TUDOR CUCU-DUMITRESCU:

Anul trecut a fost nominalizat la premiile UNITER pentru remarcabila performanţă actoricească din Equus, piesa scrisă de Peter Shaffer, iar anul acesta s-a numărat printre nominalizaţii la Gopo pentru rolul din filmul Marocco, drama regizată de Emanuel Pârvu. TUDOR

CUCU-DUMITRESCU se relevă drept unul dintre cele mai impresionante talente performative din tânăra generaţie, iar asta o poate confirma în primul rând publicul, care l-a descoperit prin intermediul montărilor lui Victor Ioan Frunză, indiferent că e vorba despre Tinereţea noastră, O casă de păpuşi, Şcoala nevestelor sau, bineînţeles, Equus. La care s-au adăugat, în această stagiune, Cock, piesa regizată de Tony Adam Horaţiu la Teatrul Stela Popescu, din a cărui echipă Tudor Cucu-Dumitrescu face parte, și A douăprezecea noapte de la Nottara, versiunea inedită, plină de muzică, a comediei lui Shakespeare, imaginată de Alexandru Mâzgăreanu.

Un must-see în luna iunie îl reprezintă însă musicalul Hedwig and the Angry Inch, un nou spectacol scânteietor al lui Răzvan Mazilu, care are premiera în prima parte a lunii, în care Tudor Cucu-Dumitrescu joacă rolul principal, în alternanţă cu Lucian Ionescu. Interpretarea “vedetei” genderqueer în disperata sa căutare a complementului ideal, imaginat de John Cameron Mitchell, reprezintă cu certitudine o provocare pentru orice actor şi, drept urmare, am plecat în dialog de la modul în care Tudor s-a raportat la personajul său, Hedwig.

Care este perspectiva ta asupra lui poveştii lui Hedwig? De ce crezi că e atractiv un spectacol în care se fac referiri la Platon pe ritmuri de rock?

Îmi imaginez că o primă întâlnire cu un astfel de personaj poate să deruteze publicul obişnuit, pentru că nu este la îndemâna oricui să accepte faptul că în lume există povești de genul ăsta, ba chiar mult mai trăznite decât cea a personajului nostru, Hedwig. Cred că va atrage în primul rând public tânăr, mai degrabă obișnuit cu ce se întâmplă în vest, căci, altfel, suntem la distanță de zeci de ani de cum privim unele lucruri. Adică spectacole de drag queen, de exemplu, în anii ‘90, în New York, erau deja o treabă veche. Nu știu ce se întâmplă în România la nivelul ăsta în prezent, dar cu siguranță există o comunitate mică, care trebuie acceptată așa cum e...

... nu mă refeream atât la public, cât la modul în care percepi tu eventualele substraturi ale textului, cu valoare general umană.

Într-adevăr, întâlnirea cu textul ăsta e una aparte, nu neapărat datorită sau din cauza subiectului, căci, până la urmă, actorul trebuie să fie capabil să spună orice poveste, dar felul în care este scrisă e cu totul și cu totul aparte. Povestea e scrisă într-un regim de stand-up, să spun aşa, peste care vine un concert rock, sau e un concert rock peste care vin momente lungi de stand-up și, când te aștepți mai puțin, te lovește cu lucruri extrem de puternice sentimental. Iar structura asta fragmentată tind să cred că va fi greu de susținut într-un ritm constant și benefic întregului de către noi, Hedwig-ii [Tudor Cucu-Dumitrescu şi Lucian Ionescu, interpreţii rolului – n.r.], pentru că, aşa cum e scrisă, nici nu avem un sprijin foarte clar în ceilalți, întrucât este un solo până la urmă, e o poveste pe care trebuie să o spui de unul singur și de-abia aștept să văd cum și ce resurse va trebui să aduc pe scenă ca ea să continue într-un mod firesc, constant, ba chiar să aibă un crescendo.

Apropo de resurse aduse pe scenă, cum a fost experienţa intrării în pielea lui Hedwig?

Defineşte-mi un pic personajul...

Aici este, într-adevăr, ceva de spus și aș vrea să folosim exact termenul ăsta, “să intrăm în pielea” personajului, care este, din punctul meu de vedere, un mit extrem de fals, care nu își are locul în teatrul nostru de astăzi... însă, la acest personaj, Hedwig, lucrurile stau altfel, fiindcă peruca este un accesoriu care îi oferă încredere băiatului Hansel, care, atunci când își pune peruca, devine Hedwig. Aceasta îi oferă strălucire, îi oferă alura de rock star și curajul de a-și expune până la urmă ideile. Și, din perspectiva asta, într-adevăr, expresia “să intri în pielea” lui Hedwig are cu adevărat sens. În spectacolul nostru - mă rog, așa e gândit textul, nu suntem noi revoluționari - există o descompunere a acestui Hedwig. El apare ca o super-vedetă și uimește încă de la primul cântec, dar apoi, cu cât avansăm în spectacol, într-o oră şi patruzeci de minute, cât durează, se revine la băiatul care a fost el, cumva. Hedwig se dezbracă de toate accesoriile, ba chiar îl eliberează pe partenerul ei de viață, acest Yitzhak care este mereu acolo cu noi în band, și există deci o dezbrăcare atât fizică, dar și morală, sentimentală, în fața publicului prezent - din întâmplare sau nu - în acea seară la concert. [...]