ceaiul de tei. Dacă acest obicei îl avea de două ori pe zi înseamnă că madlena şi ceaiul sunt combinaţia alimentară perfectă în cazul romanului. În cazul poeziei, lucrurile stau puţin mai complicat. Problema nu e dacă poetul trebuie să mănânce de două ori pe zi. Noi trebuie să ne întrebăm ce poezie rezultă în urma acestei alegeri. Poţi mânca de trei ori pe zi, la ore fixe, şi să nu produci nimic durabil. Poţi mânca o dată pe zi şi să scrii memorabil. Poţi mânca şi de două ori pe zi, dar ce te faci dacă, în acest caz, te gândeşti, mereu, la a treia masă care îţi lipseşte?!

La final de articol, realizez faptul că întrebarea anchetei iniţiate de noi are şi un substrat financiar. Adică, formulată altfel, problema este dacă poetul îşi poate permite să mănânce de două ori pe zi. Dacă poetul e un om cu capul în nori, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, în mod cert el nu va putea să atingă acest ideal gastronomic.

Dacă vrea să fie bine hrănit, el va trebui dublat şi de un om real care acţionează în viaţa reală.

Sau, ca în cazul lui Bacovia, îşi va lua alături o Agathă care se va ocupa, singură, de realul existenţei. Şi care îi va permite să fie, chiar în timpul vieţii, nemuritor şi rece.

Ionel Buşe (scriitor, Craiova) Nu, scriitorul nu trebuie să mănânce deloc în România. El se hrăneşte fie cu sufletele moarte ale personajelor sale, dacă e prozator, dramaturg, eseist sau critic literar, fie cu propriul suflet, dacă e poet şi nu

are nimic pe cardul bancar. Dacă totuşi găseşte un sponsor, trebuie să-l pupe suficient în dos ca să-i scoată vreo carte s-o dea la vreo bibliotecă, la prieteni sau la amante. Ultimele nu trebuie neglijate, pentru că au un mare rol în erecţia lui creatoare. Desigur, dacă scriitorul e vreun guru bucureştean suficient de mediatizat, nu are nevoie de nimic din toate acestea, opera lui fiind genială de la naştere, (am văzut pe unul la trei-patru ani, fotografiat într-un căruţ de copil, printr-o revistă culturală pentru adulţi, totuşi). El se naşte sinecurist (m-a luat gura pe dinainte!) sau culturnic. Are o tehnică şi o tehnologie a profitului elitist de înghite tot, ca o gaură neagră. Nu degeaba Românica arată ca un c...r. De ce, Doamne iartă-mă, mă mai întrebaţi dacă scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi?

(Al lu’ Mărgelatu)

Valeriu Butulescu (scriitor, Petroşani) Marile opere s-au născut din suferinţă Grea întrebare. Scriitorul, dacă nu cumva e un nonconformist incurabil, ar trebui să mănânce, totuşi, după tradiţie, de trei ori pe zi. Dar cu măsură. Pentru că, dacă au stomacul prea încărcat, pe scriitori (care, paradoxal, sunt şi ei tot oameni) îi apucă somnul. Regimul alimentar al scriitorului are influenţă mare asupra operei sale literare. Un scriitor îmbuibat alimentar scrie sictirit şi compătimitor. Simte un dispreţ funciar faţă de tot ce nu ţine de persoana sa, orice carte care nu e a lui i se pare o stupidă inutilitate. Scriitorii cu restricţii alimentare (impuse, fie de medici, fie de economia de piaţă) scriu tăios şi eferves-

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

37

38

L i t e r a t u r ă p e st o m a c u l g o l cent, măcinaţi de profunde crampe sociale. Morbul răzvrătirii transpare la fiecare pagină. Istoria literaturii ne arată, indubitabil, că marile opere s-au născut din suferinţă.

Alecsandri, bine hrănit, scria pasteluri cuminţi la conacul său de la Mirceşti. Eminescu, chinuit de foame şi frig, lăsa în urmă o poezie filosofică, de o măreţie monumentală. Aşa că, acele guverne care îşi îndoapă scriitorii fac un mare rău literaturii contemporane.

Isidor Chicet (scriitor, Turnu Severin) Nu este obligatoriu. De obicei se scrie mai bine pe stomacul gol...

Nicolae Coande (scriitor, Craiova) Întrebarea asta a pus-o unul în interbelic, nu-mi amintesc cine.

Gilbert Danco (profesor, Petroşani) Alo, banii? Ce face mama? Întrebarea iniţiată de Marian Boboc mi-aduce aminte de studenţia mea clujeană. Cea de acum 15 ani... Pe vremea aia citeam revistele culturale una după alta şi nu mai ţin minte exact în care dintre ele se făcea o anchetă similară. Doar că întrebarea, sper să nu mă înşele memoria acum, era următoarea: “Credeţi că scriitorul trebuie să mănânce de trei ori pe zi?”.

Subliniez: de trei ori!!!

Noi - adică eu şi colegii mei tineri scriitori - citeam cu plăcere răspunsurile scriitorilor celebri la această anchetă. Ne regăseam şi noi printre ei. Şi

râdeam că sunt la fel de bogaţi ca noi. O chestiune naivă prin care ne identificam cu modelele noastre... Ne simţeam alături de ei pentru că noi înfiinţasem prima revistă de filosofie postmodernă din Europa de Est – „Philosophy&Stuff”. Mâncam o dată pe zi cu ce câştigam după publicarea acestei reviste. Dar ştiam să glumim când stăteam la cafenea sau la cercurile literar-filosofice. Existau acele telefoane publice cu cartele, ştiţi ce culoare aveau, şi sunam deseori acasă, la părinţi. Întrebarea subsidiară era: „Alo, banii? Ce face mama?”.

Dar am crescut cu toţii! Intelectual vorbind... Nu supravieţuieşti din scriitură!

Toţi avem alte profesii sau profesiuni din care trăim! Şi nu mai sunăm la părinţi! Din cauza celularelor...

Dincolo de glumă, ca să răspund întrebării lui M.B., scriitorul trebuie să mănânce.

De două sau de trei ori pe zi...

Dacă nu, sunt bine apreciaţi în Marile Clinici!

Horia Dulvac (scriitor, Craiova) Nu! Pentru cultură: cum spunea Cioran - omul secretă dezastru.

Tot pentru cultură: omului trebuie să-i fie foame, altfel devine un monstru. Şi aşa suferim de prea mult.

(La o bere - care e aliment putem discuta împreună, dragă prietene, şi face o întreagă metafizică a foamei - prea plinul lumii, foamea ca exil din Paradis, exilul ca digestie, biografiile captive ca aventuri în digestie, întreaga aventură a omului proiectat într-o existenţă a foamei de către Dumnezeu, cum ne hrăneam noi în paradis

cum se mai hrănesc unii sfinţi cu cuvântul Domnului etc.

Toate astea - condiţia asta ontologică - încercăm să le trişăm prin saţietate. Asta nu e permis şi evident că de aceea murim pentru că vrem să mâncăm de două ori pe zi. Invitaţia la taifas rămâne deschisă, fără aerul ăsta doct pe care nu-l voiam.)

Florin Gh. Gheţău (profesor, Lupeni) Cred că n-ar trebui să mănânce deloc fiindcă îl (h)răneşte îndeajuns cultura.

Ion Hirghiduş (scriitor, Uricani) Privilegiul de a sta la masă cu zeii Ce ţi-a venit, frate, să faci o anchetă despre mâncare? Uneori să mănânci de două ori pe zi pare destul de mult, alteori pare puţin dacă te gândeşti la o viaţă sănătoasă. Oare conştiinţa scriitorului nu trece şi ea prin stomac (aşa cum a spus cândva Marx)? Mulţi dintre aşa-zişii scriitori sunt mai degrabă propriul lor stomac decât „opera”.

Cărţile adevărate pot şi ele să aibă miros de mâncare? Închipuie-ţi că citeşti la Crăciun o carte care are miros de cireşe de mai, sau de piersici, sau de struguri copţi târziu în toamnă.

Nu ar fi de mirare să afli că, de fapt, scriitorul acestei cărţi nu mânca niciodată fructe. Şi, totuşi, tu vrei să-ţi confirmi că nu ai avut o iluzie şi dai cartea să o citească şi alţii care-ţi vor spune că nu ai visat. Este posibil ca o carte să nu-l mai reprezinte pe scriitor, ci să capete mirosul şi gustul lumii prin care trece.

Atunci, cum ai putea să scrii o istorie reală a vieţii pământeşti

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

P r i v i l e g i u l d e a st a l a m a s ă c u z e i i a scriitorului? Ceea ce faci tu, ca istoric de serviciu al acestei vieţi, este mai degrabă o construcţie a dorinţelor care au fost cândva îngrădite. În visul lui cel mai adânc, scriitorul a mâncat cireşe de mai, piersici şi struguri pentru că în vis nimic nu-i este interzis. Cărţile mari demonstrează că nu mai contează numărul de mese pe zi, ci doar privilegiul să stai la masă cu zeii.

Robert Hummel (profesor, Petroşani) Ca şi pictorului, scriitorului îi stă mai bine cu burta goală.

Aceasta este o dovadă că nu a făcut concesii pentru a şi-o umple.

Ioan Lascu (scriitor, Craiova) A mânca de două ori pe zi din banii câştigaţi din scris este un lux Este o întrebare care, la prima vedere, îmi pare cumva nelalocul ei. Nu-mi prea convine să dau un răspuns. Să mă gândesc adică la sărăcia scriitorului de azi… Sau, în cel mai bun caz, la boemă? Sigur că un aspect este cert, nu poate fi ocolit. Scriitorul, astăzi, nu are cum trăi din scris. Foarte puţini reuşesc să-şi câştige existenţa doar din vânzarea cărţilor publicate. Şi mai puţini o duc bine. Am citit nu demult un soi de statistică din care se putea înţelege care sunt cei mai bogaţi scriitori, recte aceia care au câştigat cei mai mulţi bani din vânzarea cărţilor: Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Augustin Buzura, D. R. Popescu. Erau însumate estimativ veniturile dintr-o perioadă lungă de timp, câteva decenii,

dar sumele erau frumuşele…

Acestea sunt excepţiile. Vorbim de câştigurile obţinute din vânzarea propriilor cărţi. Scriitorii care mai trăiesc din scris - de fapt o a doua categorie - sunt cei care se exercită ca jurnalişti, ca angajaţi ai unor redacţii de cotidiene sau de periodice. Aceştia câştigă ceva bani, dar nu se îmbogăţesc din scris. Cel mult pot trăi relativ modest. Pe deasupra, ei sunt siliţi să facă zilnic ceea ce nu le place, adică să scrie despre lucruri, fapte, evenimente insignifiante. Aşa cum observa cândva André Gide, ziaristul, mai cu seamă cel din presa cotidiană, îl omoară pe scriitor. A scrie zilnic înseamnă a te goli, a ajunge la saturaţie, a te banaliza, a înţepeni în proiectul jurnalistic.

Dar să ne întoarcem la mâncarea scriitorului, adică la subzistenţă.

A mânca de două ori pe zi din banii câştigaţi din scris este un lux. Sunt apoi mulţi scriitori cărora nu le prea stă gândul la mâncare, ci, mai degrabă, la o viaţă boemă. O „boemă veştedă”, cum spunea odată o artistă, o vieţuire într-o „eternitate provincială”, după sintagmatitlu a unui roman scris acum mai bine de trei decenii de uitatul Eugen Seceleanu. Ca să mănânci bine din scris trebuie să faci faţă cu brio economiei de piaţă. Am văzut, cu amărăciune, că mult visata, odinioară, societate capitalistă însemnă piaţă, concurenţă, profit, eficienţă economică. Şi multe şmenuri şi tunuri. Or cărţile nu sunt aducătoare de venituri garantate, substanţiale, imediate. Ba dimpotrivă, producţia de carte înghite bani buni şi nu e profitabilă - cărţile se vând foarte greu. Nici în strălucitorul Occident lucrurile nu sunt cu mult diferite. Scriitorii de succes sunt

puţini, ei beneficiază, dincolo de talent, de o publicitate imensă, iar ca să pătrunzi pe canalele mediatice de mare audienţă nu e deloc uşor, e nevoie de şansă, de sprijin din partea unor producători, directori sau critici, la rândul lor bine mediatizaţi. Nici în aşa-zisa Românie burghezomoşierească treburile nu stăteau pe roze. Mulţi scriitori umblau cu traista în băţ prin sate şi prin târguri ca să-şi vândă cărţile. Cel puţin aşa am auzit.

Nu ştiu dacă măcar în zi de azi, în România figurează în vreun nomenclator profesia de scriitor. În trecutul recent, adică socialist, în nomenclatorul profesiilor şi meseriilor figurau şi scriitorii dar, atenţie!, era vorba de „scriitori de vitrine”! Nici gând de scriitori de cărţi. Scriitorii, ca şi intelectualii în genere, sunt consideraţi periculoşi pentru orice societate. Nu mai puţin decât Platon profera alungarea poeţilor din cetate, pentru ca să nu tulbure cumva minţile poporului. În societatea utopică a comunismului efemer scriitorul a fost, în cel mai fericit caz, „un tovarăş de drum”. Trebuia să pactizeze cu puterea.

Altfel anchetele, închisorile, execuţiile, interzicerea dreptului de semnătură, cenzura îl pândeau la orice pas. Nu dau exemple, ele sunt prea multe şi în general bine cunoscute. Şi azi ca şi ieri, scriitorul trebuie să se împace cu soarta: să fie marginalizat, criticat, suspectat, să se zbată să fie publicat, de multe ori pe banii lui, să spere într-o postumitate mai vie decât viaţa unicat pe care o trăieşte, aşa cum poate.

Cât despre mijloacele de subzistenţă, ajung la vorba lui Mihai Eminescu: „Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună”!!

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

39

40

O boemă veştedă fără alimente Ilie Pintea (reporter Radio România Actualităţi) Un scriitor ar trebui să facă dragoste de două ori pe zi?

Dar o scriitoare?

Din păcate - sau din fericire scriitorul e şi el om, aşa că trebuie să mănânce, şi, de ce nu, să şi bea. Acuma, de câte ori pe zi trebuie să mănânce scriitorul sau cât de bogat îi e meniul sunt chestiuni care ţine fie de gust, fie (de cele mai multe ori) de posibilităţi. Opinia generală, dar de multe ori contrară realităţii, plasează scriitorii aproape de spectrul sumbru al mizeriei şi sărăciei, considerat propice creaţiei. Cum ar veni, cu burta goală se face literatură de calitate. Regimul ascetic impus de prea multele nevoi cotidiene abundă în istoria literaturii, şi la foamea care trebuie să-l roadă pe poet ar trebui să adăugăm nefericirea în dragoste ca să avem toate ingredientele imaginii romantice de care se bucură scriitorul, oriunde ar fi el.

(Asta mă duce cu gândul, dragă cititorule, la o altă întrebare, pentru care nu mă-ncumet să avansez răspunsuri: credeţi că un scriitor ar trebui să facă dragoste de două ori pe zi? Dar o scriitoare?).

