Issuu on Google+

CMYK

Ziar ul Vaii Jiului

Ziarul poporului. Citeşte şi dă mai departe! Comentează subiectele zilei accesând site-ul

Nu există lege

)

împotriva LUI! ADEVĂRU

Director: Cătălin DOCEA

Redactor şef: Marian BOBOC

Curs valutar: 1€ = 4,4754 lei 1$ = 3,2771 lei 1₤ = 5,3550 lei

luni, 23 decembrie 2013 Anul VI  nr. 1353  12+16+4 pagini  Preţ: 1 leu

Cotidian regional * Apare de luni până vineri (inclusiv) în toate localităţile Văii Jiului Redacţia şi administraţia: str. Nicolae Bălcescu nr. 2, etaj II, Petroşani

În pragul celor mai frumoase sărbători de peste an doresc să vă aduc urările mele de sănătate, prosperitate şi numai bucurii. Fie ca naşterea Mântuitorului să vă lumineze casele şi sufletele, iar noul an 2014 să vă fie unul pe măsura dorinţelor şi aşteptărilor dumneavoastră. Vă doresc să aveţi parte de un Crăciun şi un An Nou fericit!

Monica IACOB-RIDZI Deputat de Valea Jiului

Vă doresc ca Sfânta Sărbătoare a Crăciunului să vă găsească în belşug, sănătate şi armonie, iar Naşterea Mântuitorului nostru să vă fie pavăză şi călăuză în tot ceea ce întreprindeţi. De asemeni, sper ca noul an 2014 să vă aducă îndeplinirea tuturor năzuinţelor şi numai momente de bucurii şi satisfacţii, dumneavoastră, familiei dumneavoastră şi tuturor celor dragi. Vă doresc să aveţi parte de un Crăciun şi un An Nou fericit!

Cu sinceritate, Primarul dumneavoastră, Tiberiu IACOB-RIDZI

Naşterea Domnului nostru IISUS HRISTOS şi sărbătorile de iarnă îmi oferă deosebita plăcere de a vă adresa cele mai sincere urări de bine, sănătate D-voastră şi celor dragi. Fie ca NOUL AN să vă aducă linişte şi pace sufletească, mai multe bucurii şi împliniri. LA MULŢI ANI!

Primarul oraşului Petrila, Ilie PĂDUCEL

Deschideţi uşa şi lăsaţi spiritul Crăciunului să vă intre în casă! Deschideţi inimile şi lăsaţi Bucuria şi Împlinirea să vă intre în suflet! Deschideţi larg braţele şi îmbrăţişarea voastră caldă, vorba bună şi gândul curat să fie cel mai de preţ cadou pentru cei dragi! Crăciun fericit! La mulţi ani!

Ing. Aurel ANGHEL Director general Societatea Naţională de Închideri Mine Valea Jiului

Ziua Sfântă a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos are cea mai mare încărcătură de credinţă şi speranţă. Cu greu ar putea puţinele cuvinte cuprinde magia sărbătorilor de iarnă, mirosul bradului împodobit, cântecul lin al colindătorilor, masa îmbelşugată şi darurile Moşului, în decorul de vis al iernii, toate adunate sub Steaua Credinţei că noaptea sfântă ne aduce în primul rând Mântuirea. Dacă v-aţi umplut sufletul de tot ce înseamnă Crăciunul pentru noi, românii, mie îmi revine sarcina uşoară şi plăcută să vă doresc, din inimă, ca tot ce vă doriţi să se împlinească şi, dacă ar fi să preţuim un dar, mai presus de orice acesta ar trebui să fie nădejdea că prin naşterea Pruncului Sfânt s-a deschis pentru toţi calea veşniciei. Crăciun fericit cu bucurie, sănătate şi belşug!

Haralambie VOCHIŢOIU Senatorul Văii Jiului

Sărbători fericite! Moş Crăciun să vă dăruiască multă căldură în suflet şi în casă, bucurie în inimă şi multă sănătate şi putere de muncă. Ca de obicei, să ne adunăm în jurul bradului alături de familie şi de cei dragi, să lăsăm lumina Crăciunului să ne pătrundă în case şi să ne bucurăm de magia sărbătorilor. La mulţi ani!

Ing. Ioan TEMNEANU, Preşedinte executiv Sindicatul Huila Valea Jiului Departamentul Petrila

Cu ocazia Sărbătorilor de iarnă, conducerea Complexului Energetic Hunedoara transmite angajaţilor, colaboratorilor şi tuturor hunedorenilor multă sănătate, fericire si împlinirea tuturor dorinţelor. CRĂCIUN FERICIT şi LA MULTI ANI!

Director general Daniel Costel ANDRONACHE

Sfânta sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos îmi oferă plăcuta ocazie de a transmite, în primul rând, colegilor mei liberali, dar şi tuturor cetăţenilor din judeţul Hunedoara, cele mai bune gânduri. Nou an 2014 să vă găsească sănătoşi şi vă aducă împiniri şi satisfacţii în tot ceea ce veţi face. Crăciun fericit şi La mulţi ani!

Costel AVRAM Preşedinte PNL Petrila Coordonator organizaţii PNL Valea Jiului

Crăciunul este acea Sărbătoare minunată care ne dă putere să fim mai buni, mai generoşi şi mai curajoşi. Să îndrăznim să visăm şi să sperăm mai mult, să credem cu tărie că anul ce va începe va fi mai rodnic şi mai fericit. Crăciun Fericit şi un An Nou mai bun!

Primarul oraşului Uricani, Dănuţ BUHĂESCU

Cititorilor şi colaboratorilor noştri,

Crăciun fericit!

Următoarea ediţie a Ziarului Văii Jiului - luni, 30 decembrie.

Caut femeie româncă (30-40 ani) harnică şi drăguţă care să trăiască şi să lucreze cu mine în Germania (bărbat neamţ, 52 ani). E-Mail: michaelwilhelm01@googlemail.com

Cu ocazia Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului şi a venirii Noului An vă doresc sănătate, bucurii şi împlinirea dorinţelor de mai bine. CRĂCIUN FERICIT ŞI LA MULŢI ANI!

Mircea Ioan MOLOŢ Preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara

Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou să vă aducă numai bucurii şi multe clipe plăcute petrecute alături de cei dragi! Fie ca în anul 2014 să aveţi parte de sănătate, împliniri şi prosperitate! La mulţi ani!

Tiberiu Ioan BALINT Vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara

Sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou 2014 să vă aducă în inimi bucurie, belşug în case şi lumină în suflete. Vă doresc tuturor un an prosper, plin de realizări! La mulţi ani!

Ioan RUS Vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara

Fie ca sărbătoarea Naşterii Domnului şi Noul An să vă aducă clipe de bucurie şi un început plin de speranţe! CRĂCIUN FERICIT! LA MULŢI ANI!

Director general Apa Serv Valea Jiului Costel AVRAM

Dragi vulcăneni, Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, Crăciunul cel Sfânt, şi Anul Nou se apropie pentru noi toţi. Sunt prilejuri deosebite pentru a ne transmite unii celorlalţi gânduri bune. Permiteţi-mi să vă doresc în numele administraţiei publice locale şi al meu personal să vă bucuraţi din plin de aceste zile de sărbătoare. Să aveţi pace şi bucurie în casă, belşug pe masă, să fiţi înconjuraţi de cei dragi, de prieteni. Pentru anul care vine vă doresc multă sănătate, bucurie, optimism, încredere şi speranţă. Crăciun şi An Nou Fericit!

Gheorghe ILE Primarul municipiului Vulcan


2 LA ORDINEA ZILEI

La şcoli şi la teatru

Rectificare bugetară În şedinţa de vineri a Consiliului Judeţean (CJ) Hunedoara consilierii au aprobat rectificări bugetare la unităţi de învăţământ special, dar şi la Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani. Printr-o hotărâre de Guvern privind repartizarea unor sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor de personal ale unor unităţi de învăţământ special, precum şi alocarea unor sume din fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2013, pentru unele judeţe şi municipiul

Bucureşti, bugetului propriu al Judeţului Hunedoara i-a fost alocată suma de 50.000 lei. Aceşti bani au fost distribuiţi pentru plata salariilor, sporurilor, indemnizaţiilor şi a altor drepturi salariale în bani stabilite prin lege, şi pentru plata contribuţiilor aferente acestora pentru personalul din unităţile de învăţământ special. Astfel, Şcoala Gimnazială „I.G.Duca” Petroşani a primit 39.000 de lei, Şcoala Gimnazială „Dr. Aurel Vlad”, 2.000 de lei, iar Centrul de Pedagogie Curativă Simeria, 9.000 de lei. De asemenea, consilierii judeţeni au aprobat şi rectificarea cu suma de 15.870 de lei a bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2013 al Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani, precum şi virările de credite bugetare. Mihaela PETROŞAN

Ziarul Vãii Jiului În judeţul Hunedoara

Se pregătesc mari proiecte Consiliul Judeţean (CJ) Hunedoara a decis, în ultima şedinţă, realizarea studiilor şi documentaţiilor necesare pentru mai multe investiţii importante din judeţ.

Parcuri acvatice şi troleibuze

În Valea Jiului se vor achiziţiona şi elabora documentaţii tehnico-economice la faza studiu de fezabilitate, aferente următoarelor obiective de investiţii: parcurile acvatice „PETROAQUA” din Petroşani şi „AQUALUPE” din Lupeni, precum şi pentru Petroşani liniile de troleibuz Petroşani-Uricani şi Petroşani-Petrila.

Nuntă de aur la Uricani

Astăzi, 23 decembrie, la Uricani va avea loc unul dintre cele mai festive moment ale anului. 16 cupluri serbează nunta de aur. Cuplurile sunt invitate de primar pentru a fi premiate, cu o diplomă de longevitate, un buchet de flori şi un premiu de 300 de lei. Fiecare cuplu care se va prezenta să-şi ridice premiul va face câte o fotografie cu primarul Dănuţ Buhăescu. Fotografia va fi printată şi înrămată pe banii primăriei şi dăruită ca amintire acestor cupluri minunate. „Am cel mai mare respect pentru cuplurile care au trecut de cei 50 de ani de căsnicie, s-au respectat, s-au iubit, şi au muncit împreună. Sper ca mulţi dintre uricăneni să ajungă la această performanţă. În fiecare an Primăria şi Consiliul Local Uricani îi premiază pe cei care serbează nunta de aur. Sper să vină toţi la premiere, ca să facem câte o fotografie, să avem amintire”, a spus emoţionat primarul Buhăescu. Alina PIPAN

Editor: SC Ziarul Văii Jiului SRL Petroşani RO24348364  J20/1310/2008

)

Director: Cătălin DOCEA docea@zvj.ro

Redacţia şi administraţia: 332025 Petroşani, str. N. Bălcescu nr. 2, et. II, jud. Hunedoara Telefon / fax / linie mobil: 0254.549020, 0735.727264 Management: office@zvj.ro Editorial: zvjro2008@yahoo.ro Publicitate: zvj2008@yahoo.com

www.zvj.ro

Reamintim că în 2012, CJ Hunedoara s-a asociat cu Consiliul Local Petroşani, pentru realizarea în comun a proiectului de dezvoltare zonală Complex de agrement Parc acvatic „PETROAQUA” şi cu Consiliul Local Lupeni pentru realizarea proiectului Complex de agrement - Parc acvatic „AQUALUPE”. De asemenea, în cadrul Planului de Dezvoltare Regională 2014-2020, programul de protecţie a mediului, cu posibilităţi de finanţare în cadrul Programului Operaţional Regional 2014-2020, au fost propuse ca idei de proiecte strategice construirea de linii de troleibuz între municipiul Petroşani şi oraşul Petrila, respectiv între municipiul Petroşani şi oraşul Uricani. Mihaela PETROŞAN

Au „colindat-o” de 3.000 de lei

16 cupluri – felicitate de primar

Ziarul Vaii Jiului

luni, 23 decembrie 2013

Redactor şef: Marian BOBOC zvjro2008@yahoo.ro Colectivul de redacţie: Alina PIPAN - 0766.678380; 0737.352129 alinapipan@yahoo.com Corneliu BRAN - 0766.728688 Loredana JUGLEA - 0763.673727 loredanajuglea@yahoo.com Gheorghe OLTEANU Mihaela PETROŞAN - 0732.413134

O femeie de 73 de ani din Petroşani a fost victima înşelăciunii telefonice, donând în contul infractorilor 3.000 de lei. Înşelăciunea s-a întâmplat vineri, 20 decembrie, în jurul orei 12:30, când bătrâna a fost contactată telefonic de o persoană de sex masculin care i-a solicitat să trimită suma de 3.000 lei, deoarece fiul ei ar fi fost implicat într-un accident rutier. Din cercetările efectuate, poliţiştii au stabilit că în data de 20.12.2013, în jurul orei 12:30, reclamanta a primit pe telefonul fix de la domiciliu un apel de la o persoană de sex masculin care s-a recomandat a fi „avocatul” fiului părţii vătămate, spunându-i că acesta ar fi avut un accident rutier în Germania şi are nevoie urgentă de suma de 3.000 lei, bani care trebuie să îi trimită unei persoane din Bucureşti, prin transfer bancar. În cauză s-a întocmit un dosar penal în care se efectuează cercetări pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, în vederea identificării autorilor faptei, a tragerii lor la răspundere penală şi a recuperării prejudiciului cauzat. Alina PIPAN

COTIDIAN REGIONAL CU CAPITAL INTEGRAL PRIVAT. FONDAT 2008. ISSN 2065 - 5096 - Biblioteca Naţională a României Colaboratori permanenţi: Ion ALDESCU, Mircea ANDRAŞ , Mihai BARBU, Irina BOBOC, Valeriu BUTULESCU, Gilbert DANCO, Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ, Ion HIRGHIDUŞ, Ioan LASCU, Alin RUS, Petronela-Vali SLAVU, Dumitru VELEA DTP: Bogdan SOVAGO, Daniela FILIMON - 0761.756837 Administrativ / Publicitate: Diana OSTROVANU - 0729.340216 Difuzare: Marcel DOCEA - 0761.756839


Ziarul Vãii Jiului luni, 23 decembrie 2013

Şi Gheorghe Ile este îngrijorat de

Avalanşa de furturi din garaje petrecute în Vulcan Precizarea sa făcută la sfârşitul şedinţei de consiliu local din 19 decembrie a arătat că primarul Gheorghe Ile are cunoştinţă despre numărul îngrijorător de crescut al furturilor din garaje petrecute în ultima vreme în Vulcan. Şi, prin vorbele sale, a dat de înţeles că, deocamdată, administraţia publică locală n-are cum să le pună capăt.

Asta, fiindcă atât

numărul poliţiştilor locali, subordonaţi direct primarului, cât şi al celor naţionali care patrulează în municipiu pe timpul nopţii, este extrem de redus. Practic, este ca şi inexistent, dacă e să credem ceea ce lăsa de înţeles primarul. Or, în privinţa asta, dat fiind că în situaţia aceasta nu se află doar Vulcanul, autorităţile locale sunt, practic, cu mâinile legate. Asta, deoarece suplimentarea efectivului de poliţişti care să asigure siguranţa şi ordinea publică trebuie aprobată de către forurile superioare.

Consiliul Local şi Primăria Vulcan

Au plusat cu bani pentru Universitatea din Petroşani Printr-o hotărâre de consiliu local, joi, 19 decembrie, s-a stabilit ca participarea Consiliului Local al municipiului Vulcan, în calitate de coorganizator, la manifestările cultural-artistice prilejuite de sărbătorirea a 65 de ani de existenţă a Universităţii din Petroşani să fie suplimentată în comparaţie cu suma de bani precizată în proiectul de hotărâre.

Articolul 2

al proiectului de hotărâre menţiona alocarea a 1.500 de lei pentru manifestările amintite, suma aceasta de bani urmând să fie suportată din

Primarul Gherghe Ile

ACTUALITATE 3

a informat că, în acest sens, a trimis adrese atât Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara, cât şi ministerului de resort. Prin acestea a cerut permisiunea ca el să poată angaja poliţişti locali pe posturile care sunt încă vacante, iar ca Ministerul de Interne să accepte încadrarea suplimentară de agenţi de poliţie care să fie disponibil pentru patrularea pe timpul nopţii.

Deşi primarul Vulcanului

se arată încrezător în rezultatul demersului său, este puţin probabil ca, după cum merg treburile când se merge tot pe reducerea numărului de personal din MAI, Poliţia municipiului Vulcan să primească noi lucrători. O situaţie mai clară a muncii poliţiştilor vulcăneni este aşteptată să apară în ianuarie, când şeful poliţiei vulcănene prezintă, în prima şedinţă de consiliu local din 2014, bilanţul pe anul încheiat. Gheorghe OLTEANU cap.67.02 „Cultură, recreere şi religie” a bugetului local. Numai că, la propunerea viceprimarului Cristian Merişanu, care a caracterizat instituţia de învăţământ petroşeneană prin cuvintele „UTP să fie mândria noastră”, s-a ajuns ca sponsorizarea autorităţii publice vulcănene pentru evenimentul aniversar să ajungă la 2.000 de lei.

Subiectul cu cele

ce se vor petrece la institutul de pe deal nu i-a lăsat indiferenţi pe consilierii locali Petru Hodor şi Simion Spiridon, cel dintâi fiind şi acum cadru didactic universitar. Astfel, primul nu a ratat ocazia de a face, succint, un istoric al acestei unităţii de învăţământ superior din Petroşani şi de a-l tămâia cu laude pe primarul Gheorghe Ile, iar colegul său a amintit că a fost o vreme în care diplomele de inginer minier obţinute de aici erau recunoscute şi privite cu respect chiar şi peste hotare. Gheorghe OLTEANU

Produsele prezentate sunt noi, sigilate. Pre��ul include TVA. Oferta valabilă în limita stocului.

www.facebook/sensation4all sensation_office@yahoo.com 0765 394510

În Valea Jiului

Licenţe de transport pentru următorii cinci ani În şedinţa de vineri, consilierii judeţeni au aprobat atribuirea în gestiune delegată a serviciilor de transport public judeţean prin curse regulate şi atribuirea licenţelor de traseu către operatorii de transport rutier desemnaţi câştigători ai traseelor din Programul de transport public judeţean de persoane prin curse regulate valabil în perioada 1 ianuarie 2014 - 30 iunie 2019. Atribuirea a fost realizată electronic, prin sistemul naţional. De asemenea, a fost aprobat şi modelul contractului de delegare a gestiunii serviciilor de transport public judeţean de persoane prin curse regulate. Potrivit hotărârii Consiliului Judeţean Hunedoara, contractele de delegare a gestiunii serviciului se vor încheia după emiterea licenţelor de traseu de către Agenţia Hunedoara a Autorităţii Rutiere Române. Din Valea Jiului, operatorul de transport ZMK SRL Petroşani a primit licenţe pentru traseele Lupeni - Deva, Petroşani - Deva, Petroşani - Haţeg, Petroşani - Uricani, Lupeni - Buta, Petroşani - Aninoasa, Petroşani - Lonea, Petroşani - Cimpa, Petroşani - Pod Gura Răscoala, Petroşani - Jieţ şi Jieţ - Petroşani. Mihaela PETROŞAN

www.zvj.ro


4

SPORT

Ziarul Vãii Jiului Automobilism. Cristian Zaharia:

„Am muncit mult”

Unul dintre piloţii de curse din Valea Jiului care au terminat anul 2013 cu un premiu de colecţie, anume locul II la Laurii Pilotajului, este Cristian Zaharia. Având în vedere că a fost primul an oficial în competiţiile judeţene, tânărul pilot spune că anul 2013 a fost unul bun pentru el. Pilotând un Renault Megane, Cristi îşi doreşte ca anul 2014 să fie unul al marilor surprize pentru el şi, de ce nu, factorii locali din Vale să vină mai mult în sprijinul acestor sportivi. „Îmi doresc ca şi la anul să mă menţin pe podium. Cu siguranţă, nu aş fi reuşit acest lucru dacă GTS Company şi Căsuţa Albastră nu m-ar fi ajutat. Din păcate, acest sport nu este susţinut aşa cum ar trebui de către factorii locali, care cred eu că ar trebui să se implice cu mic, cu mare”, spune sportivul din Vale.

Sportivii Petrilei,

Premiaţi de autorităţi

După cum v-am informat, mai mulţi sportivi de la clubul Inter Petrila au fost premiaţi cu diplome şi bani de către Primăria Petrila pentru rezultatele obţinute în anul 2013.

luni, 23 decembrie 2013

În ciuda faptului că sportul cu motor este unul costisitor în care se investesc, lejer, mii de euro, anual, Zaharia mai afirmă că la anul va avea o surpriză pentru adversarii săi: „Lucrez la ceva nou şi frumos pentru mine, care mă va ajuta şi mai mult în viitoarele concursuri. Nu ar fi rău ca la Petroşani să aibă loc o cursă cu circuit închis. Sportul cu raliul are o mare priză în Valea Jiului şi sunt

convins că sunt mulţi împătimiţi”. Zaharia nu a uitat să mulţumească şi familiei sale pentru sprijin. Reamintim că şi Cosmin Negrilă şi Mihai Frandoş sunt alţi piloţi din Vale care s-au întrecut pe sine în competiţiile judeţene. Vlad Cornea şi antrenorul Ionuţ Lascău. De asemenea, au mai fost premiaţi sportivii Vlad Ciocoiu şi Darius Racz pentru rezultate foarte bune la învăţătură. „Pe această cale doresc să-i mulţumesc domnului primar Ilie Păducel şi oficialilor din oraşul Petrila pentru sprijinul acordat”, a declarat Ionuţ Lascău. Au mai fost premiaţi sportivii şi antrenorii de la Inter Petrila, secţiile de lupte şi popice.

Printre cei premiaţi s-au aflat şi patru sportivi de la Pantera Neagră Petroşani împreună cu antrenorul lor, Ionuţ Lascău. Sportivii premiaţi de la C.S Pantera Neagră au fost: George Butnaru, Emi Kadacs, Ionela Papariga,

Handbal

Pregătiri pentru reluarea campionatului Spre deosebire de alte sporturi, unde acum este pauză competiţională, în handbalul feminin românesc echipele primului eşalon valoric se află în plină perioadă de pregătire pentru reluarea campionatului. Jucătoarele echipei Cetate Deva (locul 9 în Liga Naţională) îşi vor

www.zvj.ro

evalua pregătirea din perioada de întrerupere a campionatului prin participarea la un turneu internaţional la Baia Mare. Campionatul Ligii Naţionale se va relua pe 4 ianuarie, cu etapa cu numărul 12, în care Cetate va primi vizita celor de la HC Zalău (locul 6, cu 15 puncte).


Ziarul Vãii Jiului

SPORT

luni, 23 decembrie 2013

Astăzi

La Pro Fotbal e sărbătoare Mihai Pintilii şi Nicuşor Stanciu, legitimaţi la campioana României, Steaua Bucureşti, sunt invitaţi de onoare la aniversarea a cinci ani de la înfiinţarea şcolii private de fotbal PRO Fotbal Petroşani, eveniment ce va avea loc, astăzi, de la ora 16:00 la Teatrul „I.D. Sîrbu” din Petroşani. Prima şcoala privată de fotbal din Valea Jiului, PRO Fotbal Petroşani, deţinută în coproprietate de antrenorii Marin Tudorache şi Viorel Stancu, aniversează anul acesta cinci ani de existenţă. Printre puţinele şcoli

5

private de fotbal din judeţ, şcoala din Petroşani s-a impus în competiţiile judeţene, zonale ori naţionale, iar fotbaliştii de aici, deşi foarte tineri, au făcut chiar pasul spre echipe de seniori. Marin Tudorache doreşte să marcheze cum se cuvine acest eveniment, astfel că printre invitaţi se numără doi consacraţi jucători ai Stelei, Mihai Pintilii şi Nicuşor Stanciu. „Pintilii ne-a promis că va veni la aniversarea noastră, dacă programul îi va permite, şi că îl va aduce şi pe Nicuşor Stanciu. Cred că va fi un eveniment reuşit. Copiii vor fi premiaţi pentru munca lor”, a declarat Marin Tudorache. Reamintim că Mihai Pintilii şi-a început cariera în fotbalul de performanţă din Valea Jiului, la Jiul, iar cel care l-a descoperit a fost chiar Marin Tudorache.

Fotbal. Liga a IV-a

Fotbaliştii de la Hercules s-au benchetuit Hercules Lupeni, una dintre revelaţiile Campionatului Judeţean de Fotbal Hunedoara, a încheiat anul în stil de formaţie care se respectă. Lupenenii sunt poate printre puţinele echipe din judeţ care au organizat un banchet pe cinste unde au sărbătorit cum se cuvine clasare pe locul trei în turul de campionat. Patronul echipei, Nelu Haţegan, s-a declarat mulţumit de evoluţia echipei sale, fiind mândru că în trupa pe care o patronează are doar jucători autohtoni: „Nu cred că se pune problema de o promovare în viitorul apropiat. Deocamdată suntem aici şi dorim să rămânem o echipă unită care să vorbească mai mult pe teren”.

Mihai Leu,

Judecător la un nou supermeci câştigat de Ciocan

profesional „cu greutate”, în preajma sărbătorilor, în cariera de arbitru internaţional. Hunedoreanul a fost unul dintre cei trei arbitri judecători ai partidei vedetă a supergalei „Evil Fight Night”, care a avut loc la Hamburg, în Germania.

Hunedoreanul Mihai Leu a fost arbitru judecător la confruntarea dintre românul Cristian „Hammer” Ciocan, deţinătorul centurii de campion european WBO, şi americanul Kevin „Kingspin” Johnson, de la categoria grea. Duelul a avut loc în cadrul unei noi supergale de box „Evil Fight Night”, la Hamburg, în Germania. Deciziile excelente de până acum şi palmaresul sportiv impresionant i-au adus lui Mihai Leu, fost campion mondial de box profesionist, un nou cadou Pagini realizate de Loredana JUGLEA

www.zvj.ro


CMYK

6

Ziarul Vãii Jiului

ACTUALITATE

luni, 23 decembrie 2013

La 170 de la naşterea sa,

Avram Stanca, ctitorul Bisericii Sf. Ierarh Nicolae din Petroşani, a fost comemorat Sâmbătă şi duminică la Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” părintele Avram Stanca, ctitorul acestui sfânt locaş ortodox, a fost comemorat cu ocazia trecerii a 170 de ani de la naşterea sa. Sâmbătă, începând cu orele 11:00 parohul bisericii, părintele Mihai Muntean, a ţinut un parastas pentru pomenirea părintelui Avram Stanca şi

a soţiei sale Ioana, în prezenţa enoriaşilor şi a unui grup de elevi de clasa a III-a de la Şcoala Gimnazială „Avram Stanca” Petroşani, îndrumaţi de doamna învăţătoare Nicoleta Silvăşan, grupul fiind însoţit şi de directorul instituţiei, Robert Humel. Au mai fost prezenţi la comemorarea părintelui Avram Stanca şi o serie de invitaţi, printre care şi primarul municipiului Petroşani, Tiberiu IacobRidzi, sau Ovidiu Rizopol, vicepreşedintele Asociaţiei Ecologice „Petro Aqua” Petroşani. „Întrucât în Ajunul Crăciunului de anul acesta se împlinesc 170 de ani de la naşterea ctitorului bisericii noastre, ridicată în anul 1900, nu puteam lăsa să treacă acest moment. A ne aduce aminte de părintele Avram Stanca, cel care a avut un rol decisiv şi la înfiinţarea primei şcoli româneşti din Petroşani, în anul 1877, este pentru noi, urmaşii săi, o datorie de onoare. De aceea am ţinut să facem cuvenita cinstire după datina noastră creştinească şi pur românească. Aşa că azi am săvârşit parastasul pentru pomenirea părintelui Avram şi a vrednicei preotese Ioana, o femeie deosebită care a fost numită, pe bună dreptate, de către istoricul Nicolae Iorga, doamna Văii Jiului. Duminică, la încheierea Sfintei Liturghii, vom vorbi împreună cu enoriaşii şi cu ceilalţi invitaţi despre personalitatea părintelui Avram Stanca, despre ce a însemnat el pentru comunitatea noastră, despre munca lui şi ce a lăsat în urmă. Fiind în pragul Crăciunului, cu această ocazie vom şi colinda împreună cu copiii din Petroşani, chiar de la şcoala

S.C. Centrul de Calcul INFO’ 98 S.A. Petroşani Petroşani, 332015, jud. Hunedoara, str. Timişoarei, nr. 2, tel. +40372 904 652, tel/fax +40254 541 330 ORC: J20/408/1999 CUI: RO11751623 e-mail: office@info98.ro www.info98.ro

SC CENTRUL DE CALCUL INFO ’98 SA, societate cu o experienţă de peste 35 de ani în domeniul informatic, oferă:

CURSUL DE INIŢIERE pentru OPERATOR CALCULATOR ELECTRONIC ŞI REŢELE (COD COR 351101) Cursul are o durată de 72 de ore, se desfăşoară pe parcursul a 6 săptămâni, dintre care un număr de 54 de ore sunt de practică pe calculator. Preţul cursului este de 350 lei şi se poate acorda o reducere de până la 10% pentru grupurile organizate care vin din partea unei singure unităţi economice. Preţul include TVA.

IMPORTANT!!!

Se eliberează diplome recunoscute de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi Ministerul Educaţiei Naţionale. Persoana de contact: ing. Manuela Popescu Telefon: 0254.546071, 0731.010762

www.zvj.ro

ce-i poartă numele marelui şi distinsului preot Stanca. După colindă vom împărţi pachete cu dulciuri copiilor colindători, conform obiceiului creştinesc. Alături de elevi va fi prezent şi cunoscutul ansamblu Doruleţ din Vulcan, condus de doamna Doina Bughe, un ansamblu prezent în fiecare an de Crăciun la biserica noastră, care este recunoscut atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Surpriza pregătită pentru toată lumea va fi prezenţa grupului de colindători din cadrul Detaşamentului de Pompieri Petroşani, pe care n-am anunţat-o încă, intenţionat, tocmai ca lumea din biserică să se bucure”, ne-a declarat sâmbătă preotul Mihai Muntean, slujitorul şi parohul Bisericii Sf. Ierarh Nicolae din Petroşani, un locaş de cult ortodox care are pentru petroşeneni şi Valea Jiului o imagine aparte, una modelată şi de mâinile şi viziunea părintelui Avram Stanca. Corneliu BRAN

Bulgării de suflet de la „Rudolf Steiner”

Au făcut spectacol la Petroşani Copiii de la Centrul Şcolar Pentru Educaţie Incluzivă „Rudolf Steiner” Hunedoara – Lupeni au urcat sâmbătă pe scena Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani. Spectacolul caritabil realizat de prof. Ilisie Marin Ormenişan, în calitate de director, şi profesorii Loredana Pinko, Anca Dreghici, Ana Bârsan şi Raluca Vesa, în calitate de coordonatori ai proiectului, i-a adus pe scenă şi pe copiii cu afecţiuni de la centrul de educaţie incluzivă. Aceştia au demonstrat că pot face spectacol, fără trac, şi se pot transforma în personaje cât ai pocni din deget. Copiii au adus pe scenă povestea unei fetiţe sărace, care aude despre vestea naşterii Domnului Iisus Christos şi vrea să ajungă şi ea, alături de magi şi păstori, să-l cunoască. Banii pentru biletele de intrare s-au transformat în fonduri pentru dotarea corespunzătoare cu mobilier şi mate-

riale de lucru a atelierului de ergoterapie, care funcţionează în cadrul acestei şcoli, pentru formarea la elevii cu deficienţe grave, profunde şi asociate a unor deprinderi practice, deprinderi care să-i ajute să se simtă utili, să fie mai încrezători în forţele proprii, într-un cuvânt să fie mai fericiţi. Cei care nu au putut participa la

acest spectacol caritabil trebuie să ştie că niciodată nu este prea târziu pentru a-i ajuta pe aceşti copii. Cei care vor să ajute pot apela la numerele de telefon 0727.784282 Loredana Pinko; 0766.553181 - Anca Dreghici. Alina PIPAN


CMYK

Ziarul Vãii Jiului luni, 23 decembrie 2013

Căminul de Bătrâni din Lupeni

La Vulcan, în apropierea pieţei agroalimentare,

ACTUALITATE

7

Ar putea fi primul Lumea se îngrămădeşte, ca să într-un eventual top apuce ceva din Ghiţă În 2013 numărul asistaţilor din Căminul de Bătrâni din Lupeni a crescut cu zece. În prezent, 64 de bărbaţi şi femei în vârstă au, în imobilul de pe strada Viitorului, casă şi masă, precum şi îngrijire medicală în caz de nevoie. Modest din fire,

domnul Iacob Mesaroş, administratorul (în foto, alături de senatorul Haralambie Vochiţoiu) acestui cămin deschis de către Asociaţia Misionar Umanistă Glasul Penticostalilor, nu prea vrea să vorbească despre un bilanţ al activităţii din aşezământul aflat în grija sa. Ceea ce, totuşi, reuşesc să scot de la dumnealui este că, aici, preţul pentru serviciile oferite este cel mai mic în comparaţie nu doar cu alte cămine de bătrâni din Valea Jiului sau din judeţ, ci

Încă de joi după-amiază, un segment al străzii Preparaţiei din Vulcan – de la cel în care în ea dă Aleea Crizantemelor şi până la intrarea în sensul giratoriu de pe bulevard – a fost închis circulaţiei rutiere.

Restricţionarea

s-a făcut, pentru a se putea amenaja târgul cu produse culinare de sezon. Tradiţionalul târg de produse alimentare de Crăciun, am putea spune, fiindcă deja manifestarea se află la a doua ediţie. Deşi nu este de anvergura celui similar organizat acum o lună şi ceva, cu ocazia Zilei Recoltei, este totuşi bine, dacă ţinem seama de opinia celor pe

care i-am întrebat, că autoritatea publică locală vulcăneană s-a gândit să deschidă un astfel de târg şi în acest an.

Nu toată lumea

din Vulcan are porc de tăiat. Se vede asta după mulţimea de oameni care s-au pus la coadă, ca să cumpere cârnaţi, sângerete, tobă, moietec, jambon afumat şi alte părţi anatomice ale animalului sacrificat de Crăciun şi transformat în de-ale gurii după procedee tradiţionale româneşti. Fireşte, lângă chioşcurile negustorilor care au scos la vânzare

chiar din ţară. „Din 2014 va trebui să mergem de la 800 de lei la 870 de lei, spune dumnealui. Asta, fiindcă, la trei ani, se face o recalculare”.

