JURNAL DE CHIŞINÃU
VINERI, 4 IUNIE 2010
Cultură | 15
www.jurnal.md
„Am descoperit aici oameni tineri și viforoși, capabili să schimbe destinul Basarabiei” DEZBATERE // Interviu cu Eugen Negrici, critic, istoric literar, profesor la Universitatea Bucureşti, autor al volumului „Iluziile literaturii române”, desemnat Cartea anului 2008 de revista „România Literară” — Stimate dle Eugen Negrici, ce v-a determinat să acceptaţi propunerea de a participa la Zilele Literaturii Române la Chișinău care s-au desfășurat între 19 și 21 mai?
Aţi găsit aici niște ascultători receptivi? Da, m-au ascultat cu surprinzător de mult interes. Tinerii au fost agili, au pus întrebări, unii erau foarte bine informaţi, alţii curioși să afle. M-am întâlnit și cu cadre didactice, erau foarte bine informate și capabile să facă oricând parte dintr-un centru de cercetare a literaturii și artei din epocile totalitare, centru la care meditez de foarte multă vreme. Intenţionăm să-l creăm la București, pentru toate ţările ex-socialiste. Deja am tatonat în diverse locuri, pentru asta am și venit în Basarabia, ca să văd dacă putem crea un centru de cercetare în care să observăm dacă există modele, formule asemănătoare, dar și lucruri diferite. S-ar putea da doctorate, s-ar putea crea linii de cercetare, ar fi ceva extraordinar și, în sfârșit, am face și noi ceva serios pentru nenorociţii aceia care au murit în pușcării, pentru milioanele de morţi din regimurile comuniste.
Am acceptat din simplul motiv că sunt căsătorit cu o basarabeancă, Viorica, născută la Durlești. Am întâlnit-o la Facultatea de Litere a Universităţii din București, eram colegi. Ea era refugiată, adică fugită din Basarabia în 1944. Soţia și familia ei au o istorie dramatică. Ea avea doar un an când au trebuit să fugă în România, părinţii o duceau în braţe, era un prunc, o aruncau dintr-un vagon în altul, până au ajuns în localitatea Fierbinţi, lângă Urziceni. Numele ei de fată e Viorica Bârsa. — V-a impresionat prin cultura ei literară? Ce să vă spun? Era o fată splendidă, poate cea mai frumoasă din an. Mi s-a părut că mi se potrivește. Ne-am căsătorit în 1966, după doi ani de la terminarea facultăţii. — Trăiţi și acum împreună? Sigur că da. Vi se pare enorm? Vi se pare excesiv?
Nu a venit de frică în Basarabia — Nu. Sunt uimită..., dar să continuăm. Aţi mai fost în Basarabia? Nu am fost niciodată în Basarabia. Nu am venit de frică, nu am venit din spaima de a descoperi un popor deznaţionalizat și complet rusificat. Asta m-a tulburat tot timpul și de aceea am tot evitat, am tot amânat. Am fost invitat în fiecare an, mă rugau să trec, să vin aici, dar n-am venit. — Au trebuit să se producă evenimentele din 7 aprilie pentru ca să vă decideţi să veniţi? E legat și de 7 aprilie, și de ceea ce a urmat. Astăzi încep să am unele gânduri bune, luminoase în legătură cu destinul populaţiei din stânga Prutului, cred că are un viitor sigur. Îmi place să constat aici o extraordinară tendinţă și dorinţă a basarabenilor de a ajunge în Uniunea Europeană, acest lucru ne va uni. Nu va fi nevoie de gesturi eroice, de uniri forţate și așa mai departe. De aproape douăzeci de ani le-am spus colegilor mei scriitori: drumul nostru comun e în Europa. — Cât de mult a deteriorat sau a fertilizat comunismul literatura română? A și deteriorat, a și fertilizat, într-un anume fel. Comunismul a deteriorat literatura română în sensul că a produs un climat literar bolnav, ne-a obligat pe noi, scriitorii, la eforturi inutile, la eforturi de adaptare, la eforturi de evitare, la o continuă politică de ripostă și de replică la
— Cum v-a părut mediul universitar basarabean? acţiunile derutante și nepotrivite ale regimului – asta e partea tristă. Partea bună este că un regim opresiv este benefic poeziei în general, mai ales atunci când se arată capabil de a lăsa, din când în când, câte o portiţă deschisă pentru creaţie. În special poetul e favorizat într-un regim totalitar pentru că nu poate crea decât într-o atmosferă dramatică. — Cine dintre marii scriitori români au fost victime ale comunismului? Aproape toţi marii scriitori care au trăit în perioada comunistă. Toţi au avut de suferit, dar unii au făcut pușcărie, au fost masacraţi, distruși psihic și fizic. Mă gândesc în primul rând la Vasile Voiculescu. Cobor fruntea și mă înclin în faţa destinului acestui om care și-a dat ultima haină din pușcărie unui biet om, apoi a plecat de-acolo ca să moară, de fapt, în afara pușcăriei comuniste. Voiculescu nu a făcut nicioadă niciun rău, nu merita o astfel de soartă. — Cum explicaţi apariţia, în timpul dictaturii, a unui fenomen atât de luminos, strălucitor, precum a fost Nichita Stănescu? Regimul comunist în România a avut cel puţin trei etape de evoluţie, iar Nichita Stănescu, împreună cu întreaga lui generaţie, și-au scris cărţile fundamentale după 1964, după un moment de liberalizare diversionistă a regimului. Scriitorii au profitat de această perioadă de liberalizare. Nichita Stănescu a continuat și a dus mai departe experienţele celui de-al doilea val avangardist, făcându-le plauzibile. A avut o îndrăzneală, o putere de creaţie care a depășit nivelul de înţelegere și de receptare al momentului, a fost superior epocii lui. — Optzeciștii au fost prima generaţie care a evitat influenţa comunismului?