Sunt convins că, dacă ar trebui să mănânce din ce încasează pentru ce-a scris, un scriitor ar muri literalmente de foame (deaia nu m-am apucat de scris, dar sunt un avid cititor), şi am sub ochi un exemplu (încă) viu al acestei crude realităţi: de ceva vreme m-am împrietenit pe Facebook - eră digitală, prieteni virtuali - cu scriitorul craiovean Liviu Andrei, autor al unui recent volum de proză, intitulat Literatură de cuţit. Ei bine,

săracul Liviu nu prea vinde cărţi, aşa că scrie în fiecare zi pe blog un text scurt şi savuros în care povesteşte cum s-a mai scurs o zi cu stomacul gol, ce femei i-au trecut prin pat (apropo de ce întrebam mai sus) sau câte felii de salam primeşti pentru patru lei, îndemnându-şi cititorii să comande o carte, ca să poată mânca şi el o ciorbă.

Iată până unde merge sinceritatea tânărului meu confrate Liviu Andrei e un ziarist bine cunoscut oltenilor - şi cum instinctul de supravieţuire îngraşă rafturile bibliotecilor. Dacă l-aţi întreba pe el, probabil că v-ar spune că a mânca de două ori pe zi e un adevărat lux. Restul e literatură...

Alin Rus (profesor, Boston, USA) Mariane, asta e gluma zilei?

Sau ancheta secolului?

Petronela Vali Slavu (epigramistă, Lupeni) Meniul epigramiştilor Pentru scriitorii de umor nu contează numărul meselor, deoarece au mereu mâncarea asigurată. Ca să fiu mai bine înţeleasă, iată care este meniul epigramiştilor: Nu ne pasă de nevoi, Că, de-i vorba de mâncat, Ne mâncăm noi între noi, Dar aşa, mai delicat…

Un epigramist, în cazul Că-i acidă-a lui cerneală, Murdărind cuiva obrazul, Mai mănâncă-o… săpuneală.

Dar, de-ar fi să bea doar apă, Nu-şi mănâncă omenia Şi nici litere de-o şchioapă, Că se strică prozodia!

Gheorghe Truţă (scriitor, Lupeni) Mă mulţumesc, firesc, chiar cu mai puţin de o masă pe zi Eu, „scriitoraşul”, cum mă numesc câţiva savanţi cititori ascunşi în boscheţii comentariilor, fiind mai mic şi fără pic de talent, mă mulţumesc, firesc, chiar cu mai puţin de o masă pe zi... Dar marii scriitori ai Văii, nea Fane, de pildă, care aud că se pregăteşte să intre în Uniunea Scriitorilor, păi ăsta, nene, la valoarea şi la gabaritul lui... consumă. La fel, şi magnificul Dramaturg, şi incredibilii poeţi şi prozatori ai Văii... După valoare şi travaliu literar ar merita cinci mese pe zi... şi cu supliment! Dar ce-mi dau eu cu părerea: că doar nu m-a invitat nimeni! Am auzit că se pregăteşte o anchetă şi m-am băgat şi eu în seamă. Vă salut!

Dumitru Velea (scriitor, Petroşani) Cel mai bine ar fi - cred - să nu mănânce deloc, pentru a-şi lăsa „porţia” şi coliva politico-pomanagiilor.

Cristian Lunel (profesor, Petroşani) Mărturisesc că întrebarea la care trebuie să răspund, la îndemnul amicului meu MB, mă pune într-o anume dificultate. Şi asta pentru că nu mă consider un scriitor…, ci doar un biet grămătic obligat să-şi piardă timpul cu presantele corvezi dăscăleşti şi, doar atunci când mai am vreun răgaz, să revin la mai vechea pasiune a cititului şi ….a scrisului. Întrebarea, după câte mi-a mărturisit acelaşi amic, a constituit subiectul unei

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

D r a g o st e d e d o u ă o r i p e z i e b i n e ? anchete printre scriitori perioadei interbelice. Sunt curios să aflu ce mâncau şi de câte ori pe zi un Rebreanu, un Camil Petrescu, un Eugen Lovinescu ori G. Călinescu sau Mihai Sadoveanu. Însă timpul mă presează şi nici măcar google-ul nu-mi livrează rapid şi exact o astfel de informaţie.

Mă gândesc, în schimb, la Eminescu şi la peregrinările sale prin ţară şi mă întreb oare de câte ori pe zi mânca. Am putea afla citind, de exemplu, cunoscuta Viaţă a lui Mihai Eminescu.

Dar Mihail Sadoveanu? Am putea face chiar o ierarhizare a scriitorilor şi a operelor plecând de la acest criteriu simplu, dar mi-e teamă că s-ar supăra criticii literari. În fond, fiecare scriitor este mai întâi om şi are aceleaşi nevoi fiziologice ca oricare altul şi atunci mă întreb de ce să nu mănânce? Cu condiţia să aibă ce. Întrebarea ar fi dacă există vreo relaţie de cauzalitate între operă şi mâncare, dacă valoarea ei estetică este influenţată sau nu de nevoia de a mânca. În ce mă priveşte, răspund cu sinceritate, parafrazându-l pe Labiş: mănânc, nu plâng, mănânc.

Mihaela Bal (profesoară, Bucureşti) „Un scriitor”? Nu cred că mai există scriitorul… ca profesie.

Să fim serioşi. Nimeni nu stă acasă, în faţa calculatorului, scriind şi trăind din scris. Sau poate face asta, dacă e în întreţinerea cuiva. Aşa că scriitorul contemporan e un om obişnuit: cu un job la stat sau în sectorul privat, cu datorii la întreţinere, cu feluri de lucruri care îl frânează atunci când vrea să creeze. Şi dacă e aşa, atunci de ce să nu mănânce? Când mai

bine, când mai prost, depinde de statul de plată, de bonurile de masă sau de buna dispoziţie (cazul meu). Mai sunt şi cazuri fericite: pensionarii. Ei ar putea fi scriitorii de profesie. Dacă mai au inspiraţie, nerv, amintiri şi, mai ales, cititori.

Nu cred că mâncarea e problema. Cititorii, ei constituie marea dramă a scriitorului contemporan. Cât timp te citeşte cineva, poţi să scrii, dacă nu, nu. Şi asta ne cam taie apetitul.

Petre Mihai (profesor, Hunedoara) Pentru un răspuns corect, este necesară o cunoaştere minimală a contextului social-economic în care întrebarea îşi are legitimitatea ei, deoarece realitatea cotidiană a unei zone geografice, particularităţile demografice şi/sau ocupaţionale, înscrierea în istoria ca timp trăit etc., generează reacţii şi răspunsuri diferite.

O anchetă realizată în condiţii de criză va fi diferită de una desfăşurată în condiţii normale. Deosebirile vizează, în primul rând, fondul şi numărul întrebărilor din chestionar, orientate spre răspunsul care trebuie să evidenţieze cel puţin două situaţii: - scriitorul, ca orice om al cetăţii, trebuie să aibă posibilitatea de a mânca de două ori pe zi! Renunţarea la una din mese, nu are importanţă care, este semnul unei crize traversate de societatea contemporană lui.

Neputându-se refuza timpului, rămâne şi se manifestă solidar cu semenii săi, consumând la aceeaşi cină şi binele şi răul!

Criza le afectează deopotrivă existenţa şi se exprimă prin forme variate, incluzând şi renunţarea la o masă! În asemenea momente limită, dimensiunea ver-

bului a renunţa îmbracă forme dureroase, de la hrană şi utilităţi, la educaţie şi cultură! Sigur, responsabilitatea asigurării componentei materiale, inclusiv scriitorului, revine autorităţilor reprezentante alese sau/şi numite ale unui partid, guvern, parlament etc.

- scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi! Nuanţând răspunsul, am spune că este obligat să mănânce de două ori pe zi!, deosebind masa – hrană materială de cea spiritual-artistică. În această ecuaţie, prima îşi pierde relevanţa, cu adevărat importantă fiind a doua. Scriitorul mănâncă evenimentul produs indiferent de oră, supus un proces de alchimie literară, cu reguli, legi şi norme liber asumate, altele decât cele ale bios-ului.

Graţie scriitorului şi obligaţiei lui de a mânca deopotrivă evenimente din banalitatea cotidiană, dar şi din gravitatea şocantă, realitatea trece din diegeză în discurs. Nu este exclusă posibilitatea ca realitatea să fie mult mai puternică şi, în ostilitatea ei manifestă, să blocheze devenirea scriitorului, cum este perfect valabilă şi varianta existenţei unei realităţi insipide. În orice caz, datorită structurii sale, scriitorul este interesat şi implicat în realitate, fiind omniprezent, trăind - direct sau indirect – acea experienţă de viaţă care, cu un adaos de talent şi muncă, îl va face cunoscut ca scriitor.

Această schiţă de portret, redusă la cele două moduri de a vedea relaţia scriitorului cu verbul ambivalent a mânca, este comună oricărui om şi creator, ziditor de cuvinte şi formator de conştiinţe. Preţul cu care se înscrie pe dimensiunea lui este expresia înţelegerii relaţiei cu viaţa sa de om sau de scriitor.

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

41

42

Un caz fericit: scriitorul pensionar Nicolae Oprea (scriitor, prof. universitar, Piteşti) Scriitorul meritoriu trebuie să se hrănească La prima impresie, te întrebi tu însuţi (scriitorul) asupra intenţiilor serioase / glumeţe ale autorului / autorilor chestiunii întrebătoare: „Stai, domnule, că întrebarea clasică ar fi inclus trei mese pe zi, fiindcă aşa e normal, nu? De ce scriitorul ar mânca doar de două ori zilnic? Îl scoatem din normal, din serie?” Gândindu-mă apoi, cât de cât, mi-am dat seama că eu chiar nu mănânc decât de două ori pe zi şi, mai rar, doar o dată.

Nu reuşesc să mănânc dimineaţa decât în deplasare,

când particip la colocvii naţionale sau comisii de doctorat şi programul hotelier mă obligă să cobor la micul dejun spre a mă bucura de sfinţita cafea. Fără cafea, ziua cu cele două mese posibile n-ar mai exista.

Dar ce se întâmplă acasă când aşa-numitul scriitor sare cu indolenţă peste micul dejun? Şi, în paranteză fie zis, sare nesănătos peste această masă de început al zilei laborioase, considerată de medici cea mai necesară / sănătoasă dintre mese. Şi cunosc câţiva colegi care respectă întocmai indicaţiile medicale de viaţă lungă. Am rămas siderat când unul dintre ei mi-a spus că el mănâncă, după acest principiu, o ciorbă sănătoasă la micul dejun. Dacă

Dumitru Augustin Doman, Nicolae Coande, Nicolae Oprea şi Ion Maria, la Colocviile Sîrbu din Craiova

nu şi sarmale.

Revenind la chestiune: ce se întâmplă cu scriitorul în timpul rezervat mesei de dimineaţă, sărită de el (dar şi din întrebarea iniţială)? Pentru că, oricum, la prânz şi seara mai apucă să mănânce, chiar dacă uneori ajunge să le unească într-una singură, mai copioasă. Păi, să vedem. Abia se trezeşte, e încă buimac, şi ce face? Se îndreaptă şovăielnic spre bucătărie, unde găseşte ustensilele necesare.

Caută în dulapul de deasupra chiuvetei ceaşca potrivită – şi nu o ceaşcă oarecare, ci numai aceea luată din Grecia, pe care e imprimată o hartă a locului unde a petrecut un timp neuitat astă-vară. Pune apoi în ceaşca Chalkidiki trei linguriţe egale de ness şi zahăr, toarnă apă fiartă peste conţinut, freacă un pic, aprinde ţigara şi, în fine, se desfată meditând; cam mult spus „meditează”, mai corect ar fi să spunem că începe să gândească.

Dar ce gândeşte? Ei, aici e mai greu de dat un răspuns clar. Ce gândeşte scriitorul pe stomacul gol, în faţa cafelei îmbietoare?

De aici începe literatura, care poate fi doar ficţiune sau, dimpotrivă, impregnată de realism sănătos. Scrie sau nu scrie în aceste clipe de graţie care pot fi prelungite nelimitat (când n-are cursuri la facultate)? Dacă da, atunci merită să-şi mănânce liniştit prânzul, poate şi cina (în taina nopţii). Cina, îndeobşte, este împinsă spre / după miezul nopţii dacă este copleşit de inspiraţie şi de plăcerea barthesiană a textului. Pe scurt, răspunsul căutat acesta ar fi: dacă scrie pagini inspirate, sub imboldul fiinţei interioare, trebuie să-şi hrănească şi fiinţa fizică, fatalmente vremelnică şi dependentă de apă, hrană şi aer.

AVÂN TUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

43

Te a ş t e p t c a p e u n g l o n t e Cristina Puşcaşu

umbrele de papură o să-ţi auzi

creştem discursuri despre

(Petroşani)

prietenii râzând

libertate ca maci printre şinele de tram-

pas

într-o limbă străină dacă aş fi o femeie slabă

de zykllon B gazul cadou

dar excesiv de slabă aş avea

şi asta ne face fericiţi şi moi

între noi ne strigăm doar pe numele de familie

vai scrumăm împreună în cutii

prieteni la poliţia de frontieră care ar lua

încet încet învăţ să împart

mită ca să vină să mă vadă

apropierea în două ţigări şi o

şi apoi ar dormi în maşină zile

lanternă chinezească

în şir într-un hotel de 4 stele cu multe

ni s-ar aduce prosoape curate şi

lumi calde cu totul

femei

paralizia inundă în scârbă

cu ţevi de eşapament în loc de

numai o jumătate de corp

camere pustii călduroase

mâini ne-ar vorbi la recepţie într-o limbă străină

aşa începi să vezi trenurile zvâcnind prin mijlocul saloanelor

totul ar fi intim între noi inimile noastre de absint

am ieşi apoi împreună şi am tra-

nu îmbătrânesc deloc în afara

versa

oraşului

şoseaua în urma noastră vitrine

cineva desenează

ar exploda în staţia de autobuz

soldaţi urlând pe marginea scaunelor

să te temi de întârzieri să-ţi cauţi bocancii de iarnă pentru că de data asta n-o să mai pot inventa pentru tine lumi incendiare violente dezgustătoare lumi calde cu totul

pe o masă

marile filme ale indiferenţei

şopteşte scrumierei

sunt prima femeie corespondent

să înnebunesc în spaţii închise

şi tu

de război prin ochii mei

securizate supravegheate video

nu ai de unde să ştii că peste ani

se derulează toate marile

tinerii poeţi o să stea aici la

filme ale indiferenţei

un bătrân se ridică brusc în cap

mese sub

ne căutăm din nou prospeţimea

chiar şi când nu mai ai nevoie de mine învaţă-mă

(texte apărute în volumul te aştept ca pe un glonte, 2012)

AVÂNTUL LITE R A R & A RT I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

44

“Deşertul tătarilor” văzut din Petroşani Cristian Lunel

Despre destin şi despre literatură

„Când ne naştem, când venim pe această lume, este ca şi cum am fi semnat un contract pentru tot restul vieţii noastre, dar vine o zi în care ajungem să ne întrebăm, Oare cine a semnat în numele nostru.” – scria José Saramago într-un roman de-al său. Dacă ar trebui să răspundem la întrebarea scriitorului portughez, atunci am putea spune simplu: destinul. Dar nu despre romanul lui Jose´ Saramago aş vrea să vă vorbesc, ci despre o altă carte, ce trăieşte prin destinul personajului ei.