Şi aşa,

ţinând seama că, în alte cămine, bătrânii plătesc şi peste douăsprezece milioane de lei vechi pe lună, este clar că, la Lupeni, traiul pe care vârstnicii îl petrec în cămin este mult mai ieftin. Pe de altă parte, începând cu 2014 centrul nu va mai aparţine de Direcţia Judeţeană de Asistenţa Socială din Deva. Salariile pe care le iau angajaţii căminului vor fi plătite direct de către Consiliul Judeţean Hunedoara, iar cărţile de muncă ale oamenilor vor fi ţinute la Lupeni. Gheorghe OLTEANU

A g e n ţ i a d e t u r i s m R O G VA I V T U R u r e a z ă t u t u r o r c l i e n ţ i l o r, colaboratorilor şi partenerilor

Crăciun Fericit!

tradiţionalele componentele afumate ale lui Ghiţă, au apărut imediat şi cele ale vânzătorilor de tradiţionale jucării chinezeşti. Că doar trebuie ceva pus sub brad pentru copii, nu? Gheorghe OLTEANU

UTV nou pentru jandarmii din Straja Inspectoratul de Jandarmi Judeţean „Decebal” Hunedoara a primit, vineri, un autovehicul achiziţionat în cadrul unui proiect cu finanţare elveţiană. Autovehiculul este unul de tip UTV şi a fost distribuit Postului de Jandarmi Montan Straja. UTV-ul va asigura intervenţia imediată în mediul montan al efectivelor de jandarmi, fiind prevăzut cu accesorii specializate pentru deplasarea pe teren accidentat greu accesibil, atât în condiţii de iarnă, cât şi de vară, pentru salvarea şi transportarea persoanelor aflate în dificultate. O astfel de dotare constituie o

premieră sub aspectul modelelor şi specializării mijloacelor achiziţionate. Cu acest mijloc de transport pot fi deplasate 6 persoane şi are în dotare mai multe accesorii: şase complete de echipare, roţi, dar şi şenile pentru deplasarea pe zăpadă; targă pentru transportul persoanelor accidentate, troliu. UTV-ul face parte dintr-un lot de 21 de autovehicule (8 UTV-uri, 12 autospeciale 4x4 şi un snow-mobil), achiziţionate în cadrul proiectului Consolidarea capacităţilor Jandarmeriei Române în valoare de aproape 1,9 milioane de franci elveţieni, din care 1.600.000 reprezintă contribuţie elveţiană. Alina PIPAN

www.zvj.ro


Ziarul Vãii Jiului

8

ACTUALITATE Moş Crăciun i-a vizitat la ei acasă pe copiii cu dizabilităţi Vineri, 20 decembrie, după amiază, Daniela Boţoroga, preşedinta Organizaţiei de Femei a PNL Vulcan, însoţită de mai multe colege din organizaţie, i-a vizitat pe copiii cu dizabilităţi găzduiţi în centrul special din acest municipiu.

Femeile liberale

nu s-au dus singure, ci au făcut deplasarea doar după ce l-au capturat şi luat cu ele şi pe Moş Cră-

La Uricani

Concert de colinde religioase După inaugurare, Casa de Cultură din Uricani găzduieşte eveniment după eveniment. Este evident o investiţie binevenită. Acum, orice manifestare, fie că este sportivă sau culturală, se poate desfăşura în bune condiţii aici, pentru că, pe lângă sala de spectacole, acum există şi un teren de sport modern. Perioada Crăciunului este ideală pentru ca imo-

luni, 23 decembrie 2013

ciun. Douăzeci şi patru de pachete cu dulciuri, sucuri şi alte bunătăţi a deşertat moşul din sac după ce copiii le-au prezentat vizitatorilor un frumos şi, mai ales, înduioşător program de colinde şi le-au recitat poezii.

Copiii,

pentru care venirea la ei a lui Moş Crăciun a fost o surpriză enormă, nu au prididit cu mulţumirile. I s-au aşezat pe genunchi, s-au fotografiat cu moşul, iar unii dintre ei nu s-ar mai fi dezlipit de el. Femeile, cărora unora le-au dat, pur şi simplu, lacrimile, le-au promis că vor reveni negreşit la ei, cel mai probabil înainte de Paşti, când vor pune mâna, ca să-l aducă la centru, pe năzdrăvanul de iepuraş. Gheorghe OLTEANU bilul să fie „extenuat” din cauza evenimentelor care se ţin lanţ. Vineri, 20 decembrie, a avut loc un concert de colinde religioase, organizat de părintele Creţu de la Uricani. La concert au participat atât copii, cât şi adulţi, fiecare interpretând colinde mai mult sau mai puţin complicate, în funcţie de iscusinţa vocală. La concert au asistat localnicii, cu mic cu mare, semn că programele pregătite de comunitate au la fel de mult succes ca oricare spectacol al unui interpret cunoscut. Colindele nu se opresc aici. Şi şcolile sunt aşteptate să-şi dea concursul şi să arate părinţilor, bunicilor şi oficialităţilor, că la şcoală se învaţă cele mai frumoase cântece de Crăciun. Alina PIPAN

Colegiul Tehnic „Constantin Brâncuşi” Petrila

sorii Angela Rus, Veronica Ratyek, Petru Ilie Birău şi Alin Apostoiu. Însoţiţi de Nicoleta Cîndea, un grup de elevi au vizitat bătrânii de la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Petrila. I-au colindat şi le-au dăruit felicitările. Mai mult, bătrânii au fost încântaţi şi de un minispectacol de colinde şi muzică populară, prezentat de solista Ana Maria Stoian şi de instrumentiştii George-Mădălin Brândău şi Andrei-Constantin Mihăiescu. Ionel ZMĂU

Felicitări şi colinde pentru bătrâni În cadrul programului european eTwinning, Colegiul Tehnic „Constantin Brâncuşi” Petrila, în parteneriat cu instituţii de învăţământ din Polonia, Ucraina, Croaţia şi Turcia, derulează proiectul „School as home”. Prin acest proiect se doreşte realizarea unor obiecte cu care să se decoreze holurile şi sălile de clasă, astfel încât colegiul „să arate şi să fie ca acasă”.

www.zvj.ro

O activitate din proiect a constat în realizarea unor felicitări, elevii fiind îndrumaţi de profe-

SC REALCOM SA PETROªANI Laboratorul de Producţie – Cofetărie – Patiserie, str. Lunca (lângă SC UPSROM şi Fabrica de Tricotaje), aduce în casele dumneavoastră cele mai gustoase şi delicioase specialităţi: Preluăm şi onorăm zilnic comenzi pentru toate ocaziile: mese festive, nunţi, botezuri şi alte evenimente.

Torturi de ciocolată Torturi cu frişcă Torturi cu fructe Sortimente diversificate de prăjituri Fursecuri Alune prăjite şi alte sortimente Telefon secretariat: 0254.542472, 0372.764439 Laborator: 0733.960320, int. 315 Depozit: 0733.690319, int. 342

Şcoala Gimnazială „I.D. Sîrbu” Petrila

Mai aproape de copii şi de bunici Cadrele didactice şi elevii de la Şcoala Gimnazială „I. D. Sîrbu” Petrila au derulat o amplă campanie umanitară, „Crăciun pentru toţi”, activitate cuprinsă în calendarul Strategiei Naţionale de Acţiune Comunitară (SNAC), prin care au colectat fructe, dulciuri şi jucării.

„Mai aproape de bunici”

Bunicii au fost, de fapt, bătrânii de la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Petrila. Ei au fost vizitaţi de un grup de elevi, însoţiţi de prof. Ana Maria Biro. Elevii le-au oferit peste 40 de pachete cu fructe şi dulciuri. Dar le-au descreţit un pic şi frunţile, printr-un program de colinde.

„Copil pentru copil”

În urma campaniei, au fost realizate peste 100 de colete cu jucării. Acestea au fost deja transportate la centrul de zi „Salvaţi Copiii” - Petrila. Vor fi oferite astăzi, într-un cadru festiv. Fireşte, cu nelipsitele colinde. Dincolo de faptul că un copil renunţă la o jucărie pentru a o oferi altui copil există şi altceva: „Dăruind vei dobândi.” Tuturor, Crăciun fericit! Ionel ZMĂU


Ziarul Vãii Jiului luni, 23 decembrie 2013

Telescaunul de la Rusu nu va fi realizat pe bani luaţi cu împrumut

ACTUALITATE

9

Să fie stopajul investiţional în turismul din Vale o problemă locală de abordare? Nu se leagă de nicio culoare niciun plan de bătaie pentru investiţiile în domeniul schiabil Parâng. Guvernul a stopat finanţările pe care Grapini le consideră o pierdere de bani. Primarul Tiberiu Iacob-Ridzi a dorit să continue investiţiile pe banii primăriei, dar împrumutaţi de la bancă. Ar fi avut nevoie de peste 12 milioane de lei pentru a finaliza măcar TS3, ai cărui stâlpi stau pustii, instalaţi deja pe versanţii Parângului.

Fără telescaun nou în Parâng, nici măcar pe bani de împrumut

TS3-ul, spun majoritatea cabanierilor din Parâng, ar fi unul cu dedicaţie, pentru că ar avantaja cu precădere zona Rusu. În acesta s-a investit prima dată, deşi o altă poziţionare ar fi deservit mai bine pârtiile din Parâng. Cu dedicaţie ori ba, dacă tot s-a început lucrarea, nu ar fi fost rău să fie finalizată, din contră, ar fi fost ideal pentru acest sezon turistic. Însă comisia din Ministerul Finanţelor care aprobă împrumuturile publice a respins oarecum acest împrumut. De fapt, nu l-a respins cât nu l-a aprobat. Din cei 14,5 milioane de lei noi pe care Primăria Petroşani ar fi vrut să-i împrumute, 12,5 milioane erau destinate investiţiilor din Parâng. Restul pentru investiţiile destinate reabilitării şi dotării ambulatoriului. Comisia a dat undă verde pentru cele 2 milioane de lei pentru spital, dar nu şi pentru ceilalţi bani, destinaţi Parângului. Însă nici nu a respins concret şansa unui împrumut. Lucrările de la ambulatoriu au fost şi aces-

Liga Muncitorilor din Petrila şi Petroşani

tea finalizate şi recepţionate. Administraţia locală s-a descurcat, nu a stat după comisia ministerială, şi din câte ştim noi constructorul şi-a primit banii pe lucrări. Dacă împrumutul de 14,5 milioane ar fi fost admis, gradul de îndatorare al administraţiei locale ar fi ajuns undeva la peste 20 la sută până în 2017. Împrumutul a fost privit cu suspiciune de unii consilieri locali atunci când a fost propus, pentru că în contractul de colaborare cu Kranz acesta se obligă să continue investiţiile pe bani proprii, şi mai apoi să aştepte decontarea de la Ministerul Dezvoltării. Însă aceeaşi greşeală s-a întâmplat şi în Straja. Primarul Resmeriţă a contractat lucrări mult penste finanţările acordate, s-a lucrat pe banul constructorului, apoi s-au trimis cererile de plată la minister, iar ministerul a sancţionat acest demers.

Fiecare primar cu derdeluşul lui

Aşadar, oricum ai da-o, banii pentru investiţii în turism nu ajung în Valea Jiului. Probabil a fost şi o greşeală de abordare. În loc să se constituie o asociere între toate administraţiile din Vale şi să se acceseze bani europeni pentru investiţii unitare în turism, fiecare primr a visat la derdeluşul lui doldora de instalaţii. Păducel vrea domeniu la Dobraia, Iacob-Ridzi vrea domeniu în Parâng, Ile în Pas, Resmeriţă în Straja şi parcă şi Buhăescu s-ar băga la o investiţie, mai ales că are şi cel mai bun relief pentru investiţii, din toată Valea Jiului. Mai bine se tabele: „Sunt tabelele cu oamenii care vor primi pachete de Crăciun din partea noastră. Este vorba de 400 de persoane, toţi înscrişi la liga noastră. Pachetele se dau pe bază de carte de identitate sau buletin şi semnături, aşa cum procedăm de fiecare dată la astfel de acţiuni umanitare”.

A acţionat în spirit umanitar Filialele Ligii Muncitorilor din Petrila şi Petroşani, ajutate şi de câţiva oameni de bine, au oferit în weekend şi oferă şi azi la Petroşani sute de pachete cu alimente de Crăciun.

Gică Baltariu,

preşedintele Ligii Muncitorilor - filiala Petrila este deocamdată o persoană necunoscută în lumea politicii din Valea Jiului, dar totodată şi o persoană destul de cunoscută de către petrileni, omul trecând demult de prima tinereţe fiind cunoscut ca un apărător al celor cu probleme sociale. Liga Muncitorilor este, dacă vă vine sau nu să credeţi, deocamdată, un ong şi nicidecum un partid. Cel puţin aşa susţin reprezentanţii acesteia. Cu Gică Baltariu şi alţi colegi ai dumnealui ne-am întâlnit sâmbătă la Petrila, când câţiva reprezentanţi ai Ligii Muncitorilor din Petroşani şi Petrila s-au întâlnit la sediu. Aceasta pentru că ne-a invitat să asistăm la o „mică şedinţă a ligii”, urmată de o „acţiune umanitară de Crăciun”.

Şedinţa tehnică

Ajunşi la sediul Ligii Muncitorilor Petrila în jurul prânzului, am asistat la o scurtă şedinţă, la care au participat şi cetăţeni de la filiala din Petroşani, şi domni şi doamne (sau, fiind vorba de muncitori, poate tovarăşi şi tovarăşe – n.r.) din forul de conducere a Ligii Muncitorilor Petrila. Aşa am aflat că, încet şi nebăgaţi în seamă, pe fondul situaţiei tot mai disperate a cetăţenilor care n-au un loc de muncă sau a celor cu venituri foarte mici, în Liga Muncitorilor din localitate au adeziuni şi sunt înscrişi în regulă aproape 800 de cetăţeni! O mică „armată” de oameni nemulţumiţi, care ar putea conta la viitoarele alegeri la Petrila, bineînţeles dacă Liga Muncitorilor ar deveni partid înscris la tribunal. De ţinut minte… După scurta şedinţă Gică Baltariu ne-a arătat nişte

Acţiunea „ulei, zahăr, făină”

Într-adevăr, la nici zece minute oamenii au început să vină. Cât am mai stat noi peacolo, circa vreun sfert de oră, peste 15 persoane au venit să-şi ridice pachetul. „Este o acţiune umanitară ceea ce vedeţi azi aici, noi suntem un ONG care ne ocupăm de problemele sociale ale cetăţenilor din Petrila şi Petroşani, deci nu facem politică şi cred că e cel mai bine aşa. La acţiunea aceasta şi cea care va urma luni, 23 decembrie, la Petroşani am fost ajutaţi de domnul primar Ilie Păducel, de dl. senator Haralambie Vochiţoiu, de dl. Adrian Rus, de d-nii Mugurel Popescu şi Vasile Negrilă şi de S.C. Diamant Petrila. Tuturor acestora le mulţumim în numele celor câtorva sute de cetăţeni cu probleme sociale din Petrila şi Petroşani, oameni cărora încercăm şi noi să le facem o mică bucurie cu aceste pachete cu alimente. Pe tot parcursul anului noi am încercat să-i bucurăm pe oamenii înscrişi la liga noastră, în sensul că aceasta este cea de-a patra acţiune din 2013: am dat pachete de Sfintele Paşti, am dat pachete de 1 Iunie, iar de Sf. Maria Mică am dat în parc câte trei mici şi o bere – atunci nu numai membrilor noştri. Pe de altă parte, cum am putut şi noi am încercat atât în 2012, cât şi în 2013 să căutăm locuri de muncă pentru unii dintre cei înscrişi la noi, care aveau mari probleme sociale şi care ne-au rugat să-i ajutăm. Pentru unii am reuşit, pentru alţii, cei mai mulţi, nu… noi fiind un ONG avem deocamdată putere mai mică, dar sper să fim şi noi din ce în ce mai puternici, iar vocea noastră şi a membrilor noştri să se audă tot mai tare de către politicieni. Acum le dăm

întâlneau toţi şi îşi puneau minţile la contribuţie, decât să plângă fiecare pe limba lui după bani la guvern. Atnci puteam vorbi despreo alternativă la colapsul mineritului în Valea Jiului. Alina PIPAN oamenilor ulei, zahăr, făină ca să aibă şi ei ce pune pe masă la Crăciun. Vă mulţumim vouă, celor de la ZVJ, un ziar imparţial pe care noi îl apreciem, că aţi răspuns apelului nostru şi pe această cale ţin să adresez tuturor membrilor noştri un călduros La Mulţi Ani!”.

Gabriel Kaszoni,

preşedintele Ligii Muncitorilor - filiala Petroşani, l-a completat pe colegul său: „La Petroşani aproape 400 de oameni sunt înscrişi la Liga Muncitorilor. Suntem azi aici ca să-i sprijinim pe colegii noştri de la Petrila în acţiunea lor de distribuire a pachetelor de Crăciun. Este o acţiune umanitară pe care o vom continua luni şi noi la Petroşani, când vom oferi 300 de pachete cu alimente, dar nu la sediul nostru de pe strada Avram Iancu, ci în zona poştei noi, imediat lângă agenţia locală de forţă de muncă. Pe această cale le transmit şi eu membrilor noştri să aibă parte de un Crăciun Fericit şi un an 2014 mult mai bun decât 2013, cu multă sănătate şi fericire. Sper ca în 2014 să facem cu toţii mai multe lucruri bune pentru Valea Jiului, fireşte cu ajutorul politicienilor care ne reprezintă în Parlament, dar şi a primăriilor, consiliilor locale şi al forurilor judeţene. Cred că toată lumea politică şi a administraţiilor locale şi judeţene, ONG-urile, asociaţiile, biserica, societatea civilă în general ar putea întinde o mână către cei cu probleme sociale, oameni care simt criza şi nevoile cel mai tare”.

Beneficiarii mulţumesc

La plecare am luat şi două scurte declaraţii de la două doamne pensionare care se aflau acolo să-şi ridice pachetul cu alimente. „Pensia mea e de 350 lei, este un venit mic, de nesuportat, şi mă descurc din ce în ce mai greu. Nu este prima dată când primim de la ligă, unde sunt şi eu membră, alimente, fapt ce face să am şi eu ce pune pe masă de sărbători”, ne-a declarat d-na Sofia Haidu. „Mă bucur de această acţiune şi e bine că cineva se gândeşte şi la noi de sărbători. La Mulţi Ani! tuturor petrilenilor!”, a spus d-na Rozalia Holasz. Corneliu BRAN

www.zvj.ro


Ziarul Vãii Jiului

10 DIVERSE

luni, 23 decembrie 2013

ROMÂNIA ORAŞUL ANINOASA -ÎN INSOLVENŢĂJUDEŢUL HUNEDOARA Str. Libertăţii nr. 85 cod poştal 335100, cod fiscal 4468994 TEL. 0254 512108 FAX 0254 512758 E-mail : primariaaninoasa@yahoo.com, http.: www.aninoasa.ro

Anunţ de participare la licitaţie publică deschisă Unitatea Administrativ Teritorială A Oraşului Aninoasa, în insolvenţă prin SCP Tudor şi Asociaţii SPRL Bucureşti, reprezentată legal prin dl. Dunca Nicolae, în calitate de primar, cu sediul în str. Libertăţii nr. 85, cod poştal 335100, telefon 0254-512108, fax 0254-512758, cod fiscal R4468994, jud. Hunedoara anunţă organizarea licitaţiei publice deschise în vederea concesionării prin licitaţie publică a imobilului-teren situat Aninoasa, str. Bujorului, jud. Hunedoara, aferent fostului Punct termic nr.1 Iscroni, în suprafaţă de 260 mp, în intravilanul localităţii, aparţinând domeniului public al oraşului Aninoasa, înscris în CF nr.60491 Aninoasa, nr. topo 60491, imobil transcris din CF nr.937 Iscroni, nr. topo 165/12/a/2/5, în scopul consolidării bugetului local al oraşului Aninoasa şi creării de locuri de muncă, organizată de către Primăria oraşului Aninoasa în data de 16.01.2014. Documentele licitaţiei vor fi puse la dispoziţia celor interesaţi, la Serviciul Urbanism şi Amenajarea teritoriului, agricol şi cadastru, din cadrul Primăriei Aninoasa, începând cu data de 24.12.2013 până la data de 16.01.2014, zilnic între orele 8:00 şi 15:30, respectiv în data de 16.01.2014 până la ora 10:00. Documentele cerute prin caietul de sarcini sunt următoarele: Persoane juridice - Actul constitutiv al societăţii, certificat constatator, certificate de înregistrare fiscală - copii xerox; - Ultimul bilanţ vizat de DGFP - copie xerox; - Certificat fiscal prin care să se ateste ca nu are datorii la bugetul local şi la bugetul de stat. Certificatele vor fi eliberate de instituţiile abilitate din localitatea de reşedinţă a ofertantului şi vor fi depuse în original; - Actul autentic de reprezentare, în cazul în care ofertele sunt depuse de împuterniciţii ofertanţilor şi nu de aceştia personal; - Copie xerox după chitanţele care atestă plata garanţiei de participare la licitaţie şi contravaloarea caietului de sarcini. - Declaraţie privind eligibilitatea participanţilor/ofertanţilor; - Declaraţie privind cifra de afaceri realizată pe ultimii 3 ani. Persoane fizice - Actul de identitate-copie xerox; - Certificat fiscal care atestă că nu are datorii la bugetul local. Certificatul fiscal va fi eliberat de instituţia abilitată din localitatea de reşedinţă a ofertantului depus în forma originală; - Copie xerox după chitanţele care atestă plata garanţiei de participare la licitaţie şi contravaloarea caietului de sarcini; - Declaraţie de eligibilitate a participanţilor/ofertantului; - Declaraţie privind venitul realizat pe ultimii 3 ani. Garanţia de participare la licitaţie este de 200,00 lei. Contravaloarea caietului de sarcini este de 50,00 lei. Ofertele în plic închis se înregistrează la Primăria Aninoasa, Serviciul Urbanism şi Amenajarea teritoriului, agricol şi cadastru, ofertanţii vor transmite ofertele lor în două plicuri sigilate, unul exterior şi unul interior, care se vor înregistra în ordinea primirii lor, în registrul Oferte, precizându-se data şi ora. Pe plicul exterior se va indica obiectul concesiunii pentru care se depune oferta, iar pe plicul interior, care conţine oferta propriu-zisă, se înscriu numele sau denumirea ofertantului, precum şi domiciliul sau sediul social al acestuia, după caz, oferta depunându-se într-un singur exemplar. Termenul limită de depunere a ofertelor este data de 16.01.2014, ora 10:00. Deschiderea ofertelor va avea loc la sediul Primăriei Aninoasa, str. Libertăţii, nr. 85, localitatea Aninoasa, jud. Hunedoara, in data de 16.01.2014, ora 11:00. În caz de neadjudecare la două termene consecutive se va recurge la negociere directă. În situaţia apariţiei unor litigii în legătură cu desfăşurarea licitaţiei publice deschise, acestea se vor soluţiona pe cale amiabilă, fie se va recurge la rezolvarea acestora pe cale judecătorească, instanţa competentă fiind Judecătoria Petroşani. Contractul de concesiune se va încheia în termen de maxim 20 zile de la dată comunicării ofertanţilor a ofertei câştigătoare Contestaţiile se transmit la sediul Primăriei Aninoasa, str. Libertăţii, nr. 85, fax.0254-512758, în atenţia Serviciului Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, agricol şi cadastru, până cel târziu la data de 16.01.2014, ora 10. Anunţul se va transmite spre publicare, azi 20.12.2013, urmând a fi publicat în data de 23.12.2013, o singură dată. Primar, Jr.Dunca Nicolae

www.zvj.ro

ROMÂNIA ORAŞUL ANINOASA -ÎN INSOLVENŢĂJUDEŢUL HUNEDOARA Str. Libertăţii nr. 85 cod poştal 335100, cod fiscal 4468994 TEL. 0254 512108 FAX 0254 512758 E-mail : primariaaninoasa@yahoo.com, http.: www.aninoasa.ro

Anunţ de participare la licitaţie publică deschisă

Unitatea Administrativ Teritorială A Oraşului Aninoasa, în insolvenţă prin SCP Tudor şi Asociaţii SPRL Bucureşti, reprezentată legal prin dl. Dunca Nicolae, în calitate de primar, cu sediul în str. Libertăţii nr. 85, cod poştal 335100, telefon 0254-512108, fax 0254-512758, cod fiscal R4468994, jud. Hunedoara anunţă organizarea licitaţiei publice deschise în vederea concesionării prin licitaţie publică a imobilului-teren situat Aninoasa, în suprafaţă de 272 mp, teren situat în Aninoasa, str. Costeni nr.279 A, aflat în intravilanul localităţii, înscris în CF nr.60484 Aninoasa nr. topo 60484, în domeniul public al oraşului Aninoasa, în scopul suplimentării resurselor financiare ale bugetului local al oraşului Aninoasa, organizată de către Primăria oraşului Aninoasa în data de 15.01.2014. Documentele licitaţiei vor fi puse la dispoziţia celor interesaţi, la Serviciul Urbanism şi Amenajarea teritoriului, agricol şi cadastru, din cadrul Primăriei Aninoasa, începând cu data de 27.12.2013 până la data de 15.01.2014, zilnic între orele 8:00 şi 15:30, respectiv în data de 15.01.2014 până la ora 10:00. Documentele cerute prin caietul de sarcini sunt următoarele: Persoane juridice - Actul constitutiv al societăţii, certificat constatator, certificate de înregistrare fiscală - copii xerox; - Ultimul bilanţ vizat de DGFP - copie Xerox; - Certificat fiscal prin care să se ateste că nu are datorii la bugetul local şi la bugetul de stat. Certificatele vor fi eliberate de instituţiile abilitate din localitatea de reşedinţă a ofertantului şi vor fi depuse în original; - Actul autentic de reprezentare, în cazul în care ofertele sunt depuse de împuterniciţii ofertanţilor şi nu de aceştia personal; - Copie xerox după chitanţele care atestă plata garanţiei de participare la licitaţie şi contravaloarea caietului de sarcini. - Declaraţie privind eligibilitatea participanţilor/ofertanţilor; - Declaraţie privind cifra de afaceri realizata pe ultimii 3 ani. Persoane fizice - Actul de identitate - copie xerox; - Certificat fiscal care atesta că nu are datorii la bugetul local. Certificatul fiscal va fi eliberat de instituţia abilitata din localitatea de reşedinţă a ofertantului depus în forma originală; - Copie xerox după chitanţele care atestă plata garanţiei de participare la licitaţie şi contravaloarea caietului de sarcini; - Declaraţie de eligibilitate a participanţilor/ofertantului; - Declaraţie privind venitul realizat pe ultimii 3 ani. Garanţia de participare la licitaţie este de 200,00 lei. Contravaloarea caietului de sarcini este de 50,00 lei. Ofertele în plic închis se înregistrează la Primăria Aninoasa, Serviciul Urbanism şi Amenajarea teritoriului, agricol şi cadastru, ofertanţii vor transmite ofertele lor în două plicuri sigilate, unul exterior şi unul interior, care se vor înregistra în ordinea primirii lor, în registrul Oferte, precizându-se data şi ora. Pe plicul exterior se va indica obiectul concesiunii pentru care se depune oferta, iar pe plicul interior, care conţine oferta propriu-zisă, se înscriu numele sau denumirea ofertantului, precum şi domiciliul sau sediul social al acestuia, după caz, oferta depunându-se într-un singur exemplar. Termenul limită de depunere a ofertelor este data de 15.01.2014, ora 10:00. Deschiderea ofertelor va avea loc la sediul Primăriei Aninoasa, str. Libertăţii, nr. 85, localitatea Aninoasa, jud. Hunedoara, în data de 15.01.2014, ora 11:00. În caz de neadjudecare la două termene consecutive se va recurge la negociere directă. În situaţia apariţiei unor litigii în legătură cu desfăşurarea licitaţiei publice deschise, acestea se vor soluţiona pe cale amiabilă, fie se va recurge la rezolvarea acestora pe cale judecătorească, instanţa competentă fiind Judecătoria Petroşani. Contractul de concesiune se va încheia în termen de maxim 20 zile de la data comunicării ofertanţilor a ofertei câştigătoare Contestaţiile se transmit la sediul Primăriei Aninoasa, str. Libertăţii, nr. 85, fax.0254-512758, în atenţia Serviciului Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, agricol şi cadastru, până cel târziu la data de 15.01.2014, ora 10. Anunţul se va transmite spre publicare, azi 20.12.2013, urmând a fi publicat în data de 23.12.2013, o singură dată. Primar, Jr.Dunca Nicolae


Ziarul Vãii Jiului

PUBLICITATE 11

luni, 23 decembrie 2013

ANGAJĂRI

Angajăm contabil studii superioare, specialitate finanţe-contabilitate. Experienţă de minim 4 ani în întocmire situaţii contabile în partidă dublă; întocmire bilanţ contabil; experienţă în livrări intracomunitare de bunuri şi servicii. Detalii la telefon 0722.956498.

Static Night-Club (în Arad) angajează personal: barmaniţă-ospătăriţă - 2100 lei/lună, dansatoare -130 lei/seară+35% procent din consumaţie. Se asigură transport, cazare, carte de muncă. Singurul club de 5 stele din vestul ţării. Relaţii la numerele de telefon: 0749.188703 sau 0737.331055

Institutul Social Valea Jiului,

unitate de cercetare cu personalitate juridică, cu sediul în str. Universităţii nr. 20, desfăşoară pe baze contractuale, la standarde calitative ridicate, studii de impact, sondaje de opinii, anchete sociologice şi analize social-economice. Amănunte pe site-ul nostru www.institutul socialvj.ro; contact la e-mail: septimiukrausz@ yahoo.com

Cursuri de dans sportiv!

Vrei să înveţi să dansezi? Vrei să ai o siluetă de invidiat? Înscrie-te la cursurile de dans sportiv pentru copii şi adulţi! Poţi practica dansul la nivel de începători, intermediari sau avansaţi, cursurile predate fiind la acelaşi nivel cu cele din marile centre din ţară! Grupele de vârstă în care te poţi înscrie sunt: 1) Clasele I-VIII; 2) Liceu - adulţi.

RAPID IEFTIN CONFORTABIL

IMOBILIARE

Vând apartamente cu una, două sau trei camere, în rate, avans 50%, în Uricani şi Lupeni, şi teren fânaţ la Câmpu lui Neag. Relaţii la numărul de telefon 0742.861658

Vând apartament cu 2 camere, zona 8 Martie, Petrila, cu îmbunătăţiri, decomandat, situat spre soare. Preţ 10.000 euro. Telefon 0725.065800

Vând teren şi casă P+1 în Tg.Jiu, strada George Coşbuc, nr. 2A, realizată şi finisată în 2000 cu toate utilităţile: apă, gaze, canal, izolaţie termosistem şi termopane. Suprafaţă teren 800 mp, deschidere la stradă de 50 mp. Anexe: beci suprafaţă de 30 mp, garaj dublu pentru 2 autoturisme. Preţ negociabil. Telefon 0727.874449

Vând apartament 3 camere + 2 boxe, Lupeni, zona Braia, central, pe Tudor Vladimirescu, exact lângă Piaţa Cina, pretabil privatizare (boxă la stradă), stare bună, spaţios. Telefon 0753.058425; 0766.728688

Vând teren în Petroşani, intravilan, zona Maleia, front stradal, acces auto, utilităţi, suprafaţa 2000 mp, pretabil orice construcţie, panoramă deosebită, preţ foarte mic neg. Telefon 0726.291090

Poţi participa la spectacole, concursuri! Instructorul oferă la cerere pregătire pentru “valsul mirilor”! Sălile de dans sunt în: - Petroşani (Şc. Gen. „Avram Stanca”) - Vulcan (Centrul Şansa) - Lupeni (Clubul Sindicatelor) Te poţi înscrie la numărul de telefon: 0720.726337

TAXI COMSION RENT A CAR

0254 512512 0720 512000 0254 512500

Închiriez spaţiu comercial în Petroşani (zonă centrală - Piaţa Victoriei, clădire staţie plecare taxi/ maxi-taxi spre Petrila, etaj I), suprafaţă 200 mp, toate utilităţile, pretabil bar, restaurant etc. Preţ negociabil la vedere. Relaţii la telefon 0767.806804 Vând Ford Fiesta 1,4 diesel, a.f. 2004, 2 locuri, utilitară, stare bună de funcţionare, revizii la zi, singurul proprietar în ţară, 320.000 km, consumabile schimbate, funcţionează impecabil. Telefon 0761.756839

HOROSCOP

Berbec (21 Mar - 20 Apr) Este o zi plină de piedici, în ciuda atmosferei de sărbătoare care se resimte, dar parcă nu te poţi încă bucura de ea. Ai de rezolvat multe şi mărunte.

Taur (21 Apr - 21 Mai)

Ce bine începi săptămâna! Cu un tonus pozitiv, cu optimism şi entuziasm, cu zâmbetul pe buze şi cu o atitudine de viaţă deschisă, pregătit pentru tot ce apare nou la orizont.

Gemeni (22 Mai - 21 Iun)

Eşti la o răscruce de drumuri şi ai două căi diferite de mers, dar, deşi ambele au multe de oferit, tu ai atracţie doar spre una din ele.

Rac (22 Iun - 22 Iul)

Te cramponezi de probleme mărunte şi le faci să pară mai mari decât sunt. Unele nici nu merită luate în seamă, dar te agăţi de ele ca şi cum ar fi cele mai mari necazuri ale zilei.

Leu (23 Iul - 22 Aug)

Aştepţi prea mult de la lume, dar nu vezi că nu ai în jur persoanele potrivite pentru a răspunde solicitărilor tale? Ceri sprijin financiar de la oameni care o duc şi mai greu decât tine.

Fecioară (23 Aug - 21 Sep)

Eşti tras în prea multe direcţii şi nu te poţi concentra eficient, aşa cum vor unii de la tine. Încearcă să le dai impresia că eşti un om de încredere, că îţi asumi responsabil toate sarcinile care îţi revin.

Balanţă (22 Sep - 22 Oct)

Te apropii destul de greu cu ceilalţi, pentru că nu găseşti oameni pe măsura energiei tale. Unii mai mult te încurcă, alţii nu ştiu altceva decât să critice ceea ce fac ceilalţi.

Scorpion (23 Oct - 21 Noi)

Nu suporţi lenea sau rutina, ci vrei ceva mult mai palpitant. Vei profita de orice ocazie care te scoate din casă pentru a-ţi pune un pic adrenalina în mişcare.

Săgetător (22 Noi - 20 Dec)

Eşti mai sigur pe tine datorită roadelor concrete la care ajungi azi. Când vezi că eforturile tale au şi o urmare materială, eşti motivat să tragi şi mai tare.

Capricorn (21 Dec - 19 Ian)

Ai ocazia de a vorbi despre un succes din trecut care stă la baza reuşitei tale de azi. Mai sunt încă persoane care n-au auzit de unde provii.

Vărsător (20 Ian - 18 Feb) Fii corect în aprecieri şi nu te arunca la o concluzie dacă nu cunoşti lucrurile în profunzime. Fii sigur că ai adunat toate informaţiile necesare şi ai răsucit situaţia pe toate părţile.

