cronica literară
163
aducând împreună trei, poate patru generaţii de femei, care împart un trecut ce le devine tot mai mult legendă, îndepărtându-se de viaţa lor, Memoria frunzelor moarte e o carte de formare, transcrierea unei experienţe de călătorie, mergând şi stând pe loc. Călătorie într-o Românie de azi, de ieri şi de alaltăieri, în visuri şi-n ipoteze. Ale autoarei, ale familiei, ale altora. Ale unei lumi întregi care nu se poate opri să se joace de-a cum ar fi dac-ar fi. Dac-ar fi fost. Alt plan este cel al daraverilor administrative, sau România ca studiu de caz. Cu excesele ei de solicitudine, dar şi cu procese amânate, cu lucruri care se urnesc greu, cu prea multe regrete şi prea puţină reparaţie. România văzută din trenul de noapte, România plecărilor, mari şi mici. E, în această mai lungă reîntâlnire, după câteva tatonări, multă enervare, multă sâcâială, pe care Marie-Hélène Fabra Brătianu pare a şi le stăpâni. Probabil pentru a nu fi înclinată să judece, sau să compare. Nici ţări, nici epoci. România de azi e doar observată, pentru cea de ieri-alaltăieri vorbeşte bunica ei, prinţesa Sturdza măritată cu Gheorghe Brătianu, care scrie un roman cu accente de jurnal. Ea se numeşte Anna, soţul ei Alexandru. În rest, întâmplările sunt cele reale. O delicată confuzie, în vremuri foarte puţin subtile. Această confuzie o preia, voit, nepoata, încercând să nu dea mai multe nume decât e nevoie, să nu se transforme într-un cronicar de familie şi de perioadă. Face, deci, doar un efort lucid de a înţelege, fără exaltări, fără nostalgii. Strânge frunzele pe care această bunică de prim-plan (ea ocupă, estival-dezinvoltă, şi coperta cărţii) şi-a scris micile necazuri şi marile încercări. Vrând, ca să se vindece, să le dea altcuiva, în alt nume, cum odinioară se vindeau copiii zăcând de boli grele. Numele, însă, o va urmări, mai ales în închisoarea unde face, la un moment dat, terapie prin poveste, cu deţinutele de drept comun. Și unde capătă, după multe lupte în care nu-şi poate pune la bătaie decât ironia, şi fuga de compromis, un anume simţ al solidarităţii. Diluată, temătoare, dar totuşi prezentă. Ei, acestei bunici desţărate (deşi întoarsă în ţara tinereţii ei) îi aparţine, dincolo de proiecţii într-un viitor care ar fi putut să fie, dar n-a fost, finalul cărţii. Însăşi fiinţa celei care o scrie se hrăneşte, fără să şi-o fi dorit, dar şi fără să o fi putut împiedica, din acest trecut de poezie de Arghezi: „Sufletul meu îşi mai aduce-aminte/ Și-acum, neîncetat, de ce-a trecut,/ De un trecut ce mi-e necunoscut,/ Dar ale cărui sfinte oseminte/ S-au aşezat în mine făr’ s-o ştiu,/ Cum nici pământul ştie pe-ale lui...”. Memoria pământului, fără identitate, ca gropile comune, care încheie, simbolic, dincolo de crimă, nişte destine amestecate cu ţara, e cea care se ghiceşte sub memoria frunzelor. Și care-şi trimite povestea, difuză, surdă, în altă ţară, în alt timp. Aşa încât nici nostalgia, nici dorinţa de a îndrepta rosturi frânte prea demult nu par să o îndemne pe Marie-Hélène Fabra Brătianu să scrie această carte. Mai degrabă un soi de fatalitate, dată de „amintiri fugitive care se deschideau ca o uşă prost închisă” (p. 145). E, această imagine, care scufundă, ca destule altele, o carte de istorie, chiar şi personală, în literatură, grăitoare pentru amestecul de sentimente din carte. O uşă prost închisă e, ca în bancul cu iadul românesc, ale cărui instrumente de tortură sunt defecte, iar dracii chiulesc, o constrângere aproximativă. Aduce speranţă, dar şi amăgire, şi curiozitate, şi sâcâială. Libertate cu porţia, dar şi
vr201256x.indd 163
6/15/2012 11:38:42 aM