Giovanni Drogo, personajul central din romanul lui Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, este un tânăr locotenent care, după

ce absolvă Academia Militară, intră în serviciul militar activ, fiind repartizat într-o garnizoană izolată, aflată „pe o porţiune de frontieră moartă”, Fortul Bastiani. Contactul cu acest loc arid îi trezeşte tânărului locotenent, la început, sentimente de respingere. Între oraşul plin de viaţă, de prieteni, petreceri şi fete frumoase şi Fortăreaţa Bastiani, un loc izolat, lipsit de orice tentaţie, locotenentul Drogo îl alege pe primul. Ține să comunice, de la început, intenţia sa adjutantului comandantului, maiorul Matti, care într-un gest de mare sinceritate şi înţelegere îi dă şi câteva sfaturi. Dar pentru o viitoare carieră militară, cel mai bine ar fi ca locotenentul Drogo să râmână la Fortăreaţă patru luni de zile.

De fapt, camarazii locotenentului se împart în două categorii: una este formată din cei care doresc să părăsească cât mai repede Fortăreaţa şi alta, din cei care sunt acolo de foarte mulţi ani şi care în faţa timpului fie sunt resemnaţi, fie trăiesc într-un orizont al aşteptării, contemplând singurătatea cu voluptate şi visând la fapte eroice.

Cele patru luni pe care trebuie să le petreacă Giovanni Drogo la fortăreaţă se vor dovedi, în final, o viaţă.

Adaptarea este grea, dar, odată integrat, nu se mai poate desprinde. Fortăreaţa Bastiani devine o închisoare a sufletului, a vieţii. Pentru locotenent, deşertul tătarilor, este o Fata Morgana. Negurile îndepărtate care acoperă aproape permanent întinderea de dincolo de graniţă îl fascinează, îl incită şi îl atrag

deopotrivă. Deşertul este creuzetul din care se hrăneşte imaginaţia. Aici, la Fortăreaţa Bastiani, Giovanni Drogo speră să ducă o viaţă eroică, aşteaptă războiul cel mare. Bătălia se dă mai degrabă la nivelul conştiinţei, între datorie, onoare, cinste şi viaţa hedonistă. Nici moartea stupidă a unui ofiţer împuşcat din cauza unei erori, datorate respectării cu stricteţe a regulamentului militar, nu e în măsură să-l rupă pe locotenentul Drogo din înălţimea aspiraţiilor sale. Însă el nu este singurul animat de astfel de gânduri sau idealuri. Mulţi dintre camarazii săi nutresc idei similare. Tocmai aceste idei sunt şi cele care i-au legat de zidurile fortăreţei, i-au împiedicat să plece. Sensurile vieţii la care adesea meditează locotenentul au aici altă semnificaţie. Fortăreaţa este „un fel de exil”, ales de bunăvoie. Și pentru a rezista aici fiecare trebuie să găsească o supapă, trebuie să spere în ceva. Speranţa vine de dincolo de ziduri, din întinderea nesfârşită. Orizontul aşteptării prinde contur, se animă în momentul când unul dintre ofiţeri, cumpărându-şi o lunetă puternică, distinge în depărtare nişte puncte ce s-ar mişca. Orizontul este scrutat zilnic, iar ofiţerii cu privirea ageră ajung la concluzia că punctele care se văd sunt nişte muncitori care construiesc un drum, ce desigur ar ajunge până la graniţă, adică la fortăreaţă.

Cum construcţia înaintează foarte încet şi nici punctele nu sunt vizibile decât în anumite momente, când negura se ridică, nimeni nu dă crezare unor astfel de zvonuri, ba din contră, de la Statul Major

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Luminiţa de la capătul deşertului soseşte un ordin prin care li se interzice ofiţerilor să mai cerceteze deşertul. Nimeni nu mai îndrăzneşte măcar să vorbească despre o iminentă invazie, despre un război. Mai mult, garnizoana îşi reduce efectivele, militarii nu mai fac de gardă decât în anumite bastioane. Nimeni şi nimic nu poate zdruncina logica firească, evidenţele istorice: acel deşert nu a fost folosit niciodată ca punct de trecere de către cei din nord, nici pe timp de război, iar acum pe timp de pace nimic nu ar justifica o astfel de construcţie. Şi iar spiritele încinse de atâta imaginaţie se văd reduse la aceeaşi monotonie. Printre ei şi Giovanni Drogo.

ţinându-se pe picioare este evacuat din Fortăreaţă pentru a face loc ofiţerilor şi trupelor trimise

personajul dispare.

Abătându-ne de la destinul

Aşteptarea se prelungeşte, timpul trece inexorabil, iar locotenentul Drogo simte tot mai acut trecerea anilor. Permisiile, atât de aşteptate înainte, nu-i mai trezesc niciun sentiment, oraşul îl lasă indiferent, ceea ce-l copleşeşte este singurătatea.

Viaţa lui s-a consumat între zidurile Fortăreţei, casa părintească este goală, la fel şi viaţa sa.

Destinul se răzbună. După cincisprezece ani, câţi trecuseră de când zărise acele puncte la orizont, Drogo priveşte iar prin luneta locotenentului Simeoni şi zăreşte o luminiţă în noapte.

Aşteptarea a luat sfârşit. Întradevăr imaginea care se proiectează dincolo de lentile este a unui şantier, a unui drum care se află foarte aproape de graniţă şi de Fortăreaţa Bastiani.

Pentru Giovanni Drogo destinul individual este potrivnic. Mult aşteptata glorie, mult aşteptatul război pentru el s-au sfârşit înainte de a începe. Bolnav, abia

ca întăriri. În timp ce el cobora spre oraş, trupele urcau pe drumul abrupt spre Fortăreaţă.

Oprindu-se la un han de pe marginea drumului, locotenentul Giovanni Drogo se luptă cu singurătatea, cu propria conştiinţă, cu viaţa şi cu moartea. Nimic glorios.

Sfârşitul personajului încheie şi un destin uman construit din aspiraţii, din speranţe, din chinuri şi sacrificii. Dar nimic din toate aceste n-au fost abandonate nici un moment, şi, culmea ironiei, tocmai atunci când ele sunt pe punctul de a se împlini,

personajului lui Dino Buzzati şi oprindu-ne la destinul literar al cărţii, putem spune că personajul trăieşte prin ochii cititorului. El este acela care îi dă viaţă, făcându-l să trăiască de fiecare dată altfel, cu emoţiile, cu aşteptările, cu aspiraţiile, cu eşecurile pe care fiecare dintre noi, cititorii, ni le proiectăm involuntar în imaginar. Lumea aceasta dintre coperţile cărţilor aşteaptă să fie descoperită, să i se dea viaţă şi să trăiască. Prin contrast, mă întreb Cum o fi arătând lumea celor care n-au citit, în viaţa lor, o carte?

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

45

Ve l e a v e r s u s Ve g a

46

Dumitru Velea

Mistificări

Mihai Voievodul ar fi spus – puternic, pentru a-l auzi şi Papa –, când peretele casei vecinului este cuprins de foc şi prin crăpăturile sale ies flăcările peste propria-ţi casă, poţi să nu sari? Şi, dacă Dumnezeu te ajută, te ridici cu pieptul în calea pârjolului.

Imaginea acestui perete de flăcări, din ce în ce mai sălbatice, trebuie să o fi văzut Occidentul, daimonul meu, cel puţin în nopţile de insomnie. Imaginea, căci realitatea de dincolo de zid ar fi stârnit groaza şi preafericita cultură occidentală ar fi început să fie făcută de psalmişti.

Acum patru secole, noi aveam o funcţie în istorie; Mihai se simţea răspunzător de soarta zidului, cu cuvântul şi spada.

Cu viaţa şi moartea sa; o aducea la cunoştinţă Casei de Austria, Papei, chiar şi lui Filip al II-lea

al Spaniei. Însă, ca un adevărat creştin, cu frică şi respect faţă de cuvânt, nu bănuia că-i vor fi smulse până şi barba, nu numai faptele, şi trecută unui alt principe, mai apropiat şi îndrăgit Casei de Austria, Sigismund Bathory.

El şi poporul lui aveau o misiune, pe care o simţeau ca fiindu-le încredinţată de sus, să ridice apele Dunării în calea năvălitorilor, poate în el se înfiripa acel gând pe care Eminescu îl găsea rotindu-se în Decebal. Dar trecuseră secole şi Occidentul nu se mai expunea, ci ne expunea. Totuşi, eram o prelungire a sa, aici, la Dunăre.

Rezultatele şi le însuşea, prin strategia de răsturnare a informaţiilor. Marele poet spaniol, Lope de Vega, deşi înrudit, ca sânge, cu Mihai, cade victimă unei asemenea răsturnări. Imediat după evenimentele din 1595, scrie piesa Prodigiosul principe transilvan. Simţim mireasma Ţărilor Române, recunoaştem cântul de dor al unui personaj captiv: “Ţară minunată, Patria mea dorită, Cu câmpii mănoase, Cu păduri umbroase…”

Nu suspectăm harul divin al poetului de vreo clipă de slăbiciune omenească, dar ne întrebăm cum de s-a putut petrece un scandalos transfer de fapte, acte, gesturi, trăsături morale şi fizice de la Voievodul Mihai la principele Sigismund?! Fără îndoială, cel descris de Sinan lui Mahomed nu poate fi Sigismund, ci Mihai: “… Furios, spate lat, aspect şi proporţii de gigant, ochi mari, frunte înaltă, cap cu părul creţ, nas puternic, ascuţit,

sprâncenele împreunate, barbă, faţa palidă, arsă de soare, bărbat viteaz, mare călăreţ… Nu se rade şi nu se sulemeneşte, nu ştie ce e pânza de Olanda, parfumul de iasomie şi de violete, nu caută patul blând, nici nu mănâncă singur o pasăre întreagă, poartă pulpare din piele de tăuraş, încheiate cu nasturi de oţel, se culcă pe spinarea calului, doarme încălţat în fier…”

Răstălmăcirea informaţiei era necesară superbiei Occidentului, Casei de Austria. Unii cu foloasele, alţii cu ponoasele!

Piesa, aproape un reportaj dramatic, poartă pe deasupra sa umbra voievodală a lui Mihai, dar în text umbre dese stau peste chipul său. Totul este mistificat. Mihai lupta, Sigismund trimitea scrisori în occident; chiar şi steagul cel mare şi verde, cucerit de Mihai la Călugărenu din mâna îngrozită a lui Sinan, Sigismund îl trimitea Papei. Fireşte, cronicarul oficial al Curţii de la Viena, generalul Carlus Magnus, îi pune în seamă lui Sigismund tot ce se poate imagina, încât acestuia, în Apus, i se închină ode, chiar şi cărţi. Agent de propagandă şi om de încredere al său, iezuitul spaniol Alfonso Carillo, în 1596, duce preţioasele şi răstălmăcitele informaţii la Roma, la Madrid, unde Filip al II-lea îl primeşte cu fast şi-i înmânează, pentru principele Sigismund Bathory, colanul Lânii de Aur. Cum altfel putea să scrie Lope de Vega!?

Despre această piesă, pentru mine, acum, simbol al rezultatului răstălmăcirilor despre noi, mi-a vorbit, pe când eram student şi ucenic întru descifrarea lui Brâncuşi, bătrânul critic de

AVÂN TUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Eminescu, netulburat, luminează artă, V. G. Paleolog. Îl preocupa să afle cauza şi să-şi explice ruperea raportului dintre conducător şi cei din preajmă, cu îndatoriri de veghe, în cazul mai tuturor conducătorilor noştri, pieriţi sub trădări şi iatagane străine. Poate căuta cauza prea aproape de cel căzut. Victimă, jertfă, martir?

Un tânăr, Eminescu, la 14 martie 1876, ţine în sala Universităţii din Iaşi o conferinţă, pe care, peste câteva luni, la 1 august, o publică în Convorbiri literare, sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Chiar dacă unii nu au avut curajul să-şi aşeze numele sub rândurile ostile poetului, chiar dacă Hans Wenzel, consulul austriac de la Iaşi, îi trimite un raport lui Gyula Andrassy,

ministrul de externe al Imperiului austro-ungar, Eminescu, netulburat, numai în câteva fraze, luminează nexul intereselor: “Austriei îi trebuiau oameni şi în Orient şi unul dintr-aceştia au fost Mihai Viteazul, asemenea o jertfă a politicei austriece. Întradevăr, cine l-a îndemnat pe Mihai Viteazul să se încurce cu turcii, a căror politică ţintea la micşorarea Casei de Austria prin susţinerea drepturilor principilor Transilvaniei asupra Ungariei?

Sanctitatea sa Papa şi catolicisimul rege al Spaniei, Filip al II-lea. Liniile amândouă ale Casei se înţelegeau foarte bine.

Poate că o îndemnare venită de la Praga ar fi trezit unele bănuieli în inima voievodului românesc, dar una venită de la Madrid – care avea în vedere

numai creştinătatea – nu. Se vede că tot din iubirea creştinătăţii Austria va fi încercat sub Constantin Brâncoveanu să ieie Ţara Românească, precum mai târziu au luat Bucovina.”

Acest tânăr citea în istorie şi vedea prea multe –trebuia să dispară! Şi-a dispărut: - ne reamintea şansele pierdute şi, mai ales, pe cele viitoare ce nu trebuie să le pierdem, îndeosebi, pe ultima, cea culturală. Prin el vorbea spiritul şi cultura lumii, nu putea să-şi imagineze ziua aceasta, cea mai mică din calendarul nostru, când suntem dincoace, sub umbrele blestematului zid, chiar dacă invizibil.

Doamne, de ce atâta mistificare pentru viţelul cel gras!?

Premianţii Revistei ARGEŞ pe anul 2012, de la stânga la dreapta: Mihai Barbu, Nicolae Coande, Horia Bădescu (Premiul Opera Omnia) şi Cristian Meleşteu

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

47

48

Un sat, în apropiere de Kanopos Ion Hirghiduş

Oul lui Columb

Cronicarul Alfonso din Castilia povesteşte într-una din cronicile sale, scrisă probabil pe la 1555, o faptă memorabilă despre vestitul Columb, care l-ar fi umilit în anul 1500, în 10 decembrie, pe unul dintre nobilii de la curtea reginei Isabela şi a lui Ferdinand al V-lea. Întors după cea de-a treia călătorie peste Atlantic, unde a crezut tot timpul că a descoperit un nou drum spre Indii, Columb era un fel de vedetă a timpului, o măsură a geniului umanităţii, adică omul care trebuia să se expună mereu umilinţelor de tot felul.

Nu poţi să fii geniu dacă nu ştii ce este mizeria, dacă nu mori de foame, de frig şi dacă nu eşti batjocura celorlalţi. De fapt, eu nu încerc decât să redau aici ceea ce mai mult am dedus din

cronica lui Alfonso, un istoric destul de controversat, chiar dubios, şi despre care nici nu se ştie dacă a existat cu adevărat.

Unii, care se cred deja specialişti în istoria Spaniei medievale, afirmă că această cronică este o scriere apocrifă, că de fapt ea aparţine navigatorului spaniol Inigo Ortis Retes, cel care în 1545 a descoperit ţărmul nordestic al Noii Guinee. Mânat de acelaşi zel ca şi Columb, în secret îl venera şi-l dispreţuia în acelaşi timp pe acest ilustru genovez. Poate de aici şi micile ironii la adresa celui care a deschis drumurile Europei spre lumea necunoscută a Vestului.