Peşti (19 Feb - 20 Mar)

Eşti plin de solicitudine şi te arăţi dispus să cooperezi la orice plan potrivit acestei perioade.

www.zvj.ro


CMYK

Ziarul Vãii Jiului

12 UMOR ÎN HA... MAJOR Epigramiştii vă urează „Crăciun fericit!”

luni, 23 decembrie 2013

De Crăciun De-ar fi alegeri de Crăciun, Cam toţi românii, câţi există, S-ar bucura ca în ajun Să taie porcii... de pe listă! (Gheorghe Bălăceanu – Iaşi)

Aterizează Moş Crăciun Plin de funingine din coşul De la o casă, -şi stinse-amarul, Trăgând un gât de votcă, moşul: „La anul vin, hâc!, cu coşarul!” (Grigore Chitul – Bistriţa) Colindul Mioriţei Dă, Doamne, noroc la cei mulţi, Se roagă mioara cea blândă, Piciorul de plai e desculţ Şi gura de rai e flămândă! (Ion Diviza – Chişinău)

De sărbători Admir ce e pe masa de Crăciun, Sarmale, lebăr, caltaboşi, jambon, Apoi, la loc, în frigider le pun, Ca să le-admir şi de Revelion! (Laurenţiu Ghiţă – Bucureşti) Alternativă Un Jun-Crăciun, celibatar,

De ştire dă, scrâşnind din dinţi, Că nu va duce niciun dar Femeilor ce-au fost… cuminţi! (Eugen Ilişiu – Deva) Normalitate Aud că-n ţara noastră dragă S-a întâmplat un lucru nou; Şi Moş Crăciun îţi cere şpagă, Să îţi aducă un cadou. (Ion Micuţ – Râmnicu-Vâlcea)

Personaje fantastice Plozi cuminţi, devreme-acasă, Babă tânără, frumoasă, Făt-Frumos şi Moş Crăciun, Om politic drept şi bun. (Dan Norea – Constanţa)

Moş Crăciun Isteţul Moş s-a descurcat: A dat deoparte un olan, Ştiind că hornul e blocat Cu Moşul de acum un an. (Laurenţiu Orăşanu – Bucureşti)

Rugăminte către Moş Crăciun Nu cred c-aveţi vreun comentariu, De-i cer lui Moş Crăciun în dar, Să pună-n noul calendar Mai multe zile de salariu. (Cătălina Orşivschi – Vama, Suceava) Când vin colegii cu uratul Scoţi vişinată, vor şi gin Şi ţuică-ar bea, câte-o cinzeacă, Cer unii bere, alţii vin ... şi nu mai pleacă! (George Petrone – Iaşi) Veşti bune pentru cei la care n-a ajuns Moş Nicolae Deplasarea e greoaie, C-a-ngheţat, pe drumuri, tun Şi-astfel, Moşul Nicolae Va veni de Moş Crăciun. (Vali Slavu – Aninoasa)

În jurul bradului cumpărat cu mari sacrificii Pe-acelaşi ton melodios, Cântau, cu tot elanul: „O, brad frumos, o, brad frumos, Te-mpodobim la anul!...” Pagină realizată de Petronela Vali SLAVU (Ioan Toderaşcu – Vaslui)

A ieşit de sub tipar al douăzecilea volum de Marian Boboc despre istoria Văii Jiului:

„Valea Jiului în anii marii crize economice mondiale/ Închiderea minelor. Minerii Văii – emigranţi în abatajele Franţei” www.zvj.ro

facebook.com/ziarulvaiijiului


CMYK

Prãvãlia cu istorii

Apare sub direcþia lui Marian Boboc ISSN: 2065-510X

Publicaþie de istorii din Valea Jiului  Anul VI  Nr. 202  23 decembrie 2013  4 pagini  Supliment al Ziarului Văii Jiului

S-a întâmplat la 1900. O vizită cu adevărat istorică:

Întâia vizitaţie canonică în Valea Jiului a unui arhiereu român ortodox, Ioan Meţianu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul românilor din Transilvania şi Ungaria

 Sfinţirea Bisericii Ortodoxe „Sfântul Nicolae” din Petroşani

Ca de obicei, „Prăvălia cu istorii” trece de locurile comune ale istoriei Văii Jiului, istorie de cele mai multe ori expediată telegrafic, aducând în atenţia cititorilor săi aspecte mai puţin cunoscute ale acesteia. În acest documentar refacem, pas cu pas, pentru prima dată în presă şi în literatura de specialitate, povestea sfinţirii Bisericii Ortodoxe „Sfântul Nicolae”, situată în cartierul Petroşani-Nord, eveniment care coincide cu prima vizită în Valea Jiului a unui arhiereu ortodox român, Ioan Meţianu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul românilor din Transilvania şi Ungaria. Menţionăm că documentarul face parte din volumul aflat în lucru, cu titlu provizoriu, „Dumnezeu, Sfânta Varvara şi cărbunele. Viaţa religioasă în Valea Jiului” de Marian Boboc. Note de presă În primăvara anului 1898, mai precis la 3 aprilie, în ziarul local „Petrosény és Vidéke” apare o notă, din care cităm: „Festivitatea aşezării pietrei de temelie la noua biserică greco-orientală va avea loc duminică, pe 3, luna curentă, ora 11. Cu această ocazie, preotul ortodox local Avram Stanca va coordona procesiunea credincioşilor către locaţia viitorului locaş de cult (…)”. Putem spune că, într-adevăr, meşterii au fost vrednici, din moment ce doar peste doi ani, în 1900, cu o săptămână înaintea sfinţirii, la 15 iulie 1900, ziarul local anunţa finalizarea construcţiei (în nota „Sfinţire de biserică în Petroşani”): „Noua biserică a comunităţii ortodoxe din Petroşani va fi sfinţită duminică, 22 iulie 1900, de Arhiepiscopul Ioan Meţianu. Cu siguranţă, relaţiile de bună înţelegere între diversele comunităţi etnice şi religioase locale sunt garanţia că acest eveniment important pentru comunitatea ortodoxă va fi de importanţă majoră pentru întreaga comunitate locală”. Invitaţia-program a preotului Avram Stanca În aceeaşi notă, în numele comitetului de organizare, preotul Avram Stanca devoalează programul evenimentului, pe care-l consideră o sărbătoare a întregii comunităţi, indiferent de confesiune, anunţând şi participarea unui înalt prelat al Bisericii Ortodoxe Române, Ioan Meţianu, Arhiepiscop şi Mitropolit al românilor din Transilvania şi Ungaria: „Nou construita biserică ortodoxă din Petroşani va fi sfinţită pe data de 22 luna curentă. Această sărbătoare sfântă va fi onorată de prezenţa Excelenţei Sale, Meţianu Ioan, Arhiepiscop de Sibiu. Sunt invitaţi să participe la această festivitate toţi localnicii şi sunt bineveniţi şi cei care doresc să vină din localităţile învecinate şi chiar de la mai mare distanţă, indiferent de apartenenţa etnică sau religioasă. Organizatorii pun la dispoziţia publicului larg programul ceremoniei: 1. Sâmbătă seara, la ora 9, 21 iulie, soseşte la Petroşani cu trenul de la Simeria, Excelenţa Sa Arhiepiscop Ioan Me’ianu, însoţit de mai multe oficialităţi ale bisericii ortodoxe. Oficiile de gazdă vor fi asigurate de preot Avram Stanca, parohul comunităţii ortodoxe locale. 2. Distinşii oaspeţi, acompaniaţi de fanfara minerilor şi de localnici cu lămpi, se vor deplasa într-o procesiune către locuinţa preotului local, amenajată sărbătoreşte. Jacob Peter va ţine un discurs de bun venit. 3. Duminică dimineaţa, 22 iulie, ora 9, la nouă biserică va fi oficiată Sfânta Slujbă împreună cu Slujba de sfinţire a noului locaş de cult de către Excelenţa Sa, ajutat de un sobor

de preoţi. 4. După-amiază, la ora 1, oficialităţi locale şi din afara oraşului vor fi primite la discuţii de către Excelenţa Sa, în ordinea pe care Excelenţa Sa o va stabili. 5. Excelenţa Sa va analiza oportunitatea vizitării a diferite obiective locale în interesul bisericii. 6. Ora 2. Prânz festiv la Restaurantul Wagner. 5 coroane tacâmul. 7. În Salonul Wagner se va organiza un spectacol de muzică corală, urmat de seară de dans. Biletele de intrare: 3 coroane - biletul familial, 2 coroane - biletul individual, o coroană - biletul pentru membrii formaţiilor corale. 8. Luni, excursie la Surduc şi eventual la alte obiective turistice. Cu sufletul plin de bucurie aducem la cunoştinţa publicului programul festivităţii stabilit de conducerea bisericii noastre şi sperăm la participarea unui număr cât mai mare de oameni atât localnici, cât şi din localităţile învecinate, indiferent de etnie sau religie, astfel încât acest eveniment să devină cu adevărat o sărbătoare a întregului oraş. În numele comitetului de organizare Cu stimă Stanca Avram Preot ortodox”. Un eveniment benefic În încheierea notei, redacţia „Petrosény és Vidéke” subliniază spiritul apolitic şi de toleranţă confesională al evenimentului religios: „După cum prea bine se poate vedea din invitaţia mai sus prezentată, nici vizita înalţilor prelaţi şi nici ceremoniile care se vor organiza cu această ocazie nu au nicio coloratură politică şi nu aduc nicio atingere celorlalte biserici, din contră va fi un eveniment care va contribui la consolidarea bunelor relaţii interetnice şi interreligioase existente la nivelul comunităţii noastre”. 21 iulie. Drumul Mitropolitului Meţianu de la Sibiu la Petroşani În 1900 „Telegraful Român”, editat de Mitropolia Sibiului, se afla în anul de apariţie XLVIII, apărând de trei ori pe săptămână, în zilele de marţi, joi şi sămbătă. La sfinţirea bisericii petroşenene participând şi Ioan Meţianu, Arhiepiscop şi Mitropolitul românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, „Telegraful Român” alocă suficient spaţiu tipografic, astfel încât, după 113 ani, să putem reconstitui, pas cu pas, aproape cuvânt cu cuvânt, atmosfera evenimentului derulat în vara anului 1900. Reproducem, conform grafiei vremii (é se citeşte ea; ĕ – â; ó - oa) relatarea „Sfinţirea bisericei din Petroşeni”, publicată în două episoade de „Telegraful Român”: „Înaltpreasfinţia Sa, arhiepiscopul nostru Ioan a plecat Sâmbătă diminéţa spre Petroşeni cu trenul, ce merge preste Vinţul-inferior, însoţit de protopopii Ioan Papiu al Sibiiului, Sergiu Medean al Sebeşului, Vasilie Domşa al Orăştiei, de secretariul metropolitan Leontin Simonescu şi diaconii Elie Cristea, secretariu arhidiecesan şi George Puşcaş. Începĕnd dela intrarea în comitatul Hunedoréi s’a dat capului bisericii nóstre o deosebită atenţie din partea organelor administrative comitatense. La Jibot s-a prezentat protopretorul Iuliu Fodor şi în scurte cuvinte a salutat pe Eminenţia Sa la întrarea sa în cercul Orăştiei, punĕndu-i-se la disposiţie până la întrarea în alt pretoriat. La Piski (Simeria – n.r.) curăţenia gărei şi a întreg jurului ei şi uniformele varii ale numeroşilor panduri indicau sosirea unui călător distins. Aici a întĕmpinat pe Eminenţia Sa, pe lângă protopopii George

Romanul al Devei şi Avram Pècurariu al Iliei cu unii preoţi, protopretorul Ludovic Csulay, Dr. Bonciu, notariu public regesc în Hunedóra, Dr. Vasile Bologa, director, George Dănilă, primarul Hunedórei, Tulea notariu în Hunedóra, Moldovan director de bancă în Deva, Augustin Nicóră, proprietariu în Deva şi altă inteliginţă din jur, din care cea mai mare parte au însoţit pe archiereul nostru până la Petroşeni. Avĕnd a aştepta în Piski mai multe ceasuri plecarea trenului de pe valea Streiului, I.P.S. Sa a luat în tihnă prânzul în o odae separată a localităţilor din gară, la care au participat pe lânga suita şi capii administraţiei şi fruntaşii clericali şi mireni, veniţi întru întâmpinare precum şi şeful gărei de la Piski, dl. Aladar Somonyi, carele s’a îngrijit şi de’acea, ca în decursul călătoriei Eminenţia Sa se aibă comoditatea cuvenită. După prĕnz au venit întru întĕmpinarea Înaltpreasinţiei Sale şi comitele suprem al comitatului Hunedórei Ilustritatea Sa Contele Bethlem însoţit de vicecomitele Mára Laszló, cari în numele comitatului l’au bineventat şi iau dorit sĕ se simtă bine în scurtul timp cât va petrece pe teritoriul acestui comitat întru îndeplinirea unui act festiv şi oficios, iar ca representant al inspectorului regesc de acólo Ludovic Rethi s’a prezentat subinspectorul comitatului dl George Vilt. Toţi aceştia s’au întreţinut cu Eminenţia Sa în modul cel mai afabil până la sosirea timpului de plecare, după órele 4. Călătoria pe valea romantică a Streiului ofere trecătoriului cele mai variate şi mai frumóse aspecte, uneori de-o sĕlbătăciune admirabilă. La staţiunile mai mărişóre de pe acéstă vale au fost întĕmpinat Înaltpreasfinţia Sa cu aceeaşi căldură şi alipire ca în tot locul de poporul din comune în frunte cu preoţii. Aşa la staţiunea Băcia, unde în numele poporului a vorbit câteva cuvinte de bineventare preotul Popovici. Înaltpreasfinţia Sa a profitat de scurta pausă spre a mulţumi poporului pentru primire, a-i da câte-va sfaturi părintesci şi a binecuvĕnta pe toţi cei presenţi. La Streiu Plopi, unde biserica sĕ zice a fi din timpurile cele mai vechi, la Ruşi şi alte comune, pe lângă cari trecea trenul sunetele clopotelor anunţau trecerea prin acel ţinut al óspelui rar şi cinstit. Până la Haţeg a fost petrecut Eminenţia Sa de protopretorele Csulay; iar la Haţeg s’au presentat protopretorii Budai dela Petroşeni şi Török dela Pui. Aceştia au făcut mai departe onorurile de asistenţi, ultimul până la Pui, iar primul până la Petroşeni. La gara din Haţeg era adunat un numĕr frumos al inteliginţei nóstre deacolo şi preoţimea tractuală în frunte cu protopopul tractual Tit V. Gheaja. Acesta a întâmpinat pe Înaltpreasfinţia Sa cu următórele cuvinte: Eminenţia Vóstră! Clerul şi reprezentanţii poporului credincios din acest tract cu o bucurie nespusă şi cu dor arzĕnd am alergat aci, ca în călĕtoria, ce o faceţi cu o misiune sfântă prin locurile acestea pline de reminiscenţe, de o glorie străbună, sĕ Vĕ putem întâmpina ca pe prea bunul nostru archipăstor şi cap la bisericii nóstre. Timpul este scurt şi măsurat; îl las la înalta dispoziţiune a Eminenţei Vóstre. Primiţi, Vă rugăm, cel mai firesc şi neclătit omagiu, respect şi veneraţiune din partea nóstră. Rugându-ne pentru binecuvântarea archieréscă, Vă dorim călĕtorie fericită, vĕ dorim spre salutea bisericei nóstre şi a patriei ca Dumnezĕu sĕ Vĕ lungéască firul vieţei celei scumpe întru mulţi ani fericiţi. Părintele protopop tractual a vorbit scurt, spre a da Înaltpreasfinţei Sale posibilitatea, ca în timpul celor câte-va minute de pausă, se pótă adresa celor presenţi mai multe învĕţături şi sfaturi înţelepte privitóre la

progresul general al lor şi a poporului chemat a-l păstori şi conduce. Cuvintele Înaltpreasfinţiei Sale au fost primite cu mulţumită şi cu aplause frenetice. Protopopul a recomandat apoi Eminenţiei Sale preoţimea tractuală şi pe fruntaşii presenţi, între care am observat pe dl Dr. Parasca, pe dl Bârsan şi alţii. Între strigătele de se trăéscă a tuturor se puse apoi trenul în mişcare. Clerul şi cei mai mulţi din inteliginţă asemenea s’au alăturat la suita Înaltpreasfinţiei Sale în care dela Piski se afla şi notariul public Dr. Bonciu, subinspectorul de şcóle Dr. George Vilt şi directorul Dr. V. Bologa”. 21 iulie. Primirea la Petroşani. Cuvântul preotului Stanca către Episcopul său, Meţianu Ioan Meţianu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, ajunge noaptea pe peronul gării din Petroşani. Relatarea continuă în aceeaşi notă exuberantă: „În Petroşeni trenul a ajuns la órele 9 şi 5 minute. Era deja nópte; dar numerósele lampióne cu cari au eşit băieşii şi publicul la gară au dat lumină suficientă. Intrarea trenului a fost salutată cu zeci de treascuri şi cu sunetele musicei băieşilor; ér când publicul adunat a observat pe Înaltpreasfinţia Sa strigătele de só trăéscă şi éljen au înăbuşit glasul musicei şi pocniturile treascurilor. Era în gară o lume de ómeni; aprópe întregul Petroşeni fără deosebire de naţionalitate. Toţi au contribuit a face Eminenţiei Sale o primire dintre cele mai călduróse. Îndată după descindere a fost salutat Înaltpreasfinţia Sa de parochul local Avram Stanca în cuvinte avĕntate şi călduróse, dând espresiune nemărginitei bucurii ce o simţesc tóte confesiunile şi tóte neamurile din Petroşeni, pentru înalta visită şi mulţumindu-i, pentru că la înaintata-i vĕrstă n’a cruţat ostenéla de-a întreprinde o lungă şi grea călătorie, ci cu apostoléscă rĕvnă a alergat în acel colţ de ţéră, spre a-şi încuraja poporul şi credincioşii întru suportarea greului vieţii şi sfinţindu-le biserica nóuă spre a le da părintescile poveţe, pe cari cu dor le aştéptă. Eată cuvĕntul de bineventare al părintelui A. Stanca: Eminenţia Vóstră! Î.P.S. D-le Archiepiscop şi Metropolit! Vestea îmbucurătóre că Eminenţia Vóstră V’aţi îndurat preagraţios a veni în comuna nóstră spre a Vĕ vedea pe fiii sufleteşti şi spre a le împlini acelora o dorinţă ferbinte şi fórte îndelungată, a străbătut cu iuţéla fulgerului tóte stratele societăţii omeneşti din aceste părţi extreme ale patriei nóstre. Urmarea naturală a acestei împrejurări fericite a fost că clerul şi poporul, precum şi publicul mare al diferitelor némuri şi confesiuni din Petroşeni şi jur, au aştepta cu neastémpĕr şi cu nerăbdare să vadă aievea, să vadă în realitate, ceea ce cu zile mai înainte se zvonise. Şi iată momentul scump şi mult dorit sosit acum, când clerul şi poporul nostru credincios grăbindu-se cu bucurie şi cu supunere fiiască s’au presentat aici spre a Vĕ bineventa şi spre a Vĕ aşterne omagiile sale şi tributul seu de recunoscinţă şi supunere fiiască. În special însĕ bucuria cea mai mare fără îndoială o simţeşte poporul nostru credincios din Petroşani, care de zeci de ani ardea de dorul de a-şi vedea ridicată biserica, pe care Excelenţa Vóstră, cu puterea şi cu darul lui D-zeu, veţi binevoi în ziua de mâne a o sfinţi şi da în sama poporului doios şi a urmaşilor sei pentru timpurile viitóre. Premiţând aceste, cu supunere şi umilinţă’mi permit, în numele clerului şi poporului (continuare în pagina IV)


II

PRĂVĂLIA CU ISTORII

luni, 23 decembrie 2013

Mâine, 24 decembrie, se împlinesc

170 de ani de la naşterea lui Avram Stanca, părintele ortodoxiei din Valea Jiului

 S-au scurs 90 de ani de la reînhumarea osemintelor preotului Stanca la Petroşani  Tot mâine se împlinesc şi 97 de ani de la trecerea la cele veşnice ale preotului Avram Stanca

Avram Stanca s-a născut la 24 decembrie 1843 la Sebeş. În 1866 vine pentru prima dată în Valea Jiului, ca învăţător la Petrila. După absolvirea studiilor teologice la Sibiu, revine în 1875 la Petroşani, de data aceasta ca preot. Este silit în 1916 să părăsească Valea Jiului. Trece la cele veşnice în 1916 la Sebeş, tot în ziua în care a venit pe lume, la 24 decembrie. Puţini sunt petroşenenii care nu au trecut prin faţa Bisericii „Sf. Nicolae” din Petroşani Nord, unde îşi doarme somnul de veci preotul ortodox Avram Stanca şi a sa soţie, Ioana. Şi mai puţini cunosc faptul că osemintele preotului au fost reînhumate în acest mormânt. Întrucât chiar în această toamnă s-au împlinit 90 de ani de la acest eveniment, Prăvălia cu istorii vă propune un documentar dedicat acestui jubileu. Şi acest documentar face parte din volumul aflat în lucru, cu titlu provizoriu, „Dumnezeu, Sfânta Varvara şi cărbunele. Viaţa religioasă în Valea Jiului” de Marian Boboc.

Credincioşii, anunţaţi din timp Dat fiind evenimentului, presa locală mobilizează din timp cetăţenii urbei. La 31 octombrie 1923, „Graiul muncitorimei”, publicaţie care apărea la Petroşani, îşi informează cititorii despre „Aducerea rămăşiţelor pământeşti ale păr. A. Stanca la Petroşeni”: „Cetitorii noştri din V. Jiului ştiu că fostul paroh ort. al Petroşenilor, A. Stanca, a trebuit să părăsească parochia în urma împrejurărilor războinice din 1916 şi a răposat în locuinţa fiului său Sebastian din Sebeşul-Săsesc la 24 Dec. acelaşi an. Comitetul parochial al bisericii din Petroşeni în înţelegere cu familia au decis aducerea rămăşiţelor pământeşti şi aşezarea lor în cripta din faţa bisericii sfinţite de însuşi Î.P.S.S. metropolitul Bălan cu ocazia vizitaţiei canonice. Sosirea sicriului la Petroşeni cu trenul de persoane va fi în ziua de 10 Noemvrie dimineaţa (…), unde va fi aşteptat de membrii familiei, credincioşi, medicul oficial şi mai mulţi preoţi. Din gară cortegiul va pleca pe stradele: (…) Mihai Viteazul, Regele Ferdinand, spre biserică, unde se va servi sf. liturghie şi slujba înmormântării, iar după cuvântările obişnuite se va aşeza în criptă. Îndemnăm şi noi pe cetitorii care l-au cunoscut şi stimat să ia parte în număr cât mai mare. (…)”. Din articolul „Apostolia legii străbune. Aducerea la Petroşeni a osemintelor păr. A. Stanca”, publicat în „Gazeta Jiului” sub semnătura lui Şerban Voinea, aflăm mai mute amănunte despre personalitatea răposatului preot pretroşenean, dar şi despre atmosfera religioasă a acelor zile: „Cei care visează sau vorbesc de slăbirea credinţei sau de lipsa de recunoştinţă faţă de binefăcătorii sufleteşti în Valea Jiului, vor avea să înfrunte un fapt, fără precedent pe meleagurile acestea. E vorba de aducerea rămăşiţelor pământeşti ale regretatului paroh şi protopop onorariu Avram Stanca din Sebeşul săsesc la Petroşeni, şi aşezarea lor de veci în cripta din faţa Bisericii ortodoxe, clădită pentru scopul acesta şi sfinţită de însuşi Î.P.S. Sa mitropolitul Dr. N. Bălan. Unele familii şi-au mai adus morţii din depărtate locuri, dar ca un popor, credincioşii unui Biserici, să-şi aducă acasă pe fostul lor păstor sufletesc, în părţile noastre nu s-a

pomenit. Este acesta un act care onorează pe cei cari îi fac tot atât de mult ca şi amintirea celui pe care şi-l reclamă pentru întărirea în credinţă. De fapt, păr. A. Stanca a slujit lui Dumnezeu şi culturii naţionale din Valea Jiului 43 de ani (2 ca învăţător la Petrila şi 41 ca paroh în Petroşeni, dintre care 7 ca administrator protopopesc al tractului Haţeg). Devotamentul lui faţă de casa domnului, statornicia în iubirea de neam, cinstea fără de prihană şi blândeţele lui în viaţa publică i-au atras încă în viaţă cel mai desăvârşit respect din partea cetăţenilor cari l-au cunoscut. Pomenirea lui se săvârşeşte cu laudă, - ca a vestiţilor monahi, cari au dat îndreptare vieţii multora. Şi azi familia şi credincioşii îşi aduc aminte de cel ce le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca privind la săvârşirea vieţii lui să-i urmeze credinţa. Asupra sicriului care cuprinde rămăşiţele pământeşti ale păr. A. Stanca, vor picura lacrimi fierbinţi, vor cădea flori de senină toamnă prelungită şi, - mai ales, - vor roi gânduri de curăţenie în rostul trecător al vieţii acestuia. Un moment va trece prin sufletele noastre fiorul credinţei în muncă şi în cinste, siguranţa în izbânda idealului pentru care ne sacrificăm chiar şi când nu ajungem să-l vedem realizat. Amintirea celui încă viu între noi şi recunoştinţa păstoriţilor săi ne vor îmbărbăta în apostolia legii străbune. Osemintele fostului paroh A. Stanca vor sosi la Petroşeni Sâmbătă, în 10 Noiembrie (…), la ora 8 dimineaţa, cu trenul personal. În gară vor fi: membrii familiei, preoţi, comitetul parohial ortodox, epitropia, credincioşi şi alţi cinstitori ai memoriei lui. Din gară cortegiul va pleca la ora 9 şi va trece prin străzile: Crişan, Mihai Viteazul şi Regele Ferdinand, până la biserica Sf. Nicolae. Aici se va oficia sf. Liturghie şi părăstasul, se vor ţine cuvântările şi apoi coşciugul se va aşeza în criptă. Suntem convinşi că şi cititorii noştri vor lua parte în număr cât se poate de mare la trista ceremonie, iar cei care vor fi împiedicaţi, vor afla, nu peste multă vreme, vredniciile păr. Avram Stanca în monografia Bisericii ortodoxe din Petroşeni, care este în lucrare şi se va tipări în curând. Odihna răposatului să fie îndemn la munca celor vii!”.

„Patria” despre Avram Stanca „Patria” a fost organul Partidului Naţional Român. Apărea la Cluj-Napoca din 1919, iar în 1923 îi avea scrişi pe frontispiciul ziarului, ca director politic, pe Ion Agârbiceanu, iar ca „redactor răspunzător”, pe Mihail Em. Procopiu. Cu două zile înaintea reînhumării osemintelor preotului Stanca, la 8 noiembrie 1923, „Patria” publică articolul „Pomenirea unui luptător. Preotul Avram Stanca din Petroşeni”. Faptul că un cotidian important şi cu influenţă (cel puţin în Ardeal) alocă spaţiu tipografic acestui eveniment, arată respectul de care s-a bucurat preotul Avram Stanca şi peste graniţele Văii Jiului: „Dacă în Ardeal am avut şi avem încă o conştiinţă naţională şi o tenacitate civică ce fac cinste neamului nostru, aceasta se datoreşte numai faptului că am avut întotdeauna conducători luminaţi şi cu dragoste pentru popor. Au fost timpuri când aici, în Ardeal, preoţi şi învăţători făceau un adevărat apostolat pentru cultura românească, întreţinând neatinsă credinţa în izbânda cauzei noastre. Un luptător pentru cultură a fost preotul Avram Stanca din Petroşeni, a cărui amintire o sărbătoreşte zilele acestea poporul din Valea Jiului. Avram Stanca, născut în 1843 în Sebeş, şi-a făcut studiile teologice la Sibiu. Prin anul 1873 mitropolitul Andrei Şaguna l-a trimis în Valea Jiului, unde începuseră exploatările miniere şi poporul începuse să-şi uite de cele sfinte. Nici în Petroşani, nici în jur,

nu era şcoală şi biserică pe vremea aceea. Tânărul preot şi-a luat ca ţintă a vieţii luminarea acestor români. Prin munca sa neîncetată s-au ridicat în scurtă vreme biserici în Petroşeni, Vulcan, Lupeni, Aninoasa, Băniţa şi şcoale la Petroşeni, Băniţa şi Dealul Babii. Mai târziu, încercarea stăpânirii de a maghiariza aceste şcoale s-a lovit de neînduplecarea dârză a poporului condus de preotul Stanca. În 1916 a avut suprema fericire să primească armatele române, dar după retragere, nemţii l-au alungat din Petroşeni. În drum spre Sebeş, din cauza amărăciunilor, şi-a dat sfârşitul. Poporul recunoscător i-a ridicat o criptă lângă biserica zidită de el. Sâmbătă (articolul a apărut cu două zile înainte de ceremonia reînhumării, în ediţia de joi din „Patria” – n.r.), cu deosebită solemnitate va avea loc ceremonia înhumării. Cinstirea memoriei acestui luptător va fi o adevărată sărbătoare românească pentru comunele din Valea Jiului”.

Mult aşteptata zi a reînhumării Şi soseşte şi mult anunţata şi aşteptata zi. În „Cortegiul funebral de Sâmbătă 10 Noiembrie”, „Graiul muncitorimei” relatează succint desfăşurarea evenimentului: „Sâmbătă cu trenul de 8 oare au sosit rămăşiţele pământeşti ale reposatului păr. A. Stanca. De la gară s-a format un frumos cortegiu în fruntea cărora erau toţi preoţii din această regiune în frunte cu protopopul de la Haţeg d-nul Popescu şi un număr considerabil de credincioşi. În biserică s-a oficiat serviciul religios şi au vorbit mai mulţi preoţi arătând frumoasa activitate a defunctului atât pe teren religios cultural, cât şi pe teren naţional. După această solemnitate la care a asistat un numeros public şi-o seamă de autorităţi sicriul părintelui Avram Stanca s-a aşezat în cripta din faţa bisericii ortodoxe”. Un spaţiu mai amplu oferă „Gazeta Jiului”, care publică două materiale jurnalistice, o relatare a evenimentului şi un editorial. Relatarea are un titlu sugestiv, „Recunoştinţă pioasă”, şi este mai bogată în informaţii decât aceea din „Graiul muncitorimei”: „Am anunţat cititorii noştri că în 10 Noiembrie se vor aduce, de către credincioşi şi familie, osemintele păr. A. Stanca, care a păstorit 40 de ani credincioşii ortodocşi din Petroşeni. Bănuiam că serbarea aceasta va fi frumoasă, dar că proporţiile ei vor lua dimensiunile pe cari le-am văzut cu ochii, nu visam. Toate autorităţile: cler, armată, administraţie, apoi cetăţenii fără deosebire de confesiune şi naţionalitate, şi-au făcut o datorie din a fi la locul de odihnă vecinică a rămăşiţelor pământeşti ale merituosului preot. Din


luni, 23 decembrie 2013

gară cortegiul a pornit, în sunetele muzicii admirabile a societăţii Petroşani, spre Biserica ortodoxă, unde este şi cripta sfinţită de păr. Mitropolit Bălan. Opt preoţi în odăjdii luminate, având în frunte pe păr. protopop al Haţegului Dr. C. Popescu, au făcut sf. Liturghie în Biserică, apoi au slujit parastasul. Cuvântarea de comemorare a fost foarte înduioşătoare. A mai vorbit, pătrunzător, d. primar P. Iacob, în numele comunei şi al comitetului parohial, apoi păr. M. Pelger (evanghelic), arătând meritele celui adus între ai săi. După ceremonie s-a servit o modestă pomană în locuinţa păr. I. Duma. În şirul celor care au petrecut osemintele păr. Stanca s-a remarcat vigurosul scriitor şi poetul de mare preţ A. Maniu, sosit de la Cluj pentru a asista la o manifestaţie a sufletului ardelenesc”. Dat fiind importanţa acestui eveniment, „Gazeta Jiului” alocă acestuia editorialul „Puterea sufletului”, semnat de Marin Spătaru: „Cine va urmări cu atenţie şi va adânci rostul întâmplărilor din săptămâna trecută în Valea Jiului, va trebui să cadă pe gânduri. Cum? Se poate ca în timp ce urmează trataturile dintre patroni şi muncitori să se petreacă în regiunea noastră atâtea fapte în alt domeniu decât cel material? Şi, ceea ce pare mai de necrezut, se poate ca la acte de natură curat spirituală să ia parte atâta lume muncitoare, despre care se crede greşit că are numai altfel de preocupări? Minunea s-a

PRĂVĂLIA CU ISTORII III toate. A crescut generaţii, s-a fărâmiţat în mii de suflete şi a ajuns, după moartea prea timpurie, să fie pomenit de cei fără de ştiinţă multă de carte în rugăciunile lor. O viaţă simplă de om al datoriei, asemenea aceleia unui soldat neadormit care păzeşte comorile unei fortăreţe. Şi ce comori a păstrat Avram Stanca! Ceea ce pare azi fără preţ, fiindcă suntem la noi acasă, credinţa şi legea strămoşească au fost apărate de el cu primitivele arme ale căldurii inimii şi ale bunului simţ. Moştenirea din bătrâni a sporit-o, iar neamului românesc i-a făcut cinste. Memoria lui îngenunchiază pe toţi cei care nu simţeau şi nu lucrau în căile creştine şi naţionale, sau îi îndreptează. Hotărât, am avut o săptămână Stanca. În curgerea ei a planat asupra noastră spiritul vieţii lui: al înţelegerii şi al muncii fără preget. Iar când masele largi ale populaţiunii noastre au manifestat aşa de larg pentru ideile practicate de el, cine s-ar mai putea îndoi de puterea şi biruinţa sufletului asupra materiei, în chiar ţinutul nostru? Am avut un moment de înălţare care ne onorează, şi care va fi urmat de altele. Sus să avem inimile?”.

1943. O sută de ani de la naştere

întâmplat, totuşi. S-au înfiinţat parohii noi, s-au sfinţit Biserici restaurate, s-au ţinut soboare preoţeşti, a fost o adunare generală a unei asociaţii culturale cu participare fără precedent de numeroasă, populaţia noastră, învristată de delegaţii multor comune, s-a înşiruit şi a urmat aducerea acasă a osemintelor unui vechiu preot vrednic, toate acestea prezentând un interes neobicinuit în zilele de azi. De fapt am fost stăpâni de forţa unui spirit, care pluteşte deasupra intereselor trecătoare. Pare că Duhul Domnului s-a purtat peste noi… Nu credem că împrejurarea aceasta a fost trecătoare. Ea este rezultatul unei activităţi stăruitoare şi conştiente, care se urmează în Valea Jiului zi de zi. Aici, unde sectele religioase nu mai au frâu, a fost nevoie să se înceapă şi o lucrare sistematică de sănătoasă clădire sufletească. Peste mocirla mai adâncă decât un iezer de munte a intereselor trecătoare a trebuit a trebuit să se clădească podul privirii spre cele înalte, spre cer. După o sarcină grea, încovoietoare, sufletul s-a destins. A lepădat tot ce-l încătuşa şi, cu ochii aţintiţi în viitor, a prăznuit amintirea realizărilor sale. Căci frumoasa serbare de-acum o săptămână, atât de bogat cercetată, aceasta înseamnă. Nu s-a transportat numai un simplu coşciug, în care se aflau oasele părintelui Avram Stanca, ci s-a dat criptei îndemnătorul exemplu al unei vieţi de cinste şi de muncă. A fost serbată pomenirea unui om de ispravă. El nu a făcut ceea ce se cheamă acum fapte mari. A străjuit doar lângă Biserica şi Şcoala lui românească, timp de 40 de ani şi mai bine, şi s-a făcut tuturor

Comunitatea petroşeneană nu-l uită pe preotul Avram Stanca, marcând cum se cuvine un secol de la venirea pe lume a vrednicului de pomenire preotul al parohiei Petroşani. Cum la 24 decembrie 1943 se împliniseră o sută de ani de la naşterea lui Avram Stanca, preotul Traian Moşic, activ colaborator al publicaţiei petroşenene „Avântul”, publică în primul număr al acesteia din 1944 un emoţionant remember-relatare despre „Prăznuirea unui centenar la Petroşani”: „Împlinindu-se la 24 Dec. 1943 o sută de ani de la naşterea aceluia care a fost primul preot paroh al parohiei Petroşani şi tot la 24 Dec. 27 ani de la adormirea lui, păr. prot. onorific Avram Stanca, credincioşii ortodocşi din Petroşani l-au comemorat cu toată cuviinţa. Prăznuirea a avut loc la biserica ortodoxă din Petroşani, în ziua de 26 decembrie. Cu acest prilej s-a slujit un parastas pentru sufletul fericitului adormit de către păr. prot. Ion Duma, păr. Gheorghe Rain din Bouţari – Hunedoara, păr. Traian Moşic – Petroşani, păr. Ion Negrilă din Buzău şi diaconul prof. Dancu din Petroşani. În faţa unei foarte numeroase şi selecte asistenţe şi a familiei, păr. diacon Nicolae Mladin, profesor la Academia Teologică din Sibiu (viitor Mitropolit al Ardealului, fiu de miner, care şi-a făcut studiile liceale la Petroşani – n.r.), a ţinut o înaripată şi emoţionantă cuvântare, în care a arătat meritele aceluia care a fost părintele ortodoxiei din Valea Jiului. Părintele diacon Mladin, cu verva-i arhicunoscută, începe să captiveze de la început, spunând: A vorbi despre viaţa şi lupta părintelui Avram Stanca este tot una cu a prezenta rezumativ zbuciumul de biruinţă a vieţii autentic româneşti pe aceste meleaguri, nu numai la Petroşani, ci pe toată Valea Jiului. A vorbi despre preotul Avram Stanca este a zugrăvi pe pânza vremii sale chipul de lumină al vechiului Părinte dreptcredincios, fără prihană al Bisericii străbune, Păstorul cel bun care sufletul şi-l pune pentru popor. De aceea mărturisesc dintru început că puţinele şi meşteşugitele mele cuvinte nu pot fi decât o schiţă îngheţată a vieţii, care a fost flacără şi jar, un ecou îndepărtat şi palid al unui suflet care a fost şuvoi de faptă şi credinţă. Ce ar putea adăuga cuvintele la roada unei vieţi întregi, care glăsuieşte şi azi cu atâta evidenţă? Tot ceea ce este realizare ortodoxă în Valea Jiului poartă pecetea strădaniei lui, - mărturisire a vredniciei lui. Cuvintele n-au altă pretenţie decât să tălmăcească graiul

faptelor. Nu cuvântul, ci faptele sunt cele ce împletesc o neveştejită cunună de laudă pe fruntea omului. Şi părintele Avram Stanca a fost un astfel de om. Şi oratorul schiţează în cuvinte înălţătoare viaţa păr. A. Stanca. Descendent dintr-o veche familie preoţească din Sebeş-Alba, ucenic al marelui Arhiereu Andrei Şaguna, colaborator al lui Avram Iancu, naţionalist prin simţire, preot prin chemare şi dascăl prin vocaţie, venind în Valea Jiului în anul 1875, preotul A. Stanca a dat viaţă bisericii, şcoalei româneşti şi însuşi românismului din aceste părţi. Strădaniile păr. A. Stanca în Valea Jiului coincid cu cea mai acerbă luptă anti-ortodoxă şi antiromânească din acele vremi pe Jiuri. Dar pe lângă munca grea de preot şi învăţător român, întâmpinată de atâtea greutăţi – de neînchipuit azi -, păr. Stanca a condus ani îndelungaţi protopopiatele Haţegului şi Hunedoarei, ambele cu mai multe zeci de parohii. Adevăratul precursor al acestor viitoare protopopiate mari, împreună cu al Jiului de astăzi, a fost păr. A. Stanca. Despre vrednicia lui vorbesc faptele şi starea înfloritoare de azi a tuturor bisericilor şi parohiilor zidite, renovate şi organizate de el. Conştiinţa ortodoxă şi românească a ţăranilor şi muncitorilor români asupriţi în ţara lor din partea tuturor străinilor venetici din Valea Jiului a fost trezită la viaţă de preotul A. Stanca. Prin străduinţele şi ajutorul moral şi material larg acordat de păr. Stanca s-au ridicat apoi atâţia români vrednici: preoţi şi dascăli din poporul păstorit de el. Secretul succesului preotului Stanca a fost viaţa lui necontenită în legătură cu Dumnezeu prin post şi rugăciune ca a unui sfânt. Bunătatea şi răbdarea supraomenească i-au fost virtuţi care l-au ajutat în lupta grea şi l-au încununat cu laurii biruinţei. Moare la 24 Decembrie 1916 la Sebeş-Alba. Iar trupul său odihneşte azi la umbra bisericii din Petroşani, zidită de el. La acest pios praznic al ortodoxiei jiene a luat parte întreaga familie din Petroşani şi jur a răposatului, precum soţia, venerata preoteasă Ioana şi fiii săi: păr. protopop Stavrofor dr. Sebastian Stanca – Sibiu, dr. Dominic Stanca – Orăştie şi prof. universitar dr. Constantin Stanca – Bucureşti etc.”.

