Page 1

vr201256x.indd 1

6/15/2012 11:38:34 aM


editorial NICOLAE PRELIPCEANU

Regele Caragiale

P

ovestea lui Caragiale e complicată. A fost considerat de patriotarzi, şi probabil mai e, un duşman al poporului. Dacă ar fi fost viu, probabil că ar fi fost întemniţat de comunişti, că prea le spunea adevărul în faţă. Chiar dacă unele părţi ale acestui adevăr le conveneau, cum erau, de pildă, afirmaţiile despre partidele politice, pretins istorice, din uitatul său articol 1907 – din primăvară până-n toamnă. Numai că şi aici, el, care scrisese, cu ocazia sărbătoririi celor 40 de ani de domnie ai lui Carol I, “ca rol fu mare, mititelul, hai gogomani la jubileu!”, făcea, un an mai târziu, cu totul alte aprecieri la adresa monarhiei: „Europa era deprinsă de atîţia ani să ştie că tînărul Regat Român e cel mai solid element de civilizaţie între Statele balcanice, iubitor de pace şi bună înţelegere, atît în relaţiile claselor sale sociale, cît şi în relaţiile internaţionale, – un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, şi-a serbat acest tînăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvîrşit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziţie jubiliară, care a repurtat atîta succes faţă de representanţii Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii şi al păcii; Regele a avut de ce să fie mîndru şi fericit.” Pentru ca, după ce constată „coruptibilitatea administraţiei publice”, să se refere la partidele politice care ar fi convenit şi cenzurii comuniste, deşi, finalmente, apărea apelul la... rege: „Pe de-asupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat. Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sînt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: „toţi, toţi, cum zice Antonius, sînt bărbaţi onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi ne-avînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi libercugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; – după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în

vr201256x.indd 2

6/15/2012 11:38:34 aM


EDITORIAL

3

imensa lor majoritate amovibili.” Multe lucruri nu mai sunt de actualitate azi, pentru că s-a schimbat însăşi structura societăţii, datorită sau din cauza, cum preferaţi, evoluţiei tehnologiei, dar clientelismul a rămas, numai că acum el este populat de mari întreprinzători, aşa zişi mari, pentru că, într-o concurenţă liberă şi fără protecţia statului sau a partidului de guvernământ, nici unul dintre aceştia nu ar putea evita falimentul. Şi atunci, care ar putea fi salvarea? Caragiale crede că o lovitură de stat, dată de sus în jos: „Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină aşa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mîine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeaşi nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Şi este unul care ar putea-o face... El ar avea tot prestigiul cerut în aşa înalte împrejurări – Regele. Da, El ar putea... dar ar trebui să şi vrea...” Desigur, articolul lui Caragiale, apărut anonim în Die Zeit şi abia apoi în ţară, sub semnătura scriitorului, este mult mai bogat în analiza situaţiunii, cum ar spune vreun personaj caragialian, decât sunt aceste două citate, care ar putea duce, o clipă, cu gândul la lumea românească de azi. Numai că azi nu mai avem nici răscoale ale ţăranilor, în primul rând pentru că ţăranii nu mai (prea) există, nici rege care să ne mai salveze, dând o lovitură partidelor aşa cum sunt ele acum şi deschizând calea (?) spre înfiinţarea altora, mai bune şi mai corecte. Caragiale era, totuşi, un naiv, în felul său, pentru că îşi mai închipuia că lumea românească poate fi schimbată în felul acesta, de pe o zi pe alta. Cei care au trăit în perioada comunistă şi în cea de după comunism pot foarte uşor să constate că, de fiecare dată când s-a vorbit de înnoirea clasei politice, aceasta nu a dus decât, eventual, la o schimbare de mijloace, eventual o rafinare a felului în care se fac ilegalităţile, în nici un caz la dispariţia lor. Astfel încât, poate că şi Caragiale era un idealist, ca şi Eminescu, cel care îi este adeseori opus, măcar şi pentru că mai avea o speranţă. Noi, materialiştii de azi, nu mai avem, sau ne ferim să ne-o mai facem publică, de teamă să nu fim ironizaţi de cei care chiar nu mai au. Laurenţiu Ulici, dacă îmi aduc bine aminte, opunea cei doi poli ai lumii româneşti: Eminescu şi Caragiale. Eminescu fiind visătorul care îşi mai închipuia un viitor de aur pentru ţara sa, Caragiale privind la prezentul care numai de aur nu era pentru majoritatea celor care-l trăiau. E drept, exista şi atunci, ca şi acum, o minoritate pentru care aurul se prezenta foarte sigur, izvorând chiar din lipsa lui de la cei mulţi. Astfel încât, revin, povestea lui Caragiale e complicată în cultura română. În, cum ar spune Lovinescu, mai mult, civilizaţia română modernă. El este polul fără de care nu se poate, dar nu cred că poate fi opus atât de ferm lui Eminescu, la urma urmei şi el un critic vehement al vieţii politice din ţara sa, pe cât de vehement, pe atât de nedrept nu o dată, ca de pildă în cazul lui C. A Rosetti, pe care l-a făcut cu toate ouăle şi tot oţetul de care a dispus, şi dispunea, că avea geniu, doar pentru că era liberal şi voia progresul, în timp ce poziţia eminesciană voia mai mult conservaţiune. A devenit un loc comun afirmaţia că trăim în lumea lui Caragiale. Mă tem că, încă, nu. Sau nu mai. Pentru că lumea pe care o scrie Caragiale, cu personajele sale vii şi caracteristice, poate, pentru epoca aceea, avea totuşi un anume lustru, grosolă-

vr201256x.indd 3

6/15/2012 11:38:34 aM


4

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

nia nu li se întipărise încă acelora în caracter aşa cum se întâmplă cu majoritatea oamenilor de prim plan de azi. Suntem obişnuiţi acum, de mult timp, de câteva generaţii, cu concetăţenii noştri Caţavencu, Mache şi Lache, Mitică şi Costică, Trahanache şi Jupân Dumitrache, dar şi cu Zoe, Ziţa, Veta şi celelalte doamne mai mult sau mai puţin imorale de prin scrierile sale. Dar nu suntem prea obişnuiţi cu Caragiale analistul politic şi social, cel care a scris 1907 – din primăvară până în toamnă. Din cauza aceasta am încercat să v-o amintesc, trezind, poate, dorinţa citirii sau recitirii, după caz. Spre final, cine credeţi că le spune în faţă, în versiunea Caragiale, arendaşilor şi marilor proprietari care vin să ceară apărare la tron adevărul? Ia să vedem: „Regele, într’un moment de profundă mîhnire, nu se mai poate stăpîni; îl biruie nevoia de a isbucni odată din fundul sufletului, de a spune-n fine adevărul fără înconjur; situaţia este prea înaltă ca El să nu rostească în gura mare ceea ce, cu atîta îndărătnică îngăduinţă, a tăcut îndelung tutulor: Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai – da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat de patruzeci de ani încoace !” Ei, dar ce rege mai avem noi, azi, ca să le spună asta tuturor celor care, prin politica lor şi prin afacerile lor murdare, au adus ţara, din nou, în sapă de lemn? Poate Regele Caragiale, căruia, însă, în zadar i-am mai cere să spună adevărul, că pentru el vii sunt doar cei de-atunci, cei care şi pentru noi, de altfel, sunt mai vii decât fantomele prădalnice de azi.

vr201256x.indd 4

6/15/2012 11:38:34 aM


anul caragiale Florin Manolescu

CARAGIALE ÎN „EXIL“ „De ce ?... de ce, nene Iancule ?“.

S

e ştie, Caragiale n-a fost expulzat în 1904 printr-un vot al patrioţilor români din Cameră şi din Senat, sau prin decret, ca revoluţionarii paşoptişti exilaţi de caimacamul Constantin Cantacuzino. Şi nici din înalta voinţă a regelui Carol I. Aşa ceva n-avea cum să se întîmple, pentru că trăia într-o monarhie constituţională şi pentru că în jurul anului 1900, o lege care să permită expulzarea cetăţenilor români din fostele Principate Unite n-a existat. Prin urmare, Caragiale a părăsit din iniţiativă proprie România, pentru a se stabili cu familia în Germania, ţară în care a şi decedat. „A murit, foarte probabil, a ţinut să ne comunice mai tîrziu Paul Zarifopol, în unul din groaznicele accese de tuse tabagică, care, în fiecare noapte, răsunau pînă departe de camera lui de culcare. S-a întîmplat aceasta în noaptea de 21 spre 22 iunie 1912 [stil nou], în Berlin-Schöneberg, Innsbruckerstraße, nr. 1“. E drept, la plecare n-a trîntit după el uşa, dimpotrivă, a revenit în ţară (inclusiv în Banat şi în Transilvania) ori de cîte ori s-a ivit ocazia. Şi cînd nu s-a ivit, a provocat-o chiar el. În cei peste opt ani de „exil“, de cel puţin douăzeci de ori. Dar atunci de ce a plecat ? Şi de ce tocmai în Germania? Curios, în timpul regimului „burghezo-moşieresc“, cea dintîi întrebare a fost aproape în întregime ignorată, ocolită sau minimalizată de primii editori, critici sau istorici literari care s-au străduit să reconstituie biografia scriitorului. Mai mult, se poate spune că întrebarea frontală („De ce a plecat Caragiale?“) a fost evitată printr-un bine înscenat artificiu de deturnare logică. Adică prin includerea ei tacită în cea de-a doua întrebare („De ce la Berlin?“). Paul Zarifopol, de exemplu, nu şi-a pus-o ca atare, iar G. Călinescu (sărind şi el peste ea) a considerat în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Bucureşti, 1941) că explicaţia e de căutat în zona tulbure a eredităţii: „Funcţionează la Caragiale impulsul de migraţie al rasei.“ Ca în cazul unor specii de păsări sau de peşti. În treacăt fie spus, impulsul migraţiei fusese invocat, mai în glumă, mai în serios, de însuşi Caragiale, într-o „cartolină“ trimisă din Budapesta, în august 1911, lui Zarifopol, aşa încît să se poată eventual înţelege că expeditorul face parte din categoria turiştilor care n-au, cum spun nemţii, Sitzfleisch: „Stimate domnule Doktor, ai să te miri văzînd de unde primeşti această cartolină ; dar — ai p’ţintică răbdare ! — ai să te miri şi mai mult peste două zile

vr201256x.indd 5

6/15/2012 11:38:34 aM


6

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

văzînd de unde primeşti încă una. / Am fost […] un copil neastîmpărat, sămînţă de idriot, vecinic doritor de alte orizonturi.“ Cu cîteva zile mai-nainte, Caragiale fusese cu familia la Travemünde, într-un golf de pe coasta Mării Baltice, frecventat mai ales de vilegiaturişti. Însă de data aceasta, ceea ce anunţa „cartolina“ expediată din Budapesta n-avea legătură nici cu turismul, nici cu vilegiatura şi nici cu exilul, ci cu marea sărbătoare organizată la Blaj de Iuliu Maniu (cea cu semicentenarul „ASTREI“ şi cu zborul lui Aurel Vlaicu), la care dramaturgul acceptase să participe alături de alţi invitaţi de onoare, Coşbuc, Goga, Iorga. Cît priveşte întrebarea propriu-zisă, „De ce a plecat Caragiale?“, abia Şerban Cioculescu a pus problema în termenii ei ceva mai expliciţi, şi pentru a o rezolva, tot el s-a concentrat asupra unui prim bilanţ al eşecurilor sociale şi profesionale pe care scriitorul le-a înregistrat mai ales în ultimul deceniu al secolulul XIX şi mai ales din „pricina implicaţiilor politice ale criticii sale sociale“, considerată de rău-voitori defăimătoare şi antinaţională. „În rezumat, constată Şerban Cioculescu în Viaţa lui I.L. Caragiale (Bucureşti, 1940), păţaniile lui de autor fără public (nici una din cărţile lui, cu excepţia Teatrului, nu fusese reeditată), calomniat fără sancţiune [în « afacerea Caion »] şi admonestat de Academie [cu ocazia respingerii candidaturii sale la un premiu], şi de mic funcţionar miluit şi ţinut departe de treburile publice, au contribuit la ridicarea unui bilanţ pasiv de vieaţă“ şi l-au determinat să ia decizia autoexilării. În Istoria literaturii române moderne (Bucureşti, 1944), Tudor Vianu a rezumat şi mai strîns concluzia la care a ajuns Cioculescu în 1940, pigmentînd-o însă cu o nuanţă nouă — „mizantropia“ contractată de dramaturg „după atîtea decepţii ale vieţii“, dar neafişată. Dacă scoatem din discuţie mizantropia, explicaţiile celelalte pot fi acceptate, cu atît mai mult cu cît nici deciziile cele mai tranşante nu sînt luate dintr-un singur motiv. Chiar şi nenea Anghelache, casierul sinucigaş din Inspecţiune, trebuie să fi avut mai multe. Puse cap la cap, ele produc totuşi impresia că esenţialul a fost ocolit cu grijă, ca un secret incomod despre care nu se vorbeşte într-o familie pretins onorabilă. Probabil aşa se explică de ce în 1952, cînd, în toiul luptei de clasă şi al campaniei de inseminare forţată a realismului socialist, se împlinea un secol de la naşterea celui care începea să fie „reconsiderat“, Silvian Iosifescu (autorul unei monografii Caragiale de aproape 300 de pagini) a crezut că a venit momentul să politizeze în spirit marxist-leninist expertiza lui Şerban Cioculescu. De vină pentru plecarea din ţară a scriitorului, susţinea atunci Iosifescu, a fost „orînduirea pe care o demascase în opera sa“ şi „duşmănia arătată permanent […] de oficialitatea culturală burghezo-moşierească“. Pe de altă parte, exilul voluntar a reprezentat „o falsă soluţie, provenită dintr-o dezorientare momentană“, pentru că „scriitorul care a ştiut să vadă atît de adînc în realitatea timpului, n-a avut o înţelegere ştiinţifică a evoluţiei societăţii“. În concluzie, „necunoaşterea marxismului şi abaterile de la ideologia revoluţionară a fruntaşilor socialişti de care a fost aproape, a (sic) contribuit […] la multe confuzii în convingerile şi poziţia lui Caragiale“. Indiferent de simplismul acestor deformări teziste, ostilitatea cu care s-a confrun-

vr201256x.indd 6

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

7

tat autorul celor mai tăioase comedii ale repertoriului nostru teatral a fost mult mai întinsă, mai complexă şi mai agresivă decît apare ea în analizele ceva mai vechi, şi chiar dacă nu guvernul, parlamentul sau justiţia română sînt cele care să-l fi trimis în exil pe dramaturg, au fost destui cei care au reuşit să i-l provoace, investind în acţiunea lor o energie demnă de o cu totul altă cauză. Într-un articol din Evenimentul literar, reprodus în Scrieri literare (Iaşi, 1895), Ionescu Raicu-Rion (cum semnează de data aceasta autorul) a povestit o scenă care spune totul: „L-am văzut în berăria lui. Nimica nu-mi arăta pe autoriul « Nopţiei furtunoase », printre chelnerii cari împărţeau bere şi cîrnaţi cu hrean. Un prieten mi l-a arătat. În timpul cît am stat acolo un beţiv striga mereu : « Mă Iancule! Ieu iubesc tot ce-i romînesc (sic); cine nu-i romîn, mă, să se ducă… ».“ Scena cu beţivul patriot e de pe vremea Berăriei Caragiale/Mihalcea (1893/1894), adică dintr-o epocă în care expulzările de un anumit tip erau la ordinea zilei şi atrăgeau atenţia tuturor. Le comentau cu aprindere ziarele, iar ceva mai tîrziu, Constantin Bacalbaşa le-a înregistrat aproape pe toate în Bucureştii de altădată, ca pe nişte evenimente ieşite din comun. Legea care reglementa statutul străinilor din România (căci, „la nevoie“, doar aceştia puteau fi evacuaţi) fusese adoptată în aprilie 1881, şi în baza ei fuseseră expulzaţi din ţară, în ultimele două decenii ale secolului XIX şi în primii ani ai secolului XX, cîţiva români din Transilvania, angrenaţi la Bucureşti în activităţi iredentiste în raport cu Austro-Ungaria, directorul gazetei l’Indépendance Roumaine, pentru că a permis ca în paginile ei să fie relatat un episod care i-a iritat din nou pe vecinii din monarhia K.K., mai mulţi evrei „subversivi“ (printre care şi învăţatul Moses Gaster), cărora li s-a reproşat fie că au transmis în Anglia (deci străinilor), fie că au răspîndit prin gazetele lor din ţară informaţii tendenţioase despre comportamentul românilor din Regat faţă de alogenii angajaţi în bătălia pentru obţinerea unei decizii de împămîntenire în bloc, sau (altă categorie) cîte un agitator socialist cam prea vocal, de felul bulgarului Cristian Racovski, un revoluţionar de profesie. Ca şi cum toate aceste expulzări n-ar fi fost de ajuns, lor li s-a adăugat, la sfîrşitul secolului XIX, un brusc exod al evreilor din România în America („emigraţia pribegilor“), concurat, numai pînă la un punct, de plecarea unor români austro-ungari spre aceeaşi destinaţie, dar cu intenţia de a se întoarce după un timp acasă, pentru a lua viaţa de la capăt cu dolarii cîştigaţi acolo („mia şi pogonul“). Cei mai mulţi nu s-au mai întors. De o cu totul altă natură, dar de o şi mai mare notorietate în epocă a fost plecarea din ţară a Elenei Văcărescu (însoţită de regina Elisabeta!), după o scurtă şi nefericită logodnă cu prinţul Ferdinand, încheiată contrar exigenţelor dinastice ale Casei Regale. Nici de data aceasta n-a fost vorba de un decret. În schimb, a fost suficientă replica lui Lascăr Catargiu, adresată regelui Carol I şi devenită apoi celebră : „Aiasta nu se poate, Majestate!“. Însă mai aproape de Caragiale este cazul filologului evreu Lazăr Şăineanu, care s-a autoexilat la începutul secolului XX şi care, după ce a luat această decizie, a găsit puterea de a-şi continua cariera ştiinţifică în Franţa. În România, cererea sa de natu-

vr201256x.indd 7

6/15/2012 11:38:35 aM


8

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

ralizare a fost fie amînată cu rea intenţie, fie respinsă în mai multe rînduri de parlamentari (ba în Comisia de împămîntenire, ba în Cameră, ba în Senat), în ciuda deosebitelor merite ştiinţifice ale celui care publicase în 1895 Basmele române…, în 1896, Dicţionarul universal al limbei române sau în 1900, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. Şi în ciuda faptului că petentul se convertise creştin ortodox. Oricît de insolită ar putea să pară comparaţia cu Şăineanu, asemănarea cu ceea ce i s-a întîmplat lui Caragiale este izbitoare, pentru că, în definitiv, ambilor li s-a refuzat împămîntenirea. Cea naţională sau cetăţenească lui Şăineanu, cea estetică şi socială lui Caragiale. Ca atare, ambii au avut motive serioase să se simtă profund nedreptăţiţi. În amintirile publicate în Ideea europeană (nr. 29–30, 1920) şi reproduse de Şt. Cazimir în volumul Amintiri despre Caragiale (Bucureşti, 1972), Luca I. Caragiale, fiul dramaturgului, a depus o mărturie edificatoare în acest sens: „L-am auzit, deseori, blestemîndu-şi «meşteşugul ingrat» şi afurisind clipa cînd s-a apucat de literatură. Conştient, în fond, de valoarea lui, rămînea un veşnic jicnit în viaţă. În anul cînd a împlinit şaizeci de ani, în anul cînd a murit, pînă şi ultima oară mi-a vorbit cu adîncă sinceritate, cu scîrbă şi necaz. Fusese poftit în ţară pentru un jubileu al lui de şaizeci de ani, şi răspunsese printr-o scrisoare către prietenii lui [...]. L-am întrebat ce hotărîse şi mi-a răspuns, întunecat, că refuzase. L-am întrebat, mai departe, din ce motive. Atunci a vorbit mult, cu patos şi aproape cu lacrimi în voce. Mi-a povestit toată viaţa lui. Cum luptase ; cum, hulit de unii, neluat în serios de alţii, pus la o parte de toţi oamenii influenţi, în fine tot ajunsese. Cum, odată celebru, tot nimeni nu lua cuvîntul lui în seamă. [...] Tot atunci mi-a făcut şi bilanţul cîştigurilor lui de autor. În anul cel mai bun reţeta totală era de 2300 lei. Şi a încheiat : « Am muncit o viaţă întreagă, miam cheltuit averea ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui ». Am înţeles că avea dreptate să refuze jubileul şi avea dreptate să trăiască [...] în exilul voluntar de la Berlin.“ În condiţiile acestea, este mai mult ca sigur că dacă ar fi fost în situaţia lui Şăineanu, altfel spus, dacă ar fi trăit ca străin în România şi dacă ar fi cerut să fie încetăţenit, Caragiale n-ar fi avut nici o şansă. În cel mai bun caz ar fi fost dus cu vorba, dar în cele din urmă tot ar fi fost respins. Şi asta nu doar cu argumentul beţivului patriot, citat de Raicu Ionescu Rion, ci şi cu acela, identic în fond, la care a făcut recurs Dim. Sturdza, atunci cînd Academia Română a refuzat să-i acorde un premiu pentru volumele Teatru şi Năpasta : „D-l Caragiali să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea !“. Sau, la un alt nivel, cu invocarea broşurii 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, în care cruzimea analizei lui Caragiale ar atinge cote atît de înalte, „ca şi cum n-ar fi [...] vorba de ţara sa“ (cum comentează Iorga în Istoria literaturii româneşti contemporane, Bucureşti, vol. I, 1934). Sau, şi mai sigur, în baza unor incriminări de felul celor contabilizate în „referatul de expulzare“ întocmit de N. Davidescu şi publicat în 1935 în Cuvântul liber sub titlul „Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau Inaderenţa lui la spiritul românesc“, pentru a se produce dovada că avem de a face cu un străin de origine greco-fanariotă, în trecere printr-o

vr201256x.indd 8

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

9

ţară pentru care n-a avut nici un fel de înţelegere. Deşi s-a considerat întotdeauna un mare ghinionist, ajutat de noroc, Caragiale le-a luat-o tuturor înainte şi s-a autoexilat în toamna anului 1904 la Berlin. Cum decepţiile acumulate de-a lungul timpului sînt mai vechi, probabil că ar fi făcut-o cu mult mai devreme, dacă ar fi intrat mai repede în posesia cotei sale din „moştenirea Momuloaiei“ (norocul), grevată de tot felul de tranzacţii şi rotunjită abia în 1905 cu partea de care dispusese sora lui. Din scrisorile care s-au păstrat şi care au fost publicate mai tîrziu de Ion Breazu sau de Şerban Cioculescu, ştim că lucrul acesta s-ar fi putut întîmpla încă din 1891, cînd dramaturgul ar fi vrut să se aşeze ca profesor de franceză şi română în Transilvania săsească, la Hermannstadt / Sibiu. Sau în 1892, tot în Transilvania, dar de data aceasta la Kronstadt / Braşov, în oraşul de baştină al mamei. Nici la începutul anului 1904, Transilvania austro-maghiară nu era scoasă cu totul din discuţie, de vreme ce dintr-o altă scrisoare (publicată de Ion Oarcăsu în revista Steaua, aprilie 1955) aflăm că dramaturgul prospecta posibilitatea de a se stabili la Cluj. Oricum, la începutul secolului XX hotărîrea ar fi fost definitivă, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă la 25 februarie 1901 prietenului său de la Iaşi, Petre Missir. Cu precizarea că pasul decisiv n-ar fi fost făcut în absenţa unor explicaţii prealabile : „Eu tot am de gînd să fac o mică publicaţie înainte de plecarea mea din ţară spre a justifica acest pas al meu, despre care mulţi mă plictisesc cerîndu-mi desluşiri […].“ De data aceasta, „exilatul“ a procedat în viaţă exact ca în literatura pe care a scris-o. Ca în nuvela Inspecţiune, de exemplu. De plecat a plecat, dar explicaţiile au fost lăsate pe seama curioşilor. Sau pe seama unuia din fiii săi, căruia i-a comunicat o versiune de ultimă oră, dată publicităţii opt ani mai tîrziu şi luată în serios abia de Şerban Cioculescu peste alţi douăzeci de ani. Prin comparaţie, total diferită a fost situaţia altui clasic al literaturii române, Titu Maiorescu, atras în 1876 (pentru el, un adevărat annus horribilis) de ideea unui exil voluntar în America. În cele din urmă, olimpianul Maiorescu n-a plecat. În schimb, în jurnalul său intim, editat şi tradus din limba germană mai întîi de I. RădulescuPogoneanu şi apoi de Georgeta Rădulescu-Dulgheru, a lăsat un bruion (datat „13/25 Jänner“) cu proiecte şi socoteli financiare referitoare la viitorul fiicei sale, Livia, şi al soţiei, Clara, de care urma să se despartă, iar la începutul lunii martie a notat alte cîteva detalii referitoare la amploarea crizei sufleteşti prin care trecea: „1/13 März 1876. Mir geht allerlei durch den Kopf : bald meine Frau getrennt von mir leben lassen in einer anderen Stadt, bald nach America fliehen, zeitweise auch mich umbringen“ (în traducerea lui Rădulescu-Pogoneanu : „1/13 Martie 1876. Îmi trec prin minte tot felul de gînduri: ba să las pe nevastă-mea să trăiască despărţită de mine, într-un alt oraş; ba să mă refugiez în America, uneori chiar să-mi iau viaţa“). E drept, nici Maiorescu nu ne-a oferit explicaţii complete. Dar a consemnat măcar cîteva într-un jurnal care a devenit public. Şi mai clar este cazul poetului Alexandru Macedonski. Considerat de mai toţi „un om mort“, dar un „mort“ boicotat, insultat şi chiar agresat fizic după brutala epigramă din 1883, adresată lui Eminescu („nechibzuita epigramă care-i devine

vr201256x.indd 9

6/15/2012 11:38:35 aM


10

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

fatală“, spune Adrian Marino în monografia sa din 1966), Macedonski a plecat la Paris, unde a rămas din vara anului 1884, pînă în februarie 1885, adică doar atîta timp cît i-au permis mijloacele financiare. Indiferent de durată, în cazul lui Macedonski drumul de la o cauză evidentă (epigrama), pînă la un efect pe măsură (expatrierea voluntară), a fost cît se poate de direct, şi explicaţia cît se poate de clară. Iar dacă ne gîndim la eforturile continue pe care le-a făcut pentru a se realiza ca scriitor în Franţa, am avea dreptul să ne întrebăm dacă s-ar mai fi întors vreodată în ţară, în cazul în care ar fi dispus şi el de o moştenire ca a Momuloaiei. Cea de-a doua întrebare pusă în legătură cu I.L. Caragiale („De ce în Germania?“ şi nu în Franţa sau în Italia, de exemplu) s-a bucurat de o cu totul altă atenţie din partea aceloraşi critici şi istorici literari care au evitat s-o pună clar pe prima („De ce a plecat?“) şi, în consecinţă, să răspundă la ea explicit. De data aceasta, Zarifopol este cel care a enumerat motivele cele mai convingătoare. Cînd s-au împlinit douăzeci de ani de la moartea dramaturgului, editorul, şi nu de puţine ori confidentul său din anii petrecuţi în Germania, a publicat în Adevărul literar şi artistic un articol („Caragiale pe scurt“, reeditat de Al. Săndulescu în 1971) în care chestiunea a fost tranşată în termeni categorici : „S-a întrebat adesea lumea noastră de ce se aşezase Caragiale în Berlin? Din trebuinţă de ordine şi de confort, pot spune eu, după cîte am auzit de la dînsul. Confortul era deplin, şi, pe atunci, mai ieftin mult decît în oricare alt oraş mare european, inclusiv Bucureştiul. Iar ordinea îl încînta pe Caragiale, pur şi simplu. În adevăr, gospodăria prusiană, publică şi particulară, trebuia să fie ca un delicios răsfăţ omului care îmbătrînise în o ţară ce, în acest punct, contrasta eclatant cu Prusia.“ În Istoria literaturii române…, Călinescu a formulat un punct de vedere asemănător, reuşind, ca de atîtea alte ori, să lase impresia că a transformat o chestiune complicată într-una extrem de simplă. Aproape o bagatelă : „De ce s-a stabilit Caragiale la Berlin? Lucrul n-ar avea nevoie de vreo explicaţie şi poate că nu e chiar aşa de ciudat cum se arată la întîia vedere. Omul are peste cincizeci de ani, a trăit o viaţă strîmtorat, vrea în fine să ia puţin aer european. E la mijloc şi puţină sperietură de oriental şi se constată, prin chiar alegerea ţării şi oraşului, că pe scriitor îl atrage latura confortabilă a vieţii, civilizaţia.“ În linii mari, Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu au aderat şi ei la explicaţiile lui Zarifopol, însă cu două-trei trăsături de condei în plus: ipohondria („Într-o apreciabilă măsură ipohondru, [Caragiale] se temea de toate epidemiile, împotriva cărora serviciul nostru sanitar se dovedea neputincios“) la Cioculescu, sau posibilitatea de a-şi oferi în Germania mari plăceri artistice („mai cu seamă muzicale“) la Tudor Vianu. Ce s-ar mai putea adăuga? Poate faptul că, odată hotărît să plece, într-o epocă în care centrul de greutate al activităţii politice (şi mai ales economice) româneşti se deplasa spre Mitteleuropa teutonică (nu spre Franţa !), iar „germanizarea“ României avansa cu paşi rapizi, în ciuda opoziţiei aprige a francofililor, Caragiale şi-a putut pune încă cel puţin două

vr201256x.indd 10

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

11

probleme de egală importanţă. Cea dintîi: studiile şcolare şi universitare ale celor trei copii (Mateiu, de aproape douăzeci de ani, Luca, de peste unsprezece şi Ecaterina, de peste zece, în noiembrie 1904), în acord cu spiritul timpului. Cea de-a doua : problema continuării carierei sale literare acolo unde nu era cu totul necunoscut. Adică în spaţiul de cultură germano-austriac. Şi asta pentru că în timp ce în Franţa, după cîţiva ani de tatonări, unul dintre teatrele pariziene îi refuza în 1902 o traducere a dramei Năpasta, iar dramaturgul André de Lorde i-o plagia în 1903 (sub titlul l’Idiot, pe scena Teatrului de l’Odéon), aceeaşi piesă (intitulată cînd Das Unheil, cînd Anca) îi era pusă în scenă în 1895/1896 la Cernăuţi, în 1902 la Berlin şi în 1903 la Nürnberg. De altfel, în ultimul deceniu al secolului XIX, proza lui Caragiale începea să pătrundă şi ea în zona de interes a cititorilor de limbă germană. În 1891, Romänische Revue, scoasă de Cornelius Diaconovici la Viena şi Budapesta, îi publicase Eine Osterfackel (O făclie de Paşte), aceeaşi nuvelă, intitulată de data aceasta Eine Osterkerze, apăruse în 1892 la Stuttgart, în colecţia de literatură internaţională Bibliothek der fremden Zungen, şi fusese urmată în 1896 de nuvela Păcat… (Sűnde…), într-unul dintre numerele revistei Aus fremden Zungen, o publicaţie îngrijită tot la Stuttgart de Joseph Kürschner, autorul unor cunoscute dicţionare ale scriitorilor sau oamenilor de ştiinţă din Germania, actualizate pînă astăzi sub titulatura Kűrschners Kalender. Iar un an mai tîrziu, în 1897, celebra „Philipp Reclams Universal-Bibliothek“ din Leipzig (un fel de „Bibliotecă Pentru Toţi“ a nemţilor, inaugurată în 1867 cu Faust I al lui Goethe) îi edita un întreg volum de 95 de pagini, intitulat Sünde… und andere Novellen und Skizzen şi reeditat cel puţin încă o dată în anii imediat următori. Pentru ca un astfel de proiect să prindă viaţă nu lipseau nici legăturile cu doi-trei traducători de încredere, între care mai ales Adolf Last şi Mite Kremnitz. După cum se vede, terenul era pregătit, cu atît mai mult cu cît încă din noiembrie/ decembrie 1889, G.I. Ionescu-Gion vorbea într-o „Cronică teatrală“ din Românul, citată de Marin Bucur în Opera vieţii. O biografie a lui I.L. Caragiale (vol. I, Bucureşti, 1989), despre cele dintîi semne de „celebritate internaţională“ a dramaturgului, ivite odată cu montarea Scrisorii pierdute „pe scena lui Deutsches sau Volks-Theater la Berlin“. Din păcate, pînă la urmă lucrul acesta nu s-a întîmplat. Cu tot interesul pe care i l-a arătat romanistul Gustav Weigand, Caragiale n-a făcut carieră literară acolo unde s-a exilat voluntar. În schimb, din Germania, prozatorul a înzestrat literatura română cu două dintre marile ei bijuterii, concepute măcar parţial în stil Sezession (dar un Sezession balcanic) : nuvela Kir Ianulea şi povestirea Calul dracului. La care a adăugat, în calitate de analist disident (sau de răsculat), eseul politic 1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Tradusă de Mite Kremnitz, după unii, de Hermann Kienzl (un berlinez „din cercul doamnei Mitte Kremnitz“, cum notează Paul Zarifopol) sau chiar de Zarifopol, după alţii, partea întîi a acestui mesaj incendiar a fost publicată în ziarul vienez Die Zeit, unde a fost atribuită unui patriot român („Rumänien, wie es ist. Von einem rumänischen Patrioten“). După care o broşură cu întregul text originar a fost difuzată în Regat şi a fost primită cu acelaşi interes cu care românii au ascultat

vr201256x.indd 11

6/15/2012 11:38:35 aM


12

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

postul de radio „Europa Liberă“ în anii regimului comunist, dacă e să ne luăm fie şi numai după tirajul ei total de peste 10.000 de exemplare. Şi încă ceva. La motivele invocate pentru a răspunde la ambele întrebări („De ce a plecat Caragiale ?“ şi „De ce la Berlin ?“), Georgeta Ene a mai adăugat încă unul de toată frumuseţea, într-un volum intitulat Caragiale în Berlin (Bucureşti, 1992): scriitorul ar fi fost trimis în Germania (nu se ştie exact de către cine) în misiune secretă. Şi ceva mai precis : ca agent al „frontului din umbră pro-unionist“, însărcinat să transmită „de la Berlin la Bucureşti, la Palat, ori la Budapesta şi Arad (către Comitetul director al P.N.R.), informaţii privind « pulsul » subteran al atitudinii cercurilor parlamentare (şi poate şi austriece, emanînd de la cancelaria lui Franz-Ferdinand) faţă de revendicările românilor din Imperiul austro-ungar“. Cu alte cuvinte, n-am avea de a face cu un autoexilat nemulţumit, plecat în căutarea unui trai mai liniştit şi mai comod pe alte meleaguri (cum crede toată lumea), ci dimpotrivă, cu un patriot angajat, care a fost de acord să joace în străinătate rolul periculos de agent acoperit al ocultei pro-unioniste din România. Care într-adevăr a existat. Că legăturile lui Caragiale cu mediile politice sau diplomatice din Germania au fost nule (între altele şi pentru că dramaturgul nu avea decît extrem de puţine cunoştinţe de limbă germană), contează mai puţin în pledoaria din 1992. La nevoie, spionul ar fi putut folosi franceza, pe care o stăpînea la perfecţie. Mai important este însă altceva. Pe cît de evidentă e legătura acestei noi ipoteze cu teoriile conspiraţioniste la modă în România după 1989 (nici Eminescu n-a fost scutit de ele), pe atît de puţin convingătoare sînt „probele“ aduse în discuţie (scrisori pline de apropouri interpretate într-un singur fel, persoane suspectate din principiu, călătorii şi întîlniri de tot felul, privite şi ele cu suspiciune) şi legate neapărat de gesticulaţia, dar mai ales de acţiunea pro-unionistă din Regat sau din Transilvania, reală şi în general cunoscută. Oricît de numeroase ar fi „dovezile“ din această categorie, ele nu pot ţine locul documentului sau al mărturiei credibile, cîtă vreme n-au cum depăşi puterea de convingere aproximativă pe care o au bănuielile. Ca de exemplu, următoarea scrisoare (presupus cifrată) trimisă în ianuarie 1907 lui Paul Zarifopol şi citată pentru că ar ascunde nişte dezvăluiri „senzaţionale dar secrete, accesibile numai“ destinatarului : „În Viena am pătimit frig de 23o sub 0, aşa că am stat închişi toată ziua şi seara în birt. M-ai priceput? rezultatul – foarte convenabil – nimic regretabil.“ Pînă la apariţia dovezilor propriu-zise, care nu pot fi excluse aprioric (chiar dacă, odată cu trecerea timpului, şansele ca ele să iasă la iveală scad), e cam puţin. În aşteptarea lor, rămîne să medităm la sănătoasa teorie a unuia dintre cele mai pitoreşti personaje ale comediilor lui Caragiale: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee ; a intrat la o idee ? fandacsia e gata ; ei ! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie.“ Oricum ar fi, greu de explicat rămîne faptul că presupusa activitate clandestină, desfăşurată de Caragiale în favoarea unei mari idei patriotice, n-a fost scoasă la lumină (fie şi numai în parte) de către cei care ar fi trebuit s-o cunoască, nici măcar

vr201256x.indd 12

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

13

atunci cînd acuzaţiile de inaderenţă la tot ceea ce e românesc, aduse expatriatului, au început să întreacă măsura. În cazul lui Constantin Stere, de exemplu, considerat şi el cînd patriot, cînd trădător, mărturiile că liberalii l-au trimis în misiune în Basarabia ţaristă, înainte de Unire, există. În plus, strategia la care recurg spionii, ca să nu atragă atenţia asupra lor şi ca să fie confundaţi cu cei pe care îi spionează, este cameleonismul. De aceea, în loc să expedieze scrisori pline de aluzii suspecte şi să participe la tot felul de întruniri publice, la care să facă declaraţii pro-unioniste de natură să-i compromită misiunea, presupusul agent ar fi trebuit să se camufleze cu mare grijă, afişîndu-se în orice împrejurare dacă nu ca adversar vehement al unionismului, atunci măcar ca partizan înfocat al unei alianţe cît mai solide cu Austria (desigur, numai de formă). Sau măcar să fie mai discret. Şi totuşi, să fi întreţinut Caragiale, mai ales la Berlin, legături secrete cu o bine pusă la punct „reţea de spioni“, din care să fi făcut parte alţi cîţiva agenţi acoperiţi, dar decişi să se ia la trîntă cu ditamai Imperiul habsburgic? Ca odinioară oamenii de încredere ai lui „Galibardi“, ieşiţi din bogata fantezie social-politică a Conului Leonida? Adică „ăi mai prima, aleşi pe sprînceană“? Între aceştia, hiperinteligentul Paul Zarifopol (care ştia atîtea, dar n-a suflat un cuvînt), bătăiosul Barbu Delavrancea, în realitate, Ştefan-Ştefănescu (mare admirator al Franţei şi al francezilor, în detrimentul nemţilor consideraţi „stup’pizi“, „ridiculi“ şi lipsiţi de talent nu numai pentru îmbîcseala arhitectonică din centrul imperial al Berlinului, dar şi pentru bucătăria lor primitivă), harnicul, însă prudentul Dimitrie Gusti („membru al Cercului criminaliştilor moderni“, cu utile conexiuni în mediile universitare germane), ardeleanul Horia Petra-Petrescu („aus Kronstadt / Siebenbürgen“ !), înarmat cu un alibi perfect (travaliul la o teză de doctorat despre Caragiale) şi, de ce nu, tînăra şi talentata pianistă Cella Delavrancea, ca fiind cea mai puţin suspectă? Şi dacă tot ne-am decis să avansăm pe această pistă, să nu ne sfiim să luăm în evidenţă toate ipotezele! Chiar dacă rezultatul ar fi să fie o construcţie contrafactuală, în genul anumitor filme sau romane S.F.. Aşadar, n-ar fi deloc exclus ca fermecătoarea Mite Kremnitz (nom de guerre : George Allan !), care a trăit ani buni în România (peste douăzeci), unde a sucit capul multor bărbaţi importanţi, să fi fost racolată de mult timp de către anti-unionişti, şi odată întoarsă în Germania, să fi primit misiunea de a se „ocupa“ de vechea ei cunoştinţă din Bucureşti. Asta ar explica multe! De pildă, ar explica de ce în timpul Marelui Război, Hermann Kienzl a manipulat pînă la stridenţă comedia O scrisoare pierdută, transformînd-o într-un text propagandistic anti-românesc pe care, dînd de înţeles că l-a scris împreună cu Mite Kremnitz (decedată în 1916), l-a publicat în 1917 la München şi Berlin sub titlul Die Kammerwahl. Eine rumänische Zustandsburleske in vier Akten. Într-un amănunţit studiu consacrat acestui caz („Caragiale und die antirumänische deutsche Propaganda im ersten Weltkrieg“, în volumul Hugo Meltzl und die Anfänge der Komparatistik, Stuttgart, 2005), romanistul Klaus Heitmann a demontat pînă la ultimul şurub maniera în care criticismul autorului Scrisorii pierdute a fost transformat într-o sursă de „mărturii“ despre halul de descompunere

vr201256x.indd 13

6/15/2012 11:38:35 aM


14

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

în care ar fi ajuns România : „Caragiale, der Satiriker und unnachsichtige Kritiker der eigenen Nation, wird ein Jahr nach dem Kriegseintritt Rumäniens auf der Seite der Entente gegen Ősterreich-Ungarn und Deutschland instrumentalisiert als Kronzeuge und Anklage gegen den neuen Feind, als Lieferant von Belegen fűr Verderbnis und Fäulnis in seinem Land“ („La un an de la intrarea României în război, de partea Antantei şi împotriva Austro-Ungariei şi a Germaniei, satiricul Caragiale, un critic necruţător al proprei naţiuni, va fi instrumentalizat ca martor principal şi ca acuzator împotriva noului duşman, ca sursă a unor dovezi referitoare la corupţia şi la descompunerea din ţara sa.“). Exclusă n-ar fi nici posibilitatea ca Şerban Cioculescu, mare admirator al dramaturgului, să fi ajuns în 1940 la o concluzie greşită (preluată fără spirit critic de toţi ceilalţi istorici literari), iar opreliştile despre care s-a vorbit atîta să nu fi fost altceva decît un mit întreţinut de însuşi Caragiale. Asta ar explica foarte bine şi de ce întrebarea directă („De ce a plecat?“) n-a fost pusă decît relativ tîrziu. Pentru că, mult timp, ea n-avea de ce să fie pusă. Mai limpede: majoritatea copleşitoare a contemporanilor lui Caragiale n-avea cum să vadă în el şi în literatura lui ceea ce vedem noi astăzi, ca să-i dea atunci ceea ce îi dăm noi acum. Astăzi e viceversa. Pentru o majoritate covîrşitoare, Caragiale este un scriitor clasic, dublat de un genial inovator, ba chiar „cel mai inteligent om din România“ (cum proclama la un moment dat P.P. Carp, un minoritar), în timp ce doar cîţiva critici sau istorici literari (actuala minoritate) continuă să creadă că am avea de a face cu un diletant lipsit de conştiinţă estetică, dacă nu chiar cu un fel de soitar, care scriind D-ale Carnavalului ne-a pricopsit cu „o comedie cu, despre, pentru şi quasi de un mitocan“ (cum susţine I. Negoiţescu în istoria sa literară din 1991). Dar nu e curios? În timp ce majoritatea de azi e la nivelul minorităţii de ieri (un Maiorescu, un Carp, ba chiar un Lovinescu, convins şi el în cele din urmă de valoarea şi de complexitatea literaturii lui Caragiale), minoritatea gîndeşte ca majoritatea de pe vremuri! În orice caz, din extrem de bogat informata biografie pe care a publicat-o Marin Bucur (vol. II, Bucureşti, 1994), rezultă că tocmai în anii în care le declara tuturor că are de gînd să plece din România, Caragiale n-ar fi avut de ce să se plîngă. Dimpotrivă, au existat şi atunci cîţiva „minoritari“ care l-au preţuit cum se cuvine! Casa Şcoalelor i-a plătit aproape 8.000 de lei (o sumă mai mult decît considerabilă) pentru o carte de popularizare a istoriei, cu scene din trecutul poporului român (Patria şi Neamul), propusă chiar de scriitor, dar nedepusă vreodată pe masa beneficiarului. În aceeaşi perioadă, Petre Grădişteanu, noul director al Teatrului Naţional, i-a reintrodus în repertoriu două comedii şi i-a acordat pentru ele un avans de 1.000 de lei. Puţin mai tîrziu, acelaşi Grădişteanu i-a comandat (şi premiat substanţial) colajul dramaturgic intitulat 100 de ani, iar în 1899, Carol I l-a distins cu Ordinul „Coroana României“, în baza unui referat întocmit de… Dim. Sturdza. Şi asta după ce tot M.S. Regele binevoise să-i acorde în septembrie 1888, „pentru meritele sale artistice, Steaua României în gradul I de cavaler“. Tot meritele artistice ale scriitorului au fost avute în vedere şi de prietenii care în februarie 1901 i-au omagiat cu mare

