CMYK
Ziar ul Vaii Jiului
Ziarul poporului. Citeşte şi dă mai departe! Comentează subiectele zilei accesând site-ul
Nu există lege
)
împotriva LUI! ADEVĂRU
Director: Cătălin DOCEA
Redactor şef: Marian BOBOC
Curs valutar: 1€ = 4,4750 lei 1$ = 3,6474 lei 1₤ = 5,7112 lei
luni, 22 decembrie 2014 Anul VII nr. 1597 12 + 4 pagini Preţ: 1 leu
Cotidian regional * Apare de luni până vineri (inclusiv) în toate localităţile Văii Jiului Redacţia şi administraţia: str. Nicolae Bălcescu nr. 2, etaj II, Petroşani
Vulcan:
Vineri, echipa
de intervenţii de la SE Paroşeni a procedat la blindarea coloanei care urcă spre PT 23, aşa că, din acest loc, agentul
pentru florărie în Petroșani. Relaţii la telefon 0786.257828.
KEOPS
angajează în
CV-urile se depun la Restaurant Keops. Relaţii la telefon 0730.072637.
Deşi are peste 85 de ani, epilepsie şi un picior amputat Ioan Sibişan beneficiază doar de indemnizaţia de handicap gradul II accentuat, şi nu de indemnizaţia de handicap gradul I grav! ZVJ cere repararea urgentă a nedreptăţii!
Joi, până seara
a oblojit gaura cu autogenul din dotare, după care, zicându-şi Doamne, ajută! oamenii au deschis ventilul care-i dă drumul domnului agent să zburde la deal, spre PT 23. Nu s-au scurs nici cinci minute şi s-a auzit buuumm! după care a început să vină un val de apă fierbinte. Conducta cedase în altă parte. De data asta mai sus de spărtura care fusese atunci sudată. De undeva de sub şosea. Asta a pus capac la toate. Ce să te mai tot chinui cu ea când conducta-i ruginită şi plină de găuri ca un ciur?
Angajăm vânzătoare
bucătar, casier cazinou
Gata, s-a rezolvat şi problema punctului termic din cartierul Micro 3 (Cocoşvar) al Vulcanului. Soluţia găsită e că nu se ştie dacă, de acum încolo, aparatele lui de contracurent vor mai fi vizitate de agentul termic.
Costică sudorul
Relaţii la telefon: 0766.277109.
condiţii avantajoase
Amin căldură, de acum încolo, în Cocoşvar!
târziu, muncitorii au săpat, au decopertat conducta şi au sudat la ea până le-a venit rău. Când urcaţi, de la „Succes”, pe „Traian” în sus, număraţi dumneavoastră locurile pe care vedeţi presărat pământ negru şi o să deduceţi câte gropi au săpat. Nu altora, ci lor, ca să vadă unde mama ei e gaura aia mare prin care se pierde la greu agent. Dacă mergeţi la deal, spre giratoriu, un pic, un pic, mai sus, pe dreapta, peste drum de magazinul lui Bichiş, se vede locul în care au dat peste marele defect.
Yoyo’s Irish Pub angajează barman-ospătar.
termic mai ajunge doar la PT 16A, cel din spatele primăriei. Şi, cu asta, s-a înmormântat şi rezolvarea problemei privind asigurarea căldurii la caloriferele celor din Cocoşvar, care mai sunt branşaţi la sistemul centralizat de termoficare. Sau, P. 3 reformulat, locatarilor care au contract încheiat cu societatea de furnizare a agentului termic. Amănunt neapărat de menţionat, pentru că am băgat de seama că, deşi am scris la nesfârşit despre asta, Oficiul pentru Protecţia Consumatorului continuă să doarmă, fără să se sesizeze din oficiu. Cum mi-am petrecut LOVILUŢIA
Publicaþie de istorii din Valea Jiului Anul VI Nr. 218 22 decembrie 2014 4 pagini Supliment al Ziarului Văii Jiului
Dacă Termocentrala Paroşeni
ar fi fost, la ora asta, aşa cum era cu ani în urmă, sunt mai mult ca sigur că deja era schimbată de mult reţeaua asta de conductă care, turretur, însumează cam şase sute de metri. Dar aşa cum e acum, dusă de tot la fund de când e în Complexul Energetic Falimentar Hunedoara, s-a dus orice speranţă, cât de mică, în ce priveşte rezolvarea, în acest mod, a defectului. Păi, dacă vă spun că a fost nevoie ca băieţii care lucrau la obturarea conductei să caute cu lumânarea ceva din care să facă un „blind”, mai trebuie adăugat ceva?