1944. Moartea preotesei Ioana Stanca 28 de ani a trăit preoteasa Ioana fără soţul său Avram. În vara anului 1944, la 29 iunie, „Avântul” anunţă trecerea la cele veşnice a preotesei Ioana Stanca: „+ Ioana pr. A. Stanca, văduva primului preot ortodox al oraşului Petroşani, Avram Stanca, a încetat din viaţă la 16 iunie a.c., în vârstă de 88 ani. Slujba prohodului a fost oficiată de 7 preoţi, în biserică, unde se afla depus pe catafalc corpul neînsufleţit al defunctei. Cu această ocaziune, păr. Teofil Ioanoviciu a ţinut o impresionantă cuvântare, arătând activitatea şi trecutul plin de fapte bune şi româneşti al decedatei. Regretată sincer de întreagă Valea Jiului, preoteasa Ioana Stanca, care s-a bucurat de o sănătate deplină până acum 3 săptămâni, era prezidentă de onoare a Reuniunii femeilor ortodoxe române din localitate, înfiinţată de ea acum 40 de ani, şi era decorată cu Meritul Cultural. În viaţă a desfăşurat o lăudabilă activitate pe tărâm social şi naţionalbisericesc împreună cu soţul său, decedat acum 28 de ani, fiind o soţie şi o mamă model”. Dintr-o altă ştire mai aflăm că preoteasa Ioana a fost îngropată lângă soţul ei: „Preoteasa Ioana Stanca era mama pr. dr. Sebastian Stanca, a distinşilor doctori cu mare renume în toată ţara: Constantin Stanca şi Dominic Stanca şi a d-nelor Elisabeta Raţiu şi Elena Duma, soţia păr. prot. Ion Duma. Înmormântarea a avut loc Duminică 18 iunie a.c., ora 16, în cripta de lângă biserica ortodoxă, alături de soţul său. Transmitem familiei îndurerate condoleanţele noastre!”. Marian BOBOC


IV PRĂVĂLIA CU ISTORII (urmare din pagina I) nostru adunaţi aici, cu acésta ocasiune solemnă, a Vĕ zice un călduros „Bine aţi venit!” Excelenţia Vóstră în mijlocul nostru, ca un tată bun între fii sĕi, deci pentru binele bisercei nóstre şi a neamului nostru preste tot, rugăm pe D-zeu sĕ vĕ lungĕscă firul vieţii scumpe (şi mitropolitul Meţianu şi preotul Stanca au plecat la Domnul în acelaşi an, 1916 – n.a.) încă multe zile bune pe acest pămĕnt. Întru mulţi Stăpĕne să trăiţi! A mai vorbit şi primarul Jakabffy, accentuând armonia şi pacea, ce esistă în Petroşeni între toţi cetăţenii, fără deosebire. Acésta armonie a făcut pe toţi sĕ iésă întru întimpinarea Emin. Sale, ca încă dela descălecarea lui în Petroşeni, sĕ se bucure împreună cu fii-i sufleteşti din acest ţinut. Salută de bun venit pe Eminenţia Sa şi’-L rógă sĕ ia comuna sub înaltu-i scut archieresc. Înaltpreasfinţia Sa a răspuns ambilor, mulţumind pentru neaşteptata primire şi dând şi din parte-i espresiune bucuriei ce-o simte, când vede că cetăţenii patriei trăiesc în legături de sinceră frăţietate. Astfel ar trebui să fie pretutindenea: căci în direcţiunea acésta a muncit în lungul şir de ani ai activităţii Sale publice şi în acésta direcţiune trebue să lucre toţi factorii dătători de ton, căci de la frăţietatea şi bunàînţelegere dintre tóte neamurile conlocuitóre atârnă viitoriul şi progresul patriei, care pe toţi ne strânge în sînul seu, şi pe care toţi o iubim în aceeaşi mĕsură. Între aclamaţiunile tuturor şi între acordele musicei a întrat Eminenţia Sa cu suita întrégă în un lung şir de trăsuri în comună până la casa părintelui Avram Stanca, unde împreună cu secretarul dr. Cristea, a fost găzduit, iar ceilalţi domni din suită au fost adăpostiţi în localităţile direcţiunei stabilimentelor de cărbuni, puse la dispoziţia óspeţilor. Îndată după sosire s-a format un conduct cu lampióne din partea tuturor băieşilor, îmbrăcaţi în frumósa lor uniformă. În frunte cu escelenta lor musică, care póte rivaliza cu cele bune musici militare, au făcut înaintea caselor părintelui Stanca o frumósă serenadă. Oficialul de mine Petru Iacob (oare să fie vorba de viitorul primar al Petroşaniului între 1918-1924? – n.r.) a adresat Înaltpreasfinţiei Sale o frumósă vorbire rostită cu vervă şi însufleţire, în care în general în numele tuturor băieşilor şi în special în numele tuturor băeşilor şi în special în numele celor vre’o 400 băieşi ortodoxi îi mulţumeşce pentru că a ascultat rugarea lor, de-a veni însuşi la îndeplinirea actului de sfinţie a bisericei, pe care din crucerii muncei lor au ridicat-o. Redăm în cele din următóre discursul dlui Iacob: Î.P.S Dle Archiepiscop şi Metropolit! Când ni s’a publicat pentru întâia óră înalta hotărâre a Excelenţiei Vóstre, cu acésta ocasiune sfântă veniţi ca un părinte bun şi iubit şi în mijlocul acestui popor din Valea Jiului, unde pentru prima óră suntem fericiţi a primi şi a avea cu scumpătate pe capul bisericii nóstre – toţi, cu mic, cu mare, tineri şi bĕtrâni, bărbaţi şi femei, am săltat de bucurie. Acum însă întrupat fiind cuvĕntul, nu avem nici vorbe, cu care sĕ Vĕ descoperim cât este de mare bucuria nóstră. Nici când n’am simţit o mai mare mulţumire sufletéscă, ca în momentul acesta, când Excelenţia Vóstră ne împărtăşiţi binecuvĕntarea archieréscă, aici la vetrele nóstre. Ştim şi suntem convinşi, că dorinţa Excelenţie Vóstre este ca sĕ conveniţi cât mai des cu poporul spre a-i da poveţe, sfaturi şi învĕţături folositóre; cunóscem însă şi aceea, că multele afaceri óficioase împreunate cu mare şi grea răspundere puţin timp Vĕ lasă spre îndeplinirea acestei plăcute dorinţe. Pe lângă tóte acestea, nu a Ţi pregetat a veni şi a face o călătorie atât de îndepărtată şi obositóre până în aceste regiuni, în oraşul nostru (deşi era comună în relatare apare ca… oraş, Petroşaniul devenind oraş în ianuarie 1924 – n.r.), Petroşeni, spre a ne deschide uşa spre ascultarea cuvĕntului lui D-zeu, şi pentru mângăerea şi isvorul mântuiri nóstre sufletesci. Pentru tóte acestea cu veneraţiune venim a ne exprima descoperindu-Vĕ simţămintele nóstre de recunoscinţă şi mulţămită faţă de neobosita activitate a Excelenţiei Vóstre adusă cu atâta drag şi ardére şi cu rezultat satisfăcător pentru fericirea poporului scumpei nóstre patrii. Cu aceeaşi veneraţiune, cu aceleaşi sentimente de recunoscinţă, uniţi în cugete, uniţi în simţiri, venim a depune omajiile nóstre înaintea Excelenţiei Vóstre, rugând pe prea bunul şi înduratul Dzeu sĕ vĕ lungĕscă firul vieţii încă mulţi şi fericiţi ani! Înaltpreasfinţia Sa le-a mulţumit pentru neaşteptata şi festiva primire şi întĕmpinare, i-a încurajat în munca or grea şi obositóre şi i-a binecuvĕntat pe toţi”. Aşa s-a încheiat călătoria din prima zi a Mitropolitului Ioan Merţian. O zi, să recunoaştem, obositoare, cu multe evenimente şi discursuri. Însă o oboseală plăcută… Astfel, putem bifa primele două puncte din programul întocmit de părintele Avram Stanca: „1. Sâmbătă seara, la ora 9, 21 iulie, soseşte la Petroşani cu trenul de la Simeria, Excelenţa Sa Arhiepiscop Ioan Meţianu, însoţit de mai multe oficialităţi ale bisericii ortodoxe. Oficiile de gazdă vor fi asigurate de preot Avram Stanca, parohul comunităţii ortodoxe locale; 2. Distinşii oaspeţi, acompaniaţi de fanfara minerilor şi de localnici cu lămpi, se vor deplasa într-o procesiune către locuinţa preotului local, amenajată sărbătoreşte. Jacob Peter va ţine un discurs de bun venit”. Duminică 22 iulie. Sfinţirea bisericii Din fericire şi evenimentele care s-au desfăşurat duminică, 22 iulie, sunt relatate de „Telegraful Român”: „Duminică diminéţa s-a început acţiunea sfinţirii bisericei

nóuĕ. Deja la órele 8 întrégă preoţimea, ce avea se oficieze, se afla în biserică, unde s-a îmbrăcat în tóte ornatele de liturgie şi în procesiune, în frunte cu praporii bisericei şi între sunetele sĕrbătoresci ale clopotelor a eşit întru întâmpinarea mirului bisericii şi archiereului, care la sosire a fost viu aclamat de cei presenţi. Înaltpreasfinţia Sa se îmbracă în mantie şi luând cârja archipăstoréscă, binecuvĕntând şirul publicului adunat intră în biserică şi îndeplinesce actul sfinţirii, cetind rugăciunile prescrise conform tipicului (…) stropind cu apă sfinţită biserica etc. După actul sfinţirii a urmat liturghia. Pe lângă archiereul pontificant au mai oficiat următorii: Ioan Papiu, Til V. Gheaja, Sergiu Medean, Vasile Domşa, protopopi tractuali, Avram Stanca, parochul locului, George Oprea, parochul Hunedórei, şi preoţii Zacharie Muntean, Ioachim Cerbicean, Ioan Medrea, George Medrea, Ioachim Ungur, George Popovici, Petru Popovici, Dionisiu Ungur, Ioan Mihailescu, Simeon Suciu, Ioan Preda, Mihail Muntean; ca diaconi au funcţionat Elie Cristea şi George Puşcaş. Ultimul după cheruvic a fost chirotonit preot, avĕnd a fi instituit paroch în Sânta Maria, tractul Unguraşului. Cântările le-a prĕvăzut un grup de tineri clerici din seminariul arhidiecesan, invitaţi anume în acest scop. După liturghie, Înalt Prea Sfinţia Sa a ţinut credincioşilor adunaţi o cuvântare, lăudând zelul celor ce s’au străduit pentru ridicarea bisericei nóuĕ, care faţă de cea veche de lemn, mică, ruinată, este semn de îmbucurător progres. Îndeosebi scóte la iveală deosebitele merite ale părintelui Stanca şi ostenelele sale mari întru îndeplinirea dorinţelor tuturor de-a avea şi credincioşii sei o biserică, ca şi celelalte confesiuni din loc. De curând tóte confesiunile din Petroşeni ş’au ridicat bisericii frumóse, şi cine după aceste monumente ar fi judecat cu puţin înaintea de acésta pe locuitorii din comună, acela n’ar fi putut deduce că Românii forméză baştina ţinutului, că Românii se află pe teritoriul, unde înainte cu 2 milenii s’au plămădit începuturi ale némului românesc. Azi şi biserica ortodoxă română s-a ridicat conform cerinţelor timpului, onóre băeşilor şi conducătorilor lor neobosiţi. Înaltpreasfinţia Sa îndémnă apoi pe toţi la bună înţelegere; îndeosebi dă espresiune dorinţei, ca poporul ţăran să sprijinéscă pe băeşi, ca astfel mână în mână se pótă înainta mai uşor pe calea progresului. Îndémnă apoi poporul la cultură, sprijinind înaltele-i sfaturi cu clasicul exemplu, ce ni-l ofera însuşi Petroşenii. Înainte cu vr’o 2 decenii locul oraşului de azi era déluri şi coline selbatice, unde numai vitele, oile, caprele sprintene, căutându-şi păşunea, rostogoléu pe deal la vale pietrile, de vécuri dormitânde, conturbând liniştea sfântă din jur. Românul, răzimat pe ciomagul sĕu, urmărea păscutul oilor sale, privind în albastrul nemărginit şi de el neînţeles, ţesĕnd în fantasia-i vie şi desvoltată din şóptele păraelor spumegânde, povesti de bălauri, feţi frumoşi şi zine năsdrăvane, cari şi-au avut culcuşurile în ascunzişurile văilor pline de farmec şi neîntrecută frumuseţă naturală, şi cari cu forţele lor magice şi supranaturale au retezat şi oblit piscul înaltului şi maiestosului Retezat şi au ridicat cetăţui, din cari azi numai ruinele au mai rĕmas. Dar, pe când Românul idealist, dormia perdut în visuri de poveşti, pline de fantasie şi de minunaţii, şi absolut nenădăjduindu-se, că sub pietrile deşteptate din somn de cele 10-20 capre, ce le păstoria, zac miliarde de bogăţii, pe cari, deşi ochi avea nu era în stare sĕ le observe: pe atunci au venit străinii scrutători, realişti şi cunoscători ai solului pe care îl calcă, şi lăsând altora privirea în nori visătóre şi nimic aducătóre, au deschis adĕncurile pămĕntului, scoţând şi valorând imensele bogăţii, cari de mult aşteptau exploatarea din partea pricepĕtoriului iscusit. Pe dealurile pustii se ridică oraş şi în locul liniştei de odinióră se desvóltă viaţa plină de mişcare vie… Şi cine a adus pe îndepărtaţii străini acolo, că se scie mai bine, decât cei ce de milenii au călcat locurile acelui ţinut, ce avere ascunde negrăitorul pămĕnt? Cartea… Scóla… care trage de pe ochi albéţa seculară şi limpezind privirea, o ageresce, încât razele ei pĕtrund şi în adĕncurile cele mai ascunse ale pămĕntului. Călăuzit de asemenea şir de idei, Înaltpreasfinţia Sa a arătat marea binefacere ce-o revarsă scóla şi cultura asupra celui ce-o primesc, a dat pe lângă acésta mulţime de alte binevoitóre sfaturi şi îndrumări, dictate de dorul de a vedea şi turma-i păstorită scósă din braţele indiferentismului şi îndreptată pe calea înaintării. După predică a urmat stropirea poporului cu apă sfinţită şi împărţirea anaforei; ér la órele 12 serviţiul s’a terminat”. Şi astfel fu pus în operă şi punctul al treilea al programului comitetului de organizare: „Duminică dimineaţa, 22 iulie, ora 9, la nouă biserică va fi oficiată Sfânta Slujba împreună cu Slujba de sfinţire a noului locaş de cult de către Excelenţa Sa, ajutat de un sobor de preoţi”. Recepţiuni. Vizite După sfinţirea bisericii, s-a trecut la punctul al patrulea al programului: „După-amiază, la ora 1, oficialităţi locale şi din afara oraşului vor fi primite la discuţii de către Excelenţa Sa, în ordinea pe care Excelenţa Sa o va stabili”: „La 12 ½ au urmat recepţiunile. Afară de ai noştri (ortodocşii – n.r.) s’au prezentat deputaţiunea bisericei gr. cat. condusă de protopopul locului Iacob Radic, a bisericei rom. cat. condusă de protopopul Ioan Szács, preotul luteran, preotul reformat Mihail Kosa, Direcţiunea minelor de cărbuni în frunte cu directorul Ioan Andreics, Pretura, Primăria condusă de Jakabffy Reszö, învĕţătorul scolelor de stat Victor Nándor etc.”. Întrucât „După recepţiuni Înaltpreasfinţia Sa a reîntors visita căpeteniilor bisericesci şi civile şi directorului dela băi, care ortodox fiind a dat concurs şi bisericilor nóstre întru ridi-

luni, 23 decembrie 2013 carea bisericei lor”, putem concluziona că a fost pus în practică şi punctul numărul 5 al programului vizitei mitropolitane: „Excelenţa Sa va analiza oportunitatea vizitării a diferite obiective locale în interesul bisericii”. Un exemplu nu doar de politeţe protocolară, dar şi de maximă operativitate, atât primirea delegaţiilor, cât şi vizita mitropolitului Meţianu fiind efectuate într-o oră şi jumătate. Banchetul la Restaurantul Hotelului „Wagner”. 150 de tacâmuri După atâta alergătură, bănuim că punctul nr. 6 al programului – „Ora 2. Prânz festiv la Restaurantul Wagner. 5 coroane tacâmul” – a fost pus cu plăcere şi cu… poftă în fapt: „La órele 2 s’a început banchetul de la Hotel Wagner. Erau 150 de tacâmuri. Capela băieşilor a delectat pe meseni cu cele mai alease piese, reproduse cu un farmec şi corectitate cari au stors admiraţiunea tuturor. Primul toast l-a rostit Eminenţia Sa pentru Maiestatea Sa şi înaintarea patriei, care este o mamă bună pentru tóte popórele şi naţionalităţile, ér toastul a fost ascultat de toţi în picióre. Protopopul locului, dl Gheaja, a vorbit pentru Înaltpreasfinţia Sa astfel: Nu una, ci mai multe generaţiuni din ţinutul acesta al Jiului au murit cu dorul, de a vedé un archiereu român ortodox. Ceea ce nu le-a fost dat lor, dat îi este acestei generaţiuni, nóuĕ tuturor avĕnd cu toţii fericirea şi mângăerea, a Vé avea pe Excelenţia Vóstră aci în mijlocul nostru ca pe prea bunul nostru Archipăstoriu şi cap al Archidiecezei şi Metropoliei nóstre. Ca pre un sfânt Vĕ privim între noi, că sfânt este darul ce îl aveţi, sfânt actul ce l’aţi îndeplinit, sfântă problema chemărei, de a representa şi propaga sfinţenia, dreptatea şi adevĕrul şi iubirea creştinéscă, sfântă activitatea de ½ secol, sfântă şi bogată în roduri viaţa Excelenţiei Vóstre. În acésta sfântă chemare şi activitate Vé urez, Excelenţă, ca spre fericirea bisericei şi poporului credincios şi spre salutea patriei nóstre, Dumnezeu sĕ Vĕ ţină viaţa, cea scumpă nóuĕ tuturor, întru mulţi fericiţi ani. Părintele Stanca ţine un toast pentru suita Eminenţiei Sale, şi pentru consistoriu. Protopopul Ioan Papiu a accentuat deosebita atenţie, ce s’a dat capului bisericii nóstre din partea organelor administrative comitatense începĕnd dela intrarea în comitat şi până la Petroşeni. Ca fost protopresbiter îndelungată vreme în acest comitat mulţumesc pentru acésta binevoitóre atenţie şi închină pentru contele suprem Bethlen şi pentru representanţii presenţi ai administraţiei publice. Secretariul Dr. Cistea scóte la ivélă alipirea şi dragostea băieşilor cătră biserica strămoşească şi archipăstorul aceleia şi zelul lor pentru ridicarea în Petroşeni a unei biserici după cerinţele timpului. Călăuziţi de aceste sentimente şi de dorul de-a nu remânea înapoia băieşilor de celelalte confesiuni încă la 1884 au conceput idea ridicării unei biserici nóuĕ, pe care acum după multe greutăţi au terminat’o. Arétă, că în acest scop au dat sucursul sĕu şi direcţiunea minelor şi în special actualul director Ioan Andreics, contribuind ca şi ortodoxii se aibă un locaş divin, care cu demnitate se ocupe loc în şirul celorlalte edificii bisericesci şi astfel şi prin acest monument sĕ se dovedéscă armonia şi frăţietatea dintre diferitele confesiuni şi naţionalităţi din Petroşani. Închină pentru directorul Andreics. Protopopul Domşa al Orăştiei, scoţĕnd la ivélă notele comune ale diferitelor biserici din ţéră, toastéză pentru representanţii confesiunilor presente. Protopopul Medean al Sebeşului scóte la iveală ostenelele protopopului tractual Gheaja şi îndeosebi meritele parochului local Stanca întru ridicarea bisericei nousfinţite, precum şi a comitetului parochial şi ale epitropului Socola care a adus şi jertfe materiale pentru biserică, închină protopopul Gheaja, parochul Stanca, epitropul Socola şi băeşii – poporeni. Medicul băilor dl Dr. Schulek, mânecând dela cuvintele lui Dr. Cristea, arată nisuinţele băieşilor pentru a scóte la ivélă bogăţiile ascunse în pămĕnt, a-le valora şi a contribui la progresul omenimei. Accentuéză armonia, ce a existat întotdeauna între băieşii care aparţin la 7 confesiuni, cari toţi în învĕţăturile evangelice ale bisericilor lor au aflat tăria muncii lor grele şi obositóre. Armonia acésta a fost totdeauna susţinută de tóte bisericile. Spiritul evangelic, în care a vorbit Eminenţia Sa în timpul scurtei petreceri în Petroşeni, a întărit temeliile acestei armonii şi frăţietăţi. Închină pentru Înaltpreasfinţia Sa. A mai vorbit preotul reformat Michail Kosa cu deosebită însufleţire şi talent oratoric tot pentru Eminenţia sa, care înainte de orele 5 – dând tuturor archirésca-i binecuvĕntare – a ridicat masa, avĕnd la órele 5-10 a pleca spre casă, unde avea să întĕmpine pe Alteţa Sa cesaro şi regéscă arhiducele Iosif”. Final deschis Din păcate, relatarea din „Telegraful Român” se încheie brusc, neoferind detalii despre cum a decurs întâlnirea dintre Mitropolitul Meţianu cu arhiducele Iosif şi nici dacă punctele 7 (În Salonul Wagner se va organiza un spectacol de muzică corală, urmat de seară de dans. Biletele de intrare: 3 coroane - biletul familial, 2 coroane - biletul individual, o coroană biletul pentru membrii formaţiilor corale) şi 8 (Luni, excursie la Surduc şi eventual la alte obiective turistice) ale programului au mai fost puse în practică… Poate că alte izvoare scrise, necercetate încă de noi, vor lumina aceste penumbre, completând documentarul nostru. Până atunci, finalul rămâne deschis… Marian BOBOC


şcoală & cultură Apare sub îngrijirea prof. Irina Boboc

pe Jiul de Est şi Jiul de Vest

Supliment gratuit al cotidianului Ziarul Văii Jiului  Anul V  Nr. 141-144   23 decembrie 2013  4 pagini 

ISSN 2068 - 3650

Anchetă în oglindă: În ce cred? Cititorii fideli îşi amintesc cu siguranţă de o altă anchetă, publicată în primăvara anului 2012 în suplimentului ZVJ „Şcoală şi cultură”, care a „sudat” două seturi de răspunsuri. Primul set fusese publicat în 1929 în revista „Vremea”, iar al doilea conţinea răspunsurile scriitorilor contemporani din Valea Jiului (şi nu doar…), provocaţi de subsemnatul să răspundă la exact aceeaşi întrebare ca şi confraţii interbelici: Credeţi că scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi? Evident, că cei mai mulţi dintre scriitorii contemporani nu aveau ştiinţă de existenţa anchetei interbelice, astfel că nu au putut fi influenţaţi de predecesorii lor. De ceva timp mi-am propus să reiau acest gen publicistic, pe care l-am numit anchetă în oglindă. Mărturisesc că între două documentări despre istoria Văii Jiului m-am relaxat răsfoind o parte a fascinantei prese literare interbelice (mulţumiri d-lui Felix Ostrovschi, care m-a ghidat în acest superb univers). Presă în care am descoperit, printre altele, mai multe anchete literare, care mai de care mai incitantă şi fermecătoare. Dintre acestea am ales pentru această ediţie de Crăciun o anchetă conţinând o scurtă, dar provocatoare întrebare: În ce cred? Prima dată a apărut în noiembriedecembrie 1931 în „Adevĕrul Literar şi Artistic”. Întrebarea – În ce cred? este readusă în atenţia cititorilor, peste doi ani, în ediţia de Paşti din anul 1933, de eleganta revistă „Vremea”. Diferenţa dintre ancheta din 1931 şi cea din 1933 constă în… semnul de întrebare. În „Adevĕrul Literar şi Artistic” lipseşte interogaţia, pe când în „Vremea” semnul întrebării însoţeşte propoziţia. Deşi, şi în 1931 şi în 1933, la anchetă (cu sau fără semnul întrebării…) au răspuns personalităţi de primă mână ale culturii române scriitori, artişti plastici, actori, profesori universitari, membri ai Academiei Române, personalităţi politice ş.a.m.d. – răspunsurile acestora nu au epuizat… întrebarea, din moment ce aceasta este reluată din nou în 1936, într-o formă uşor îmbunătăţită, „În ce cred eu”, în revista „DA şi NU”. Am repetat experimentul din 2012 şi am lansat întrebarea În ce cred? (însoţită de preambulul anchetei din “Vremea” - “Sunt multe lucruri care ne sunt indiferente, dar sunt câteva pentru care înţelegem să trăim şi să luptăm, punându-ne în slujba lor cu toată credinţa noastră, dincolo de orice argumente şi judecăţi relative. Care sunt, pentru d-voastră, aceste credinţe, adânci şi permanente”) către 30 de posibili respondenţi, cei mai mulţi scriitori, dar şi oameni de alte profesii. Dintre 30 au răspuns la întrebarea 16 (şi cu mine 17). În calitate de “gazdă”, nu ar fi politicos să comentez răspunsurile primite. Însă o comparaţie tot se impune a fi făcută: aceea între răspunsurile din epoca interbelică şi cele ale anului 2013. Cred că în această comparaţie rezidă, de fapt, farmecul şi rostul anchetei în oglindă. Bineînţeles că nici respondenţilor anului 2013 nu le-am suflat o vorbă despre existenţa anchetelor interbelice, astfel că răspunsurile lor nu sunt alterate în vreun fel de acestea. Sper că mi-a ieşit acest “joc literar”. xxx Şi acum să încerc a răspunde şi eu la anchetă. În afară de Dumnezeu (din păcate, nu am ajuns un perfomer al credinţei ca mama sau bunica mea), mai cred în rostul prieteniei, cuvântului dat, altruismului, muncii, în farmecul unei zile de toamnă, în prima ninsoare, în sinceritate, în nu ştiu ce-ul femeilor, în aroma primei cafele, în plăcerea lecturii, în solidaritate, în “dăruind vei dobândi”, în energia pe care o degajă unele aşezăminte monahale, în lucrul bine făcut. Şi, nu în ultimul rând, cred în poezie. Cred că poezia mă verticalizează. Poezia este cea care mă face să văd şi să simt lumea în adevărata ei dimensiune. Poezia este cea care mă înveseleşte când sunt trist şi mă întristează când sunt vesel. Poezia este cea care este înţelegătoare cu mine, chiar dacă uneori o mai înşel cu cărţile despre Valea Jiului (care şi ele ascund, pentru cine ştie să citească, o anumită poezie...). Poezia este aerul, apa şi focul. Cred, din ce în ce mai mult, în rostul mesianic al poetului. În faptul că poezia este Lumină veşnică şi că nu există în afara Divinităţii. Cred că poezia este un vehicul spre spaţii unde doar celor născuţi într-o zodie norocoasă li se permite accesul. De aceea, a fi poet e lucru mare. Restul e doar întâmplare... Marian BOBOC

Au răspuns la întrebarea „În ce cred?”:  Iacob Negruzzi  C.I. Nottara  C. Rădulescu-Motru  Dr. N. Lupu  Lucia Sturdza-Bulandra  Ion Jalea  Mihail Sadoveanu  O. Han  Liviu Rebreanu  Tudor Arghezi  Octavian Goga  Dimitrie Gusti  Dr. C. Angelescu  Gr. Trancu-Iaşi  J. Th. Florescu  Nicolae Davidescu  Victor Eftimiu  Tudor Teodorescu-Branişte  Şerban Cioculescu  Emil Gulian  Vladimir Streinu  Ion Vinea  George Călinescu  Ion Dimitrescu  A. Munte  Camil Petrescu  Tudor Muşatescu  Vasile Damaschin  Iancovescu  Mania Antonova  Timică  Haig Acterian  George Vraca  Elvira Godeanu  Victor D. Bumbeşti  Silvia Fulda  Mariette Sadova  A. Pop Marţian  V. Maximilian  Sorana Ţopa  Leny Caler  Ion Talianu  Nick  Liviu Andrei  Mihai Barbu  Valeriu Butulescu  Isidor Chicet  Nicolae Coande  Gilbert Danco  Ciprian Dîrjan  Dumitru Augustin Doman  Horia Dulvac  Ioan Lascu  Ilie Pintea  Ana Puşcaşu  Alin Rus  Petronela Vali Slavu  Dumitru Velea  Ionel Zmău  Nicolae Iorga  Camil Petrescu.


II

SPECIAL

luni, 23 decembrie 2013

1931. „Adevărul literar-artistic”

În ce cred

Publicăm în acest număr câteva din răspunsurile primite la ancheta întreprinsă de revista noastră printre reprezentanţii de seamă ai lumii literare, universitare, artistice şi politice de la noi. Ancheta aceasta este menită să oglindească credinţele, concepţiile şi principiile cardinale care conduc si fructifică existenţa celor intervievaţi. Dacă sunt puţine credinţi, principii şi concepţii fundamentale de la care oamenii nu abdică atât în gândirea, cât şi în atitudinile lor din viaţa de fiecare zi, sunt totuşi unele, pentru care adevăratele personalităţi îşi iau întreaga răspundere, trăind şi acţionând pe baza lor. Pe acestea din urmă, ancheta noastră tinde să le înfăţişeze în chip cât mai precis şi mai concludent.

Iacob NEGRUZZI (de la Academia Română):

- Întrebarea dvs. mă cam nedumereşte... poate şi pentru că sunt prea bătrân. Uite, peste o lună împlinesc nouăzeci de ani, memoria m-a lăsat... nu mai aud bine... văzul mi-a slăbit... Voi încerca, totuşi, să răspund. Şi pentru că peste mine au trecut ani mulţi, să-mi daţi voie să pun verbul din întrebarea dvs. la timpul trecut: „În ceea ce am crezut eu?”. Pe când eram copil, am crezut în părintele meu C. Negruzzi, care - primul - mi-a inspirat dragostea literaturii. În afară de persoana mea, în cine am crezut şi în cine cred? Am crezut şi cred în datoria fiecărui cetăţean de a-şi îndeplini obligaţiile către ţară şi de a insufla un spirit larg de omenie. Dintre oamenii mari ai vieţii politice de altădată, am avut o credinţă şi un cult pentru Titu Maiorescu şi Petre Carp. Ceea ce m-a apropiat sufleteşte de Carp şi Maiorescu era faptul că toţi trei am fost crescuţi în Germania. Nu-i vorbă, am plecat după aceea şi în Franţa, dar şcoala germană mi-a dat o disciplină şi o similitudine în structura sufletească; aceasta m-a apropiat de ceilalţi doi. Ce cred despre artă? Cred că arta nu are şi nu trebuie să aibă o misiune moralizatoare. Cred într-o artă pură. Dintre scriitorii germani, am admiraţie pentru Goethe şi Schiller; dintre francezi, recitesc întotdeauna cu plăcere pe Corneille şi pe Racine. Descartes şi Auguste Comte, dacă m-aţi întreba, v-aş spune că au avut o influenţă asupra principiilor mele de viaţă şi despre viaţă. Dintre filosofii germani, Kant, într-o mare măsură, şi Schopenhauer îndeosebi au izbutit să-mi sugereze un mod de a vedea viaţa. Mă întrebaţi dacă nu cumva s-au schimbat principiile de moralitate din vremea mea? Cred că morala nu s-a schimbat; progresul intelectual şi ştiinţific desenează însă o caracteristică a vremii actuale. Dar curios este că desfiinţând pedeapsa cu moartea - aţi văzut şi Dvs.? - a crescut criminalitatea. Să dau o pildă: în Moldova, sub Mihalache Sturdza, s-au făcut paisprezece execuţii capitale, astfel încât puteai să umbli prin pădure cu buzunarele pline de galbeni şi nu te mai fura nimeni. Astăzi: alte vremuri, alte credinţe...