vr201256x.indd 14

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

15

fast, la Ateneu, cei 25 de ani de activitate literară. Sigur, n-au participat toţi care ar fi trebuit să participe, dar cărui alt mare clasic, începînd cu Eminescu, i s-a arătat în timpul vieţii o preţuire la fel de mare? Pe scurt, cel tîrziu la sfîrşitul secolului XIX, scriitorul era considerat un autentic VIP, cît timp ghidul-nomenclator al protipendadei bucureştene (Tout Bucarest. Almanach du High-Life) îl înregistra în ediţia din 1898, împreună cu „M-me Carageali, née Burelli“, iar la începutul secolului XX, ancheta unei reviste din Bucureşti, care dorea să ierarhizeze popularitatea celor mai reprezentative personalităţi ale momentului, indiferent de domeniul lor de activitate, îl plasa pe locul al treilea, după Take Ionescu şi Delavrancea. De unde s-ar putea deduce că nu desconsiderarea şi persecuţia generalizată l-au determinat pe dramaturg să ia calea „exilului voluntar“, ci un cu totul alt motiv. N-ar trebui pierdut din vedere nici faptul că, abia stabilit în Berlin, Caragiale şi-a tot mutat locuinţa de colo-colo, ca şi cum ar fi vrut să scape de ceva sau de cineva. Din octombrie 1904, în cartierul Wilmersdorf, pe Nachodstraße 18. Din ianuarie 1905, pe Preußische-Straße 10, e drept, în acelaşi cartier. Apoi pe Hohenzollerndamm 3, în Hohenzollernplatz 4 şi din nou pe Hohenzollerndamm, dar de data aceasta la nr. 12. Iar din ianuarie 1910, pe Innsbruckerstraße 1, în cartierul Schöneberg. De cel puţin şase ori, în mai puţin de şase ani! Să fi fost numai o întîmplare (combinată cu „instinctul migrator“)? Şi tot întîmplare să fi fost faptul că în 1906, timp de mai multe luni, celebra dansatoare şi spioană Mata Hari (agenta H 12, executată de francezi în 1917) a locuit şi ea pe aceeaşi stradă, Nachodstraße, pe care a locuit un timp şi Caragiale? Chiar la numărul 18, după unii, sau la numărul 39, după cum susţine Fred Kupfermann, biograful ei cel mai bine informat. De altfel, cum se întîmplă adesea cu spionii, în mai 1909, într-un moment de sinceritate maximă, provocată de o amintire din copilărie, lui Caragiale i-a scăpat porumbelul! S-a dat de gol, fără să vrea, referindu-se mai mult decît elogios, într-un articol memorialistic din Universul („Peste 50 de ani“), la Cuza-Vodă, „primul domn al ţărilor unite“, şi mai ales la Unirea cea Mare, încă neîmplinită : „Fiindcă, desigur, scria el încălzit sufleteşte pînă la incandescenţă, cine gîndeşte că are să scape de asta se amăgeşte ; căci de asta n-are să scape, decît poate atunci cînd Oltul şi Mureşul or să pornească a curge d-a-ndăratele de la vale la deal cătră munţii Ciucului, de unde izvorăsc din acelaşi sîn adînc — şi nici atunci !“. Dacă e aşa, atunci lucrurile se schimbă, şi o scrisoare cum este aceea pe care dramaturgul i-a expediat-o lui Zarifopol la 12/25 aprilie 1906, de la Berlin la Leipzig, ar trebui citită cu alţi ochi. Căci ceea ce la prima vedere pare a fi o nevinovată propunere de excursie, programată să aibă loc la un sfîrşit primăvăratic de săptămînă, cu un prieten devotat, reprezintă de fapt planul unei temerare misiuni de spionaj, calculate la minut, şi în care, potrivit instrucţiunilor pe care şeful local al reţelei le transmite (codificat, bineînţeles!) principalului său asociat, „cocoanele şi copilaşii“ n-au ce căuta. Ia să vedem : „Planul pe care l-am făcut este, pot pentru ca să zic, destul de ingenios — şi adică: Sosim seara, aşteptaţi de cătră Dv. cu o mică

vr201256x.indd 15

6/15/2012 11:38:35 aM


16

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

colaţiune germînă. Ne culcăm frumuşel, nu prea tîrziu şi nici prea devreme, ca să ne putem scula dimineaţa la pont. Lăsăm cocoanele şi copilaşii la Lipsca şi noi plecăm din Thüringer Bhf. la 11 a.m. fixum fix! cătră capitala principatului Reuss branche cadette [adică oraşul Gera]. Sosim cu zugul la 12.14, tocmai la momentul oportun, cînd se serveşte taplitò [table d’hôte]. Dacă mirosul este destul de engageant, ne punem la masă; dacă nu, plecăm cu tramvaiul în zentrum, d’a dreptul la Ratskeller, să-i cercetăm arhivele şi să ne convingem de vechimea documentelor de deosebite feţe. După ce vom aprofunda toate chestiunile respective, vom face o promonată prin acest alt Braşov, unde, nu ştiu de ce, presimt că vom găsi emoţiuni patriotice înălţătoare. După care, poate să avem nevoie de o droşcă, să ne ducă la Bahnhof, să apucăm zugul dela 6.20 spre a fi la Lipsca la 8 seara fixum fix! unde desigur ne vor aştepta cocoanele şi copiii cu o mică colaţiune germînă. A doua zi cumpărăm spre amintire cîte ceva. Putem merge la un Tingl Tangl, însă aici incognito.“ Curios cum toate aceste detalii atît de elocvente (importante documente de arhivă, consultate pe toate feţele în pivniţa unei Primării, spre a fi copiate, „emoţiuni patriotice înălţătoare“, o parolă — „Alt Braşov“ —, strecurată printre rînduri pentru ca destinatarul să priceapă că e vorba de acţiunea „Transilvania Noastră“, curse cu tramvaiul sau cu trăsura, pentru ca eventualii urmăritori să fie pierduţi pe drum, şi mai ales un rafinat incognito într-un Café chantant nemţesc — „Tingl Tangl“ —, în care, proaspăt întorşi din misiune, cei doi spioni să poată transmită altora informaţiile dobîndite la Gera) au fost trecute cu vederea! Ba mai mult! Dacă lucrurile stau în felul acesta, şi nu altfel, atunci nici moartea lui Caragiale n-a fost aşa cum ne-a povestit-o Zarifopol. Dar de ce să ne mai mirăm?! Nu i-a spus tot el socrului său, Gherea, ca să-l inducă în eroare: „Cînd te gîndeşti ce strălucit a murit Caragiale!“ ? În realitate, adevărul e cu totul altul. Dibuit în cele din urmă, ingeniosul spion de pe „frontul din umbră pro-unionist“ a pierit de mîna agenţilor cesaro-crăieşti. Că a fost găsit mort pe stradă, în data de 21 iunie 1912 (stil nou), la căderea nopţii, ne-o spune chiar o gazetă nemţească (cotidianul berlinez Vossische Zeitung), într-un articol semnat cîteva zile mai tîrziu de un alt posibil agent acoperit, complice cu victima (sau poate adversar): Adolf Flachs… Sau Flasch… Sau Last. În fine, de traducătorul în limba germană al dramei Năpasta, pomenit şi el de Georgeta Ene în cartea din 1992. Să nu-ţi vină să crezi! Din iunie 1912 şi pînă astăzi s-a scurs un întreg secol, şi în tot acest lung răstimp, adevărul ne-a fost ascuns cu bună ştiinţă, iar atenţia ne-a fost abătută în altă direcţie. De Şerban Cioculescu, de Tudor Vianu, de G. Călinescu (activi şi ei în cine ştie ce altă reţea ocultă) şi mai ales de Paul Zarifopol. Dar, la urma urmei, nu e niciodată prea tîrziu să spunem lucrurilor pe nume. Nu-i aşa?

vr201256x.indd 16

6/15/2012 11:38:35 aM


Elisabeta Lăsconi

O scrisoare pierdută, sub ochiul improvizat al psihologului

C

O capodoperă inepuizabilă apodopera lui I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, se joacă şi astăzi, căci moravurile satirizate de I.L. Caragiale nu au dispărut, ci s-au perpetuat parcă neschimbate de la o epocă la alta. Majoritatea comentatorilor şi exegeţilor scriitorului au văzut aici explicaţia perenităţii şi a succesului de care s-a bucurat comedia ce a depăşit demult centenarul. Dar comedia are şi alte chei, ce explică de ce rezistă la două salturi dintr-un secol în altul, la două schimbări de paradigmă aduse de modernism şi postmodernism. Poate că este şi altă cheie folosită de autor ca să deschidă poarta spre altă zonă, cea a universalităţii. Dar în istoria nouă a receptării comediei O scrisoare pierdută două eseuri excepţionale au provocat fracturi prin interpretări mai mult decât surprinzătoare: primul îi aparţine lui Nicolae Steinhardt publicat în volumul Prin alţii spre sine. Eseuri vechi şi noi (Editura Eminescu, Bucureşti, 1988; reeditare în Cartea împărtăşirii, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2004), celălalt lui Alexandru Dragomir – „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” din volumul Crase banalităţi metafizice (Editura Humanitas, Buc., 2008). Cele două perspective, una a credinţei creştine, alta a filosofiei, scot la lumină nebănuite resorturi ale capodoperei dramatice. Aşadar comedia continuă să incite... Am recitit trei exegeze dedicate operei lui I.L. Caragiale, impresionante ca originalitate şi coerenţă a abordării, apărute în trei decenii succesive: Caragiale şi începuturile teatrului european modern de I. Constantinescu (Editura Minerva, Buc., 1974), Caragiale de V. Fanache (Editura Dacia, 1984, Cluj-Napoca, reeditare 1997) şi Oglinda din Oglindă – Studii despre opera lui I.L. Caragiale de Maria Cap-Bun (Editura Pontica, Constanţa, 1998). De aici s-au născut nu doar sugestii binevenite, ci întrebări numeroase. M-am întrebat prin ce tehnică şi-a construit I.L. Caragiale personajele, încât au declanşat controverse şi dispute, unele chiar din timpul vieţii autorului, cum este întrebarea celebră dacă Trahanache ştie de adulterul soţiei înaintea dezvăluirii făcute de Caţavencu. Cred că principiul esenţial este stratificarea. Din acest punct de vedere, investigaţia realizată de I. Constantinescu privind vechimea personajelor este decisivă şi conduce la o tipologie ce dezvăluie stratul primar al fiecărui tip. Inventarul alcătuit arată că dramaturgul a păstrat tipuri originare: 1. Servus; 2. Pulcinella (sinteză de Arlechino şi Scapin); 3. Miles Gloriosus sau Il Capitano; 4.

vr201256x.indd 17

6/15/2012 11:38:35 aM


18

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Soţul (bărbatul) păcălit; 5. Bărbierul; 6. Senex (bătrânul senil); 7. Mimus secundarum partum (nebunul); 8. „femeile vesele”; 9. Pedagogul; 10. Clovnul, cuplul de clovni. Dar se regăsesc între personajele din O scrisoare pierdută şi alte tipuri ale comediei, în evoluţia ei ca specie de la Renaştere la clasicism, de la iluminism la realism, uneori asociate în perechi: cocheta şi primul amorez, stăpânul şi servitorul, senilul şi nebunul. Inevitabil, analiza tipologiei personajelor ajunge la combinare de criterii ce relevă în final o creaţie hibridă. Câteva exemple: Tipătescu şi Pristanda reprezintă cuplul stăpân-servitor (cum a demonstrat-o Edgar Papu în eseul dedicat Scrisorii pierdute din volumul Clasicii noştri (Editura Eminescu, Buc., 1977), Farfuridi şi Brânzovenescu perpetuează cuplul de clovni, iar Cetăţeanul turmentat transfigurează nebunul venit din afara lumii eroilor. Tipuri şi temperamente Dramaturgul recurge la trei operaţii, ca să construiască panoplia personajelor. Ca primă operaţie, multiplică un tip, definitoriu pentru epoca scrierii piesei, fără efect repetitiv sau monoton. A doua operaţie presupune stratificarea în acelaşi personaj a două sau trei tipuri diferite ce par să traverseze istoria speciei. Şi, a treia operaţie, cu adevărat surprinzătoare: deconstruieşte un anume tip, până îl transformă în opusul său ori inversează cuplul comic consacrat. Prima operaţie este evidentă: autorul a multiplicat tipul politicianului, în comedie apar cinci politicieni – Tipătescu şi Trahanache, Farfuridi şi Caţavencu, Dandanache. Fiecare însă ascunde în subteran alt tip sau îl actualizează în relaţia cu alt personaj. Un foarte bun exemplu oferă Tipătescu: este primul amorez (în relaţie cu Zoe), stăpânul (în relaţia cu Pristanda). Alt exemplu convingător aduce Pristanda, reunind trei tipuri diferite, dacă nu chiar patru: servitor şi funcţionar, confident şi raisonneur. A treia operaţie, mai complicată, se vede numai după analize atente. Caţavencu, şantajist sigur pe sine, ajunge la rândul lui şantajat, când Trahanache a găsit poliţa falsificată şi el a pierdut scrisoare. Siguranţa de sine se transformă în umilinţă, în locul triumfului mult aşteptat, se trezeşte obligat să conducă manifestaţia în cinstea unui şantajist mai dur decât el. Triunghiul adulterin cuprinde cuplul ambiguu al păcălitorului păcălit şi al păcălitului păcălitor. Cine păcăleşte şi cine-i păcălit în prietenia celor doi: Tipătescu – Trahanache? La prima vedere, Tipătescu este păcălitorul: a înşelat încrederea amicului său prin relaţia adulterină cu Zoe. O privire atentă relevă că el este doar un instrument manevrat abil de Trahanache: de opt ani se complace într-un triunghi conjugal, nu s-a căsătorit şi nu are o familie. Şi atunci, mai curând el este cel păcălit, iar câştigat ies atât Zoe, cu amant tânăr, cât şi Trahanache, care deţine astfel control deplin asupra judeţului şi asupra capriciilor soţiei. Astfel, prietenia Tipătescu – Trahanache se vede în aparenţă ca relaţia păcălitor şi păcălit, dar în esenţă ei îşi inversează rolurile: Tipătescu-păcălitorul devine cel păcălit, iar păcălitul Trahanache se dovedeşte marele păcălitor.

vr201256x.indd 18

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

19

Există însă şi altă grilă ce relevă originalitatea construcţiei personajelor. Dacă revenim la cei patru politicieni din oraşul de provincie şi capitală de judeţ unde se petrece acţiunea, ei pot fi grupaţi în funcţie de generaţie: Trahanache şi Farfuridi aparţin vechii generaţii, au făcut politică de cel puţin un sfert de secol, pe când Tipătescu şi Caţavencu reprezintă generaţia tânără, dornică de ascensiune rapidă, realizată de primul prin protecţie feminină şi ajutor prietenesc, plănuită de al doilea pe o cale tot atât de imorală, şantajul. Cei patru politicieni ilustrează prin reacţii şi atitudini cvartetul temperamentelor, mijloc de individualizare pregnantă. De aici se naşte complexitatea personajelor, ce-i scoate din schema comică şi din bidimensionalitatea sau tridimensionalitatea tipologică. Articulaţii psihologice atât de bine ascunse, că rămân invizibile, sunt manevrate de marele sforar care a fost I.L. Caragiale. O radiografie relevă spectrul trăsăturilor definitorii pentru fiecare, văzut ca temperament, integrat într-un context social sau în ciclul cosmic – fie al zilei, fie al anotimpului. Deja din scena a patra din primul act, se conturează două temperamente opuse: Tipătescu, prompt în reacţii, înfuriindu-se rapid şi violent, ilustrează temperamentul coleric, placidul Trahanache, plin de calm aparţine temperamentului flegmatic. Problema care-i preocupă, alegerile, scot în prim-plan doi politicieni aparţinând şi ei unor generaţii diferite, dar ei se diferenţiază puternic şi ca natură: tânărul Nae Caţavencu are temperament sangvinic, iar Farfuridi are temperament melancolic. La întrunirea electorală, oratoria etalează diferenţa de temperament şi de vârstă. Fiecărui personaj i se poate face o fişă a temperamentului. Colericul Tipătescu Colericul are ca umoare dominantă bila galbenă, este impulsiv şi pasional, se asociază cu focul, cu amiaza şi vara. La Tipătescu, elementul piric se manifestă prin firea impulsivă şi prin pasionalitatea personajului. Amiaza şi vara se pot citi simbolic ca vârstă: Tipătescu se află la mijlocul vieţii, în plenitudinea ascensiunii, care l-a propulsat în vârful ierarhiei sociale ca prefect al judeţului. Evoluţia lui Tipătescu atestă caracteristicile colericului: extravertit şi excitabil, foarte activ şi reactiv, instabil şi impulsiv. Consumă energie, fie prin implicare entuziastă, fie prin epuizarea, ce duce la căderi nervoase ori chiar depresii. Doreşte să conducă şi să se impună. Biografia lui Tipătescu relevă o asemenea ambiţie, când le reaminteşte lui Farfuridi şi lui Brânzovenescu într-o discuţie că lui i se datorează organizarea partidului în judeţ. În alt context, Trahanache se referă la opt ani de când durează prietenia cu Tipătescu. Se poate reconstitui astfel traseul ambiţios al unui tânăr politician dedicat partidului, care profită de atuurile oferite: sprijinul serios al unui politician cu experienţă, favorurile soţiei acestuia. Aşa că nu întârzie recunoaşterea, probată de funcţia cea mai importantă, cea de prefect. Natura extravertită şi excitabilă a colericului reiese din prima scenă: Tipătescu, enervat de atacul lui Caţavencu din ziarul Răcnetul Carpaţilor, reacţionează prin

vr201256x.indd 19

6/15/2012 11:38:35 aM


20

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

plimbarea agitată în odaie, prin atitudinea indignată, ambele semnalate în didascalii, ca şi prin exclamaţii şi interogaţii ce reiau acuzaţiile articolului („Eu, vampir, ai?... Caraghioz!”), prin invective la adresa lui Nae Caţavencu („Mişel!”; „Murdar!”). Instabilitatea colericului se vede apoi în rapiditatea cu care se linişteşte şi îl îndeamnă pe Ghiţă Pristanda să povestească. O mostră perfectă a colericului oferă Tipătescu în scena a patra din actul I: Trahanache îi relatează vizita la redacţie şi-i reproduce din memorie conţinutul scrisorii. Replicile şi reacţiile în crescendo subliniază temperamentul coleric: Tipătescu „fierbe” aşteptând să vadă ce ştie Trahanache, este „turburat rău” când află de scrisoare ca obiect al discuţiei, se plimbă „înfuriat” după ce aude conţinutul, ascultă comentariile tot mai agitat, pregătit de luptă – „cu pumnii încleştaţi”, se plimbă ca „turbat”, ameninţă că-l împuşcă pe Caţavencu. Trahanache îi urmăreşte atent reacţiile şi comentariul prin care-l caracterizează sună ca o parafă pusă temperamentului coleric, care explică resorturile unei personalităţi în context social: „E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!” Scena confruntării cu Nae Caţavencu dovedeşte o nouă gradaţie a stărilor parcurse de un coleric: Tipătescu îşi impune la început atitudine calmă, căutând o tranzacţie cu posturile propuse, dar ajunge la furia devastatoare, stările afective se succed cu rapiditate şi se exteriorizează prin gesturi şi mişcări. Replicile aduc repetiţii (repetă „Nu!” de trei ori) întărind refuzul, gradaţia apelativelor jignitoare („Mizerabile!”, „Canalie neruşinată!”, „Mişelule!”) şi culminează prin ameninţări – „…ori te ucid ca pe un câine!”, prin atacul violent care-l înspăimântă pe Caţavencu. Dar colericul îşi epuizează rapid energia şi, după scurt timp de reflecţie la care-l obligă Zoe, acceptă candidatura lui Caţavencu, încheind negocierea de recuperare a scrisorii pierdute. Pe tot parcursul acţiunii, Ştefan Tipătescu rămâne prins între două presiuni: superiorii din capitală îi cer să sprijine candidatul decis de la centru, Zoe îl roagă, îl imploră să sprijine candidatura lui Caţavencu. Ambele pretenţii îl obligă să-l trădeze pe Farfuridi, candidatul propriului partid. Cele două presiuni nu fac altceva decât să exacerbeze tendinţele clasice ale temperamentului coleric: energic şi instabil, impulsiv şi inegal în manifestări, pasional în sentimente şi devotat unei idei ori cauze, dar şi tentat să domine. Trahanache flegmaticul Flegmaticul are ca umoare dominantă saliva, îl definesc răbdarea şi calmul imperturbabil, se asociază cu pământul, cu seara şi toamna. În cazul lui Trahanache, elementul teluric se vede în viaţa rânduită, în soliditate şi pragmatism. Seara şi toamna se pot interpreta tot în cod simbolic ca vârsta personajului, o senectute venerabilă, indicată de sintagma folosită reverenţios de ceilalţi. Replica stereotipă – „Ai puţintică răbdare!” exprimă perfect viteza de reacţie a unui flegmatic. El imprimă alt ritm piesei, contrabalansând impulsivitatea lui Tipătescu.

vr201256x.indd 20

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

21

Dramaturgul a pus în vizibil contrast temperamentele celor doi reacţionând la şantajul lui Caţavencu: Trahanache, aflat faţă în faţă cu „onorabilul şantajist” consideră scrisoarea o plastografie şi se pregăteşte de contraatac, Tipătescu, aflat faţă în faţă cu prietenul înşelat, trece de la emoţie la izbucnire violentă. Didascaliile insistă asupra atitudinii şi gesturilor tipice pentru un temperament flegmatic, iar termenul definitoriu pentru Trahanache este aici „placid”. Flegmaticul rămâne detaşat chiar în momente pline de tensiune, furia lui izbucneşte rar şi cu întârziere. La începutul scenei a treia, Trahanache intră în casa lui Tipătescu venind de la întâlnirea cu Nae Caţavencu şi abia acum izbucneşte în exclamaţii despre lipsa moralei şi a principiilor în societatea în care trăieşte. Prima intrare în scenă a venerabilului indică un politician cumpătat, care şi-a ţinut firea în public, atât la întâlnirea cu un adversar care vrea să-l ia prin surprindere, cât şi pe drumul străbătut de la redacţie la prietenul său, aşa că se manifestă doar într-un spaţiu ce-i asigură intimitatea. Cea mai puternică răbufnire se petrece tot într-un cerc familiar, când îi admonestează pe Farfuridi şi Brânzovenescu, temători că se pregăteşte o trădare. El le reaminteşte statutul şi ţinuta pretinsă unor stâlpi ai societăţii: „ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? Nu... zavragii? Nu... căuzaşi? Nu... d-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili...”. De altfel, cei doi politicieni cu fire slabă îl admiră pentru tăria lui şi îl elogiază ca model intangibil pentru ei: „E tare! tare de tot... Solid bărbat.” Trahanache face demonstraţia de amploare a temperamentului flegmatic pe tot parcursul actului al treilea, când reuşeşte, cu minime intervenţii, să conducă întrunirea electorală în care cei doi candidaţi îşi ţin discursurile. Ştie prea bine că al treilea candidat, necunoscut, va fi declarat câştigător, dar îi lasă pe Farfuridi şi Caţavencu să-şi epuizeze energia prin oratorie, aşa încât, trăind şocul în final, când află numele învingătorului, nici măcar prezent, să nu mai aibă resurse pentru o nouă luptă. Flegmaticul se distinge prin linişte şi tenacitate: Trahanache începe să-l cerceteze discret pe Nae Caţavencu şi descoperă poliţa falsificată. Meticulos în tot ce face, flegmaticul va căuta să evite surprizele, aşa că, firesc, Trahanache analizează, împreună cu Farfuridi şi Brânzovenescu pe votanţii de pe listă şi găseşte strategii pentru a le mări numărul. Şi, nu în ultimul rând, flegmaticul are o putere de muncă remarcabilă. Aşa se explică şi faptul că Trahanche prezidează atât de multe „comitete şi comiţii”, că nici măcar el nu le mai ştie numărul. Trăsăturile din fişa flegmaticului se regăsesc toate în Trahanache: introvertit şi de o mare stabilitate, constant în reacţii, calm şi echilibrat, prudent şi ponderat. Flegmaticul leagă cu greu prietenii, dar ele au durată îndelungată – cum o dovedeşte şi mărturia lui Trahanache despre faptul că el şi Tipătescu trăiesc ca fraţii de opt ani împreună şi confesiunea publică din final că el nu are prefect, ci prieten. Izbucnirile rare, dar în manifestările explozive îl fac de temut, o arată percepţia celorlalţi care intuiesc potenţialul de forţă formidabilă a lui Trahanache. Flegmaticul le evită cât poate, apelând mai curând la răbdare şi perseverenţă, ele îl situează în postura de

vr201256x.indd 21

6/15/2012 11:38:35 aM


22

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

stăpân al oricărui joc. Iar Trahanache le câştigă pe toate. Sangvinicul Caţavencu Sangvinicul stă sub semnul sângelui, ca umoare dominantă şi se asociază cu aerul, are ca timp favorabil dimineaţa şi primăvară. Fierberea sângelui îl mână pe Nae Caţavencu într-o luptă ce face victime, iar timpul matinal şi augural se poate interpreta ca începutul unei ascensiuni ce se vrea fulminantă. Trăsăturile tipice sangvinice i-au asigurat lui Caţavencu popularitate şi susţinere: sociabil, prietenos, are casa deschisă pentru prieteni şi, ca orice extravertit, îşi dezvăluie planurile celor apropiaţi. Naraţiunea retrospectivă a lui Pristanda care l-a spionat pe Nae Caţavencu în propria casă oferă detalii suficiente pentru o primă schiţă de temperament. Ea era prefigurată în detalii din lista de personaje, în care sunt menţionate trei ipostaze: avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fondator al societăţii enciclopedice-cooperative Aurora economică română. Toate au relevanţă pentru temperamentul lui Nae Caţavencu. Profesia liberală de avocat era în epocă aproape obligatorie într-o carieră politică, aşa că Nae Caţavencu se conformează regulii. Însă ideea de a avea în proprietate un ziar indică dinamismul unui om extrem de receptiv faţă de spiritul vremii, care intuieşte mai repede ca toţi că presa constituie o putere de temut. Tot dinamism dovedeşte şi fondarea unei societăţi hibride, pentru că ea dă posibilitatea extinderii în domenii multiple şi variate, din sfera economică şi culturală. Sangvinicul leagă uşor prietenii, depinde mult de grup, are nevoie de recunoaşterea şi de aprecierea membrilor grupului. Discursul ţinut de Nae Caţavencu merită analizat nu doar prin ideile susţinute, expresie a unei personalităţi progresiste, ci şi contextual, în dubla relaţie cu grupul de susţinători şi de adversari, căci oratorul pare că absoarbe energie din reacţiile ascultătorilor, ele îl inflamează, îi determină gestica, intonaţia, accentuând forţa persuasivă. Uşurinţa de a face impresie bună se vede în discurs din arta etalării cunoştinţelor precare şi confuze, care dau iluzia unei personalităţi cultivate, superioare. Poate Nae Caţavencu nu ştie mai multe decât ceilalţi politicieni, dar în mod cert, reuşeşte să arate că ştie mult mai multe, că jonglează cu istoria şi politologia. Contrazicerile şi chiar absurdul multor afirmaţii, ce se transformă în nonsensuri (industria sublimă ce lipseşte cu desăvârşire sau admiraţia faţă de muncă, de travaliul care nu se face deloc în ţara noastră) provin dintr-un temperament sangvinic, care declanşează nevoia de a străluci public. Tendinţa şi uşurinţa sangvinicului de a se face plăcut o resimte Cetăţeanul turmentat, pe care Caţavencu îl duce la cârciumă şi-l îmbată ca să-i poată fura scrisoarea. Inconstanţa şi superficialitatea în sentimente ale sangvinicului se regăsesc în uşurinţa cu care Caţavencu trece de la o siguranţă de sine orgolioasă la umilinţa învinsului. Iar, în faţa generozităţii arătate de Zoe, care îl iartă şi-i dă speranţa unui sprijin în viitor, la alte alegeri, Caţavencu se remontează, poate conduce manifestaţia în cinstea lui Dandanache, se poate împăca liniştit cu adversarii pe care i-a şantajat.

vr201256x.indd 22

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

23

Suportul care-l propulsează în asemenea acţiuni este chiar temperamentul său sangvinic. Astfel, se regăsesc caracteristicile temperamentului sangvinic până şi în finalul comediei: trece uşor peste eşecuri şi decepţii, este vioi şi optimist, se adaptează cu uşurinţă oricărei situaţii. Fire activă, schimbând activităţile des, cu nevoia permanentă de nou, Caţavencu are toate datele unei evoluţii ulterioare spectaculoase, fără a se putea preciza direcţia, căci instabilitatea şi superficialitatea îl pot îndrepta şi spre altă carieră, în avocatură, în presă ori chiar în viaţa economică. Melancolicul Farfuridi: „eu, am n-am treabă...” Colericul Tipătescu, Trahanache flegmaticul şi sangvinicul Caţavencu au temperamente puternice. Singurul temperament slab din cvartetul politicienilor este al melancolicului Farfuridi. Dominat ca umoare de fierea neagră, melancolicul se asociază totodată cu apa, cu noaptea şi cu iarna, îl definesc ca sentimente melancolia şi tristeţea. Trăsăturile melancolicului se regăsesc discret în personalitatea lui Farfuridi cel rezervat şi retractil, cu orar şi trasee fixe, cu idei fixe, pe care candidatura pare mai curând să-l apese şi să-l îngrijoreze, decât să-l anime. Ca vârstă, se apropie de Trahanache, tot aşa cum prin nume îi apropie ascendenţa grecească. Prietenia cu Brânzovenescu naşte ambiguitatea cea mare a comediei, lăsată să plutească în aer până la sfârşit. Farfuridi apare de fiecare dată însoţit de Brânzovenescu, dar cuplul comic permite şi alte explicaţii. Prezenţa unei umbre ar semnala trăsături tipice melancolicului: dificultăţi de adaptare socială, prudenţa de a nu depăşi măsura şi limitele purtării, o rezistenţă scăzută ce are nevoie constant de sprijin şi ajutor pentru a face faţă agitaţiei şi consumului de energie cerute de o campanie electorală. Brânzovenescu se accentuează ca un dublu împins spre caricatură şi firea temătoare, ori spre neliniştile unui melancolic. Un asemenea dublu apare ca necesar, altfel personajul ar rămâne palid, estompat. Într-un singur context, Farfuridi rămâne să acţioneze singur, sub ochii celorlalţi, când îşi susţine discursul. Fragmentarea discursului apare nu doar ca efect al întreruperilor frecvente, ci şi al neputinţei oratorului de a-şi urmări şi afirma energic ideile, totul datorat slăbiciunii sale de temperament. Intuiţia nu-i lipseşte melancolicului, nici sensibilitatea, o demonstrează antenele fine care-l fac pe Farfuridi să simtă în aer uneltiri şi trădare. Orice iniţiativă şi pornire de luptă sunt minate din interior, aşa cum se petrec lucrurile cu faimoasa telegramă, pe care cei doi decid să o trimită, dar iscălind-o ca anonimă. Eforturile îndelungate îi macină rezistenţa redusă a melancolicului: chiar şi dublat, întărit de prezenţa lui Brânzovenescu, Farfuridi nu poate nici măcar urmări ţesătura de intrigi provocate de scrisoarea pierdută, cu atât mai mult să aibă şi reacţii prompte şi adecvate. Are un singur moment de răbufnire când îl înfruntă pe Nae Caţavencu, indică intenţia de parvenire şi deconspiră strategia de a-şi câştiga adepţi.

vr201256x.indd 23

6/15/2012 11:38:35 aM


24

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Farfuridi enumeră elementele utilizate de Caţavencu în bătălia politică, pentru a trage o concluzie zdrobitoare: „Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară... cu moftangiii dumitale... (...) Cu grupul inteligent... independent... impertinent...”. Dar momentul de curaj, de ieşire la atac se încheie brusc, căci părăseşte scena, urmat de Brânzovenescu şi de grupul susţinătorilor. În contrast cu Nae Caţavencu, orator pe care întreruperi, huiduieli şi încurajări îl animă şi îl ambiţionează, Farfuridi oratorul îşi pierde treptat încrederea în sine, îşi pierde coerenţa, poate chiar dorinţa de a lupta. De altfel, Farfuridi ratează datorită naturii sale, reuşita ar fi fost posibilă prin eforturile făcute de Tipătescu şi Trahanache împreună, canalizându-şi efortul spre un scop uman. Doar două temperamente puternice, coleric şi flegmatic, ca Tipătescu şi Trahanache ar fi asigurat reuşita unui melancolic ca Farfuridi. Dandanache sau golul din centru Al cincilea politician, Agamiţă Dandanache, naşte cele mai multe ipoteze şi presupuneri ca încadrare într-un temperament. Are calmul şi stabilitatea în reacţii a lui Trahanache şi fragilitatea lui Farfuridi, probează o abilitate superioară lui Caţavencu în şantaj, ca şi o promptitudine în reacţii ce-l apropie, tangenţial, de Tipătescu. Seamănă câte puţin cu fiecare politician din capitala de judeţ, dar se deosebeşte cu totul, ca învingătorul sosit de la centru, adică din capitala ţării. Există, în prezentarea temperamentelor pe site-urile numeroase oferite de internet o schemă în care cvartetul temperamentelor se înscrie ca pătrat în cercul unui an. Sus apare marcat Solstiţiul de Vară sus, cu elementul Foc ce domină Colericul şi Sangvinicul, iar jos Solstiţiul de Iarnă, cu elementul Aer ce domină Melancolicul şi Flegmaticul. În dreapta, spre est, Echinocţiul de Primăvară cu elementul Apă domină Sangvinicul şi Flegmaticul, iar în stânga, spre Vest, Echinocţiul de Toamnă domină Melancolicul şi Colericul. Schema din pagina următoare aminteşte de tradiţia şi de filosofia chineză, care fixează mereu un centru al universului. Şi aici, în centru apare golul, Polul neutru, unde se neutralizează opoziţiile dintre cele patru elemente primordiale, dintre cele patru puncte cardinale şi dintre cele patru anotimpuri. Totodată, centrul atrage ca forţa gravitaţională şi păstrează armonia cercului şi a cvartetului înscris în el. Acolo, în golul din centru se situează al cincilea politician, cu temperament nedefinit, Agamiţă Dandanache. Dramaturgul lăsă cititorului şi criticului să decidă unde se fixează centrul şi natura lui. Este un centru fizic, geografic şi politic, capitala ţării, plasat ca ierarhie deasupra oricărui oraş din provincie, fie şi capitală de judeţ, implicit şi deasupra celor patru politicieni formând cvartetul temperamentelor? Sau centrul este unul metafizic, sugerând răul cel mare aflat dedesubt şi care, când se manifestă în exterior, ia în stăpânire tot? Cred că la asemenea întrebări, dramaturgul însuşi n-ar fi vrut ori n-ar fi putut să

vr201256x.indd 24

6/15/2012 11:38:35 aM


anul caragiale

25

răspundă, aşa cum a refuzat să elucideze ambiguităţile comediei. Dar am bănuiala că i-ar fi plăcut o asemenea rotire a temperamentelor, care nu face decât să adauge piesei încă o probă de circularitate. Sau poate încă o probă de virtuozitate.

vr201256x.indd 25

6/15/2012 11:38:36 aM


DUMITRU RADU POPA

Caragiale: ieri, azi, mîine

D

acă istoria şi critica literară proletcultistă, aceea de care am avut şi eu parte în anii de şcoală, ar fi avut dreptate, dacă geniul lui Caragiale ar fi constat în aceea că ne-a înfăţişat personaje tipice în împrejurări tipice, puţin ar mai fi rezonat pentru noi din opera lui în ziua de azi şi, cu atît mai puţin, ar fi avut să spună ceva celor din ziua de mîine. Slavă Domnului, nu a fost deloc aşa. G. Călinescu, pe bună dreptate, observa că structura tipologică există în opera lui Caragiale, dar fără ca ea să fie esenţială, ci mai mult „ca un schelet susţinător”. Altfel, adaugă el, opera lui Caragiale ne-ar apărea oarecum uşuratecă. Nu e vorba de caractere compilate, care ar putea să trăiască independent de comicul situaţiilor. Femeile, mai observă Călinescu, sînt fără interes, mai degrabă vulgare, iar, cînd sînt comice, atunci umorul vine din procedee. Nu întîlnim la el nici pe mizantrop, nici pe ipocrit, nici pe avar, cu alte cuvinte, marile tipologii şi probleme de viaţă morală. Şi încheie peremptoriu: „Caracterele lui Caragiale sînt minimale.” Mare adevăr! Este vorba de o esenţialitate foarte puţin dependentă de context – de aceea minimalistă – însă extrem de dependentă de felul în care este pusă în pagină. Literatura lui Caragiale nu e un ce – vezi personaje tipice în împrejurări tipice – ci un mare, inefabil, cum. Dacă există o oarecare tipicitate sau măcar posibilitatea ca ea să fi fost înţeleasă aşa, asta se referă la receptarea lui Caragiale în lumea de ieri, mai mult sau mai puţin aceea a contemporanilor săi şi cam pînă după Primul Război Mondial. E ceea ce aş numi o receptare dominată de caragialism, ceva limitat în spaţiu şi timp, care poate eventual explica accesul la comicăriile teatrului, la umorul de limbaj şi cadrajul social al momentelor şi schiţelor, la tuşa groasă din exagerarea unor situaţii ori caractere, în sfîrşit, cam la tot ceea ce ar putea să consume cu virtuţile (pentru cine aşa le trece!) de a înfăţişa personaje tipice în împrejurări tipice şi...nimic mai mult. Numai că lumea lui Caragiale are o dublă natură şi tocmai asta este ceea ce o salvează pentru posteritate. Iată ce scria, cu mai bine de 75 de ani în urmă, E. Lovinescu: „Un Ghiţă Pristanda nu mai e astăzi cu putinţă, cum nu mai e cu putinţă un Caţavencu sau un Ipingescu. Cultura pătrunde tot mai adînc şi înlătură rutina din organele noastre politice şi administrative. Unele figuri, ca Rică Venturiano sau ca Agamiţă Dandanache, nici nu cred să fi existat vreodată... Într-o sută de ani, fiecare rînd din Scrisoarea pierdută va trebui însoţit de o pagină de lămuriri”. Lovinescu nu a fost singurul care să fi pariat, cu bună credinţă, pe totala perisabilitate a operei lui Caragiale. I-au făcut ecou, în timp, Pompiliu Eliade, chiar şi Paul Zarifopol de mai tîrziu, şi Ion Negoiţescu în vremea noastră. Mai toţi aceştia – şi alţii – prevesteau operei lui Caragiale o învechi-

vr201256x.indd 26

6/15/2012 11:38:36 aM


anul caragiale

27

re inevitabilă, căderea în desuetudine şi ininteligibil, pentru că o considerau numai sub aspectul literaturii de moravuri cu, eventual, o valoare documentară, şi aceasta mai mult sau mai puţin exactă, datorită îngroşărilor, bună eventual pentru cronica unei realităţi istorice în mod cert perisabilă odată cu trecerea timpului. Cu totul contrar acestor sumbre prevestiri, opera lui Caragiale nu numai că n-a devenit desuetă, dimpotrivă, pare să cîştige în actualitate pe vreme ce timpul trece. Această virtute stă în cealaltă faţă a dublei naturi, în ceva ce aş numi caragialitate, un eon care ne bîntuie şi ne va bîntui probabil întotdeauna. Dacă caragialismul este mai mult sau mai puţin finit, prin referinţa contingentă – deşi, cu un alt standard, Călinescu îl descrie ca „umor inefabil ca şi lirismul eminescian” – caragialitatea ne stă oarecum în codul genetic, acolo unde schimbările cer nu sute de ani, ci milenii. El este „conştiinţa noastră întoarsă”, cum spune Şerban Cioculescu. De aceea, ar fi poate bine să aruncăm o privire la aspectele „actualităţii” lui Caragiale, care, de cel puţin o jumătate de veac, a devenit aproape o tautologie. Într-un remarcabil studiu1, Cristian Stamatoiu observă cu multă acuitate: „Cea mai mare ironie a destinului pentru moştenirea caragialiană este aplicarea legilor moftologice demascate prin ea, tocmai la propriul traseu cultural. Ca într-un coşmar toxic, desfăşurat între Murphy şi Nostradamus, fenomenul Caragiale este supus în procesul de percepere de către posteritate exact aceloraşi tare de mentalitate pe care le-a veştejit de la bun început. Satirică sau tragică, această creaţie de nesfîrşite profunzimi fiinţează sub semnul aproape comic al perpetuării simptomelor de tip Caragiale. Şi iată cum ele se răzbună acum din plin, pentru că odată cineva a încercat şi a reuşit să le exorcizeze, oferind urmaşilor o şansă mereu ratată de anihilare a răului.” Rezultă limpede de aici că, pentru o audienţă nereceptivă neapărat la critică, aşa cum este aceea (genetic) românească, asumarea catharsisului – fie şi sub forma „dacă rîzi, nu mai eşti necăjit!” –, care nu e decît un simulacru, s-a dovedit mult mai comodă existenţial decît „aplicarea în practică a principiilor pozitive revelate de receptarea operei”. Observă şi el, ca şi mine, dar fără să o numească explicit caragialism moda de a-l actualiza pe Nenea Iancu doar la nivelul superficial al coincidenţelor sau al anecdoticului (a se vedea, între altele, celebra poveste cu jucarea Scrisorii pierdute în Japonia şi tot scandalul de presă ulterior). Acestea sînt prezente, dar pe bătaia scurtă, trecătoare, de la o realitate socială la alta. Cristian Stamatoiu conchide fără drept de apel: „Deci monada caragialiană nu are decît indirect tangenţă cu realităţile sociale şi morale din prezentul receptării sale literare. Venind din profunzimile genetice ale unei matrice, ea face mereu o escală de confirmare în prezent, după care, se cantonează în timpurile viitorului. Şi chiar reuşeşte să dea senzaţia că vine dinspre viitor în întîmpinarea prezentului. Desigur că acest mecanism transcendent acţionează numai atunci cînd posteritatea se află în stadiul de lume subcaragialiană, aşa cum ar fi aceea a noastră de astăzi.” De ieri, de azi, de mîine şi poate poimîine, aş adăuga eu, aceasta e caragialitatea, inepuizabilă în capacităţile ei de a cuprinde realitatea şi inextricabilă în formula ei estetică. Să vedem însă acum care sînt elementele esenţiale ale actualităţii lui Cara1

vr201256x.indd 27

„Caragiale sub trilogia blestemelor de percepţie”, Symbolon 1-2, 2001

6/15/2012 11:38:36 aM


28

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

giale, odată ce am convenit să o acceptăm. Un interesant eseu pe care l-am citit de curînd2 încearcă să evalueze modul în care imaginarul critic românesc a modelat opera lui Caragiale şi, cum din acestă modelare, s-a născut realitatea actualităţii operei lui Caragiale, resimţită de imaginarul social. Dumitru Tucan observă, pe bună dreptate, că o operă este actuală într-un dublu sens, iar aceea a lui Caragiale nu face excepţie de la aceasta. E vorba, întîi, de o actualitate a „spunerii” – adică de o coincidenţă circumstanţială a semnificaţiilor textuale cu faptele cultural istorice. El numeşte aceasta „o actualizare a sintezei anteriorităţii culturale şi generarea unui spaţiu de joc al semnificaţiilor curente.” Rezultă, paradoxal sau nu, o „actualitate literal-istorică” a operei lui Caragiale, aşa cum s-a constatat, cu mai multă sau mai puţină satisfacţie, în perioada dintre Cele Două Războaie Mondiale. Dar există şi un al doilea palier, care mi se pare mult mai interesant, şi anume acela al unei actualităţi a receptării. („mai degrabă un dinamism perpetuu al imaginarului cultural în evoluţia istorică, decît o întîlnire la distanţă a universaliilor antropologice”). A concepe în acest ultim sens actualitatea lui Caragiale înseamnă a-i achiziţiona opera în contul prezentului, circumstanţializînd-o însă altfel decît literal-istoric. Operaţia presupune o modelare structurală a semnificaţiilor „într-o continuă acomodare şi adaptare la istorie. Înseamnă a modela limbajul propriu acesteia după limbajul epocilor.” Sigur, cînd ne referim la actualitatea receptării, avem a aduce în discuţie estetica receptării, acel orizont de aşteptare pe care atît de bine îl defineşte H. R. Jauss. Desuetudinea se produce atunci cînd apare o fundamentală non-concordanţă între orizontul operei şi aşteptările publicului. Lovinescu a greşit în privinţa lui Caragiale şi din acest punct de vedere. Observă cu subtilitate Dumitru Tucan că, în ciuda profeţiilor marelui mentor de la Sburătorul, „orizontul istoric al cititorilor operei lui Caragiale nu s-a schimbat fundamental.” Am avut dintotdeauna o problemă cu această expresie, actualitatea lui Caragiale, chiar cu o formulă, calchiată după Jan Kott, Caragiale, contemporanul nostru. Pentru că, în fond, cînd e vorba de ceva care a fost valabil ieri, e valabil astăzi şi, în mod cert, cum am văzut, va fi valabil mîine, ar trebui să existe o altă sintagmă mai potrivită şi mai puţin migratoare. O sugerează un distins specialist în Caragiale, Ştefan Cazimir, într-un interviu recent acordat cu ocazia dublului an aniversar. Este vorba de perenitate. „A invoca obsesiv ‘actualitatea’ înseamnă totuşi o falsificare a perspectivei. Se sugerează, involuntar, un provizorat, o maladie, o stare de criză. E ca şi cum am spune: e actual azi, dar n-a fost ieri sau nu va fi mîine. Astfel stînd lucrurile, e mai potrivit să vorbim nu despre actualitatea lui Caragiale, ci despre perenitatea lui, care este de acelaşi tip cu perenitatea Partenonului şi a Glossei lui Eminescu.” Nu pot decît să subscriu integral acestei formule. În fond, ca scriitor contemporan, eu mă consider de la şcoala lui Caragiale!