Deşi nu ştiu care este adevărul şi, în secret, vă spun că nici nu mă interesează, am rămas uimit când am parcurs această scriere, modul în care ea a devenit ceva interior mie nu printr-o lectură obişnuită. Împrejurările în care am ajuns în posesia cronicii sunt destul de neclare şi pentru mine, mai ales că nu m-a interesat istoria reală niciodată. Eram un simplu electronist plecat cu contract de muncă în nordulvestul Egiptului, lângă un sat, în apropiere de Kanopos, pe un şantier arheologic care-şi desfăşura lucrările cu foarte puţină vlagă. Nici nu ştiu de ce m-au ales pe mine ca să am grijă de aparatura destul de fragilă şi scumpă. Poate a cântărit faptul că aveam cunoştinţe temeinice de fizică atomică, faptul că ştiam destul de bine araba şi engleza şi că eram necăsătorit. Mă plăteau bine şi nu lucram aproape nimic. Hoinăream prin cârciumile modeste din sat nu pentru că mi-ar fi plăcut alcoolul, ci pentru a scăpa de plictiseala şantierului. Pe şefi nu i-am întâlnit niciodată, dar am auzit despre ei că sunt foarte sus puşi. Pentru mine Egiptul

nu a reprezentat o pasiune, aşa cum am auzit că a fost pentru foarte mulţi străini care au mers acolo. Nu eram interesat nici cel puţin de bani, deşi veneam dintr-o Românie a sărăciei. Nu eram interesat nici de aventură, nici de lucrurile exotice după care se omoară atâţia. Probabil că mă interesa doar să-mi alung plictiseala, lucru pe care l-aş fi putut face şi pe Strada Cetăţii din Sibiu, unde am avut tot timpul domiciliul stabil. Poate că totuşi plictisul din România nu este la fel cu cel din Franţa sau din India şi nici cu cel din ţara faraonilor. După cum vedeţi, nu am nici calităţi de cărturar, nici de aventurier. Sunt totuşi unul dintre pierde-vară de duzină, care este gata să plece în lumea largă.

Cum stăteam într-o după-masă, aproape tolănit într-un scaun de paie cu spătar, singur la o masă mai retrasă din cârciuma lui Eber, cu o cafea şi cu o limonadă (o băutură mai mult suspectă prin culoare, gust, miros), am simţit că cineva mă bate pe umăr. Mi-am întors privirile şi am văzut un om de înălţime mijlocie, aproape uscat, cu un turban pe cap, care cândva probabil că fusese alb, cu o faţă măslinie. M-a întrebat într-o engleză destul de stâlcită dacă sunt amabil să-l primesc la masa mea. Drept să spun nu-mi convenea acest lucru, dar ar fi fost o impoliteţe destul de gravă dacă l-aş fi refuzat. Aşa că i-am făcut semn să ia loc. Barmanul a venit după cinci minute şi l-a întrebat ce doreşte. Vorbeau într-un dialect pe care-l înţelegeam destul de puţin, dar mi-am dat seama că străinul cu turban nu voia nimic. După ce barmanul a plecat, probabil după ce i-a adresat o înjurătură locală, omul cu turban nu şi-a

AVÂN TUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

P e n o i n e l e a g ă c e v a i n d e st r u c t i b i l mai luat privirile de la mine. Ma fixat şi aşa a rămas! La început m-a amuzat acest lucru, dar după un timp m-am enervat în sinea mea şi am hotărât să plec, deşi îmi era lene şi afară era o căldură aproape insuportabilă. Iam lăsat banii barmanului şi am părăsit localul, mergând pe o stradă anostă, singura probabil, cu case care aveai impresia că nu au o înălţime mai mare de un metru. Eram hotărât să mă duc la hotelul în care eram cazat şi să mă întind în patul din camera mea cu aer condiţionat. Când am ajuns în holul hotelului administratorul m-a întâmpinat cu multă bunăvoinţă, dovadă că micile bacşişuri şi-au făcut efectul. Mi s-a adresat mieros: - Domnul este mulţumit azi? Ce preferaţi: o bere rece sau un suc de portocale?

I-am făcut semn că nu vreau nimic în acel moment.

- Dar nici pentru oaspetele dumneavoastră nu vreţi nimic?

- Care oaspete, am întrebat eu surprins?

- Domnule, mi-a zis administratorul, vă aşteaptă cineva de mai bine de două ore. Dacă vă grăbiţi, s-ar putea să nu-l fi luat somnul. Poftiţi cheia! Poate s-a încuiat pe dinăuntru în camera dumneavoastră.

Am rămas cu gura căscată, pentru că nu aşteptam nici un vizitator. Am dat să-l întreb pe administrator cine este, dar el mi-a făcut semn că se grăbeşte şi a intrat pe o uşă laterală care dădea în hol. Urma să mă lămuresc în curând cine este oaspetele neaşteptat. Poate este o femeie pe care am cunoscut-o cândva, poate este un amic oarecare, aşa gândeam eu atunci când am urcat scările până la etajul şapte al hotelului. Urăsc lifturile şi prefer să urc scările pe jos. Am ajuns în dreptul uşii

de la camera mea şi am deschiso cu mare atenţie. Nu voiam să intru brusc şi să creez impresia oaspetelui că sunt curios sau că sunt lipsit de bunăcuviinţă. Pe de altă parte, eram în sinea mea nemulţumit că administratorul hotelului i-a permis unui străin să intre în camera mea fără să fiu anunţat. În timp ce am deschis uşa am auzit un râs subţire şi modulat ca dintr-un instrument muzical. Chiar în mijlocul camerei şedea cu picioarele încrucişate străinul care m-a fixat cu atâta atenţie în cârciumă. Am rămas total surprins pentru că administratorul mi-a spus că a venit în urmă cu două ore, când eu l-am întâlnit în urmă cu mai puţin de o oră. Cârciuma şi hotelul erau legate de singura stradă anostă şi în timp ce eu am venit nu am văzut absolut nici un om. Nu ştiam ce să cred şi mă uitam prostit şi oarecum îngrijorat la omul pe care-l vedeam a doua oară în viaţa mea. Tot timpul acesta, străinul râdea şi scotea sunete muzicale ciudate din gâtlejul lui subţire ca de pasăre. Mi s-a adresat în limba arabă, dar eu m-am prefăcut că nu-l înţeleg.

- Nu te mai preface! Ştiu că tu cunoşti bine limba părinţilor mei, pe care eu o vorbesc azi mai mult întâmplător. Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine în arabă, atunci am să-ţi vorbesc în româneşte. Şi a început atunci într-o românească destul de corectă: - Am fost cândva student în România, la Facultatea de Medicină din Cluj. Ehei, ce fete faine erau acolo!

Uimirea mea era din ce în ce mai mare. Eram într-o ţară pe care n-o înţelegeam în nici un fel, cu o istorie atât de întinsă şi de controversată, dar care nu mă interesa în nici un fel. Aveam în

faţă un om a cărui vârstă nu puteam să o apreciez şi care spunea că a fost şcolit în România. Un arab, ca atâţia alţii, care pleacă în toată lumea, pentru a reveni cu o forţă vitală de neînchipuit în patria tuturor nisipurilor. Ce căuta totuşi în camera mea şi cum se face că a ajuns acum două ore, când eu lam văzut acum mai puţin de o oră în altă parte, în cârciuma lui Eber? Parcă mi-a citit gândurile şi nedumerirea: - Ce te face să crezi că m-ai văzut acolo? În ochi îi scânteia ironia. Buzele s-au răsfrânt într-un râs diabolic, dezvelind dinţii de un alb mat.

Eu n-am zis nimic pentru că toate vorbele mi se opreau în gât, dar arabul a continuat: - Ştiu că eşti nelămurit cum am ajuns aici, de ce şi când. Ştiu că nu ştii de ce te caut, dar de ani de zile mi-am propus să te găsesc. Am vrut să vin în România, dar după moartea dictatorului vostru n-am mai trecut graniţele acelei ţări. Semnele mi-au spus că eşti aici, în patria mea adoptivă. Ştiu că nu-ţi place această ţară, că nu te interesează istoria exactă, care oricum nu există, dar pe noi ne leagă ceva indestructibil.

S-a oprit din vorbărie, s-a ridicat în picioare şi a scos dintr-un fel de buzunar secret al cămăşii, cusut pe interior, un cilindru de carton de un galben uimitor de strălucitor.

- În cutia aceasta cilindrică se află ceva care-ţi aparţine.

Mi-a văzut nedumerirea şi teama din ochi, întrucât acolo putea să fie orice, bunăoară o bombă ca cele folosite de teroriştii din întreaga lume.

- Nu te teme! Este manuscrisul unei cronici ce i-a aparţinut probabil unui spaniol, dar care

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

49

50

Am observat că în tub nu era nimic este scrisă în arabă şi ţi se adresează direct.

Eu păream din ce în ce mai uimit iar arabul dădea dovadă că-mi poate citi gândurile în orice moment.

- Deşi nu te preocupă istoria, ai fost ales să înfăptuieşti un act de justiţie istorică. Ştiu că o astfel de sarcină cere mult efort, poate chiar viaţa unui om dar …

S-a întrerupt uitându-se la mine întrucât eram nervos din cauza situaţiei şi neputinţei în care eram pus. Am întors mâna spre uşă şi, pentru prima dată, am vorbit cu un glas pe care nu-l recunoşteam ca fiind al meu: - Ieşi afară! Nu te mai suport, arabule, şi vreau să dorm în camera asta de hotel, pe care am plătit-o deja în avans.

- Nici nu vrei să vezi despre ce este vorba? Aşa sunteţi toţi! Refuzaţi să faceţi ceva care de drept vă revine, apoi regretaţi.

Deşi eşti un individ banal şi nar trebui să-mi pierd timpul cu tine, din păcate, ai fost ales să duci la capăt această cerinţă istorică, poate pentru a face dreptate adevărului ce nu poate fi rostit.

- Nu-mi pasă, m-am răstit eu, de adevăr şi nu vreau să mă implic în nimic!

- Dar nu tu te implici! Te-au implicat ei cu mult timp în urmă - Care ei?

- Cronicarii, domnule! Poate că aceşti cronicari nu au existat, dar au lăsat un manuscris careţi este adresat şi care-ţi aparţine de drept. Este cea mai grea moştenire posibilă! Eu nu fac altceva decât să duc la îndeplinire cerinţele cele mai grave ale unui testament. Eu nu am existat şi nu exist, încă, decât pentru aceasta! Nici nu ştiu de ce te-au ales pe tine, un individ atât de mediocru, când

au existat în sutele de ani atâţia oameni capabili. Am făcut eforturi ca să te aduc aici, sau tu crezi că te-au ales în echipa de lucru pentru calităţile tale?

Când eram student în ţara ta, te-am căutat, dar erai pe atunci un copil naiv. Am crezut că ai să te mai coci, dar observ că mam înşelat. Oricum, eu mi-am făcut datoria faţă de adevărul istoriei iar tu nu ai decât să procedezi cum vrei!

A aruncat tubul cu manuscrisul pe pat şi a plecat fără nici un alt cuvânt. Nu ştiam ce să fac. De când am venit în această ţară eram într-o situaţie inedită: aceea de a renunţa la plictiseală şi a mă interesa de ceva anume.

Dacă tubul conţinea ceva ce mar fi interesat cu adevărat? Aşa că l-am desfăcut cu grijă. Prima dată am rupt un sigiliul din ceară verde. S-a răspândit în cameră un miros ciudat, necunoscut şi, în acelaşi timp, plăcut, adormitor ca o otravă care-ţi pătrunde în sânge. Am apucat doar să despart cele două părţi ale tubului, care erau introduse una în alta, şi am observat că în tub nu era nimic. Apoi m-a cuprins un somn inexplicabil.

Nu ştiu cât am dormit, dar cred că au trecut mai multe ore.

M-am trezit cu o durere groaznică de cap, cu gura uscată de sete şi transpirat ca după o alergare forţată. Am băut un suc de portocale şi mi-am mai revenit puţin, am deschis larg fereastra care da spre câmpul nisipos, cu iarbă puţină şi câţiva palmieri piperniciţi. Am căutat apoi zadarnic tubul de un galben strălucitor pentru că nu lam mai găsit. Eram sigur că tot ce mi se întâmplase nu a fost un vis, ci un fapt real. Nu găseam nici o explicaţie a dispariţiei

tubului decât furtul acestuia în timp ce dormeam, aşa că m-am hotărât să-l întreb pe administratorul hotelului. În timp ce coboram scările am fost surprins de liniştea nefiresc de apăsătoare a hotelului. Când mai aveam destul de puţin până la parter am auzit zgomotul foarte uşor al unei uşi care se deschidea. Am întrezărit, sau mi s-a părut acest lucru, pe administrator împreună cu arabul strecurându-se prin uşa laterală care da în holul principal al hotelului. Pe feţele lor, aşa mi sa părut atunci, era un rânjet comun de satisfacţie, dar uşa sa închis prea repede ca să fiu sigur de ceea ce am văzut. Am coborât restul treptelor cât am putut de repede, cu convingerea că în jurul meu se ţese ceva neplăcut şi inexplicabil. Cum în holul hotelului nu era nimeni, m-am hotărât să ies din clădire şi nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut pe administrator venind aproape în fugă dinspre sat, probabil dinspre cârciuma lui Eber. Gâfâind şi roşu la faţă mi-a spus: - Domnule Pietraru, sunteţi aşteptat ….

Fără cuvinte, mi-a arătat cu mâna întinsă spre satul încremenit. Eram uimit şi nu ştiam ce să mai cred, dar voiam nişte explicaţii din partea administratorului. Acesta parcă a ghicit ceea ce doream eu: - V-am făcut deja bagajele şi mă mir că nu vi le-aţi luat încă din hol.

S-a repezit înainte de a zice eu ceva pe scările hotelului, a intrat şi într-un timp foarte scurt a apărut cu cele două valize de voiaj ale mele, pe care le primisem cândva de la un unchi din Germania. Graba explică şi fap-

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

A r f i l u p t a t , c â n d v a , î n l e g i u n e a st r ă i n ă tul că valizele i-au scăpat din mâini şi au alunecat pe trepte în jos, oprindu-se la picioarele mele. Mi-a strigat din capul scărilor: - Gata! Puteţi pleca! V-am scris fişa de ieşire din hotel: nu aveţi nici-o datorie la noi, dar aici nu vă mai putem primi niciodată.

Să vă fie ruşine pentru tot ceea ce aţi făcut sau pentru ceea ce aveţi în intenţie să nu faceţi.

Eram extrem de intrigat şi parcă trăiam un vis de coşmar. Nu ştiam ce să cred, pentru că plătisem hotelul pentru trei luni şi am fost în timpul cât am stat aici foarte liniştit, fără femei şi fără alcool. Administratorul, ca şi arabul, se pare mi-a ghicit gândurile, pentru că a scos din buzunarul hainei sale un teanc de bani pe care mi i-a aruncat din vârful scărilor împreună cu vorbele: - Mai bine nu te-aş fi cunoscut niciodată!

După aceste cuvinte, spuse cu mult venin, a intrat în hotel şi a închis uşa pe dinăuntru. Ce puteam face într-o astfel de situaţie? Cui puteam să mă plâng de un astfel de comportament? A doua zi eram hotărât să mă duc la şeful şantierului unde lucram, care se afla la 20 km. de hotel, să-i cer nişte explicaţii pentru tot ce se întâmplase. Dar până atunci, întrucât era aproape seară, nu puteam să merg decât la cârciuma lui Eber. Mi-am controlat valizele, în care lucrurile mele erau puse cu mare grijă de o mână străină, le-am ridicat şi am plecat spre inima satului.