C.I. NOTTARA (artist dramatic):

I. Care a fost şi este scopul vieţii mele? Nu importă dacă în viaţa mea de actor am avut, gata de realizat, un scop unic în felul său. El rămâne, totuşi, ca neexistent, deoarece nu s-a putut aduce la îndeplinire. Când eşti conştiincios şi onest, ţi se incumbă datoria să renunţi la orice miraj ademenitor, ca să triumfe numai scopul instituţiei tale, şi eu mi-am urmat atunci scopul vieţii mele de obârşie, având satisfacţia de a fi putut pune în slujba artei noastre teatrale talentul, dragostea şi munca mea, până la istovire, în 56 de ani de carieră pentru înălţarea tot mai sus a prestigiului artistic şi pentru realizarea propăşirii Teatrului Naţional.

e inil g a P I-V I

II. Ce concepţii am despre viaţă şi ce principii m-au călăuzit în viaţă? Viaţa îşi are farmecul său, numai pentru faptul că încă trăieşti, că eşti om sănătos şi rezistent, că poţi încă să te bucuri de frumuseţile naturii, de lumina zilei şi de misterele nopţii, de admirabilele născociri ale civilizaţiei, de măreaţa înfăptuire a artiştilor. Şi-apoi viaţa îţi mai dă şi prilejuri de satisfacţii nepreţuite, când eşti încă în stare să poţi ţine piept la toate înfruntările, pe care protivnicii cearcă să ţi le dea, ca apoi, cucerind izbânda, să guşti, în taină, bucuria şi mulţumirea sufletească, pentru reuşita înfăptuirilor tale. III. Care a fost principiul personal care m-a condus în creaţiile mele? Mai întâi de toate, creaţiunea unui rol trebuie să-şi aibă originalitatea ei. Actorul care se slujeşte de modele străine în compunerea rolului, ori că introduce în jocul său accente, intonaţii, gesturi şi atitudini împrumutate de la alţi actori, ori că se repetă pe sine însuşi, are cel mult măgulirea de a fi făcut o pastişare. Am căutat, cât am putut, să feresc creaţiunile mele de orice influenţă streină; am avut ca principiu, să aleg modelele pentru rolurile mele din societatea care mă înconjura, - fiindcă actorul trebuie să fie un spion neobosit al sufletului omenesc, - ori din cetitul de piese de teatru şi de romane, ori din izvoarele Istoriei, dacă rolul era din vremile trecute. Am cercat apoi să desluşesc încâlcirea patimilor omeneşti şi în pagini de Psichologie şi m-am ţinut strict de textul autorului. Nimic mai simplu pentru ca actorul să capete originalitate în creaţiunile sale. IV. Mă întrebaţi dacă teatrul poate transforma o concepţie de viaţă? Într-adevăr, teatrul poate transforma o concepţie de viaţă particulară, a unui individ sau, cel mult, a unei familii, dar nu viaţa în genere a unei societăţi sau a unui popor. Teatrul poate avea o influenţă în civilizaţia unui popor, dar transformările concepţiei de viaţă se fac ori prin evoluţiuni, ori prin evenimente zguduitoare. V. Dacă cred că Arta teatrală are misiunea de a moraliza sau trebuie să fie Artă pură? Oricâtă străduinţă s-ar întrebuinţa cu arta teatrală pentru a se răspândi morala printre oameni, nu se va izbuti: morala se obţine prin educaţie sistematică şi îndelungă a şcoalei, iar nu prin reprezentaţii de teatru, căci, îndeobşte, s-a constatat că pilduirile morale ce se găsesc într-o piesă de teatru nu lasă o impresiune adâncă şi durabilă în sufletul spectatorului, ele rămân totuşi o ficţiune de viaţă, ca şi întregul subiect al piesei, având menirea mai mult de a se distra decât de a moraliza pe spectator. Prin urmare, din acest punct de vedere, teatrul rămâne la nobila misiune de a fi o Artă pură, cu desfăşurări de peripeţii estetice care, incontestabil, impresionează adânc sufletul spectatorului, când, mai ales, simt şi bine puse la punct.

C. RĂDULESCU-MOTRU (profesor universitar):

Cred, mai întâi, în vitalitatea indestructibilă a neamului românesc. Această vitalitate îmi dezleagă „enigma românilor”, din trecutul istoric, şi îmi prevesteşte mesianismul românilor, din viitorul politic al Europei. Fără credinţă în această vitalitate indestructibilă, aş cădea în cel mai negru pesimism. Ceva mai mult: aş fi căzut în ispita de a fi revoluţionar. Credinţa în vitalitatea neamului mi-a dat linişte şi răbdare. De treizeci de ani urmăresc viaţa politică a neamului meu. În nenumărate rânduri am avut impresia că o mână nevăzută a deschis porţile de la casa de nebuni şi că, din cauza nebunilor, ne găseam cu toţii pe marginea prăpastiei... Dar „mâna nevăzută”, - m-am convins în urmă, - nu umblase la porţile casei de nebuni, ci la porţile vitalităţii neamului. Nu veneau peste noi nişte nebuni, ci români neaoşi şi plini de viaţă, care doreau să se încerce în a conduce sau măcar în a sfătui pe


SPECIAL III

luni, 23 decembrie 2013

compatrioţii lor în ale politicii. „De ce tu şi nu eu?”, cu această frumoasă lozincă a tinereţii îşi făceau drum politicianii... Şi nu un drum de călătorie îndelungă, pe care să-l poţi regăsi şi controla, ci un drum la întâmplare, după fantezia momentului. Istoricii ne spun că n-a fost popor mai chinuit în dezvoltarea sa ca acel românesc. N-a fost mădular din el, care să nu fi fost supus la suferinţă, la foame, şi sărăcie. Şi cu toate acestea, ce înclinare puternică la el spre risc: spre ce o fi să fie, - hai să mai încercăm şi cu ăştia! Din suferinţă a ieşit vitalitatea. Absurd; de aceea tocmai cred. Fiecare român în parte este prea puţin poetic şi totuşi poezia populară a neamului românesc este un giuvaier pentru lumea întreagă. Fiecare român în parte n-are o încredere prea mare în puterile sale proprii, - din el şcoala face un sceptic şi un paradoxal, - şi totuşi neamul românesc, luat în întregime, este cel mai tradiţionalist neam de pe lume. Există în el o energie, care se afirmă dincolo de creaturile lui individuale! Ce-i pasă codrului de rămurelele bătute de vânt? Mai cred, în al doilea rând, în originalitatea viitoarei culturi româneşti. Cred, deşi toate aparenţele sunt contrarii. Popor mai analfabet ca acel românesc rar se va găsi în Europa. El a vegetat sute de ani, fără să simtă nevoia de a-şi săpă pe piatră amintirea; fără să-şi facă chip cioplit; fără să se apere în ziduri de cetate. Şi cu toate acestea, nu este popor cu limbă mai unitară; cu memorie mai exactă de cele petrecute; cu obiceiuri mai neclintite ca acel român. Zidurile de cetate ale românilor sunt obiceiurile. O spiritualitate curat interioară i-a susţinut în tot trecutul lor şi îi susţine încă; o spiritualitate mai veche decât aceea a creştinismului. Este cu neputinţă ca, pe o structură sufletească aşa de solidă, să nu se ridice odată şi odată o cultură originală. Pe lângă aceste două credinţe, care mă leagă de neamul meu întreg, - şi asupra cărora n-am insistat până acum în publicaţiile mele, fiindcă eu sunt filosof raţionalist şi nu propagator de credinţe, - mai am şi credinţe personale, care s-au strecurat fără voie în ceea ce am scris. Acestea constituiesc „ecuaţia mea personală”. Asupra lor nu insist. Am trecut de vârsta la care reclama cu cele sfinte să fie permisă.

Dr. N. LUPU:

- În ce cred? Ţi-aş putea răspunde - poate -: „Cred într-un Dumnezeu... ” şi aşa mai departe. Totuşi. Cred în legea fundamentală a progresului, a progresului pe toate căile - intelectuale morale, politice, materiale. Omenirea este abia la începutul fazei ei de organizare a unui tot. Ţinta în viaţa fiecărui om conştient şi cu răspundere cât de mică în conducerea unei sfere de acţiune trebuie să se acomodeze acestui postulat. El trebuie să tindă în viaţa sa a perfecţiona omenirea, în drumul către idealuri. Dispariţia războaielor, pacea între popoare, organizarea producţiei bogăţiilor şi a repartiţiei drepte între producători, perfectibilitatea individului, pentru a fi capabil nu numai să producă, dar şi să se bucure de binefacerile ştiinţei şi ale progresului, trebuie să fie ţinta noastră a tuturora.

Lucia STURDZA-BULANDRA (artistă dramatică):

Eu cred în Voinţă, Stăruinţă şi permanenta Păstrare a Stimei de Sine Însuşi. Acestea sunt credinţele fundamentale care îmi servesc de puncte cardinale în conducerea vieţii mele şi pe care le cred indispensabile, nu numai în teorie,

ci mai ales în practică. Bineînţeles că prin voinţă nu înţeleg încăpăţânare; trebuie să ştii să voieşti; să fii capabil să-ţi mlădiezi şi totodată să-ţi căleşti voinţa; să te pricepi să o îndrumi flexibilă şi totuşi fermă, ocolind obstacolele sau sărind peste ele, când nu le poţi doborî sau risipi; să reuşeşti să fii îndemânatic, când vrei să obţii prin convingere; trebuie să ştii să vrei să-ţi însuşeşti ceva sau să te lipseşti de el, când ai greşit măsurându-ţi puterile; şi totuşi să nu renunţi la nimic, să nu părăseşti un ţel odată urmărit, reluândui îndeplinirea cu o mai justă cântărire a forţelor etc... Stăruinţa este o altă formă a voinţei; o complectează, o prelungeşte, o susţine. Iar stima de sine este refugiul şi odihna sufletească, care îngăduie fiecăruia să se reculeagă pentru a-şi întări forţele prea încercate în lupta vieţii. Poţi să te mâhneşti şi să te revolţi împotriva oamenilor şi evenimentelor; să te scârbească nedreptatea tuturor; să te dezguste făţărnicia altora... Dar când te retragi în conştiinţa ta, să nu aibi a-ţi face nici imputări care să te umilească faţă de tine însuţi; căci atunci nu mai există nici o alinare. Pierzând stima de tine, pierzi credinţa, pierzi puterea de reacţiune; pierzi deci puterea de muncă, pierzi elanul, stăruinţa, voinţa. Iată pe scurt în ce cred eu. Acest crez îmi serveşte în viaţa particulară şi în acea de artistă şi de profesoară. El este baza care mă face să apreciez farmecul unei vieţi studioase, mândră şi orgolioasă. Mulţumită lui nu există ramură: artistică, socială, politică sau ştiinţifică, pe care să nu o privesc cu nesaţiul flămândului, dornică să mă înfrupt din binefacerile pătrunderii tainelor ce le conţin. Dar, tot mulţumită lui, mă mărginesc la câmpul de activitate pe care, măsurându-mi forţele prin exerciţiu sau experienţă, am ajuns să dau oarecare autoritate valorificării aspiraţiunilor mele artistice.

Ion JALEA (sculptor):

Întrebarea este evident... ambarasantă. Nu m-am gândit până acuma să-mi formulez concepţiile mele despre viaţă, nici pentru mine, nici pentru alţii. Atmosfera unui atelier comportă acest vag, care are nevoie din Timp în timp a fi formulat. Altfel, noi ne petrecem timpul pentru a înlătura măruntele nevoi cotidiene, care ne sustrag din atelierul zilei de lumină. Ziua de lumină aparţine tuturor muritorilor. Pentru plastici, ea este cu mult mai mult. Creaţia artistică se face în vâltorile ei albe. Acest fapt dă artistului plastic o poziţie cu totul aparte. Opera de artă plastică priveşte soarele, iară artistul este exact pe o linie fixă a pământului. De aceea, mă simt diminuat când trebuie să pierd orele din ziua de muncă. În atelier sunt petrecerile sărbătoreşti, sunt decepţiile, întristările şi bucuriile. Altfel, viaţa curge cu noi şi pe lângă noi, fără ca să băgăm de seamă. Nu mă interesează viaţa politică şi îmi neglijez datoriile mele cetăţeneşti. De altfel, politica mă înspăimântă. Este ceea ce n-aş face niciodată. Starea de lucruri de astăzi nu este prielnică creaţiei artistice. Artiştii ignorează pe politicieni şi politicienii pe artişti şi merg paralel împreună. Orice încercare de apropiere este un flirt nenorocit şi imposibil. Să nădăjduim în vremuri mai bune, când ei vor veni, căci în artă se vine ca la biserică. Nu mă gândesc la o nouă aşezare a vieţii sociale. Aceasta poate că ne-ar înainta, poate că ne-ar da înapoi. Cred într-o evoluţie lentă şi naturală. Natura nu face salturi. Oamenii sunt asemeni, dar nu egali, nici fiziceşte, nici sufleteşte. Singurul mijloc de apropiere a sufletelor omeneşti este cultura şi rafinamentul artistic. Cred că vor avea dreptate cei care lucrează pentru această cultură peste toate vremurile şi în

luptă dreaptă cu materia inertă. Este ceea ce s-a şi făcut, de altfel, în toate timpurile.

Mihail SADOVEANU:

În viaţă, am două principii călăuzitoare: întâi, că trebuie să fiu om şi, apoi, scriitor. Cred în două poezii ale vieţii: în poezia scrisului şi în poezia muncii. Şi mai cred că scriitorul trebuie să fie într-un permanent contact cu viaţa, cu durerile ei, cu bucuriile, cu înfrângerile ei. Dacă cred că arta trebuie să moralizeze? Nu. Hotărât, nu. Dar nu mai puţin am credinţa că ea rămânând într-un cerc de strictă estetică - este cu atât mai binevenită, cu cât demonstrează năzuinţele omenirii spre mai bine. Nu admit şi nu înţeleg „arta” care este infiltrată de idei, de pedantism sociologic sau filozofic şi care - fatal - nu poate fi decât de un sec şi repugnant didacticism. Cu atât mai puţin aş da în mâinile copiilor mei de 15 ani acele opere de clinică şi patologie, care demoralizează numai şi nu au nimic comun cu arta. Ceea ce nu însemnează că un adevărat creator nu poate fi capabil ca, dintr-un subiect scabros, să ne ofere, printr-un personal proces de alchimie, o carte înaltă. Eu - ce vrei - sunt, însă, un om sănătos! Aşa încât, în ceea ce am scris până acum şi în ceea ce voi scrie, am căutat şi voi căuta să păstrez un contact firesc cu viaţa nedenaturată şi cu frământările ei. Aceleaşi principii le-am plasat şi în noul meu roman istoric Domniţa Alexandra.

O. HAN:

Cred că arta este în funcţie de viaţa artistului şi de caracterul său. Viaţa şi caracterul artistului se repercutează în opera de artă şi o conştiinţă mare artistică corespunde unui caracter tare. Tot astfel, cred că posibilitatea de a lucra în condiţiuni bune stimulează pe artişti, după cum cred că greutăţile de tot soiul pun stavilă creaţiei. Între concepţia unui artist şi realizare, se dă o luptă care nu încetează niciodată şi care duce la perfectibilitatea artistului. În această luptă, concepţia artistului rămâne foarte deseori învinsă, pentru că ea formează doza de luciditate cerebrală, iar opera de artă pornind de la sentiment, acesta intră ca factor subconştient activat şi susţinut de efortul către cea mai adecvată expresie de artă, efort în care fiinţa artistului (personalitatea artistică) îşi găseşte existenţa în formă plastică. Puterea sentimentului dă valoare artistică concepţiei şi principiilor de artă care călăuzesc în drumul realizării operei pe un artist. Altfel, rămâne concepţia o simplă formulă de artă, un fel de drapel care nu reprezintă o patrie, ci o ficţiune. Dacă, între concepţie şi realizare, artistul dă o luptă în care se mistuie o viaţă întreagă, totuşi, tocmai în această luptă, artistul îşi formează toată experienţa care îl duce la creaţie şi îi rotunjeşte idealul din sufletul lui entuziast şi tânăr, îl înnobilează chiar când nu iese învingător. Lupta spre un ideal este în sine o cucerire a omului şi îi înnobilează existenţa. Artistul creează în afara de o formulare precisă şi clară a principiilor chiar a artei lui, care să-i dea o concepţie, care ar fi o sclerozare a sentimentului plastic. Paralel cu această luptă, artiştii luptă şi pentru captarea mijloacelor materiale, într-un mediu fără pregătire artistică şi în vremuri turburi ca acum. Această luptă poate reduce şi chiar distruge creaţia şi ne întrebăm cât poate rămâne din concepţia unui artist, când posibilităţile de realizare nu există! Am văzut în Italia un spectacol de înăbuşire: un biet bătrân, negustor de cărbuni, nemaiavând unde să puie marfa, a pus-o în singurul locşor care-l avea şi


IV SPECIAL unde creştea un frumos smochin. Falnicul pom fusese astfel îngropat de viu. Numai două ramuri rămăseseră în vârful cărbunilor, cerând parcă ajutor. Peste câtva timp am văzut crengile uscate şi o biată smochină chircită în vârf. Acest pom fusese înăbuşit complect de strânsoarea otrăvită a cărbunilor. Şi în artă se întâmplă la fel. Artiştii noştri au azi situaţia smochinului, căruia nevoia vieţei i-a luat toată respiraţia. *** Concepţia mea estetică este: Tendinţa de a realiza cât mai plastic un sentiment prin alfabetul elementar al sculpturii! Sculptura fiind arta care a servit de ornament arhitecturii, a intrat în spiritul său constructiv şi se cere clădită pe un schelet geometric. Emancipată de arhitectură, sculptura rămâne totuşi pe acest principiu, pe care însuşi materialul comun acestor două arte îl impune. Sculptura care convine temperamentului meu este sculptura monumentală. Sculptura monumentală trebuie să reziste în cadrul naturii profilate pe arhitectură şi să formeze un element decorativ şi subordonat. Un monument este sculptură şi arhitectură; sculptura şi arhitectura se unesc într-un volum, într-o formă în care planurile şi liniile sculpturii să facă un tot unitar cu stil, contopite astfel încât monumentul, privit din orice latură, să facă o singură siluetă, o singură încheiere între sculptură şi arhitectură, prin armonie şi unitate. Preocuparea mea este că un monument trebuie să însemne o problemă de ordin plastic, de la care artistul porneşte şi în care se comemorează personalitatea eroului sau fapta eroică pentru care se face monumentul, cu mijloacele plastice în care preocuparea de artă să se înalţe până la un sentiment estetic, care în adevăr poate cristaliza în forme durabile memoria unui om şi a unei fapte eroice. Monumentele s-au standardizat spre a satisface lenea de cugetare a sculptorilor, platitudinea de sentiment şi ignoranţa comitetelor atotputernice.

Liviu REBREANU:

În ce cred? Cred în Dumnezeu, izvorul unic al oricărei posibilităţi de credinţă. Socotesc că numai având în inimă credinţa în Dumnezeu, ca o temelie firească, mai poţi avea pe urmă şi alte credinţe, de ordin omenesc. Dumnezeul meu e al tuturor oamenilor şi al tuturor timpurilor, începutul şi sfârşitul, nemărginirea pe care mintea noastră şubredă nici n-o poate imagina aievea, justificarea universului şi a vieţii, speranţa şi consolarea şi setea cea veşnic neastâmpărată din suflete, rostul omului şi al lumii, principiul ordinei supreme care călăuzeşte toate cele văzute şi nevăzute, în sfârşit, marele tot... În clipa când mi-aş pierde credinţa aceasta, îmi închipuiesc că ar trebui să pierd implicit dragostea de viaţă şi încrederea în orice rost al meu în lume. Credinţa în Dumnezeu mă face să cred în om şi în viaţă. Mi-e drag omul şi cred în bunătatea lui primordială, oricât întâmplările vieţii de toate rilele ar părea demonstreze contrarul. Un grăunte de bunătate pură se găseşte permanent în sufletul fiecărui om, al celui mai ticălos, ca şi al celui mai virtuos. Acest grăunte minunat e comoara divină a pământului, nădejdea viitorului şi cheagul adevăratei civilizaţii care va să vie. Poate că asprele zvârcoliri de azi ale omenirii sunt durerile de naştere ale unei lumi noi, în a cărei venire eu cred cu patimă, lumea clădită de bunătatea omului, care va înstăpâni mai multă bucurie şi mai puţină suferinţă pentru toţi oamenii deopotrivă, care va înfrumuseţa viaţa cu farmecul deplinei solidarităţi umane. Mi-e dragă viaţa şi cred în ea ca într-o expresie, poate cea mai elocventă, deşi cea mai misterioasă, a dumnezeirii. Viaţa mă ispiteşte şi mă încântă cu diversitatea ei infinită, cu zbuciumările, nedreptăţile

luni, 23 decembrie 2013

şi cruzimile ei incompatibile cu sărmana noastră logică omenească, cu maiestatea ei. Viaţa, duh neostoit de înnoire şi de metamorfoză, face din planeta noastră centrul universului, al miliardelor de aştri resfiraţi în vidul fără margini. Credinţa e astfel şi izvorul scrisului meu. O strădanie necontenită de a pătrunde în taina creaţiei, de a zugrăvi pe om în luptă cu viaţa, de-a surprinde o formă a vieţii, în care se manifestă misterul dumnezeirii. Numai arta pornită din credinţă devine o merinde sufletească şi pentru cei puţini şi pentru cei mulţi. Nu însă credinţa utilitară, care nu poate zămisli decât opere utilitare pentru consumul necesităţilor curente. Arta n-are menirea nici să îndrepte pe om, nici să-l convingă. Bucuria mângâierii însă o poate dărui din belşug. Şi poate că sufletul omului de asta are mai multă nevoie totdeauna.

T. ARGHEZI:

„Adevărul Literar” îşi supune câteodată colaboratorii şi simpatiile la o încercare, pe care o numeşte cu termenul juridic de anchetă. O anchetă consistă şi în literatură, ca şi la comisariat, dintr-o serie de întrebări, a căror substanţă se deosibeşte totuşi de ancheta Prefecturii, prin aceea, cum se scrie în actele de rechizitoriu, că nu e vorba numaidecât de moarte de om, ci de circulaţia de sentimente şi idei. Ancheta importantului nostru hebdomadar este cuprinsă de astă dată într-o singură unică întrebare, mare însă şi vastă cât un dosar şi cât o arhivă. „În ce credeţi?” întreabă cu o simplicitate afectată ancheta, ca şi cum ar fi în cauză o lamă de ras; puţin interesează dacă interogatul îşi va tăia beregata în răspunsul lui. Nici mai mult, nici mai puţin, anchetatorul doreşte să-ţi scormonească rezerva şi să te facă să afirmi sau situaţii morale, destinate să nu displacă, dar să te reducă la banal, sau împrejurări de obscuritate a sensibilităţii, greu de împăcat cu aprecierea rapidă a cititorului săptămânal. Orişicum, scriitorul anchetat iese lesne din încurcătură, ca şi la Tribunal, răspunzând, cu intenţie sau cu sinceritate, anapoda sau luându-şi răspunderea unui fel de a bate câmpii, utilizat cu succes în domeniul neîmproprietărit al elucubraţiei filosofico-artistico-literare. Sau, şi mai comod, nu răspunde. De anchetele judiciare omul fuge cu atât mai promptă eleganţă, cu cât mărturia lui poate să vie în ajutorul unui nedreptăţit. Ca acel domn comisar dintr-un vagon de tramvai întâlnit cu un automobil. Oprindu-se vehiculul electric într-un muşuroi de ferărie, de cauciucuri şi de pasageri, încălecat pe şină, reprezentantul ordinei şi legalităţii s-a strecurat pe uşa din dos şi s-a făcut nevăzut, ca să scape de ceea ce numea el bocluc. Bietul om, sătul de confruntări şi interogatorii, refuza cu gingăşie să scape de măsura arestării preliminare pe un wattman, care nu se făcuse vinovat cu nimic. Anchetele literare, mai agreabile şi interesând vanitatea înfumurată a domnilor care întrebuinţează cerneala pentru a utiliza hârtia, deşi dorite de cele mai multe ori şi provocate, intimidează pe unii dintr-înşii, după ce aceştia şi-au dat seama că opiniunea exprimată ar conţine la publicare un ghimpe nebănuit, de care s-ar putea zgâria susceptibilitatea, momentan la ordinea zilei, a unui protector. La debuturile lui publice, tânărul scriitor, chemat să-şi probeze dexterităţile într-o redacţie de ziar, primeşte adeseori însărcinarea regretabilă de a intervieva şi ancheta notabilităţile zise culturale, în privinţa unei chestiuni curente sau închipuite. Ca să scape de un solicitator la reportaj, secretarul de redacţie al unei gazete îl trimite evaziv să încerce marea cu degetul, formulând întrebări şi propoziţii. Evident, notabilităţile zilei cer să vadă corectura, ca să şteargă ce poate să displacă după 24 de ore şi să adaoge părerile de succes. Adeseori, candidatul la literatura dărilor de seamă primeşte subit din partea

intervievatului dispoziţia să suprime articolul lui, îngrozit de perspectiva unei opinii personale, de care - fie vorba în treacăt - nu va lua nimeni cunoştinţă. Sau din tren, pe linia Moldovei sau a Transilvaniei, omul cu situaţie cunoscută şi cu principii inexprimate, telegrafiază ca, în textul preţiosului său manuscris, cuvintele „pentru că nu” să fie înlocuite cu „aşadară”, fraza devenind mai logică şi ideea mai fugitivă, cu toate că autorul ar fi ispitit de muza gramaticală să puie pur şi simplu un „căci” sau punct şi virgulă înaintea cuvintelor „mi se pare”. Tot atât de considerabil este şi celălalt caz, îndeobşte înregistrat în revistică şi jurnalism, când intervievatul, cu toate că somitate, nu ştie să-şi scrie textul şi, pretinzând o inocentă lipsă de timp şi o aglomeraţie de atribuţii copleşitoare, îl roagă pe tânărul student al redacţiei să scrie textul în întregime el. Ba câteodată, adică de foarte multe ori, studentul în criză de salariu, născoceşte şi ideile şi principiile magistrului, care devoră cu seninătate şi bunăvoinţă 15-20 de lefuri, acumulate într-un total nebiruit de nicio legiferare şi neîmpuţinat de nicio recrudescenţă de fiscalităţi, O anchetă, pe care nu o întreprinde nicio publicaţie literară - et pour cause - edificatoare la maximum, ar privi legătura frauduloasă dintre scrieri şi sursele deghizate. Numeroasele glorii de câteva săptămâni anual se hrănesc dintr-un caşcaval de aur ascuns în pupitru şi cufăr şi literatura lor miroase cumplit a pap şi tipografie, iar foile de hârtie imprimată şi cărţile se grămădesc fără încetare, ca rumegătura şi talajul unei scânduri străine şi a unei rindele care nu aparţine autorului iscălit pe sacul cu surcele. Ar fi de întrebat cu sinceritate autorii de cărţi literare, didactice, filosofice şi politice: 1) De unde furaţi de preferinţă? 2) Furaţi totul sau numai esenţialul? 3) Furaţi de la început la sfârşit sau preferaţi metoda de-a-ndaratelui? 4) Aveţi emoţii mari în timpul operaţiei? 5) E un furt propriu-zis şi un furt inconştient: pe care credeţi că-l preferaţi? 6) Puteţi da o expunere a plagiatului onest? 7) Rugăm dezvoltări şi observaţii personale, în vreme ce mâna pipăie pe întuneric uşa cea mai potrivită cu personalitatea dv. Câte chei false purtaţi în buzunar? Publicul ar învăţa să scrie, învăţând să citească.

Octavian GOGA:

Când îmi puneţi întrebarea ce-am crezut, înţeleg că vreţi s-aveţi un răspuns asupra principiului fundamental care m-a călăuzit în viaţă şi a determinat activitatea mea. Vi-l spun în două cuvinte: este ideea naţională. Făcând parte dintr-un popor robit politiceşte, în mod natural m-am socotit dator ca în frământarea unei vieţi să urmăresc dezrobirea semenilor mei. Acest principiu, care în întreg cursul veacului al nouăsprezecelea a îndrumat schimbările de artă ale continentului, m-a subjugat şi a făcut ca să-mi adaptez lui tot zbuciumul meu intelectual. În artă, ca şi în manifestările mele politice, am urmărit linia dreaptă a acestui crez. Ca scriitor, am avut convingerea că poarta prin care se intră în universalitate este specificul sufletesc al unui neam, iar ca om politic cred în legitimitatea unui tot naţional, care-şi identifică graniţele etnice cu cele politice. Suntem cu toţii, în mod fatal, supuşi determinismului epocii în care se desfăşoară lupta noastră. Îndeplinim o necesitate biologică a poporului din care facem parte şi, împinşi de trebuinţele unui organism, construim ideologia noastră proprie. Fireşte, dacă aş fi trăit într-o altă perioadă istorică sau m-aş fi născut într-o altă ţară, lozincele pentru care m-aş fi cheltuit ar fi putut să fie altele. Un singur lucru, însă, rămâne bine stabilit înaintea mea, după examene dese de conştiinţă ce-am avut prilejul să-mi fac: ca o consecinţă a structurii mele sufleteşti şi intelectuale, mi-ar fi fost cu neputinţă să mă închid în turnul din fildeş al aşa ziselor probleme eterne şi aş


SPECIAL V

luni, 23 decembrie 2013

fi rămas ceea ce voi fi întotdeauna, un receptacol pentru durerile altora, o flacără care nu se aprinde decât din suferinţa celor mulţi.

1933. „Vremea”

În ce cred

Prof. D. GUSTI:

Crezul meu ar putea fi prezentat în următoarea frază: „Gândul se trăieşte şi viaţa se gândeşte”. Aceasta tocmai pentru că cele două mari forţe în care eu cred în primul rând sunt cunoaşterea şi organizarea. Cunoaşterea ţării prin cercetări de ansamblu şi de amănunt, în acelaşi timp, mi-a dezvoltat credinţa în puterea civilizatorie a ţăranului român. Datorită cercetărilor monografice ale căror ample rezultate şi informaţiuni vor fi găsite în volumele în curs de apariţie, am putut ca să văd cum ţăranul analfabet avea, totuşi, o subtilă înţelegere şi pentru rostul nostru, al cercetătorilor ştiinţifici, în viaţa lui şi pentru rostul lui propriu într-o viaţă superioară. Aceasta am putut-o constata în cei şapte ani consecutivi, când, în fiecare vară, timp de o lună şi jumătate, - împreună cu Seminarul de Sociologie al Universităţii din Bucureşti, - am putut să studiez viaţa ţăranilor din şapte regiuni diferite ale ţării. Dacă ţăranul este cunoscut nu numai superficial şi în treacăt, precum şi nu numai într-o singură regiune, credinţa pe care cercetătorul o capătă nu este decât înviorătoare pentru viitorul unei culturi şi civilizaţii româneşti. Dar cunoaşterea rolului pe care, ca naţiune, România îl va juca trebuie privit nu numai dinăuntru. Necesitatea aprofundării studiului vieţii internaţionale pentru a găsi locul nostru în dinamismul vieţii mondiale este, iarăşi, o veche credinţă a mea. Institutul Social Român, după o experienţă de unsprezece ani, îşi va îndrepta acţiunea şi mai mult în această direcţie. Relativ la credinţa mea în puterea creativă a organizării, trebuie să vă spun că Politicii îi văd eu acest rol organizator. Prin Politică eu înţeleg orişice înfăptuire de valori cu repercusiuni în folosul public. Domeniul politic este, aşadar, extrem de larg şi creaţiunile pe care el le poate oferi omenirii atârnă, în largă măsură, de puterea umană de organizare. O pildă de organizare sistematică este Institutul Social Român, care şi-a consacrat şi îşi va consacra întreaga activitate pentru organizarea şi realizarea valorilor sociale. Această instituţie are marele noroc de a fi mai apreciată în străinătate decât în ţară. Dovadă că la reuniunile tuturor instituţiilor ştiinţifice organizate de Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală, Institutul Social Român se numără printre cele dintâi invitate. Prin recentul gest generos al Fundaţiei Rockefeller, - care a oferit pe trei ani Institutului Social Român suma de 22.500 dolari, fără condiţii şi fără nici un control, pentru cercetările şi tipăriturile sale, instituţia românească de care ne ocupăm a obţinut o şi mai evidentă consacrare. Această pildă arată că dacă românul, nedeprins cu disciplina de lucru, ar şti să se organizeze, el ar putea înfăptui cât mai înalte instituţii pentru orientarea şi înălţarea vieţii publice, mai ales acum când statul se află în imposibilitatea de a face mai mult. Orice organizare are nevoie, însă, de cunoaşterea şi încurajarea opiniei publice, căci altă susţinere nu poate fi mai eficientă. Cred că organizaţia cea mai splendidă a timpului nostru este Liga Naţiunilor, singura capabilă să realizeze Politica aceea de bine general. Oricâte critici s-ar aduce Ligii Naţiunilor, nimeni nu poate tăgădui că numai ei i se datoresc posibilităţile de contact şi cunoaştere între state şi naţiuni. Liga Na��iunilor este premisa esenţială a unei epoci pacifiste.