2

vr201256x.indd 28

Tucan, Dumitru. „Actualitatea lui Caragiale”, Transilvania, no. 1, 2006

6/15/2012 11:38:36 aM


poem de Sorin MĂRCULESCU

imnul 162 (studiu de caz1) I

e nevoie uneori de un ultim popas sau de un prilej: de un rit parentalic atâta cât îţi mai îngăduie creierul obosit dar încă deschis precum o fereastră pasageră spre exteriorul pe care-l mai cauţi inerţial în afara ta: o întâlnire cu m.ivănescu spre care m-am şi grăbit neuitând să depun într-o pungă de aer obolul de douăzeci şi cinci de bani din aluminiu de mult scos din circulaţie: o diversiune a parcelor a făcut ca ultimul lui concert de cornee sculptată în glas să-i fie înregistrat neverosimil şi contradictoriu într-o carte roşie sub o umbră sau cu o umbră pe un covor roşu de g.liiceanu în casa de pe vasile aaron şase din sibiu la sud de pumnalul subarinilor înfipt arborescent în inima urbei: pe-acolo zeci de ani am trecut prin faţa bolţii reci în era dinaintea poetului cu sacoşă şi fâş fără să pun nicio bază deşi eram iniţiat (încă din 1966 dintr-o zi când l-am întâmpinat la e.l.u.-n birou confundându-l impardonabil fiindcă nu-l mai văzusem) în limbajul etilic vaporizant dar cu siguranţă mie necuvenit. şi pe urmă nu l-am mai căutat. puntea tăioasă de vodcă mă respingea şi visător mă lăsa şi foşnetul fin plumburiu al zeiţelor virtual invocate de el. şi melancolic înalt şi absent am trecut şi anii-au trecut peste toţi cu bătăi de clopote-n dungă. mi-l simţeam ca pe un confrate într-ale morţii scrâşnite cu pulpana veşnicului fâş negru-astupând paşii înainte de vreme umbrind geamul de la subsolul igrasios din mihai bravu nouăzeci dar şi tot subsolul observatorului astronomic popular de pe ana ipătescu pe unde-a stat el midoff închizând vârful de nord al triangulaţiei cu mihai bravu 90 şi aleea spătarului şase: şi am citit măştile lui m.i. 1

vr201256x.indd 29

Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Humanitas, 2012.

6/15/2012 11:38:36 aM


30

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

şi nu m-am dumirit cât din vorbele lui a putut trece de mirările academice şi de digresiunile frivole ale unei raţiuni nesmerite în jocul de-a moartea: aşa (şi e bine şi-aşa că a fost) l-am reîntâlnit abia după ce nu a mai fost şi într-o zi friguroasă de martie am încercat să mi-l reconstitui din zăngănitul literelor de tinichea ale cărţii pe care a încuviinţat-o într-un joc de-a gazda şi oaspetele grijuliu regizat: de mult era înger al morţii culcat în pat ca un bătrân atlant chircit sub povară dar continuând să emită mari adevăruri dar şi uitări (de ce nu l-a pomenit cum mă-ntreba d.ţepeneag pe mult mai-nainte plecatul şi mai bătrânul dimov legat de el în amintiri simbiotice?): adevărat i-a spus iscoditorului: – am fost ofiţer sub acoperire fără să ştiu: altfel nimic din viaţa mea netedă (deşi centrată de moarte ca ale fiecăruia dintre noi) nu s-ar putea explica şi revelaţia am avut-o în ultimul an al unei vieţii neverosimil de lungi în dinţii vineţi ai vodcii –. anchetatoru-n derută se miră şi-acceptă într-un târziu smulgându-se din fastul concertului de la stockholm: două luni după stingerea tobelor de ultim omagiu m.ivănescu s-a retras fără a mai accepta întrebări în locul ocolit de răspunsuri din cimitirul de pe calea dumbrăvii şi definitiv s-a lăsat în voia ţărânii acoperitoare străine de orice legiune de-onoruri: acoperire sub acoperire: noi acoperiri: alte acoperiri: acoperiri vechi şi nouă: adevărat este: el a ştiut unde bate drumul dar a uitat să spună că drumul e făcut din margini care se strâng una într-alta ca fălcile unei menghine dintr-o cameră de tortură cu milioane de morţi buluciţi spre lumină: a ştiut încotro duce drumul dar n-a spus cum se răsuceşte el sub pământ şi cum creşte pe-un adevăr şi-o cale nedovedită: a ştiut că niciun drum ignar academic nu duce undeva dar a vorbit: orice poem e nu numai cuvânt ci în primul rând cuvânt dat şi rostirea lui adevărată doar de aceea contează: el a ştiut că nu doar uitând de toţi ceilalţi ci măturând aplicat benzile de asfalt cu umbrele paginilor şi cu lentilele groase învăţăm să ne-aşternem şi să ne lăsăm citiţi poate şi când particulele din care ne-am încorporat se depărtează tot mai mult unele de altele tot mai reci şi mai indiferente aici

vr201256x.indd 30

6/15/2012 11:38:36 aM


poezie

31

la profeţii şi la socluri: spunea şi că e de departe cel mai mare poet şi aşa şi era: dar uşoară să-i fie şi străvezie ţărâna şi-n miezul câmpului gol să-i săpăm o groapă de-un cot adâncime şi laturile de-un cot pe care cu sângele strâns de o viaţă s-o umplem şi cu seminţe din paltinii scuturaţi de pisici: abia atunci va veni poate şi el să se-adape odată cu noi în preziua altor întrebători fără răspuns lovindu-ne unii de alţii fără să ne ştim şi nepăsători prelingându-ne pe lângă bufetul lui nelu şi klein: şi el ca şi el midoff în apnee traseul va să şi-l bâjbâie cu noi toţi împreună şi cu cei ce la rând după noi se vor aşeza confundându-se şi fără a şti pe care din noi spada de-aramă a celor încă vii şi însetaţi de răspunsuri sub vechi acoperiri ne vor respinge: o alegere şi-acolo va fi nu doar pe saint-germain sau la stockholm sau pe corso în librării elegante: c’est inouï domnilor dar mai întâi să ne contractăm datoria conştienţi că n-avem cum ne-o plăti şi să nu ne-mbrâncim oricât de tari vom fi fost: umbre doar suntem la coadă după turma pisicilor lui şi-o gură din sângele ce ni s-a scurs din pahare bună ar fi: prescurtările versurilor într-un punct se-ntâlnesc peste tot: şi nu vom şti spada lui odysseu pe cine-mpungând îl refuză: mult prea adâncă e rana de-aramă-n toracele umbrelor: ci el ca o rană adâncă va sta în carnea tăişului de aramă spre cel ce-l descoase întoarsă şi-n stil răsucindu-i-se: şi timpul dispare surâzând în nearătarea pisicii din cheshire şi cu siguranţă în transparenţa ei deasă şi sceptică ea cea de pe urmă ce trage să plece de lângă groapa cu sânge: şi rana din piept îi e întrebătorului trecută ca să o vadă când dată-i va fi: urmările morţii în panglici oranj laolaltă ne leagă pe toţi peste neîncredinţarea poeţilor: urmările morţii fără să vrem ne aşteaptă-n surâsul pisicităţii sub acoperire aşa cum sub acoperire şi toate durerile noastre se strâng totuşi în drumuri de-apoi: cartea-ntre timp şi-ntre spaţii în jilţul alb se dizolvă: de departe cel mai mare poet priveşte în urmă pentru că moartea contrazicându-l poate fi totuşi un eveniment cu urmări în nevedere aşa cum se va fi convins după tăcerea clopotelor: aşa că se uită acum ironic la noi dizolvat în surâsul pisicii din cheshire: măcar dizolvarea-n cuvânt s-o deprindă

vr201256x.indd 31

6/15/2012 11:38:36 aM


32

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

cine încrezător în el însuşi întrebările şi le recompune. mult prea adâncă e rana de-aramă-n toracele umbrelor: II şi rămâne problema adevărului în poezie şi a minciunii unei zeiţe şi-a stolurilor de metafore care scindează cuvântul în multe cuvinte străine unele de altele dar unificate într-un decret de expirare a unităţii realului: şi chiar dacă la început a fost cuvântul cuvântul acela nu avea nimic de a face cu urechile judecătorilor ci cu fuga particulelor plecate să se-nmulţească în opoziţii şi să se reîntâlnească de partea cealaltă a sferelor morţii: totul e să mărturiseşti vere et realiter senzaţia usturătoare a clinei şi-a munţilor: biciul pocnind pe curbura spaţiului-timp înainte ca tu să nu-l mai înduri: clipa în care-alungit către patul de suferinţă de mult şi ţie sortit rămâi un drug de fier drept ca-ntunericul sau desfăcut ca o furcă la unul din capete într-un patibulum ce îşi aşteaptă universul de-alături şi îşi cerşeşte-n durere sfârşitul în schiţa altor drumuri pline de urmări în altele după aceea: drumul de după nu se poate să nu fie plin de urmări pentru poeţii de pe patul de suferinţă-n metaforele carnale sau deopotrivă pentru cei suprimaţi şi aruncaţi de semeni să doarmă-n metafora groazei din valea piersicilor la sighet înţepeniţi cu betonul în oase: întrebarea ar cădea ca un cuţit de ghilotină pe grumazul cuvintelor: de aceea să nu uităm că vidul în plin se transformă şi plinul în vid şi singura noastră speranţă a noastră a celor zvârliţi în mirajele cuantice este să ne închipuim cutremurul şi să ni-l spunem mărturisindu-ne ca veşnic tâlharul cel bun de pe cruce alăturat: el: eonului: lăţimea grinzilor crucii închide-ntre braţele ei oricât de mult repetate şi firul de apă-al izvorului şi sutele de veşnicii ale tuturor amazoanelor din galaxii şi-n estuarele câte se varsă-n nimic: să credem că totuşi poetul adică acela ce vere et realiter mâinile şi le-alătură şi şi deşiră poveşti lasă o urmă şi-n drumul de dincolo şi pentru noi cei întrebători şi-ar fi destul de trecerea lui să ne atingem umbrele amânate şi-ntâmplătoare electrizând blana pisicilor şi ne vom resorbi-n constelaţii de scânteieri:

vr201256x.indd 32

6/15/2012 11:38:36 aM


poezie

33

oricum biciuit va fi omul cel drept totdeauna şi-oriunde: (cum platon spunea de viitor amintind) şi cetluit în lanţuri şi-n cele din urmă în cuie bătut pe o furcă de lemn: înrudită cu ea e sfiala poeţilor căci drepţi dacă sunt parte avea-vor de-o întâmpinare-a sfârşitului mult mai amară: dar drumul va exista cu urmări şi unii într-alţii vom trece şi mărturii adevărate s-ar putea să depunem: din patul de suferinţă nu-i greu mâinile pe patibulum întinse să ne rămână ca braţele unor sperietori ale neantului: e vremea şi noi s-amuţim noi cei ce credem că întrebând sfârşitul ni-l exorcizăm: explozia de început e la răscruce căci totul e ca şi acum mii de ani pregătit de cel ce ne-ndrumă pentru ca theages din universul armonic al destrămării cetăţii atât de frumos rânduite să se smulgă în chip repetat din sine şi sânge şi lira în nefolosinţă să şi-o înstrune cu degete ţepene: nu poţi afirma nici că zeii sunt nici că nu sunt dar deasupra lor e o virtute a aşteptării în repetare şi-n acceptarea-ntrupării în adevăr şi în cale: braţele întinse pe lemn: cel de pe pat să aibă răbdare indiferent dacă poet sau versificator numai ar fi şi să spere cel mult coatele pe genunchi să şi le mai rezeme într-o ultimă fotografie adevărată fără să ştie nici el şi nici noi dacă aşa e sau nu: oricum există adevărul multor paturi deasupra şi tot mai deasupra: aşa că nu ne rămâne decât să mărturisim: totul e bine cu cât o ştim mai puţin dar să spunem cu ultimă grijă tot adevărul plecării: poezia nu-i adevăr şi nici adevărul nu-i adevărat decât dacă-i spus în derâdere de un alcătuitor de versuri pe patul din urmă şi când ascultător e filozoful bătrân care crede că filozofia nu e un zid de care te sprijini ca să eviţi să te prăbuşeşti la poalele lui tot lângă patul pe care umbra uitată a celui dus de acolo îşi regăseşte ocazia de-a împietri în nepărăsire: la drept vorbind nici poezia nici filozofia nu sunt adevăr ci doar adevărul mai este un fulger căzut din mâna lui zeus aţipit aţipit în neştire pe când un odysseu după altul gropi evocatoare îşi sapă şi cheile vechii lumini ni le-nfige în piept: nu există

vr201256x.indd 33

6/15/2012 11:38:36 aM


34

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

nici cheie nici kairós în renegarea filozofiei ci doar priciuri unul alături de altul pe care adoarme regele-broască cu degete-ntinse rigid după smocul din fruntea prilejului: uiţi că ai vegheat nu destul umbra celui ce poate de noi a râs: aminteşte-ţi de cine pe tine te va veghea întrebător în regia nebănuirii: pasul e-n cruce şi beat de nespor: poezia e numai uitarea de tine şi adevărul umbră-mpietrită. şi totuşi e bine şi pomenirea e bună-n uitare. o cale să căutăm un adevăr şi o moarte: moartea e un cuvânt şi mopete îi ştie probabil acum şi urmările întrucât îl rosteşte şi-l vede din partea cealaltă pentru noi plină doar de foneme din limbi inaccesibile de-atâtea dispariţii de la adrese mult prea cunoscute şi repetate:

vr201256x.indd 34

6/15/2012 11:38:36 aM


eveniment editorial Marian Drăghici

SPECTACOLUL MARCUS (II) „Pofta mea de viaţă este intactă…”

C

um se raportează la istorie autorul Rănilor deschise (Editura Spandugino, vol. I, 2012, 1251 pag.) şi ce impact cultural avu istoria asupra profesorului acad. Solomon Marcus în cei 85 de ani de viaţă sărbătoriţi în 2010, iată un subiect cu adevărat seducător, de schiţat – oricât de sumar va arăta schiţa asta – în rândurile ce urmează. Cartea, doctă cum nu se mai poate, e şi însufleţită, adică de citit şi recitit taman ca o poveste, căci textul pulsează – liber, accesibil –, din referinţe la viaţa/istoria autorului, la istoria matematicii/oamenilor care au dezvoltat matematica, dar şi la istoria „mare”, naţională şi universală. Altfel spus, cam pretenţios, contextualizarea istoricizantă documentată, clară ca bună ziua, dă corelativul obiectiv al cercetării marcusiene. E fie temă explicită, de conferinţă, fie procedeu inclus, întreţesut, din scrupul moral şi rost spectacular, în textura discursului, a unei literaturi bazat ştiinţifice de recunoscută calitate. Să recapitulăm: viaţa sau istoria personală a profesorului Marcus se impune printr-o operă cu ecouri, după un debut problematic, din ce în ce mai puternice în ţară şi străinătate. De reţinut că vocaţia de matematician nu i se revelase decât după intrarea în facultate, prin profesori de mare clasă. Această autodescoperire, să-i spunem tardivă, explică oarecum longevitatea excepţională a perioadei active: peste şase decenii de profesorat şi cercetare. O longevitate intensificată, febricitată în anii din urmă, ai maturităţii creatoare dezlănţuite, nicidecum obosite, epuizate. „Vă mărturisesc – scria profesorul Marcus în 2010 – că mă consternează faptul că foarte mulţi oameni obosesc şi se opresc, se retrag la vârsta de 50, 55, 60 de ani şi că se duce o luptă în multe ţări ale lumii pentru a nu se avansa vârsta de pensionare dincolo de 60 de ani; mă gândesc cu groază ce s-ar fi întâmplat ca eu să mă fi oprit la vârsta de 60 de ani, în condiţiile în care îmi dau seama că abia după această vârstă am dobândit o capacitate de cuprindere net superioară celei anterioare. Faptul că oamenii obosesc atât de repede mi se pare a fi simptomul unui eşec clar, al unui eşec social în primul rând, al unui eşec educaţional, şi de aceea îmi investesc atât de mult eforturile în acest domeniu.” Şi necruţătoarea, chiar teribila radiografie psihosocială, totodată crez existenţial şi profesiune de credinţă ale unui veritabil docteur ès-vie/doctor în

vr201256x.indd 35

6/15/2012 11:38:36 aM


36

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

ale vieţii, cum ar spune Basarab Nicolescu, continuă: „…faptul că o parte atât de mare a tineretului pendulează între plictiseală şi distracţie, aşa cum se poate vedea uşor din mass-media, iarăşi mi se pare simptomul unui eşec de anvergură. Şi a nu vedea şi a nu recunoaşte aceste lucruri mi se pare scandalos, şi totuşi, am constatat că mulţi colegi văd în sistemul educaţional o stare de normalitate. Iată numai câteva dintre motivele pentru care simt nevoia să reacţionez la starea actuală a lucrurilor. Pofta mea de viaţă este intactă şi doresc să o transmit şi celor din jur.” O digresiune. Şi din nou, aceeaşi radiografie exactă Se ştie, dacă încape aici digresiunea, că una dintre „rănile” nou-veniţilor în literatură după 1990 fuse contestarea în masă a producţiunilor antedecembriste şi raportarea ostentativ-clamoroasă la „idoli” de bătătură recenţi. De unde, o falie între generaţii cum nu s-a mai văzut în literatura română, resimţită ca dureroasă şi alarmantă, „contra naturii” lucrurilor, de – între alţii – un spirit onest, structural ataşat normalităţii, ca G. Dimisianu, într-un articol de referinţă din România literară. De pe poziţia aceleiaşi onestităţi intelectuale pledează, pentru în fond aceeaşi normalitate ţinând de „calmul valorilor”, contra mentalităţii culturale de respiraţie scurtă, conjuctural-douămiiistă, şi autorul Rănilor deschise. Numai că la Solomon Marcus, modul de gândire matematic, aplicat integrativ, interdisciplinar, comută accentul de pe o disciplină sau alta pe viaţa spirituală cu majusculă. „Cultura – spune enciclopedistul postmodern Marcus – este o ştafetă, în care preluăm selectiv achiziţiile anterioare şi încercăm să le continuăm. În aceeaşi ştafetă, este normal să-i numim explicit pe cei pe care-i continuăm şi de care ne prevalăm, aşa cum este la fel de normal ca acei care ne continuă pe noi, prin incluziune sau prin distanţare critică, să ne numească în mod explicit.” Încălcarea acestei norme de lucru elementare, în şcoală şi în cercetare, conduce la degringolada sistemului şi la furt intelectual ca-n codru, exploziv, la toate nivelele instructiv-educative, inclusiv cel academic, ministeriabil. „Cauzele acestei explozii – arată profesorul – sunt multiple. Reuşita la anumite examene, obţinerea anumitor diplome şi titluri, ocuparea anumitor poziţii în profesie, în ierarhia socială au devenit ambiţia unui număr tot mai mare de persoane. Dar succesul, în această privinţă, este condiţionat, de cele mai mult ori, de efecturea unor lucrări care pretind competenţă profesională, talent şi multă muncă. Pe cei mai mulţi, educaţia primită nu i-a antrenat în această direcţie. Rezultatul?” Este atât de cunoscut, atât de nociv pentru toată suflarea românească, încât stai pe gânduri dacă se face să-l mediatizezi încă o dată prin prelungirea citatului. Are vreun rost, ne aude – de fapt, pe profesor, îl aude – cineva? Continăm, cu o tristeţe deloc metafizică, halucinantul pasaj: „Apare un comerţ cu lucrări de gradul I în învăţământul preuniversitar, cu lucrări de diplomă universitară, de masterat, cu teze de doctorat. Proliferează lucrări ştiinţifice cu mulţi autori, dintre care numai unii au contribuit efectiv la elaborarea lor. Unii directori de institute de cercetări devin automat coautori de lucrări ale subalternilor. Tot mai

vr201256x.indd 36

6/15/2012 11:38:36 aM


eveniment editorial

37

mulţi politicieni, oameni de afaceri sau căpătuiţi prin tot felul de mijloace doresc să-şi întregească profilul cu un titlu de doctor sau de profesor aşezat înaintea numelui lor. Fenomenul se extinde în domeniul literar-artistic.” Aferim! Ca ilustru aparţinător al Uniunii Scriitorilor, indignat de postura abuziv-sumeţită a unor „confraţi”, „doctorul” acesta – în ale realităţii! – nu trece cu vederea nimic: „ A fi scriitor! Iată un blazon care face impresie. Observaţi cât de frecvent apare cuvântul scriitor sub numele unor participanţi la diferite emisiuni, în special pe Canalul Cultural al TVR. Dar exact cei care sunt într-adevăr scriitori nu-şi afirmă explicit această calitate.” Radiografie exactă, nimic de zis! Ca să fie şi completă, autorul nu pregetă să-şi pună degetul inclusiv pe „rănile” onor Academiei Române, când şi după cum este cazul. Elogiu gratuităţii . Dimitrie Cantemir contrazis de istorie Din cele câteva direcţii de abordare posibile, enunţate la începutul acestui articol, am ales să ne ocupăm în cele ce urmează de istoria matematicii din perspectiva reformelor prin care a trecut până azi. Subiectul sună poate anost, dar veţi vedea că nu e. Dimpotrivă, pentru implementarea gândirii proiective marcusiene ne apare vital să ştim de unde vine şi ce vrea. Caracterul utilitar al acestei “fiice a mitului”, care e matematica, apud Marcus, a prevalat dintotdeauna, fapt văzut de autorul Rănilor deschise ca handicap sistemic major. Declarat învechit, manualul îi apare, păstrând bineînţeles proporţiile, ca odinioară lui Creangă, instrument al unui „curat meşteşug de tâmpenie”, antipatic şi contra-productiv. Ba, e acuzat chiar de inducerea unei gândiri schizofrenice învăţăceilor. Însăşi sacrosancta metodă tradiţional-didactică a predării se văzu prin reformatorul nostru categoric răsturnată, aş zice chiar „cu fustele-n sus”, nu printrun hocus-pocus hipnotic-iluminativ, ci prin cercetare atentă şi practică profesorală susţinută decenii de-a rândul (sublinierile cu italice îmi aparţin): „Matematica a pendulat mereu între aceşti doi poli: gratuitate, plăcerea de a face matematică, şi utilitate. Lucrul cel mai interesant şi mai greu de înţeles, care produce eşecul multor manuale şcolare de matematică, e faptul că nu se înţelege că prin ceea ce are matematica mai elocvent în materie de formare a gândirii noastre e mult mai puternică latura gratuităţii decât latura utilităţii. Cu cât e mai gratuită, cu atât contribuie mai mult la formarea şi disciplinarea gândirii noastre, a modului nostru de a înţelege lumea.” Câţi profesori de mate ştiu asta, şi mai ales câţi practică actul „predării” la gratuitate, nu e greu de imaginat. Şi totuşi, autorul mizează pe un număr „din ce în ce mai mare”, cum vom vedea. Cine se interesează, mai departe, de unde vine gândirea reformator-proiectivă marcusiană, se va dumiri lesne citindu-l cu creionul în mână: dintr-o cunoaştere bine pusă la punct a culturii „mari” şi a istoriei matematicii; din raportare creativă la proiectele înaintaşilor; toate astea pe fondul unei pătrunzătoare înţelegeri a prezentului şi cerinţelor zilei de mâine. Să le luăm pe rând, cât mai concis.

vr201256x.indd 37

6/15/2012 11:38:36 aM


38

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Începând cu Şcoala Latină de la Cotnari, din secolul al XVI-lea, până azi, în epoca internetului, istoria matematicii la noi subîntinde, după Solomon Marcus, câteva momente de deschidere şi cotitură. Spătarul Nicolae Milescu s-a-nvrednicit a fi primul autor român al unei cărţi de matematică. Dimitrie Cantemir avea bineînţeles cultură matematică, dar fiu-său Antioh l-a întrecut cu mult, acesta comunicând fără complexe cu somităţi în materie din Occident, ca Euler şi Bernoulli. Instituţia proiectului nu aflase un sol foarte priincios sub dulcea zare moldavă. Cantemir-tatăl a zis-o, iar profesorul îi citează vorba memorabilă în mai multe ocazii: „pe aceste meleaguri oamenii greu se apucă de ceva, iar când se apucă, se lasă repede.” O citează cumva à rebours, pentru a o contrazice, „animat de dorinţa de a invalida acest diagnostic”. Istoria însăşi a fost de partea acestei dorinţe, cum vom vedea. „Un proiect educaţional transdisciplinar total” Gh. Asachi demarează la Iaşi, prin înfiinţarea Şcolii Politehnice, un proiect educaţional viabil şi azi. Tot atunci, la început de secol XIX, cu eforturi să le zicem titanice şi spirit de sacrificiu demn de un autentic martir al neamului (a se vedea mai la vale), Gh. Lazăr, la Bucureşti, taie din rădăcină monopolul educaţiei în limba greacă şi deschide cale largă învăţământului românesc. Solomon Marcus dezvoltă pentru personalitatea şi opera lui Gh. Lazăr o admiraţie angajantă. Citindu-l nu mai ai nici tu scăpare, consimţi, eşti co-părtaş. Faci detectivistică. Te duci, adică, şi la alte surse, să-l descoperi din unghiuri noi pe într-adevăr uimitorul avrigean. E, pentru autorul Rănilor deschise, între predecesorii care i-au impus un model, termen de referinţă augural. Îi şi consacră o pagină sobru simpatetică: „Gh. Lazăr a venit în Ţara Românească în 1816 şi nu a stat decât 6 ani, timp în care şi-a dezvoltat proiectul educaţional. Apoi a mai stat un an, dar bolnav. În 1822 se îmbolnăvise şi după un an a murit şi a fost dus înapoi în Avrig, comuna sa natală. Dar în aceşti 6 ani, din 1816 până în 1822, Gh. Lazăr, la acea şcoală de la Sf. Sava, a construit un proiect educaţional transdisciplinar total, pe toate disciplinele şi pe toate treptele, de la grădiniţă şi până la postuniversitar. S-a văzut că, în primul rând, a venit cu o zestre culturală extraordinară, studiase şi la Cluj şi la Viena şi se interesase de toate disciplinele. Cât a stat în Ardeal, era considerat om al Bisericii şi avea, într-adevăr, o cultură teologică extraordinară. Dar el nu avea numai asta. Îşi făcuse studiile universitare şi pe linie ştiinţifică, şi pe matematică, şi pe istorie etc. Când a trecut munţii şi a venit la Bucureşti, haina lui de teolog a fost lăsată deoparte şi toată lumea vorbea de inginerul Gh. Lazăr. Ingineria şi matematica erau confundate, oamenii nefăcând o prea mare deosebire între ele. Acţiunea lui Gh. Lazăr a rămas în foarte mare măsură în fază de proiect, pentru că el a murit repede. Însă trebuie să ţineţi seama de faptul că Ion Heliade Rădulescu a fost discipol al său, la fel şi Simion Marcovici şi o serie întreagă de mari intelectuali români. Tr. Lalescu a înţeles acest lucru. A publicat Trigonometria lui Gh. Lazăr, prima desţelenire a limbajului ştiinţific românesc. Mentalitatea do-

vr201256x.indd 38

6/15/2012 11:38:36 aM


eveniment editorial

39

minantă era că limba română este o limbă pentru ciobani, nu o limbă în care să poţi să scrii un manual de matematică, de fizică etc. Gh. Lazăr este primul care a atacat această prejudecată. De aceea, valoarea lui are o importanţă extraordinară şi pentru limba română.” Citatul, recunosc că prea lung şi pentru gustul meu, trimite în varii direcţii de scotocire (bunăoară, să răsfoieşti Trigonometria lui Lazăr, menţionată de mai multe ori cum laudae în textele profesorului, nu ar fi o curiozitate?) până descoperi – pe internet, hélas! – un articol din 1839, când se aniversau 60 de ani de la naşterea cărturarului transilvănean. Articolul, bijuterie publicistică, semnat de Heliade Rădulescu şi intitulat chiar aşa, „Gheorghe Lazăr”, dă ca loc al morţii acestuia nu Bucureştiul, ci Avrigul (în text, „Târgul d-afară”, reamintesc, e vechea denumire pentru locaţia Oborului): „La 1822, Lazăr s-a bolnăvit în Sfântul Sava, apăsat de multe mâhniri şi nenorociri. A scris fraţilor săi la Avrig să vie să-l vază. Aceştia, sosind în Bucureşti, l-au găsit într-o căscioară la Târgu d-afară, în preajmă unde îmi am casele şi tipografia. L-au ardicat bolnav şi l-au dus în locul naşterii sale. Acolo peste curând şi-a şi dat obştescul sfârşit.” Tot aici, Heliade notează anul 1818 ca an al întemeierii Şcolii Sf. Sava. Ceea ce intensifică admiraţia noastră pentru performanţa reformatorului ardelean de a pre/stabili în doar 4 ani, nu în 6, o schimbare la faţă totală a educaţiei în Ţara Românească. Clar că autorul Rănilor deschise şi-a luat datele despre Lazăr din altă sursă. Dincolo de acestea, să reţinem că Traian Lalescu a editat opera lui Gh. Lazăr. Peste timp, Solomon Marcus însuşi va edita opera lui Traian Lalescu. Filiaţie grăitoare în sine. Cuvântul-cheie în această istorie: început Continuator al lui Gh. Lazăr, după trei sferturi de secol, fuse Spiru Haret. Primul matematician ales de Academia Română, ministru liberal al învăţământului cu câteva mandate, Haret rămâne cunoscut în istorie prin izbânda alfabetizării, „într-o ţară în care analfabetismul făcea ravagii.” Proiectul Junimii pornit la 1863 de Titu Maiorescu, deşi axat pe cultura umanistă, este benefic şi pentru dezvoltarea matematicii. Interesant, cum vede Solomon Marcus chestiunea: „Toată şcoala matematică ieşeană se înscrie până la detalii în tradiţiile Junimii lui Maiorescu, lucru de care ne dăm seama acum; dar de ce, la timpul lor, oamenii de cultură n-au realizat acest lucru?”. Pentru că erau prea aproape de fenomen, îţi vine să spui. Însă profesorul lucrează cu evidenţe, nu se joacă nici de data asta cu cuvintele: „Acest fapt mi se pare simptomatic pentru ruptura care există în cultura română, incapacitatea de comunicare între categorii diverse de oameni de cultură, care rămân prizonieri unui anumit domeniu şi din cauza aceasta plătesc un tribut greu, şi anume o insuficientă înţelegere a semnificaţiilor propriilor activităţi.”

vr201256x.indd 39

6/15/2012 11:38:36 aM


40

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Lămurit că lucrurile nu stau bine! Autorul ilustrează teza de mai sus cu exemplul lui Myller. În atmosfera creată de spiritul Junimii, chiar dacă fără o adeziune publică explicită la acesta, profesorul Alexandru Myller, matematician cu doctorat în Germania, începe în 1905 un proiect marcat de doxa junimistă – „tradiţie şi inovaţie”, „libertate şi ordine”, „local şi universal” – care va propulsa dezvoltarea matematicii la Universitatea din Iaşi şi în România pentru un secol şi mai bine, după părerea lui Marcus. Iată ce face Myller, în formularea autorului nostru: „a reorientat matematica românească spre Germania, întocmai cum a făcut Junimea pentru partea umanistă a culturii; a introdus şi stimulat la Iaşi activitatea de cercetare şi criteriul valorii în promovare, pe baza libertăţii în cercetare; exact pe coordonatele proiectului maiorescian, Myller a creat la Iaşi Biblioteca şi Seminarul care îi poartă numele, reuşind să aducă la Iaşi cele mai importante cărţi şi reviste ale lumii avansate, deschizând astfel spre universalitate matematica românească.” Chiar dacă nu atât de spectaculos-dramatic ca modelul Gh. Lazăr, este limpede, după Solomon Marcus, că rolul reformator al lui Myller în domeniu a fost de prima mână, excepţional. Va amprenta puternic Bucureştiul şi, după Unire, centrele de frunte ale sistemului universitar matematicesc naţional. Relaţia subtil-oţioasă Alexandru Myller – Junimea, reliefarea şi cercetarea ei contextualizată cu multă acribie, constituie una dintre surprizele edificatoare ale acestei cărţi. Myller, cu toată contribuţia sa demnă de pomenire, este fireşte istorie datată. „Dar şi în perioada următoare, ştiinţa românească s-a aflat în cadrele Junimii. Pentru a ne referi la un singur aspect, cel al relaţiei dintre local şi universal, azi cultura românească are în faţa ei o mare problemă, insuficienta comunicare cu lumea.” Am trecut, văd, prea uşor peste Spiru Haret. A nu se înţelege că autorul face la fel. Dimpotrivă, Haret e o prezenţă constant activă în orizontul de referinţă al lui Solomon Marcus – inclusiv cu ocazia reeditării recente a operei integrale a acestuia, în 11 volume, vai, fără ecou pe măsură în presa culturală, fapt deplâns de profesor. Flerul său detectivistic pe care l-am ilustrat deunăzi cu un exemplu legat de Eminescu, se vede aici contrariat că nu descoperă, în epocă, dovezi ale comunicării liberalului Haret cu conservatorul (acelaşi) Eminescu. A căutat, zice, şi nu le-a aflat. Nu le-a aflat, putem fi siguri, pentru că nu există. Cu Maiorescu da, sunt câteva mărturii, de stimă, de pe poziţii concurenţiale, mai degrabă rece. Cum în decembrie curent se comemorează centenarul morţii lui Haret, vom reveni asupra subiectului cu acel prilej. Primele două generaţii de matematicieni îi au ca lideri pe Spiru Haret şi David Emmanuel, respectiv Ţiţeica şi Dimitrie Pompeiu. „Generaţia Spiru Haret este generaţia întemeietorilor, iar generaţia Ţiţeica este generaţia primilor matematicieni de cursă lungă. Spiru Haret şi David Emmanuel, după teze de doctorat strălucite la Sorbona, s-au dedicat operei educaţionale. Aici – spune în continuare profesorul – am să introduc în discuţie o noţiune care arată numitorul comun al lui Gh. Lazăr, Spiru Haret, Titu Maiorescu şi Lalescu: toţi aceşti oameni au avut conştiinţa clară că trăiesc o perioadă şi un loc al istoriei în care o serie de lucruri foarte importante trebuie

vr201256x.indd 40

6/15/2012 11:38:36 aM


eveniment editorial

41

abia începute. Aşadar, cuvântul cheie este început. Era această conştiinţă, că trebuie să înceapă altceva, deci pe care predecesorii lor nu l-au făcut. Astfel se explică de ce toţi aceşti oameni de seamă, Gh. Lazăr, Spiru Haret, Lalescu, au considerat că sunt obligaţi să aibă un rol în toate privinţele.” Să avansăm încă un pas, mic pentru noi... Un alt început datează din anii ‘50, când Grigore C. Moisil, dându-şi seama de intrarea într-o nouă eră, a informaţiei, a comunicării electronice, promovează alfabetizarea computaţională, cu impact asupra întregii societăţi, asupra tuturor profesiilor. Apariţia internetului, în anii ‘90, ar fi începutul cel mai recent. Că Solomon Marcus îi acordă toată atenţia şi importanţa pentru viitorul şcolii, al educaţiei în genere, am arătat în prima parte a comentariului. Cu această ascendenţă asumată – Lazăr, Haret, Myller, Lalescu, Moisil – şi certitudinea că proiectul Junimii „se află în plină actualitate”, Solomon Marcus ne apare în Răni deschise (I), ca de altfel în toate demersurile reformatoare, drept un autor de proiect educaţional transdisciplinar total, pe toate disciplinele şi pe toate treptele, de la grădiniţă şi până la postuniversitar. Întocmai cum descrise domnia sa un ilustru precursor, fondatorul învăţământului românesc. Care, la vremea-i, printr-un tur de forţă plătit cu sănătatea şi cu viaţa, demonstrase că se poate. Lazăr s-a stins la 44 de ani. Pe crucea lui de mormânt, din Avrig, e scris un citat de o graţie (in)formativă nesfârşită. Citatul îl iau tale quale din Heliade: „CITITORULE, ca tine am fost; ca mine vei fi; Găteşte-te, dar” Campania Marcus Tip reactiv, Solomon Marcus când scrie persuadează, cunoscător neîntrecut al proiectelor înaintaşilor. Aplică în cunoştinţă de cauză – în continuitate. Şi ne vorbeşte fără să ne plictisească, adesea chiar electrizant, despre un „prezent continuu” al întemeierii faptului cultural, din perspectiva matematicii, pe firul vieţilor şi creaţiei unor personalităţi reformatoare în branşă, vizitate mai sus, integrând convingător proiectul pivot al Junimii şi direcţia lui Titu Maiorescu, cu urmări manifeste şi azi. Nu cred să existe ieşire în public a profesorului Marcus în care acesta să nu vorbească despre unitatea culturii, dezideratul suprem al vieţii sale. Toate cele gândite şi propuse de autor sunt nutrite din comandamentele prezentului (le vom recunoaşte îndată), dar şi, deopotrivă, dintr-un extraordinar simţ al valorizării istoriei culturale (cum am arătat). Orizontul, „bătaia” şi anvergura angajamentelor sunt, prin maximalismul şi motivaţia lor, impresionante:

vr201256x.indd 41

6/15/2012 11:38:36 aM


42

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

“La ce se referă proiectele mele: vreau să cred că proiectele mele în ştiinţă, în cultură, în educaţie corespund perfect marilor proiecte ale României de azi şi ale lumii contemporane; ceea ce mă stimulează este de fapt conştiinţa unui mare eşec pe care îl trăim, pe care îl vedem peste tot.” Viziunea profesorului, livrată aici în termenii unei realităţi curat catastrofice, nu e dublată, s-a înţeles deja sper, de o atitudine dezabuzat-defetistă, cum te-ai aştepta după o viaţă de efort constructiv. Constructiv-constructiv, dar deocamdată fără rezultate palpabile – devreme ce societatea chiar înregistrează, o simţim pe pielea noastră, un „mare eşec peste tot”. Reacţia lui Solomon Marcus la semnalele alarmante legate de starea învăţământului este una de veghe continuă şi „demascare” publică neobosită; profesorul se informează non-stop şi acţionează prin toate mijloacele reformatoare de care dispune. Îşi culege datele de peste tot, dinăuntrul şi din afara sistemului educaţional, „excentrici” ca Guvernatorul BNR sau reprezentantul Comisiei Europene la Bucureşti, spre exemplu, fiind creditaţi ca referenţi indubitabili. „Chiar în aceste zile – scria profesorul Marcus în martie 2010, în Tribuna învăţământului –, Guvernatorul Băncii Naţionale a României observă că nu se pot face autostrăzi atâta vreme cât avem probleme cu plata pensiilor; iar plata pensiilor nu va putea fi rezolvată satisfăcător, atâta vreme cât productivitatea muncii rămâne scăzută. Parcă anticipând această declaraţie şi pentru a o completa, Valentin Lazea, economistul-şef al Băncii Naţionale a României, observa, cu câteva zile înainte de declaraţia Guvernatorului, că «avem o productivitate scăzută, cauzată de deficienţele sistemului de educaţie.» Tot Valentin Lazea declara atunci că «este un mit că avem o forţă de muncă educată, bine calificată; sărăcia nu poate fi eradicată fără îmbunătăţirea sistemului educaţional.» Jonathan Scheele, fostul reprezentant al Comisiei Europene la Bucureşti, afirma că «integrarea europeană a României urmează să se efectueze în primul rând în terenul educaţiei, dar sistemul românesc de educaţie este unul învechit.»” Din 2010, cine spune că lucrurile, în domeniul despre care vorbim, educaţia, nu s-au agravat? De parcă un profesor ca autorul Rănilor deschise ar vorbi de ani buni, în spaţiul public, la pereţi… „Să conving un număr cât mai mare de oameni”. Analogie, poate, frapantă Energia şi optimismul, vigoarea demersurilor marcusiene, îşi au resursa în procesarea informaţiei reale şi perspectiva punerii în lucru a proiectelor cu bătaie lungă, dar aplicabile, în convingerea autorului, imediat. Întrebarea, de bun simţ, pe care o tot evit, dar pe care alţi cititori n-au ezitat să o delege acestui comentariu, este aceasta: Fără voinţă politică, oare cât de realizabilă poate fi o reformă Marcus în România de azi? Gh. Lazăr s-a bucurat de sprijinul unui boier luminat, de meritorie amintire, ca banul C. Bălăceanu, Myller a profitat, în sens larg, de „scenariul Junimii”, Haret de propriile mandate ministeriale, Moisil de susţinerea statului (comunist), dar Solo-

vr201256x.indd 42

6/15/2012 11:38:36 aM


eveniment editorial

43

mon Marcus? Răspunsul profesorului e teribil. Întreg „tabloul” de mai jos captează esenţa onest-atroce a Rănilor deschise, într-o stilistică înduioşător de simplă: „Problema pentru mine a fost atenţia asupra unor răni deschise existente în sistemul nostru educaţional. Poate vi se va părea că acest scop este modest. Nu, nu e deloc modest. Am observat că foarte mulţi dintre colegii mei implicaţi în sistemul educaţional nu văd aceste răni. Nu le diagnostichează ca atare, deci e nevoie mai întâi de această metaforă medicală. E sau nu bolnav sistemul nostru educaţional? Şi eu spun că este grav bolnav. Mulţi răspund la această întrebare într-un mod liniştitor, la modul că sigur că e loc de mai bine, că întotdeauna aşa a fost, deci mai degrabă un soi de îndemnare la linişte, la pasivitate. În primul rând împotriva acestei stări de lucruri, acestei pasivităţi simt nevoia să acţionez. Să reuşesc să conving un număr cât mai mare de oameni că există în sistemul nostru educaţional şi, implicit, în societatea românească răni deschise de o foarte mare gravitate, care se repercutează prin consecinţele lor asupra întregii vieţi sociale.” Pulsează un duh mesianic peste tot în retorica lui Solomon Marcus din această carte şi nu numai. Schimbând iarăşi ce e de schimbat – nu aşa, ca în citatul de mai sus, le-a vorbit Apostolul Pavel contemporanilor săi? Nu cu „un număr din ce în ce mai mare” de adepţi a lucrat, pledând susţinut pentru reforma din temelii a unui „sistem educaţional” plin de hibe? Analogia – recunosc, frapantă! –, mi s-a impus, nu atât prin împrejurarea că scriu aceste rânduri în preajma şi după sărbătorile pascale, cât prin viziune, atitudine, chiar limbaj. E drept, acţiunea ilustrului nostru contemporan nu vizează salvarea sufletelor întru viaţa veşnică, ci – mai modest, totuşi! – reforma mentalităţilor întru regenerarea corpului social, printr-un program de instruire adecvat noilor imperative ale lumii, ale acestui loc şi acestui timp. „Necesara acţiune de schimbare.” În numărul trecut am înşirat rănile despre care vorbeşte profesorul, bună parte dintre ele. Asupra uneia dintre cele mai hidoase şi toxice focusează Solomon Marcus în dese ocazii. E într-adevăr importantă, ne afectează pe toţi, cu mic, cu mare, şi mai ales continuu: „Dumneavoastră puteţi urmări fenomenul următor: cum arată massmedia în momentul actual. Arată în aşa fel încât pare că poporul român este un popor de infractori şi de aceea vedem că cea mai mare parte a ştirilor se referă la dări în judecată, persoane care sparg bănci, case de schimb, la cei care dau cu toporul în cap nu ştiu cui şi pe urmă se organizează talk-show-uri la televizor şi concluzia este că tot la educaţie se ajunge.” Cunoaştem bine. E bună totuşi la ceva televiziunea şi celelalte mass-media, concede printre rânduri autorul. Nu o spune direct, dar se-nţelege că o altă cale, mai eficace, de lansare şi propagare a proiectelor dsale nu prea există. Care proiecte? Listarea lor în jargon lemnos, de coloratură abstract-utopică, să nu ne păcălească/respingă, pasajul are, se

vr201256x.indd 43

6/15/2012 11:38:37 aM


44

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

vede limpede, un extraordinar potenţial regenerator: „Televiziunea, radioul şi presa ne anunţă mereu modul în care suntem evaluaţi de anumite organisme internaţionale în domeniul economic, juridic şi financiar; dar e bine să se ştie că o monitorizare similară are loc şi în domeniul educaţiei, cercetării ştiinţifice şi creaţiei literar-artistice. Faţă de mobilitatea crescândă a profesiilor, ar trebui ca şi şcoala şi universitatea să manifeste o flexibilitate asemănătoare, prin creşterea metabolismului diferitelor discipline predate, prin multiplicitatea formelor de interacţiune profesor-elev, profesor-student, prin atenuarea contrastului dintre disciplinele ştiinţifice şi cele umaniste, prin revelarea dimensiunii culturale şi spirituale a ştiinţei, prin atenţia acordată unor probleme care nu-şi găsesc locul într-o disciplină anume, cum ar fi cele ecologice, energetice sau computaţionale, cele de luptă contra terorismului.” Et caetera. Et caetera însemnând aici conţinuturi de cunoaştere, soluţii practice, „avertismente” de tipul: „Ansamblul disciplinelor suferă în şcoală de păcatul de a fi puse în joc «goale şi fără un cuprins.» Avem în vedere accentul pus pe reguli de operare, pe procedee, în dauna semnificaţiilor şi ideilor. Accentul pus prea mult pe sintaxă, în dauna semanticii. Acest fapt duce în multe manuale şcolare la o adevărată schizofrenie, semnalată încă în urmă cu decenii. Iată numai o parte din avertismentele care ne-au determinat să ne angajăm în necesara acţiune de schimbare.” La 85 de ani, în 2010, autorul nota: „Merg mereu în şcoli, iar un rezultat al vizitelor mele îl puteţi vedea în cartea Educaţia în spectacol (Editura Spandugino, 2009), în care îndeplinesc rolul de protagonist.” Aviz amatorilor, de la vlădică la opincă. Cu cât scrii mai mult despre acest fabulos „protagonist”, cu atât ai impresia că spui mai puţin. Mă opresc deocamdată aici.