Gheorghe OLTEANU
Poate că nici nu-mi aduceam aminte de „loviluţie”. Zilele trecute mă aflam la Timişoara şi înjura un taximetrist că, după ce că tot oraşul e întors cu susu-n jos de la construcţii, ăia cu „caşchete” le-au deviat circulaţia de pe marile artere. Venea însuşi Klaus Întâiul să comemoreze eroii. Aha! O fi de bine, o fi de rău?
...Da, au trecut 25 de ani. Când au trecut, parc-a fost ieri… O fi fost? N-o fi fost? E ca-n întâmplarea cu Domozină. Ţipa la radio: „Gol, stimaţi ascultători, gol! Ba nu, nu e gol!”. Din studioul central îl întreabă: „Domozină, e gol?”. „Nu ştiu, nu-mi dau seama!”, a răspuns mucalitul comentator. Aşa şi eu, nu ştiu, nu-mi dau seama ce-o fi fost. Şi probabil ca mine mai sunt mulţi. Chiar dacă, într-un fel am participat la evenimente. La Petroşani… ...La Petroşani, „vânzoleala” a început destul de târzior. Eu cu Ion Vulpe (mare gazetar!) ne dădusem „cocârţul” la fosta cârciumă „Carpaţi” (cam pe unde e magazinul „Riva” acum). La masa noastră de lângă soba de teracotă ne-a şoptit unul că „a zis la radio una-alta”. Ne-am dus la redacţie unde era adunată toata lumea. Stăteam la televizor, la Simion Pop în birou. Unii mai uzi la „târtiţă” decât alţii. Mă rog, nu vă mai povestesc ce priviri se aruncau, nici ce culoare avea pielea fiecăruia…
Eu unul eram cu un morcov de juma de metru, fiindcă tocmai o comisesem în noiembrie cu „Fraţilor, grăbiţi congresul/ Că vă moare realesul” şi nu mă aşteptam la nimic bun.
Du-te vreme, vino vreme, dâgâdâm, dâgâdâm, zboară ăla cu caricioplanul, apar Caramitru şi Dinescu, euforie generală, se-adună „lume luminată” şi pe străzi la Petroşani. La Primărie, unul care aştepta în anticameră să ia un bon de benzină (avea pile) s-a urcat pe o masă lungă şi a zis că el e şeful, în fine, astea se cam ştiu! În redacţie ne-am bucurat şi noi, dar nu cred că era bucuria noastră. Râdeam, dar nu era râsul nostru. Mă rog, eu cu Vulpe, cu Liciu şi cu alţi câţiva râdeam şi din alte motive („bă, voi cam beţi, lăsaţi-o dracului, măcar acum!” etc. etc.). Era o atmosferă încărcată, o degringoladă greu de redat în cuvinte şi o debusolare, da, frate, ăsta e cuvântul, debusolare
3 decembrie 1944. Prima ediţie Zori Noi
totală. În clădirea unde se „coace” acum ZVJ-ul, noi toţi, ziarişti şi tipografi, obişnuiţi să primim ordine „de sus” stăteam şi ne uitam ca muţii, unii la alţii. Bă, mânca-ţi-aş, ce facem? Pe noi cine ne ia? Eram ca fata aia de la ţară, violată seara de autor necunoscut, care plângea şi se tânguia: „Şi pe mine cine mă mai ia acum?”, iar un văr de-al ei de-al doilea i-a zis: „Lasă fată, că te mai iau eu odată”. …Aşa şi cu ziarul. Nu prea ştiam încotro s-o apucăm. Se crăcăna de noapte - cam la Telejurnalul de la 22.00, când apărea, de obicei, mira pe holurile redacţiei – a dat buzna un grup de flăcăi „revoluţionari” (nu vă spun numele, să nu-i supăr!). Aveau banderole pe mâini şi mai mult ţipau decât întrebau: „Unde-i Bujorescu?”. „Îl vrem pe Bujorescu, acum, să vină cu noi la Primărie!”. „Bă, băieţi, staţi aşa, am şi eu şefi…”, am bâiguit şi eu, deşi mărturisesc că m-am trezit brusc din Wiborowele de peste zi. Săracul Simion Pop, şeful nostru, zice: „Du-te, Mircea, şi fă ce-ţi cer! Ne ţii şi pe noi la curent. Aşteptăm să ne comunici”. Şi dus am fost! La Primărie (în Sala Galbenă, de acum) erau vreo 40-50 de persoane. Iar nu le spun numele, să nu se supere oamenii. Se ştiu ei! Toată lumea vorbea, nimeni nu înţelegea nimic. Nimeni nu făcea nimic concret. Toţi erau deştepţi. În fine, într-un târziu s-a stabilit ca primă măsură trecerea la programul de 6 ore al minerilor şi noi trebuia să tipărim afişele şi să ne punem ziarul la dispoziţie pentru tot ce vor să comunice. Eu cam atât am înţeles. Bine, hai să mă dau mare, m-au ales şi pe mine în Consiliul