Sunt multe lucruri care ne sunt indiferente, dar sunt câteva pentru care înţelegem să trăim şi să luptăm, punându-ne în slujba lor cu toată credinţa noastră, dincolo de orice argumente şi judecăţi relative. Care sunt, pentru d-voastră, aceste credinţe, adânci şi permanente? Dr. C. ANGELESCU:

- Desigur că înainte de toate cred în vitalitatea ţării şi neamului nostru. Întreg trecutul acestui neam este mărturia cea mai demonstrativă a acestei vitalităţi, deoarece el a ştiut să reziste tuturor vicisitudinilor vremei, tuturor invaziunilor ce au avut loc în decursul veacurilor, menţinându-şi starea lui etnică şi transformându-se progresiv pentru a ajunge la situaţia lui de azi. Această vitalitate, de care a dat cu prisosinţă dovadă, nimeni şi nimic nu o poate distruge. Avem deci o datorie sfântă toţi aceia care am trăit zilele mari ale întregirii acestui neam, aceea de a pune la contribuţie tot sufletul, toată munca, tot devotamentul şi patriotismul nostru, pentru a consolida opera deja înfăptuită, deschizând ţării noastre, de azi înainte, noi perspective, în marele rol ce are de îndeplinit în această parte a lumii. Căci, fără îndoială, ţara noastră, văzându-şi visul secular îndeplinit, trebuie să păşească pe drumul popoarelor ajunse la deplină maturitate şi nu trebuie să se mulţumească, de azi înainte, numai a primi de la alţii, cum procedează popoarele tinere, ci trebuie să contribuie prin munca şi geniul său propriu la progresul general al civilizaţiei. Într-adevăr, aş putea spune că istoria neamului nostru se împarte în două etape bine distincte: Prima etapă, lungă, din cauza aşezării noastre istorice în această parte a lumii, şi din cauza luptelor grele pe care le-am avut de dus, pentru închegarea neamului nostru şi pentru realizarea unităţii noastre naţionale. Această primă etapă, odată unirea înfăptuită, s-a isprăvit. De aci înainte rolul se schimbă, nu mai este acela al unui popor în copilărie, ci acela al unui organism de propăşire a civilizaţiei. El nu mai poate fi un simplu receptor şi consumator de idei, ci trebuie să fie în acelaşi timp un producător de concepţiuni, un factor de progres pe teren ştiinţific şi artistic. Pentru îndeplinirea acestui rol se cere, în special în ţara noastră, o conlucrare armonică şi patriotică a tuturor oamenilor chemaţi să conducă destinele acestei ţări şi conştienţi de înalta lor menire şi de greaua sarcină ce le incumbă. Partidele politice, cunoscând rolul ce-l au de îndeplinit în această ţară, trebuiesc să lucreze şi în România de azi, cum s-a lucrat şi în România mică de

e inil I g a P VII V-

altădată, neavând alt ţel şi neurmărind alt scop decât întărirea şi consolidarea definitivă a ţării în graniţele ei actuale. Preocuparea de căpetenie a diriguitorilor noştri trebuie să rămână totuşi contopirea sufletească profundă a românilor din cele 4 ţinuturi, aşa încât să dispară pentru totdeauna orice idee de regionalism, făcând loc unei singure aspiraţiuni, propăşirea acestei ţări închegată cu atâtea sacrificii. Este rolul partidelor politice şi al tuturor intelectualilor în general să luptăm pentru ca aceste influenţe să dispară, alcătuindu-se un singur, perfect omogen şi având aceleaşi aspiraţiuni. Şi după cum în România Mică s-a putut progresa şi ajunge la înfăptuirea idealului ei - unirea tuturor românilor -, toţi românii făcând bloc în jurul celor doi mari regi: Carol I şi Ferdinand I, tot astfel şi noi cei de azi să înconjurăm cu aceeaşi dragoste, credinţă şi devotament, pe actualul nostru rege, chemat să desăvârşească opera celor doi mari înaintaşi ai săi, - a ceea ce s-a câştigat cu atâta trudă şi cu atâta sânge vărsat pe câmpurile de luptă. Întrucât, în întrebare pe care mi-o puneţi, socotesc că pe lângă considerentele generale vă interesează şi latura concretă, posibilitatea de înfăptuire, putinţa de a da acestei ţări posibilitatea unei dezvoltări normale şi propăşiri pe toate terenurile, voi face unele precizări. Cred că guvernul actual nu mai are autoritatea morală de a mai putea rămâne în fruntea treburilor ţării. Greşeli, asupra cărora nu voi să insist aci, pun guvernul actual în situaţia de a nu mai fi în măsură să îndrumeze ţara pe drumul sănătos de refacere, de care are azi atât de mare nevoie, şi cred că o schimbare de regim este azi inevitabilă. Când? E o întrebare la care orice om conştient trebuie să răspundă: Cât de curând, înainte ca să fie prea târziu. Toate speranţele se îndreaptă azi către partidul liberal, de la care se aşteaptă mântuirea, bazat pe marile înfăptuiri ale lui din trecut. Cred că partidul liberal venind la putere, graţie soluţiunilor pe care le are, va pune ordine în finanţele ţării şi va face adevărata gospodărie cerută de timpurile pe care le trăim. El îşi propune reorganizarea tuturor ramurilor de activitate ale acestei ţări, dând cea mai mare atenţiune şi solicitudine armatei. Şi pentru că întrebare dv., - în ce cred - este semnificativă, azi în ajunul Paştilor vă voi spune că sunt un om credincios. Nu sunt un materialist. Am convingerea că orice materie are viaţă şi însăşi atracţiunea atomilor care alcătuiesc un corp dovedeşte ca exista şi la acestea o viaţă, un ce pe care poate mintea noastră nu şi-l poate încă explica. În orice caz, există o forţă superioară care conduce omenirea şi iată de ce sunt un credincios.


VI SPECIAL

Prof. univ. E. HEROVANU:

Îmi puneţi o întrebare de o indiscreţiune care mă înspăimântă. E poate o cursă... Vreţi să pătrundeţi în adâncul meu, până acolo unde eu însumi n-am curajul să mă cobor? Băgaţi de seamă: întreprinderea e plină de riscuri. Sau poate vreţi să mă siliţi să mint? La ce v-ar folosi acest lucru? Toţi minţim. Unii, cu o satisfacţie diabolică, în toate ocaziunile (şi când n-are omul ocaziune să mintă?)... În definitiv, oricare ar fi sensul întrebărei puse, mă siliţi la o revizuire a tuturor acelor lucruri mărunte, care formează conţinutul întregei mele existenţe. Dar cât timp îmi daţi pentru aceasta? Cât spaţiu? Ani lungi de reculegere şi toate paginile pline şi dese ale unui tom de mari dimensiuni nu mi-ar ajunge... Ce aţi putea dar spicui într-o conversaţiune de câteva minute, destinată unui fragment de coloană de ziar? Aş vrea să rezist. Ar trebui să rezist. Dar aţi simţit bine că sunt un om slab şi că nu pot refuza nimic, nici chiar lucruri dintre acele pe care nu sunt capabil să le îndeplinesc... Mă închin... - Pe cât îmi dau seama, eu nu cred în nimic. Sau mai exact: nu mai cred în nimic. Trebuia să ajung aici, la ora aceasta târzie şi tulbure a existenţei mele, când toate întrebările pe care mi le-am pus au rămas nedezlegate, când nedezlegate au rămas toate enigmele pe care spiritul meu neliniştit a căutat să le pătrundă. La urma toată, îmi închipui că toţi ajungem aici, unii mai curând şi alţii mai târziu.

Oricum, pentru generaţia mea, tot ce a fost altădată obiect de atracţie, de încântare, de aspiraţie, şi-a pierdut de mult preţul. Viaţa însăşi are un alt curs dar, parcă, un alt sens, un alt gust. Ce ascunde ziua de mâine? Ce înseamnă îndoiala şi neliniştea de care ne simţim cuprinşi, de îndată ce încercăm să pătrundem enigma aceasta nouă? Observ însă că, în loc de a răspunde, eu nu fac decât să pun întrebări nouă. Aş putea spune că vina e a d-voastră, care aţi fi putut alege un alt subiect de anchetă. Dar n-o fac. Şi n-o fac pentru că sinceritatea mă obligă la o mărturisire. Tocmai bine-bine eu nu prea sunt încredinţat de scepticismul meu. Mi se pare că tot mai cred în ceva. Mi se pare, de pildă, că cred încă în progres, adică în mai-binele pe care trebuie să-l aducă ziua de mâine, oricât de scump l-am plăti mai-binele acesta... Am spus „mi se pare”. Ţin să sublimez. Căci nu sunt aşa de sigur.

Gr. TRANCU-IAŞI:

Cred într-o lume mai bună şi mai dreaptă. Fără credinţă nimic nu se poate realiza. Cu credinţă am triumfat în războaie, cu credinţă am răzbătut până azi. În societatea modernă este lipsă de credinţă, din cauza răsturnării de valori de după război, de aceea valurile descurajării şi depresiunei se întind tot mai ameninţătoare. Cei ce s-au luptat şi cei ce au murit au avut credinţa într-o lume mai bună. Din nenorocire, cei răi au cules rodul. Alaltăieri am văzut la Vădeni, lângă Tg. Jiu, pe

luni, 23 decembrie 2013

mama Ecaterinei Teodoroiu, desculţă şi cu pensia neprimită de 3 luni de zile. Înainte de război individul era mai bun, colectivitatea era mai rea. După război s-au schimbat lucrurile: colectivitatea a devenit mai bună. Suferinţele din adâncurile tranşeelor au creat o colectivitate cu mai multă grije de aproape. Când am întemeiat Ministerul Muncii, când am pus bazele asistenţei sociale, gândul meu s-a dus la posibilitatea creerii unei omeniri mai bune. Căci nici eterna pace ce ne şopteşte altarul, Nici sorii ce descopăr un colţ din Univers, Nimic nu preţuieşte cât un fior de milă, Cât clipa sfântă-n care o mână de argilă A mângâiat o rană şi-o lacrimă a curs. Pe aceste versuri ale lui Cerna şi după indicaţia mea, au fost făcut timbrele asistenţei sociale. Reuşisem ca pe frontispiciul unui Minister să înalţ: munca şi asistenţa; imponderabile ca manifestări, baza însăşi a omenirii ca realizări. Mi-aduc aminte că la sfârşitul Părţii a II-a din Faust, Goethe pune principiul solidarităţii sociale. De abia atunci Goethe spune clipei: Rămâi eşti prea frumoasă! Apoteoza simfoniei a IX-a a lui Beethoven este bunătatea!: „Durch Leiden Freude” este tema acestei simfonii. Toată suferinţa din lumea aceasta va avea răsplata bucuriei. Păstrez întregul entuziasm al unor timpuri mai bune. Cei ce suntem în „toamna” vieţii, avem o

împlântate credinţe, cărora le-am închinat începuturile vieţii noastre, descoperim mai târziu germenul transformărilor sau schimbărilor inexorabile. „E pur si muove”, a genialului şi încăpăţânatului Galileu, mereu sapă cu îndârjire aceea ce am crezut că este mai stabil. Numai proştii se mai miră astăzi de unele schimbări, cu aparenţa interesată, dar la temelia cărora se produce, pe nesimţite, procesul tainic al evoluţiunilor spre mai bine. Idealurile noastre mai sunt sfărâmate şi de noi înşine, când constatăm că ne-am înşelat: şi lupta noastră a fost mintală. Admir pe artistul care, mereu nemulţumit de el însuşi, îşi sfărâmă cu o daltă barbară statuia pentru care s-a chinuit ani de-a rândul. Dar ideile şi credinţele noastre politico-sociale, pentru care am făcut de planton, în nopţile de veghe sau în ceasurile toride, sunt suflate câteodată, ca de un crivăţ sălbatic, de forţa neinvincibilă a împrejurărilor care poruncesc sau a realităţilor care se răzbună. Înţeleg însă că nu vă mulţumiţi cu aceste consideraţiuni, care vor să încerce un zbor spre văzduhul cel albastru, şi aţi dori, de la omul politic, să rămâie pe pământ, în rândul contingenţelor triste ale semenilor săi, precizând mai bine cadrul evenimentelor la ordinea zilei. Activitatea mea politică nu este decât o aplicaţie reală a celor ce am înşirat mai sus.

satisfacţie: Frunzişul copacilor căzuţi ne dă posibilitatea să zărim albastrul Cerului. Este o imagine care se reproduce şi în sufletul nostru. Pe deasupra nevoilor şi a muncei de fiecare zi, am credinţa în bunătatea oamenilor şi în solidaritatea socială. Educaţiunea tineretului trebuie făcută în acest sens. Chiar şi în lupta aprigă pentru existenţă trebuie să ţinem contactul cu eternitatea, cu credinţa că ceea ce se întâmplă azi nu este ultimul Cuvânt al evoluţiunei sociale şi că vor veni zilele mai bune, mai senine!

Puţini oameni au pus atâta flacără curată, din prima tinereţe a vieţii lor, în slujba ideilor unei democraţii, ale cărei limite se confundau cu ale unei umanităţi nelimitate. Niciodată cei mari, cei bogaţi şi cei tari nu m-au subjugat. Interesul meu întreg s-a închinat cu evlavie şi cu sinceritate celor mici, celor umili, lumii tuturor nevoiaşilor şi a nedreptăţiţilor. Acestui ideal am rămas statornic. Lui i-am jertfit unele situaţiuni de seamă, cu el am suportat lovituri grele, unele excomunicări dureroase şi nedrepte, dar cu el nădăjduiesc să biruiesc sau să dispar. M-am despărţit şi din cauza credinţei că mulţimea, - cu instinctul ei primordial, doreşte revenirea unui prinţ ostracizat, - de cei mai buni prieteni politici, care m-au cinstit într-o vreme, pentru puţinele mele merite, şi alături de care suferisem şi luptasem pentru cele mai nobile şi necesare idealuri. N-am rămas singur nicio clipă, căci în mijlocul bătăliei, companii şi regimente entuziaste de soldaţi politici au alergat lângă mine şi idealul meu de jertfă pentru cei mulţi a scăpat neatins, ca o fâşie de drapel, ciuruită de gloanţe, ascunsă sub un veşmânt lângă inima care bate tot mai tare. Şi astfel a luat naştere partidul liberaldemocrat, constituit dintr-un omagiu adus timpului petrecut în partidul liberal şi o închinăciune viitorului nedespărţit de democraţie. Acesta este crezul meu politic, care pentru suflete de elită, se poate rezuma în aceste versuri: „J’avance soutenu par l’orgueuil ferme et doux D’etre le plus longtemps que je pourrais debout, Sachant que le Devoir, dont l’homme a fait son

J.Th. FLORESCU:

Întrebarea d-vs. este şi grea, şi uşoară. Orice om, din orice breaslă şi din orice naţie, chiar de n-ar avea o credinţă, ea îl stăpâneşte instinctiv şi inconştient. Voiţi să vorbiţi de credinţa în Dumnezeu a omului civilizat, care o viaţă nu-şi poate potoli setea de adevăr, răsfoind volume pentru a ghici forţa supremă, înaintea căreia să îngenuncheze? Faceţi aluzie la credinţa în patrie, pe care omul, în vâltoarea sentimentelor, o reduce la cea mai elementară expresie: satul în care s-a născut? Atunci întrebarea d-vs. este uşoară. Voiţi să întrebaţi pe gânditori şi luptători, pentru care credinţă, - ideal, se luptă şi se jertfeşte mai cu drag? Poate că am ghicit dorinţa dumneavoastră! Dar întrebarea aceasta este cea mai grea din câte s-au pus vreodată. Este grea, pentru că în cele mai profund


SPECIAL VII

luni, 23 decembrie 2013

arche, N’est pas d’arriver au but mais d’etre en marche.”

N. DAVIDESCU:

- Întrebarea e, tocmai prin simplicitatea ei, complicată. Consider viaţa însăşi ca unicul şi supremul scop al vieţei. Viaţa însă e, până la urmă, o serie de atribute şi de facultăţi înnăscute; exercitarea lor liberă, în cadrul acelui echilibru necontenit instabil, dintre înseşi împrejurările fortuite, care e [sic] mediul, însemnează a trăi. Individul, după puterile fiecăruia, gândeşte, face artă, negoţ, finanţă, politică, nu pentru a face cutare anume fel de negoţ, de politică sau de artă, ci pentru a-şi exercita una sau alta din facultăţile lui înnăscute. Trebuie, bineînţeles, în acest joc al expansiunei insului, să facem şi partea jocului ca să facem aşa, şi să admitem, astfel, şi influenţa domesticitoare a societăţii asupra individului. Eu, mărturisesc, nu mă simt nici mai bun, nici mai rău, în această privinţă, decât ceilalţi. Cred, deci, în tot ceea ce fac şi cred cu atât mai mult, cu cât nu mă pot vedea făcând ceea ce ar fi străin făpturii mele lăuntrice. Fac literatură sau ziaristică, citesc sau stau de vorbă cu un prieten, contemplu un colţ de uliţă sau o ediţie de lux a unei lucrări, o gloabă înhămată la un dric sau o femeie frumoasă, cu aceeaşi plăcere cu care gândacul, primăvara, primeşte, dintre firele de iarbă în care se ascunde, razele de soare. Eu primesc de la viaţă imagini şi îi înapoiez idei, atitudini sau simţăminte. Le consider pe toate drepte, pentru că-mi sunt fireşti şi spontane, şi lupt pentru ele, pentru că, în ele, lupt pentru propria mea viaţă. Rezultatul lor nu mă interesează. Sunt sigur însă că undeva şi cândva, mai departe sau mai aproape, mai curând sau mai târziu, urmează să fie bun. Dovada lucrului acesta o am peremptorie în însuşi faptul existenţei mele. De la sine înţeles că nu lucrurile imediat apropiate şi morala lor cotidiană mă preocupă în această privinţă; au şi ele, totuşi, de câştigat tot ceea ce vor fi izbutit să îmi strecoare în gândire şi în sensibilitate şi, deci, să modifice, pe această cale structura mea iniţială. Cred deci adânc şi permanent în toate atributele şi în toate facultăţile făpturei mele înnăscute şi, în acelaşi timp, plămădite de mediu, şi lupt pentru realizarea şi pentru izbânda lor. Ştiu că, în această postură, întâlnesc adversitatea legitimă a tuturor semenilor mei, dar cred într-o justă dozare a tuturor acestor forţe contrarii. în mecanică, lucrul acesta se cheamă rezultanta forţelor, iar în biologie, viaţă. Restul e detaliu şi nu mai are decât această foarte relativă importanţă.

Victor EFTIMIU:

- Cred în patrimoniul de generozitate şi de artă al umanităţii. Vreau să-mi fac o viaţă frumoasă, mie şi celor din jurul meu, şi să contribui, cât de puţin, la sporirea acelui patrimoniu.

Tudor TEODORESCU-BRANIŞTE:

Cum am defectul de-a nu mă lăsa sedus de jocul facil al aparenţelor, cer iertare, dar nu mai cred în nimic.

Şerban CIOCULESCU:

Ca şi d-voastră, cred într-adevăr că organizaţia noastră cerebrală implică unele constanţe. (Dv. le numiţi credinţe.) În ceea ce priveşte cunoaşterea, socotesc că singura reală, permanentă şi generală, este cunoaşterea raţionalistă. Intuiţia i se încadrează ca un element substanţial, dar nu constituie un mod

al cunoaşterii autonom. Intuiţionismul e hipertrofia detaliului, iar adepţii săi sunt victima unei metafore poetice, care constă în a lua partea drept totul: metonimia. Corespondentul în artă al gândirii raţionaliste e clasicismul, care postulează cunoaşterea omului interior şi realizarea frumosului necontingent. Clasicismul nu e doar istorică şi deci ireversibilă; este o direcţie permanentă a spiritului, care se manifest prin tendinţa de a surprinde şi izola esenţialul de ceea ce este mobil, efemer şi nesemnificativ. Pe de altă parte, romantismul, ca formulă generică, e pitorescul şi senzaţionalul, fără altă valoare decât secundară. Corolarul social al raţionalismului universalist este justiţia, care nu se realizează decât în condiţii de egalitate politică şi economică. Forţele de reacţiune polarizate panic în jurul conceptului confuz al tradiţiei vor fi deparazitate prin imperativul timpului, care este în primul rând un imperativ etic. Talentele tinere care îşi exercită debitul arguţios în „axe” şi „drepte” strâmbe nu reflectează că, fără liberalism şi democraţie, ar păzi azi gâştele şi s-ar scobi în nas.

Emil GULIAN:

Cred în obligaţia de a determina şi dezvolta ce e mai bun în tine şi ce e mai al tău. Pentru asta trebuie să cunoşti, să discerni. Cred în înţelegere, în frământarea minţii. Nu în găsirea absolutului, ci în tendinţa spre el, în posibilitatea de a descoperi adevărul propriu, acea curbă maximă care e alta pentru fiecare individ. Mă agit doar pentru ca să înţeleg tot mai mult. E singurul lucru pentru care mă interesează viaţa. Dacă adaug: formularea cu sensibilitate a adevărului propriu, însemnează că mai cred în artă şi lupt (vai!) pentru ea. Împreună cu bunătatea, numesc tot ce e mai de preţ pe lumea asta. Cred în natură! Uneori lupt să mă integrez ei şi sunt veşnic împiedicat, falsificat, uimit de cât pot fi înşelat. Sper într-o viitoare apropiere a omului civilizat de pulsul ei general. Dar sunt multe lucruri pentru care lupt, dar în care nu cred. Donchişotismul timpului nostru. Lupt, dar nu cred într-o viitoare ridicare a artistului de pe planul de umilinţă socială, în care lupt pentru o mai justă ierarhizare a valorilor (imposibil!), pentru zguduirea indiferenţei oamenilor, pentru... Mai cred în nebunie.

Vladimir STREINU:

- Cer voia dumitale să înlătur de la început credinţele mele politice, pe care le socotesc atât de mult ale unei colectivităţi, încât conturele de fiinţă distinctă mi se pierd într-o ceaţă de anonimat. Despre convingerile mele literare şi artistice aş înţelege să vorbesc pe larg, dacă nu mi-ar plăcea mai mult să le citesc pe ale altora. Şi aceasta dintr-o limpede ironie, deoarece scriitorul care şi-a ridicat harta interioară a credinţelor încetează de a mai scrie după cunoscuta logică a vieţii, care face ca cireşul să nu mai rodească, dacă îi dezveleşti de pământ şi întunecime - rădăcinile. De aceea, rugându-te a-mi lăsa iluzia că încă voi mai scrie, însemn aci că un scriitor trebuie să creadă în seria de nelămuriri din care, hrănindu-se, tinde spre clarificare fără a o realiza vreodată.

Ion VINEA:

- Nu mă mai întreba: sunt plin de superstiţii!

G. CĂLINESCU:

Cred în necesitatea adevărului, exprimat cu

hotărâre în toate domeniile. Încolţit, bârfit, atacat, înlăturat, omul trebuie să lupte pentru ideea lui. Dacă se înlătură afirmaţiile prea repezi şi prea categorice, stabilindu-se un raport practic între puterea de realizare a adevărului şi capacitatea de recepţie a opiniei publice, victoria este sigură. Un om de caracter şi de consecvenţă este întotdeauna un om politic. Dacă eşti, bunăoară, critic literar, faci o greşeală atacând totul fără discernământ, chiar şi neadevărurile neprimejdioase, după cum faci rău tăcând, din teamă, atunci când atacul este mai potrivit. O capacitate reală de iubire, o înfrângere a tot ce ar putea fi prea subiectiv (inimiciţie sau prietenie) şi o conştiinţă largă a mersului faptelor în genere sunt cele mai sigure instrumente ale adevărului.

Ion DIMITRESCU:

Cred că, în loc de a ne gârbovi toţi cei reuniţi în pagina aceasta asupra hârtiei şi a călimării, spre a distila din stylouri crezuri mai mult sau mai puţin spontane, am fi făcut mult mai bine să arendăm laolaltă un autobuz care să ne verse într-o luncă, undeva, la iarbă verde. Pentru că prin crânguri a început să fumege pământul, - pentru că unica realitate a vieţii rămâne tot moartea, iar singurul chip de a sorbi aşa-zisa „viaţă” este să savurăm agili clipa care trece fugară, în loc de a trăi intoxicaţi de trecut şi hipnotizaţi de viitor, cum facem cam toţi. Nu cred nici în glorie, nici în literatură, nici în posteritate: pe perspectiva de a trăi în amintirea veacului nu aş da niciun buton vechi şi stingher de manşetă!... Şi mai curând aş tăia cu fierăstrăul pe capră un întreg stânjen de ulm, decât să mă înham la clocitul unui volum, cu care mi s-ar garanta că aş deveni imediat ilustru, de la Baku la Oporto!...

A. MUNTE:

În ce cred eu? Cred în fapta bună, femeia frumoasă şi dragă, opera de artă. Cred în tot ce-mi poate bucura şi înflori viaţa, căci nu cred şi nu sper în acel „dincolo” de hotarul ei. Suntem o incandescentă scăpărare între două nesfârşite dezagregări. Să trăim din plin concentrarea în sublima conştiinţă şi să repudiem tot ce e nedreptate, împilare, barbarie, crimă! Să fim buni şi darnici, să nu uităm că trăim decât o singură dată şi pământul şi bunurile lui sunt ale noastre!... Cred că toţi oamenii ar putea vieţui fericiţi, dacă societatea ar fi organizată pe baze juste. Până s-ajungem la această organizare, cei năpăstuiţi, dacă au măcar norocul - cred în noroc, deşi nu-l pot explica - să fie proşti, se pot mângâia cu „fericirea ce-i aşteaptă în împărăţia cerurilor”.

Camil PETRESCU:

Am crezut multă vreme că aş putea fi de folos societăţii, că aş fi obligat chiar la aceasta, şi am început mişcarea de la „Săptămâna muncii intelectuale”. Nu mai cred asta. Nu mai cred nimic. De aceea nu mă mai preocupă, oarecum, decât problema cunoaşterii. Caut dezlegare nedumeririlor. Credeam că e de folos pentru societate să se cunoască adevărul. Azi nu mai cred cu aceeaşi limpezime. Poate câtorva răzleţi, acolo, să le fie de folos umbra sistematică şi incertă a adevărului. Mă întreb, în orice caz, dacă face „să lupt până la moarte” pentru asta. - Aş vrea să fiu medic. E o religie autentică, medicina, şi limitată.


VIII SPECIAL Romulus DIANU:

Aş vrea să-ţi pot spune, iubite confrate, că sunt un religios, adică un spiritualizat al credinţei. Din fericire, asta nu e cu putinţă unui orăşean, în România, unde trăim sub sceptrul unei biserici făcute exclusiv pentru ţărani. Sunt însă un credincios, fără nicio încredere în rolul unei biserici care, şase zile din săptămână, e închisă disperărilor mele, iar într-a şaptea se deschide pentru un penibil comerţ de luminări şi de anafură. Cred în necesitatea separaţiunii bisericii de stat. În interesul egal, al statului şi al bisericii. Atunci de-abia s-ar vedea la cât se reduce rolul unei puteri spirituale care se coboară prea des în temporar, servindu-se de arhierei politici, luptând cu sectele numai prin binevoitorul concurs al armatei. Statul român e de origină masonică. Napoleon III era mason, Kogălniceanu, Brătianu erau masoni. Constat acest lucru şi spun că o biserică ortodoxă de stat e incompatibilă cu dogma şi cu esenţa ei. Cred în lucrul propriilor mele mâini, în nevasta mea, în casa mea, şi sunt gata să mor pentru acestea, spunând că mor pentru patrie, deşi sunt mai bucuros să trăiesc pentru ele. Primeşte, iubite confrate, salutările mele cordiale.

Tudor MUŞATESCU:

În ce cred eu? În talent. Indiferent de domeniul în care un individ activează, fie el ştiinţific, literar, politic sau social, socotesc că, în afară de cunoştinţele obligatorii de specialitate, trebuie să aibă şi talent în aceasta, fiindcă trecutul este în personalitatea unui om ceea ce ambreiajul este în structura unui automobil: face legătura între roţi şi motor.

Vasile DAMASCHIN:

Mărturisesc că nu cultiv paradoxul. Dar, incontestabil, nu-mi surprind lucruri de extreme: care să mă posede sau pentru care să am dispreţ. Am un dezvoltat apetit de cunoaştere. Dacă ar fi să mă izolez (să am deci o predilecţie) aş face-o pentru o preferată lectură. Cred că retoricul luptei dintre cele două tabere ale tinerei generaţii, cu numele celor două mâini ale omului, nu mă exaltează. Simpatizez sincer, cochetez cu amândouă. Sau poate, mai drept, nu mă interesează valoarea doctrinei, deci simpatia îndreptată nu către ea, dar către retoricul acestor afirmări, căldura de convingere a ambelor tabere, redus, desigur, la individualitate. Căci cred în sinceritatea, în autenticitatea dramatismului lăuntric, a caznei de a se dumeri, de a suporta o proprie experienţă, a tinerei generaţii. Personal, sunt apolitic. Nu o spun nici cu voluptatea vanităţii, nici cu durerea unei lipse. Dar, desigur, nu mi-am surprins deloc asemenea calitate. De aceea nu i-am aruncat nici dispreţul, nici nu am căutat-o. Nu cred decât în mine însumi, ca într-o existenţă sigură şi inseparabilă; deşi menajul între noi doi mă oboseşte. Mai cred şi în existenţa artei, cu care mă dau... în spectacol.

luni, 23 decembrie 2013

În general sufăr de scepticism. Aş fi dispusă să cred că ar trebui să vină un timp când fiecare să-şi aibă locul pe care îl merită; cu alte cuvinte, cine trebuie să mănânce palme să nu primească strângeri de mână, cine trebuie să şteargă pantofii să aibă lustragiu special, şi cred că ar trebui să vină în special timpul când cine merită picioare în spate să nu i se mai ofere fotolii. Crezul meu fără scepticisme e că, dacă Iancovescu ar avea bani, ar face un teatru fără rival.

TIMICĂ:

Eu nu cred în regizori, în schimb cred în Dumnezeu, dar sunt puţin supărat pe el, că nu ne dă nişte regizori buni, pentru că actori buni avem, slavă domnului, destui. Noroc de pictori, că avem cel puţin decoruri.

Haig ACTERIAN:

În Dumnezeu şi în existenţa teatrului românesc. E singura mea mărturisire.

George VRACA:

Pentru bucuria mea - cred în oricine - în orice în tot.

Elvira GODEANU:

Cred în eficacitatea credulităţii, atunci când un autor mă înscrie cu principalul rol feminin al viitoarei sale piese la contul creditor al agendei de făgăduieli. Şi într-unul teatru, fiul nelegitim al vieţii, care din glumă s-a născut mai înainte de toţi vecii...

Victor D. BUMBEŞTI:

Cred în artă, care, în toate timpurile şi pe deasupra tuturor conflictelor de rasă, de interese şi de mentalitate, a atins punţi de înţelegere între oameni.

Silvia FULDA:

Dacă răspunsul meu s-ar putea scrie prin cuvinte încrucişate, atunci aş putea crede şi eu.

Mariette SADOVA:

Binele m-a preocupat în permanenţă. Arta e una din posibilităţile de expresie a binelui. Prin ea, actorul şi spectatorul reuşeşte [sic] să trăiască experienţele grele ale vieţii şi reuşeşte [sic] să ajungă prin ea la purificare. Acesta este crezul meu.

A. POP. MARŢIAN:

Cred în bunătate şi idealism. Iubirea de oameni şi de frumuseţe este singurul sens înalt al existenţei - restul actelor n-ar trebui socotite decât ca manifestări automate necesare, dar indiferente.

IANCOVESCU:

V. MAXIMILIAN:

Cum nu sunt obişnuit să spun prostii, mă văd pus în situaţia de a mă declara incapabil de a răspunde, simţindu-mă complect tâmpit, din cauza comanditarului meu Nicuşor Lupescu. Sper că în curând o să mă deştept.

Cred în tot ce-i bun şi frumos. Tangenţialele mă lasă rece, dar simt grozav secantele. Şi când secanta devine diametru, atunci mă taie în două... la ramazan... Nu cunosc decât un soi de permanente. Cele în baza cărora se intră pe gratis la teatru. Pentru alţii pot fi un scop al vieţii, pentru mine nu. Nu cunosc

Mania ANTONOVA:

decât un singur crez: crez într-unul Dumnezeu... pe care-l aud cu plăcere la fiecare botez.

Sorana ŢOPA:

Nu cred în permanenţa nici uneia din valorile care constituiesc umanitatea de la începuturile ei până la aşa-zisa noastră civilizaţie şi prin urmare, cum a crede înseamnă să accepţi postulatele drept bază a absolutului, eu nu cred în nimic. Dacă aş putea numi crez realitatea care începe să-şi facă loc în groapa comună, unde zac laolaltă scheletele ideilor şi care groapă e conştiinţa mea şi aproape a fiecăruia dintre noi, atunci cred în realitatea, adică în putinţa omului de a se elibera de cadavrele trecutului şi de tot ce încearcă să supună propria-i viziune autorităţilor exterioare. Prin asta nu înţeleg o schimbare de atitudine, care, sub o altă formă, revine la acelaşi punct mort: acţionarea negaţiei drept principiu creator. Acel care îşi închipuie că, privind viaţa dintr-un anumit unghi, realizează un adevăr personal, fundamental propriu, e victima unei iluzii optice, rezultantă decurgând din simple reacţii la stări de fapt recunoscute ca atare, a căror realitate n-a suferit decât o deplasare de pe un plan pe altul. Una e să deplasezi obiectivul şi alta e să epuizezi prin discernământ şi efort propriu sensul unei valori, reducând-o prin consumare la adevărata ei valoare... aşa cum o experienţă trăită integral încetează, după ce şi-a spus cuvântul, să mai fie o activitate. Noi trăim în inactual, susţinuţi de experienţe, fie ele străine, fie ale noastre, experienţe moarte şi care continuă să ne hrănească în virtutea inerţiei din incapacitatea noastră de a le epuiza astfel înţelesul, decât pe cale intelectuală şi deci abstractă. Avem nevoie de resturi, pentru că noi înşine nu suntem decât într-o mică măsură vii, în sensul creator al vieţii. Ne reînnoim parţial, suntem păstraţi vii, parţial autentici. În concluzie, în omul nou, omul de mâine , omul în adevăr viu, născut din legi proprii, care să nu mai fie supus schimbărilor, fluctuaţiei valorilor ce decurg din timp şi deci din autoritatea lui. În omul acela cred. În omul care aşteaptă să fie chemat la viaţă în fiecare închisoare ambulatorie, care se cheamă conştiinţă modernă. Şi omul acela nou ar putea să nu mai fie o realitate viitoare, ci una prezentă. Dar pentru asta ar trebui să avem, până la sufocare, simţul propriei responsabilităţi în faţa destinului, simţul propriei noastre libertăţi, care până la urmă se integrează, colaborând cu libertatea vieţii universale, care creează la nesfârşit, multiplă în expresie, dar permanentă în esenţa ei ultimă.

Leny CALER:

Cred în artă, dacă prin ea se poate realiza frumosul integral. Aş fi foarte fericită, dacă aş putea ajunge clipa în care să pot să-mi spun mie cu toată convingerea: cred în mine, Leny Caler.

Ion TALIANU:

Cred în fatalitate. Sunt un fanatic credincios al dictonului care spune: ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Datorită acestui crez, nu mă las mult impresionat nici de bucuriile, nici de necazurile vieţii.

NICK (sufleur la Teatrul Naţional):

Cred într-un text scris bine la maşină şi nu cred în memoria actorilor.


SPECIAL IX

luni, 23 decembrie 2013

2013. Ziarul Văii Jiului Liviu ANDREI În literatura de cuţit

În ce cred

e inil g a P -XV IX

Când Aristotel numea omul „animal politic” sublinia, deopotrivă, animalitatea fiinţei umane dar şi necesitatea ei de a coexista în cadrul unor structuri sociale. Un om în afara societăţii e la fel de neputincios ca o albină fără stup. Ceea ce face diferenţa între om şi celelalte specii este capacitatea sa asociativă, puterea de a articula comunităţi diverse, de la familie până la popor. Cred că loialitatea, sinceră şi nu declarativă, faţă de principiile acestor structuri ar trebui să capete valoarea unei religii. Să se transforme în credinţă. Cel ce este un membru devotat al familiei sale va fi şi un fiu adevărat al poporului, al naţiunii din care

De obicei, un scriitor de literatură per-versificată crede în mă-sa mare - dac-o mai are - şi-n cărţile sale. Eu, personal, sunt condamnat atât de vocaţie, cât şi de meserie să judec ceea ce cred sau în ceea ce cred alţii. Pentru un an şi jumătate românii l-au înlocuit din posterul icoanei pe Iisus cu Iliescu şi s-au rugat la moscovit ca să le dea unt şi speranţă. Eu n-am crezut în puterea literaturii pe vremea aia din simplul motiv că aveam un cincinal ş-un pic ca vârstă şi, deci, credeam tot în Iliescu şi-n fazani de parc municipal. Mai târziu am aflat că DRP-ul din

manual e comunist securistoid, că Sadoveanu e frate cu duşmanul sovietic, că Ionel Teodoreanu din casa bunicilor l-a condamnat pe clientul său, profesorul George Manu, la moarte, că Vasile Voiculescu a turnat de frică, că Ion Coteanu e securiştean de-a binelea şi că 99% din literatura noastră, servită caldă ca un cozonac proaspăt scos din târfa biblică, e vrăjeală marxistă de partid. Nici acum nu stăm pe roze. Avem parte de literatură înmăgurenită. Şi-atunci ce să facă bietul scriitor ultramodern decât să-şi creeze propriul stil de cuţit, propriul Dumnezeu de hârtie lucioasă şi să se ascundă în cele mai negre pagini cu burţi ale cărţilor sale... Literatura e o religie, şi eu cred în ea ca o vestală beţivă pentru că şi băutura aia trebuie băută în cinstea credinţei, nu? Se spune că atunci când moare un scriitor de băutura sărăciei, Dumnezeu se opreşte din violurile-i milenare şi îşi bagă ştoiul într-o caisă coaptă. Perfect adevărat şi verificat. Mai nou, critica literară bine plătită se comportă precum coropcarii de moaşte. Totuşi, e bine să dai cu pixul la graniţa literaturii române pentru că poţi să faci trafic şi să aduci niscaiva noutăţi anemiei de la noi. Sau măcar să încerci şi să mori anonim. Şi dacă tot sunt nevoit să cred în literatura de cuţit trebuie să fiu conştient că Securitatea Nova revendică toţi poeţii cu grupa sangvină specifică zeilor frumoşi, cu alcoolemie barosană şi cu nume slave, cu condiţia ca ei nu fi murit în patul lor. Eu îmi aştept moartea şi poezia (că n-am scris vreuna până acum) ca să fiu revendicat de blândul SRI. Şi dacă tot ne îmbătăm pentru credinţă, barem să ne îmbătăm permanent ca reveneala să ne pară beţie, iar cărţile noastre viaţă. Credeţi în birtuţ şi virtuţi, nu fiţi încrezuţi!