vr201256x.indd 44

6/15/2012 11:38:37 aM


poem de PETRU ILIEŞU

Nu sunt insecta Gregory Sunt un hamster şi am în cap înfipt un senzor care percepe intimele mele tentaţii Am voie să alerg liber prin cuşca mea culturală să par că sunt inteligent şi contribui la binele public că intuiesc sentimentele de fericire când împrejurul meu se închide mâna ocrotitoare şi tandră a lui Dumnezeu Sunt liber să rod seminţele veşniciei şi să-mi fac nevoile în acelaşi timp şi sunt liber să primesc vizite de întreţinere a energiei sexuale Sunt liber să scâncesc şi să privesc oricât de departe pot vedea Am o poziţie favorizată şi locul meu este într-o mulţime de hamsteri care au în cap înfipţi senzori care percep intimele Lor tentaţii şi au voie să alerge liberi prin cuştile lor culturale Trăiesc deci într-o lume multiplicată şi uneori nici nu mai ştiu dacă Eu sunt cel de lângă Mine sau Cel care este înăuntrul Meu unde totuşi intuiesc că se află o vastă mulţime de hamsteri care au în cap înfipţi senzori ce percep intimele Lor tentaţii şi au voie să alerge liberi prin cuştile lor culturale trăind deci într-o lume multiplicată despre care fiecare dintre Noi sau Ei cunoaştem câte ceva care « ceva » de fapt ne ajută să ne recunoaştem şi să recunoaştem că trăind într-o paşnică, sănătoasă şi prosperă civilizaţie la care suntem conectaţi prin senzori care au grijă ca tentaţiile noastre intime să semnifice simpla putere a adevărului a viitoarei lumi posibile cea în care voi putea spune cu mândrie – sunt un hamster în acest vast laborator al fericirii unde-mi trăiesc experienţele vieţii Tale fiind doar o formă inferioară de viaţă, – o sutime de secundă sau poate chiar mai puţin fiind un hamster

vr201256x.indd 45

6/15/2012 11:38:37 aM


46

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

conectat la vibraţia energiilor unui punct care nu există şi o comuniune a unei infinităţi de puncte care nu există şi care se învârt totuşi în Roata Cosmică în care-mi este rostul să fug de mine şi să mă regăsesc ca punct care nu există şi este totuşi pretutindeni despre care domnul K nu a înţeles că reprezintă un hamster şi pentru a da o oarecare epicitate acestei realităţi a scris o istorie despre... Gregory ca punct care nu există şi care de fapt este nimic altceva decât un hamster

vr201256x.indd 46

6/15/2012 11:38:37 aM


eseuri VICTOR IVANOVICI

Requiem pe fond de thriller metafizic Ioan Petru Culianu (1950-1991), in memoriam

1

. Un omor simbolic.– Textul de față, scris la aniversarea a douăzeci de ani de la moartea unui prieten de neuitat, s-ar cuveni să aibă seninătatea reculeasă a unei rugăciuni de pomenire. În loc de aceasta, începe, prin forța lucrurilor, în plin «zgomot și furie». Consemnarea împrejurărilor inițiale aparține lui Umberto Eco, și am preferat-o pentru o sobrietate a tonului (care n-avea cum să-mi reușească mie, oricât m-aș fi străduit să-mi controlez implicarea emoțională): «În ziua de 21 mai 1991, Ioan Culianu, strălucit profesor de istoria religiilor la Facultatea de Teologie (Divinity School) a Universității din Chicago, în vârstă de numai patruzeci și unu de ani, a intrat într-una din cabinele grupului sanitar ale departamentului său. Altcineva, aflat în cabina alăturată, s-a urcat pe scaunul toaletei și, pe deasupra peretelui despărțitor, l-a țintit pe profesor cu un Beretta 25 și l-a împușcat mortal în ceafă. “Nu e deloc ușor”, s-a pronunțat ulterior Robert Stein, medic legist al comitatului Cook, “să împuști pe cineva cu un pistol de calibrul douăzeci și cinci nimerindu-l din primul foc, de la asemenea distanță”. Ceea ce dă de înțeles că ar fi vorba de un ucigaș de profesie»1. La a doua lectură, însă, darea de seamă obiectivă, aducând a proces verbal polițienesc, se încarcă de simbolisme cu bătaie lungă, în diverse direcții. Cel dintâi, deși îndoliat, e un simbol luminos. Acum douăzeci de ani, la Chicago, era o zi de primăvară «caldă și strălucitoare ca o piatră prețioasă»2. Stingerea unei vieți omenești pe fondul naturii radiante ne produce, oricum, o tristețe cu totul aparte. Cu atât mai mult atunci când Îngerul fatal vine să răpească dintre noi pe o ființă atât de dăruită ca victima de la Chicago. Atunci contrapunctul dintre dramă și decor închipuie un scenariu mitic, și gândul te duce la zeii muritori ai anotimpurilor: DioUmberto Eco, “Murder in Chicago”, The New York Review of Books, 10 aprilie 1997. Mai ales a «grupului de la Iaşi», din care făceau parte, între alţii, cumnatul său Dan Petrescu şi sora sa Tereza. 1 2

vr201256x.indd 47

6/15/2012 11:38:37 aM


48

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

nisos, Osiris, «dulcea Primăvară» din plângerile Maicii Domnului. Și încă la Adonis, Ganimed ori Persefona: oameni pe care zeii i-au iubit peste poate și de aceea i-au chemat la ei de tineri… Restul imaginii are culorile brutale ale unui thriller: în prim plan sângele întinzându-se pe lespezile toaletei și, în perspectivă depărtată, un ucigaș neidentificat și o crimă neelucidată de douăzeci de ani încoace. Să mai adăugăm câteva date: glonțul în ceafă (susțin specialiștii) poartă «semnătura» serviciilor secrete de tip KGB, iar victima evadase in extremis din România, aproape din ghearele Securității; în cadrul disciplinei sale, «Știința Religiilor», Culianu se ocupa de subiecte «ciudate», precum ereziile gnostice, magia, puterile mentale ipostaziate în dimensiune fizică, voiajele extracorporale și extramundane, înfăptuite nu numai cu mintea; în America primise amenințări din partea unei misterioase secte neofasciste numite «Fiii lui Avram Iancu», acuzat fiind de trădare de patrie; pe de altă parte, în patrie, la o zi de la asasinatul tânărului savant, foaia urât mirositoare a partidului fascizant România Mare, comenta evenimentul în termenii următori: «Trădătorul și calomniatorul propriului său popor a avut parte de sfârșitul meritat: între fecale, unde îi era și locul». Câteva dintre cele de mai sus dau thriller-ului o nuanță politică. Altele – sau același, văzute din unghi diferit – îl colorează «metafizic». Mai precis, sugerează ceremonii satanice, unde este profanat trupul, întru înjosirea condiției umane a victimei. Șarada pe care am încercat să o dezleg (parțial) în rândurile de mai sus conține și unele simetrii stranii, între detalii de proveniență și natură aparent opusă: aspectul unora sugerează tiparele represive ale Statului comunist, altele par a fi extrase din repertoriul terorismului de extremă dreaptă. Am spus «aparent opusă» pentru că, la a doua vedere, devine clar că modelele ucigașe ale celor două totalitarisme converg. Spre exemplu, în România cea care a inclus, prima, ingredientul satanismului în cocteilul violenței politice a fost «Garda de Fier», așa cum s-a văzut într-o serie de asasinate bestiale ale unor adversari, între care și Nicolae Iorga. În deceniile următoare, stalinismul românesc a adoptat cu entuziasm și a dezvoltat «creator» metodele criminale ale Legiunii, inclusiv satanismul. Culminând cu programul aplicat între 1949-1952 la penitenciarul din Pitești, în scopul «reeducării» prizonierilor politici, transformându-i din victime în călăi. O pondere specială în cadrul «experimentului Pitești» au avut-o «liturghiile negre», în care preoți deținuți erau obligați să parodieze misterul Comuniunii, împărtășindu-și «enoriașii» cu urină și fecale. Atari analogii sporesc și se intensifică sub Ceaușescu, al cărui «național-comunism» împrumută nu puține ideologeme și practici ale vechiului extremism de dreapta. După răsturnarea dictatorului, convergența evoluează spre sinteză: există indicii serioase că nucleul dur, ultranaționalist, al Securității a încheiat o alianță cu rămășițele și/sau cu noile ramificații ale Gărzii de Fier. La așa ceva se referea, probabil, și regretata Monica Lovinescu (1923-2008), când sublinia cu ironie exactă: «Unde auzi de complot legionar, caută mâna Securității». 2. Teorii ale conspirației.– Cum și de ce însă cele două extreme ale spectrului

vr201256x.indd 48

6/15/2012 11:38:37 aM


E seuri

49

totalitar l-au luat drept țintă pe Culianu? Putem presupune că aceasta are a face cu descinderea tânărului savant în arena publică, mai întâi în sprijinul disidenților români3 și apoi ca participant la lupta pentru o autentică democratizare a României postcomuniste. În articolele sale politice, spirituale, sarcastice și expresive4, Culianu numai că a denunțat pe inamicii, fie roșii fie verzi, dar similari până la identitate, ai societății deschise, ci a și ridiculizat tot ceea ce, în caracterul românilor, împiedică această societate să prindă rădăcini între noi. Cu un umor mușcător notează bunăoară, referindu-se la extrema dreaptă locală, că Garda n-a fost nicicând «de fier», ci mai degrabă «de lemn». Ceea ce n-a împiedicat-o defel să constituie un «Ku Klux Klan ortodox»: o epifiză extremistă a Ortodoxiei. Cât despre Biserica răsăriteană, chiar dacă nu se poate spune că ar fi dat acoperire teologică legionarismului, nu e mai puțin adevărat că mentalitatea ei «colectivistă» – faimoasa sobornost’ a slavilor – a frânat multă vreme apariția și dezvoltarea individualismului și a culturii liberale în România, făcându-se deci răspunzătoare de slaba prestație a Modernității pe meleagurile mioritice. E ușor de închipuit câtă furie au produs «blasfemiile» cu pricina între impenitenții gardiști fero-lemnoși, nu puțini la număr prin coloniile românești din zona Marilor Lacuri (Chicago, Detroit, Toronto). Cu atât mai mult cu cât cel ce a îndrăznit să le profere, cu o «ingrată insolență», era un ins care, o vreme, trecuse drept «membru al familiei»5. Termenul – susține Norman Manea – trebuie interpretat în codul Mafiei. Din punctul de vedere al Familiei mafiote, Culianu violase numeroase tabu-uri. Începând cu cel rasial (de vreme ce, îndrăgostit de o evreică, se pregătea să o ia chiar de soție). Pe de altă parte, insistând în a cerceta trecutul inconfesabil al Maestrului său, el se făcea vinovat de încălcarea «legii tăcerii» (omertà). La fel, scoțând la iveală tare și racile ale Națiunii pe care ceilalți le socoteau drept «sacre». Renegatului i se cuvenea deci o pedeapsă exemplară… După moartea autorului textele respective au fost adunate în volumul Păcatul împotriva spiritului (1999). 4 Nu pentru că fugarul din România ar fi urmărit el însuşi aşa ceva, ci fiindcă, se zicea, el sosise acolo «de mâna» lui Mircea Eliade (deosebit de preţuit în anumite cercuri ale emigraţiei, nu atât pentru prestigiul ştiinţific şi literar, cât datorită raporturilor sale cu extrema dreaptă din Interbelic). 5 Într-un fel de prolog-cadru, autorul motivează această onomastică humoristică: «Jormania e o ţară unde numele majorităţii locuitorilor se termină în -an. Pentru că numele scriitorului Boba, întemeietor al SLIMUJ (Sindicatul Liber al Muncitorilor Jormani), face excepţie, autorităţile au insinuat că era evreu sau balt. După câteva luni de închisoare, a fost expulzat din ţară.». Frazele respective conţin de asemenea un rezumat al traiectoriei politice dinainte de 1989 a lui Paul Goma: tentativa acestuia, foarte puţin cunoscută în străinătate, de organizare a unor sindicate muncitoreşti autonome (pe la mijlocul deceniului al optulea, deci înainte de «Solidaritatea» poloneză) şi campania de denigrare a disidentului, deslănţuită oficialitate, exploatând în acest scop reflexele antisemite ale românilor. 3

vr201256x.indd 49

6/15/2012 11:38:37 aM


50

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Orice «teorie a conspirației» privind Dreapta ultranaționalistă trebuie totuși, cum am arătat mai înainte, să ia în calcul și eventualitea ca, îndărătul acesteia, să existe o «mână» invizibilă care de fapt trage sforile. În cazul de față, e mai mult decât probabil ca «mâna» respectivă să fi aparținut faimoasei Securități a lui Ceaușescu, sau vreunui segment al ei ce reușise să supraviețuiască Patronului și să se recicleze în spațiul neofascist. Cel puțin în direcția respectivă se îndreptau bănuielile victimei, puțin înainte de a fi ucisă. «Cel mai bestial și cel mai stupid serviciu de așa-zisă inteligență din univers» avea și el destule motive de a-l detesta pe tânărul savant. Nu numai pentru definiția de mai sus aplicată Securității, ci mai ales pentru că a denunțat cu anticipație protagonismul ei în răsturnarea dictaturii, ca etapă inițială a unei «restaurații» sui generis. Acest sumbru scenariu a fost descris de Culianu (cu uneltele scriitorului) într-o povestire de political fiction intitulată «Intervenția zorabilor în Jormania»6. Țară imaginară (ma non troppo), Jormania e o «Republică Maculistă», la cârma căreia se află, de foarte mulți ani, președintele Gologan, încadrat de consoartă, doamna Mortu, de fiul lor Jacan și de «clanul celor 78» (rubedenii apropiate), sub protecția atotputernicei poliții politice Secan7. Performanțele lor catastrofale în administrarea țării dau dureri de cap Imperiului Maculist, care în trecut instalase asemenea regimuri în zona sa de influență, inclusiv în Jormania. În prezent ar fi vrut cu orice preț să evite prăbușirea unui satelit, în mijlocul furiei generale a populației exasperate. Totuși eventualitatea unei intervenții directe era exclusă, căci Jormania «profesa una din cele mai ortodoxe ideologii maculiste (inspirată din opera lui Maculatus însuşi şi mai ales din directivele lui Gologan, foarte abundente şi perfect contradictorii, dar impregnate de un autentic spirit maculist)». Ca atare, sarcina răsturnării bătrânului tiran o va lua asupră-și temutul Bedeker (BDKR), serviciul secret al Imperiului. Restul istoriei prezintă interes narativ8, dar nu adaugă vreun alt element la pronosticul de bază al lui Culianu (textul, să nu uităm, a fost scris cu doi sau …căci cuprinde detalii incitante şi distractive în acelaşi timp, precum descrierea zorabului – «arma zoologică» a Bedeker: un mutant ucigaş de pisică ce masacrează în câteva clipe cuplul Gologan-Mortu; apoi relatarea rărboiului civil din Jormania; apoi istoria încercărilor timide ale guvernelor de tranziţie, de a reforma ţara, sub umbra grea a ameninţărilor de invazie din partea maculiştilor; şi, în fine, putsch-ul urzit de aceştia şi soldat cu o dictatură militară, care suspendă libertăţile politice şi legiferează pornografia şi bordelurile… 7 «Jormania liberă», text apărut cu câteva săptămâni înainte de uciderea lui Culianu, în revista Agora din Philadelphia, editată de Dorin Tudoran. În 1996 a fost inclus în ediţia românească a Pergamentuluii diafan. 8 În anii maturităţii sale (precoce), scria cu aceeaşi uşurinţă în română, franceză, italiană şi engleză (astfel încât e greu să te pronunţi care a fost cu adevărat limba originală a cutărei sau cutărei alte scrieri a lui). Din studenţie dobândise cunoştinţe solide de latină şi greacă; totodată, se iniţiase în limbi «exotice», ajungând, bunăoară, să posede satisfăcător limba hindi. În afară de cele de mai sus, citea (cel puţin) în germană şi spaniolă, iar mai târziu şi în olandeză. În tot cazul, în textele pur literare, prefera, ca şi Mircea Eliade, româna; alternativ, utiliza şi franceza, ca o «a doua limbă maternă». 6

vr201256x.indd 50

6/15/2012 11:38:37 aM


E seuri

51

trei ani înainte de evenimentele din decembrie 1989): căderea lui Ceaușescu, dacă și când s-ar produce, ar fi plănuită de serviciile secrete sovietice. Iar când sorocul cu pricina s-a împlinit, realitatea, ca de obicei, a «imitat arta»: unul din primele acte oficiale ale Frontului Salvării Naționale – eșalon de rezervă al Nomenklaturii care, sub conducerea lui Ion Iliescu, a izbutit să deturneze și să confiște revolta populară de la Timișoara și București – a fost cererea de ajutor adresată Rusiei lui Gorbaciov, chipurile pentru a putea înfrânge rezistența gardei pretoriene a dictatorului. Puțin după confirmarea scenariului său, autorul ne-a dat și o sechelă sau o a doua variantă a acestuia9. Aici, implicarea Bedeker-ului trece cumva pe planul al doilea, iar în avanscenă urmărim rolul jucat de Secan în execuția planului, cu o prețioasă mână de ajutor din partea Gărzii de Lemn, prin mijlocirea Biserii Bilampiste locale. Și iată: din nou realitatea confirmă ficțiunea, de vreme ce, la douăzeci de ani de la dispariția socialismului (i)real, ideologia acestuia a fost abandonată, dar structurile mafiote ale serviciilor secrete rămân neatinse și dețin pârghiile puterii. În orice caz, poporul a fost tras pe sfoară. «Dar» – observă cu cinism un politician din povestirea lui Culianu – « oare nu aceasta e menirea esențială a poporului?» Să fi plătit autorul cu viața asemenea primejdioase dezvăluiri sau «profeții»? Dacă e să judecăm după barbaria cu care noua putere de la București a reacționat împotriva acelora care nu mai erau dispuși să se lase «trași pe sfoară»10, un răspuns afirmativ pare destul de verosimil. Dacă adoptăm însă un criteriu mai rațional – dar e vreodată rațională crima? – atunci bănuielile noastre se îndreaptă într-altă direcție, nu radical divergentă dar în tot cazul diferită de sfera puterii. La clasica întrebare Cui prod est – cui, așadar, îi era de folos enigmaticul asasinat de la Chicago –, neuitatul Matei Călinescu scria pe atunci următoarele: «Evident, nu guvernului român (care vrea respectabilitate internaţională), dar da Securităţii ceauşisto-fasciste, care vrea să semene confuzie şi spaimă atît în ţară (inclusiv unele cercuri guvernamentale), cît şi în exilul intelectual»11. Atunci ca și acum, prietenii și cunoscuții lui Culianu credem nestrămutat că, indiferent cine a apăsat pe trăgaci, autorul omorului este, sub multiple forme, răul românesc. Și mai credem că, dincolo de motivele reale sau închipuite de a-l urî pe Culianu, exponenții răului românesc s-au înverșunat împotriva lui pentru ceeea ce el reprezenta, înăuntrul și înafara României. Ceea ce și explică scenariul satanic al asasinatului, ca și cum, printr-un simbolism întunecat, crima de la Chicago ar fi urmărit să umbrească un simbol luminos. 3. Un mit drept «bun simbolic».– Altfel spus: victima a plătit scump propria-i vaRăstimp în care Ceauşescu, la începutul dictaturii sale, a jucat cartea unei (aparente) liberalizări, în scopul de a se debarasa de vechea gardă stalinistă. 10 Cf. I.P. Couliano, Éros et Magie à la Renaissance, Flammarion, Paris 1984. 11 Cf. Ioan P. Couliano, Les gnoses dualistes de l’Occident, Plon, Paris 1990, precum şi ediţia americană, simţitor revăzută şi adăugită: The Tree of Gnosis, HarperCollins, San Francisco 1992. 9

vr201256x.indd 51

6/15/2012 11:38:37 aM


52

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

loare pe piața «bunurilor simbolice» (Bourdieu). În ce consta însă această valorare, cum a dobândit-o, cum a cultivat-o și a sporit-o, până în clipa când traiectoria i-a fost retezată de glonțul ucigașului plătit? Oricât de demodat ar suna astăzi explicațiile deterministe, mi se pare totuși că, pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să recurgem la cunoscuta triadă a lui Hippolyte Taine: la race, le milieu, le moment. Punând, desigur, în locul «rasei» familia, criteriile respective dau seama despre mijloacele și resursele pe care ni le transmit, sub o formă sau alta, atât ambientul domestic, de contact nemijlocit, cât și mediile mai depărtate, istoricește constituite, ale educației instituționale și societății în mijlocul căreia trăim.

Ioan Petru (pentru aspropiați și prieteni «Nenè») s-a născut pe 5 ianuarie 1950, la Iași, fiind al doilea fiu al lui Sergiu Culianu, avocat și matematician, și al chimistei Elena Bogdan, profesoară universitară. Anterior, perechea dobândise și o fiică, pe Tereza («Tess»), cu doi ani mai mare ca Nenè. Copilăria e singurul Paradis care aparține de drept omului; cel rezervat de soartă celor doi frați nu rămăsese însă neatins de sălbăticia istoriei. După «reforma» stalinistă a învățământului (1948), mama lor a fost radiată pentru câțiva ani buni din învățământul superior, iar tatăl, demoralizat, scârbit și suferind, în imposibilitate de a munci, s-a retras – nevoind să-și împovăreze familia – într-o «bojdeucă» sărăcăcioasă unde și-a petrecut restul existenței în izolare și mizerie (până la moartea sa, în 1964), îngrijit, cu slabele-i puteri, de fiul său. În acei ani, deci, Ioan Petru a îndurat multe lipsuri. Ceea ce nu i-a lipsit niciodată a fost dragostea, dat fiind că a crescut sub privirea tandră și atentă a trei femei. Prima fiind mama biologică, a doua, mătușa lui, Ana Bogdan, iar a treia, poate cea mai luminoasă prezență din viața lui în perioada respectivă, dulcea Manea sau Maica, o călugăriță de la Văratec, care alesese să trăiască în lume – «că acolo era greul» – luând asupră-și grija de zi cu zi a fraților Culianu. Această familie, care pierduse totul, păstra cu zel un întreg patrimoniu spiritual. Din partea tatălui, Culienii veneau din Sud, având rădăcini grecești, dar, de două veacuri, se contopiseră cu gentry (mica nobilime) a Moldovei. Străbunicul Neculai – supranumit papa Culianu –, matematician și membru fundator al Junimii, fusese ani la rând (1880-1898) rectorul Universității din Iași. Pe latura maternă, bunicul Petru fundase la Iași prima catedră universitară de chimie fizică. Fusese și el rector și prorector al Almei Mater Jesensis, între 1926-1940; perioadă în care nu a ezitat să cheme sever la ordine «cuiburile» studențești legionare, plătind-și fermitatea cu un atentat la viața proprie. Mediul familial i-a transmis lui Ioan Petru sentimentul datoriei de a continua acestă tradiție și i-a lăsat moștenire mijloacele și uneltele necesare ca să o și facă. În primul rând vocația de a întruni spiritul pozitiv, științific, cu umanioarele. În al doilea rând, Culienii și Bogdanii, ca multe alte familii din clasa mijlocie românească, erau francofoni intra muros; astfel încât cei doi frați au crescut bilingvi, iar mezinul

vr201256x.indd 52

6/15/2012 11:38:37 aM


E seuri

53

a dobândit o rară înclinație și ușurință în însușirea limbilor străine12. În fine, i s-a inculcat credința în valorile liberale, democratice, și repulsia față de totalitarismele de tot soiul. Studiile lui Ioan Petru la Filologia bucureșteană, desfășurate între 1967-1972, i-au furnizat (sunt în măsură să o știu, căci mă aflam și eu, cam tot pe atunci, pe băncile aceleiași facultăți), o educație universitară de nivel de la decent până la bun. În ciuda asalturilor brutale ale stalinismului «pur și dur», Universitatea românească s-a dovedit destul de rezistentă, grație mai ales solidelor ei rădăcini europene. În anii «noștri», a cunoscut chiar o nouă, măcar că scurtă, înflorire. În amfiteatre predau încă legendari supraviețuitori din Interbelic – mulți dintre ei proaspăt întorși de prin pușcării –, iar la seminarii asistenți și lectori tineri, doar cu câțiva ani mai în vârstă ca noi, cultivau discuția liberă și spiritul critic. În afara Universității, poeții Generației ’60 înmormântau voios realismul socialist, la teatre se jucau piese de avangardă, românescă și străină, revistele literare își deschideau paginile tinerilor… Desigur, toate acestea au durat foarte puțin, doar un lustru (1966-1971), după care s-a așternut o iarnă interminabilă, cu «frig și frică». Dar scurta «Primăvară românească» apucase totuși să-și pună pecetea indelebilă pe sufletele noastre, și destui dintre noi n-am lăsat să ni se fure visele tinerești și țelurile mature. În ochii generației mele, emblema respectivei atitudini, pe care am numit-o «rezistența prin cultură», a fost Ioan Petru Culianu. Pentru un spirit ca al lui, incomparabil mai importante decât modelele culturale propuse de alții, sunt acelea pe care el însuși le alege. De foarte curând, deci, Ioan Petru și-a făcut un program coerent de viață emulând personalitatea și cariera lui Mircea Eliade. Programul respectiv a luat forma unei ucenicii sui generis, în cadrul căreia discipolul avea să exploreze acele teritorii pe care, cândva, le parcursese Maestrul, pășind pe urmele lui, dar în absența acestuia. În acea perioadă, Ioan Petru s-a adâncit în studiul limbilor și civilizațiilor orientale, precum și a laturii întunecate a Renașterii: subiecte ce îl preocupaseră pe tânărul Eliade. Poate nicicând nu i-a semănat mai mult Maestrului, ca atunci când ucenicea pe lângă el …la distanță. Apropierea lor a survenit după evadarea lui Ioan Petru din România (1972), și nu imediat și nici fără piedici, ca și cum Dascălul ar fi vrut să-l supună pe ucenic la probele dure ale unei inițieri. În cele din urmă, Eliade a intuit «focul sacru» care ardea în tânărul său compatriot și l-a chemat la Chicago, unde au colaborat într-o serie de proiecte, destinându-l drept «moștenitorul» catedrei sale de Istoria Religiilor, la Divinity School. Cei doi s-au legat și sufletește, iar atunci când Maestrul a plecat pe drumul fără întoarcere (22 aprilie 1986), urmașul spiritual i-a stat la căpătâi și i-a închis ochii. Între timp, Ioan Petru începuse totuși, dacă nu să se distanțeze, cel puțin să se În studiul meu «Sophia patiens» (vol. Un caftan pentru Don Quijote, Ideea Europeană, Bucureşti 2011), am aplicat experimenal metoda lui Culianu în analiza unui «scenariu gnostic» pe care, după opinia mea, se sprijină romanul Şase nopţi pe Acropole de Yorgos Seferis (scenariu constituind un asemenea obiect mental). 12

vr201256x.indd 53

6/15/2012 11:38:37 aM


54

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

diferențieze de Eliade. Mai întâi tematic: între preocupările lui, «orientalismul» a făcut loc unui interes din ce în ce mai pronunțat pentru Gnosticism. Dar și metodologic: trecând prin structuralismul «morfo-dinamic» al lui Lévi Strauss și prin «epistemologia anarhistă» a lui Paul Feyerabend, Ioan Petru a lăsat în urmă abordarea mitului ca arhetip – pe care o practicase Maestrul în «siajul» lui Jung – începând a privi mitului drept narațiune cu semnificație istoricește variabilă. În ultima fază a operei sale (aproximativ de la moartea lui Eliade până la propria-i moarte prematură), se pare că dădea târcoale ipotezei că, în datele epistemologice ale Științei Religiilor, există în stare latentă o gnoseologie atotcuprinzătoare, pe care medievalii ar fi numit-o mathesis universalis. Iată cum o comentează Umberto Eco: «Culianu susține că ideile se constituie în sisteme, pe care le putem privi ca pe niște obiecte mentale; aceste obiecte, ce există într-o dimensiune logică, se compun și se separă într-olaltă în baza unei ars combinatoria de tip matematic (…) După cum se știe, în natură domnesc combinațiile câtorva forme și scheme elementare; de o legitate analogă ascultă și religia, și ideile științifice și filosofice».

Alături de celebrul Maestru nu a ajuns deci un învățăcel necopt, ci un savant întru totul format, care, obiectiv vorbind, îi datora mult mai puțin decât ambii ar fi fost dispuși să recunoască. Deci, pentru noi, întrebarea se pune cu stringență: a fost cu adevărat Culianu «discipolul» lui Mircea Eliade? După părerea mea, pentru Ioan Petru Maestrul fost, de la distanță, un model de urmat, iar din apropiere, unul de depășit. În prima calitate, Eliade și-a chemat urmașul să-l urmeze acolo unde îl împingea chiar propria-i vocație, adică în direcția în care creația teoretică se «logodește» cu cea artistică. I-a revelat, de asemeni, vastele domenii ale fantasticului13 (o zonă, de altfel, strâns înrudită cu obiectul Științei Religiilor). La rândul său, Ioan Petru și-a elaborat o concepție originală, potrivit căreia opera literară e ceva mai mult decât un obiect lingvistic: nu o secvență de cuvinte și de fraze, ci una de fantasme cu substrat mitic, o secvență fantastică. Astfel, el a depășit fantazia eliadiană, descoperindu-l pe Borges. Argentinianul – subliniază tânărul scriitor român, formulând, indirect, propriile-i ambiții în materie – ne dezvăluie că ficțiunea, deși fantastică, sau poate tocmai de aceea, e în măsură să deschidă o «dezbatere vitală și profundă» cu cititorul. Și adaugă, cu un oarecare regret: «Ceea ce filozofia ar fi trebuit să facă, dar nu poate din cauza lipsei de vitalitate la care este condamnată de Academie, de Universitate, de situația ei, precară astăzi». O altă învățătură a lui Eliade are de-a face cu universalitatea Istoriei Religiilor ca știință, și poate fi rezumată în ideea că reprezentările și credințele oamenilor de pretutindeni cu privire la supranatural și extramundan constituie stratul cel mai adânc al civilizației omenești, și de aceea omenirea de astăzi trebuie să se apropie de ele cu

De genul fantastic ţin trei romane şi alte trei culegeri de povestiri ale lui I.P. Culianu. Arhiva defunctului n-a fost încă explorată în întregime, deci ne mai poate rezerva surprize. 13

vr201256x.indd 54

6/15/2012 11:38:37 aM


E seuri

55

afectuoasă înțelegere, fără excluderi sau discriminări. Și această lecție a Maestrului, Ioan Petru și-a însușit-o de la distanță. De aproape, «discipolul» a înaintat cu încă un pas, deducând din viziunea lumii latentă în culturile arhaice o filosofie de viață valabilă pentru societățile moderne. E vorba, nici mai mult nici mai puțin, de conceptul deosebit de fragil dar și deosebit de prețios al pluralismului: singura mentalitate care garantează simbioza și sinergia civilizată a indivizilor având crezuri și convingeri divergente. Pas pe care Eliade n-a vrut sau n-a putut să-l facă, rămânând prizonierul inaderenței la valorile liberale, predominantă în rândurile «generației tinere» interbelice. De acest climat intelectual s-a distanțat Ioan Petru, pricinuind iritare Maestrului și atrăgându-și ura incorigibililor nostalgici ai totalitarismului. Postura respectivă a devenit originea metamorfozei sale postume într-un simbol politic sau chiar (cum subliniază Eco) într-un «mit». În persoana victimei, tinerii și tinerele din România postcomunistă au recunoscut un potențial «Havel al nostru», de care «ticăloșii s-au îngrijit să nu știm, iar când se pregătea să revină în țară, pur și simplu l-au ucis!» (Tiberiuorasanu’s Blog, 4.10.2009). Pe drept sau pe nedrept, cuvintele blogerului român dau glas mâniei de a vedea zădărnicită speranța unei purificări a vieții politice autohtone, prin accesul la spirit. Într-unul dintre textele sale politice cele mai angajate și angajante, Ioan Petru vorbește despre «păcatul împotriva spiritului», care mai-mai că ar depăși capacitatea de iertare a lui Dumnezeu însuși. La scară lumească, păcatul cu pricina înseamnă «imobilism, minciună consolidată, genocid cultural» și constituie «marca de fabrică» a nazi-comunismului. Profetic diagnostic, confirmat în chip tragic de crima de la Chicago, ca asasinat al spiritului. 4. Nenè, în oglinda amintirii.– Îndărătul «mitului Culianu», bun simbolic a cărui valoare ne-a confirmat axiologic, răsfrângându-se asupra întregii noastre generații, se afla însă Nenè: un om viu ca puțini alții (de parcă ar fi știut că-i era dat să plece de timpuriu din lume, și s-ar fi străduit să-și compenseze scurtimea vieții cu intensitatea trăirilor); un prieten ce mi-a stat în preajmă atât de puțin și pe care l-am iubit atât de mult. Biografiile noastre s-au intersectat doar pentru cinci ani (1967-1972), dar anii aceia aveau fervoarea și strălucirea tinereții. Apoi mai comunicam doar sporadic, fiecare mesaj ajuns la destinație fiind un mic și nesperat miracol. Ce altceva puteam să așteptăm de la sticlele aruncate în ocean și purtate de colo-colo, dinspre niciunde către nicăieri, de valurile și curenții exilului? Anul trecut, pe 5 ianuarie, Nenè ar fi împlinit 61 de ani. Pot foarte bine să-mi închipui cât de sus l-ar fi purtat viitorul anulat, dar nu mai pot să rechem în minte trecutul trăit de noi doi, împreună. Ai zice că oglinda amintirii mi-a fost și ea sfărmată de glonțul fatal din Chicago. Tot ce am izbutit să adun sunt doar câteva țăndări, sperând să pot alcătui din ele un soi de mozaic. Într-însul nu apare imaginea lui, ci doar urmele privirii mele contemplându-l, așa cum îl vedeam pe atunci, așa cum astăzi îmi închipui că l-am văzut cândva.

vr201256x.indd 55

6/15/2012 11:38:37 aM


56

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Când ne-am cunoscut, el mergea pe 18 ani, iar eu aveam doar 20. Cu toată diferența minimă de vârstă, am dezvoltat față de Nenè un «sindrom patern», o nevoie irepresibilă de a-l ocroti, așa cum ocrotești ceva sau pe cineva, nu neapărat fragil, dar nespus de prețios. Într-adevăr, băiatul acela de la Iași, abia ieșit din adolescență, îmi amintea de «prâslea» cel din basme, sau mai degrabă de acel puer divinus care, în diversele mitologii ale lumii, e «cel mai slab și cel mai puternic». Într-o promoție cu adevărat dotată și matură ca a noastră – cea care a trecut prin Filologia bucureșteană în a doua jumătate a anilor ’60 –, neobișnuitele daruri ale lui Nenè, maturitatea lui intelectuală ieșită din comun, săreau în ochi de departe. Nu cred că exagerez afirmând că purta, la vedere, însemnele geniului. Două exemple, mai degrabă anecdotice. În vremea când se pasionase de hinduism și de orientalism, în genere, și-a cultivat o asemenea capacitate de concentrare încât, într-un răstimp minim, așezat pe podea în «poziție de lotus», cu o scândură pe genunchi, era în stare să aștearnă pe hârtie, o pagină aproape fără ștersături, pe care o puteai duce direct la tipografie. În aceeași perioadă, mă tot îndemna să ne apucăm împreună de studiul Bibliei; dar, pe când eu m-am dat bătut după Bereshit Elohim («La început a făcut Dumnezeu…»), el, într-o săptămână, își croise largi cărări prin hățișul gramaticii ebraice14. Și totuși (câtuși de puțin contradictoriu!), carismaticul meu prieten nici nu era și nici nu semăna a «tocilar»: era un băiat normal, vesel, cu o irezistibilă aplecare către glume și farse. Și sub acest aspect l-aș așaza în centrul «găștii» noastre nebune-nebune, ce își făcuse din humor o atitudine de viață. Destule din poznele noastre se apropiau vertiginos de o limită primejdioasă, de vreme ce urmăreau să ridiculizeze solemnitatea establishment-ului, atât academic cât și politic. Cea mai nevinovată năzbâtie a fost «investirea» Cenaclului Junimea al Universității, cu lecturi și intervenții «provocatoare». Sătui, bunăoară, de «dictatura» lingviștilor structuraliști în Facultate, ne-am adunat vreo zece inși și, prin metoda cadavre exquis, am compus un număr apreciabil de poezele, de un absurd delirant, cărora le-am adăugat în exergă citate, firește inventate, firește potrivite ca nuca în perete, din Saussure, Hjelmslev, Chomsky și alte «vaci sacre» ale structuralismului. Le-am semnat cu numele a doi dintre noi, pe când ceilalți au pregătit o «critică de întâmpinare» pe măsură. A fost un show de pomină ce i-a distrat enorm pe colegii noștri, iar pe politrucii însărcinați cu supravegherea Cenaclului i-a exasperat până la perpexitate. Mai puțin inocent era «terorismul» exercitat de noi la examenele de Materialism Dialectic și de Socialism Științific, cu citate, inventate și acelea, și perfect eretice, din Marx-Engels-Lenin; cum trimiterile noastre (de tipul Opere, vol. 42, pag. 105) erau cu neputință de coroborat pe loc, profesorii de marxism, de obicei activiști ignari și complexați, preferau să scape de noi… cu un zece. Ulterior a căutat chiar să obţină o bursă în Israel, în scopul de a studia Cabala, pe lângă prietenul său Moshe Idel (şi el cu rădăcini moldave), care la ora actuală e o autoritate incontestabilă în domeniul misticismului ebraic.

14

vr201256x.indd 56

6/15/2012 11:38:37 aM


E seuri

57

Orice limită am depășit-o însă, Nenè și cu mine în vara lui ’69 sau ’70, când am străbătut tot Nordul Moldovei în minusculul Cinquecento al unui prieten din Bologna, împodobit cu abțibilduri cu emblema FAI (Federazione Anarchica Italiana). Ba chiar, într-un orășel de provincie, ne-am făcut apariția la o soareà dansantă utecistă, transmițând țărănușilor fâstâciți «salutul revoluționar al tovarășilor italieni». În termeni de common sense, comportamentul nostru era curat iresponsabil și putea să ne coste scump. De ce am făcut-o? Răspunsul nemijlocit – din spirit ludic – ascunde și un motiv mai adânc: încărcat de semnificație prin risc, jocul devenea un act de libertate. Asemenea «jocuri serioase», a continuat Nenè să joace, mental sau in actu, tot restul vieții15. E de mirare, deci, că joaca noastră (cu focul!) a sfârșit prin a atrage atenția Organelor? Nu că n-am fi avut-o de la bun început: din rațiuni de «origine socială nesănătoasă» și de rude în străinătate, dar și datorită frondei noastre față de regim, din care, cu nepăsare juvenilă și în climatul politico-ideologic oarecum mai «destins» al acelor ani, nu făceam nici un secret… Dar episodul «anarhist» a fost picătura ce a făcut paharul să se reverse. Ca atare, la începutul următorului an academic, am primit la Universitate vizita unui căpitan al Secan. Incredibil dar adevărat, «respectivul» răspundea la numele de tovarășul Ureche și avea, evident, ordine să ne «recruteze», folosind drept argument cunoscutul cocteil de tentații și amenințări. Văzându-ne deci «înghesuiți», singura soluție la îndemână a fost să facem urgent cerere de intrare în partid, în ideea că, în noua calitate, am fi fost scutiți de asemenea șicane. Șicanele n-au încetat însă cu totul. E adevărat că, în ce mă privește, s-au mai rărit (poate și pentru că, între timp, absolvisem Facultatea și am apucat să fiu repartizat asistent la Catedra de Spaniolă, iar imediat după aceea am fost convocat să-mi satisfac serviciul militar). Lui Nenè însă «i-au copt-o». Așa încât, în anul următor, când i-a venit rândul să absolve și el, a văzut închizându-se în fața lui toate porțile, frustrate toate expectativele sale legitime, într-un cuvânt s-a văzut socialmente marginalizat. Iată rațiunea pentru care, atunci când (in extremis și probabil dintr-o omisiune a Organelor) i s-a aprobat un voiaj la Perugia, pentru cursuri de vară de cultură italiană, după ce bursa i-a expirat la capătul perioadei respective, a decis să nu se mai întoarcă în România. 5. Fuga fugii.– Următorul capitol al biografiei lui Culianu (1972-1991) s-a desfășurat în afara câmpului meu vizual. Pot totuși să-l reconstitui mental, după mărturiile unor terți, și prin analogie cu propriile mele experiențe analoge. În faza respectivă, Nenè a trăit – cum era și de așteptat la un avatar al arhetipului puer divinus – suprema umilire, triumful cel mai radios. A cunoscut mizeria lagărelor de refugiați; a așteptat un ajutor din partea lui Eliade și, în locul lui, a avut parte de rezervă, preget și amânări; complet demoralizat, a încercat (din fericire, fără succes) să se sinucidă… La experiența, oricum traumatică, a expatrierii, veneau să se 15

vr201256x.indd 57

Iocari serio e titlul unei cărţi a lui; Mind games, al alteia.