Am fost întâmpinat în prag de Eber, un individ pe care nu ai fi avut cum să nu-l remarci pentru că avea o cicatrice lungă şi roşie deasupra ochiului stâng. El spunea tuturor celor care-l între-

bau de unde a căpătat-o că a alunecat şi o sârmă aproape că ia scos ochiul. Dar era şi o altă variantă care se vehicula printre unii clienţi obişnuiţi ai localului care după ce se îmbătau spuneau că Eber nu este individul liniştit care lasă să se vadă. Ar fi luptat cândva în Legiunea Străină şi un amic de al lui, sau poate un duşman, l-ar fi tăiat cu sabia după ce s-au îmbătat. Eu nu am crezut în această variantă, pentru că Eber nu bea niciodată alcool şi da dovadă că este foarte calculat. Poate că nu bea alcool şi datorită religiei sale musulmane, deşi eu nu ştiu să fi aflat vreodată ce religie avea acesta, întrucât comportamentul său universalist ascundea un om cu mari probleme religioase sau un om fără complexul religiosului.

Se mai vehicula printre clienţii cârciumii şi varianta că Eber a fost cândva contrabandist sau a făcut parte dintre vânătorii de recompense angajaţi de guvernele diferitelor state care voiau să pună mâna pe cine ştie ce indivizi periculoşi, criminali de război, terorişti, indivizi de tot felul certaţi cu legea sau care deranjau persoanele sus puse. Cicatricea de un roşu supărător nu ar fi decât urma de la sabia unui samurai, probabil ultimul, care lupta pentru o cauză personală.

Ai fi putut să crezi orice din aceste poveşti, dar era clar că Eber nu putea trece neobservat şi în mintea fiecăruia se năştea o întrebare: acest om cu cicatrice este un nimeni sau este un cineva care se ascunde aici, întrun loc unde să nu fie căutat.

- Domnule Pietraru, mi-a zis Eber, sunteţi aşteptat la masa obişnuită!

Deşi nu erau decât cinci trepte de urcat mi s-a părut că a trecut o veşnicie până am atins-o pe ultima. Când am ajuns într-un

final, cu apele curgându-mi din belşug pe frunte, cârciumarul mi-a întins mâna, gest pe care îl făcea extrem de rar şi numai pentru persoanele pe care el le considera probabil de o mare importanţă pentru localul său.

Avea o mână extrem de fină, ca de muzician, şi, în acelaşi timp, nespus de puternică. Am simţit prin tot corpul o energie imbatabilă, străină, dominatoare dar şi fortifiantă, chiar dacă ea venea dintr-o mână străină. Era fineţea unei mâini nobile, indiferent dacă aceasta era de criminal, muzician, spion sau războinic pe un front nevăzut. Ochii lui Eber aveau ceva din apele oţelului lustruit, dar am simţit că pentru mine avea toată bunăvoinţa. Mia zis cu o voce egală, în care nu exista nici un echivoc: - Puteţi dormi aici, în camera de oaspeţi. La hotel oricum era destul de periculos pentru un om ca dumneavoastră, întrucât aveţi duşmani extrem de puternici şi hotărâţi care vă pot face rău oricând. Probabil că ei nu ştiu încă cine sunteţi cu adevărat, dar oricum erau deja pregătiţi să vină să vă ia.

Ce a fost în mintea mea atunci nu pot spune, dar am simţit că există ceva dincolo de mine, ceva foarte puternic şi căruia nu mă pot opune. Dar eram hotărât să nu cad în maşinaţiunile unora şi să nu cred toate aceste lucruri care semănau cu un complot.

Am dat să trec pragul, dar Eber mi-a făcut semn să las bagajele pe care le-a luat foarte repede un servitor pe care nici nu l-am văzut de unde a apărut. Am intrat în cârciumă, care era aproape pustie, şi la masa unde mai stătusem mă aştepta vechea mea cunoştinţă, arabul. De data aceasta era îmbrăcat foarte îngrijit într-un costum european, de parcă ar fi trebuit să meargă la

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

51

52

Suntem două jumătăţi ale unui întreg cine ştie ce recepţie. Aproape că nu l-am recunoscut. Părul de un negru strălucitor tuns scurt şi cârlionţat, mustaţa într-un fir subţire care nu ştiu de unde apăruse întrucât n-am observato înainte, costumul dintr-un material foarte fin şi de culoare gri-albastru, cravata din mătase în culori plăcute, expresia distinsă a feţei…, toate acestea îi dădeau un aer de domn dintr-o lume bună. În faţa lui se afla tubul de un galben strălucitor, în care ar fi trebuit să se ascundă manuscrisul despre Columb, pe care nu-l văzusem până acum, dar de care, după cum mi s-a spus, viaţa mea era într-un mod inexplicabil legată.

Era clar, gândeam eu, în timp ce dormeam arabul a venit şi a luat tubul cu manuscrisul. Nu înţelegeam nimic şi probabil că eram foarte răzvrătit şi pornit să clarific situaţia mea. Cu vocea sa muzicală, pe care o cunoşteam deja, arabul mi-a spus: - Nu trebuie să te dai bătut! Nimeni nu poate să vadă dintr-o dată manuscrisul, fapt pentru care trebuie să îndeplineşti două condiţii: să-ţi fie ţie adresat şi să ai o mare credinţă.

Tu o îndeplineşti dor pe prima, eu o îndeplinesc doar pe ultima! Suntem două jumătăţi ale unui întreg care nu se potrivesc deloc, dar noi suntem fiinţe raţionale, după cum a demonstrat logic Ishâq Alkindi, în Liber introductorius in arten logicae demonstratinis. Şi tot ce s-a făcut până la Kant al vostru nu a fost decât o dezvăluire treptată a ceea ce au gândit vechii arabi. Raţionalismul şi, în acelaşi timp, mistica arabă trebuie gândite împreună, pentru că împreună sunt mereu mintea şi corpul. Când încerci să le desparţi, transformi totul

într-o lume de neînţeles şi fără chibzuinţă vorbeşti despre lucruri inexistente.

de bună voie, este doar o poveste. Dacă vrei cu adevărat, ia-ţi tubul care-ţi aparţine:

Eu nu înţelegeam unde voia să ajungă, pentru că nu aveam habar despre nimic din ceea ce voia să-mi spună. Toată viaţa am fost preocupat de fizică şi de nimic. Totuşi, probabil că arabul voia să motiveze într-un fel sustragerea tubului galben din camera mea de hotel, faptul că a comis o indecenţă faţă de mine şi pe care voia să o repare acum cu tot felul de vorbe prosteşti. Ghicindu-mi, ca de obicei, gândurile, arabul a spus: - Îţi înţeleg nelămuririle şi temerile, dar vreau să pricepi că ceea ce vezi tu nu este chiar aşa. De exemplu, tubul galben nu este galben, ci are culoarea pe care ochii tăi nu sunt încă pregătiţi să o însuşească. Nici nu este un tub, ci o fantă în timp. Ca fizician ar trebui să înţelegi că nu tubul are importanţă, ci informaţia din el. Dar degeaba are o anumită informaţie dacă ţie nu-ţi spune nimic. Şi este cu atât mai dureros cu cât ea îţi este adresată numai ţie, un neavenit pe care istoria a hotărât să joace un rol important, nu un rol propriu ci rolul capital pentru dezvăluirea adevărului. Ce n-aş fi dat să fiu eu în locul tău, să mă sacrific pentru ceilalţi, să trăiesc pentru adevăr, dacă ar fi necesar, fără să mă plâng de vre-o durere fizică sau de orice fel de neajuns. Uită-te la tine!

Ai ajuns deja rege peste un regat pe care nu-l meriţi, pentru că este prea întins şi prea adânc pentru mintea ta limitată.

Nu are rost să zici nimic pentru că eu ştiu de mult tot ceea ce ai vrea să spui. Tu nu vezi decât limita în care te afli! Persoana ta este extrem de egoistă iar un posibil sacrificiu pentru ceilalţi,

M-am aşezat obosit la masă şi am vrut să iau tubul galben care se afla la o jumătate de metru în faţa mea. Nu ştiu dacă mâna mă durea cu adevărat sau am avut atunci o lipsă totală de energie, dar nu am reuşit să-l ridic. Era extrem de greu de parcă ar fi fost umplut cu câteva pietre de moară. Nu am reuşit să-l ridic decât câţiva milimetri de un capăt, după care a căzut şi s-a lipit de masă. Arabul a întins şi el mâna şi l-a ridicat ca pe un pai, dar a spus: - Vezi! Nu datorită muşchilor l-am ridicat, ci datorită credinţei, cea care-ţi lipseşte ţie.

Dar eu sunt într-o situaţie şi mai grea ca a ta: sunt doar un simplu mesager care, în numele adevărului, nu are voie să vadă mesajele pe care le duce altora.

Eu ştiu totul despre manuscris doar din ceea ce am auzit, dar niciodată nu am văzut acest manuscris, pentru că eu nu pot să deschid tubul, nu am voie să fac acest lucru. Dacă l-aşi face, mi-aşi pierde sensul! Tu poţi săl deschizi, dar încă nu eşti capabil să vezi nimic pentru că-ţi trebuie multă voinţă şi răbdare.

Când deschizi tubul, trebuie să te gândeşti şi la sacrificiul tău care poate fi iminent.

Eu nu eram decât năucit şi obosit, obosit peste măsură.

Capul îmi atârna greu într-o parte, aşa că l-am sprijinit pe mâna stângă şi cotul mă durea de atâta apăsare pe masă. Cred că atunci a fost prima dată când nu-mi mai păsa de nimic, aşa se explică faptul că aproape am ţipat: - Vreau să dorm!

Mi s-a părut, deşi nu era aşa,

AVÂN TUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

St e l e l e a u d i s p ă r u t ş i re a l i t a t e a . . . că totul s-a oprit, că nimic şi nimeni nu mai scotea vreun sunet, că Eber şi slujitorii lui s-au transformat în vietăţi minuscule, invizibile. Arabul s-a deformat până a devenit o pată de grăsime scârboasă pe masa de lemn.

Pereţii cârciumii în care eram au dispărut şi ei, pentru a lăsa loc liber spre cerul al cărui întuneric era găurit de stele îndepărtate. Şi eu stăteam singur în mijlocul amintirii despre o lume ostilă şi de neînţeles. Puteam de acum să dorm cât voiam, sprijinit de masa de lemn, singurul obiect care mă lega de o lume de care nu-mi mai păsa. Deja îmi făceam planuri pentru a doua zi, când, odihnit fiind, voi declanşa un scandal la locul meu de muncă şi voi cere lămuriri. În mintea mea de fizician mi s-a părut că am fost supus unui experiment nereuşit de cineva care nu avea habar să lucreze cu oamenii, de cineva care nu ştia decât să se ţină de glume proaste. Ce aiureală şi cu povestea manuscrisului din tubul galben! Nu m-am gândit bine la toate acestea că am simţit lângă mâna dreaptă un obiect aşezat pe luciul murdar al mesei.

Am vrut să văd despre ce este vorba, dar întunericul nopţii nu mi-a permis acest lucru, dar după ce l-am pipăit pe toate părţile mi-am dat seama că putea fi tubul care mi-ar fi putut aduce atâtea necazuri. Şi, într-adevăr, dacă era acel tub, atunci voiam să văd dacă pot să-l ridic şi să-l pipăi. Aşa s-a şi întâmplat! Am luat tubul în mâini şi, deşi nu-i vedeam culoarea, m-am convins de realitatea lui, dar eram uimit că pot să-l ridic întrucât nu uitasem episodul anterior al umilinţei. Am vrut să fac mai mult şi l-am deschis destul de uşor, fără speranţa că aş putea vedea ceva în interiorul lui.

Când am tras de partea mai scurtă, cea care constituia capacul, am avut o tresărire în suflet şi mi-am dat seama că viaţa mea se putea schimba într-un mod esenţial din acel moment.

Nici nu ştiu când am fost invadat de lumina din interior, dacă ochii au fost primii care au perceput-o sau era dorinţa mea de a mă împlini sufleteşte. Drept este că nimic din ceea ce a fost înainte nu a mai contat, nu a mai contat că sunt în Egipt, în Asia sau în Australia, pentru că lumina era cu adevărat cea a interiorului, un interior gol de orice altceva în afara extraordinarei plăceri de a privi. Aproape că puteam să număr fotonii care-mi treceau prin minte cu o viteză de 10 m/s, în imposibilul lor demers de a infirma celebrele teorii despre gol şi despre plăcere, poate plăcerea de a visa locurile în care nu poţi ajunge nicicând. Dintr-o dată pata de grăsime de pe masă a început să se îngroaşe, să capete înfăţişarea din ce în ce mai apropiată de cea a arabului. Toată lumina s-a năruit într-un fragment de secundă, stelele au dispărut şi realitatea a revenit aşa cum era.

M-am trezit înghioldit de arab: - Vezi! Deşi nu ai putut să ridici tubul, doar singura atingere a lui ţi-a adus în suflet speranţa, pentru că ai putut să visezi liber şi să crezi, pentru moment, în această libertate. Dar, la ce este bună libertatea dacă vrei să te izolezi de noi ceilalţi? Ai adormit, domnule Pietraru, şi ţi s-a părut că eu am devenit doar o pată de grăsime scârboasă pe masa de dinaintea ta. Te-ai crezut chiar eliberat de toţi slujitorii falşi ai adevărului, unul ca mine şi Eber, şi chiar eliberat de adevăr, din moment ce ai avut iluzia descoperirii luminii.

Dacă ai fi fost atent la cerul

care te veghea din înaltele găuri ale stelelor…, dacă ai fi fost mai atent, nimic nu s-ar fi întâmplat din toate acestea. Dacă ai fi fost atent, poate că nici Columb nu ar fi existat… În orice caz, nu ar fi existat pretextul ieşirii tale din mediocritate. Gândul că lumina te poate substitui este un gând bun, dar, ce te face să crezi că visul este real? M-am uitat la tine cum dormeai sprijinit pe mâna stângă, cum cotul acestei mâini apăsa cu putere pe luciul mesei de parcă ar fi vrut să deformeze flacăra luciului. Printre degete ţi s-au scurs toate visele, încât şi ultimul beţiv s-a amuzat copios că în loc să faci ceva, teai hotărât să visezi, adică să nu faci nimic. Voi, visătorii, sunteţi nişte leneşi incurabili şi lumea realităţii s-ar prăbuşi, dacă s-ar baza pe voi, în golurile acestei realităţi. Te-am văzut cu câtă luciditate ai privit lumina, apoi ai crezut că este un element esenţial al sufletului tău. Dar ce este sufletul, domnule Pietraru?

De exemplu, acum este o pură coincidenţă că „noi” „discutăm” despre suflet, despre poveştile care au devenit de acum istorie. Te întreb, dacă teai trezit cu adevărat, ce e de făcut?

Am stat şi l-am ascultat pe arab năucit. Ce puteam eu să mai cred, după ce am avut convingerea că viaţa mea se va schimba radical, iar acum mă trezeam din nou într-o realitate fără ieşire, într-o situaţie de-a dreptul enervantă? Trebuia să depind mereu de ceilalţi pentru a mă orienta într-o lume ostilă şi mi se părea că noaptea aceasta nu se va mai termina niciodată.