Nu. Optzeciștii, dacă analizaţi bine situaţia lor, au fost un grup creat în Universitatea București. Universitarii bucureșteni, care erau și cei mai importanţi critici literari ai ţării, au protejat extraordinar acest grup al optzeciștilor, nu prea mare, creat din Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu. Sub această umbrelă, optzecismul s-a putut dezvolta și pentru că a avut în același timp un contact cu poezia americană și cu poezia în limba engleză. Ei, fiind anglofili, au avut o cale de acces spre o poezie care răsuna cu totul altfel decât poezia de imitaţie franceză. Pe de altă parte, regimul avea nevoie de deschideri, din când în când, și a preferat să lase să circule o poezie de felul acesta. Numai că imediat câinii de pază ai regimului și o bună parte din scriitorii geloși pe gloria fulminantă a optzeciștilor s-au grupat într-o comunitate potrivnică și, pe cât s-a putut, i-au tras înapoi, i-au criticat perfid. Însă ei au mers mai departe și au avut norocul că au lucrat în grup, nu li s-au despărţit vocile până la un anumit moment. Au fost ca o haită de lupi foarte puternică ce a funcţionat și a învins. După revoluţie, destinul lor nu a mai fost atât de luminos, pentru că exact atunci aveau nevoie să se afirme în viaţa socială și revoluţia le-a oferit posibilităţi extraordinare de manifestare – au căpătat joburi, au cam uitat de literatura splendidă pe care o făceau, au uitat de sunetul acela nou pe care l-au adus în poezia românească.
„Optzeciştii, o haită de lupi ce a funcţionat şi învins” — Cazul Dorin Tudoran v-a interesat, v-a preocupat? Da, m-a interesat. Am fost amic cu Dorin Tudoran, e un poet foarte bun și este unul din disidenţii noștri autentici. Nici nu știu dacă a făcut bine că a plecat... A plecat fiindcă nu mai putea suporta regimul. Numai că în România cine pleacă, e uitat.
Una din tarele noastre e uitarea, face parte din nefericita noastră structură psihică. — Ce credeţi despre faptul că tinerii autori care au început să scrie după 2000 nu cunosc multe despre comunism și nici nu vor să cunoască? Nimeni n-ar trebui să se bucure de această indiferenţă, pentru că istoria care se uită, se răzbună. Nimeni nu știe cum evoluează istoria, oricând ne putem întoarce la o situaţie dramatică. Dacă noi credem că totul va curge minunat și că Europa va funcţiona măreţ, America va merge mai departe, iar Rusia se va democratiza și va deveni o ţară acceptabilă, ne înșelăm. Nu-i exclus ca Rusia să evolueze în mai rău, nu-i exclus să-și redescopere potenţele și tentaţiile imperiale, nu-i exclus ca marea putere democratică a Americii să decadă, să apară din nou o Chină care să răscolească lumea și așa mai departe. Prin urmare, acești poeţi tineri ar trebui să plece urechile la vocile noastre tragice care povestesc despre ce s-a întâmplat în comunism.
„Douămiiştii, o grupare simpatică” — Douămiiștii sunt o generaţie, în opinia dvs.? Eu sunt un om al scrisului și al stilului, mă interesează dacă douămiiștii vor aduce cu adevărat ceva nou, atunci îi pot declara o generaţie. Până atunci, ei sunt o grupare simpatică, veselă, care se ceartă cu altă grupare simpatică și veselă, fiecare dintre ele considerând că reprezintă destinul României poetice și viitorul ei.
Bălţiul a fost surprinzător. Am descoperit acolo o universitate („Alecu Russo”) remarcabilă, cu oameni tineri și viforoși, în stare să schimbe destinul Basarabiei. Nu se știe niciodată de unde vine înnoirea – de cele mai multe ori de la margine, nu de la centru. Și la Universitatea de Stat din Chișinău am întâlnit la Facultatea de Filosofie și Istorie oameni remarcabili. — Ce credeţi despre așa-numitul „specific basarabean”? Nu mi-a plăcut la basarabeni o anumită incapacitate de a se fixa într-o opinie. Dar mă gândesc că au fost atât de chinuiţi, atât de amărâţi, atât de hăituiţi de istorie, încât nu pot niciodată să spună un lucru până la capăt, tot lasă în formulările lor ceva și pentru o altă victorie a dușmanului. — Cum comentaţi genericul manifestării „Zilele Literaturii Române la Chișinău”? E puţin cam stângaci, poate că se găsește o altă formulă pe viitor. Dar nu trebuie să ne poticnim de astfel de chestii. E un început. Important e ca asemenea întruniri să aibă loc și în continuare. — Care ar fi concluzia privind această primă vizită a Dvs. în Basarabia? În primul rând, e o ţară minunată. Basarabia e o revelaţie pentru mine. Drumul spre Bălţi mi-a adus aminte de cele mai frumoase locuri din România, pentru că e un loc din România. Aveţi aici și un aer extraordinar! — Găsiţi, vă rog, un epitet pentru aerul de la noi. E ... fraged!
— În cadrul Zilelor Literaturii Române la Chișinău, eveniment susţinut de Institutul Cultural Român, aţi prezentat în faţa studenţilor comunicarea „Literatura română în comunism”.
— Vă mulţumim și vă mai așteptăm. Interviu realizat de Irina NECHIT