6/15/2012 11:38:37 aM


58

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

adauge remușcările pentru represaliile suferite în țară, din cauza lui, de cei dragi16. Nu a cedat însă la șantajul exercitat de Secan și i-a scris mamei sale: «Voi reveni doar ca învingător». Și victoriile n-au întârziat să se arate: și-a cucerit stima unor istorici ai religiilor, precum și a altor cărturari de renume, din Europa și America (Ugo Bianchi, Hans Jonas, Michel Meslin, Moshe Idel, Umberto Eco, Harold Bloom, Ellemire Zolla…); a cules roadele maturității creatoare: o bogată recoltă de articole, studii și cărți de specialitate, dar și scrieri originale de ficțiune; în cele din urmă și Eliade și-a lăsat rezervele deoparte și, cum am arătat, l-a chemat lângă el. Nu cumva însă, fără să vrea, Maestrul l-a convocat și la o altă întâlnire, îndelung amânată, pe care în cele din urmă Nenè n-a putut s-o evite? Nu cumva la Chicago l-a ajuns «brațul cel lung al Revoluției», cu care Organele continuau să amenințe pe câți reușiseră să le scape din ghiare: un braț la capătul căruia o mână ba agita «umbrela bulgărească», ba apăsa pe trăgaciul fatalului Beretta 25, în fatidica zi de 21 mai 1991… Cei ce l-au întâlnit în anii exilului depun mărturie că Nenè simțea pretutindeni acel braț oribil gata să-l atingă, și de aceea și-a compus viața în chip de Artă a Fugii – în dubla accepțiune a termenului în limba română17. Cadența ei dramatică n-a răsunat în vreo sală de concert, ci s-a rostogolit pe meridianele planetei, până ce, aproape de coasta Pacificului, spațiul dinaintea ei a luat sfârșit. Și atunci fuga fugii s-a încheiat în nemișcare și tăcere. Așa i-a fost zădărnicită lui Nenè întoarcerea acolo unde îl așteptam toți cei ce l-am iubit. Chiar dacă a lipsit la întâlnire, prietenul trecut în veșnicie nu ne-a înșelat așteptările: în numele nostru el e, definitiv, învingătorul.

Doamna Elena a fost obligată să se pensioneze înainte de termen, iar Tereza şi-a pierdut postul de asistentă la Facultatea de Litere. 17 Dublă accepţiune care se regăseşte în titlul culegerii de povestiri, de o cuceritoare prospeţime, din prima tinereţe a lui Nenè. Oprită de cenzură în 1972, cartea a apărut postum, acum un deceniu (Arta fugii, 2002). 16

vr201256x.indd 58

6/15/2012 11:38:37 aM


DAN GULEA

JABBERWOCKY (LIMBAJUL COPIILOR)

I

ncidental, creaţii lexicale noi apar în literatura secolului 19, la Lewis Carroll (Iepurele de Martie, Pălărierul Nebun, ca nume de personaje, plus alte liste de creaţii lexicale) sau la Ion Creangă (celebra replică „Dumnezeu să-l iepure!“, spusă de Nică atunci cînd un creştin trecut la cele veşnice era condus pe uliţa satului). O comparaţie între povestitorul englez şi cel român arată nu numai un aer de familie, fiind practic contemporani, ci şi acelaşi procedeu de compunere a cuvintelor, cu diferenţa esenţială a spiritului popular, nativ, al lui Creangă şi trăsăturile sistematice ale lui Carroll. Ţara de de dincolo de oglindă trăieşte prin asemenea cuvinte-realităţi: Stramina şi pietrele murcoase Se învârtesc şi pivotează-n plastă – Frazbile toate, şi granchioase – Iar clipele le trec prin poarta vastă. Jabberwocky (trad. Antoaneta Ralian) unde, de exemplu, murcos este realizat din murdar şi mlădios (în original, slithy, din slimy, murdar, şi lithe, mlădios) sau frazbilă, din fragilă şi mizerabilă (mimsy), aşa cum Creangă scrie a furlua sau Dascăle, trascăle, dracu’ să te ie ori: Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie? Papa puilor duc în valea socilor. Ferice de gangur, că şede într-un vârf de soc Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului! Nici pentru mine, nici pentru tine, Ci pentru budihacea de la groapă, Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă. Prin intermediul cuvintelor-valiză, (termen inventat de Lewis Carroll), volumele pentru copii construiesc lumea lor deosebită: Carte de motanică (1985) se numeşte un astfel de volum, semnat de Gheorghe Tomozei. Constanţa Buzea, o bună autoare de versuri pentru copii, scrie Zgomotocicleta (1996), unde mai apar alte cuvintevaliză: anacobră, ciocănitorinc, crocodinozaur, rinocerb, zgomototliţi, zgomotociclist, zgomotor ş.a. Felul în care concepe Creangă limbajul este asemănător celui al lui Carroll; la

vr201256x.indd 59

6/15/2012 11:38:37 aM


60

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Creangă, metafora sau metonimia alcătuiesc un sens superior, care individualizează fiinţa umană, în raport cu monştrii: Ivan Turbinca primeşte de la Domnul poruncă să-i spună Celei-cu-coasa să ia, timp de trei ani, numai oameni bătrîni. Translatorul Ivan îi comunică să roadă trei ani numai pădure bătrînă, iar Moartea, ponciş, se supune, adică nu înţelege metafora lui Ivan, pentru că nu are acces la acest limbaj metaforic. Nu altfel îi învinge prostul satului, Dănilă Prepeleac, pe draci; de exemplu, în loc să ia iapa în cîrcă, pentru a face înconjurul iazului, el îi spune că o va lua între picioare, iar bietul drac înţelege literal.1 Şi monştrii-adjuvanţi din Povestea lui Harap-Alb sînt nişte creaţii mai întîi lingvistice, nişte creaturi care îşi ilustrează literal numele. Cei cinci sînt patroni ai absurdului, ai nonsensului, provocatori de dezechilibre („Şi pe unde treceau, pîrjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămînzilă mînca lut şi pămînt amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi ţipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce da dintr-însul“), dar fiinţe care îşi ştiu scopul în poveste, în intrigă, fiecare dintre ei anticipînd prinderea fetei de împărat. Harap-Alb este un corespondent al Alisei în ţara de dincolo de oglindă, un vizitator care trebuie să se supună unor reguli şi despre care toate personajele par a-i şti scopurile. Probele pe care le trece cu ajutorul celor cinci tovarăşi sînt nişte „oglindiri“, nişte situaţii inverse calităţilor lor: Gerilă va pune promoroacă peste casa de aramă încinsă cu stînjeni de lemne, Flămînzilă şi Setilă vor echilibra ospăţul Împăratului Roş (armata unui Red King îi este ostilă Alisei), Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă vor vedea ceea ce nu se vede (Luna pe care se ascunsese fata de împărat) şi vor prinde imposibilul. Visul lui Harap-Alb este asemănător celui al Alisei (ajungînd pe a opta pătrăţică în jocul de şah în care este prinsă ea devine, din pion, Regină, trezindu-se în camera ei, în ţara de „dincoace“ de oglindă); el scapă din slujba Spînului (visul) prin moarte, pentru ca să fie înviat cu apa moartă şi apa vie: „— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutîndu-l cu drag şi dîndu-i iar paloşul în stăpînire.“ Preocuparea pentru universul copilăriei este comună lui Lewis Carroll şi lui Ion Creangă; la ei feeria acestei vîrste, intenţia, poate lua adesea forme coşmareşti, înfricoşătoare, deghizate sub aparenţe, sub convenţii. Monştrii din jurul lui HarapAlb sînt nişte arătări ale lumii de dincolo, ale unei umanităţi schimonosite: Gerilă era „ceva de spăriat“, „o dihanie de om“; Flămînzilă, „altă drăcărie şi mai mare“; Setilă, „o arătare de om“; Ochilă, „o schimonositură“; Păsări-Lăţi-Lungilă este „ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor“. Ciudaţi tovarăşi de drum, oameni cu care trebuie să trăiască. Alisa, copilă, intră într-un univers străin, unde logica imaginaţiei copilăreşti nu mai este valabilă, ea trebuie să înveţe noi deprinderi, ale unei lumi violente. Ţara Minunilor este locul unde nimic nu mai funcţionează normal, iar eroina îşi pierde 1

vr201256x.indd 60

Cf. Roxana Sorescu, Lumea, repovestită, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000.

6/15/2012 11:38:38 aM


E seuri

61

orice reper în momentul în care dimensiunile sale fizice sînt variabile. Lumea ei are ceva din coşmarul suprarealist, dar, dincolo de critica limbajului, a arbitrariului semnului lingvistic, personajele scapă oricărei logici, sînt imprevizibile şi se manifestă violent. Dar nu numai Harap-Alb este un fel de Alisa. Rolurile lui Creangă însuşi sînt bivalente, el este autorul cu două feţe, cu mască2. Dacă ar exista o Alisă pentru Creangă? Poate fi destinatara primei părţi a Amintirilor o astfel de fiinţă? Livia Maiorescu (28 mart. 1863-26 aug.1946), fiica celui mai cunoscut spiritus rector. Dedicaţie timidă, în iniţiale... Chiar persoana ei fizică? Sau poate un anumit model feminin pe care autorul îl identifica, la un moment dat, cu L[ivia] M[aiorescu]? Foarte pertinent, Dan Grădinaru a arătat (2002) că Amintirile sînt povestea unei vîrste a sexualităţii. În ciuda unor violuri hermeneutico-tematiste, cumularde3, monografia sa face o primă lectură, suficient de atentă, de tip psihanalitic, unde sînt prinse, rînd pe rînd, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, în principal, celelalte poveşti, în subsidiar, pe alocuri – Amintirile, cînd descoperă foarte bine impulsurile sadice sau sado-masochiste ale protagoniştilor: de la prima scenă, pedeapsa pe care o primeşte Smărăndiţa popii de la tatăl ei („biciul e penisul“, spune cîne-cîneşte Dan Grădinaru), pînă la ultima, cu simbolicul plop sub care şi-au tras căruţa moş Luca şi cei doi „pasageri“ ai săi, în apropierea seminarului de la Socola. Nu ştiu dacă nu cumva Amintirile continuă în Popa Duhu. Nu este el profesorul de la Socola, un simbol pentru tînărul Creangă, după cum s-a semnalat? În fine, poate că între Creangă şi Carroll sînt mai multe asemănări decît între povestitorul român şi Shakespeare sau Homer. Cine era Carroll? Un individ controversat din timpul vieţii sale, reverendul Charles Lutwidge Dodgson (27 ian. 1832-14 ian. 1898). Care alege pentru literatură pseudonimul Lewis Carroll. Ceva legat de colinde (engl. carol). Naştere. Refacere. Două identităţi. Carroll, coborîtor din preoţi anglicani. Gheorghe Creangă, unchi de mamă, preot la capela spitalului de la Tg. Neamţ. Ciubuc, mare clopotar, strămoş al neamului. Carroll, student la Oxford, cîştigă un concurs ca matematician, disciplină în care va excela mai bine 20 de ani: profesor pe lîngă biserică, dispensă specială (Christ Church Mathematical Lectureship). Creangă, primul dintre elevii lui Maiorescu la Şcoala Normală „Vasile Lupu“, deschisă la 8 ian. 1864. Alice Liddel, inspiratoarea lui Carroll, pentru care scrie prima serie de aventuri. Creangă, fără un model real de acest tip. Modelul său se formează din suprapuneri. La 22 de ani se căsătoreşte cu Ileana, fiică de preot, de 14 ani. Alice, 10 ani, iar Carroll, de 28, cînd se întîlnesc (familiile lor erau vecine). În 1865 sînt publicate primele aventuri. Alice, 15 ani, Carroll, 33. Între timp Creangă se desparte de Ileana. Cauza, Dan Grădinaru, Creangă, Editura All, 2002, p. 91. Da, îl compară pe Creangă cu orice scriitor, în special din cei mai mari, aşa cum începuse un Ibrăileanu (Homer) sau apăsase pe tuşe G. Călinescu (Rabelais). De la întîlnirea lui Grădinaru nu lipsesc Shakespeare, Tagore, Marcel Pagnol (era din zodia Peştilor, ca şi Creangă...), Anaximene ş.a., mai mărunţi (Caragiale!).

2 3

vr201256x.indd 61

6/15/2012 11:38:38 aM


62

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

probabil, socrul. Probabil. A doua iubire: Tinca, 14 sau 15 ani. Creangă, 40. Cînd o cunoaşte Creangă pe L[ivia] M[aiorescu], fiica Clarei Kremnitz? Prima parte din Amintiri apare la 1 ian. 1881, în Convorbiri literare, datată Bucureşti, sept. 1880, cînd L.M. avea 18 ani. Creangă, 43. Observase el nişte similarităţi, ce îl atrăgea? Carroll, diacon din 1861, de la 29 de ani. Promitea o carieră de preot, ca şi de matematician (profesor universitar), dar ceva l-a împiedicat să-şi dea toate examenele. Sau nu a vrut. Deşi a ţinut multă vreme cursuri de matematici. Trebuia să fie preot, provenea dintr-o familie de preoţi, era al treilea născut din 11 fraţi, dar băiatul cel mai mare. Trebuia. Creangă (tocmai îşi schimbase numele din Ştefănescu, cum era înscris „la fabrica de popi“, în numele mamei) face un an de teologie, nu termină. E diacon de la 21 de ani. Dorinţele mamei lui, de a deveni popă, nu se împlinesc. E institutor, în schimb. Adică dascăl, învăţător. Destule disimilarităţi între cei doi: pasiunea pentru fotografie (peste 3000 de clişee), excelenţa ca matematician, plăcerea de a călători, la Carroll. Ţinea un jurnal. Cîteva pagini (cîţiva ani) lipsesc. Presupuneri exegetice: propuneri extravagante pentru Lorina, sora cu trei ani mai mare a Alicei, pentru Lorina „cea mare“, mama Lorinei „celei mici“, pentru Alice. Influenţa covîrşitoare a „Junimii“, la Creangă. Un nume al „Junimii“. Dar şi asemănări: şi la Carroll, se vorbeşte de epilepsie. Ambii, psihanalizaţi de exegeză (Carroll însă din anii 1930). Admiraţi pentru stil, pentru felul în care gîndesc limba. Amintirile din copilărie mărturisesc diferite traume pentru cel ce a preferat să se iscălească cu numele mamei. Amintirile încep cu un comportament sadic al Tatălui împotriva Fiicei. Este adus în şcoala de lîngă biserică celebrul „cal Balan“, pentru a fi o permanentă ameninţare sprinţarilor copii. Smărăndiţa popii bufneşte în rîs. Tatăl dă un exemplu de sadism, în ciuda stăruinţei (sau poate tocmai de aceea) oamenilor maturi, moş Fotea (meşterul ce făcuse instrumentele educative) şi învăţătorul, bădiţa Vasile: Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Prima amintire din copilărie, o bătaie. Fondul ancestral, ţărănesc, este definit, mai departe, de astfel de violenţe, iar ameninţarea cu moartea este o replică comună pentru universul copilului universal român. Părinţii lui Nică, bunicii materni, persoanele care veghează la creşterea copiilor, ameninţă şi proferează injurii, dacă nu cumva exercită forţa. – Mama: Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mîna me; sau, către Soţ şi Tatăl copiilor: Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Mama are în general o părere favorabilă despre sine, în discuţiile cu tatăl lui Nică despre şcoală; vorbeşte despre sine la persoana a III-a, ameninţînd şi suduind: Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! – Bunica: David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt, cu apucăturile lui, cum văd eu. Inca ce rană-i pe dînşii, sărmanii băieţi! Cum i-a mîncat rîia prin străini, mititeii! Lumea celor mari, maturi, este reprezentată prin violenţă; această lume este compusă din părinţi, din şcoală mai cu seamă,

vr201256x.indd 62

6/15/2012 11:38:38 aM


E seuri

63

dar şi din alţi oameni mari. Nu poate lipsi – Profesorul. Unul dintre primii învăţători, părintele Isaia, este definit prin comportamentul necontrolat; îl face pe Nică, iniţial, să renunţe la şcoală, dându-mi (...) un pui de bătaie, aşa din senin. Un altul, profesorul de la Broşteni, fără motiv, la prima întîlnire, îi face cunoscut sistemul coercitiv al şcolii: văzînd profesorul că purtam plete, a poruncit unuia dintre şcolari să ne tundă. Cînd am auzit noi una ca asta, am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi şi a ne ruga de toţi Dumnezeii să nu ne sluţească. Dar ţi-ai găsit; profesorul a stat lîngă noi, pînă ce ne-a tuns chilug. Urmarea este profundă pentru tînărul întors de la şcoală din nou în satul său: fetele îi spun Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cîinii după dânsul! O simbolică deposedare de atributele distinctive, recunoscută ca atare de comunitate. – Tatăl. Vecinii. Momente precum colindatul produc amintiri ale unor clipe nefericite; e ajunul Sfîntului Vasile, al Anului Nou, şi Nică îl roagă pe tatăl său să-i facă un bici sau un buhai pentru plug. Refuz şi ameninţări cu bătaia, apoi plecatul de acasă, pentru a se întîlni cu prietenii şi tovarăşii de colind. Tatăl, în fond, îi interzice accesul la o vîrstă mai mare, sub pretextul apărării de pericole: Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mînca la casa mea? Vrei să te buşască cei nandralăi prin omăt? Acuş te descalţ! A descălţa, din nou un semn de castrare simbolică, cum a fost tunsul în faţa tuturor la şcoala de la Broşteni. O predilecţie pentru pedepsele în public. Băiatului îi este frică de cuvîntul Tatălui, crede că i-ar lua încălţările şi decide să plece pe furiş de acasă. Urmează două conflicte ale cetei de flăcăi (eram şi eu mărişor acum, din păcate) cu cei colindaţi: popa Oşlobanu şi nevasta lui Vasile-Aniţei, care reacţionează similar tatălui lui Nică, extrem de dur: înjurături (preotul: a început a ne trage cîteva naşteri îndesate) sau aruncînd după ei, de pildă cu foc (cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să dea colacii în cuptor). Băieţii nu vor decît să fie consideraţi tineri, în pragul maturităţii, să fie acceptaţi ca atare; ei ştiu ce le trebuie pentru plug, cunosc replicile pentru gospodarul care nu îi primeşte (iar popii Oşlobanu îi urează Drele pe podele / şi bureţi pe pereţi; / cîte pene pe cucoşi, / atîţia copii burduhoşi). De asemenea, sub imaginea punitivă a Tatălui poate fi aşezat şi moş Chiorpec, ciubotar şi meşter al satului, care, la insistenţele băiatului de a-i da curele pentru a-şi face bici, imita un mic ritual al maturităţii, în viziunea lui: îl bărbierea pe băiat cu clei de opinci (răbuiala), în văzul şi spre amuzamentul ucenicilor săi. În mod repetat. Exact ce făcea şi profesorul de la Broşteni: umilirea în public. Rezultatul: mama se bucură, în mod sadic, spunînd că îl va cinsti cu prima ocazie pe moş Chiorpec. Nu pare a fi o copilărie fericită. În acelaşi fel gîndeşte şi Mama, prin pedeapsa în public, iar diferenţele dintre Mamă şi Tată par a se şterge la acest nivel. Mama, o fiinţă ce doreşte să-şi ruşineze în public copilul, ce se răzbună pentru că nu a mai fost ajutată la treburile casnice: surprinzîndu-şi băiatul la scăldat, îi ia hainele,

vr201256x.indd 63

6/15/2012 11:38:38 aM


64

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

aşteptîndu-l, evident, acasă pentru discursul de rigoare, ultima etapă a pedepsei. Întoarcerea copilului acasă, drumul ruşinii. Următorul pas, în asemenea circumstanţe, Desconsiderarea de sine, premisa de la care pornesc Amintirile: băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea – este prima descriere a copilului de către naratorul matur. Alte trăsături, autocaracterizări, mascate, exprimate cu jumătate de gură uneori: prost şi leneş. Despre observaţiile mamei cu privire la dispariţia smîntînei din oale, el comentează, retroactiv, din timpul prezentului scrierii către acel trecut: nu eram aşa de prost pînă pe-acolo, să nu pricep atîta lucru. Deci cîte ceva tot pricepea, dar părerea nemărturisită direct este evidentă. Altădată, nu are reţineri pentru masochismul, sado-masochismul său: slăvit de leneş, leneş fără pereche. Trăsătura constantă: neastîmpărat sau chiar tot mai neastîmpărat (pe măsură ce trecea timpul), un ghibirdic şi jumătate (textual, „un om scund şi jumătate”; un fel de jumătate-deom, personaj diabolic din basmele populare). Oricum, existenţa este resimţită ca împovărătoare: când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. Păcatul? Uneori, sentimentul de vină capătă proporţii gigantice. Împreună cu tovarăşul său a fugit de la Broşteni, după ce au spulberat averea Irinucăi, iar la întoarcerea spre casă este vesel (e întoarcerea dintr-un exil), de parcă nu eram noi rîioşii din Broşteni. O figură de stil care augmentează vina, ca şi cum toţi ar trebui să ştie de boala, de afecţiunea lor; de milă nu le va plînge, într-o variantă, decît bunica, apoi, în altă variantă (Autobiografie), părinţii. În alt loc, epitetele depreciative curg: obraz de scoarţă, şi las-o moartă-n păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întîmplat în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rînd, ca la moară. Şi doar mă şi feream eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci cu chiuita. Fatalitate. Lumea, în Amintiri, este una violentă, ca orice univers ţărănesc; de aici, autenticitatea ei. Dar este lumea în care, în primul rînd, creşte un copil şi acest copil înregistrează dramatic creşterea, existenţa, fie şi retroactiv, prin ochii unui narator matur, care rememorează însă... durerea. În spatele măştilor se ascunde uneori o viaţă cu ameninţări, bătăi, absenţe, din partea celor dragi, a rudelor, a tovarăşilor de joacă (la un moment dat îl înmormîntează, lovindu-se zdravăn după o săritură în apă mică; spune că a stat mai bine de un ceas aşa, „înmormîntat“ în nisip...), din partea oricărui străin. Moşneagul de la tîrg, care dă drumul pupezei, pesemne din raţiuni arhetipale (restabileşte timpul pentru întreg satul etc.) e un alt sadic; se preface că a scăpat pupăza, apoi, la protestele băiatului (care imită un comportament matur, şi eu eram oleacă de fecior de negustor), îl ameninţă cu bătaia – ba ş-un topor îţi fac – irevocabil, ceea ce îl sperie, îl face să fugă. O lume precară, ce trăieşte din ameninţări şi din pedepse, trăieşte la întîmplare (pupăza, de exemplu, era în mod întîmplător ceasornicul satului, în acea vreme; nu este o tradiţie, un obicei popular măsuratul timpului cu ajutorul pupezei...). Vîrsta a doua a Amintirilor, vîrsta erosului, a adolescenţei cum am spune astăzi,

vr201256x.indd 64

6/15/2012 11:38:38 aM


E seuri

65

păstrează destule din trăsăturile primei vîrste. Imaginea feminină care îl atrage, iniţial, pe Ioan, este cea a fetei răutăcioase, cea care îl porecleşte Ion Torcălăul: cum sfîrîia fusul roţii, aşa-mi sfîrîia inima-n mine de dragostea Măriucăi! A doua referinţă temeinică este una care face legătura cu vina; în prima parte a Amintirilor, partea abuzurilor, faptul că era cel mai mare frate era resimţit ca un păcat; acum, din nou păcatul şi desconsiderarea de sine, de data asta în valenţă ironică, despre cărarea afurisită dintre Secu şi Agapia: Căci, fără să vreau, aflasem şi eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugăreşti... umblând vara cu băieţii după... bureţi prin părţile acele, de unde prinsesem şi gust de călugărie... Această a doua parte înseamnă, într-o oarecare măsură, intrarea în lumea celor care abuză. Elementul cel mai pertinent, jocul crud al poştelor, ceară şi hîrtie aprinse mocnit, strecurate între degetele picioarelor celor ce dorm. În acelaşi sens, încăierarea de la Pavel Ciubotariul, cu urmări ce alarmează vecinii, sînge şi smocuri de păr pe jos, ferestre sparte. Nică, devenit Ion, participă doar la incitare, la provocarea unui conflict dintre Ion zis Mogorogea, vărul său, şi gazda Pavel. Va mima inocenţa, prefăcîndu-se că doarme, atunci cînd Mogorogea e cuprins de vîlvătaia poştei. Furtul, furluatul, alt element al abuzului; dintr-o cameră de han unde fuseseră îmbiaţi la vin şi vorbe frumoase, mai fiecare venise cu cîte ceva, poame sau roade. Şi încăierarea dintre Pavel şi Ion are ca pretext trei purcei fripţi din care mai chibzuitul şi strînsul Mogorogea nu voia să facă parte nimănui; la sfîrşitul luptei, misterios, purceii dispar. Nică a devenit pînă la urmă Ion, a intrat în lumea maturilor, a celor care fură, batjocoresc, se prefac, care pun la socoteală valoarea: pentru două mierţe de orz şi două de ovăs, nu era să las copila popii de la Folticenii-Vechi nemîngăiată. Preţul, pentru această absenţă din motive erotice de la cursuri (cursuri totuşi, aşa cum erau ele, cu profesorii care făceau noaptea zi ş.a.m.d.), era convenabil, mic: nu dădusem catihetului cel poclon mare pînă pe-acolo. Dacă a fost dispreţuit şi de multe ori umilit în public, copilul devenit matur nu poate decît să dispreţuiască legile şi alcătuirea socială a firii; să gîndească după regulile valorilor materiale, să considere fiinţele din jurul său drept nişte obiecte. Există şi alt fel de valori? Amintirile sînt o operă tardivă, de răzbunare simbolică împotriva figurii Tatălui; împotriva celui care-i spunea „logofete“ în derîdere, „chiu şi vai prin călimări“. Coerciţia, constrîngerea de orice fel este reprezentată prin figuri asemănătoare sau substituente ale Tatălui: preotul (şi preoţimea, în general), profesorul (suprapunere cu rolul preotului sau al învăţătorului), autoritatea în general. Nu întîmplător Amintirile încep cu evocarea unei astfel de figuri autoritare: preotul Ioan, iniţiatorul primei şcoli, care intră în discursul narativ prin acel act de sadism, prin bătaia administrată în văzul tuturor propriului copil, Smărăndiţa. În primul paragraf al Amintirilor a fost remarcată nota erotică a acestei bătăi: plîngea ca o mireasă, ceea ce construieşte prima iubire a lui Nică, iubire copilărească, mărturisită după această secvenţă a bătăii.4 De ce tot acest coşmar pentru Livia Maiorescu, dedicat ei? Ce ar putea avea în coValeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Creangă, vol. I, Columna amintirilor, Editura Viitorul Românesc, 1995 p. 251. 4

vr201256x.indd 65

6/15/2012 11:38:38 aM


66

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

mun cu existenţa nefericită a lui Nică? În cea mai mare parte nefericită. Personajele lui Creangă au două măşti: una a inocenţei, alta, cel mai des prezentă, a sadismului, a cruzimii. Dan Grădinaru, în alt sens, urmînd strict o lectură psihanalitică, vorbea de ambiguitatea lui Creangă. Este un mesaj pentru Titu Maiorescu? Oricum, numai prima parte a Amintirilor are această dedicaţie. Livia, doar în prima parte. Ce se întîmplă în prima parte? Bătaia dată Smărăndiţei de tatăl ei, Calul Balan pentru toţi copiii (au prins muştele şi bondarii cu ceaslovul), arcanul pentru bădiţa Vasile, primul învăţător, fuga de Nic-a lui Costache, goana şi ascunderea în porumb, mustrarea preotului Ioan cînd băieţii răstoarnă o masă de praznic a unui gospodar, mustrare adresată lor, dar mai ales gazdei: „De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor, însă mai multă băgare de samă nu strică!“. Searle ar spune: „gazda are prea multe, nu e nimic dacă aţi răsturnat masa. În cazul ăsta atenţia ar fi fost bună, ca eu să nu mai zic de gazdă că are prea multe.“ Îmbolnăvirea de holeră. Apoi, moment festiv, îndatoritor, evocarea lui David Creangă, bunicul vornic. Un fel de contrapunct. Şi: întîmplările nefericite continuă: alunecarea în Ozana, pe iarnă (drumul alături de bunicul său), şcoala de la Broşteni cu tunsul ei, rîia, distrugerea casei Irinucăi, revenirea, vindecarea, admiraţia tuturor pentru cîntarea din biserică (Am tras un Îngerul a strigat...) – al doilea moment compensator, cîştigarea inimei Smărăndiţei (sta la masă cu dînsa de Paşti), şi, dezamăgirea, cu toate acestea, porecla ce s-a răspîndit în sat: Tunsul Felegunsul / cînii după dînsul. Urmare a Broşteniului, a marelui profesor lăudat de David Creangă, bunicul. Cine avusese ideea de a-l şcoli pe Nică la Broşteni? Bunicul? Da, era bine intenţionat. Cea mai densă parte a Amintirilor, din punct de vedere narativ, dedicată Liviei, fată de domn. O singură compensaţie în prima parte a Amintirilor: relaţia cu Smărăndinţa. De la mireasă (ce plînge, din cauza sadicului Tată, popa Ioan de sub deal), la ciocnitul unei mulţimi de ouă roşii. Oricum, fiica lui Maiorescu se află în centrul atenţiei în societatea junimistă; Alecsandri îi dedică în 1882 o poezie (Iarna vine), mătuşa Mite Kremnitz ale sale Rumänische Märchen, tot din 1882, unde sînt traduse basme populare şi originale (de Ispirescu, Slavici şi Creangă). Primul care îi dedică o bucată literară pare a fi Creangă, cu partea întîi a Amintirilor. Copilăria Liviei o cunoaştem, indirect, din jurnalul tatălui ei. Un copil pentru care Tatăl nu are cea mai bună părere, ceea ce derivă din propria părere despre sine. Îl preocupă „nasul meu! Nasul meu gros! Doamne, Dumnezeule, presimţeam eu că acesta se va răzbuna încă o dată pe mine.“5 Aceleaşi observaţii, acelaşi complex şi la naşterea băiatului Liviu, cîţiva ani mai tîrziu. Copilul îl deranjează. Mama îl alăptează, adică îi dă „somniferul“6. Socrilor Kremnitz le scrie la 25 iul. 1863: „Clärle este astăzi ca un trandafir alb înflorit. Livia este ca un burduf gros“. Acesta este primul calificativ pentru fata sa, după ce, mai înainte, în acest Epistolar, semnalase Într-o scrisoare către socrul său, din 10 apr. / 29 mart. 1863, în Jurnal şi Epistolar, vol. IV, 22 iul. 1862 – 30 iun./12 iul.1864, ed. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. 6 Acelaşi destinatar, 10 ian. 1864, ed. cit. 5

vr201256x.indd 66

6/15/2012 11:38:38 aM


E seuri

67

doar momente de armonie şi de împăcare în legătură cu soarta, clipe de linişte alături de soţia sa, mic sentimentalism burghez şi bucuria datoriei împlinite. În continuarea corespondenţei, Maiorescu anunţă aceste clipe de armonie diverşilor cunoscuţi (Hans Baron Kutschera, Gh. Mârzescu – cel căruia i se adresa, la 6 dec. 1863, cu formula de încheiere: „Îţi sărut buzele cele cărnoase şi antifilozofice şi te rog să-mi răspunzi două-trei cuvinte îndată“). Viaţa aceasta de familie este o împovărare, un fel de bagaj. O mărturiseşte prietenului Theodor Rosetti, în legătură cu instalarea la şcoala normală din Iaşi, Trisfetitele: „Acum sîntem iarăşi aici, sănătoşi, cu nevastă şi copil, şi cu nevastă şi copil de o indestructibilă bună dispoziţie, claie peste grămadă printre lucrurile despachetate, în ruinele bine conservate, de la Trisfetitele, alături de călugări şi mănăstiri, ca urmare a tendinţei moştenite spre evlavie.“ (20 ian. 1864). În al doilea rînd, tatăl Liviei este o absenţă, aşa cum Ştefan a Petrei era o absenţă pentru băiatul său cel mare7. Drumuri, mai întîi, de la Iaşi la Bucureşti, pentru diferite acte şi numiri. La a patra aniversare (26 martie) a fiicei se afla la Berlin. Îi scrie doamnei sale: „Urări de fericire pentru Livia din partea tuturor. Sărbătorim sărbătorita după sosire“8 (8 apr. 1867). Se afla într-o călătorie, începută la 7/19 mart. (data primului anunţ către soţie), la Viena, Basel, Paris. Pentru aceasta, ceruse un concediu de 3 săptămîni Ministrului Cultelor încă din 21 feb. 1867. Va sosi acasă în jurul datei de 4/16 apr. Absenţele încep treptat. În oct. 1866, el la Berlin, la socri, apoi fetele pleacă la Pyrmont, la ape minerale, cîteva săptămîni9. În 1872 (Livia avea 10 ani), ales deputat, pleacă la Cameră – absent în luna martie. În 1873, petrece revelionul la Alecsandri, la Mirceşti, împreună cu Xenopol. După dispariţia băiatului său (1872), scrie în jurnal de „doliul soţiei mele.“10. Începînd cu septembrie 1875, primele consemnări despre educaţia Liviei, trimisă la pension: la Emilia (sora lui Titu Maiorescu avea un astfel de institut la Iaşi) stă două săptămîni, apoi la Lausanne. Fetele se întorc la sfîrşitul lui noiembrie. În 1876, situaţia căsătoriei este dezastruoasă. Primele gînduri de sinucidere, de exil. Îl opreşte gîndul că nu a asigurat situaţia materială a fetelor. Mai bine de un an, iul.1876- sept. 1877, Livia se află la pension în Dresda, apoi la Berlin, la bunici, însoţită de mama ei. O despărţire convenabilă. O întîlneşte pe fiica sa într-un tren. Revin acasă, la Iaşi. În oct. 1877 se consemnează primele conflicte verbale: „am văzut că era molipsită de antipatia Kremnitzilor în contra Mitei“11. Neînţelegerile în familie continuă, astfel încît soţia şi fiica vor pleca din nou. Maio„Ţăran şi tîrgoveţ, cu un picior în sat şi cu unul în oraş, cînd acasă, în Humuleşti, cînd departe (...), Ştefan a Petrei a dus o existenţă pendulară care l-a scos din banalitate şi i-a dat sentimentul că e altfel decît alţii, al diferenţierii şi chiar al valorii“, în Valeriu Cristea, op. cit., p. 266. 8 Jurnal şi Epistolar, vol. VI, 8/20 nov. 1866 – 17 apr. 1870, Editura Minerva, Bucureşti, 1986. 9 Însemnări zilnice, vol. I (1855-1880), ed. I. Rădulescu-Pogoneanu, Editura Socec, Bucureşti, [1937]. 10 Id., p. 210. 11 Id., p. 285. 7

vr201256x.indd 67

6/15/2012 11:38:38 aM


68

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

rescu se gîndeşte la viitorul fetei sale: căsătorie în Germania (ceea ce nu se poate face dacă nu trăieşte acolo, pentru a cunoaşte societatea) sau singurătatea, caz în care ar putea veni în România. Altfel, o uniune în ţară i se pare ridicolă: „Aici în România nu e nimic pentru ea; nici o fată, nici o societate. Să meargă la bal la alde Sutzu? Să apărem ca nişte oameni care se îndeasă? Şi ce teren de societate pentru raporturi feminine are ea aici?“. Desigur, ceva din toate aceste drumuri transpare în anturajul junimist, unde Creangă era apreciat. Maiorescu, într-una din listele sale din 1870 (refăcute în anii ulteriori), se gîndeşte la o posibilitate de guvernare, de unde nu lipseau Eminescu, Caragiale, Slavici şi Creangă, menţionaţi printre diferiţi oameni politici şi literaţi (Nicu Gane, Iacob Negruzzi, Leon Negruzzi, Petre Missir, Samson Bodnărescu)12. Livia Maiorescu se va afla în atenţia mondenităţilor bucureştene peste cîţiva ani, în 1886, anul plecării definitive din ţară, împreună cu mama sa. Domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta, Livia are la palat o idilă cu pianistul Lubicz. Aude regele: „Lubicz, care ar fi venit pentru muzică, a fost găsit seara tîrziu în castel, aici rendez-vous cu Livia Maiorescu. Istorie incompletă, care va trebui ţinută secretă. (Sinaia. Joi, 18/30 septembrie 1886).“13 După mai multe cercetări, verdictul: „Ceaţă, frig umed. Ora 9 venit deja Kremnitz, Elisabeta anunţă că la Lubicz a fost găsită o scrisoare, prin care Livia e total compromisă. (...) L. Maiorescu demisionează din postul de domnişoară de onoare, părinţii ştiu totul. Ea pleacă din Bucureşti împreună cu mama ei (Bucureşti. Vineri, 19/31 decembrie 1886)“. Maiorescu nu consemnează nimic despre acest scandal în Însemnările sale, doar despărţirea de fiică şi de soţie, plus o poziţionare a reginei Elisabeta în acest scandal: „Regina trimis Liviei astăzi portretul ei cu inscripţia «Mai tare ca ( = decît) soarta»“. Şi, de altminteri, în anul următor apare un volum de Carmen Sylva, Bate la uşă, [Es klopft], traducere de Livia Maiorescu, la Socec. De la distanţă, în anii următori, Livia traduce din literatura americană, ba chiar va semna astfel de texte împreună cu tatăl ei. Rolul ei de „inspiratoare“ se încheiase. Nu atît ca persoană, cît din perspectiva unei tipologii, la care un autor precum Creangă a putut să apeleze. Smărăndiţa popii (fată de preot, „directorul“ şcolii din sat), fata popii din Fălticeni, Ileana (soţia), fată de preot, Livia. Cealaltă faţă a lui Creangă: Măriuca Săvucului, din sat, Tinca, iubita ultimă. Parte din ele „ficţionalizate“, intrate în Amintiri. Fata directorului şi fata simplă. Alice Liddell (1852-1934) era fiica lui Henry Liddell, decanul de la Christ Church, Oxford. Christ Church, cel mai prestigios colegiu din cadrul Universităţii Oxford. Personajul principal, „ficţionalizat“, al lui Lewis Carroll. Creangă şi Carroll, un mod de gîndire asemănător, de construire a textului ca omagiu, dincolo de evidentele identităţi stilistice. Id., p. 133; ed. Georgeta Rădulescu-Dulgheru, Jurnal şi Epistolar, vol. VII, 18 aprilie 1870-28 aprilie 1872, Bucureşti, 1987, p. 16-18. 13 Jurnalul regelui Carol I, traducere şi îngrijirea ediţiei de Vasile Docea, Editura Polirom, Iaşi, 2007. 12

vr201256x.indd 68

6/15/2012 11:38:38 aM


poeme de Liviu Dascălu

bani proaspeţi pe vremuri bunicul primea o mulţime de bani de la stat. factorul poştal bătea ostenit la poartă şi nu se dădea dus până nu era omenit cu un pahar cu vin. şi cu al doilea, şi cu al treilea... ultimul îl bea rugat fiind, la poartă îl dădea peste cap dintr-o gură şi se jura că nu mai calcă pe la noi. banii miroseau, poate din cauza asta, a vin iar bunica se scălda în ei imediat ce rămâneau singuri. bunicul o găsea goală şi fericită şi vărsa pe ea bănetul monede lucioase şi bancnote proaspete, nou-nouţe şi ea ţipa de plăcere grasă şi bună ca o cloşcă mare şi albă. râdeam cu toţii de fericire şi ne muiam degetul în bănetul adunat în albie. „nu ai nevoie de săpun?” întreba, hâtru, bătrânul. bunica îi sufla încetişor un clăbuc care îi atingea vârful nasului. atunci deschideam televizorul. nu era program la televiziunea naţională dar prindeam balet rusesc pe muzică de ceaikovski. şi bunicul punea şi de un ceai, pe care îl beam fierbinte de se încălzea toată casa. bunica făcea baie toată ziua şi, la urmă ne lăsa să o mirosim. mirosea a proaspăt. bunicul o întreba dacă nu îi este ruşine să-şi arate sânii cu sfârcurile înroşite şi tari. eu le povesteam fetiţelor

vr201256x.indd 69

6/15/2012 11:38:38 aM


70

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

(prietenele mele de prin vecini) ce se petrece acolo şi nu le venea să creadă. se visau şi ele femei adevărate ca bunica mea – să aibă mobilă şi nepoţi să se scalde în bani împreună. una din ele a fost de acord să se transforme în puşculiţă şi i-am băgat într-una din zile o monedă de cinci bani în pizdulice care s-a şi pierdut acolo. nu se mai auzea nici măcar clinchetind. au venit toţi băieţii de pe strada mea să-l caute să o asculte. se lăsa noaptea târziu şi toţi adormeam cu capul pe burtica ei. ea plângea încetişor bănuţul începuse să crească pe dinăuntru până când în final s-a oprit a îmbătrânit acolo şi am uitat cu toţii de el.

poetul vasilescu se plictiseşte „gâdilat de ploaia măruntă, un nebun râde hohotind” ce uşor poate să înceapă un roman, se gândeşte poetul vasilescu şi închide cartea la loc. „cât de mult o iubim pe glenda” – scrie pe coperta cărţii vecinei

vr201256x.indd 70

6/15/2012 11:38:38 aM


poezie

71

de compartiment. glenda poate nu e nici măcar frumoasă – şi atunci cum ar fi chipul ei? se întreabă poetul vasilescu care chiar crede că ar putea afla privind-o pe furiş pe cea care citeşte. sunt două feluri de femei (se gândeşte poetul vasilescu): cele al căror trup este ca un sondaj de opinie printre sexele tuturor bărbaţilor şi cele virginale care se revelează unei singure priviri cu asemenea obscenităţi îşi ocupă timpul poetul vasilescu încercând s-o dezbrace în minte pe vecina lui de compartiment. între două halte poetul vasilescu sfârşeşte prin a-i da un nume cititoarei pentru a putea juca un rol printre numeroasele ei tăceri în ultimul tunel o priveşte intens negru pe negru încercând să-i găsească privirea în întuneric îi rosteşte încet numele – glenda, glenda, iubita mea!

vr201256x.indd 71

6/15/2012 11:38:38 aM


72

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

poetul vasilescu la balamuc poetului vasilescu nu-i plac nopţile la balamuc. tocmai atunci îl apucă pofta de vorbit după ce toată ziua îşi scrutează înfiorat mintea pentru a-şi surprinde în flagrant propria nebunie. degeaba are chef de vorbă celelalte nouă paciente din salon – toate femei în vârstă – dorm duse iar pe marginea ferestrelor zac protezele lor dentare rânjind în lumina neoanelor de dincolo de ferestre. poate că poetul vasilescu ar reuşi să adoarmă şi nu l-ar mai sâcâi normalitatea lui proaspăt regăsită în timpul nopţii dacă asistenta soledad – chiar aşa o cheamă (nu e metaforă, e columbiancă) – i-ar da pastila care trebuie. i-a spus într-o zi între patru ochi despre ce este vorba: „dacă o iei acolo jos la tine – kaputt!” se bifurcase a catastrofă soledad adăugând un gest scurt de tăiere din mâna-i noduroasă (soledad are la vreo 50 de ani şi e, aşa un pic mai bărbătoasă), înspre sexul poetului vasilescu. de atunci lui îi e teamă să mai rămână singur cu soledad dat fiind interesul ei atât de personal întru supravieţuirea unei părţi din corpul său. în afară că-şi urmăreşte straşnic nebunia poetul vasilescu o mai urmăreşte şi pe tânăra nefa (singura tânără purtătoare de sâni

vr201256x.indd 72

6/15/2012 11:38:38 aM


poezie

73

din această aripă a spitalului) şi tocmai ea nu-l suportă. îi tot răspunde repezit şi de fiecare dată o ia din loc când el îşi face apariţia. chiar şi doctoru v. înnopteanu a observat asta şi s-a văzut nevoit să-i explice confidenţial lui vasilescu (ca de la intelectual la intelectual) că tânăra nefa suferă de o manie punctiform paranoidă în fază avansat cosmică din când în când necesitând tratament cu electroşocuri şi des-zăpezire. aşa îşi putu explica şi vasilescu de ce uneori tânăra nefa arată ca un rock star cu părul vâlvoi şi privirea multidimensională făcând paşi sacadaţi şi scoţând ţipete scurte sfidătoare la copaci. totuşi tânăra nefa rămâne o mare problemă pentru poetul vasilescu care poate înghiţi orice chestie neplăcută cu condiţia s-o priceapă in integrum (la fel ca pe propria-i nebunie). chiar îşi aminteşte cum în adolescenţă într-o tabără la mare o fată frumoasă (chiar dacă nu era genul lui vasilescu dar n-are importanţă) îl evita cu străşnicie şi-i răspundea tot aşa repezit însă atunci a rezolvat problema

vr201256x.indd 73

6/15/2012 11:38:38 aM


74

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

căutând împreună cu ea scoici pe nisip dăruindu-i-le apoi ei pe toate. aşa s-a ales el cu o privire xxl din partea drăcoaicei care aproape l-a făcut să se. mai demult prin clasa a şaptea o fată care-l pişca mereu de braţ o tocilară veşnic înţepată (poetul vasilescu era corigent la aproape toate materiile), i-a declarat la banchetul din ultima zi de şcoală că el e groaznic de frumos şi că neapărat ar trebui să danseze. însă, acum lucrurile astea nu-i sunt de niciun folos poetului vasilescu; fiindcă tânăra nefa nu-i vreo fetiţă. şi de fapt nimic din ce ştia mintea lui la optsprezece ani nu-i mai e de vreun folos corpului de patruzeci.