Atunci Eber, cu acelaşi aer misterios, mi-a zis: - Dacă vrei ca noaptea să se termine, trebuie să dormi. Ţi-am pregătit un pat în modesta noas-

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

53

54

Ş i e u a m f o st st u d e n t î n R o m â n i a tră casă după stilul vostru european, deşi despre voi, românii, se spune că sunteţi la porţile Orientului, că puteţi la fel de bine dormi pe pământul gol sau pe un strat de paie. Totul, prietene, e să fi foarte atent când dormi pentru că, ţi-am mai spus, ai duşmani puternici. Eu o să stau, dacă e nevoie, de pază toată noaptea şi o să încerc, dacă o să pot, să-l convertesc pe arab la o religie nouă, inventată de mine. În timp ce Eber spunea toate aceste cuvinte, care oricum nu mă puteau linişti, şi-a dezvelit dinţii într-un rânjet adresat arabului care şi el i-a răspuns la fel. Era greu pentru mine să iau o decizie, dar era destul de clar că trebuie să dorm, indiferent care sunt duşmanii mei, dar când mă vor căuta aceştia trebuia să fiu odihnit. Am acceptat să merg în camera de oaspeţi, fiind condus de acelaşi tăcut şi aproape misterios slujitor caremi luase şi bagajele. După ce am părăsit încăperea principală, am ieşit într-un hol îngust care ducea la o scară în spirală. Am urcat precedat de slujitor aproape cinci etaje, deşi nu înţelegeam cum de clădirii din exterior nu i-ai fi dat mai mult de două etaje. În capul de sus al scărilor se deschidea un hol extrem de îngust, încât doi oameni cu greu se puteau strecura unul pe lângă celălalt. Tavanul era şi el destul de jos şi prima mea impresie a fost că am nimerit într-un tub de aerisire, în care trebuia să mergi aplecat.

Nenumăratele uşi aşezate pe ambele părţi ale holului erau cel mai uimitor fapt pentru un astfel de loc. Cred că am mers destul de mult de-a lungul acelui hol, până la ceea ce am crezut că este mijlocul acestuia, când slujitorul s-a oprit şi mi-a

indicat o uşă oarecare. Aproape fără să observ, mi-a strecurat în buzunarul hainei o bucată de hârtie împăturită. Apoi cu o rapiditate de neînţeles a dispărut de-a lungul holului, dar nu pe scările pe care urcasem, ci în partea opusă. Eram de-a dreptul intrigat de situaţie şi aproape că am alergat după el, pentru că voiam să cer câteva lămuriri. În scurt timp am ajuns în capătul holului, unde se ridica un perete de netrecut. N-am înţeles în nici un fel unde a dispărut slujitorul şi m-am întors la uşa pe care am crezut că mi-o indicase el ca fiind camera mea. Nu primisem vre-o cheie, aşa că am apăsat pe clanţă în zadar. Crezând că am greşit uşa, am încercat pe rând nenumărate alte uşi care şi ele erau închise pentru mine. Nu eram disperat, dar eu voiam să dorm, aşa că m-am hotărât să cobor scările şi să-l întreb pe Eber sau pe altcineva de ce mau pus într-o situaţie atât de penibilă. Nu ştiu cât am mers pe holul pe care venisem cu slujitorul, dar la un moment dat, tocmai când deja m-am plictisit, am ajuns unde ar fi trebuit să fie scările. Aveam mintea lucidă şi nu mă puteam îndoi de mine.

Chiar mi se juca mereu aceeaşi farsă? Şi dacă „da”, atunci cine era interesat să mă umilească mereu? Povestea lui Eber cu „duşmanii puternici” care mă căutau nu avea nici un haz, sau poate el şi prietenii lui aveau interesul ca eu să mă duc obosit la serviciu? În timp ce m-am gândit eu la toate acestea, închis în cuşca holului, mi-am adus aminte de bucata de hârtie strecurată din fugă de slujitor în buzunarul meu. După ce am scos-o, am observat că era o bucată de hârtie destul de soioasă, cu câteva pete de cerneală murdară, înnegrită pe margini de

atâta purtat prin buzunare.

Poate că o mai folosise cineva altădată, dar poate că în aceasta era scăparea din închisoarea holului. Când am despăturit hârtia, am văzut cu surprindere că erau scrise în româneşte următoarele: „Şi eu am fost student în România! Dacă ai nevoie de ajutor, să nu strigi.

Aşteaptă doar”. Nu înţelegeam de ce trebuie să fiu eu cel la adresa căruia se făceau astfel de glume proaste. Nu mă îngrijora neapărat claustrofobia de care sufeream oricum, dar eram sătul să stau cocoşat în tunelul holului. M-am hotărât să mă aşez şi m-am răzimat de una dintre uşi care s-a deschis şi nu am înţeles încă de ce. Aproape că m-am rostogolit în interior, unde nu am distins nimic la început. Mam ridicat în picioare şi am început să pipăi pereţii, în speranţa că voi găsi un întrerupător, ceea ce s-a şi întâmplat după câteva minute bune de căutări. După ce s-a aprins lumina, care provenea de la un bec slab, probabil de 40 W, agăţat de tavan, am observat că această cameră de oaspeţi nu este decât o încăpere obişnuită cu un pat de companie şi o masă scundă aşezată lângă el.

Ceea ce atrăgea atenţia erau dimensiunile foarte mari ale camerei, aproape cât ale unei săli obişnuite de sport. Nu avea covoare pe jos, ci doar un strat de beton, nu avea nimic nici pe pereţi, a căror culoare fusese cândva probabil albă. Patul şi masa, aşezate într-un colţ, dădeau impresia unei camere pustii şi inutile. Nu aveam însă din cauza oboselii timp de reflecţii. Voiam doar să dorm şi atât. M-am întins pe patul încă nedesfăcut fără nici un gând, decât acela de a mă odihni.

Probabil că nu mai erau multe

AVÂN TUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

A s c r i s a c e st e c u v i n t e c u s â n g e

S-a întâmplat apoi o chestie ciudată, ca în orice vis. N-am mai prea înţeles despre ce este vorba cu adevărat, pentru că inundaţiile nu mai erau decât o amintire pe care eu o visam şi de care eram conştient că este aşa.

Vocea aceea nu pot să o uit nici acum, vocea care ieşea parcă din

perete. Nu înţelegeam clar cuvintele, dar eram convins că-mi sunt adresate: - Domnule Pietraru, sunteţi chemat de şefu”!

Auzindu-mă strigat, nu am reacţionat imediat, pentru că mi s-a părut că am imobilizate toate părţile corpului meu. Pluteam în vis sau în noapte ca într-un lichid vâscos, dar am făcut sforţări supraomeneşti să ies din starea aceasta. Primul lucru pe care l-am făcut când am reuşit să mă ridic în picioare a fost să apăs pe butonul întrerupătorului şi atunci, l-a lumina neonului din tavan, mi-am dat seama că eram în biroul meu de intendent militar, că vocea era a unei secretare destul de nesuferite care pâra şefului totul. Probabil că am adormit, întrucât mi se întâmpla adesea după o zi de ostenitoare muncă. Şeful meu era un ofiţer cu mustăţile mari, îndrăgostit nebuneşte de secretara piţigăiată. De fapt, unitatea militară pe care eu o administram nici nu se mai putea numi aşa, de când cu intrarea noastră în N. A. T. O. Nu aveam decât zece soldaţi, pe care-i trimiteam acasă la fiecare sfârşit de săptămână.

Ei se făceau că păzesc ceea ce mai rămăsese dintr-un depozit de muniţie. Păzeau ca dezafectarea să fie dusă la final. Cât despre arme, din acestea rămăseseră doar bricegele cu care tăiam slănina, salamul şi conservele în orele destinate meselor. Munca mea nu era deloc uşoară, pentru că trebuia să dau raportul despre situaţia muniţiei din anii anteriori.

Rapoartele le voiau şefii cei mari pentru a răspunde altor şefi mai mari şi firul ducea la cineva căruia nimeni nu-i ştia numele.

Nu ştiu de ce voiau toate prostiile acestea! Poate că voiau să afle de ce în urmă cu mai mulţi

ani devenise o modă ca soldaţii să se sinucidă în post. A fost mare scandal când un soldat şi-a tras un glonţ în cap, dar nu înainte de a scrie pe un stâlp al gheretei: „Te iubesc, Adina!”. A scris aceste cuvinte cu sânge. Sau făcut cercetări minuţioase în satul cătanei, aşezat undeva pe firul Argeşului, dar nu au găsit-o pe Adina din mintea sinucigaşului, deşi Ana, Ioana, Maria erau destule. Şi tocmai acum voia şeful un raport amănunţit despre intrările şi ieşirile de muniţie din timpul accidentului amintit, acum după aproape cincisprezece ani. Marii şefi militari, ataşaţii diferitelor state, voiau să ştie în amănunt istoria concretă a armatei române din ultimii cincizeci de ani. Era şi motivul din care ne mai ţineau acolo şi nu ne desfiinţau.

Am pus pe masa şefului un

Foto: Mihai A. Barbu

ore până dimineaţa, când se va lămuri totul. Nu ştiu câte minute au trecut, sau poate au trecut doar câteva secunde, timp în care am căzut într-un fel de uitare şi de somn, un somn încă necoagulat, dar care venea din toate părţile, aşa cum am văzut o dată, într-o noapte, venind apele Mureşului. Eram în casa unui prieten din armată, care m-a invitat la el la un sfârşit de săptămână, şi la mijlocul nopţii, o noapte fără stele din luna noiembrie, am auzit apele vuind. Vuietul acela semăna cu zgomotul pe care-l fac o mie de trenuri deodată, care vin de la mare depărtare pentru a te surprinde în somn. Ne-am speriat toţi, dar amicul meu avea în podul casei o barcă pregătită, ceea ce a însemnat şi scăparea noastră.

Când apele au acoperit pământul şi casele, treptat, au început să dispară sub viitură, pe vatra satului au rămas doar bărcile.

Acesta era un sat fericit, care învăţase din experienţa inundaţiilor trecute. Şi-au cumpărat bărcile! O barcă a costat trei vaci şi două oi, aşa mi-a spus prietenul meu din armată când am vâslit să ieşim din curentul râului. Era aproape fericit şi nu l-am auzit vreodată să înjure râul. Tot el mi-a spus că la fiecare inundaţie a Mureşului dispar două-trei sate definitiv, pentru că sătenii aşteaptă de la guvern să primească bărci, ceea ce nu se întâmplă. Pierderile întotdeauna sunt considerate colaterale.

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

55

56

Vo i m ă o b l i g a ţ i s ă m ă e x p r i m î n p r o z ă raport de câteva sute de pagini, la care lucrasem câteva luni. Nu mi-a zis nici cel puţin să beau o cafea cu el, dar i s-a adresat secretarei: „Vezi, măi Firuţo, Pietrarul vrea să mă nenorocească!”. Firuţa era aşezată pe un scaun, cu picioarele împletite şi abia acoperite în partea de sus de o fustă fără culoare. Mustăţile şefului aproape că-i atingeau genunchii, iar ea, fără să se sinchisească de mine, râdea ca o nebună. Mai mult decât atât, din berea pe care o beau, o bere de proastă calitate, o bere de tip H, li s-au prelins picături şi spumă pe podea.

Amândoi, şeful şi Firuţa, s-au aplecat să lingă picăturile de pe podeaua murdară. Au izbucnit într-un cântec deşănţat: „Măi, Firiuţo, ce beată eşti! Şi tu, şefule, eşti un peşte!…” Restul nam mai putut să suport!

Mustăţile şefului ajunseseră de mult timp în zonele lascive ale trecutului Firuţei, în acele părţi în care culoarea nu mai contează. Năucit am ieşit din biroul şefului, cu cifrele doldora în cap, cu convingerea că nu sunt eu acela. Din depărtare auzeam zgomotul valurilor pe care le visam în copilărie, când nici nu bănuiam ce pelerinaj voi face cândva, pe la sfinţii, pe la mănăstirile dar mai ales pe la femeile pe care le-am iubit atât de mult. Firuţa devenise o linie de neînchipuit!

- …Domnule Pietraru, mi s-a adresat atunci locotenentul, sau ceea ce putea fi el în realitate, să scrieţi un raport complet pentru trupele de ocupaţie. Noi nu acceptăm nici comunişti, nici fascişti! Poate vă închipuiţi că aţi visat! Bine ar fi aşa, dar noi nu acceptăm visele, decât dacă ele sunt funcţie de … A înşirat o funcţie matematică de care eu nu auzisem decât atunci

când profesorul meu din liceu, Râureanu, voia să ne sperie că toţi suntem nişte analfabeţi. Eu ce puteam să fac, decât să dau din cap a nedumerire şi nu că am înţeles ceva.

- Aşa sunteţi voi ăştia, mă, care visaţi cai verzi pe pereţi, a zis din nou locotenentul. E clar că nu înţelegi, altfel sarcina mea ar fi şi mai dificilă.

Mi-a arătat cu mâna un teanc de coli albe de pe masa joasă de lângă pat şi pixul de 3000 de lei: - Acum ştii ce ai de făcut! Scrie!

Scrie tot!

După ce a rostit aceste cuvinte apăsat/răstit, mi-a întors spatele şi a ieşit ca o furtună din încăperea care se voia o cameră de oaspeţi. Câteva minute am stat ca paralizat, pentru că nu ştiam ce să fac, ce să scriu şi dacă voi scrie ceva, atunci cât îmi va dăuna. Greu, treptat, mam apucat de lucru. Am scris pe prima filă: „Domnule Comandant,” cu virgula de rigoare, de care-mi aduceam aminte de la orele de gramatică. Profesorul Surupăceanu. Da, Surupăceanu Gheorghe! Cred că trebuie să-l amintesc în raport, pentru că el m-a pus să visez, deşi el, după cum mi-am dat seama mai târziu, nu visase niciodată cu ochii deschişi. Dar avea o plăcere deosebită să-i facă pe alţii să viseze, prin metode uimitor de eficiente: nota zece pentru cel mai frumos vis! Eu nu am avut rival, pentru că eram singurul cu o astfel de aplecare, după unii nu prea sănătoasă. Eu puteam să visez despre orice: despre tăcerea zăpezilor, care a devenit, după cum am auzit, tăcerea mieilor; despre bumerang şi despre castori; despre Alexandru Macedon şi credinţa nemărginită a lui Ducipal. Mi se spunea chiar „magaz-

inul de vise”, care mai târziu a devenit „magazinul de iluzii”, şi toţi colegii şi prietenii, dar chiar şi necunoscuţii, veneau la mine „să cumpere”. Era un joc fără sfârşit al imaginaţiei mele, de pe urma căruia am devenit foarte bogat, pentru ca mai târziu, în urma proceselor nenumărate pe care le-am avut cu cei care s-au trezit la realitate, să ajung foarte sărac. De, nu poţi niciodată să ştii dacă vei câştiga pariul cu imaginaţia.

Dar, oricum nu puteam să scriu despre toate acestea în raport, pentru că ei voiau concretul, faptele, dar am continuat cu acele chestiuni elementare: „Sunt…(chiar cine eram eu, de fapt!), am gradul … (nu ştiam, oricum, dacă sunt înrolat). Vă rog să-mi permiteţi să raportez faptele cele mai concrete ale vieţii mele de până acum”. Aici din nou m-am împotmolit, pentru că n-am ştiut niciodată care sunt faptele concrete din viaţa mea. Era mai bine să spun: „viaţa mea nu e alcătuită din fapte concrete” şi, în felul acesta, ocoleam o problemă sensibilă care mă frământa de atâta timp, dar oare nu se vor supăra ei, comandanţii aceia înalţi şi necunoscuţi mie?

