„School of Rock”, un must-see la Opera Comică pentru Copii

School of Rock, spectacolul de la Sala Mare a Operei Comice pentru Copii, care se joacă din nou în prima parte a lunii iunie, este un musical inspirat din pelicula omonimă din 2003, cu Jack Black în rolul principal. Celebrul compozitor contemporan Andrew Lloyd Webber a preluat scenariul și, alături de Glenn Slater (versuri) și Julian Fellowes (text), a creat o comedie muzicală efervescentă, materializată la OCC într-o producție spectaculoasă, cu mulți copii-interpreți în distribuție, cu efecte speciale și cei mai talentați tineri interpreți ai momentului, în regia lui Emil Pantelimon, scenografia lui Vladimir Turturică și conducerea muzicală a lui Alexandru Ilie. Pregătirea muzicală este asigurată de Abel Corban şi Teodora Jaworski, iar coregrafia este semnată de Cezara Blioju.

Într-o societate blocată de cutume absurde, Dewey, un muzician sărac și părăsit de toată lumea, are un vis: să-și facă o trupă rock cu care să atingă succesul. Ajuns printr-o înșelătorie profesor suplinitor la o școală cu tradiție, Horace Green, el dezvăluie elevilor săi energia muzicii rock și alcătuiește cu ajutorul lor trupa mult visată. Spectacolul de la Opera Comică pentru Copii, în stilul celor de pe Broadway, are toate ingredientele specifice: muzică, dans, culoare, ritm, glamour și mai ales umor, mult, mult umor. Emil Pantelimon, regizorul School of Rock, ne-a oferit câteva detalii referitoare la punerea în scenă a acestui musical captivant:

„Fiecare spectacol este un organism viu, cu propria evoluție, cu personalitate distinctă, cu ritmuri, culori și emoții incomparabile.

School of Rock aduce în prim plan adolescența, iar aici cu toții privim lucrurile din jurul nostru altfel. Construim acum o adevărată lecție pentru cei care se vor afla în sala de spectacol: părinți, copii, profesori. Andrew Lloyd Webber a gândit o poveste cu totul și cu totul specială, care îmbină la perfecție toate sentimentele prin care trecem în acest început de viață, numit adolescență: bucurie, dezgust, emoție, frică, dragoste, revoltă, fluturi în stomac, agresivitate. Totul prin muzică și dans. School of Rock este despre cum să îi privim pe cei din jur. Iar aici intervine provocarea de a-i convinge pe cei din public să facă acest exercițiu: să înțeleagă lumea din jur făcând abstracție de propriul eu; să înțeleagă; să accepte; să creadă!” Într-o vreme în care se tot vorbește despre educație în toate modurile posibile, School of Rock oferă un curs inedit, minunat deopotrivă pentru părinți și pentru copii, aşa că... haideţi la „şcoala” de la OCC!

- pe care îi știm cu toțiiUltimii

Până acum, rubrica asta a avut mereu ca subiect principal un film sau un serial. Doar că, odată cu trecerea timpului, autorul ei a devenit din ce în ce mai selectiv, astfel că a ajuns să aibă în sfârșit o lună în care nimic nu l-a dat pe spate, nici în domeniul cinematografic și nici pe micul ecran. Așa că, în lipsă de variante, și-a mutat atenția către teatru, acolo unde a avut o plajă ceva mai largă de opțiuni din care să aleagă. Dar a rămas cu una singură: „Ultimii”, un text scris și regizat de Mimi Brănescu.

A avut premiera înainte de pandemie și a fost reluat la mult timp după ce aceasta s-a terminat. Un spectacol pe care cred cu tărie că ar trebui să îl vadă mult mai multă lume, dar care nu s-a bucurat niciodată de o promovare atât de solidă precum altele. Un fel de film de Cristi Puiu aruncat într-o mare de „Teambuilding”-uri. Ăsta e destinul acestei producții a Teatrului Metropolis.

Cu același tip de umor negru și cinism asupra vieții, textul lui Mimi Brănescu surprinde, în mai puțin de două ore, un scurt și intens episod din viața unei familii dintr-un sat de la țară, unde responsabilitățile sunt împărțite, vina e aruncată de la unul la altul și fiecare se descurcă cum poate. Toate astea, bineînțeles, sub imperiul judecății acute a celorlalți membri ai familiei, care știe mai mult decât vrea să lase de înțeles. Marcu (Emanuel Pârvu) a divorțat și a venit la casa părintească de la țară pentru a-și linge rănile, Ică (Adrian Titieni), tatăl familiei, încearcă să-și retrăiască frânturi din tinerețe, dar din păcate, se regăsește într-un corp mult prea bătrân pentru activitățile aferente, Luminița (Andreea Mateiu) s-a resemnat și încearcă să se împace pe sine cu viața pe care urmează să o trăiască de acum încolo într-un mediu ermetic, pierdut parcă de lume, iar Lulu (Conrad Mericoffer) încă trage speranță că va ajunge un cântăreț faimos, chiar dacă și el, și toată lumea știe că visul lui e departe de a se putea împlini.

Toate personajele prezente în piesă sunt luate de undeva din realitate. Cu toții cunoaștem un „Lulu” sau o „Luminița” sau am întâlnit bucăți din ei. Bucăți cu care îți e imposibil să nu empatizezi, chit că e vorba de a râde cu sau despre ei sau pur și simplu de a-i obsevra de departe. „Ultimii” sunt niște ratați, niște oameni cu idealuri frânte, parcă scoși de undeva dintr-un colțișor îndepărtat al lumii și trântiți pe o scenă de teatru pentru a-i vedea de mai de aproape și a-i analiza.

În primul plan al spectacolului, chiar dacă performanțele actoricești sunt excelente, stă textul lui Mimi Brănescu. Stilul neiertător față de personaje și felul în care le pune pe tapet fără nici un pic de milă este de fapt o dovadă a veridicității operei în cauză, dar și a operei sale în general. Personajele alea sunt mult prea aproape de noi decât ar avea voie să fie, în mod normal. Sunt crude, sincere, rănite și sângerează. Iar noi suntem aici să vedem cum sângele ăla e adevărat și nimeni nu se face că-l doare.