vr201256x.indd 74

6/15/2012 11:38:38 aM


exerciţii de luciditate OVIDIU IVANCU

Din nou, despre Eminescu

F

oarte puţine dintre nedumeririle intelectuale ale adolescenţei mele au ajuns să mă însoţească până la maturitate. Cele mai multe s-au dovedit a fi nimic mai mult decât simple dovezi de ignoranţă. Ele s-au lămurit în biblioteci, şi-au găsit răspunsul între paginile cărţilor. Evident, cu fiecare răspuns a venit o altă nedumerire, dar atunci deja ieşisem din adolescenţă. Mai rar mi s-a întâmplat ca esenţa enigmatică a unei dileme să-şi păstreze atât capacitatea de a fascina, cât şi alchimia internă pe parcursul anilor. Între toate aceste puţine nedumeriri, cea mai importantă mi se pare a fi atributul de naţional ataşat scriitorilor. Ca să fim drepţi, măcar în acest domeniu nu avem o inflaţie de etichete (slavă Domnului!). Avem un poet naţional, şi acela este Mihai Eminescu, dar sunt încă locuri libere la categoriile: dramaturgul naţional (deşi, aici l-am avea pe Caragiale), romancierul naţional şi, de ce nu, eseistul naţional. Revenind, însă, la poezie, trist este că numărul real de cititori ai lui Eminescu scade direct proporţional cu grandoarea etichetelor care i se aplică. Nu este, cu siguranţă, vina lui, cu atât mai mult cu cât anticipase într-un text că aşa vor sta lucrurile. Nu voi introduce în discuţie deloc sintagme precum cel mai mare poet român al tuturor timpurilor sau luceafărul poeziei româneşti. În timp ce prima operează cu absolutizări in extenso, formulând o sentinţă definitivă care, tocmai prin faptul că e definitivă şi implică realmente o axă temporală asupra căreia nimeni nu se poate pronunţa fără a deveni neserios şi lipsit de rigoare, devine uşor ridicolă, cea de-a doua nu transmite nimic, oprindu-se la un artificiu stilistic, el însuşi de o calitate îndoielnică. Dincolo de clişeu, ele îmi par a fi demontabile la un elementar exerciţiu de logică. Marea problemă a etichetelor e că ele acoperă prin enunţ un spaţiu atât de mare, sacrosanct uneori, încât nimeni nu mai simte nevoia să treacă dincolo. Nu pentru a demola, ci pentru a explica. Pentru mine, cele mai importante întrebări sunt acelea pe care le aud din ce în ce mai rar în legătură directă cu Eminescu: de ce este el poetul naţional şi, mai apoi, de ce este un poet de importanţă majoră în cultura noastră? Carevasăzică, gândeam eu în adolescenţă, George Bacovia, Nichita Stănescu sau Lucian Blaga nu sunt şi ei poeţi naţionali?! Şi dacă nu sunt, atunci îi putem numi internaţionali, antinaţionali, a-naţionali, co-naţionali sau cum? Pe vremea când eram elev, o astfel de întrebare nu se adresa niciodată profesorului de română. Era ca şi

vr201256x.indd 75

6/15/2012 11:38:38 aM


76

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

cum ai fi fluierat în biserică. Mi-a trebuit mult timp până acum, în anul de graţie 2012, când m-am hotărât să pun pe hârtie câteva gânduri în legătură cu această problemă. Şi, ca să redau o parte din dimensiunea traumei mele, chiar în momentul redactării acestui text am în faţa ochilor figurile profesorilor mei. Parcă îi văd şi acum nedumeriţi, furioşi, agitaţi, neştiind cum să facă faţă unei blasfemii. Era o vreme când orice interogaţie ce conţinea de ce, era asimilată unei obrăznicii. Cum vremea aceea îmi place să cred că a trecut, să dăm drumul câtorva consideraţii care vor fi, în primul rând, menite a mă lămuri pe mine însumi şi abia apoi pe cititorul care, fie nu are aceleaşi curiozităţi, fie consideră chestiunea una minoră. Aşadar, de ce este Eminescu poetul (observaţi, vă rog, articolul hotărât, căci el e cheia întregii sintagme) nostru naţional? Dacă prin atributul de naţional înţelegem aparţinător naţiunii române, atunci ajungem, inevitabil, într-o fundătură. Şi asta pentru că, în aceeaşi măsură Bacovia, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu sunt, fără doar şi poate, poeţi naţionali. Aşadar, ar trebui să înţelegem într-o altă cheie sintagma, pentru ca ea să îl acopere deplin doar pe Eminescu. Care să fie cheia? Cu scuzele de rigoare pentru încercarea de sistematizare ce va urma, poezia românească are doar câteva voci originale. Ce înţeleg prin originale? Originalitatea nu e, în poezie, opozabilă plagiatului, ci aplicabilă doar poeţilor creatori ai unui discurs poetic nou. Dacă ne imaginăm poezia noastră asemenea lumii de dinainte de marile descoperiri geografice, atunci vom numi poeţi originali pe aceia care descoperă noi teritorii, asemenea lui Cristofor Columb sau Vasco da Gama. Restul, deşi poeţi importanţi, sunt doar colonizatori ai noilor lumi descoperite. Aşadar, primul dintre creatorii de limbaj poetic e, fără doar şi poate, Eminescu. În contextul românesc de secol XIX, cu o limbă română brudie, ezitantă, insuficient normată, chinuindu-se să facă faţă alfabetului latin abia implementat (1853 în şcolile din Muntenia şi 1862 la nivel oficial), să ai un poet care scrie „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, e, fără doar şi poate, o performanţă. Al doilea în această deloc numeroasă categorie este Bacovia. El găseşte în limba română resurse care nu mai fuseseră explorate. Economia de mijloace lingvistice şi capacitatea de a transmite nevroze, depresii, coborâri în zone freudiene ale fiinţei umane, nu fuseseră nicicând exploatate la noi cu o mai mare competenţă. Urmează Arghezi, cu estetica urâtului. Un vers aproape bolovănos câteodată, fără supleţea lui Eminescu sau Bacovia, dar având, tocmai prin asperitatea lui, un aer de prospeţime absolută. Arghezi este primul nostru mare poet ne-liric. Îi urmează Blaga cu poezia sa metafizică. Niciodată până la el sensurile nu fuseseră atât de bine ascunse în discurs de straturi întregi de semnificaţii, de metafore, de simboluri. Niciun poet până la el nu ceruse atât de multe de la cititorii lui. Pe Blaga nu îl înţelegi decât după ce ai pus în acord o anume trăire transcendentă cu o doză uneori impresionantă de cunoştinţe din filozofie, religie, mitologie, poate chiar alchimie. În plus, poezia blagiană şi sistemul lui filosofic sunt un tot, ceea ce reclamă de la bietul cititor serioase referinţe culturale. Urmează Ion Barbu. Cine se mai gândise până la el că poezia poate fi un cifru de seif bancar, un cod, o ecuaţie?!Iar în materie de expresie poetică, contrar părerii comune, nu cred

vr201256x.indd 76

6/15/2012 11:38:38 aM


exerciţii de luciditate

77

ca Barbu să fi împărţit multe cu Eminescu. În fine, ultimul dintre descoperitorii de limbaj poetic e Nichita Stănescu. Pe el nu îl mai mulţumesc cuvintele, are nevoie de necuvinte. Nichita Stănescu umblă printre conjugări, declinări, terminaţii, desinenţe, prepoziţii, conjuncţii, timpuri verbale şi cazuri fără niciun fel de reverenţă. Logica gramaticii este negată şi ignorată, poetul preferând o logică internă a versului. Desigur, lista poate fi completată de cercetătorii viitorului, care-i vor privi de la o oarece distanţă critică pe Ivănescu, Brumaru, Cărtărescu sau alţii ca ei. Până acum, însă, aceste şase voci poetice îşi pot aroga atributul de poeţi naţionali. Fiecare dintre ei e deschizător de drumuri şi creator de limbaj poetic. Cum, însă, cutuma (şi nu numai ea!) cere că unul dintre ei să ocupe prima treaptă a podiumului, acela este Eminescu. De ce? Sunt câteva posibile răspunsuri aici. Toate, însă, sunt subsumate unei singure idei: aceea de părinte-fondator. Indiferent câţi poeţi de valoare are Portugalia, spre exemplu, şi are destui, poetul ei naţional va fi Camões. El a fost acolo la turnarea temeliei. La noi, Eminescu are acelaşi statut. Supranumele poetul naţional nu ţine, deci, doar de o valoare intrinsecă a textelor, ci şi de un context cultural-istoric. Nu comparăm valoric poeţii originali despre care aminteam, pentru simplul motiv că fiecare dintre creatorii de limbaj are o altă scenă pe care se desfăşoară. Comparaţiile se pot face doar în registru fragmentar, punem faţă în faţă cutare text eminescian şi cutare text blagian pe baza unor înrudiri, accidentale sau nu. Dar poeţii, în integralitatea lor, nu se compară pentru că nu avem astăzi şi, probabil, nu vom avea vreodată, o ştiinţă cu un instrumentar atât de riguros încât să ne permită să operăm astfel de comparaţii. Aşa se petrece în mai toate literaturile; reverenţele se acordă unor părinţi-fondatori, cărora nu li se cere nici să încarneze genialitatea absolută a poporului respectiv, nici să îi reprezinte fără fisură, fără scădere, toate calităţile. Există, însă excepţii. Printre ele, ne numărăm şi noi. Cerem astăzi de la Eminescu excelenţă în toate. Dacă vom descoperi o însemnare pe care poetul va fi făcut-o cu privire la o reţetă culinară, cred că aşteptarea multora va fi ca respectiva reţetă să devină piatra de temelie a bucătăriei româneşti. Bietul Eminescu a ajuns să fie citat astăzi în mai toate domeniile, ca un fel de argument suprem, în faţa căruia nimic nu rezistă. Or, el nu este, aşa cum părea a crede sau doar a afirma Călinescu, un soi de figură mitică, descinsă dintr-un Olimp românesc. El nu tronează infailibil peste tot şi toate. Atributul lui esenţial, care nu e unul minor, e acela de părinte-fondator al poeziei româneşti. Evident că, astăzi, orice inginer care lucrează pentru o importantă companie aeronautică poate produce aparate de zbor cu mult peste ceea ce a reuşit Traian Vuia, dar meşteşugul primului se bazează pe viziunea celui de-al doilea. Oricine îşi propune astăzi să construiască un alt Mare Zid Chinezesc sau un alt Turn Eiffel, având la dispoziţie tehnici şi materiale de lucru moderne, o va face cu mult mai bine, rezultatul va fi cu mult mai spectaculos. Sărmanii fraţi Lumière vor fi depăşiţi, în materie de tehnică şi imagine, de orice regizor mediocru al zilelor noastre. Dar avionul modern al secolului XXI, ipoteticul Mare Zid Chinezesc sau Turn Eiffel, peliculele 3D ale contemporaneităţii noastre, nu sunt subiect de comparaţie cu obiectul iniţial, care nu

vr201256x.indd 77

6/15/2012 11:38:38 aM


78

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

era rodul unei manufacturi oarecare, ci creaţie a unui anume tip de genialitate (alt termen supralicitat la noi). Cam aşa se întâmplă cu Eminescu. Poezia românească înainte de el însemna Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri. Adică, accent pus pe versificaţie sau versificarea unor poveşti istorice mai degrabă prozaice, contemplarea plină de patetism a naturii sau verbul vitriolant al poeziei sociale. În toate acestea, cred că un cercetător onest poate lesne constata o vădită discrepanţă între ideea poetică şi forma în care ea era transmisă, neimputabilă în integralitatea autorilor, ci stării generale a limbii române. Poate că Pastelurile lui Alecsandri reprezintă un moment poetic ante-eminescian de luat în seamă. Dar acolo avem de a face cu o contemplare(ţie) versificată, cu o prosternare în faţa naturii, lipsită de o anume rigoare şi adâncime a gândului, a ideii. Departe de mine gândul de a minimiza în vreun fel contribuţiile generaţiei ante-eminesciene la construcţia liricii româneşti. Însă, abia cu Eminescu poezia românească începe să respire şi idei, nu doar imagini. Abia cu el forma şi fondul, semnificatul şi semnificantul se înfăţişează fără stridenţe, într-o simbioză cu mult peste ceea ce permitea pe atunci limba română. Desigur, Eminescu nu a fost, deopotrivă, genial în tot ceea ce a creat. Sunt texte infantil–naive (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!), poeme insuficient stilizate (Din străinătate) sau versuri ce nu sunt altceva decât transpunerea unor stereotipii naţionale de secol XIX (Doina). În materie de publicistică, intuiţiile lui Eminescu sunt, de multe ori, invalidate de timp sau, de-a dreptul, reflecţia unor idei naţionaliste ori antisemite. În marea poezie universală, rolul său este cu mult mai periferic decât clamăm noi astăzi. Poate că, lăsând la o parte bigotismul care ne îndeamnă pe toţi să-l sanctificăm pe Eminescu, putem identifica la el texte care nu mai rezistă vremii noastre sau, de ce nu, nu rezistau nici măcar vremii lui. Dar toate acestea nu alterează fondul şi natura problemei. Poate că ar fi bine să ne revizuim (termen atât de drag lui Eugen Lovinescu) raportarea la eroi. Cheia de lectură a poeziei eminesciene nu poate fi una religioasă. Dacă abordăm textele sale lirice cu sfiala lipsită de interogaţie cu care ne închinăm icoanelor sau rostim Tatăl Nostru, substanţa lor ne scapă, adevărata lor importanţă trece pe lângă noi insesizabilă. În cheie critică, însă, calitatea indiscutabilă a lui Eminescu, cea care justifică aşezarea lui sub umbrela sintagmei poetul naţional, este contribuţia lui la maturizarea unei limbi naţionale care, în absenţa sa, ar fi avut nevoie de mult mai mult timp pentru a ajunge la stadiul la care se află astăzi. Şi aceasta nu e deloc puţin lucru.

vr201256x.indd 78

6/15/2012 11:38:38 aM


proză de FLORIN TOMA

TRANSPLANT

...F

ii atent aici la mine, doctore, e exact ca principiul dominoului, îl ştii, nu se poate să nu-l ştii, însă eu vorbesc de principiu aşa, în general, cum am visat eu odată, visez foarte mult, doctore, abundent aş putea zice, cred că dumneata ai întâlnit deseori chestia asta, domnule doctor, ştiţi, nu ştiu de ce, transpir abundent şi obosesc îngrozitor, dar ce faceţi doamnă, alerg, domnu’ doctor, alerg, că aşa mi-aţi spus că trebuie îndepărtate gândurile negre, deci, ca să revin, visez abundent ca o năduşeală şi tocmai aş vrea să-ţi vorbesc despre un vis de-al meu (află că, în general, sunt foarte apropiat de visele mele, afectuos chiar, de aceea am şi spus aşa: un vis de-al meu, iar nu un vis al meu, pe care l-am avut, trebuie să recunoşti că este altceva, e ca şi cum aş zice un văr de-al meu sau un prieten de-al meu, din copilărie...întotdeauna când e vorba de copilărie, spunem un prieten de-al meu, ia verificaţi!, iar nu cum spunem mai târziu, un amic, deci, cu copilăria e lucru serios şi totalmente asumat, nu e glumă!), deci, ca o întruchipare a acelui principiu, al dominoului, un vis năzărit noaptea trecută, înainte să vin aici, în miezul acestei primăveri istovitoare, în care nimeni şi nimic nu mai e la locul lui, totul şi toţi se schimbă ca la balamuc, un vis în care se făcea că scriam – nu ştiu dacă ţi-am spus, dar mi se întâmplă foarte des să visez că scriu, scriu pagini, nuvele întregi, mă rog, cât am şi eu timp, că într-o singură noapte, ce naiba să faci mai întâi, mai sunt şi întâlnirile galante cu tot felul de femei, cărora, în general, n-ai îndrăznit, în viaţă, nici să le treci prin faţă, na! că iar m-a lovit versopatia!, apoi, combinaţiile insolite cu strămoşii sau cu rudele expiate, care-ţi cer, a doua zi, să le dai de pomană, după aia, momentele în care zbor, nu se poate să nu fi avut, doctore, vise cum că zbori, că dai din coate cumva şi, încet-încet, te ridici de la pământ, fiindcă, în ce mă priveşte, eu visez de cel puţin şase-şapte ori pe an o asemenea chestie, e cea mai comună, adică zbor de n-am treabă, nu ştiu cum să-ţi spun, dar probabil că subconştientul s-a şi rutinat pe direcţia asta, or fi zis ăia, piticii ăia care hotărăsc acolo, în toate domeniile underground, or fi zis, lasă-l, dom’le, dacă asta-i plăcerea lui, lasă-l să-şi facă damblaua şi, astfel, vreau să-ţi spun că am devenit maestru în problema asta a zborului, adică am vise în care nu mă mai încurc să zbor aşa, de-a-mboulea, fără nicio noimă, nu! ci am devenit deja material didactic, în sensul că sunt dat ca exemplu, deci, eu demonstrez cum se face de omul zboară, ca şi cum cineva, nu ştiu cine, directorul meu de zboruri în vis, deodată îmi spune ia arată-i tu domnului (sau doamnei, depinde!) cum se face zborul, cum zbori şi pluteşti pe deasupra lumii, iar eu, disciplinat cum mă ştii, odată îmi strâng braţele, îmi apropii coatele şi încep să le

vr201256x.indd 79

6/15/2012 11:38:38 aM


80

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

mişc repede, din ce în ce mai tare, accelerez şi, în acelaşi timp, mă ridic uşor pe vârfuri şi mă înalţ încet, foarte încet, să nu ating firele electrice de pe stâlpi sau cornişele caselor, pentru că important în exerciţiile astea este să arăţi, să demonstrezi că deţii meşteşugul şi că zborul nu e ceva întâmplător şi în pripă, precum dezvirginarea, de pildă, nu, ci de astă dată este ceva liniştit, paşnic, potolit, o mişcare de tihnă, aproape de loisir, nu ştiu dacă mă-nţelegi, nu e ca atunci când bagi gonetă, hai, hai, repede! că vine nu ştiu cine şi ar fi bine să nu te găsească la faţa locului, dacă nu vrei s-o iei pe cocoaşă, nu e o cavalcadă sau o „călărire în zori”, cum spunea, groaznic de nefericit, bietul poet, referindu-se la altceva, bineînţeles, ci e o explicaţie, o exemplificare, o morală – de care sunt în stare, fie vorba între noi, doar dascălii, doar ei dispun de această uriaşă capacitate de a se repeta fără să se tocească, de a se expune fără să se consume, mă rog, deşi e un fel de-a spune, fiindcă, altminteri, sunt zob, nu mai au pic de prospeţime, din moment ce repetă mereu, mereu şi mereu aceleaşi raţionamente şi exemple – deci, eu demonstrez, sunt doar un factor de expunere şi sunt pus să arăt celor prezenţi cum se zboară, aşadar, asta vreau să-ţi spun, cum că, la vârsta mea, eu nu mai zbor din întâmplare sau din greşeală, na! că m-am ridicat pe vârfuri, fir-ar al naibii şi, deodată, mă trezesc că nu mai ştiu de mine şi încep să plutesc, haida-deh!, ci eu, dacă vrei să ştii, am certificat, dom’le, de meşter în domeniul ăsta, sunt un fel de maestru emerit al zborului, prin urmare, revin, doctore, la visul acela, un vis de-al meu, cum i-am zis, acela că scriu, deci am avut una dintre nopţile acelea în care visez că scriu, e aşa de uşor, aşa de bine, aşa de confortabil, încât aproape că nici nu mai e nevoie să scriu de-adevăratelea şi am visat, cum îţi spun, că scriam un text care avea o socoteală, un dichis, se desfăşura după sistemul atinge-l şi dă-i mai departe, ca în copilărie, ţi-aduci aminte, când jucam leapşa, numai că, odată ce se extindea, se şi amplifica, se lăbărţa de la fiecare cuvânt, de la fiecare frază, nu ştiu cum să-ţi spun, era, de pildă, ca şi cum aş povesti despre cum, aflat la finalul vânătorii de aprilie, în miezul aceleiaşi primăveri istovitoare ca şi cea de acum, în care nimeni şi nimic nu mai e la locul lui, totul şi toţi se schimbă ca la nebuni...dar, nealegându-se cu nimic, decât poate cu praful de pe tolbă, Măria-Sa slobozi o săgeată din arcul său domnesc, aşa, la futu-i mă-sa, de supărare sau, cine ştie, poate doar ca să-şi mai potolească o leacă nervii, însă o să vezi că chestia asta i-a schimbat destinul, conform unui determinism ce încununează, de regulă, orice gest al nostru, simplu, insignifiant aproape, adică face el ce face sau, mai bine zis, desface Dumnezeu ce desface şi ajunge de, mai târziu ori la mare depărtare, atenţie aşadar, treaba se desfăşoară strict pe axa aceasta, Timp/Spaţiu, cum spuneam, provoacă o serie de consecinţe la care nici cu gândul nu gândeşte nimeni, mă rog, precum vorba aia cum că fâlfâitul unui fluture de pe nu ştiu unde poate să facă să se işte o tornadă la zeci de mii de kilometri, aşa şi cu împăratul nostru, habar n-avea el, era în afara oricărui pericol de a cunoaşte, ce anume i se va întâmpla mai târziu, determinat de gestul său, deci, slobozi o săgeată în sus, către tăriile cerului albastru, era un senin de format rece şi smălţuit cu cobalt şi, apoi, fără să-l mai intereseze altceva decât problemele curente, urgentate şi de sastiseală, ale împărăţiei, dădu pinteni murgului şi se îndrep-

vr201256x.indd 80

6/15/2012 11:38:38 aM


proză

81

tă cu tot alaiul către cetatea lui de scaun, aflată în vale, uitând însă de săgeată (atenţie! reţine, te rog, detaliul acesta, uitând...!), care săgeată, biata de ea, deşi cam obosise de-atâta amar de drum, fu obligată după nu se ştie cât timp, habar n-am, oricum însă, din stricte raţiuni ce ţin de nenorocitele alea de legi ale fizicii, cu care, în general, toată lumea ştie că nu e bine să te pui, fu obligată, aşadar, să facă şi drumul înapoi, cândva, nu se ştie când, adică să coboare, iar atunci, deci, când ea ajunse din nou jos, iarăşi, din pură şi imaculată nimereală, aşadar, se potrivi de se înfipse chiar în grumazul unui cerb ce se afla din întâmplare pe acolo, plecat de dimineaţă de la adăpostul lui ca să dea de o căprioară superbă, pe care o zărise sezonul trecut într-un pâlc de tinere demoazele ieşite să exploreze pentru prima oară pădurea de conifere şi care-i plăcuse din cale-afară, îi picase dragă, ba chiar era sigur că în vara următoare o să boncăluiască atunci când o va fi întâlnit pe ea, negreşit, aleasa sufletului său, suplă, gingaşă, cu blăniţa de-un brun uscat ca frunza pădurii toamna, presărată ici-colo cu pete negre, toate, curios! parcă având forma inimii, apoi, cu corniţele ei abia înfiripate, cu boticul umed şi ochii gingaşi ca două dimineţi înrourate, primăvara, timpuriu, la izvorul din poiană, bref! delicată că-ţi venea s-o mănânci, nu altceva, însă, cum spuneam, ghinion! aşa se întâmplă mereu, e deja un clişeu fumat demult în existenţa oricărei vieţuitoare – fie ea şobolan, amoebă, elefant, om sau acarian – când îi e lumea mai dragă acesteia, taman atunci se brodeşte de-i cade paguba, nenorocul în creştet, dar nu aşa, oriunde, ci exact în moalele capului, acolo unde la naştere a fost fontanela şi, deci, sunt condiţii propice ca vârful să pătrundă, să pătrundă, să pătrundă, mă rog, e doar o figură de stil...şi care, în secunda când ascuţitul îi secţionă carotida, simţi că picioarele din faţă se frâng şi goana lui către clipa de satisfacţie a viitorului, alergarea lui nestăvilită de nimic, neoprită de nicio forţă a naturii, spre mireasa ce-i fusese repartizată lui şi numai lui de către abulicii funcţionari nevăzuţi de la Ministerul Destinului din Pădure, i se taie de la genunchi, de la mijloc, iar botul său încărcat cu spume albe ca de polistiren expandat în stare lichidă se lăsă brusc în jos şi îşi făcu loc, cale de câţiva metri, în învelişul vegetal al pădurii, scobind o urmă adâncă în pământ, aidoma unei aeronave care cândva a petrecut ore şi zile întregi în înaltul cerului, lăudându-se în faţa tuturor păsărilor cum că iată, şi ea, o asemănare de-a lor, însă alcătuită nu din oase şi pene, ci din metal şi grea ca muntele de cremene, a fost în stare pentru un timp să zboare ca şi ele, să fie la fel ca şi ele, să se poarte la fel ca şi ele, fie să planeze alene, aproape indolent, fie să se înalţe deodată, ca şi ciocârlia, până la soare, pentru ca, apoi, să coboare iute, ţinându-şi răsuflarea, dar, din păcate, visul ei s-a isprăvit, traiectoria ei s-a frânt, fiind acum obligată s-o ia de la capăt, să treacă din nou la munca de jos, cu forma cea mai primitivă a zborului, târâşul...şi se strânseseră de-a dreapta şi de-a stânga botului său două şiruri continue de pământ negru, amirosind a reavăn şi a coastă de deal proaspăt arată, amestecat cu frunze putrede...dacă ar fi fost filozof, dar nu se putea, fiindcă nu mai avea atâta timp la dispoziţie pentru a fantaza, atunci nimic nu l-ar fi împiedicat să facă o analogie profundă, deşi, la o primă ochire, un pic cam speculativă, uşor cam poetică, aşa, şi să-şi spună, da, frunze putrede, pentru că iată, da, aceasta este imaginea zborului

vr201256x.indd 81

6/15/2012 11:38:38 aM


82

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

blestemat să nu se actualizeze în veci şi, drept urmare, iată, a putrezit şi el de-atâta aşteptare...deci, în alunecarea lui, în glisarea sa literalmente răscolitoare, se nimeri pe traiectorie o piatră, nu era nici vreo namilă din aia de stâncă, de nemişcat din loc, dar nici vreo pietricică măruntă, gata să se oprească speriată, în ideea că ar fi împins-o cineva la vale, în primul trunchi de stejar cât de cât mai răsărit, ci era genul de fragment dintr-o dislocare mai veche, care, o fi alunecat ce-o fi alunecat, până când s-a potrivit să se oprească în buza văii, într-un echilibru instabil sau să zicem că cu chiu cu vai stabil, realizat mai ales de către muşchii crescuţi la bază şi de cârtiţele robace, care, prin muşuroaiele lor, au înghesuit aparent bine stânca în pământ, dar nu te pui cu cerbul care alunecă cu botul în stratul moale de frunziş! care iese el în viteză din ultimul pâlc de copaci şi se îndreaptă spre malul ce rupe pădurea în două, oprindu-se direct în paleolitic, care scârţâi o clipă, timp destul cât să reuşească să se dezgărdineze din brâul de pământ, se auzeau cum plesneau legăturile rădăcinilor firoase ale ierburilor crescute de sute de ani cu gânduri asasine, din ce în ce mai sufocante, mai aveau puţin şi-o dovedeau, dar bolovanul trecu de momentul şi poziţia de cumpănă, se decise, în sfârşit şi, după ce trăi secunda aceea de echilibru – care s-a sfârşit, normal, prin moartea lui clinică – o porni vijelios la vale, ca o arătare de piatră, i se auzeau icnetele înfundate când se lovea de câte un dâmb şi, apoi, imediat, şfichiuitul aerului ca un chiot de bucurie, da, era timpul lui de graţie, nici nu mai conta că dura foarte puţin, important era că se putea mişca, în fine, ieşise din imobilitatea la care fusese blestemat mii de ani, adevărul e că se şi plictisise de moarte acolo sus, pe buza văii, aşadar, se rupseseră, în sfârşit, zăgazurile stării sale şi cine făcuse asta oare?, cine-l scosese din încremenire?, cine-i pusese o vorbă bună acolo Sus?, cine-i dăduse brânciul dintâi, acel primum movens?...păi cine? taman o fiinţă, cerbul acela semeţ, cel mai frumos exemplar ce reuşise să ocolească viclean toate vânătorile organizate special ca să fie răpus, evitase toate cursele întinse din vreme de hăitaşii vicleni, care, astfel, aveau de gând să-l amăgească pe împărat şi să-i spună că da, Mărite Doamne, Tu, doar Tu ai fost cel care, cu agerimea ochiului, iuţimea mâinii, ascuţişul săgeţii şi osebirea însuşirilor înnăscute într-ale vânătorii, ai izbândit ca să dobori această splendidă creatură, când de fapt, în realitate, împăratul, orbit de orgoliul său nemărginit (atât de specific vieţii oricărei căpetenii...dar nu mai insist!), se lăsa fără să ştie prins în vicleşugul întins de slugile sale din cale-afară de linguşitoare şi cumplit de libidinoase, adică el n-avea cum să vadă, din cauza patului de frunziş, că bietul cerb era prins de picioare, jos, sub frunze, în chingile capcanei, dar şedea cumva, i se părea împăratului, relaxat, ca şi cum s-ar odihni ori şi-ar aştepta iubita, deci, era momentul cel mai prielnic să-şi încordeze arcul şi..., cerbul acesta maiestuos, cu coarnele înrămurite în zeci de încrengături, era ca un copac mergător pe care nu reuşise nimeni să-l doboare şi, când, deodată, ce să vezi?, s-a trezit din senin cu grumazul şfichiuit de o săgeată venită de nu se ştie unde...iarăşi, dacă ar fi avut timp, dar, de fapt, nu mai era vorba de timp acum, aşa cum rămăsese el cu botul din care nu mai picura spumă albă, ci sânge, aşa cum stătea, cu botul ieşit jumătate dincolo de dâmb, deci timp avea destul, slavă Domnului, dispunea chiar de o eterni-

vr201256x.indd 82

6/15/2012 11:38:38 aM


proză

83

tate, deci, zic că, mai degrabă, dacă ar mai fi avut în el viaţă, într-atât încât să mai poată să filozofeze uşor, ca un zefir de seară, ar fi putut constata că poftim! pas de mai înţelege ceva despre cum apare el, sfârşitul, blestematul de capăt, în viaţa oricărei vieţuitoare, ca un călător ce vine de niciunde şi se duce nicăieri...dar nu mai era în stare să mai şi filozofeze, când de-abia dacă mai era în stare să-şi permită doar trei răsuflări, care, probabil, una îi era închinată iubirii sale ce nu apucase să se desăvârşească, nu i se împlinise menirea, adică să odrăslească, a doua ar fi putut fi dedicată întâmplării că, prin sfârşitul său, el a mişcat ceva din loc, o stâncă, iată, aşadar, că şi moartea, la fel ca iubirea de care vorbesc toţi poeţii, poate muta munţii din loc, mă rog, păstrând proporţiile, iar ultima suflare era destinată, mai mult ca sigur, efortului de întocmire a rezumatului asupra vieţii sale, filmul în format mic ce se derulează, de regulă, în secvenţe rapide, scurt-metrajul cu amintirile sale, cu fiinţele lui cele mai dragi, cu locurile sale de plăcere din această pădure pe care o cunoştea ca-n palmă, cu foşnetele copacilor pe care-i ştia pe fiecare-n parte, ca pe fraţi, ca pe surori, în fine şi, apoi, nimicul, clipa de alean total, de cădere în timp şi amintire, când pleoapele se lasă încet una peste alta, lumina se filtrează încet, dispare, privirea se stinge, urmează întunericul, bezna, nepătrunsul şi nimeni, dar absolut nimeni n-ar fi în stare să bage mâna-n foc că, dacă s-ar fi apropiat de chipul său, n-ar fi observat cum o lacrimă, da, o lacrimă, de ce te miri aşa, doctore, ce ştii tu ce este aceea o lacrimă?, se desprinde uşor din coada ochiului închis, coboară încet, încet, pe obrazul rugos, ocoleşte maxilarul puternic de rumegător şi, ajunsă în starea de imponderabilitate, odată se desprinde uşor şi cade, se duce şi ea la vale şi se lasă sorbită de înălţime, la fel cum s-a lăsat înghiţit bolovanul ce-şi luase lumea-n cap, hăuind, mai devreme, care, iată, se apropia acum fulgerător de capătul coborârii sale, era şi normal, o minune nu poate ţine mult, deşi poate că ar fi dorit şi el, pietroiul acela rece, consacrat în întreaga mitologie a naturii ca fiind inert, fără suflet, poate ar fi simţit şi el palpitul plăcerii unei mişcări ceva mai acătării, mai de durată, a unui drum mai lung, care să se termine cândva, undeva cât mai departe, poate tocmai la marea cea mare, acolo unde înălţimea e zero, alunecarea ia sfârşit, coborârea se termină, poate doar în adâncurile apei să cadă, dar parcă, totuşi, era mai bine aşa, aici, la aer curat, cu văzduhul, cu ploile, cu ceţurile, cu zăpezile ciupind de mii de ani câte puţin din trupul său, măcinându-l încet, cu migală, aproape gâdilându-l, sculptându-l şi dându-i, până la sfârşit, o formă ce aducea cumva cu o hârcă, parcă, era oricum mai palpitant, chiar mai vesel, dacă se poate spune, decât să se fi născut cine ştie pe ce fund de mare sarmatică, acolo unde ar fi trăit întreaga lehamite de a se fi lăsat sufocat de apăsarea pe umerii săi a greutăţii acelui lichid prea sărat şi deloc pe gustul său, dar, deocamdată, totul era doar un acces de fandoseală a destinului oricărei fiinţe, ce are loc înaintea sfârşitului acesteia, în sensul că numai atunci, în clipa ce precede extincţia, numai atunci ea îşi pune problema originii sale, abia reuşind să-şi camufleze regretul că viaţa ei a pornit dintr-o anume sursă, dintr-un singur nucleu şi s-a desfăşurat într-o anumită direcţie, pe un singur făgaş, iar nu altfel – cred, doctore, nu ştiu dacă ai avut timp să cucereşti şi acest pisc al cunoaşterii, tu, care escaladezi toate înălţimile şi

vr201256x.indd 83

6/15/2012 11:38:38 aM


84

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

scormoneşti toţi coclaurii, deci, cred cu toată tăria că fiecare individ, fiecare fiinţă, fiecare lucru, fiecare obiect sau fenomen al naturii acesteia pe care o ştim, chiar aşa nesimţitori cum par la prima vedere, au, cu certitudine, un moment de tânjală, o clipă de visare, un fel de pierdere în căuşul cald al dorinţei nespuse, o melancolie transsubstanţială, o posomoreală ducace şi elegiacă, o aspiraţie borţoasă, o năzuinţă nefrivolă, un dor, dacă vrei, de a se transforma în altceva, de a avansa în ceva superior, un fel de meliorism temperamental şi existenţial încheiat la toţi nasturii volitivi, toate venind dinspre nostalgia după altfel – deocamdată însă, el, bolovanul nostru, n-avea treabă cu planurile de viitor, ci lui îi era sortit să se oprească numaidecât pe fundul văii, pe malul foarte stingher al unui pârâiaş ce-şi săpase un rând de chei, onorabile, n-aveai ce zice...dar, stai aşa, opreşte-te puţin, ce faci, domnule? aaah, da, uitasem că trebuie să mă cauţi, am înţeles, gata! ok! jos pălăria! prin urmare, cotrobăie-mă, doctore, cercetează-mă bine, eu n-o să te încurc, de fapt, nici n-am cum să mă opun, căci n-am ieşit încă din norul de parfum mov, dar dumneata nu mă băga în seamă, fă-ţi treaba mai departe, că sunt convins că o să dai peste niscaiva aderenţe pe care eşti obligat să le tai, pardon! să le rezectezi, ca să faci loc!...onorabile chei, cum spuneam, vasăzică, lângă care împăratul pusese meşterii de-i duraseră cetatea de scaun, doar vulturul, cea mai de preţ în semeţie zburătoare, cu un tupeu inimaginabil – spusese odată Măria-Sa – se adăposteşte în stâncă, restul, plevuşca, păsăretul de curte, la câmpie, nene, la şes, stimat popor, cu contraforturi de neam-prost, din lemn mâncat de cari, înconjurate de şanţuri de apărare pline cu apă de ploaie şi scârne, cu ziduri crăpate până la cer, din care, la nevoie, puteau curge rareori râuri de smoală fierbinte, iar, în cel mai fericit caz, doar sudalme, de fapt, nişte simple exerciţii edilitare, ca de vacanţă, o reşedinţă tip vagon, cu aripi multe în care stau claie peste grămadă nenumăratele domniţe sau harpii, înconjurate de tot alaiul lor de slujnice mucioase, în fine, whatever – şi împăratul dăduse din mână a sictir domnesc – în vreme ce vajnicii şi curajoşii săi supuşi se pliaseră perfect pe dorinţa împărătească de excepţie şi-i ridicaseră în timp record un adevărat cuib de vulturi, în prelungirea cheilor acelui pârâiaş, care, ele însele, ce curios! păreau la prima vedere un castel, aşa de bine strunjise natura piatra de calcar a muntelui, şi deci, se poate spune chiar cu un pic de îngrijorare – nu te speria, doctore, aşa cum, la urma urmelor, nu trebuia să se sperie nici împăratul, e doar accesul acela de panică obişnuit, sperietura de serviciu, impacienţa de întreţinere ce ne subvenţionează anxietatea, căci, totuşi, trebuie să recunoaştem, nu putem trăi toată viaţa numai în linişte, pace şi chietudine, aşa, senini şi limpezi, fără nicio grijă, trai neneacă pe banii babachii!, fără măcar o apăsare, fără o depresie, fără o nelinişte, fără o frustrare, fără o frământare, ceva, fără o urmă de stres, ce naiba, nu e corect, e unfair! – deci, se poate spune că bucata de stâncă, devenită la viteza aia un bolid de foc, cum spuneam, în formă de tigvă, fiindcă i se ghiceau nu numai pe marginile ce se şlefuiseră deja, la frecarea cu aerul, dar şi din găurile orbitelor firişoare de fum ce ieşeau înfricoşător, se poate spune că tocmai într-acolo se îndrepta, adică spre palatul domnesc, splendida bijuterie a arhitecturii rezidenţiale, în care viaţa n-avea nicio poticneală, se desfăşura banal aproape, la

vr201256x.indd 84

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

85

parametri normali, voi deschide o paranteză, deci, ai grijă, doctore, nu te agăţa de ea ca de carnea macră, că nu ai dat încă de organ, ci e doar o şuviţă, o fibră de muşchi sau doar o membrană moale, secundară, subţire şi transparentă – adică, în curtea largă, luminoasă, se zăreau cei cinci coconi legitimi ai împăratului, care alergau ca nebunii după câteva gâşte puse la îngrăşat pentru ficatul lor neasemuit de gustos, stârnind, pe lângă rotocoale de praf amestecat cu pene, şi un cor de proteste din partea slujnicelor de la cuhnele domneşti, în pivniţele uriaşe, în care zăceau de zeci de ani budane pântecoase ce conţineau cele mai preţioase şi rafinate vinuri, în special cele roşii, întreaga împărăţie ştia că Măria-Sa era mare amator de Cabernet Sauvignon, deci, clucerul curţii, stăpân peste beciurile şi abaldele împărăteşti, de dimpreună cu paharnicul, cel care veghea ca vinul să fie din cel mai ales şi, doamne fereşte, să nu fie cumva otrăvit, cărora li se adăugă stolnicul, responsabil de ospeţele stăpânului, inspectau şi gustau ei înşişi, apoi scuipau toţi trei într-un lighean ţinut de o slugă, ca să nu cumva să-i cherchelească tăria licorii ce trebuia dusă în ulcioare, repede sus, în salonul cel mare, fiindcă numaidecât avea să sune de miezul zilei şi să se aştearnă masa domnească la care împăratul invitase întregul alai (era un ceea ce se numeşte azi dejun de lucru!), apoi, într-una dintre încăperile de taină ale palatului (trebuie spus că nimeni nu ştia care este numărul adevărat de camere, construite la ordinul şi după planurile împăratului însuşi, de altfel, arhitectul, cel care a urmat întocmai dorinţele secrete ale împăratului, a murit, se spune că în condiţii mai mult decât suspecte, la puţin timp de la terminarea lucrărilor, de fapt, chiar în timpul marii sărbători a inaugurării, mai exact, la sfârşitul balului dat de Măria-Sa în onoarea invitaţilor, s-a aruncat, nefericitul, de la balcon!), aşadar, într-una dintre aceste încăperi inexistente în planul oficial al clădirii, la ultimul etaj, în aripa de Sud-Vest, împăratul se mai destrăbăla un pic, a treia oară în dimineaţa aceea, numai bine cât să fie binedispus la întâlnirea plictisitoare şi, totodată, tensionată, cu miniştrii cabinetului său, dintre care, pe unii, îi bănuia că unelteau împotriva sa şi făceau jocurile unei puteri străine, ce dorea, aşa cum se întâmplă mereu în istorie, declanşarea tradiţionalei lovituri de stat şi instaurarea, după aceea, a unui regim-marionetă, şi, deci, tocmai din pricina asta, ştiind mai dinainte că în timpul dejunului avea nevoie să fie relaxat, evaziv, aparent distant şi binevoitor, dar, peste toate, foarte-foarte atent, circumspect şi cu spiritul neadormit, considera că se poate deprava şi el puţin, preacurvind năbădăios cu o tânără copilă, în timp ce era privit şi admirat, dintr-un colţ al încăperii, aşezat la pupitrul său, de către letopiseţnic, funcţionarul care nu se dezlipea de el nicio clipă, întrucât avea misiunea de a statornici în cronică, moment cu moment, toată viaţa şi toate faptele stăpânului, fără nicio excepţie, numai aşa puteau urmaşii să se minuneze de măreţia unei domnii mai strălucitoare decât poate chiar a Soarelui, dar, totuşi, cronograful nota impasibil şi amănuntul că Măria-Sa se dezmăţa destul de frugal, fiindcă, aşa cum se ştie, vlaga şi putirinţa, mai ales la înfruntarea directă cu un grup de complotişti, îi vor fi fost de mare folos, ca de altfel oricărui cezar, important era însă că şeful de protocol şi sfetnicul lui cel mai apropiat, postelnicul, stabilise împreună cu el ca, înainte de aşezarea la masă, împăratul să-i întâlnească pe boieri