Cineva mi-a spus cândva că am gradul de „poet”, dar n-am ştiut niciodată dacă aceasta reprezenta concretul. Dacă gradul meu era real, atunci comandanţii mei cei mai înalţi trebuiau să întruchipeze poezia şi nicidecum armatele străine de ocupaţie. Am scris mai departe: „Nu ştiu cum am ajuns pe mâinile voastre, pentru că nu semănaţi cu nimic bun din ceea ce mi-aduc aminte. Voi mă obligaţi să mă exprim în proză, ticăloşi nenorociţi!”.

Domnule Pietraru, s-a auzit vocea din perete, timpul a expi-

AVÂN TUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

M ă c h e a m ă V i rg i l A m a n d i ! rat! Uşa s-a deschis si ofiţerul a intrat destul de nesigur, parcă voia să-mi ceară scuze. A luat hârtiile fără să se uite pe ele şi fără să-mi adreseze un cuvânt.

Am auzit apoi aceeaşi voce din perete, probabil dintr-un difuzor ascuns: Acum poţi să dormi, pentru că te aşteaptă ziua de mâine! După toate acestea a venit şi noaptea somnului, din care nu am reţinut decât trupul meu ostenit şi întins pe patul de fier. Am încercat în zadar să mai visez, pentru că totul s-a năruit în ceva indescriptibil. Într-o astfel de situaţie, mai puteam fi eu atent?

Am fost luat pe sus de mâini străine şi urcat într-o dubă metalică, astfel că n-am ştiut dacă sa terminat noaptea sau nu. Înainte de a se închide uşa, a apărut Eber şi mi-a zis: - Îmi pare rău, domnule Pietraru, dar ţi-am spus că ai duşmani puternici şi este important să ştii cum să dormi. Eu team păzit toată noaptea, dar când ţi-ai pierdut controlul şi ai adormit fără să mai visezi nimic nu am mai avut ce să fac. Ei sunt foarte puternici şi profită de orice slăbiciune a omului. Pe cine-l prind pe picior greşit nu-l iartă. Vezi ce faci cu manuscrisul acela, pentru că noi cei de aici vom face recurs, deşi nu este în limitele uzanţelor.

Nu ştiu dacă Eber a mai spus ceva, pentru că uşa maşinii a fost închisă cu putere iar eu mam trezit din nou singur în noaptea dubei de metal. Aşa am crezut, că sunt singur! Maşina probabil că urca pe un teren accidentat, pentru că i se auzea motorul cum geme şi uneori cum se poticneşte. Eram aşezat pe un fel de banchetă, dar nu aveam mâinile şi picioarele legate, fapt care-mi dădea un

sentiment de libertate. Am început să pipăi bancheta de lemn, cu gândul de a mă întinde, în lipsă de orice activitate. Am descoperit, cu destulă surprindere, tubul de carton pe care mi-l dăduse arabul. L-am pipăit şi mam convins că avea dimensiunile lui reale, dar nu ştiam dacă avea şi conţinutul real. Mi-am încercat din nou norocul şi am reuşit cu destulă uşurinţă să-l desfac. Ceea ce a urmat din acel moment este şi motivul acestei povestiri, povestire care trebuie să se finalizeze, după unii, într-un mod fericit prin aflarea adevărului despre Columb. Alţii, dimpotrivă, o cred o poveste fără nici un capăt şi, ce este şi mai rău, o poveste neadevărată, scornită doar din plictiseală şi pentru a deruta o anumită vocaţie pe care o are autorul.

Când m-a inundat din nou lumina, am înţeles că voi afla un adevăr pe care nu-l cunosc prea mulţi, adevărul despre mine. Eul meu nu mai era o iluzie. Nu ştiu dacă tubul de carton sau eu luminam ca o torţă vie şi noaptea dubei metalice s-a transformat într-o zi fericită a copilăriei. Pe banca opusă stăteau personajele reale şi fictive ale acestei povestiri: arabul, Eber, administratorul hotelului, servitorul credincios lui Eber, comandantul cu mustăţile mari, Firuţa, locotenentul din armatele străine de ocupaţie, prietenul din vremea cătăniei. Într-un colţ mai îndepărtat erau profesorii mei, care nu se mai distingeau prea bine din cauza prafului depus pe amintiri. Toţi erau împăcaţi şi eliberaţi de orice spaimă. Toţi mă priveau şi aşteptau ceva de la mine: să dezvălui conţinutul Cronicii lui Alfonso din Castilia şi să-l reabilitez pe Columb, de parcă viaţa lor, şi chiar moartea

lor, ar fi depins de acest fapt.

Dar lumina aceea am însuşit-o pentru mine şi nu pentru alţii, nu pentru că am devenit din ce în ce mai egoist, ci pentru că, după ce am coborât în catacombele adevărului, eu însumi am avut nevoie de un călăuzitor. Am avut norocul să-l întâlnesc destul de repede pe aleile pustii şi nu prea vesele ale parcului. Eram chiar în incinta ce o descriu statuile arhicunoscute, despre care se spune că nu se ştie cât sunt de vechi, nici ce ar reprezenta cu adevărat. El mi s-a adresat întrun mod firesc, de parcă ne-am fi cunoscut de multă vreme: - Ai întârziat puţin, domnule Pietraru! Dar nu este un lucru grav, pentru că cei mai mulţi nici nu vin. Dacă stau bine să mă gândesc, nu a venit nimeni până acum, sau dacă a venit nu a nimerit în locul în care trebuie.

Am avut atunci sentimente destul de confuze, pentru că altfel credeam eu că arată un călăuzitor. Acesta era un simplu pelerin, căruia nu puteai să-i dai o vârstă precisă. Nici nu puteai bănui ce se ascunde sub zâmbetul său extrem de larg. Putea să fie oricine, dar sigur că nu era Vergilius, ci probabil, vreun călugăr cerşetor, dintre cei care cred în utopia ridicării unei mănăstiri. Parcă ghicindu-mi gândurile, acesta mi-a zis: - Mă cheamă Virgil Amandi! Am nume de român, după cum vezi, deşi sunt cunoscut ca arabul şi atât.

Spuse toate acestea dezvelindu-şi capul şi de sub gluga întunecată s-a ivit o persoană pe care eu o cunoşteam bine. Mi s-a părut atunci că nimic nou nu este sub soare, că toată povestea se repeta la nesfârşit. Glasul lui

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

57

58

Plăcinta caldă de la dugheana sasului muzical s-a răspândit peste tot în aer şi pe pământ, gâtul lui subţire de pasăre se putea vedea din orice direcţie.

- Nu este de loc aşa, domnule Pietraru, pentru că acum şi eu şi dumneata avem sarcini foarte precise. Eu am acceptat nu numai să devin român, ci să mă convertesc la românism. Dumneavoastră nu mai aveţi voie să vă abateţi de la adevăr, indiferent care este acesta. Trebuie să mergeţi până la capăt, adică până acolo unde se va termina parcul. Eu am sarcina să vă însoţesc şi să tac, pentru că totul trebuie să descoperiţi singur.

Nu ştiu cât am mers aşa în tăcere, dar Virgil parcă nici nu exista. Cert este că aveam toată

siguranţa lângă el şi nu m-am temut de nici-o umbră care voia să-mi abată paşii din drum. Parcul a pus stăpânire pe mine, a devenit treptat viaţa mea, deşi n-am văzut ţipenie de om, nici cântec de pasăre n-am mai auzit, doar, din când în când, norii se proiectau pe pământ în dâre întunecate. Când am ajuns în dreptul gardului din metal forjat am avut o tresărire, tresărirea celui care se întoarce acasă pe cele mai ocolite căi.

Virgil? Nu ştiu dacă a existat Virgil! Dincolo de gard începea Strada Îngustă a Cetăţii Sibiului şi se simţea deja mirosul de plăcintă caldă de la Dugheana Sasului. Era prima mea dimineaţă după o lungă noapte de suferinţă şi de aşteptare.

În curând, în librăriile din Valea Jiului!

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIST I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Expresul Maricica Mihaela Bal

Maricica şi melodiile toamnei târzii Din nou la Bucuresti, dar fără entuziasmul de la început. Pe măsură ce cunoşti mai bine un loc începe să nu-ţi mai placă, se gândea juna noastră din Republica Moldova, pe când se apropia de interfonul blocului din Obor. O vocea nouă se auzi - Da? Cine e? Şi Maricica se întrebă speriată de ce vorbeşte mătuşa aşa gros, că nu fumează decât un pachet pe zi.

- Eu sunt, mătuşă. M-am întors de la Chişinău. Ţi-am adus dulceaţă de trandafiri şi vin, ce naiba? Şi matale mă iei la întrebări? Nu-mi ajunge că...

- Nu-ţi sunt mătuşă eu, Scufiţă Roşie!

- Dar cine eşti dumneata şi unde-i mătuşa?

- Sunt soţia proprietarului. Mai veniţi multe pe capul meu? Deja am ajuns să deosebesc toate graiurile de peste Prut după diftongarea lui e în ie şi închiderea vocalei finale în î.

Fie-vă milă, femei din toată Moldova, altfel o să ajung specialistă în lingvistică generală şi comparată la Universitate, în loc să mă ocup de lucruri serioase, cum ar fi taraba din piaţă!

- Sărut mâna, doamna lingvist de la taraba din Obor. Eu sunt Maricica, nepoata, şi, înainte de vacanţa de vară, aici am locuit, bre! Unde-i mătuşa me, dacă nu-i cu supărare? Ori daţi-mi un număr de telefon, că acela vechi nu-i valabil.

Tăcere adâncă, apoi un clic o vesti pe Maricica să nu mai aştepte, că femeia se refugiase să scrie studiul lingvistic. Ce era de făcut? Să-şi caute mătuşa, navea rost. Să meargă la căminul liceului era imposibil, fiind închis. Se gândi că avea un fel de verişor sau unchi prin Pantelimon şi o luă spre casa lui.

Porneşte pe jos, făcând kilometri întregi printre blocuri identice, cvartale după cvartale, străzi întunecate, cu beţivi adormiţi direct pe trotuar, cu puştani adunaţi într-o scară de bloc, cu pâlpâiri metalice de lumină a televizoarelor pe la geamuri.

Aici, lângă şcoală, s-a mutat Demonul, aşa i se spune de când a ieşit din pârnaie. L-a vizitat o dată la Rahova, o dată la Văcăreşti, cu pachete. Speră ca asta să conteze pentru el, care mereu fura fleacuri. Ultima oară l-au prins în magazinul cu electrocasnice, la etaj. Dăduse spargerea jos, la alimentară, şi luase o caserolă cu piept de pui dezosat şi trei chifle. La electrice s-a dus după un grătar de bucătărie, pe care l-a băgat în priză să-şi gătească acolo friptura. Acasă le tăiaseră curentul, pentru neplată. Fumul declanşase alarma de incendiu şi aşa l-au găsit paznicii. Ridicol.

Demonul e acasă. Are lumină, n-a plecat în oraş. Sună şi uşa se deschide, fără să apară cineva în prag. Intră cu fereală şi vede cum Reta, femeia cu care Demonul a stat mereu, fugea să-şi ia un halat. Dacă era despuiată, de ce-a mai deschis? Din bucătărie iese şi el, uns pe barbă şi cu ochii tulburi. Nu o întreabă nimic, de parcă era înţeles ca acum, aşa târziu, să-i pice musafirii în casă.

- Hai, mă, la televizor. E meciul în reluare. Fă, Reto, adu pahare

pentru bere! Unde eşti?

O pofti pe canapea, iar el rămase

lângă uşă, pe scaun. Dintr-o cameră iese coana Tiberica, o babă cu gura ştirbă, soacra Demonului, înfăşurată ca o mumie, într-un halat roz. Aşa cum stă, cu halat şi părul alb, vâlvoi, coana Tiberica seamănă cu o îngheţată. Vine lângă ea, în stânga, pe canapea şi îi pune mâna pe picior.

- Ce-ai mai crescut, maică!

Reta vine fără pahare, fără bere, parcă nici n-ar fi auzit ce-a spus bărbatul şi se aşază în dreapta. Atunci se produce o luptă scurtă. Amândouă femeile ţintesc telecomanda, care era chiar lângă piciorul Maricicăi.

Câştigă Reta şi pe ecran apare o telenovelă. După primele scene, coana Tiberica fuge la televizor şi schimbă manual canalele, până ce ajunge la o dezbatere despre un divorț sau ceva asemănător...Bărbatul le măsoară crunt, dar nu intervine.

După o hârjoană, din care nu se poate şti cine avea avantaj, Demonul se ridică cu greu de pe scaun. Ia în brațe televizorul şi îl aruncă pe geam.

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

59

60

Cum să ajungi autor - Acu să vă văd! Ce emisiune preferă doamnele?

De la parter se aud nişte înjurături: Doamne, iar ţi-ai aruncat televizorul, fir-ai al dracului şi tu şi mă-ta!, apoi Demonul îi face semn să vină în bucătărie. Femeile se topesc prin colţurile casei, liniştite, incidentul nu le tulburase prea mult. Bărbatul poate face rost a doua zi de alt televizor şi lupta reîncepe vajnică.

- Zi-mi!

- Nimic, venisem să văd ce mai faci. Acu, că v-am văzut...m-am liniştit. Mai trec eu.

Un cântec de petrecere se aude din cartier: Fetițe dulci ca-n

Bucureşti...

- Ai nevoie de ceva? Bani n-am, să ştii…mai zise Demonul, dar în hol nu mai era nimeni.

Mai vino seara pe la noi, Ioneeele, dragă, mai apucă Maricica să audă, când o chiuitură adâncă, din rărunchi, o vesti că e vineri seara şi lumea petrece. La colţ, stă copilul cu punga de aurolac: - Dă-mi un leu, dă-mi leu, zice el, iar Maricica îi răspunde oţărârt: - Nu-ţi dau, mă. Mă-ta să-ţi dea.

- N-am, dă-mi un leu.

-N-am nici eu.

Din faţă, o rafală de vânt a

spulberat copertina magazinului cu materiale de construcţie. Începea ţi prima ploaie de toamnă...

- Dă-mi un leu, dă-mi un leu.

- Mai, băiatule, ce vezi tu, când tragi pe nas şi pe gură din punga aia?

- Ce să văd? Văd căldură, văd fripturi...

- Vezi cumva şi o cameră de locuit?

- Văd ce vreau eu!

- Atunci, dă-mi şi mie să trag o dată! (din romanul Expresul Maricica sau Cum să ajungi autor fără să ai talent, vol. II)

Scenă din spectacolul “Ce mai taci, Gary?” de la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova (Regia: Alina Rece)

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Î n d i re c t d e p e st r a d a “ S ă r u ’ m â n a ” prof. dr. Petre Mihai

Ce e toponimia urbană Articolul se doreşte doar o introducere într-un domeniu nou şi interesant, foarte puţin cercetat la noi, fiind şi o pledoarie pentru adunarea şi conservarea urbanonimelor, ameninţate de continuul proces al modernizării urbane.

Relativ recentă, această disciplină lingvistică studiază numele de locuri din oraşe, recuperând trecutul geografic şi istoric, etnografic şi psihologic, particular unei sau unor comunităţi urbane.