Mihai BARBU

În ce cred?

Întrucât termenul până la care trebuia să trimit acest răspuns (30 octombrie a.c.) e, oarecum,

Valeriu BUTULESCU În viitorul speciei umane

depăşit vă cer îngăduinţa pentru a vă răspunde, cu o relativă întârziere, care sunt, pentru mine, aceste „credinţe adânci şi permanente” pentru care am fi dispuşi „să trăim şi să luptăm”. Nu m-am grăbit să răspund, imediat şi concis, la întrebarea dv. pentru că, vizavi de credinţă, ceea ce credeam la sfârşit de octombrie trebuie, neapărat, să fie valabil şi la mijlocul lui noiembrie. Indiferent de an. Credinţa se măsoară în secole şi milenii şi nu în zile şi nici în nopţi negre sau albe. Am trăit cea mai mare parte a vieţii mele de până acum într-un sistem duplicitar. Eram membru de partid şi mergeam la biserică doar la marile sărbători creştine. Lumea în care am trăit era duplicitară. Sîrbu povesteşte în Jurnalul său o glumă evreiască din anii ’50 ai secolului trecut. Într-o şedinţă de partid, lui Itic i s-a cerut ca, măcar odată în viaţă, să fie şi el sincer şi să spună, clar şi răspicat, în ce crede. Iată cum îşi începe Itic spovedania sa: „Eu am să vă spun părerea mea sinceră, dar ţin să vă avertizez, înainte de toate, că eu, personal, nu sunt de acord cu această părere a mea!”. Pe pământ românesc cazul nu e singular. Poliţaiul Pristanda, cel dintr-O scrisoare pierdută, îi zice omului politic, aflat în Opoziţie, că nimeni nu ştie ce e, cu adevărat, în sufletul său. Una e misia, alta e credinţa interioară. Omul acestor locuri pare să acţioneze duplicitar pentru că vrea să fie, în mod permanent, şi cu „aia-ntr-însa” şi cu sufletu-n rai. Grea alegere pentru bietul român care ar vrea să se împace, imparţial, cu toată lumea şi mai puţin cu el însuşi. Noroc că mai există români şi altfel decât domnii Itic şi Pristanda. Unul dintre ei e părintele Arsenie Boca. „De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare şi nu exterioare. Vorbăria mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit anterior”. Aşa scria părintele aflat la vârsta christică. Între aceşti doi poli ai existenţei româneşti se învârte şi rătăceşte omul nostru. Ai vrea să gândeşti ca părintele Arsenie, dar parcă nu ţi-e indiferentă nici viaţa materială. În Autobiografia sa părintele mai scrie şi că „în vacanţe mă ocupam cu pictura”. Ca scriitor, în România contemporană, nu poţi trăi din scris. Îţi ocupi cu această minunată şi inutilă îndeletnicire doar vacanţele şi puţinul timp liber. În acele momente magice (care n-au nimic de-a face cu realitatea înconjurătoare) ai putea avea şansa rară ca muza de pe umăr sau ca (mai rar sau poate niciodată) Cineva de sus să-ţi dicteze textele. Iar pentru acele clipe minunate cine n-ar da viaţa lui toată?

face parte. Pentru că poporul nu este altceva decât o mare familie. Din păcate, această credinţă este puternic perturbată de valul de erezii aduse în prim-plan de Revoluţie, odată cu eliberarea spirituală, Lăcomia, invidia, ura, minciuna şi ipocrizia au luat forme nebănuite, mai abjecte chiar decât în perioada comunistă. Bruma de echilibru social a dispărut. Cei mari îi strivesc pe cei mici sub povara conturilor bancare. Egalitatea, atât de trâmbiţată de toate revoluţiile, a devenit o simplă etichetă pe un borcan gol. Sfânta trinitate a paşoptismului (libertate, egalitate, fraternitate) a rămas în umbra diabolicului principiu „Homo homini lupus”. Omul modern tinde să se transforme într-un lup cu principii. Banul se preface treptat într-o credinţă adâncă şi permanentă. Băncile sunt noile temple ale societăţii contemporane. Prin ele se perindă milioane de credincioşi. În ce cred eu? E atât de uşor să spui: în Dumnezeu! Acest răspuns te fereşte de alte explicaţii. Cu precizarea că Dumnezeul meu diferă radical de cel comercializat de Biserică. Eu cred cu sfinţenie în viitorul speciei umane. În umanismul de perspectivă al Omului, în care se regăseşte chiar ideea de Dumnezeu.

Isidor CHICET

În ce cred?

Cred în Dumnezeu, în valorile familiei, în neamul românesc, în civilizaţie şi cultură, şi până nu demult în Prietenie. Să le luăm pe rând: În Dumnezeu pentru că El ne-a dat viaţă, dăruindu-ne cu acea scânteie divină, cu sufletul şi raţiunea. Evident cred şi în viaţa de Dincolo de moarte, aşa cum cred că întotdeauna binele, adevărul şi frumosul (tripticul axiologic al esteticii) vor învinge răul, minciuna şi urâtul. Deoarece Dumnezeu este stăpânul Universului, este de la sine înţeles că este şi stăpânul şi Creatorul Naturii, şi tocmai de aceea eu cred şi în frumuseţea pădurilor, a munţilor şi apelor, a tot ceea ce înseamnă regnul animal sau vegetal,


X

SPECIAL

adică spaţiul vital uman. Peste tot, în natură, îl văd şi îl simt pe Dumnezeu, cu a Lui măreţie a Universului. Cred, desigur, în neamul românesc, în cultul moşilor şi strămoşilor, respectat secole de-a rândul, în dăinuirea fiinţei şi identităţii naţionale, pe acest pământ, pentru care au fost mereu şi mereu mari jertfe omeneşti, din iubirea de neam şi de ţară. Cred în valorile familiei - celula de bază a

Universului, care prin procreaţie asigură dăinuirea speciei umane, şi triumful vieţii asupra morţii, respectând ciclul Naştere-Nuntă-Înmormîntare, repere cardinale nu numai la români, ci şi la alte popoare, ca rituri de trecere. Tot aici pot încadra şi credinţa în Iubire, care poate învinge tot răul de pe lume... Din păcate, nu mai cred în prieteniile literare, sau etnologice, întrucât s-au deteriorat datorită unor interese şi jocuri meschine, provenite din caractere în derivă, care nu mai ţin cont de onoare, principii, demnitate etc. Dacă şi oamenii de cultură au căzut în capcanele lumii moderne, mai ales în România, unde trădările sunt la ordinea zilei, atunci vai şi amar de educaţia lor... Încă mai îndrăznesc să cred în civilizaţie şi cultură (vorba lui Romulus Vulcănescu - mentorul meu), în faptul că artele înnobilează fiinţa umană, prin mesajul lor şi capacitatea de recompunere a lumii, creatorii fiind, desigur, nişte demiurgi. Cu toate că trăim în plină epocă a imaginii şi a sunetului, cuvântul încă nu şi-a pierdut puterea, câtă vreme ştii cum să-l foloseşti. Şi undeva, mai la urmă, încă mai cred în mine însumi, în posibilităţile de a-mi justifica marele dar al existenţei, prin tot ce am făcut şi voi continua să fac, în sensul bun al cuvântului, astfel încât să nu poată spune nimeni că am trăit degeaba... E mult, e puţin? În atâta cred. Restul nu mai contează...

Nicolae COANDE Mâna scriitorului contra mâinilor Principilor

Cred în poezie şi în oamenii care, fără a fi sofisticaţi cu orice preţ, înţeleg de ce scrisul şi cărţile îi ajută să pornească în căutarea unei noi frumuseţi. Mie, căutarea asta mi-a adus foarte puţini prieteni (dar numai printre Invizibili, vorba lui Leon Bloy), de o mare calitate, însă. Sentimentul că nu se poate scrie fără acel strigăt dureros lansat de Eminescu prietenului Slavici: „Sunt singur la negustoria asta de principii...”, un reflexiv reflex de discernământ care se instalează automat ce citesc o pagină şi care nu mă părăseşte până când nu „dibui” autorul: este dintre cei cu care aş vrea să împart un sentiment care întemeiază cetăţi sau doar pielea schimbătoare a cameleonului devenit în secolul ăstora om? Ştim că azi „omul” nu este decât pielea lui, dar cândva se va putea vedea prin ea. Nu se poate disocia scriitorul de cuvinte de vocabula „om”. Ca scriitor, mă întemeiez pe cei care atestă, înăuntrul şi în afara scrisului, acel curaj cu care se cuvine să intre în viaţă orice bărbat demn de acest titlu. Mă plictisesc scapeţii care, îmbrăcându-se precum cocotele în fudulia penelor de struţ,

luni, 23 decembrie 2013

acţionează precum velocea pasăre în momentele de criză: se fac că au pierdut mărgica în mijlocul deşertului. Admir scriitori (români) precum Petre Pandrea, Ion D. Sîrbu, Paul Goma, Virgil Mazilescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Ioan Stoiciu, Dorin Tudoran, Ileana Mălănciou, Doina Cornea, Virgil Ierunca sau Livius Ciocârlie, dar şi nescriitori precum Vasile Paraschiv – fiecare pe palierul lui şi totuşi întâlnindu-se cu celălalt, în încăpăţânarea lor salutară de a răzbi acolo unde puţini dintre cei care se numesc scriitori ajung: în inima literaturii ca viaţă. Cum am mai spus şi altădată, îmi plac outsiderii, aşa ca Radu Aldulescu, O. Nimigean, Dan Stanca, Cornel Mihai Ungureanu, Sorin Vidan, Anton Jurebie sau Vasile Baghiu. Îmi plac, vorba poetului, „învinşii şi copiii”. Cred că Drieu La Rochelle avea dreptate în radicalul, umoralul şi, totuşi, profeticul său „Jurnal”: „... la urma urmei, caracterul este forma cea mai desăvârşită a inteligenţei, din caracter îşi dobândeşte inteligenţa, forma, eleganţa, stilul”. Mai cred că este relevant, mai ales în epoca noastră relativistă în grad absolut, ceea ce, pe urmele lui Karl Kraus, afirma Wittgenstein: nu pot să trec peste faptul că o propoziţie întreagă poate proveni de la o jumătate de om. Scriitorul, acest atom indestructibil de configuraţia păpădiei, are avantajul expunerii prin însăşi vocea clară care poate ajunge chiar în balconul puternicilor zilei. De ce ar deranja o Păpădie Puterea? Merită cei puternici zgâlţâiţi din visul lor de mărire? După cum sună încă şi azi distihul poetului francez Agrippa d’Aubigne, Les princes n’ont point d’yeux puor voir ces grand’s merveilles, / Leurs mains ne servent plus qu’à nous persécuter – am putea spune că da, se merită. Mâna scriitorului contra mâinilor Principilor. Motivaţia scrisului unui astfel de temerar care se ia în serios ar trebui să fie însăşi existenţa sa, ca şi o anumită concepţie despre viaţa celor din jur, inclusiv despre viaţa celor demult dispăruţi. Un păzitor al memoriei celor uitaţi. Aş dori, cu permisiunea ta, să reiau ceva ce am publicat acum câtva timp într-o carte, Intelectualii români şi Curtea regelui. E vorba de un fragment dintr-un articol dedicat bătrânului luptător pentru democraţie şi sindicate, Vasile Paraschiv, torturat şi bătut de Securitate. Dacă îţi mai aminteşti, s-a propus decorarea lui de către actuala Administraţie prezidenţială, într-un cadru festiv, alături de câţiva intelectuali români de prestigiu. Ţi-aduci aminte refuzul demn al veteranului antitotalitar, precum şi stupefacţia unui preşedinte care a mascat cu greu nemulţumirea de a fi refuzat şi apostrofat în plin avânt decorativ: „Am aplaudat în picioare gestul de o bărbăţie rară al lui Vasile Paraschiv şi m-am bucurat că un om chinuit de torţionarii sistemului ticălos şi criminal de după 1947 are puterea de a vedea România aşa cum este: împopoţonată, decorată, dar aproape neschimbată, fardând trecutul prin zapisuri care nu au decât meritul că lustruiesc conştiinţele celor care au venit cu mandat public să renoveze o ţară târâtă în puşc��rii de partizanii comunismului criminal. M-am bucurat că un om fără blazon, din cele pe care jură unii dintre cei veniţi la palat, are puterea de a refuza decoraţia oferită de preşedintele României, într-un moment în care majoritatea scriitorilor nu au avut forţa asta, nici în mandatul fostului preşedinte, nici într-al celui actual. Când demnitatea se confruntă cu puterea scrobită se poate întâmpla şi aşa ceva – şi mi-am amintit versurile neaşteptat de actuale ale cinicului Eminescu: Escelenţa, bezedeaua Cu mândrie poartă steaua Ce cu stimă i-a fost dată C-a putut a fi licheaua Ce la rus ş-aplecat capul Şi la turc a-aprins luleaua

Ci în loc de ştreangul care Se cădea, i-au dat cordeaua Căci nevasta-i pentru-o târlă De cătane fu căţeaua; În zădar cu-a lor mândrie Tu îngreuni canapeaua, Crezi că lumea te admiră Când colinzi în lung şoseaua; În zădar mai taie mutre Serioase mascaraua, Cu blazoane-nchipuite Ş-a împodobit cupeaua. Ştim ce-aramă este-ntr-însul Şi-i cunoaştem noi turaua. ‘N-alte ţări e-onoare mare Decoraţia şi steaua, Dar ce merite-are dânsul Escelenţa, bezedeaua? E o carte măsluită Toată viaţa lui, licheaua, Şi noi ştim ce însemnează De pe pieptu-i tinicheaua. Nu dau două parale pe cei care ulterior, pe diverse canale, au condamnat subţire gestul de refuz al lui Vasile Paraschiv (nu se refuză decoraţii ale statului, nu e salon, mă-nţelegi?), ca şi pe cei care se întrebau idiot dacă ar fi avut curajul de a-l refuza şi pe anteriorul preşedinte al României. Nu mă miră deloc laşitatea acestor indivizi penibili care îl ironizează grosier pe Vasile Paraschiv în timp ce-şi zic patrioţi: se ştie, patriotismul este ultimul refugiu al canaliei. Nu am spus-o eu, aşa că las spiritele subţiri să-şi bată capul cu bibliografia şi sursa istorică a acestei lecţiuni. Ca Socrate altădată, persiflat de atenieni când afirma că nu cucuta i s-ar cuveni, ci să fie hrănit în Pritaneu până la sfârşitul zilelor, Vasile

Paraschiv ar putea să le răspundă suveran: nu murmuraţi, atenieni… Am remarcat, însă, după momentul de stupefacţie al elitei adunate acolo, şi care vedea în refuzul lui Vasile Paraschiv aproape un gest de lèse majesté, cum le-a venit sângele în obraji după replica (nu lipsită de o anume decenţă, căci are exerciţiul retoricii) a preşedintelui. La un semn nevăzut făcut de fiinţa lor gata să admire Puterea, cu toţii au izbucnit în aplauze şi au răsuflat uşuraţi. Se dusese dracului giudeţul, vorba lui nenea Iancu, dar onoarea a fost reperată într-o clipită. Bătrânul luptător împotriva sistemului ticăloşit (acela dur, cu adevărat dur, nu cel salon, de azi) a fost îngropat în aplauzele celor care vor să binemerite de la Patrie. Şi nu m-am putut împiedica să nu compar momentul aplaudac cu cel de acum 29 de ani, când C. Pîrvulescu, altminteri prieten bun în tinereţe cu Zeus de atunci, a fost pur şi simplu îngropat în aplauzele Marii Adunări Naţionale care proslăvea obedient o Putere; acea putere din care se hrănea, larvar, şi în faţa căreia se ploconea răsăritean şi moale pentru a primi firimiturile unei bunăvoinţe ce-şi hrănea astfel turma obedientă. Vasile Paraschiv stă în picioare, drept, binemeritând de la Patrie, nu de la popota Cazarmei.


SPECIAL XI

luni, 23 decembrie 2013

Nu murmuraţi, atenieni… În asta cred, dragă Marian: în cei ce preferă să fie huliţi decât să poarte „tinicheaua” oferită de efemeri arhonţi politici sau literari. De sărbătorile de iarnă, salutul meu fratern celor care ştiu că „domnia stă în ce ştii, nu în ce deţii”! La mulţi ani celor din Vale!

Gilbert DANCO

Aş...!

Este cea mai grea întrebare care poate fi pusă cuiva în spaţiul mioritic. (Când am scris cuvântul „cuiva” - ciudat cuvânt! - m-am gândit instantaneu dacă noi, cetăţenii, suntem „cineva” sau „ceva”). Sunt sigur că întrebarea dumneavoastră nu se referă la credinţele, crezurile, încrederile, dorinţele, nici nu ştiu cum să le spun, personale. Eu nu pot să răspund la această întrebare decât folosind modul condiţional: Aş crede în învăţământ – că aici mă învârt de aproape 16 ani, dar învăţământul e mai politizat

decât e necesar şi e plin mai mult de cadre didactice decât de profesori. Aşa că spun: cred în instituţia unde lucrez şi în elevii pe care-i pregătesc personal. Aş crede în cultură, dar cultura, de asemenea, este atât de politizată, încât se nasc instituţii ciudate, finanţate din bugetul de stat şi deseori inutile. Aşa că spun: cred în cărţile şi manifestările culturale ale prietenilor mei. Aş crede în practica politică, dar pe politicienii demni de încredere îi număr pe degetele celor două mâini pe care le mai am. Aşa că spun: cred în cei 8-9 oameni politici pe care-i apreciez şi pe care, sunt sigur, n-o să mă obligaţi să-i numesc acum. (Nu vreau să fac propagandă, mai ales că ei fac parte din partide diferite). Aş crede în presă, dar presa este atât de independentă, încât pupă picioarele sau dosul oricărei vedete care cotizează. Aşa că spun: cred în apariţiile media ale oamenilor pe care-i cunosc personal. V-am dezamăgit: Cred în proiectele personale!

Ciprian DÎRJAN Cred în mine că voi reuşi să fac lucrurile bine

Marian ne pune o capcană sub forma acestei anchete. Dacă răspundem provocării lui înseamnă că, pe de o parte, există lucruri pentru care luptăm şi, mai departe, trebuie să precizăm care sunt acestea, iar pe de altă parte dacă spunem că nu există astfel de lucruri, atunci raţiunea noastră de a exista poate fi trecută sub semnul întrebării. Recunosc că intenţia mea primă a fost să spun că nu există astfel de lucruri pentru care să lupţi. La ce bun să lupţi pentru ceva când ştii din start rezultatul? Şi aici mă refer la rezultatul pe care îl are în vedere Heidegger, şi anume moartea. Moartea ar

anula orice chef de a acţiona în vreun fel. Dar nu moartea fizică pe care oricare din noi o are în vedere, ci moartea ca posibilitate, cea avută în vedere şi de autorul menţionat. Totuşi, dacă stăm bine şi ne gândim, un răspuns negativ ar jigni multă lume. În primul rând, familia pe care o avem, deoarece ar însemna că nici măcar pentru ei nu merită să luptăm, să trăim. Să luăm, de exemplu, un tată de familie. E pus în situaţia de a lupta pentru copiii săi. Să le ofere o educaţie bună, un viitor mai bun ş.a.m.d... Dar aceasta nu însemnă că, prin copiii săi, vrea să trăiască mai mult decât existenţa sa fizică i-ar putea permite? Psihanalitic aceasta ar însemna. Dar, totodată, asta ar putea însemna că, pur şi simplu, îşi face datoria de părinte. Ei bine, noi nu facem acest lucru doar din datorie, din moment ce e vorba de familia noastră. Aici suntem subiectivi şi tocmai subiectivitatea face să luptăm. Dacă am fi absolut obiectivi, nu am lupta pentru nimic. Ba mai mult, nu ar fi existat vreodată conflict sau credinţă. Înţelegem să luptăm, din moment ce credem în ceva şi acel ceva e profund subiectiv. Cei mai mulţi dintre noi au o subiectivitate pământeană, ceea ce vrea să spună că luptă pentru sine, pentru familia sa ori pentru lucruri care să-l propulseze cât mai repede şi cât mai sus. Pentru alţii subiectivitatea se referă la lucruri abstracte, cum ar fi lupta pentru adevăr, pace, eradicarea sărăciei şi lucruri de genul acesta. Cred că problema luptei şi cea a subiectivităţii sunt strâns legate, ba chiar ar putea fi unul şi acelaşi lucru. Iată ce zicea Foucault într-un curs de-al său: „Războiul este motorul tuturor instituţiilor şi al ordinii: pacea, chiar şi în cea mai măruntă rotiţă a sa, face, în surdină, război. Altfel spus, se cuvine să descifrăm războiul de sub pace: războiul e însuşi cifrul păcii. Ne aflăm, prin urmare, în război unii împotriva celorlalţi; un front de luptă traversează întreaga societate, continuu şi în permanenţă, şi acest front de luptă ne aşează pe fiecare dintre noi într-o tabără sau alta. Nu există subiect neutru. Fiecare este obligatoriu adversarul cuiva”. Deci, însăşi societatea poate fi înţeleasă sub grila aceasta a luptelor şi credinţelor care le dau naştere. Trebuie subliniat faptul că, atunci când e vorba de noi, de fiecare dintre noi, luptele pe care le purtăm sunt mai degrabă ceea ce eu aş numi lupte locale cotidiene, pentru că ele nu se referă la căutarea şi găsirea adevărului, rezolvarea crizei economice globale etc... Totuşi, modul în care purtăm aceste lupte locale ne face sau nu capabili să ajungem la rezolvări ale unor probleme care depăşesc sfera noastră cotidiană. Ca să ajung la ce vrea Marian de la mine spun că lupt pentru familia mea, pentru cei care-mi sunt dragi, prieteni, pentru unii elevi de-ai mei, pentru mine în definitiv. Dar cred că problema se pune şi în felul în care luptăm, fiindcă putem lupta corect sau incorect. Mi-ar plăcea să cred că lupt corect, dar fiind răspunsul meu, acesta e subiectiv. Ar trebui întrebaţi cei care se consideră adversarii mei. Cred că merită să luptăm pentru noi înşine, căci cine poate şti mai bine decât noi ceea ce înseamnă Să fi subiectul

propriei tale vieţi! Am răspuns până acum pe jumătate mergând pe firul logicii că lupta şi subiectivitatea sunt similare într-un fel, acestea fiind născute din credinţele pe care le avem, iar acum să vin pe firul anchetei În ce cred? - n-aş putea să precizez clar în ce cred, fără să cad sub vina preţiozităţii sau banalităţii, de exemplu cel mai convenabil răspuns şi cel mai scurt ar fi: cred în Dumnezeu. Acest răspuns ne-ar scuti de eventualele complicaţii, pentru că răspunsul ar fi de-ajuns. Din punctul acesta de vedere, răspunsul meu nu poate fi cel de mai sus, ci s-ar potrivi mai bine: cred în mine că voi reuşi să fac lucrurile bine şi că, astfel, o voi scoate la capăt. E necesar să cred în judecăţile mele corecte şi în faptul că viitorul va confirma că acestea au fost corecte. Altfel aş demisiona din funcţia de subiect al propriei vieţi.

Dumitru Augustin DOMAN „Să crezi în ce spui şi să spui ceea ce crezi!”

În primul rând cred în cinste, cinstea faţă de mine însumi în primul rând. Dacă sunt cinstit faţă de mine însumi, sunt desigur şi faţă de ceilalţi din jur. Ei, dar cam ce înseamnă să fii cinstit? Păi, să crezi în ce spui şi să spui ceea ce crezi; şi să respecţi decalogul, desigur. E mult, e puţin? Dacă pot dormi

Portret de POPA’S noaptea liniştit, iar peste zi nu am depresii că m-aş fi minţit pe mine însumi, atunci e mult, sau măcar suficient. Şi: să fii modest, altfel zis, să-ţi vezi lungul nasului. Orgoliul, aroganţa, trufia – iată păcate care întorc Pământul pe dos de peste cinci mii de ani. Şi asta, când e loc pentru toată lumea, şi când suntem nişte biete fiinţe muritoare, azi aici, mâine sub ţărână, nevăzute ca nişte rădăcini de copaci tăiaţi. Or mai fi şi altele, dar acestea îmi oferă igiena mea sufletească de fiecare zi.

Horia DULVAC Credinţe, identităţi, biografii captive Despre lucrurile care ne sunt indiferente ar trebui să vorbim ca despre o victorie. Pentru că pe un înţelept nimic nu îl tulbură şi toate cele ce i se întâmplă sunt accidente iluzorii... Dar în faţa unei întrebări de o asemenea descumpănitoare simplitate, te simţi deodată tulburat. Ce se întâmplă? O minimă meditaţie asupra acestei situaţii te clarifică repede: lucrurile care ţin de propria ta identitate nu îţi pot fi indiferente De exemplu, am fost la o lansare de carte unde am fost prost hermeneutizat. Am plecat de acolo răvăşit, pentru că identitatea extrem de puternică pe care o afirmam în scriere/ o alter-identitate proprie, mai puternică mai autentică decât accidentalul biografic în care ne simţim captivi fusese atomizată. Ne protejăm într-o măsură atât de puternică


XII SPECIAL

aceste coordonate ce definesc propria identitate, încât mă gândesc că nu e de mirare că moartea e percepută ca fiind o trecere atât de dureroasă: îmi imaginez că ruperea aceasta de iluziile proprii care ne definesc într-o stare, într-un discurs al vieţii, e direct proporţională cu vitalitatea subiectului. Perspectiva aceasta pare înainte de toate profund orientală, budistă: sursa durerilor e dorinţa, cea care aruncă omul diferenţial, omul aflat într-un clivaj al destinului, în ceea ce se numea „reziduuri karmice” – o sintagmă puternic sugestivă ilustrând balastul pe care aceste convingeri/ dorinţe îl constituie pentru economia vieţii. Nu e însă mai puţin creştină: gheara poftelor va fi fost scoasă din gâtul existenţei, atunci când va fi venind momentul purgatoriului – prin meşteşugite mijloace - profeţesc scrierile patristice! Iar acest lucru nu mai e demult un secret - pridvoarele bisericilor ortodoxe de pildă, aşează această neliniştitoare aventură la vedere – un avertisment exhibat şi ignorat. Nocivitatea acestor pofte şi plăceri ce ranforsează iluziile unei identităţi a conştiinţei nu e mai puţin actuală în lumea modernă: după cum spuneam, ele (poftele) sunt sursa metabolică a vieţii, motorul mişcării de neoprit a unei roţii dintotdeauna a vieţii. Aceste incriminate pofte mai sunt (asta ca să ne aducem aminte, aceasta fiind o funcţiune suplimentară a durerii) un fel de marcaj al traseului durerii dar şi poarta de intrare a bolii şi chiar a morţii, ş.a.m.d. Dar nu voiam să complic discuţia nicicum: ideea e că odată ce am plecat de la lansarea de carte cu pricina, mă aflam într-un supermarket şi, în timp ce stăteam la casă, priveam fetele de la casierie îmbrăcate în costumele lor de crăciuniţe, cu feţe obosite, uşor traumatizate de această inadecvare. Înainte de toate, că această glisare a lui Moş Crăciun spre un imaginar comercial şi construcţia artificioasă a crăciuniţelor are ceva terifiant în sine. Trecând însă peste asta, m-am gândit cu intensitate la felul în care se va fi simţind o identitate astfel mutilată. Nu există cred că tortură mai subtilă decât a pune pe cineva să poarte o uniformă în care se simte captiv – îmi imaginam de pildă că dacă cineva mi-ar fi pus cu forţa o altă identitate şi pe deasupra m-ar mai fi şi pus să defilez cu ea în public, aş fi suferit o ruşine mortală, în comparaţie cu care nuditatea e floare la ureche. Dar nu asta se întâmplă cu noi în biografiile noastre greşite, m-am întrebat? Ar trebui să fugim de ochiul vederii ca de o paradă umilitoare a falselor identităţi? Şi de fapt ce se întâmplă cu mine, ce s-a întâmplat de fapt, cât din propria mea biografie este falsă identitate, cât este credinţă şi cât e identitate asumată? Iar aici, în acest punct tensionat al meditaţiei neliniştitoare m-a găsit întrebarea: care sunt/ au fost de fapt credinţele mele în toată această perioadă cât am dormit în viaţă şi cât de mult m-am achitat de ele, având în vedere nemulţumirile personale legate de propriile noastre biografii,

luni, 23 decembrie 2013

poftele necugetate de a ieşi dintr-un destin şi de a intra aventuros în altul? Rămâneţi în starea în care vă aflaţi, exclama Apostolul Pavel, alarmat de neaşteptata energie negativă a acestor frustrări. Dar nu e deloc simplu, căci energiile căderilor sunt peste tot. Ei bine, judecând toate aceste lucruri, am înţeles că bilanţul mă poate găsi, în ciuda eronatelor hermeneutizări de care vorbeam, cauzatoare a tot felul de iluzorii suferinţe, într-un locus pozitiv. Nu am rămas chiar acolo de unde am plecat, adică în chiar inima inocenţei, dar nici foarte departe. (Îmi vine în minte acum o frază dintr-un poem: Eu nu sunt apărat decât de propria inocenţă). Răspunzând deci întrebării: Care este/ a fost cel mai preţios comandament, cea mai puternică convingere/ credinţă la care am ţinut cu dinţii de-a lungul vieţii – aceasta ar putea fi rezumată – păstrarea libertăţii. Libertatea înseamnă pentru mine să rămân în parametrii identităţii - inclusiv cu datele acelea ontologice primare ale existenţei, să refuz felurite ispite şi compromisuri care i-ar fi mânjit chipul acelei identităţi (atât de preţioase încât pare să constituie bagajul principal al existenţei - cu întregul său alai karmic şi de comunicare . Şi, desigur, libertatea înseamnă şi faptul concret de a te smulge la timp din câmpul gravitaţional al celuilalt, atunci când e generator de servituţi – iar asta s-a dovedit a fi un dat nu prea facil de păstrat, care a presupus în biografia personală o întreagă strategie a retragerilor. Retrageri? Nu am avut de pildă curajul să îmi atribui o identitate cu totul nouă, acea de călugăr, cea ce presupunea o moarte a identităţii vechi şi o naştere, cum spun creştinii, într-un om nou „îmbunătăţit” (m-a amuzat dintotdeauna sintagma asta patristică, care sugera într-o formă tehnicistă o up-gradare a omului perisabil). Slavă domnului însă, acel minunat profet al creştinilor, atât de puternic în energiile sale ontologice încât a avut revendicarea de a se identifica cu Tatăl, şi care ne-a cerut renunţarea la deplina/ totala identitate, nu a solicitat să facem asta în vreo formă neapărat instituţionalizată (iar separaţia de biserică şi Dumnezeu a fost deja făcută de antiesenţialişti şi promotorii gândirii slabe.) În fond, tot ceea ce cerea era capitularea ultimelor forme de convingere - ca un soi de probă a încrederii – nici urmă de vreun reflex sau reacţie epistemică din partea credinciosului. Chiar în planul gândirii filosofice m-am opus numeroaselor impulsuri de circumscriere a gândirii în sfera conceptelor tari, înţelegând că gândirea însăşi are nevoie de ceea ce Rorty numea „o slăbirea a capacităţii constitutive a fiinţei”, dedată cu slăbirea conceptelor. Dar nu am renunţat însă la inima unor convingeri, printre care şi aceea că dincolo de caracterul lor relativist, întregul alai al filosofiei postmoderne, post-pragmatistă eşuează până la urmă, sau mai degrabă se întoarce până la urmă înapoi la metafizică. Pentru că există un soi de substrat religios al lucrurilor păgâne, cum spunea Eliade, aşa cum există un substrat esenţialist al toleranţelor noastre – adică „gândirea slabă radicală, aşa cum spunea Rorty, ajunge să fie tot una esenţialistă”, cam acesta e cred cel mai corect/ relativ răspuns la locul meu în scala biografică a convingerilor şi renunţărilor diferenţiale. Adică, sunt un relativist de-o răbdare extremă, dar această capacitate de relativizare riscă oricând să devină una extrem de periculoasă, căci încrederea în rămăşiţele ultimelor noastre identităţi e un esenţialism feroce, mult mai periculos la oamenii toleranţi. (Iar profetul creştinilor ştia asta mai bine ca oricine, când exclama ca un fel de alter-toma

necredinciosul: fericiţi cei săraci cu duhul, adică cei lipsiţi de aceste energii epistemice cu totul fără folos în lumea celor lipsite de determinaţii).

Ioan LASCU Frica de Dumnezeu…

Ai pus o întrebare care pare simplă, dar este complicată. Cere un pic de gândire, dar nu de oricare, ci de profunzime. Ai adresat întrebarea acum, în preajma Sfintelor Sărbători de sfârşit de an, drept pentru care primul răspuns pe care ţi l-aş da este simplu şi direct: „Cred în Dumnezeu!”, dar mă gândesc că nu te-ar satisface, prietene Marian Boboc! Al doilea răspuns, aproape la fel de „simplu şi direct”, ar fi: „Cred în mine!”, dar şi acesta ar fi nesatisfăcător. Deşi simple în aparenţă, chiar şi aceste două posibile răspunsuri necesită câte o argumentaţie. Al treilea răspuns, care poate fi mai interesant este: „Am crezut că voi deveni scriitor”. Însă aici predicatul este la un timp trecut şi, probabil, ar fi de dorit un răspuns cu bătaie în prezent – un prezent etern, sau cu bătaie în viitor. La

vârsta mea – cred că tu că o cunoşti – am în spate mult trecut, iar în faţă mai puţin viitor. Revin însă şi spun: am crezut, chiar la modul superstiţios, că voi fi scriitor. Şi cred că am ajuns să fiu olecuţă… Apoi ce să-ţi mai spun? Ce-mi bântuie conştiinţa? Cred că mă voi mântui, mai degrabă: năzuiesc spre asta. Dar nu cu suficientă… credinţă. Până una-alta. Puţina credinţă e una din… multele şi marile slăbiciuni omeneşti. „Doamne, ajută necredinţei mele!”. Însă aş vrea să plec din această lume după ce mă voi fi împăcat cu ea, cu oamenii şi cu Dumnezeu. Oricum, acest gând poate fi un început de pocăinţă. Dar când voi începe? Ar trebui să răspund: chiar acum, să nu mai amân! Dumnezeu ne povăţuieşte să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi cea din urmă, să ne gândim în fiecare zi că suntem pieritori şi să ne împăcăm cu El, cu lumea şi cu oamenii. Şi să ne împăcăm, fiecare, cu noi înşine. Aici e unul din ascunzişurile întrebării: am crezut destul şi am făptuit după canonul bunei credinţe ca să mă pot împăca cu mine? Tot aici e începutul împăcării. Acum cred că dacă am crezut şi am căutat să acţionez conform cu bunele credinţe şi nădejdi, poate... Dar oare am reuşit? Ar trebui să fac o anamneză, iar apoi să trag o concluzie. Concluzia poate să ducă, dacă e pozitivă, la automulţumire; până acum însă am fost mereu nemulţumit. Nu se împacă una cu cealaltă. Atunci trebuie să caut o împăcare cu mine şi să mă gândesc că nu ştiu cât timp mi-a mai rămas pentru toate împăcările. Să-mi inventariez păcatele, slăbiciunile şi aspiraţiile care mi-au mai rămas şi să-mi fie frică de Dumnezeu. Pentru că, nu-i aşa?, frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Nu trebuie să uităm această propoziţie, ea ne-ar putea călăuzi mintea şi inima. Fiindcă e atât de plină de înţelepciune!