vr201256x.indd 85

6/15/2012 11:38:39 AM


86

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

în camera hărţilor, amplasată nu în corpul palatului, pendinte de biblioteca domnească, aşa cum se proceda de regulă, ci în cadrul complexului reşedinţei de vară, în corpul ce se termina la sud cu Oranjeria, deci, cu toate că mai era încă o jumătate de ceas până să se facă doişpe, postelnicul bătu sfios şi cu urechea lipită de uşă, la încăperea secretă, zorindu-şi stăpânul, căci guvernul se adunase deja în camera hărţilor şi era cale lungă până acolo, de aceea, împăratul, aşa cum îi stă bine oricărui conducător, cu perspicacitatea-i binecunoscută, pricepu imediat situaţia şi puse capăt plăcerii ce se pornise, ba chiar înţelese că era mai bine să apară aşa, neterminat şi pe neprevăzute, doar ca să-i surprindă pe conjuraţi chiar în miezul marafetului lor ticălos, nimicind astfel rezistenţa şi, în acelaşi timp, punând capăt acestei poveşti ce-i stătea pe cap, îl obseda pur şi simplu, din chiar momentul în care postelnicul, tot el, ce s-ar fi făcut oare fără el?, care avea sub control toate serviciile de informaţii delicate ale împărăţiei, a venit de l-a trezit din somn acum două nopţi, pe la al treilea cântat al cocoşilor, ca să-i povestească întreaga tărăşenie şi şi-a încheiat expozeul superb, cu îndemnul optimist: Nu te teme, Măria-Ta!, strângând în mână mânerul sabiei, însă trebuie să mânăm mai degrabă, Măria-Ta, căci îmi îngădui să cred că mişeii ăştia trebuie să fi prins cumva de veste şi, după aceea, deh! mai ştii, se pot apăra, poate chiar sunt în stare să şi contraatace, ceea ce nu e bine deloc, deloc nu-i bine!, îi explica dumnealui postelnicul stăpânului său şi acum, în timp ce alerga cu paşi mărunţi în urma acestuia pe coridoarele umede, amirosind uşor a sfoiegeală, dar străjuite, normal, de străjeri şi făclii, gâfâind din cauza veşmintelor cele noi, de gală, garnisite cu zorzoane, pampoane, fireturi, paftale, dar şi cu centură şi diagonală meşteşugite straşnic din piele de box, grea, tăbăcită bine, care încă mai duhnea cumplit a tanin, de-i venea să verse, nu altceva, şi care, toate, adunate pe el aşa, îl îngreunau la mers, ceva de speriat, în schimb nu se putea abţine şi vărsa cu-adevărat, dar fiere, pe la colţurile gurii, atunci când îl vedea pe-ăla micu’, nătântocu’-ăsta de hrisovelnic parcă buimac, pe care împăratul îl iubea ca pe propriul său cocon, dacă nu cumva... aşa cum se şoptea pe la colţuri, cum că..., zgâmboiu’-ăsta bălai cu faţa lui de mutulică şi cu pieptăraşul lui din blăniţă de vulpe, care, nu ştiu de ce, chiar aşa, aidoma vulpii, iată ce potriveală! însă am aşa, o convicţiune cum că..., îmi pare că fecioraşul ăsta e foarte viclean şi pidosnic şi că ascunde în afundişurile sufletului său ceva cumplit şi tare primejdios, un mister groaznic, o mare dandana posibilă, o informaţie vitală de care, poftim! tocmai eu, care mă ocup în general cu secretele, ei bine, tocmai eu n-am cunoştinţă – spumega de furie neputincioasă şi pizma îl cotropea înecându-i sufletul în bale verzi şi amare, atunci când îl vedea cum fuge el, puşlamaua, aşa de sprinten, ba pe lângă ei, ba înaintea lor, mergând de-a-ndaratelea, ba în rând cu ei, ba în urma lor, scârţâind din mers pe oglinda pergamentului cu pana pe care o înmuia din vreme-n vreme în călimara de la brâu, însă nu-i vorbă, ce era al lui era al lui, nici nu-l simţeai, nici nu-l vedeai, atâta era de tăcut şi de discret băieţaşul, în plus, nimic de zis, era foarte serios şi îşi făcea meseria cu o hărnicie ieşită din comun, cum arareori se mai întâlnea în breasla asta a lor, a cronicarilor, binecunoscuţi în toate împărăţiile, în general, ca mari profitori ai feluritelor vicii omeneşti, beţivi, curvari

vr201256x.indd 86

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

87

sau pederaşti, ba chiar, uneori, şi criminali, după aceea, trebuie observat că, exact, dar exact în acelaşi moment, într-o altă aripă a palatului, în iatacul său de primăvară, Doamna suferea de o migrenă groaznică, de aceea, pusese de-i fusese adus imediat doftorul, care chemase spiţerul, care, la rândul său, îl trimisese pe feciorul său de prăvălie să aducă numaidecât un borcan cu lipitori din alea slăbănoage, fiindcă aşa se proceda, avea prea mult sânge rău în cap împărăteasa şi era nevoie, Măria-Ta, să-i dea drumul, ca să iasă odată răutatea din trup, dar problema era că nu putea ţâşni şi din suflet, pentru că nimeni nu ştia (poate că nici însuşi postelnicul, care o iscodea mereu! – îşi făcea singură curaj stăpâna Curţii), nimeni n-avea nici cea mai mică bănuială că la mijloc nu era un beteşug al corpului său mic, fragil şi subţire ca o smicea, ci era lingoare la inimă şi la cap, era stenahorie, frate, da, nu era lucru de şagă, era tânjală, nene, era dragoste, era iubire în toată regula, ce s-o mai cocoloşim atâta, fiindcă aşa ceva i se întâmpla împărătesei, dar nici pe doftor, nici pe spiţer (ce să mai vorbim de băiatul de prăvălie!) nu-i ducea mintea să se uite cum, chiar înainte de a-i aşeza cu migală lipitorile pe gât, pe umeri şi pe spate, mai jos nu se putea, căci îi opreau pudoarea şi crima de atingere-la-majestate, femeia n-avea nicio teamă, niciun fel de scârbă, nicio reţinere, ea doar zâmbea pierdută şi se uita departe, pe fereastra deschisă ca să intre aer, privea învăluind lumea cu vălul nevăzut al dragostei pe care nici doftorul, nici spiţerul (ce să mai vorbim de băiatul de prăvălie!) n-aveau pregătirea necesară, intuiţia, ştiinţa sau, hai, fie! măcar experienţa de viaţă de a o fi cunoscut vreodată aşa cum o simţea ea, deci, concret, erau lemn, iar lipitorile, de pomană, făceau doar act de prezenţă – şi, à propos de prezenţă, îi venea să-şi dea palme singură, văzând că părerile de rău şi dorul îi trec prin faţa frunţii, aproape cât să le atingă, precum un stol de vrăbii speriate, pentru că nu putea fi prezentă la lecţia de echitaţie din acea după-amiază şi doar îi jurase pe ce-avea mai scump că nu se va duce nicăieri, când colo, atât a aşteptat, nelegiuitul, deoarece, pretextând chestiuni urgente de război, s-a oferit singur, în faţa împăratului, să plece în inspecţie la regimentul de cavalerie de pe graniţă, acolo de unde începe deşertul şi ştia şi ea că chestiunea asta era de durată, dar...şi, în fine – cu toate că, dacă ar fi să fim cât de cât corecţi, ar mai fi fost de observat şi alte câteva scene de viaţă, precum, pot fi amintite în goană: cele patru spălătorese asudate şi aproape goale, care se osteneau în scăldătorile aflate în spatele acareturilor şi, care, fără de ştiinţa lor, erau pândite cu ochiul, prin gaura unei cărămizi lipsă din perete, de către un puşti roşcovan cu izmenele-n vine, apoi, un grup de şase slugi balaoacheşe ce se uzmeau să aşeze unde trebuie un ghizd de fântână, după aia, undeva, dincolo de grădina de zarzavaturi, ţipătul inconfundabil al fazanilor din ocolul în care se plimbau falnici ca şi curcubeul, împrejmuit cu gard de nuiele lipite cu argilă, după aceea, copilul năzdrăvan şezând pe tăpşanul de iarbă al padocului, rezemat cu spatele de o căpiţă de fân şi care, cu o nuia lungă de alun, reuşea de zgândărea un nor de pe cer, ce luase forma unui pui de dragon, apoi, funiile subţiri de fum iute răbufnit de sub puzderia de ardei copţi pe vatra încinsă, împletite cu aroma de plăcintă cu carne de viţel tocată bine cu satârul şi tăvălită apoi prin piper, ghimbir şi scorţişoară, ce răzbăteau dinspre cuhnele pântecoase ca şi

vr201256x.indd 87

6/15/2012 11:38:39 AM


88

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

înseşi bucătăresele (explicaţia pentru care majoritatea femeilor gătesc savuros şi literalmente gustos să fie oare aceea că, dumneata trebuie să ştii, doctore, doar e vorba de carnea umană, ce naiba, eşti specialist!, fetele au din naştere mai multe papile gustative decât băieţii?...nu cunosc!) sau, ca să n-o mai lungesc, sfâşietoarele acorduri de pian ce se scurgeau în jos, pe scările palatului, strecurate pe sub uşa ferecată a unei camere, dincolo de care clapele se lăsau mângâiate ameţitor de degetele subţiri şi vineţii, cu falange plăpânde şi delicate, ale unei adolescente despletite, care n-avea nevoie de ştime, pentru că era oarbă – deci, pe lângă aceste alte instantanee, din păcate, doar câteva, mai erau, fără îndoială, multe altele, însă de departe cel mai important tablou vivant, ca să zicem aşa, era cel din camera cu hărţi, aflată, repet, în complexul reşedinţei împărăteşti de vară, în corpul ce se termina la sud cu Oranjeria, exact lângă, adică nu trebuia decât să deschizi uşa grea de stejar, pentru construirea căreia a fost nevoie de un copac întreg, arsă cu fierul încins şi prinsă în balamale groase cât braţul de copil, pentru ca să pătrunzi în grădina mirifică a citricelor de tot felul, cu parfumurile sale exotice, aproape insolite, bizare de-a dreptul pentru aşezarea cetăţii, nu altfel decât călare pe cheile săpate în munte de un pârâu vesel şi zglobiu, cu apă rece ca gheaţa şi din care, ca să desăvârşim clişeul, sar oricând, ici-colo, în răstoace, ca să prindă muşte şi alte bâzdâgănii disponibile, păstrăvii şi mrenele de care fac vorbire toate descrierile de acest fel, dar, să închidem la loc uşa poate chiar mai grea decât lespedea de mormânt(!) şi să ne întoarcem în camera hărţilor, unde aşteptau nerăbdători cei mai de seamă dregători ai împărăţiei, VIP-urile, cum s-ar spune azi, guvernatorii, servanţii, mica oligarhie a împărăţiei, Divanul, dar, de fapt, dacă ne dăm bine seama, la urma urmelor, doar nişte biete slugi a căror singură ispravă era că-şi împachetau stăpânul ori de câte ori acesta se simţea părăsit şi melancolic (ah, singurătatea cezarilor, doctore, ce spectacol de ipocrizie dramoleptică, ce imn închinat sleirii cu coroană şi cât narcisism lingăvos emană!) sau îl simţeau fie cu năduf şi zgârţă, fie sclifosit şi emfatic, fie morocănos şi bleg, fie înfuriat şi parşiv, ei bine, atunci renunţau rapid la împachetări şi jar mâncau! fugeau care-ncotro, ca şobolanii la iminenţa de scufundare, să nu-i stea în faţă (exact invers ca la ochiul stăpânului care îngraşă vita!), se grăbeau să dispară, spre a nu le face, acelaşi stăpân, cu privirea lui ascuţită, o injecţie semi-letală ori cu aceeaşi rază de laser să-i sfredelească, să le fărâme toate stâncile cu care se baricadaseră în suflet, să le prefacă în nisip, pentru ca apoi să pătrundă şi mai departe şi să le găbjească până şi cele mai ascunse şi josnice gânduri, pitite în întunecatele cotloane ale subconştientului lor bolnav de abjecţie şi lepădare, în care se înghesuiau, ca într-o cameră cu bric-à-brac, unele peste altele, mormane peste mormane de renunţări, defectări şi trădări, viclenii, marafeturi, uneltiri, înşelăciuni şi solomonii şi, de aceea, chiar şi acum, aşteptându-l, fără ca el să fie acolo, ei priveau în jos, încercând să-şi camufleze vinovăţia ce li se citea pe faţă ori scuturau de praf, cu ochii, puzderia de hărţi vechi, dar cu grijă, să nu se destrame pergamentul vechi de secole, să nu pârâie uşor, încet, abia auzit, ca o şoaptă şi să se zdrenţuie definitiv şi să se piardă, nu, oricât de ticăloşi ar fi fost, nu adăposteau în ei atâta mârşăvie, ignoranţă şi neghiobie, încât să nu-şi dea seama că,

vr201256x.indd 88

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

89

printr-un singur gest neglijent, ar fi fost capabili să facă să se piardă un testimoniu preţios, să se risipească, să se fărâme un document atât de important, un înscris al unor vremi demult trecute, de aceea, făceau cumva o tumbă şi ocoleau sulurile galbene aşezate uniform pe rastelurile de stejar şi mai bine lăsau privirea să cadă, grea, ca limba unui clopot, pe pardoseala din pietre de râu îmbucate bine, adică de pârâu, căci era vorba de pârâiaşul pe ale cărui chei roase în calcar pusese de-şi construise sălaşul de scaun Măria-Sa, pe care, iată, îl aşteptau acum cu ochii lipiţi de piatra rece, inimile înmuiate în fiere şi pumnii încleştaţi pe mânerele pumnalelor ascunse la brâu, sub veşmintele largi, poate că, dacă ar fi apucat să-i vadă acolo, cu ochii lui, împăratului nu i-ar fi scăpat, în mod sigur, acest amănunt şi s-ar fi întrebat de ce oare purtau cu toţii aceste anterie bizare, tăiate în faţă, de la gât până la poale, dar nu încheiate cu bumbi, ci cu pulpanele libere, fâlfâinde, aproape ca nişte aripi uriaşe, negre, moi, a căror umbră funestă ar fi acoperit nu numai camera hărţilor, ci chiar palatul însuşi, după care, toată regiunea asta de nord, unde împăratul luase hotărârea să-şi stabilească reşedinţa şi apoi, lăţindu-se din ce în ce mai tare, întreaga împărăţie, întreaga împărăţie ar fi avut, aidoma lui, faţa ca şi coala albă, privirea sticloasă, gura încleştată, mâinile cerate, lipsite de sânge, încercând să se mişte, dar ele doar se bălăngăneau într-o asincronie ca de bestie decapitată, nădăjduind în zadar să se apere de căderea pumnalelor, toate într-un ropot, se auzea cum pielea pârâie la primul contact cu fierul, cum desparte tăişul puzderia de celule, împărţindu-le cu de-a sila-n două, voi – în partea asta, voi – dincolo, în partea cealaltă, dar cine oare avea îndrăzneala să se substituie Puterii ce desparte totul în lumea asta, materie, piatră, apă, carne, rădăcină, foc, floare, în două?, căci doar ea avea acest unic privilegiu, această posibilitate aflată deasupra oricărei atingeri, numai Puterii Lui, a lui Dumnezeu, îi era dat să aibă drept de viaţă şi de despărţire de ea asupra oricărei vieţuitoare de pe acest pământ, însă, până la aceste întrebări şi gânduri ce-ar fi ros pe dinăuntru orice minte de om, toate vârfurile pumnalelor se repezeau asupra acestui trup, un trup de muritor până la urmă, ce nu mai avea nimic din măreţia şi cremenea unei statui împărăteşti, era un corp ce putea fi, totuşi, zdrobit, făcut chisăliţă, terci, sfârtecat până la ultima bucăţică de carne, sfărâmat până la ultimul oscior, doar mâinile continuau să zburătăcească pe ici-colo, pe deasupra acestui măcel – de neimaginat cu doar un minut mai devreme – sperând, prin adaos, că vocea împăratului, goală ca un clopot fără limbă, mai corect spus, cele câteva resturi de dangăt preschimbate în cioburi ascuţite de sunet, ar putea să se recompună în singura întrebare ce se mai putea stoarce din gâtlejul raşchetat de lamele tăioase, repetată ca un ecou, la nesfârşit, ca o ghirlandă de cădere în hăul prăpastiei provocate de veşnica şi infinit de adânca neînţelegere: de ce? de cee? de ceee?... – am încheiat, în fine, această primă paranteză...dar dumneata ce mai faci, doctore, acolo?, cu ce mă mai ocupi, pe unde-mi mai umbli, pe unde mă mai cotrobăi, hă?, dar haide, domnule! apucă odată, nu te mai sfii, trage de toate pieliţele şi aţele alea care-mi ţin ferecată, încă de când m-am născut, ereditatea, haide, fă-ţi treaba, nu te lua după mine, pe mine lasă-mă să sporovăi, poate numai aşa îmi mai trece şi mie oful şi mai uit de păcatul pe care l-am comis în tinereţea mea, de

vr201256x.indd 89

6/15/2012 11:38:39 AM


90

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

crima împotriva tatălui, ştiu, e veche tema şi bătătorită, de când hău!, numai că ea se repetă mereu, mereu, la fiecare dintre noi, nu negreşit, ci greşit – ne-a avertizat, de altfel, şi colegul dumitale, taica Freud, asupra chestiei ăsteia – dar n-am avut încotro, m-am conformat, am urmat întocmai condamnamentul transmis de Înalta Instanţă, cu toate că Dumnezeu avea de gând să mă scutească de povara acestui paricid, dar întâmplarea, norocul, nenorocitul acela de hazard iarăşi ne-a jucat o festă, din cauză că, dacă îţi aduci aminte, una dintre acele scene de viaţă surprinse puţin înainte ca stânca să se prăvălească peste cetate îl înfăţişa pe un copil năzdrăvan, şezând pe tăpşanul de iarbă al padocului, rezemat cu spatele de o căpiţă de fân şi care, cu o nuia lungă de alun, reuşise să zgândăre un nor de pe cer, ce luase forma unui pui de dragon, astfel că, ghinion! acesta, adică puiul de dragon, chiar se gâdilă de-adevăratelea, în locul acela de pe burtă unde el avea pielea albă, afânată şi subţire, pe care abia-şi dăduse seama că începuse să-i crească un pufuşor moale, adolescentin ce se va fi transformat mai târziu în straturi de solzi, astfel că, umflându-şi obrăjorii albi şi dolofani ca bucuţele de copilaş, nu se mai putu abţine şi izbucni într-un hohot de râs nestăvilit, care, să ne-nţelegem, la urma urmelor, n-ar fi fost nimic, ce mare scofală, un pui de dragon a pufnit şi el, mititelul, în râs, dar, stai să vezi că nu-i aşa, doctore şi că, din păcate, ceeee, credeai c-am uitat?! revine în discuţie principiul dominoului, de care-ţi spuneam la început, fiindcă pufăiala puiului, normală ca la orice dragon, ieşi sub forma unui mic jet de flăcări, e adevărat că acestea fără prea mare amplitudine, dar oricum, aerul se dilată şi, lovind direct în bolovanul ce se-ntâmplase ca tocmai în clipa aceea să treacă pe acolo, în coborârea lui ineluctabilă, îi schimbă acestuia numaidecât traiectoria, nu cu mult, dar a fost de ajuns o deviere chiar de o sutime de grad, pentru ca locul izbiturii finale să fie altul decât cel calculat de Dumnezeu iniţial, adică, un pic mai hacana, ceea ce, aşa cum îţi spuneam, avea să aibă un impact deosebit de grav asupra destinului meu şi al împăratului!...deci, să ne întoarcem un pic înapoi, la clipele când bucata de stâncă, aflată în cădere accelerată (şi scelerată, aş adăuga, dacă mi se dă voie şi nu sunt acuzat de jocuri de cuvinte intrate în sale până la gratuitate!), s-a oprit din coborâre, şi-a suspendat temporar mişcarea de cădere, atracţia gravitaţională a făcut o pauză de nu ştiu cât, o milionime de secundă, habar n-am, dar suficientă pentru ca eu să am răgazul de a povesti toate cele pe care ţi le-am spus în prima paranteză – foarte lungă, e just!, dar ai să vezi cât de necesară a fost ea – aşadar, viaţa la palat îşi urma cursul ei firesc şi absolut nimeni n-ar fi putut ghici în clipele de dinainte, în cele câteva secunde ce preced cataclismul, că avea să se întâmple ceva, ceva aparent trist şi dramatic, dar, o să vezi, doctore, nu mai puţin scandalos, ba aş spune chiar şi exemplar, pentru că, la fel ca-n orice tragedie, la final se configurează o pildă, o morală, noi desprindem din această povestire următoarea învăţătură, că în viaţă întotdeauna e bine să..., da, drăguţă, e bine să..., dar asta numai cu condiţia să ai viaţă, să fii în viaţă, să porţi viaţa cu tine, să n-o pierzi, Doamne fereşte, prin cine ştie ce coclau, în nu ştiu ce accident nedorit (mă rog, să fim sinceri, asta e o expresie frazeologică realmente puturoasă, pentru că n-am auzit până acum de vreun accident dorit, decât dacă vrei să scapi de cineva

vr201256x.indd 90

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

91

nedorit, şi atunci e crimă...dar să n-o mai lungim!), iar, în paralel, o altă condiţie, la fel de importantă, este ca viaţa aceea să fie a ta, să fii titular de contract, să nu aparţină altcuiva, să nu fie o viaţă de împrumut adică, dar eu tocmai asta vreau, doctore, nu înţelegi că m-am săturat şi tocmai asta am de gând, de-aia am apelat la dumneata, fiindcă ţi s-a dus vestea că eşti priceput, să mă ajuţi să încalc odată regula aceea blestemată – trebuie să faci aşa, iar nu altminteri! – să contravin şi eu pildei, plictisitoare până la Dumnezeu (parcurs pe care, nu-i aşa?, precum ştii, ajungi de te mănâncă sfinţii!), cum că în existenţa ta tu trebuie să fii un exemplu, vreau, cu alte cuvinte, să dinamitez morala aceea care se repetă de fiecare dată la sfârşitul poveştii (care, la noi, la oameni, e taman invers, viţăvercea, nu încheie naraţiunea, ci se află fix la începutul fabulei numite Spermatozoidul şi ovulul, cu ea ne naştem, cu ea intrăm în rândul lumii!), deci, îmi vine s-o arunc pur şi simplu în aer, dinamită e destulă, precum, altădată, făceau partizanii-eroi-copii cu strategicele poduri pe care înaintau, inevitabil, panzerele, deci, aşa ar trebui, să ne rugăm la Dumnezeu să nu cumva să mă pierd în detalii, să mă rătăcesc printre dorinţe, fiinţe sau căinţe şi, luat de plăcerea de a spune pe nume mai multor lucruri aproape chiar înainte decât se întâmplă ele în realitate (nu mai insistăm care anume...realitate, fiindcă atunci ne rătăcim de tot!), să risc să semăn cu un mut căruia, printr-un miracol, i se redă vorbirea după un anume răstimp şi el se pune pe vorbit încontinuu, fără pauză, incontinenţă verbală se numeşte, căci simte că trebuie să recupereze timpul pierdut în tăcere, atunci când, e adevărat, se părea că vorbeşte, dar, din păcate, cuvintele nu plecau nicăieri, ci i se întorceau, făceau o tumbă şi îi veneau înapoi, ca nişte scrisori ce nu ajungeau niciodată la destinatar şi pe care scria „retur”, adică să uit să mă opresc la momentul potrivit, la timpul care-mi face, de fapt, trebuinţă, la clipa aceea a exemplarităţii mele personale, nu aceea stabilită de discursul moraliştilor cu stea în frunte şi să simt când se produce declicul, trecerea, alunecarea, clipa de limită maximă, dincolo de care se întinde necunoscutul, confuzia provocată poate şi de altceva decât de norul cel mov, exact ca la cumpărături, la hipermarket, unde, mai întâi cauţi ceva, un produs anume, pe care nu ştii unde-l găseşti, ai vrea să întrebi una dintre fetele alea stupide, cu privirile pierdute în zări numai de ele vrute,...iartă-mă, mi s-au înşurubat în cap nişte stihuri, aşa-s forţele astea stihinice!, ştii, am momente în care o iau razna şi caut să vorbesc numa’-n versuri şi dodii, vorba aia, dar să revin la fetele alea insipide, îmbrăcate în rochiţe roz cu şorţuleţe roşii, care stau uitate de soartă, privind o eternitate în gol, însă cu urechile ventuzate de căşti, pur şi simplu nu e posibil, nu mai spun că n-ai cu cine să legi un dialog articulat, dar, nu ştiu cum se face că de astă dată nu le mai găseşti deloc, chiar şi aşa mototoale şi clorotice, ei bine, au dispărut toate, eşti singur în tot magazinul şi nu ştii încotro s-o iei, ca să ai măcar câţiva spori de izbândă, dar, deodată, Doamne, şi erai gata-gata să treci pe lângă raft, fără să le observi cât erau de mari şi de împlinite, portocale din alea adevărate şi îţi zici: Nu-i nimic, reţin locul, mă duc mai departe şi, când găsesc ce mi-am propus, mă întorc şi iau şi câteva portocale din astea mov, ooo, ce bune, ce zemoase trebuie să fie...şi ce parfum!! şi nu te opreşti, cu toate că salivezi abundent, mergi mai departe, după ce-ţi ştergi cu dosul

vr201256x.indd 91

6/15/2012 11:38:39 AM


92

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

palmei lănţicul din colţul gurii, deci, mergi mai departe, continui să cauţi ceea ce ţi-ai propus încă de la intrare, însă, fiindcă a trecut ceva vreme de atunci, eu pun pariu că, încet-încet, ţi s-a şters din minte produsul, aşa şi noi, acum, s-ar zice că am uitat de ce suntem aici, eu întins pe spate, sub un cearceaf albastru, cu mâinile întinse ca la crucificare, dar stânga odihnindu-se, Doamne, ce ridicol, ce ridicol! fără nicio jenă chiar între coapsele fierbinţi ale asistentei sau doctoriţei de mâna a doua sau ce era ea acolo, ce rol joacă ea în piesa asta, apoi, aşa a rămas mâna mea, întinsă, fără ca ea s-o dea la o parte, încă de atunci de când mi-a înfipt branula în venă şi mi-a plasat deasupra capului, aşa mi se părea, însă, de fapt, era înăuntru, peste meninge, un nor violet, parfumat ca o portocală, îţi dai seama, un parfum liliachiu, parfumul mov notoriu, nuanţa de premonitoriu, al Doamnei brune (ca aia din sonete, ştii!), dar, în realitate, iaca! avem aici o analogie eufemismatică, fiindcă era vorba, în fraza noastră, de Doamna în negru, brrr! ce macabru sună şi, cum îţi spun, îmi rămăsese mâna aşa, înfiptă între cracii Minodorei, Melaniei sau cum Dumnezeu o chema, dar n-am apucat să mă bucur decât o clipă de tuşeul erotic – à propos, de multă vreme mi-a venit în gând că ar fi bine ca, pe lângă puzderia de cabinete de masaj, anunţate pe parbrizele tuturor maşinilor parcate în centrul oricărui oraş, să se ia iniţiativa şi să se deschidă, o dată pentru totdeauna, şi saloane de atingeri, nu-i aşa?, care ar fi, cred, o altă formă de a spune, mult mai civilizat însă, casă de toleranţă sau de raport sau de toleranţa raportului sau, invers, de raportul toleranţei...în fine! – fiindcă după aia mi-am ieşit din simţuri, am depăşit faza asta de primată şi deprimantă (căci oare ce suntem noi, oamenii, urmaşii primatelor, dacă nu veritabile vulvoane şi sorburi, adevărate vortexuri de simţuri în devălmăşie?!) sau poate că, iarăşi, am dat un rateu de memorie, fiind luat cu ceremonialul intrării mele în vastele apartamente din noul interval, răspunzând astfel invitaţiei dumitale, doctore, nota bene, un spaţiu (repet: unde-anţărcat mutu’ iapa!) văruit tot în mov (precum helas! ma chère est triste... ha, ha, ha! parafrazându-l pe unul!) şi, cine ştie, se poate chiar să se fi comis, păcatele mele, şi vreo erecţie, deşi nu era caz de..., chiar dacă îmi simţeam carnea destul de tristă, vorba aceluiaşi, oricum, mă întâmplam acolo cu alte treburi şi, apoi, dacă e s-o luăm p-a dreaptă, să fim serioşi, chestia nu se poate chiar aşa de repede, ce naiba, başca faptul că nici n-o vedeam pe preopinentă – într-un fel, mai bine aşa, căci doar nu era să repet gluma aia zvăpăiată cu bătrânul care face plajă şi, pudic, îşi pune pălăria peste resturile de bogăţie bărbătească şi, când trece o doamnă ce se cocheţeşte ca o hoaţă şi-i zice: Ai putea şi dumneata să-ţi scoţi pălăria când trece o doamnă!, el îi răspunde prompt şi precis: Dacă arătai cât de cât bine, se ridica singură! – scuze pentru divagaţia uşuratecă, dar eram gol-goluţ sub cearceaful albastru decupat nu ştiu unde, habar n-aveam pe unde aveai de gând să intri, doctore, aşa e cu voi, ăştia care vă ocupaţi cu intrările, intraţi cumva, dar după aceea vă ia foarte mult să ajungeţi undeva, nici nu ştie omul pe unde să vă arate drumul ca să atingeţi centrul universului său personal, „punctu-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii...”, pentru că înţeleg că e greu, e al naibii de dificil să afli unde e locul ascendenţei particulare a fiecăruia, unde se situează exact paporniţa cu bagajul său de obârşie, orga-

vr201256x.indd 92

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

93

nul genuin al începutului, marca personalităţii sale unice, amprenta genetică sau, dimpotrivă, stigmatul, probabil că la fiecare om se află în altă parte a corpului – trupul e doar o întâmplare, un recipient care ia forma (este invers ca la lichide!) conţinutului ce-l umple – şi tocmai asta te rugasem, doctore, să-mi faci un transplant de origine, să mă aşezi pe alte coordonate, să-mi fixezi pe dinăuntru un alt genotip, fiindcă eu unul m-am săturat până-n gât de ăsta, nu mă mai satisface neam!, nu-mi mai convine, e din ce în ce mai nesimţit, mai insubordonat, cred că a luat-o razna, în plus, am impresia – dar ce impresie? nu e nicio părere, ci sunt convins de-a dreptul, am deja dovezi de netăgăduit – că mă şi trădează şi că de multă vreme am fost dat pe mâna forţelor străine, agresorilor de tot felul, năpârcilor şi cercurilor reacţionare din afară, altfel spus, întregul meu patrimoniu a fost demontat în timp şi vândut pe bucăţi şi pe nimic, precum fierul vechi din fostele combinate – de-aia mă şi simt aşa, adică tot mai alienat, mai în afara mea, mai depărtat, uneori, simt cum mă separ de mine, mă dezlipesc, mă desprind, apoi mă îndepărtez şi mă îndrept către nu ştiu ce şi nu ştiu unde, dar, cu toate acestea, ce m-a surprins a fost că aveam, totuşi, minima eleganţă de a întoarce privirea spre mine, adică acela rămas în urmă, spre a-mi ogoi cumva din dureri şi suferinţe, comune, deopotrivă, şi celui care pleacă, şi celui care rămâne – iată, tocmai ce vă spuneam, Doamne, cum am uitat de portocalele acelea atât de dorite!, cum mi-a ieşit din minte constatarea virtuală ...ooo, ce bune, ce zemoase trebuie să fie portocalele-alea violete...şi ce parfum!, cum s-a risipit părerea ca aburii de dimineaţă, în miezul acestei primăveri istovitoare, în care nimeni şi nimic nu mai e la locul lui, totul şi toţi se schimbă ca la nebuni, cum efluviile acestei idei s-au sfâşiat în zdrenţe alburii pe deasupra apelor repezi ale pârâului, pe care-l priveam direct din cămăruţa mea aflată jos, la baza palatului, puţin deasupra zăgazului pe care împăratul pusese de-l construise, ca să-mpingă apa înspre grădina de zarzavat din spatele cetăţii, stăteam în pat cu mâinile sub cap şi mă uitam cum, pâlcuri-pâlcuri, fâşiile acelea de ceaţă imaterială se strecurau hoţeşte pe fereastra îngustă, tăiată în zidul gros al cetăţii de calcar şi mi se aşezau încet pe frunte, se topeau şi se lăsau în jos, împăienjenindu-mi ochii, apoi, mai departe, pe obraji, pe la colţurile gurii, firişoarele înnodându-mi-se sub barbă şi mi-am dat seama dintr-odată că ele erau sărate, aşadar, nu puteau fi decât ori lacrimi – precum cele ce aveau să-mi ţâşnească, la fel ca şi năvălirea apei în havuz, ceva mai târziu din ochi, cum stăteam aşa chircit, la amiază, doborât de greutatea lanţurilor, în întunecimea umedă a hrubei, poate cuprins de milă pentru mine, poate ros de remuşcări, aşteptând să intre odată namila aia cu glugă neagră pe cap, ce apare de atâtea şi atâtea ori în cronicile mele, la porunca împăratului, acum însă nu ştiu cum să scriu, n-am poruncă, n-am ordin şi nu mă pot opri din scris pentru simplul motiv că nu ştiu cât timp mai am puterea să ţin condeiul între degete – ori putea să fie pur şi simplu sânge, aidoma celui ce avea să ţâşnească gâlgâind din beregata lui, ca un izvor împroşcând limoniile şi naramzele căzute pe jos în Oranjerie, în urma izbiturii năprasnice a stâncii care pulverizase camera cu hărţi, iscând astfel un contrast al culorilor uluitor, acolo jos, roşu-sângeriu şi oranj, în vreme ce el se va tăvăli strivind sub veşmintele sale împărăteşti albe, ţe-

vr201256x.indd 93

6/15/2012 11:38:39 AM


94

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

sute-n fir de aur, bunătatea aceea de fructe rare ce vor împrăştia un parfum greu, puternic dulce-puternic acru şi va horcăi întruna ca un porc, încercând să-şi ducă mâinile şi să se ţină de gât, iar totul se va petrece nu peste mult timp, ci peste câteva ceasuri, cu câteva clipe înainte de miezul zilei fix, dar acum, în dimineaţa asta, mi-a poruncit să nu-i mai stau prin preajmă, fiindcă a zis că se dichiseşte şi el, se duce să se îmbăieze, îl aşteaptă băieşii să-l frece, în prezenţa gărzilor de corp, apoi să se aşeze deasupra hârdăului, or, asta dura foarte mult, fiindcă suferea de astupare, iar aceste momente erau singurele în care nu-l însoţeam, în rest, eram peste tot cu el, chiar şi atunci când adormea istovit peste vreuna dintre zecile de ibovnice ale sale ori ţiitoare sleite de puteri, şi ele, în aşternuturile din încăperea lui secretă de drăgostit, unde într-unul dintre colţuri mi se instalase un pupitru de la care eram oprit a mă mişca, eu doar trebuia să scriu, să constat, să înregistrez, să trec în hrisov şi să las vie dâra lui de snagă în istorie, dar, deocamdată, acum stau alungit pe spate, cu mâinile sub cap şi lacrimile strânse în barbă, stau şi chibzuiesc ce trebuie să fac, cum e mai bine să-l ridic de jos şi să-l pun la locul său, pe boltă, cerul care a picat, s-a năruit azi-dimineaţă peste mine, atunci când, devreme rău, cum îmi ţineam cu greu ochii deschişi, răpuşi de somn şi de oboseală – mă trezisem cu doar trei ceasuri înainte, căci lucrasem la cronica unui zaiafet ce începuse ieri pe la amiază şi se terminase la al treilea cântat al cocoşilor, aproape de zori, un chiolhan absolut înspăimântător, o orgie în toată regula, ba chiar îmi vărsaseră nişte zurbagii vin roşu peste pergamente, noroc că le-am salvat numaidecât punând praf de cretă peste ele, după care, le-am copt un pic la flacără – abia îmi târam picioarele şi mă îndreptam metecăind către iatacul împăratului păzit de doi străjeri, care, în momentul când am vrut să apăs pe clanţa mare şi grea de fier, au încrucişat amândoi deodată halebardele şi mi-au spus că nu e voie, bine, mi-am zis, cine ştie, o să stau pe-aici, prin preajmă, uite-aici o să stau ciucit, în firida asta, poate mai adormitez o leacă, dar cu urechile pâlnie spre intrarea precum a unei temniţe, mă gândeam, aşadar, a picat cerul pe mine, mi s-a oprit răsuflarea, mi s-a tăiat inima pe din două, atunci când uşa grea de lemn s-a deschis, scârţâitul ei mi-a alungat pe loc aţipeala şi a ieşit, ca o umbră, ea, i-am întrezărit rochia mov pe sub pulpanele largi ale pelerinei – rochia aceea în care, uneori, îmi îngropam faţa, ca să o simt cu totul, să pipăi cu mintea, să ghicesc dincolo de acest înveliş pântecul ce începuse să frigă căci avea să mi se ofere nu peste mult timp, fiindcă îi plăcea la nebunie să nu mai aştepte, de aceea, se lăsa despuiată grosolan, cu pânzeturi sfâşiate, cu şnururi trase violent sau copci smulse cu dinţii, era secunda nerăbdării, momentul de fierbinţeală culminantă, ce ne cuprindea pe amândoi, deopotrivă, în acelaşi loc al trupului – o nălucire doar, după care, s-a prelins alunecând pe lângă zid şi a dispărut după un colţ al culoarului, nici măcar nu i-am auzit paşii, însă i-am ghicit, totuşi, mersul atât de cunoscut, dar fără nicio urmă, plutind parcă pe deasupra căii pietruite (calea regală, totuşi...şi Iadul este depravat cu intenţii bune! – urla câteodată în toiul câte unui ospăţ ostenitor din cale-afară şi dădea pe gât, dintr-o înghiţitură, cana mare de vin, zvârlind-o după aceea imediat în spate, peste umăr, spre deliciul chefliilor care aveau grijă să fluiere sau să aplaude), o plutire de-o clipă, ce lăsase în amintirea

vr201256x.indd 94

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

95

mea parcă beată numai un fâşâit imperceptibil, alături de inconfundabilul ei parfum discret de naramză, oare să fi fost aievea sau doar plăsmuirea minţii mele istovite?, mă întrebam în timp ce, mai târziu, notam în hrisov impresia împăratului – mă chemase la el imediat, i-am auzit porunca de dincolo, de dinăuntru – care era încă gol, zăcând cu trupul lui de elefant, de pe care se prelingeau în jos grăsimile, un pachiderm umbrit peste tot de un păr sârmos, ca de mistreţ şi, cum şedea el aşa, răbunit pe cearceafurile boţite – de ce mă chemase numaidecât, voia oare să mă umilească definitiv, după ce mai înainte îmi pângărise iubirea? – atunci, deodată am zărit-o din nou pe ea, acolo, în pat, sub baldachinul cu stâlpi din lemn de trandafir şi stucaturi din mahon, sculptat de artişti aduşi de undeva, de departe, de la miazăzi, din ţinuturile de dincolo de deşert, am văzut-o clar, nu mă înşelam defel, n-aveam vedenii, cum se ascundea ca o căprioară speriată la subţioara împărătească, a Marelui Cornut, păroasă şi umedă, trăsnind sigur a ceapă, aşa cum miroase întotdeauna sudoarea încleiată, cu toate astea, ea avea acelaşi aer de linişte eterică pe care i-l ştiam, aceeaşi privire arzuie, învelită de aceeaşi oboseală plăcută ca un firicel subţire de fum de opiu şi, atunci, el îmi spuse, cu o voce stinsă că să-l las câteva ore, să-i dau răgazul să-şi revină, fiindcă e tare istovit – oare ţinea să mă batjocorească din nou? – să se lighinească şi el, totuşi, să se îmbăieze, îl aşteaptă băieşii să-l frece până s-o înroşi ca racul fiert, să-i snopească pielea peste tot cu legăturica iute cu vârfuri ca de arnici, apoi, în sfârşit, să se aşeze pe hârdău, or, asta dura aproape un ceas, fiindcă nu era un secret că suferea de astupare şi că să iau şi eu câteva ceasuri de odihnă, că poate oi fi fiind şi eu sleit de vlagă – ţinea, oare, iarăşi să mă ia în zeflemea? – şi iată-mă ajuns într-o clipă în camera mea rece, de piatră, umedă, aidoma parcă hrubei condamnaţilor şi stând în pat cu mâinile sub cap, în dimineaţa ultimei zile ce voi fi trăit-o în miezul acestei primăveri istovitoare, în care nimeni şi nimic nu mai e la locul lui, fiindcă totul şi toţi s-au schimbat ca la casa de nebuni, cu efluviile unei idei, ale unui singur gând, care freamătă şi se zbate înăuntrul capului, când se sfâşie în zdrenţe, când apoi, se întregeşte, deşi, în fond, era atât de simplu totul, uciderea tatălui de către fiu, atât de simplă era scena ce avea să se petreacă peste câteva ceasuri, fix înainte de miezul zilei, atât de desluşit se vedea ea, încât nu simţeam niciun pic de anevoie în a zugrăvi faptele chiar înainte ca ele înseşi să se petreacă şi de a le trece cuminte în cronică, fiindcă până la miezul zilei, oricum eram liber la program, iar împăratul, dacă ar şti, chiar m-ar hiritisi pentru atâta hărnicie, deci, totul era lămurit din clipa în care...şi aici deschid o altă paranteză, doctore, ca să vezi că n-am uitat să mă întorc la portocala aceea violet şi la parfumul ei, aşadar, niciun detaliu nu mai putea fi tăgăduit în mersul lucrurilor, atunci când fragmentul de stâncă arzând, în căderea lui nestăvilită de nimic spre cetatea domnească, fu numai un pic abătut de la traiectoria stabilită (aiurea, ce mai poate fi astăzi stabilit, când noi nu putem să ne pre-stabilim pe noi înşine!, dar asta-i altă poveste!), de către pufnitul în râs al puiului de dragon, astfel că, în loc să cadă peste Oranjerie, acolo unde, pe cărarea principală, împăratul mergea în pas alert, grăbindu-se să nu întârzie la întâlnirea cu dregătorii săi complotişti, urmat de postelnicul asudat din cale-afară, împiedicându-se în prea mul-

vr201256x.indd 95

6/15/2012 11:38:39 AM


96

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

tele şi preţioasele sale veşminte şi de cel mic, hrisovelnicul, ce le da ocol mereu, alergând spre a-şi găsi cel mai potrivit unghi şi scriind întruna, deci, în loc să cadă chiar peste cei trei stânca ucigaşă, după ce mai înainte ar fi făcut praf acoperişul de sticlă al serei, şi să-i strivească exact ca pe nişte gândaci, aşa cum se vedeau ei de sus, ca nişte gândaci într-o mare de verdeaţă, ei bine, nu! ea scăpătă, devie infinitezimal şi se prăbuşi câţiva metri mai încolo, peste camera cu hărţi, făcând ca totul să explodeze, împrăştiindu-se într-o combinaţie de materii aiuritoare, amestecând de-a valma bucăţi de lemn cu hălci de carne însângerată, cu fragmente de picioare, de mâini sau de umeri cu oasele sidefii strălucind în lumina soarelui, cărţi legate în piele şi manuscrise tăvălite prin mucilagiul grămăjoarelor de creieri cruzi, aburind, suluri de pergament ce străpunseseră prin spate tigvele, ieşind apoi prin orbite, în faţă, cu ochiul abia mai atârnând de câteva fibre nervoase, apoi, metri întregi de maţe răvăşite, înşirate ca ghirlandele peste tot, unele ca nişte şerpi încă palpitând, altele plesnind precum nişte abcese din care ţâşneau tot felul de zemuri fetide şi scârne, amestecate cu resturi din piatra uriaşă ce căzuse ca un trăsnet peste camera hărţilor, dar şi a trădărilor şi care se făcuse zob, suflul său transformând totul în aşchii de lemn, ciozvârte de viaţă, sânge, crâmpeie de carne, movile de căpăţâni retezate, cioburi de sticlă, praf şi pulbere se chema asta, iar peste toate plutea, pe lângă un nor greu de praf, un vaier cumplit, o bolboroseală şi un gâlgâit continuu, dar, totuşi, nelămurit, parcă era un cor sau o litanie, dacă nu cumva cerşeala mizericordiei, căci nimeni nu mai era viu acolo, absolut nimeni, nici măcar carii din străvechile rafturi de lemn, nimic nu mai trăia după acel măcel ce avusese loc chiar în faţa celor trei, împăratul, postelnicul şi scribul, moartea coborâse ameţitor lângă ei, aproape de ei, dacă nu cumva chiar ei erau cei destinaţi să fie striviţi, dar nu! – se va fi gândit împăratul în acea clipă – iată că, totuşi, vrem-nu vrem, există o pedeapsă divină, o punere la punct a ordinii universale, acesta este, de fapt, destinul, pentru că, printr-o manevră ciudată, nu-mi dau seama unde s-a petrecut deviaţia, uneltitorii au fost ei înşişi ucişi, înainte ca el să ajungă în mijlocul lor şi, într-un moment de neatenţie, pe când, întorcându-se cu spatele, s-ar fi îndreptat spre una dintre hărţile atârnate de perete, să cadă străpuns de tăişul pumnalelor lor, în schimb, am avut dreptate – îşi va spune singur în gând postelnicul, dar continuând să clănţăne din dinţi, întins la pământ cum era, cu piciorul imobilizat sub o grindă retezată de răsuflarea exploziei – am amuşinat eu, slavă domnului, precum copoiul la vânătoarea împăratului, am simţit din vreme maşinăria acestei intrigi necurate şi drăcoase, urzeala asta parşivă la care am fost destul de dibaci ca să nu iau parte, cu toate că ştiu şi eu, aşa că iată-l acum, aici, lângă mine, viu şi nevătămat, pe bunul meu stăpân, veşnicul, nepieritorul, supremul, acela care, între noi fie vorba, tocmai pentru că l-am făcut nemuritor, ar cam fi cazul ca, zic eu, după nenorocirea asta de care l-am scăpat, să mă răsplătească în sfârşit şi pe mine, într-un fel, nu ştiu, nu vreau să mă pronunţ, dar stau să mă-ntreb şi eu, aşa, ca prostu’, sunt curios ce-o să facă el cu toate moşiile celor căsăpiţi aici, dar, ia stai aşa, dumnezeule! ce face nebunu’-ăsta mic?, aooleuu, stricatu’ naibii, deşucheatul, doamne, de unde-a scos blestematu’-ăla de jungher, nenorocitul?, sunt mai mult ca sigur că l-a avut ascuns