Apelând la numele de locuri, mai ales când documentele de arhivă lipsesc, oricare cercetător interesat de un aspect al realităţii oraşului trecut, poate descoperi, completa sau corecta informaţii particulare unui tablou general-urban, din epoca veche sau modernă.

Indiferent de opţiunea toponomastului pentru un studiu diacronic sau sincronic al urbanonimelor, cercetarea lor se face în relaţie cu alte discipline ştiinţifice, dar de pe poziţia lingvistului interesat şi calificat să stabilească etimologii corecte, să aplice legile evoluţiei limbii, să demonstreze evoluţia semantică a unui cuvânt – nume de loc etc.

Obiectul de studiu al toponimiei urbane îl constituie numele de locuri din oraşe, înţelese în sens larg, ca locuri propriu-zise sau locuite, incluzând orice spaţiu sau imobil / construcţie / amenajare urbană. În sfera oraşului se înscrie şi zona extravilană, cu

prelungiri spre cea limitrofă, reţinute mai ales pentru cantitatea de informaţii toponimice, deosebit de importante prin valoarea documentar-evocatoare.

Cercetarea fenomenului toponimic hunedorean este interesantă din mai multe perspective: - a istoriei locale, reflectată în urbanonime prin: Dâmpul Focului, Ilia, Lunca Mailatului, Uricani, Valea Arsului, Vulcan etc., - a geografiei hunedorene vechi, evocată de: În Năroaie, Baru Mare, Mina Loboda, Băiţa, Priboi, Petroşani, Strada Portului, Deva ş.a., - a etnografiei unui ţinut, fiind conservate obiceiuri agrare sau domestice: La Izitură, Hunedoara, Porcureaţa, Orăştie, Topile, Zlaşti / Hunedoara, Vrenicioare, Ghelari, ori urbane: Strada Pudrei, Simeria, Strada Sărut Mâna / Kezét csókolom, Lupeni etc.

- a semanticii particulare a unor cuvinte – nume de locuri: bulz, pe lângă sensul de „cocoloş” are – local – şi sensul de „stâncă, deal văros, ţuguiat”, cf. şi Pârâul Bulzului din Uricani, crâng are şi înţelesul de „aşezare mică, grup de sălaşe sezoniere pentru animale, apoi de case”, sens neatestat de dicţionare, meriz, ca „ loc de odihnă pentru vite”, la amiază şi apare şi în urbanonimia hunedoreană, cf. Calea Merizului, Ghelari, ploscă este numită căpiţa de fân, iar lemnul aşezat deasupra fânului, pentru siguranţa transportului, se numeşte ploscar, cf. şi Plosca de lângă Teliuc / Hunedoara, rudă înseamnă, regional, „mină”, cf. şi ruda, pe lângă celelalte sensuri, „minereu” şi Între Rude unde, la Băiţa, se afla Mina Iosif.

- a relaţiilor sociale, interetnice şi religioase, surprinse de toponimele urbane hunedorene, cu de-

osebiri marcate de epocile istorice şi de modul de formare.

Astfel, în epoca veche, relaţiile se formează tradiţional, etnic şi ocupaţional, cu familii majoritar dispuse pe o arteră: Uliţa Ungurească, Deva şi Baia de Criş, Uliţa Grecilor, Haţeg, sau În Greci, Deva, locuite de etnici unguri şi negustori identificaţi generic prin acest nume. Între orăşenii epocii moderne, majori-

tari alogeni, cu o limbă maternă şi o religie proprie vor apărea alte relaţii – de acceptare, bazate pe o profesie comună (mineritul aurifer) şi de respingere de către populaţia locală – toloboni sau momârlani – a muncitorilor / minerilor străini – barabe.

Clasică, această abordare a cercetării urbanonimelor hunedorene, poate fi depăşită prin deschiderile oferite de particularităţile acestui judeţ, cel mai urbanizat din ţară, cu două ţinuturi, al Pădurenilor şi al Orăştiei, două ţări, a Haţegului şi a Zarandului şi două văi, a Jiului şi Mureşului.

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

61

62

Apă ai, inimă n-ai!

Plecând de la aceste particularităţi, toponomastul trebuie să rezolve câteva probleme de ordin teoretic, privind statutul, domeniul, modele viabile şi neviabile, lanţuri derivative etc., dar şi practice, legate de adunarea materialului, demotivarea şi remotivarea accidentală sau intenţionată, clasificarea şi raportarea la un model toponimic popular sau oficial ş.a.

De asemenea, poate orienta cercetarea spre alte ramuri ale ştiinţei: arheologia, mitologia, economia – comerţ şi industrie , psiholingvistica, statistica ş.a., ignorate sau foarte puţin abordate.

Astfel, toponomastul ar găsi în numele locurilor din arealul unei cetăţi antice suficiente dovezi despre viaţa materială şi spirituală, despre organizarea reţelei de comunicaţie, despre structura parcelară, ambele condiţionate, sau nu, de zidurile de apărare. În urma săpăturilor arheologice, de obicei, se descoperă principala arteră de circulaţie, cu funcţie ordonatoare a tramei stradale interne. O asemenea Uliţă Mare sau Principală domină aşezările preurbane sau rurale ale epocii vechi, cu o prelungire – uşor de indentificat – şi în epoca modernă.

Ca particularitate, urbanonimia hunedoreană este departe de a valorifica acest potenţial toponimic, dar – ca perspectivă - ar putea avea în vedere studiul numelor de locuri – identificate deja – din atât de cunoscutele cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, dar şi din cetăţile mai mici: Deva şi Dobra, cetate ţărănească şi apoi regală, cu un imprtant rol de apărare a Văii Mureşului şi cu o

curte nobiliară atestată, Haţeg şi Hunedoara, cu cetatea de pe Dealul Sânpetru şi apoi Castelul Huniazilor, cu atât de interesante şi nestudiate încă! microtoponime interioare. La fel, ar putea fi cercetată Ilia, o fostă cetate, la fel de importantă cetate din vestul principatului Transilvaniei etc. şi Orăştia, o cetăţuie prin dimensiuni, dar cu turnuri şi bastioane îngrijite de bresle, cu ziduri înconjurate de un şanţ cu apă, cu porţi şi poduri ş.a.

Cum cetatea avea un domeniu apropiat, bază a viitoarei aşezări civile - târgul aferent – s-ar putea studia şi numele de locuri din acest areal, inclusiv cele ale hotarului cetăţii.

Mitologia locală poate deschide o altă perspectivă de cercetare. Aproape fiecare oraş hunedorean are legendele şi miturile lui. Create în timp, sunt expresia unui mod de a relaţiona cu realitatea care a impresionat prin dimensiune, aspect, culoare, poziţie etc.

Unele s-au impus memoriei colective cu suficientă forţă de rezistenţă, încât contrazic adevărul: deşi inscripţia legată de fântâna de la Castelul Huniazilor vorbeşte de săpătorii ei, vizitatorii sunt mai convinşi că textul conţine o apreciere a caracterului castelanei, concentrată în expresia: „apă ai, inimă n-ai!”

La fel de interesante sub aspectul mitologiei colective sunt şi: Deva al cărei nume trimite la Diva, sora lui Decebal sau la Diva Faustina, soţia împăratului Aurelian şi mai puţin la dava dacică, Vulcan care aminteşte de numele zeului focului la romani şi nu de slav vlŭkŭ = lup!, iar Ilia ce se numea în

epoca dacilor Helias...aşezarea zeului Zalmoxis...similar cu zeul Helios al grecilor, sau Piatra Albă, Piatra Arsă, Piatra Neagră, Piatra Roşie , ori Drumul / Cărarea Regilor, cu Omul şi Altarul de Piatră toate din zona Petrilei.

O altă particularitate a unor oraşe hunedorene o constituie relaţia dintre târg şi piaţă.

Primul, poziţionat central, este un principal factor de coagulare a vieţii urbane, în epoca veche. În funcţie de el, se constituie reţeaua arterelor de comunicaţie în care cea Mare sau Domnească (Bucureşti, Iaşi), Regală (Cluj) sau Principală (Deva) îl va lega de cetate, de castel, ori de Curtea Domnească sau Princiară.

Dezvoltarea şi modernizarea aşezării determină nu numai specializarea târgurilor şi relocarea lor în extravilanul urban, ci şi eliberarea spaţiului central care, ca Piaţă Mare sau Centrală, va avea o altă arhitectură şi o destinaţie nu numai comercială, fiind prezente aici instituţii ale urbanităţii moderne: primăria, catedrala, hotelul, liceul etc. şi oferind un spaţiu generos acţiunilor comunitare, de tip comemorativ-aniversar.

Toponimia industrială, minieră sau / şi siderurgică, specifică urbanonimiei hunedorene, cu multiple direcţii şi perspective de cercetare, nu a fost studiată până acum, deşi judeţul este cunoscut încă din antichitate pentru resursele minerale: aur şi fier, cărora li se adaugă, în epoca modernă, cărbunele.

Urme ale exploatării metalelor de pe vremea dacilor şi a romanilor s-au găsit la Băiţa: aur, pe Dealul Sfredel şi

AVÂN TUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

Biserica fetelor de pe Dealul Pedeapsa Dealul Cornet şi în Măgura Băiţei, la locul numit „La Ţeste”, iar la Ghelari, fier. În epoca veche, se deschid mai multe mine de aur, la Baia de Criş / Căraci, dar mai ales cele de la Săcărâmb şi de fier, la Ghelari, care alimentau mai multe topitorii şi ateliere din Ținutul Pădurenilor. Pentru acestea sunt colonizaţi muncitori străini - în principal nemţi - şi se reglementează legislativ mai multe aspecte, de la regimul de lucru al iobagilor mineri, stimulaţi în diferite moduri, inclusiv asociativ, până la infrastructura oficial-administrativă. În epoca modernă, exploatarea se industrializează şi apar noi unităţi de producţie specializate în extracţie, transport, prelucrare etc. Spaţiul extravilan şi limitrof va fi urbanizat prin ateliere, magazii, funiculare, căi ferate uzinale, furnale ş.a.

Intră în circuitul productiv minele de cărbuni din Valea Jiului cu galerii şi puţuri, cu orizonturi, strate şi halde de steril: Mina Deak, Petrila, Mina Est şi Mina Vest / Dâlja, Petroşani,

Mina Nord şi Mina Sud, Mina Ştefan ş.a., Lupeni, Mina Est şi Mina Chorin, Vulcan etc. Locul instalaţiilor depăşite fizic şi moral, precum Şteampurile Vechi, Brad este luat de cele noi: Separaţie, Preparaţie, Brichetare etc.

De asemenea, se construiesc marile platforme metalurgice de la Hunedoara şi Călan, iar urbanonimele create şi utilizate frecvent sunt: Strada Furnalelor şi Poarta Zgurii, Hunedoara, Strada şi Piaţa Furnalistului, Călan ş.a. În unele situaţii asistăm la un adevărat „export” urbanonimic: Mina Ferro, Petrila > Pârâul Ferro şi, prin etimologie populară, Pârâul Ferului, Mina Ştefan, Lupeni > Dealul Ştefanului, realizându-se incipiente, ulterior fracţionate sau dezvoltate lanţuri derivative şi direcţii de transfer, de felul: Puţul Ştefan, Galeria Ştefan, Mina Ştefan, Colonia Ştefan, Dealul Ştefanului, Lupeni ş.a.

Ca o altă particularitate importantă, dar la fel necercetată, a urbanonimiei hune-

dorene, reţinem existenţa aceloraşi toponime urbane în oraşe diferite: Dealul Roşia, Petrila şi Lupeni, Pârâul Slătinioara, Petroşani şi Uricani, Pârâul Sterminosul, Uricani / Străminosul, munte vecin Petrilei, Pârâul Galbena, Vulcan/ Râul Galbena, Haţeg, Ploştina (mlaştină, teren mlăştinos) Petrila şi Vulcan, Stânca Lala, Baru Mare / Pârâul Lalei, Petrila ş.a.

Adevărate toponime de transfer, acestea sunt motivate prin existenţa aceloraşi sau asemănătoare caracteristici de cadru geografic, uşor de reţinut de populaţia Văii Jiului formată, în prima fază, prin colonizare din Ţara Haţegului, populaţie în mişcare – nu numai pastorală – în interiorul acestui spaţiu.

Alte aspecte ale cercetării urbanonimice în manifestarea ei interdisciplinară ţin de interpretarea lingvistică a materialului toponimic, cu selectarea unor sufixe specifice, cu formarea cuvintelor derivate şi compuse, cu creaţiile metaforice atât de expresive, precum Biserica Fetelor, Crucea Verde, Dealul Crucii şi Dealul Pedepsa etc.

Centrul Petroşaniului în anii ‘70 ai secolului trecut

AVÂNTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3

63

Punct. Şi de la capăt...

64

Cuprins

AVÂNTUL LITERAR ŞI ARTISTIC

Cuvânt înainte de ieşirea în lume a Avântului de Mihai Barbu………….1 Relatare, la zi, despre scriitorii “oficiali” din Vale ...................................2 Comunicat USR ........................................................................................2 Nicolae Manolescu, în dialog cu iubitorii de literatură din Vale……...…4 Marea evadare. La Petroşani de Irina Horia…………………………..…11 El-Roi din Petroşani. Interviu cu poetul Augustin Frăţilă, pe vremea când nu era numele unui premiu de 10.000 euro/ Mihai Barbu………...13 Dirijorul Ludovic Bacs, cetăţean de onoare al Petrilei………………….18 Dezvăluiri dintr-un Jurnal secret de Alex Ştefănescu…………………...20 Iorga la Casino. O relatare din 1926 de Marian Boboc………………….21 Petroşani, cetate a muncii de Ioana Petrescu (Primul reportaj despre Vale scris de o femeie)…………………………...………………………25 Credeţi că scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi?

O anchetă de Mircea Damian şi…Marian Boboc……………..…………30 Te aştept ca pe un glonte de Cristina Puşcaşu ...........................................43 Despre destin şi despre literatură de Cristian Lunel……………..….……44 Mistificări de Dumitru Velea………………………………………..........46 Oul lui Columb, o proză de Ion Hirgiduş………………………………...48 Maricica şi melodiile toamnei târzii de Mihaela Bal…………………….59 Ce este Toponimia urbană de Petre Mihai……………………………….61 Punct. Şi de la capăt ……………………………………………………..64

Număr pilot/ nov. / dec 2013 Petroşani, Valea Jiului REDACŢIA: Mihai Barbu (redactor-şef) Marian Boboc (poezie) Ion Hirgiduş (proză) Dumitru Velea (critică literară) Petre Mihai Cristian Lunel DTP: Roland Szedlacsek FOTO: Constantin Barbu Geza Szedlacsek Editor Asociaţia „Fire de iarbă” Petroşani Bdul. 1 Decembrie nr.110/3 Prezentul număr-pilot apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Hunedoara.

Precizare Unica responsabilitate a revistei „Avântul literar şi artistic” este de a găzdui opiniile, oricât de diverse, ale colaboratorilor noştri.

Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text aparţine, în exclusivitate, autorului.

Aşteptăm textele dvs., cu diacritice pe adresa de mail: mihaibarbu01@yahoo.com Prezentul număr este ilustrat cu desene de Octavian Bour şi portreteşarjă de Marcel Iancu.

Tiparul executat la Tipografia Criss Office Petroşani Tel: 0763659822

AVÂNTUL LITE R A R & A R TIS T I C / NUM Ă R P I L OT / NOV. / DE C . 2 0 1 3