Municipal al Frontului Salvării Naţionale. (Şi la ce mi-a folosit?). M-am întors la redacţie, se stabilise numele noului ziar, „Zori noi” (s-au certat şi-ai noştri pe asta!) şi am rămas „puntea de legătură” între ziar şi FSN-ul local. De ce să vă mint, deja mă simţeam important. Pentru moment, şi eu cam ca toată lumea, credeam că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. În redacţie, eram privit cu un respect suspect, în ziar apăreau „dictatori”, „sinistre”, „ape otrăvite”, „morţi şi răniţi”, „libertate”, „jos comunismul!” etc. S-a dus dracului toată politica editorială, acum n-aveam niciuna, au început frecuşurile pentru şefia redacţiei şi, încet-încet, m-au ales pe mine director (Şi la ce mi-a folosit?). Aşa mi-am petrecut eu LOVILUŢIA. Şi uite-aşa am câştigat noi libertatea. Şi ne-am bătut joc de ea! Ce a fost în ăştia 25 de ani, ştim toţi, n-are rost să vă stric Crăciunul! .... La ora când scriu aceste rânduri, la Timişoara mii de maşini merg una-n curul alteia, sute de mii de oameni umblă pe străzi cu privirea pierdută şi cu gândul la ziua de mâine. Numai mâine nu-i poimâine şi vine Moş Crăciun (sau Santa Klaus?), iar despre LOVILUŢIE mai vorbesc doar politicienii parveniţi şi revoluţionarii pe care i-a devorat revoluţia… Din difuzoare, vocea lui Valeriu Sterian: „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni…”
P.S. Mulţumesc şi cer scuze amicului Boboc, care mi-a solicitat opinia, şi dumneavoastră, cititorilor, pentru modul deloc academic în care am tratat acest subiect. Nici n-o s-o fac, până când, dacă apuc, n-o să 6 august 1949. Ultima ediţie Zori Noi aflu, atunci, în 16-17 şi 21-22, cine a înainte de apariţia Steagului Roşu tras în noi! Mircea BUJORESCU
Rămăşiţele revoluţiei în Vale În casele românilor din Valea Jiului miroase zilele acestea mai degrabă a curăţenie de Crăciun, a carne de porc proaspăt tăiat sau a cetină de brad care-şi poartă mândră podoabele. În foarte puţine case se mai vorbeşte sau se retrăieşte emoţia revoluţiei din 1989, pentru că puţini dintre oamenii Văii au luat parte la acest eveniment crucial al ţării noastre. Cei mai muţi dintre noi stăteau doar cu sufletul cât un purice, cu urechile şi ochii lipite de radio sau de televizor, aşteptând noutăţi, rugându-se pentru oamenii care luptau pentru libertate. Eu îmi amintesc bine doar de consternarea mamei care, din când în când, se uita pe geam, aşteptându-l pe tata plecat în acea perioadă la ţară, să taie porcul. Neştiind care era dimensiunea evenimentului, mamei îi era teamă pentru tata, care trebuia să ajungă din Vâlcea cu maşina, iar în acele momente drumul nu mai părea atât de sigur. Tata a ajuns cu bine acasă. Şi carnea de porc - la fel. Grija mamei era incomparabilă cu aceea a lui Gheorghe Dobre, un petroşenean ieşit acum la pensie, care în decembrie ’89 avea unul dintre fii la Bucureşti. Plecase de bunăvoie acolo, împreună cu alţi prieteni, tineri toţi, ca să participe la revoluţie. Au luat cu ei dorinţa de schimbare, curajul şi un steag modificat, din care fusese tăiată stema şi adăugată o altă bucată de material galben. Nu au petrecut mult timp acolo, s-au întors acasă repede şi teferi, dar dezamăgiţi de ceea ce experimentaseră. Domnul Dobre spunea că fiul său considerase la acel moment că ce văzuse el în Bucureşti nu era ce se aştepta să fie. Acum, după 25 de ani, lucrurile sunt mai limpezi şi nu ne îndoim că în acele zile la Bucureşti, Timişoara, dar şi în alte oraşe mari, s-a dorit şi s-a luptat pentru libertate. Gheorghe Dobre a trecut peste dezamăgirea fiului său şi a păstrat steagul cu care acesta a plecat şi s-a întors de la Bucureşti. Aşa arată, după 25 de ani, simbolul dorinţei de schimbare a tinerilor din Vale: o bucată de tricolor ciopârţită, peticită, purtând urmele unui mesaj… (P.A.)