SPECIAL XIII

luni, 23 decembrie 2013

Ilie PINTEA Cred însă că putem începe să ne punem întrebări Dragă Marian, Mi-ar fi mai uşor să-ţi spun în ce NU cred, dar sunt convins că ai mai auzit de multe ori răspunsul acesta. Mi se pare providenţial faptul că lansezi această întrebare într-o vreme în care credinţa şi încrederea sunt chestiuni atât de fragile, şi sunt foarte curios, la fel ca şi tine, să aflu în ce mai credem. Mie unul îmi place să cred că dracu’ nu-i chiar aşa de negru, dar nu-mi iese chiar de fiecare dată. Îmi place să cred că oamenii pot fi şi buni, aşa cum îi place lui Câmpeanu să susţină, dar nici asta nu se întâmplă prea des. Pe vremuri, îmi plăcea să cred că toate chestiile pe care le scriu, sau măcar unele dintre ele, contează pentru cineva. Mi-a trecut de mult şi asta. Cred că alegem să credem în valori care să ne motiveze progresul, dar despre asta Gilbert Danciu sau Ciprian Dîrjan ţi-or fi spus deja. Cred că poezia

atâtea ori lucrurile până în nebunie şi înapoi. Cred în poezie atunci când e haiku sau fluviu, stradă sau garaj, un expresor stricat sau pur şi simplu titirez. Atunci când e anarhistă şi acidă sau doar neputincioasă şi laşă. Când ascunde marile bucurii sau

marile tristeţi. Pentru că da, aici e loc pentru toate. Cred în poezie pentru că le-a văzut şi le suportă pe toate. Pentru că acolo sunt ploile de vară, oboseala, drumurile de dimineaţă, kilometri întregi de plictiseală, secvenţe de amintiri estivale, maşini decapotabile, mailurile pe care le aştepţi cu sufletul la gură, spitale şi circuri, spaţiile părăsite şi poveştile lor posibile spuse sau nu, oraşele cunoscute sau insulele imaginare, prietenii, familia, singurătatea, Dumnezeu. Şi lista poate curge încă mult de acum înainte. Şi mai cred că, atunci când nu se va mai scrie poezie pe lumea asta, o să îmbătrânim brusc cu toţii.

Alin RUS ar putea fi un asemenea ideal, dar asta o ştii şi tu mai bine decât mine. Cred că putem influenţa, chiar dacă aproape insesizabil, universul din jurul nostru, dar până şi copiii ştiu asta. Dacă e să cred în ceva în afară de bunul Dumnezeu, despre care mă mir în fiecare zi cum de mă mai suportă, cred în capacitatea noastră de a ne pune întrebări. De a ne îndoi, câteodată. În fond, istoria filosofiei e un lung şir de exemple în acest sens. Cât pun întrebări – celorlalţi, că asta mi-e meseria, sau mie însumi, că n-am încotro – sunt viu. E adevărat, în ultima vreme întrebările mele se suprapun cinismului cu care încerc să supravieţuiesc, dar e şi asta mai bine decât nimic. E bine că m-ai întrebat în ce cred; e o întrebare pe care mi-am pus-o mult prea rar în ultimii ani, drept pentru care îţi mulţumesc. N-am idealuri măreţe, după cum vezi, nu cred în idei profunde, nici măcar nu am pretenţia să susţin că prezenţa mea pe lume e pe deplin justificată. Cred însă că putem începe să ne punem întrebări, şi asta ar aduce, dacă nu câteva răspunsuri, măcar o mulţime de căutări.

Ana PUŞCAŞU Curajul de a spune lucrurilor pe nume

Dacă stăm bine să ne gândim, cred că spunem, în medie, de vreo zece ori pe zi „cred că...”. De la simplele şi inofensivele „cred că ar trebui mai multă sare” sau „cred că îţi vine bine” şi până la „cred în tine”. Sigur că în primele două secunde îţi vin în minte o mulţime de răspunsuri care, însă, nu sunt deloc uşor de prins în cuvinte. Aşa că, înainte de toate, cred că ar trebui curajul de a spune lucrurilor pe nume. Dacă ar fi să reduc toate aceste răspunsuri la unul, el ar fi poezia. Cred în poezie. Cred în toată forţa ei dureros de seducătoare care împinge de

deistă că există un principiu imaterial care ghidează lumea noastră materială cu toate transformările şi provocările inerente ei. Acest principiu însă îl văd ca fiind departe de ideea teistă, specifică majorităţii religiilor monoteiste, idee potrivit căreia Creatorul ar interveni constant în creaţie, cumva supravizând continuu viaţa creaturilor sale. Cu alte cuvinte, nu cred într-un principiu de genul: Dumnezeu de genul Moş Crăciun care împarte daruri la copiii care au fost buni; altfel spus oferă recompense celor care îi urmează cu pioşenie cuvântul înscris în cărţile sfinte. Pur şi simplu, acest Principiu Suprem stă la baza creaţiei Universului, iar Universul e o consecinţă a expansiunii acestei dimensiuni sau principiu prim. În fapt, credinţa mea se bazează şi pe ultimele descoperiri din cosmologia modernă, care demonstrează că e imposibil de determinat cum arăta şi ce era universul în primele „trei minute” ale existenţei sale. De aceea, din punct de vedere metafizic, cred că formele de viaţă de pe Pământ sunt rezultatul unui lung proces de transformări genetice, prin mutaţii aleatoare din forme mai simple către forme mai complexe şi mai elaborate. De asemenea, mai cred că ideea adaptabilităţii organismelor la mediu şi a evoluţiei lor, din forme primitive spre forme mult mai complexe, nu se opune ideii existenţei unui principiu, fie el şi de natură divină, care să fi stat la baza

Mai multe orizonturi

Întrebarea „în ce cred?” este foarte generală şi implică o analiză foarte profundă, mai ales dacă vrem să oferim şi un răspuns adecvat şi comprehensiv. În primul rând conceptul de „credinţă”, folosit atât în cadrul întrebării însăşi cât şi a explicaţiilor adiacente, duce cu gândul la ideea de religie şi credinţă religioasă. Însă, o analiză mai adâncă a întrebării ne lasă să întrevedem şi alte orizonturi. Există, într-adevăr, credinţe religioase, legate de principiile stipulate în dogmele diverselor religii şi culte religioase din lume. Pe lângă aceasta există, totodată, şi credinţe metafizice, care nu sunt neapărat în conexiune cu cele religioase. Oamenii încercă adesea să îşi explice principiile ultime ale existenţei recurgând nu neapărat la explicaţii religioase sau oprindu-se la dogmele religioase pentru a da seama de realităţile ultime. În concepţiile metafizice ale omului modern pot intra chiar şi explicaţii ştiinţifice, informaţii culese din massmedia, din experienţă sau din dialogul cu alţi oameni. De aceea ele sunt astăzi şi foarte diverse. Nu în ultimul rând, există şi credinţe cu caracter mai pragmatic legate de viziunea fiecăruia privind viaţa politică, economică şi socială. Acest orizont mai vast al credinţelor social-politice ale omului a fost amplu analizat destul de recent de antropologi precum Clyde Kluckhohn sau filosofi precum Robert Hartman. Acest din urmă foarte vast domeniu poartă denumirea de axiologie fiindcă este de fapt o teorie a valorilor – credinţele social-politice neputând fi desprinse de orizontul credinţelor sociale ce rezidă de fapt în valorile politico-economico-culturale ale societăţii. Dar, pentru că întrebarea iniţială îmbracă o tentă personală, prin trimiterea la pronumele personal persoana întâi singular, voi încerca să răspund la ea, acoperind toate cele trei orizonturi puse în discuţie. În primul rând, nutresc credinţa

apariţiei universului. Cu alte cuvinte şi mai simplificat: evoluţionismul nu trebuie opus ideii existenţei lui Dumnezeu să spunem, cel puţin, nu în forma sa Deistă. Discuţiile contradictorii în această privinţă conduc de cele mai multe ori la dezbateri sterile şi absolut inutile. Din punct de vedere politico-social, cred că omul, ca fiind fiinţa cu cel mai complex şi elaborat creier din natură, merită respect şi apreciere. De asemenea, ca fiinţă superioară, care a reuşit să producă creaţii culturale remarcabile şi să pună natura în slujba sa, are datoria să respecte celelalte forme de viaţă existente pe planeta Pământ, forme care stau de fapt şi la baza propriei existenţe. Cred că, dacă aceste principii ar deveni platforma şi scopul ultim al guvernelor şi partidelor politice cele mai influente, viaţa omenirii ar fi astăzi mult mai bună. Mai cred, de asemenea, că compasiunea şi empatia sunt printre caracteristicile cele mai importante ale spiritului uman. Fără compasiunea şi empatia altor membri ai societăţii umane, această specie (Homo Sapiens) cu exemplare extrem de fragile la naştere nu s-ar fi putut dezvolta şi creşte. O altă caracteristică importantă a omului este demnitatea. Din păcate, condiţiile politice actuale au neglijat tot mai mult această trăsătură fundamentală a omului şi au împins nu de puţine ori specia umană spre fapte şi sisteme social-politice, care reprezintă, de fapt, un afront la demnitatea umană. Scalavagismul, Colonialismul, Gulagul, Holocaustul, fenomenul Piteşti din România sunt doar câteva din cele mai relevante exemple despre de cât de puţin a fost înţeleasă această trăsătură umană care este


XIV SPECIAL demnitatea. Capitalismul nu stă nici el mai bine la acest capitol şi avem în jurul nostru exemple extrem de elocvente a unor semeni care îşi vând demnitatea în schimbul unei iluzii ieftine: aceea că Banul este cel mai de preţ lucru, lucru fără de care existenţa noastră nu ar fi posibilă şi pentru care merită să (ne) vindem orice: de la propriul corp şi propriile principii la natura înconjurătoare şi integritatea mediului ambiant. Uneori, aceste principii sunt impuse cu toată forţa prin mijloacele mass-media, printr-o subtilă psihologie a reclamei, servind interesele celor care posedă mult capital şi în acelaşi timp cu totul alte credinţe decât cele expuse de mine în rândurile de mai sus.

luni, 23 decembrie 2013

mijlocul altora care ne sunt indiferente, sau care ar trebui să ne fie indiferente şi nu ajung astfel. Există un moment pentru oricare om când despică apele sau chiar stânca. Dar să revenim la basmul nostru, ce

Petronela Vali SLAVU Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis! Poate, cel mai important lucru este să lăsăm un semn al trecerii noastre prin viaţă. Fiecare are un drum pe care trebuie să-l urmeze. Eu m-am născut pentru a fi dăscăliţă. Puteam fi, cu siguranţă, şi un bun grădinar, dar mi-a fost hărăzit să am grijă de altfel de flori – bobocii de oameni, pe care să-i învăţ

să crească frumos. Văzând inocenţa din ochii elevilor mei, mă simt tânără. Când îmi dăruiesc desene cu flori şi inimioare, realizate de mânuţele lor, mă simt iubită. Când îşi amintesc de mine, peste ani, şi mă caută să-mi spună care mai e viaţa lor, mă simt importantă. Urmărindu-le ascensiunea, realizările, chiar şi după ce sunt adulţi, mă simt învingătoare. Pentru a clădi o societate sănătoasă, este nevoie de oameni educaţi. Ca umoristă, fac haz de necaz, uneori. Dar epigramele, pamfletele sau parodiile mele, având ca tematică şcoala, sunt, de fapt, semnale de alarmă. Poate, sunt naivă, dar cred că voi apuca acele vremuri în care Măria-Sa Elevul va fi aşezat, ierarhic, înaintea tonelor de hârtii aducătoare de puncte. Poate, e doar un vis frumos, dar cred în el şi nu mă las înfrântă. Pentru că mai cred şi în versul lui Radu Gyr: „adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”…

Dumitru VELEA Spre Cel cu Cartea în mână născut

Există un basm cules din ţinutul Vlaşca de Petre Ispirescu, ce face parte din culegerea sa, Legendele sau basmele românilor, publicată cu aproape un veac şi jumătate în urmă, în 1872, sub pseudonimul „Un culegător tipograf”, basm ce ne vorbeşte despre un copil „cu cartea în mână născut”. Basmul acesta, Voinicul cel cu cartea în mână născut, cred că are profunzimi de nebănuit şi poartă cu sine o noimă de aur pentru omul ca oricare dintre noi şi mai cu seamă pentru cel ce începe să-şi pună întrebări. Întrebări ca şi aceasta, despre lucruri şi fapte esenţiale în

cred că este de neegalat între cele ale lumii, prin străfulgerarea de tâlc şi viaţă pe cerul plin de stele pe care îl priveşte omul trezit în noaptea sa. Nu ştiu să existe un basm în care omul, făptura lui Dumnezeu, să se nască cu Cartea în mână, adică odată cu Cuvântul Domnului. Căci despre om în ipostaza de copil, a candorii şi purităţii, şi despre Cuvântul Domnului, ca fiind Cartea cu care te naşti – este vorba. Copilul se naşte „cu o carte în mână”, spune basmul, ca dar de Sus oferit unei familii cuprinsă de singurătate şi bătrâneţe, „o babă şi un unchiaş” care, spre deosebire de altele şi alţii, n-au pregetat cu ruga şi neclintita lor credinţă întru Dumnezeu. Numai că vin ursitoarele, şi pe lângă cele bune, prima, „că are să fie un Făt-Frumos, şi are să ajungă bogat”, a doua îi prezice, spre încercare, că la doisprezece ani (simbolică cifră!), are să fie răpit de duhuri rele; iar ultima întregeşte încercarea cu consecinţa: „dacă va scăpa de duhurile rele, acest copil are să ajungă împărat”. Copilul creşte şi nu lasă cartea din mână, citeşte continuu. Mintea-i devine cuprinzătoare. Şi ce lucru uimitor: el ajunge să fie Cartea, să se identifice cu Cartea. „Când se făcu ca de nouă ani, spune basmul, ştia câte în lună şi în soare. El însuşi ajunsese să fie o carte, şi toţi megieşii veneau la dânsul şi-l întrebau despre păsurile lor.” În fine, sorocul încercării sosind şi după mai multe încercări, duhurile rele reuşesc să-l răpească pe copil din chiar mijlocul bisericii, sub privirile neputincioase ale oamenilor. Copilul este purtat prin văzduh de acestea, însă nu scapă cartea din mână şi citeşte „mereu şi în gura mare”; duhurile rele nu pot să-i smulgă Cartea din mâni şi-l scapă, cu carte cu tot, pe fundul unei prăpăstii. Cu Cartea în mână, neştiind unde se află, dar mulţumind Domnului că este viu, porneşte să iasă deasupra, în lume. Numai că întâlneşte în calea sa „grămezi de căpăţâni şi oase de oameni”. (Aici basmul nostru se întâlneşte cu viziunea lui Ezechiel, a „văii oaselor uscate”, pe care Duhul Sfânt, suflând peste ele, le aduce la viaţă.) Prin prăpastia morţii, printre zidurile prăbuşite şi înmulţitele grămezi de oase, citind din Carte, ajunge la nişte palate, unde întâlneşte o umbră de om, pe portarul curţii. Acesta îi dezvăluie taina prezentei şi înspăimântătoarei împărăţii a morţii: Împăratul şi Împărăteasa, în loc să se roage lui Dumnezeu pentru a le da un moştenitor – spre a perpetua viaţa –, s-au apucat să umble pe la vrăjitori cu farmece. Împărăteasa a născut o fată frumoasă, dar ursitoarele i-au dat să nu se poată mărita până nu va găsi un tânăr care să poată rămâne viu în cămara ei, teafăr, până în zori. Tânărul cu cărticica în mână se supune încercării şi intră în cămară, spre priveghere, unde citeşte continuu. A doua zi, îl găsiră tot cu cartea în mână –

spune basmul – searbăd, dar teafăr. Deci, în chiar cămara acestei împărăţii a morţii, tânărul, citind din carte, reuşeşte să înfrângă moartea. „Atunci, o dată, ca din senin, începură a învia oamenii de prin oraşe şi de prin sate, slugile de prin curte, şi toate câte erau cu suflet, în ziua când veni cel dintâi peţitor, începu să mişte şi să se scoale ca dintr-un somn adânc.” Şi ca-n orice basm, tânărul şi cu fata, domniţa acestei împărăţii trezită din somnul morţii, se căsătoresc şi strigătul de bucurie al mulţimii „se auzea în cer”. Şi, mai departe, ceea ce ne lasă basmul să înţelegem este acela că omul trebuie, într-o bună zi, printre atâtea lucruri iluzorii, să se aplece asupra sa şi să-l caute pe Voinicul cel cu cartea în mână născut, pe acest copil care se află în fiecare. Şi chiar dacă nu poate să citească odată cu el, cel puţin să-l vadă şi să-i asculte cuvintele, cuvintele ce sunt din Cartea cu care te naşti, din Cartea de Sus.

Ionel ZMĂU Petrila - „oraş de faţadă”... Într-un context mai larg, trăim, din nefericire, într-o societate mercantilizată şi manelizată, lipsită de valori şi repere morale.

Repere? Ne îndreptăm gândurile către tineri, tinereţea fiind, de fapt, o vârstă a căutărilor, a încercărilor de închegare a propriei personalităţi. În învăţământul românesc, într-o continuă reformă, mai sunt numeroşi profesori care doar dictează (din manuale). La nivel liceal, orele de educaţie plastică şi de educaţie muzicală importante pentru dezvoltarea personalităţii artistice a elevilor - sunt de numai 25 de minute săptămânal. Instituţiile de cultură, modernizate sau recent construite, sunt nişte clădiri reci, mereu închise, conduse de neaveniţi, şi nu de oameni cu abilităţi şi experienţe culturale, care s-ar putea înverşuna să le încălzească, să le transforme în focare de cultură.

Marginalizaţi, oamenii de cultură şi artiştii, cândva o prezenţă vie în agora, s-au retras în „turnuri de fildeş”.

Credinţe, adânci şi permanente? Provocarea prietenului meu, Marian Boboc, redactor şef la Ziarul Văii Jiului, m-ar îndemna la un exerciţiu de scriitură, la comiterea unui text uşor metafizic, meditativ, la hoinăreala printre cuvinte şi la alăturarea lor, umăr lângă umăr, ca într-un joc al ielelor... Nu! Voi încerca, chiar şi metaforic, să fiu realist. Prin Europa, se ştie de copilul meu de suflet, adică Asociaţia Culturală „Les Amis de la France”. Copilul meu de suflet ar fi putut avea orice alt nume. Oricum, a împlinit 10 ani. A fost „o întâmplare”. Hotărâtă de destin sau de hazard - nu mă întreb... Oricum, prin ’93, când în


SPECIAL XV

luni, 23 decembrie 2013

legislaţia românească nu exista cuvântul „şomer”, când nu se ştia de disponibilizări, când aveam a IV-a (un fel de „specială”), ca electrician la Mina Petrila, mi-am prezentat o „demisie - la zi”, am încercat ceva „pe cont propriu”. „De ce?”, „De ce nu ai preferat să ai o pensie bunicică şi să plimbi un câine” - alte întrebări ale altora. Am fost şi eu tânăr. Am dat - era o deviză „patriei cât mai mult cărbune”. În acelaşi timp, „independent” de voia lumii, într-o cămăruţă de

cămin, mi-am încropit, cu timpul, un fel de bibliotecă. Ani buni, am tot citit. Suntem, vrândnevrând, şi oameni de hârtie. Suntem, vrând-nevrând, victime ale propriilor noastre adevăruri. Seamănă a Camus, nu? Suntem, vrând-nevrând, o „devenire întru sine”. Seamănă a Noica, nu? Revin, „realist”, la tineri. La cei care, rând pe rând, de vreo 10 ani, s-au perindat pe aici, încercând o închegare a propriei lor personalităţi. Mulţi dintre ei au arătat lumii de ce sunt în stare. Chiar şi Europei...

Acum, sediul asociaţiei e rece. Nişte cărţi înfrigurate zăbovesc pe rafturi. Aşteaptă un dram de înţelegere din partea unor autorităţi. Aşteptăm ceva concret din partea autorităţilor locale din Petrila (şi) pentru „grija faţă de copii şi tineri” - cum s-ar putea afla în declaraţii oficiale de presă. Altfel, zădărnicie este totul. Altfel, ideea „Europa”, atât de necesară tinerilor, devine o utopie. Altfel, Petrila va rămâne un „oraş de faţadă”. „Oraş de faţadă”? Voi reveni...

1936. Revista DA şi NU

N. IORGA răspunde anchetei noastre Începem prin acest număr o anchetă printre cele mai reprezentative figuri ale vieţii noastre culturale, politice şi artistice, care să scoată în relief una din problemele vitale care călăuzeşte, prin convingere fermă şi personală, destinele vieţii sociale a poporului nostru. Fiecare om este călăuzit în drumul realizărilor sale de un mănunchi de convingeri, de credinţe, pentru afirmarea cărora luptă în sfera acţiunei sale. Multe din aceste credinţe individuale se transformă în norme de conduită generală, atunci când ele irump de la personalităţi cu o garanţie morală şi ştiinţifică recunoscute. Omenirea cunoaşte fenomenul sugestibilităţii, tot aşa cum electricitatea dezvoltă prin inducţie tot electricitate. Sincronizarea şi sudarea prin afinitate cu realitatea intuită şi concepută de o inteligenţă superioară, apropie de convingerile personalităţilor, credinţele maselor. Confesiunile marilor oameni sunt asemeni dimineţilor limpezitoare de obsesii şi nimicitoare de insomnii. Vizibilitatea fără zenit a omului superior imprimă o imitaţie, luminată de forţa lăuntrică a omului creator, supra-omului trăitor peste timpul său. Generaţia tânără mai ales are nevoie de axa generatoare de spiritualitate dreaptă, încercată, consumată şi răstălmăcită în valori categorice. Oamenilor realizărilor mari, oamenilor cu trecutul încrustat profund în crugul anilor unei ţări, lor li se poate cere ca o înviere a luminilor vieţii lor şi ca o călăuză a drumurilor lor, să-şi rostească credinţele, candele smerite, învolburate sau pioase, ale rugilor de dimineţi roditoare sau de vecernii pioase. Călăuziţi de acest credinţe, ne-am îndreptat gândul spre templul muncei, acolo unde în fiecare oră de veghe stăruie, peste bracuri şi hrisoave domneşti, imensa lumină ţâşnitoare de valori creative a d-lui N. Iorga. Smuls pentru o clipă de oră matinală din cetatea cărţilor şi a preocupărilor d-sale, profesorul, cu surâsul de oblăduitoare superioritate şi cu acel genial dar de improvizaţie spontană, ne-a vorbit despre om, deci despre elementul care încheagă înţelegerea şi risipeşte, ca o ţâşnire, creaţia. Cred în omul din interior. În forme nu cred, în nici una. Şi regret un singur lucru: că, în loc să fie fabrici ale omului dinlăuntru, sunt şcoli pentru a-l distruge. Acestea fac ca, pe când înainte originalitatea venea din sinceritatea individului, acum e gestul de nebunie al unuia care se aruncă pe fereastră, fiindcă toate uşile sunt încuiate de licee, universităţi şi ministere de instrucţie (cu preocupări culturale). Întrebat despre literatura actuală, care mai mult decât oricând se risipeşte fără control de sine şi fără pietate pentru cititor, d-sa adaogă: Fiindcă întrebi de literatură, respectul mieu e foarte slab pentru o literatură care cade cu picătura chibzuită a unui gât de cişmea şi se culege în vase centimentrate pe margini. E o simplă industrie comanditată de librari şi trâmbiţată după criterii personale. Pe când ea ar trebui să fie marele act social şi o spovedanie sacră. O astfel de literatură în afară de umanitate e mai ră şi decât cea mai din urmă gângurire a unui suflet sincer. D. prof. N. Iorga şi-a încheiat spovedania atât de dreaptă cu surâsul profetic al omului ce nu va fi înţeles. Marele adevăr pe care l-a rostit cade ca o

e inil I g a P -XV XV

La ancheta din “DA şi NU” a mai răspuns şi C. Rădulescu-Motru

piatră grea peste superficialitatea unei generaţii pline de exagerări şi de sentimentalism vetust. Dincolo de profeţie şi de credinţa învăţatului despicător de întunecimi şi risipitor de talismane dialectice, nu trebuie să mai stăruie implacabila meschinărie a celor ce nu cred în nimic şi nu înţeleg nimic.


XVI SPECIAL Camil PETRESCU: După cum s-a văzut din numerile precedente, urmărim cu această anchetă definirea poziţiilor spirituale şi culturale ale conducătorilor şi animatorilor noştri, în a căror răspundere cade formarea sensului culturii româneşti. Se cuvenea, prin urmare, să ne adresăm printre cei dintâi d-lui Camil Petrescu, critic, romancier şi dramaturg, întrucât dsa este unul dintre puţinii noştri intelectuali care, dintru început, şi-a ridicat activitatea sub veghea anumitor puncte cardinale, pe care de-a lungul anilor le-a dezvoltat şi împlinit, fără a renunţa la nici unul din ele. Ultimul său volum Teze şi Antiteze dovedeşte din plin această neobişnuită consecvenţă şi dezvoltare sistematică, deşi studiile şi articolele cuprinse acolo au fost scrise la intervale destul de îndelungate. Cum poziţia d-sale ideologică este dintre cele mai complexe şi mai dificile, fundându-se pe concepţii filosofice şi nu pe-o empirie istoricistă, răspunsul d-sale la ancheta noastră, început într-o vorbire orală, a fost continuat de d-sa în scris. în chipul acesta, cetitorii noştri găsesc înfăţişată chiar de însuşi intelectualul fenomenologist întreaga sa poziţie, pe care foarte mulţi dintre criticii noştri nu o pricep sau o pricep greşit. D-sa nu este nici un istoricist, nici un experenţialist, nici un metafizician, biologist, ci îşi construieşte sistemul său de judecată critică pe cunoaşterea fenomenologică a realităţii. Substanţialismul şi autenticitatea pe care le promovează nu au nimic comun nici cu ontologia şi nici cu experenţialismul mistic sau biologist. Dar să-l lăsăm pe d. Camil Petrescu să-şi definească singur coordonatele poziţiei sale: Dacă îmi îngăduiţi voi, schimba formularea întrebării d-voastră, ca să se poată înfăţişa şi justifica dedusă ea însăşi din vederea mea despre existenţă în genere. Nu deci în ce cred eu, ci mai curând ce cred eu, fiindcă întâia formulare implică o atitudine excesiv subiectivă, cu congruenţe etice, şi orice întemeiere pur etică mi se pare de-a dreptul dăunătoare. - În cazul acesta, vreţi să ne spuneţi care sunt credinţele d-voastră esenţiale şi necesare în ceea ce priveşte destinul omenirii? - Îngăduiţi-mi să vă amintesc că în Teze şi Antiteze am afirmat, fără echivoc, părerea că acest destin al omeniri este un destin de intelectualizare. De fapt, nu afirmarea acestui destin de intelectualizare este originalitatea acestei poziţii, fiindcă în istoria filosofiei sunt destule sisteme intelectualiste şi raţionaliste, dacă n-ar fi să pomenim decât panlogismul lui Hegel. Ceea ce vreau să afirm acum este trecerea acestei idei (care, de altfel, va fi cu totul altfel explicată) în planul funcţional şi descrierea intelectului ca principiu catalizator al istoriei, subordonarea absolută a principiului binelui, frumosului şi practicului necesităţii de cunoaştere. Nu e vorba deci numai de „primatul spiritului”, aşa cum s-a afirmat până acum, ci de structura spiritului însuşi, de afirmarea primatului valorilor de cunoaştere asupra valorilor de frumos, de milă, de mântuire religioasă, care sunt numai valori implicate şi vehiculare. Nerespectarea acestor valori implicate şi vehiculare e gravă pentru istorie, măcar numai întru atât cât acest fapt însemnează chiar trădarea destinului structural, intelectual. Dimpotrivă, o hipertrofiere a lor (tocmai fiindcă este aberată faţă de destin) e pricină de ocoluri şi suferinţă: intenţiile etice, de pildă, în cazul unei „neacoperiri” intelectuale, sunt una din cauzele marilor nenorociri din lume. Condamnarea frumosului în sine, în înţelesul calofil, aduce vestejirea plaisirismului, a facilităţii, a fanteziei, virtuozităţii acefale, a oricărui talent, formalism nesubstanţial şi excluderea stilului din planul strict filosofic. Mi se pare că îndeosebi dificilă a fost, pentru recenzenţii Tezelor, chiar noţiunea aceasta de substanţialitate, cu acel corolar al ei, autenticitatea, încât din pricina ei, miezul cărţii

luni, 23 decembrie 2013

însuşi a fost ocolit. Cred totuşi că, indicând substanţialitatea drept structură a conştiinţei întru cât e conştiinţă, înseamnă că am implicat aci şi ideea de organizare, ca şi aceea de permanenţă, fiindcă permanenţa este esenţială conştiinţei (în aşa măsură, de altfel, încât această imposibilitate de a concepe sfârşitul unei conştiinţe este motivul acelei necesităţi care a făcut religiile să postuleze nemurirea sufletului). A identifica ideea de cultură cu ideea de conştiinţă structurală a omenirii înseamnă să crezi în perenitatea şi universalitatea culturii. În sensul acesta, se poate găsi desigur şi acea nuanţă etică, pe care o sugera şi o dorea întrebarea d-voastră circulară. Cred deci că o ierarhie a valorii substanţiale, opuse valorilor existenţiale ori transcendente, înseamnă o înfrângere şi o depăşire categorică a relativismului istoricist şi afirmarea unei ordini superioare în lume, ordine pe care am numit-o noocrată. Mai mult chiar socot că această ordine noocrată este atât de reală în structura fenomenologică şi de absolută în necesitatea istorică, încât nesocotirea ei de către istorie provoacă întotdeauna „crize”. Dacă îi spui cuiva că un copac tăiat de la rădăcină se prăbuşeşte şi el tot nu crede şi stă acolo mai departe, riscă să fie strivit, orice alt soi de consideraţii sunt riscate. Nerespectarea o singură dată a unei idei înseamnă o prăbuşire istorică. O semnătură greşită pe un act poate să arunce continentul întreg în criză. De altfel, omenirea e în criză permanentă, fiindcă nu a realizat structural în istorie ordinea noocratică. - Dar ce se poate deduce de aci, pentru România, ce credeţi despre destinul neamului românesc? - Destinul neamului românesc este să se insereze acestei substanţialităţi (această substanţialitate e tot un concret, nu uitaţi), care e conştiinţa universală. Dialectica evoluţiei spre acest Destin implică un sistem întreg de existenţe vehiculare: corpul fizic, persoana, familia, breasla, patria regională, naţiunea. Aceste valori sunt implicate în ceea ce numeam ordinea noocratică a lumii ca trepte de devenire. Trebuie să ţinem deci socoteală de dublul lor caracter: sunt realităţi concrete şi, în acelaşi timp, sunt valori subordonate... Sunt destul de mirat că acest fel conjugat al acestor valori, explicat cu destulă insistenţă în Teze şi Antiteze, nu e înţeles în structura lui autentică. S-ar evita multe ocoluri şi greşeli. Astfel s-a încercat în ultimul deceniu (sub influenţa istoricismului german mai ales) „autohtonizarea culturii”. S-a cerut „s-o luăm de la început” şi „să refacem pe cont propriu tot procesul cultural”. Formula e duioasă; e romantică, dar nu corespunde nici unui moment fenomenologic. „Sforţarea proprie, această mare încordare istorică a puterilor de viaţă a unui neam întreg, acest început al fiinţării şi întregirii de sine este condiţia neapărată a unei istorii şi a unei culturi proprii.” Cuvinte pline de bun simţ şi de cuviinţă, dar care, orice s-ar zice, nu pot spune mai mult decât ceea ce spun. Gândite autentic, ele nu sunt decât o tehnică a culturii şi, de altfel, singura tehnică. Cum vreţi oare să gândiţi „fără sforţare proprie”? Şi e de la sine înţeles că (dacă dorinţa e sinceră şi adâncă) e necesară „încordarea istorică a puterilor de viaţă ale unui neam întreg”?... Ar putea oare un om rezonabil, cât de cât, să nu subscrie la această călduroasă recomandaţie? În ceea ce priveşte însă afirmaţia că numai aşa este posibilă „o istorie şi o cultură proprie”, e locul să desluşim, cu mare băgare de seamă, două sensuri. Unul simplu tautologic, expletiv dacă vreţi, la urma urmelor inofensiv. Astfel, dacă după „sforţare” va veni binefacerea biruinţei, dacă vom izbuti să realizăm cultură, negreşit că această cultură va fi proprie, aşa cum imagina este „proprie” celui ce „a văzut cu proprii lui ochi”. Elevul poate gândi că 3+7+5 = 15 şi atunci este de prisos să

precizăm că gândirea îi e proprie; ori nu se gândeşte deloc şi spune doar automat ceea ce îi suflă vecinul, dar atunci dezbaterea e de prisos. N-a fost cultură, deci e de prisos să spun că n-a fost cultură proprie. A fost furt, a fost imitaţie, orice vreţi, dar n-a fost act de cultură. Dacă însă, în fraza citată de noi, autorul prin cultură proprie a vrut să înţeleagă „rezultat propriu”, specific, cultură specific naţională, atunci e cu totul altceva şi rătăcirea poate să fie gravă. „Rezultatul” este fenomenologic, nu mai poate rămâne istoric, sforţarea singură a fost istorică. Acel 15, ca rezultat al adunării, nu mai aparţine gânditorului, nu mai îi e propriu, nu poartă semnul lui particular, ci a intrat într-un plan de existenţă universală, de esenţă fenomenologică. Acest rezultat este acelaşi pentru toate sforţările istorice. Dovada, prin proba contrarie? E simplă. Dacă rezultatul e „propriu”, oricât de titanică, sforţarea (care e totdeauna proprie) nu mai e cultură. Dacă ţinem cu orice preţ ca românul să-şi frământe mintea şi să spuie 3+7+5 = 11, rezultatul e cu adevărat propriu, dar nu e cultură. Dacă, faţă de furt, elevul care adună greşit prin propria lui sforţare înseamnă un progres, este o aberaţie ca eu să fiu mândru de orice rezultat „propriu” şi să pierd din vedere valorile fenomenologice şi destinul omenirii. Tehnica e desigur o valoare, dar vehiculară, nu poate deveni un scop în sine şi eu nu pot avea ca ideal un copil care, încercând să gândească, dă rezultate greşite şi proprii. Rătăcirea vine de la permanenta confuzie care se face la noi între istoric şi fenomenologic, dar dacă ne lăsăm târâţi de duioşie şi metafore, ne putem trezi prea târziu, când orice întoarcere va necesita o răsturnare. Consecinţele aparent nevinovate ale unei culturi „proprii” pot duce la o idolatrizare a formelor tradiţionale, ceea ce e foarte grav, pentru că e o apostazie culturală. Una e structura somatică, istorică, şi alta este substanţialitatea fenomenologică. Reluând începutul acestei lungi explicaţii, precizez din nou că neamul românesc, printr-o sforţare de mare tensiune şi luciditate (deci „proprie”, nu ?), trebuie să realizeze valori care să-i rămână proprii doar cu titlu istoric, dar să aibă valoare universală. Aceasta înseamnă însă depăşirea hotărâtă a poziţiei istoriciste, dominante în cultura noastră de după război, şi înţelegerea realităţilor fenomenologice oricum este o condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească câteva minţi româneşti, cel puţin, restul fiind destinate pregătirii valorilor de vehiculare, marilor necesităţi politice şi didactice.


1353