vr201256x.indd 96

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

97

sub pieptar, ticălosul, grijania mamii cui l-a făcut, am chibzuit eu dinainte că doseşte ceva şi mi se părea mie ciudat, avea aşa, o şiretenie vulpească, stai, mă! cum cutezi tu, mă, mişelule, să-l atingi pe împărat? stai! gărzi!...gărzi!...săriţi! îl omoară, îl omoară pe împărat, îl înjunghie ca pe un porc, săracu’, uită-te la el cum arată, i-a sărit direct la gâtlej...e cu neputinţă aşa ceva!...gărzi!...gărzi!, fiindcă nu mă pot ridica, mi-a-nţepenit rău de tot piciorul, dar parcă se aud deja armele zăngănind, sunt gărzile, aici! aici!...şi o să-l lege pe ucigaşu-ăsta, pe năpârca asta mică, în lanţuri o să-l ferece pe deşucheat, mai ales că, culmea! nici nu s-a mişcat de-aici, parc-a-nţepenit, nu ştiu, e nebun, vai, vai! cine şi-ar fi închipuit, cine?...şi încetează odată să scrii! nu mai scrie, că, de când te ştiu eu, numai asta faci, scrii întruna, gata!, lasă condeiul, că uite-acuşi vor veni gărzile şi te vor înlănţui, şarpe, nu te teme, Măria-Ta, în lanţuri o să-l ducă pe banditu’-ăsta la ocnă, iar până-n pragul nopţii, gâdele îl va descăpăţâna, dar numai stai, te rog mult de tot, în viaţă, aşa cum ai mai avut puterea să te rostogoleşti până aici, ca să mă priveşti fix în ochi, rămâi rogu-te în viaţă, aşteaptă şi uită-te la mine, chiar dacă-mi faci rău, te implor, nu muri, Măria-Ta, încă nu te duce, că, ia ascute-ţi auzul!...sigur, gata! aşa e, nenorocirea s-a isprăvit, s-au stins vaietele tuturor dregătorilor tăi ucişi – toţi au murit, Dumnezeule, toţi, astfel că, acuma-mi dau seama, eu sunt singurul din regat care a supravieţuit şi care, în plus, îşi păstrează funcţia – au fost, da, sigur că da, e adevărat că au fost pedepsiţi deoarece au uneltit împotriva ta, Măria-Ta, dar, îmi pare rău că de-abia acum îţi spun, în ceasul al doişpelea, nici aşa n-ar fi fost bine, căci, dacă ai fi intrat acolo, în camera aceea despărţită de uşi grele de lemn, la un moment dat, exact când te-ai fi întors cu spatele ca să arăţi pe harta atârnată pe un perete palma de pământ străin pe care-ai fi avut în intenţie să o cucereşti cu oştile tale (nu ştiu de ce n-ai observat că, în ultima vreme, erau din ce în ce mai nehotărâte!), o ţară, un pământ aflat hăăăt! departe, dincolo de deşertul de la miazăzi, ei bine, exact atunci s-ar fi abătut asupra ta, ca din senin, zeci de pumnale ascuţite şi te-ar fi omorât pe loc, fiindcă era imposibil ca tăişul unuia dintre ele să nu-ţi atingă organele vitale...dar, chiar dacă-i aud pe gardieni sosind, vai, ce mă doare sufletul – mai mult decât piciorul meu retezat de grinda căzută din tavanul de sticlă al Oranjeriei, ce-ţi trebuia oranjerie, Măria-Ta, asta e altă chestie pe care eu în ruptul capului nu pot să o înţeleg? – fiindcă acum îmi dau seama, şi sufletul din mine mă doare, că îţi era sortit să mori oricum, erai condamnat să te mistui sub răceala de cuţit, Măria-Ta, fie sub zecile de pumnale ale conjuraţilor, fie sub jungherul unicului fiu al tău – eu n-am cum să bag mâna-n foc, dar aşa se zvonea prin toate cotloanele împărăţiei...mmmă, n-auzi? ce ţi-am spus eu, încetează odată cu scrisul, gata, m-am săturat de când te văd scrijelind pergamentul mereu şi mereu! – dar măntreb, oare, ce s-ar fi întâmplat dacă atunci, la vânătoare, ţi-aş fi spus: De ajuns, Măria-Ta! Să purcedem înapoi în cetate, asta e, ghinion! n-ai vânat nimic, n-ai vânat, nu e nicio tragedie!, să mergem, dară, să ne înturnăm cu tot alaiul spre palatul domnesc, fiindcă – acuma vreau să-ţi încredinţez ceva ce-ar fi trebuit, de fapt, să fie o surpriză pentru Măria-Ta, însă, mă ştii doar, din cauza bunătăţii mele pe care o cunoşti de multă vreme, precum şi a dorinţei de a-ţi fi mereu alături în serviciul de

vr201256x.indd 97

6/15/2012 11:38:39 AM


98

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

devotament şi supuşenie, află că de bucurie şi fericire, nu mă pot abţine şi-ţi mărturisesc, Măria-Ta, că acolo, în sălile cele mari ale palatului, ne-aşteaptă Măria-Sa, Doamna, de dimpreună cu toate doamnele, duducile şi coconii de la Curte, cu boierii, dregătorii şi feţele bisericeşti, cu toţii aşezaţi la mesele cele mari şi bogate, întinse întru cinstirea logodnei fiului tău, socotit cel mai înzestrat şi mai priceput artist-caligraf al întregii împărăţii, unirea lui cu fiica mezină a marelui dragoman, un porumbel de copilă, de o frumuseţe cum se spune, răpitoare, despre care, totul se repetă, se spunea că la soare te puteai uita, dar la ea, ba, deci, Măria-Ta, trage tare de hăţurile calului tău murg, ca să se întoarcă dobitocul, pentru că ne grăbim şi lasă, Dumnezeule, săgeata acolo, la locul ei, în tolbă, te rog eu din suflet, n-o mai scoate ca s-o slobozeşti în sus, în ceruri, aşa degeaba, fără de niciun folos, fără de nicio ţintă, fără de niciun vânat...ce s-ar fi întâmplat?...oare ai fi auzit ce vorbesc eu cu Măria-Ta, acum când, iată, gărzile au sosit, iar nemernicu’-ăsta nu se mai opreşte din scris?... Gata, ajunge, doctore! Nu te mai osteni, am înţeles, nu se poate şi pace! Trece-l la rubrica transplant nereuşit...Deci, pune catgut în ac, coase la loc ce-ai tăiat, dar repede, că s-ar putea să nu mai ai vreme şi trebuie să tragi fermoarul la body-bag...Şi după aia, lasă-i pe forensici să-şi facă meseria. 2 august 2010 – 21 martie 2012

vr201256x.indd 98

6/15/2012 11:38:39 AM


proză de DAN STANCA

O profeŢie

C

e înseamnă să fii singur? N-am fost pregătit pentru așa ceva, dar într-o bună zi așa m-am trezit. După moartea părinților, viața mea a căpătat un caracter linear. Seara, după serviciu, mă retrăgeam acasă ca într-o chilie. Deasupra auzeam zgomotele făcute de o familie numeroasă. Nu-mi păsa de ei, nici lor de mine. De aceea, la sfârșit de săptămână trăgeau niște chefuri sălbatice de se zguduia lampa și scârțâia tavanul. Nu le-am dat însă niciodată satisfacția de-a mă vedea nervos. Probabil că atât ar fi așteptat. De la o vreme mă întreb cum ar arăta lumea fără scriitori. Întrebare puerilă poate asemănătoare acelora pe care și le pune un cititor al Apocalipsei dorind să afle cu precizie data când vor avea loc evenimentele descrise în carte. Dar imediat am înțeles că nu pot să răspund atâta vreme cât nu vin cu exemplul personal. Așa am luat hotărârea să nu mai scriu un rând. O după amiază întreagă am stat cu hârtia albă în față. M-am culcat sperând că și în ziua următoare voi reuși să mă abțin. Și așa a fost. Timp de o săptămână de zile nu am scris nimic, săptămâna s-a făcut lună, luna, trimestru. Telefoanele însă nu-mi dădeau pace. Parcă bănuiau stimabilii ce complot pun la cale. Răspundeam placid, indiferent. Încurajările alternau cu ironiile. Unii voiau să mă susțină, făcându-mi teoria impasului creator, absolut necesar. După ce-l depășești ești alt om, mai robust, mai inspirat, să râzi să te prăpădești, nu alta! Mă uitam la foaia de hârtie care era tot albă, ceea ce făcea să crească inima în mine. Din când în când mă încolțea și teama că la un moment dat nu o să mai rezist. Într-o noapte însă, m-am dat jos din pat, am aprins lumina și am privit îndelung acest peisaj imaculat, virginal, pe care nu călcase nimeni. Cine ar fi crezut? Cui i-ar fi dat prin minte una ca asta? Tocmai în clipa în care nu mai eram amenințați de nici un pericol, acesta a venit din partea unui bătrân pe care moartea îl tot căuta și nu-l găsea fiindcă șugubățul, în ciuda anilor, nu stătea deloc acasă și umbla teleleu prin țară. Dar faptele trebuie recapitulate. După decenii de mari frământări, omenirea a reușit să iasă din criza economică. De asemenea, tot după ani și ani de tratative și negocieri problema dezarmării a fost rezolvată. Puterile adverse au căzut de acord să-și desființeze simultan blocurile militare, să elimine armele de distrugere în masă, să le aducă în fața maselor populare, să le demonteze

vr201256x.indd 99

6/15/2012 11:38:39 AM


100

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

piesă cu piesă și, în timp ce acestea ovaționează, să le arunce într-un fel de cuptor numit de atunci cuptorul păcii, unde s-au topit până la ultima piuliță. Desigur procesul acesta a luat ceva timp. Megacuptorul a fost instalat pe un câmp din centrul Europei, loc intenționat ales pentru că de acolo altădată au pornit cele mai mari conflicte. Cât timp a durat topirea sinistrului arsenal oamenii s-au înfrățit, s-au iubit, au întemeiat familii, le-au desfăcut și le-au întemeiat din nou. Războiul constituia principala amenințare. Dacă nu va mai fi puteau să se bucure liniștiți de viață. Și, ca o consecință firească a acestui fapt, după ce operația dezarmării s-a încheiat în cele mai bune condiții, economia a luat un avânt senzațional. Se făceau investiții la scară uriașă în care erau antrenate toate statele și, grație acestor eforturi unite, progresul nu s-a lăsat așteptat. A crescut și producția agricolă, oamenii de știință erau din ce în ce mai inventivi, fabricile și uzinele se întreceau una pe alta, deși nu mai era vorba de fosta întrecere socialistă, ci de o simplă competitivitate neutră din punct de vedere ideologic. E cunoscut cazul acelui savant eminent care, depunând eforturi excepționale în studiul mineralogiei și botanicii, a realizat o performanță uluitoare, aceea de-a transforma un pustiu uriaș într-un câmp fertil, mănos, unde culturile creșteau mai repede decât în alte părți și dăruiau recolte bogate. La universitate domnia sa a ținut un curs de un an despre descoperirea făcută, potrivit căreia între mineral și vegetal ca și între anorganic și organic nu mai există granițe ca înainte. În final a declarat cu un optimism care i-a umplut de încântare pe ascultători. „Neîncrederea dumneavoastră mai poate persista o vreme, dar într-o bună zi toți veți înțelege că inteligența creatoare a omului nu cunoaște limite. Strămoșii noștri au suferit și au trăit în lipsuri deoarece nu au avut destulă inventivitate. Am ajuns în sfârșit în epoca în care pietrele pot fi transformate în pâini. Iată esența adevăratei Revoluții.” Ce aplauze, ce ovații, savantul a fost purtat pe brațe, numele i-a fost scandat, precum al marilor sportivi, iar după ce a murit memoria sa a fost periodic cinstită. De atunci, fertilizarea unui sol arid a devenit o problemă de competența unui simplu tehnician. Astfel nenumărate întinderi deșertice au ajuns în buna administrare a agronomilor care au tras de pe urma lor toate foloasele. A doua cucerire a geniului uman, cu însemnate consecințe în plan civilizațional, a reprezentat-o realizarea primului motor care funcționa fără carburant. Eventual se turna în el o carafă de apă, dar adaosul acesta nu era neapărat necesar. Se făcea mai mult de ochii lumii, pentru a-i liniști pe scepticii care nici în ceasul al doisprezecelea nu admiteau o asemenea realizare. Pe lângă inventivitate, de data aceasta cuvântul de ordine era voință. Savantul care a pus la punct performanța a cerut eliminarea din vocabular a cuvântului „imposibil”. Nimic nu e imposibil dacă omul vrea. Mașinile nou create nici nu mai puteau fi numite mașini, ci erau niște entități speciale, supramecanice și supraomenești, care evoluau în afara energiei. E adevărat, producția nu a fost extinsă, apărând mai întâi o serie limitată. Se credea pe de altă parte că timpul lor încă nu venise cu adevărat și de aceea nici nu era bine să precipite ceva ce încă nu se copsese de-a-ntregul, aceasta cu atât mai mult cu cât prima invenție care interesa agricultura ținea capul de afiș al vremurilor. Iar aici a avut loc un eveniment care prin

vr201256x.indd 100

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

101

spectaculozitatea sa a depășit fantezia autorilor, chiar și a acelora mai îndrăzneți. Dacă noile pâini erau mai gustoase decât cele vechi aceasta nu însemna că erau și mai hrănitoare. Cu alte cuvinte, oamenii de cât mâncau tot ar mai fi mâncat, așa încât ziarele de pretutindeni au vuit în momentul în care au fost nevoite să consemneze un fapt incredibil, acela al unui cetățean care, pesemne din cauza foamei, nu a mai stat pe gânduri și cu de la sine putere a luat o piatră de pe jos și a mușcat din ea. Miracol, în gura lui piatra s-a făcut pâine, iar senzația cetățeanului a fost aceea că astfel s-a săturat pentru toată viața. Acela a fost momentul cînd transformarea pietrelor în pâini a avut loc instantaneu. Stadiul anterior al stâncilor însămânțate fusese cu brio depășit. De atunci oricui îi era foame nu îi era greu să se aplece, să ia o piatră de pe jos, să se servească singur altfel spus, și apoi nimic mai lesne, să mănânce. Evident, performanța aceasta, de domeniul fantasticului, nu putea să întrunească o largă adeziune. Cu alte cuvinte, nu au fost puține vocile care s-au pronunțat împotriva unei asemenea magii, iar termenul acesta pe care mulți îl considerau uitat, s-a insinuat în limbaj cu deosebită perfidie. Dacă pietrele acestea nu ar proveni de pe pământ? Erau mai multe persoane strânse într-o piață a unuia dintre orașele de seamă ale planetei, iar întrebarea i-a neliniștit profund. Trăiau bine și erau siguri că viitorul lor și al copiilor lor este asigurat. Blocurile militare se desființaseră, ca și granițele dintre state, nivelul de trai crescuse până la un nivel de neconceput de fostele generații, infracțiunile se răriseră, atunci care era problema? Și cine formulase întrebarea? Eu am vorbit, a venit atunci răspunsul din partea unui bătrân scund, cocoșat și cu figura schimonosită. Purta o jiletcă de catifea, cu buzunare aplicate, mari, cu gaică la spate și roasă de molii, pantaloni bufanți și niște bocanci militari, înalți, cu șireturile destrămate, nepotriviți cu statura sa. În mână ținea un lemn ca un toiag, care probabil îi era de ajutor când mergea. Oamenii atunci au făcut ochii mari, nevenindu-le să creadă că-l au în fața ochilor. Așa cum se mirau, semănau cu un convoi de umbre înlănțuite, legănate de vânt. Și vremea se stricase aducând asupra pieții un pachet de nori cenușii. Bătrânul, oarecum satisfăcut de deruta în care-i antrenase, a luat o piatră de pe jos, dar nu ca să muște din ea, ci ca să descopere locul. I-a îndemnat să privească, așa că unii mai curioși din jur s-au înghesuit ca să vadă spre ce arăta bătrânul. Era acolo un semn ciudat, abia scrijelit, cum ei nu mai văzuseră până atunci. Știu că decepționez pe toată lumea. În special pe bunii mei colegi, o dulceață de oameni care de multe ori m-au acoperit de la program când eu spuneam că mă duc mai repede acasă fiindcă am de lucru. Pentru ei eram intelectualul, scriitorul hărăzit unor mari izbânzi, și care de aceea are nevoie de timp liber. Mai rar o asemenea înțelegere! Uneori le mai aruncam câte o vorbă de duh și ei căscau la mine ochii, reflectând apoi la ce le-am spus. Într-o zi, pe la amiază, când mai erau câteva ore până la plecare și plictiseala te putea împinge la cele mai nebunești gesturi, așa cum a făcut de exemplu un personaj celebru mușcând urechea guvernatorului, nu știu ce mi-a venit ca din senin, întrerupând o discuție despre indici economici și politici de

vr201256x.indd 101

6/15/2012 11:38:39 AM


102

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

investiție, să rostesc cu o voce răsunătoare: regnum coelerum violenza pate! Și apoi am continuat: Cum? Nu știți cine a spus asta? Marx, în Manifestul Partidului Comunist. Hodoronc tronc! Știam că autorul e Fericitul Augustin, dar voiam pur și simplu să-mi bat joc. Oamenii au rămas cu gura căscată. Pe perete era expus în întregime decretul 400, care cuprinde toate drepturile și obligațiile personalului angajat din întreprindere, ambianța, altfel spus, îmi mergea la inimă, puteam și să mă desfășor fără nici o jenă. Într-adevăr, acesta a fost singurul meu noroc în viață. Am nimerit la locul de muncă printre niște oameni buni să-i pui la rană. Ei au înțeles că una e treaba măruntă pe care o fac la serviciu și alta ființa mea secretă, hrănită cu lecturi bizare și complicate. De aceea trebuia să mă simt față de ei dator, să le arăt concret, prin fapte, că oblăduirea lor „dă roade”. Erau sărmanii siguri că într-o zi voi pleca din biroul lor și voi ajunge departe, la universitate, voi fi invitat la televiziune, voi da interviuri. Și eu ce-am făcut? Nu-i așa că i-am dezamăgit? Nu-i așa că nu sunt bun de nimic? Foaia de hârtie a rămas în continuare albă. Am rezistat tentației și nu am scris un cuvânt. Nu mai țin socoteala zilelor de când practic acest nobil exercițiu de abstinență. Nici băutor înrăit să fi fost și reușita nu ar fi fost mai mare. Dar nu timpul cantitativ contează, care oricum curge mult mai repede decât îl putem înregistra. Când ne e lumea mai dragă, ne și pomenim cu părul alb. Dar mai grav este când te trezești în viitor înainte ca acesta să se fi format. Teoria aceasta am prezentat-o tot într-o zi la birou, uimindu-mi din nou colegii. Vorbeam în neștire, ca un apucat, iar ei nefericiții erau numai ochi și urechi. Pricepeți, domnilor? mă umflam eu în pene. Nimic pe lumea asta nu vine din senin, ex nihilo, tot ce voi face e deja făcut, pricepeți? Existența cu majusculă înglobează tot, trecut, prezent, viitor, real și posibil. Dar tot atunci un băiat electrician care era înscris la seral la TCM și spera că va da odată Dumnezeu ziua când va ajunge și el inginer, mi-a pus o întrebare limită: Adică dacă știu că voi muri înseamnă că sunt deja mort? Intervenția lui curajoasă a înviorat încăperea aceea în care erau de toate, contabili, normatori, proiectanți. Mi-am luat inima în dinți și am vorbit foarte tare, ca un profet. Da, suntem toți morți, stimabililor. Vă convine? Dar știți ce e moartea? V-ați pus vreodată o asemenea întrebare? Dacă nu știți, vă spun eu acum. E viața trăită într-o cameră fără uși, fără ferestre, fără lumină, fără aer. E viața din care a dispărut orice speranță, nu mai aștepți nimic și, deși te dai cu capul de pereți, nu se întâmplă nimic. Clar? Și atunci cum trăim? a insistat băiatul. Trăim, paștele mă-sii, rezistăm ca niște vite închise în grajd. Când mi-am dat seama că am întrecut măsura, mi-am mușcat buzele, am tăcut și am fugit repede la locul meu unde am deschis mașina de calcul și am început la repezeală să fac adunări și înmulțiri. Toată lumea a vârât nasul în hârtii lucrând într-un ritm frenetic. Eram din cale afară de speriați și nu știam ce să mai facem ca să îndreptăm greșeala. Atât de absorbiți am fost de lucru încât nici nu ne-am dat seama că am depășit orele de program. Ajuns acasă, foaia de hârtie mi s-a părut mai albă, mai mare.

vr201256x.indd 102

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

103

Zi de vară. Toropitoare, nici un pic de vânt, pâclă fierbinte. Stăteam cu sticla de apă rece alături și din minut în minut întindeam mâna după ea, stânga, în timp ce dreapta completa devize. Din ziua respectivă, de când am avut ieșirea violentă, colegii parcă și-au cam uitat frumoasele maniere. Nu îmi mai arată aceeași bunăvoință și nu mă mai acoperă la program. Mă uitam la fiecare în parte și-i vedeam cum își ocupă vremea. Unul ascundea o revistă în dosul unor hârtii și citea de acolo, alții doi jucau țintar în aceleași condiții de camuflaj. Cu o seară înainte, citisem într-o carte de folclor sudamerican un fel de basm care mă pusese pe gânduri. Era acolo vorba despre o cetate uriașă în care locuiau preoți, cavaleri și meseriași, pe care îi apăsa același blestem. Nu puteau să închidă un ochi atâta vreme cât nu descopereau pe pământ o urmă. Adică pământul acela era atât de uscat încât oricât de tare ar fi călcat pe suprafața lui nu rămânea nimic? Ciudat... Doar pe asfalt, oricum ar călca, omul nu lasă urme. Numai că acolo, în cetate, în basm se presupune că drumurile nu erau asfaltate. Nedumerirea și deducțiile ulterioare nu mă satisfăceau. Alt tâlc trebuia să fie la mijloc. De fapt, uitasem ce spune basmul sau temându-mă că are alt sfârșit decât cel gândit de mine nu m-am mai atins de carte. Pesemne că era ceva în dezordine pe fața mea de vreme ce unul dintre colegi dori să mă scoată din reverie. – Nu ești atent? – La ce? – Am citit ceva într-un almanah de știință și tehnică. Ar trebuie să te intereseze. Se legănau toți încet ca o legiune de stafii, una mai deșănțată decât alta, nu-i mai recunoșteam, carnația se topise ca săpunul, scheletul își pierduse integritatea, reprezentau doar o suită de pete mișcătoare, țară a umbrelor... – Nu știm e e cu dumneata, mă mustră un coleg. Noi care am crezut căăă... Faptul că lungise ultimul cuvânt m-a deranjat. Ce era să-i spun? Că vine un moment în viață când, în loc să întinzi mâna după o carte, gest de băiat studios, le iei pe toate din bibliotecă și le arunci pe fereastră, rugându-le să se întoarcă de unde au venit fiindcă tu ca om ești mai presus de ele? – Mai citește odată, Nelule, fu îmboldit cel cu almanahul să reia lectura. Și apoi mi se adresă din nou, tot ca un fel de reproș: – Adică în lume se petrec lucruri importante, presa noastră face eforturi să fie la zi, noi participăm la acest proces de informare iar pe dumneata nu te privește, păi e frumos? Omul începu să citească: – Un grup de cercetători americani de la universitatea Princeton sunt pe cale de-a pune la punct un motor în stare să funcționeze fără carburant. Dacă se va breveta, invenția va revoluționa... – De necrezut, bombăni cel mai în vârstă din birou, cu un an doi până la pensie, tehnician modest, dar cu șase copii cum îi plăcea să se laude, fiindcă avea două fete care la rândul lor aveau câte doi băieței. Curată vrăjitorie! – Lasă, nea Nicule, sări altul energic, care se dădea în vânt după literatura ștințifico-fantastică. Nu te mai cruci atât! Și dacă o fi vrăjitorie ce are? Important e

vr201256x.indd 103

6/15/2012 11:38:39 AM


104

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

să ne ajute să trăim bine. Își freca palmele bucuros ca și cum s-ar fi aflat deja în posesia mașinuței minune, care circula cu rezervorul gol. Îl cunoșteam și pe el. Ajunsese economist de câțiva ani, făcuse facultatea la Seral iar cu ocazia CM de fotbal își instalase o antenă sofisticată cu care se lăuda că prinde absolut orice, bulgari, sârbi, unguri, turci... – Totuși, eu aș fi curios să văd tehnologia de fabricație, e imposibil... Cel de-al treilea care vorbise era un contabil meticulos, tipicar, expert în deconturi. Pentru el era o veritabilă operă de artă ca, întors din deplasări, să completeze conștiincios seria biletelor de tren, numărul tichetelor cu loc, suplimentul de viteză, nota ora plecării și ora sosirii, așa decont mai rar! Își scoase ochelarii și șterse lentilele cu o pielicică extrafină de capră. – Ce știi dumneata ce e posibil și ce e imposibil, îl persiflă cel dinainte. Eu când am pus antena pe casă am făcut asta fără ajutorul nici unui specialist, singur singurel. Important este că am vrut cu tot dinadinsul, voința, asta-i energia adevărată, nu petrolul sau atomul, dracu să le pieptene! Ce mai tura vura voiam nebunește să văd meciurile și uite că dorința s-a împlinit. Mai zi ceva! Ne închisese gura la toți. – Așa e, așa va fi! au aprobat toți entuziaști. – Bineînțeles, există și niște detalii tehnice, dar nu reprezintă un impediment, fiți sigur de asta! Și a început să râdă gros, nefiresc, exprimând o bucurie vulgară față de ceea ce părea să fie invenția secolului. Ca să mă apăr, m-am dus să spăl ceștile de cafea și să pun un nou ibric cu apă la fiert. Dar nici activitatea aceasta nu mă mulțumea. Cel mai bine era să plec. Nu știam însă că desolidarizarea mă va costa scump. În zilele care au urmat am colindat prin oraș ca să găsesc almanahul cu pricina. Căutare zadarnică. Fiindcă nu reținusem numărul, luna și anul apariției, am solicitat de la o bibliotecă toată colecția. Am luat fiecare revistă în parte sperând să dau peste articolul senzațional. Dar nicăieri nu scria despre un motor care ar putea funcționa fără carburant. Am fost tentat să le comunic rezultatul cercetării mele. M-am abținut. Nu avea rost deoarece în ultima vreme relațiile dintre ei și mine se deterioraseră vizibil. Au aflat că nu mai scriu, că fac un fel de grevă a tăcerii și nu mă iartă pentru aceasta. De ce oare? Le e frică? Se tem de o lume fără scriitori? Ce-o fi în mintea lor? Mă îngrozesc numai când încerc să-mi imaginez cum pot să scârțâie roțile care o pun în mișcare. De când nu mă mai bizui pe ei stau la birou opt ore și jumătate. Intru la ora șapte treizeci, iau creionul chimic legat cu sfoară de caiet și semnez condica. La ora șasesprezece punct plec spre casă. Nu mai cer nici o învoire, nu mai cerșesc nici un pic de înțelegere. Deoarece au mirosit că sunt o hahaleră care arde gazul și, răsfățat, se contemplă în cearceaful alb al foii de hârtie, nu mai sunt dispuși să-mi facă nici o concesie. Așa-mi trebuie! Mă tot gândesc la basmul acela sud american, cu o localizare imprecisă, ca tot ce se întâmplă în basme, dar din datele de acolo reieșea că povestea s-ar petrece pe undeva prin vreo căldare a Anzilor, o cetate

vr201256x.indd 104

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

105

eventual incașă, închisă din toate părțile de stânci roșcate și având deschiderea doar deasupra capului unde strălucește cerul de safir care nu se întunecă niciodată. Doar pe acolo, la mare înălțime zboară condorii cu aripi de câțiva metri, al căror penaj e pictat în culori aprinse și creează niște efecte vizuale fără pereche. Dar oamenii din cetate nu aveau timp să se uite în sus. Ei căutau pe pământ un semn cât de mic, o urmă, ceva care să-i dezlege de blestem. A trecut ceva vreme și am uitat de almanahul acela. Era într-o iarnă, în apropierea sărbătorilor, după amiază, când sprijinit de pervazul ferestrei (am șansa ca biroul meu să fie lipit de fereastră), am observat o scenă dezolantă. Un om chircit, îmbrăcat într-un palton rupt, fusese ridicat de jos și dus probabil spre o ambulanță care trăsese la capătul străzii. Ori i se făcuse rău, ori deja plecase pe lumea cealaltă. Doi bărbați, probabil trecători, îl observaseră și sunaseră la salvare. Colegul, cel cu antena, a venit lângă mine ca să vadă încotro privesc. Apoi a răsuflat parcă ușurat și a anunțat toată lumea din birou. – Ia uitați ce s-a întâmplat. S-a prăpădit amărâtul din colț. Și fiindcă eu nu înțelegeam despre ce e vorba mi-a oferit câteva explicații. – Nu l-ai observat până acum? E bătrânul ăla fără casă, care s-a lipit aici, de peretele fabricii, mai cerșea, îi dădeam de mâncare, într-o vreme i-am găsit culcuș într-o magazie, dar nu a vrut să stea acolo. Se lăuda că e veteran de război, că a luptat la Stalingrad și că dacă generalii îl ascultau pe el alta era soarta războiului. Nu mai judeca normal. Mergea toată ziua de la un capăt la altul al străzii și căuta ceva, el știa ce. Avea un băț cu care lovea mereu în trotuar de parcă ar fi bătut la ușă. Apoi ciulea urechile ca să vadă dacă primește vreun răspuns. Chicotea ușor și lua drumul de la capăt. Era și beteag de un picior, dar nu asta avea importanță. La cap avea necazul. Din fericire, nu a supărat pe nimeni niciodată, un vagabond inofensiv. Se pare că iarna asta afurisită i-a făcut de petrecanie. Dormea pe unde apuca. Ce viață, mai rea decât a unui câine! – Totuși, trebuia să-l ajutăm. – L-am adus aici, dar a fugit, ce să facem? – Cred că și dumneata o să ajungi într-o zi la fel, ha, ha! Vorbise contabilul meticulos și într-un târziu mi-am dat seama că la mine se referea. Era în privirea lui atâta dispreț încât am înghețat. Fiind pasiv, l-am întărâtat așa că nu a mai stat pe gânduri și, profitând de prilejul oferit de moartea acelui vagabond, s-a răstit cu o forță nebănuită. – Adică ce vrei să spui? Că nu l-am ajutat cât a trebuit? Ia uite unde stătea milostenia! Dumneata nici nu l-ai observat și ne acuzi pe noi de indiferență? Oho! Pun rămășag că nu mai rămâi aici nici o lună, marș afară, nu avem nevoie de chiulangii, să te înveți minte fiindcă ai profitat de bunătatea noastră! A tăcut și și-a vârât nasul în hârțoage. Să fi vrut să ripostez nu aș fi putut deoarece tocmai atunci a bătut cineva la ușă. Ne-am redresat, ne-am recompus figurile fiindcă nu era de dorit să intre vreo mărime a întreprinderii și să descopere ceartă în birou. Dar dacă ar fi fost vreun șef nu bătea la ușă și ar fi dat buzna. În cele din urmă, după

vr201256x.indd 105

6/15/2012 11:38:39 AM


106

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

ce jena a dispărut, cineva a spus tare: intră, tovarășe! Cea care și-a făcut apariția era o femeie oarecare, simplu îmbrăcată, fără vârstă. A salutat, dar nu știa ce să facă, sperând poate să fie pofită să ia loc. Nimeni însă nu se uita la ea. Până la urmă, tehnicianul aproape de pensionare, care se lăuda cu cele două fete și patru nepoței, a ridicat sprâncenele întrebător, ajutând-o să prindă curaj: – Vă rog să mă scuzați. – Ce vrei, femeie ? se înfipse în ea contabilul grobian. – Am să vă dau ceva, și scoase atunci de sub haină o bucată de lemn care putea fi orice, o scândură ruptă din peretele unei lăzi care transportă fructe și legume, dar mai degrabă părea a fi un picior de scaun. – Ce-i asta? ne-am mirat toți. – M-a rugat el să vă dau. – Care el? – El, bătrânul care a murit. – Dar ce treabă are el cu noi? – Mi-a spus că trebuie să ajungă nepărat la dumneavoastră. Mi-a spus că așa a fost bătut în închisoare, cu lemnul ăsta. Gardianul care l-a ologit i l-a făcut apoi cadou în bătaie de joc. – Ce chestie! Dar dumneata cine ești? De unde l-ai cunoscut? O luam la întrebări fiindcă și ea părea foarte neajutorată și ne plăcea s-o zgândărim ca pe un câine de pripas. Dar nu păru jenată de curiozitatea noastră. – L-am cunoscut așa pur și simplu, a început ea. Într-o dimineață m-am trezit cu sufletul negru. Supărată, mâhnită, e greu de spus. În orice caz simțeam că trebuie să schimb ceva neapărat în viață. Tot ceea ce acumulasem până atunci nu mai prezenta nici o importanță. Am înțeles că trebuie să aleg un drum care-i va șoca pe toți, așa că am renunțat la studii, la viața ordonată de până atunci, la tot. Am vrut să ajung o vagaboandă. Dar mai ales în vremuri ca ale noastre pretins civilizate, sfidarea nu e deloc agreată. Cu toate acestea, speram că se va întâmpla ceva neobișnuit. Și așa l-am întâlnit. El m-a învățat că numai după ce nu mai ai nimic, nici măcar un petec de cămașă cu care să te acoperi în fața călăilor, vei dobândi adevărata fericire. Și tot atunci te întrebi: cum am putut până acum să mă rabd așa? Oare nu mă nasc abia acum? Nu cumva până în clipa asta am fost mort? Doamne, ce vorbăreață mai era! – Ia stai, femeie, o luă la rost economistul. Ce vrei de fapt dumneata de la noi? – Nimic, se scuză ea și se retrase un pas. Îi respect dorința. Asta mi-a cerut, asta fac, vă dau bățul ăsta. Ascultați ce mi-a mai spus fiindcă, vă asigur, era un om foarte deștept. Dumnezeu știe tot ce se va întâmplă în lume, dar nu face nimic pentru a opri ceva. Lumea trebuie să-și cheltuiască și ultimul bănuț. Dacă te împotrivești ești sfâșiat de spițele roții care se învârtește din ce în ce mai repede. Dar mai știa că biruința poate fi de partea omului sărman... Ce a fost asta? Mi-am ridicat fața dintre hârtii și i-am văzut pe toți amețiți, buimaci. Dormisem, visasem? Ferestrele fuseseră aproape smulse din țâțâni iar perde-

vr201256x.indd 106

6/15/2012 11:38:39 AM


proză

107

lele se umflaseră de vânt. Afară ploua torențial. Soarele strălucea iar florile de apă păreau că se prefiră ca niște metanii pe razele de lumină deschise în evantai. Vremea nu a venit ca să înțelegeți ce ați făcut, dar numai voi l-ați omorât. Cuvintele s-au risipit în mintea mea ca niște schije rezultate din explozia unei grenade. Deasupra s-a înălțat atunci bolta unei nopți înstelate iar pâlpâirile erau tot atâția germeni care încet se coceau. Privindu-i le facilitam coacerea. Așa cum aș merge pe un drum și aș aduna lacrimile căzute din ochii aceluia care a plâns pentru noi, așa și stelele sunt urme ale Domnului călător. Iarăși cuvinte care se pulverizau precum Calea Lactee. În birou lumea era într-o agitație fără precedent. Se mișcau în toate direcțiile, se loveau când de un perete, când de altul, s-au năpustit apoi asupra ușii de a cărei clanță au tras cât au putut până când au rămas cu ea în mână. – Ce-a fost asta? Cine a mai văzut așa o ploaie în plină iarnă? În zăpăceala aceea necunoscuta dispăruse. Dar nici nu i-am băgat de seamă plecarea. Pe jos rămăsese însă piciorul rupt de scaun pe care ni-l adusese. Economistul și-a pierdut atunci răbdarea și a început să urle: – Să vină femeia de serviciu, nu mai face nimeni curat aici? Țipetele sale ne-au înspăimântat. Se înroșise tot la față și era la un pas de congestie. Luase lemnul și voia cu tot dinadinsul să-l rupă. A început să lovească la întâmplare, spărgând și două ghivece cu mușcate aduse de cu ani în urmă de colegele noastre care voiau să-și facă locul de muncă mai agreabil. – Potolește-te, interveni tehnicianul în vârstă și cu greutate îl așeză pe unul din scaunele doborâte. Omul tremura, avea privirea răvășită și trebuia chiar imobilizat pentru a nu-și exprima mai departe crizele de violență. Deși era vechi în întreprindere, nimeni nu-l văzuse într-un asemenea hal. Treptat și-a revenit și privirea lui a căpătat o nuanță rece și sticloasă. De fapt pe toți ne luase cu frig. Lumina slăbise. Aveam senzația că încet cobor undeva sub pământ, la mare adâncime, iar în jur se instalează o liniște mortuară. Încăperea devenise foarte largă, ca un loc de adunare sau chiar ca o piață publică. De o parte și de alta se puteau observa șiruri de birouri lăcuite. Pe mese se aflau dosare capsate ale căror hârtii erau răsfoite de mîini invizibile. Frigul de la un minut la altul devenea tot mai pătrunzător. Lumina scăzuse într-atât încât nu zăream mai nimic decât un cortegiu de umbre care se legănau încet, ca bătute de vânt. Fiindcă știam că nu mă ascultă nimeni am început să vorbesc: – Nu vă interesează de ce nu am mai scris un rând? Ca să mă înțelegeți ar trebui să vă închipuiți cum arată o țară blestemată. Acolo oamenii nu-și mai găsesc liniștea și inventează în neștire sperând că astfel vor găsi răspuns la ce-i frământă. Dar pe măsură ce invențiile lor sunt tot mai spectaculoase, și pustiul din suflet se adâncește. Le-a ieșit până și transformarea pâinilor în pietre, dar nici aceasta nu i-a ajutat. Printre ei se rătăcise un domn, poate era chiar domnul țării înainte de blestem. Gonit de pe tron, el alesese să meargă fără întrerupere sperând să facă ceva pentru foștii lui supuși care nu-l mai recunoșteau. Văzându-le obiceiul de-a lua pietre de pe jos, i-a imitat, doar că între palmele lui piatra nu s-a mai transformat într-o bucată de pâine, ci a început să strălucească, făcându-se străvezie ca sticla. În scurt timp și-a pierdut

vr201256x.indd 107

6/15/2012 11:38:40 aM


108

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

starea solidă, a devenit lichidă și s-a văzut că e o lacrimă. Așa s-a gândit domnul că poate salva țara. Dacă pietrele redeveneau lacrimi, vântul bocet iar lumina privire lină, atunci toate se întorceau pe drumul cel bun. Dar pe locul de unde ridicase piatra rămăsese ceva încrustat. Vorbeam de unul singur până ce mi-am dat seama că nu mai e nimeni în birou. M-am uitat la ceas și am văzut că programul se încheiase. – Stați, așteptați-mă! I-am ajuns din urmă. Niciodată nu avusesem mai multă nevoie să fiu împreună cu ei. În stația de autobuz era mare îmbulzeală. Cine putea să pună piciorul pe scară era om fericit. Altfel mai avea de așteptat și nu era șansă ca la următorul transport aglomerația să scadă. În dreapta se zărea un pâlc de blocuri gălbui, de patru etaje, date de curând în folosință. Dincolo de ele începeau câmpurile noroioase, împestrițate cu petece de zăpadă înghețată. Un drum de țară șerpuia cu bucle largi, conducând spre șoseaua principală. Era folosit de locatarii care voiau să scurteze distanța care-i separa de capătul liniei de autobuz. – Dar de ce nu mai vine mașina? Strigătul unei femei străpunse atmosfera placidă. Într-adevăr, la capăt nu era nici un autobuz și chiar și datele peisajului suferiseră o schimbare importantă. Câmpurile invadaseră zona asfaltată și erau toate roșietice, un roșu uscat, viu, care nu avea nici o legătură cu perioada aceea a anului. Creșteau ierburi înalte, verzi, aspre, sârmoase la pipăit, care foșneau a furtună. Oamenii nu mai recunoșteau nimic din împrejurimile cu care erau familiarizați. Au început să țipe atunci cerând ajutor, dar de unde să vină dacă pustietatea cotropea de peste tot? Soarele tot roșcat, lunguieț, părea supt de o gură a pământului. Văzând că nu primesc răspuns au luat-o pe jos, sperând să ajungă undeva. Drumul nu mai era acoperit de țărână, ci de un pietriș alb, sfărâmicios. – Mi-e foame, țipă o femeie, poate aceeași, iar țipătul se amplifică, preluat de alții Convoiul se opri. Tremuram toți și parcă ne și înmulțiserăm, caravană neajutorată de călători obosiți, sfârșiți de lungimea drumului. Priviri împăienjenite, cețoase, rătăceau zadarnic pe arcul zării. Și atunci femeia flămândă nu a mai avut răbdare, a îngenuncheat, a luat o piatră și a mușcat fără să-i pese că-și poate rupe dinții. Ceea ce s-a și întâmplat. Cu toate acestea, continua să muște, fără să-i pese de durere și de valul de sânge care o podidise. Dantura era distrusă. Exemplul ei nu i-a putut speria pe ceilalți care au repetat greșeala. Au îngenuncheat toți, femei și bărbați, și cu lăcomie s-au repezit asupra pietrelor de pe drum. Și lor li s-au rupt dinții pe care i-au scuipat râzând prostește. Dacă ar fi fost bătuți nu ar fi arătat mai rău. Mergeau de-a bușilea și pobabil tot sperau să găsească piatra care să se transforme în pâine și să le astâmpere foamea. M-am gândit să fac și eu același lucru. Din tot biroul aveam dinții cei mai stricați și, cum se spune, ori cu ei, ori fără ei. În mână, inexplicabil, țineam piciorul de scaun pe care-l adusese necunoscuta. Poate așa fusese bătut și vagabondul acela bătrân. Călăul dăduse în el ca să-i scoată gărgăunii din cap. Mă, nenorociților, noi vrem să facem o societate dreaptă, lipsită de exploatare, ne-am săturat de boieri și

vr201256x.indd 108

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

109

filosofi, de trântori și paraziți, clar? Și încă un pumn, încă o bâtă de prun peste botul celui care nu înțelege. Poate torționarul, în sinea sa, se temea de ziua când pietrele s-ar putea transforma în pâini sau motoarele tuturor mașinilor din lume ar funcționa fără combustibil. Se temea al dracului de rău și de aceea lovea din ce în ce mai tare, de aceea învârtea cu nădejde roata ale cărei spițe tăiau în carne vie... Dar cel bătut cum scapă? Ce spusese frumoasa necunoscută? Ca o gâză trebuie să fim, nimic mai mult, și atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, fugim de sub nasul căpcăunului. În clipa aceea tot drumul s-a preschimbat într-un râu spumegând de cristale. Aveam senzația că merg foarte repede, fără să mai ating pământul. Pietrele de dedesubt ardeau, strălucirea le învăpăia, se dezmorțeau și înviau, lăsând ca lumina să se reverse din corpul lor. Era o cale a lacrimilor, a robilor, a tuturor lacrimilor plânse, uscate apoi și împietrite, dar niciodată ca atunci nu se înșiruiseră de-a lungul unui singur drum cald și unduitor. Pământul devenise un ocean viu. Pluteam către o insulă ieșind ca o colină din frământarea apelor. În mijloc se înălța un arbore cu o coroană bogată, încărcat de fructe aurii, mere sau portocale. Nu se însera, lumina continua să împrospăteze cerul și făcea din univers o sărbătoare fără sfârșit. Acolo sub pom puteam sta oricât fiindcă timp nu mai era. Trecut, prezent și viitor se contopiseră, simultaneitate perfectă și imobilitate fericită. Lemnul însă, ca și femeia care-l adusese, dispăruse. Și atunci, privind de jos în sus coroana arborelui, am înțeles că mă trăsese spre acel loc deoarece se întorsese acolo de unde cine știe, în ce ev străvechi, creangă oropsită, fusese rupt. Fructele semănau, într-adevăr, cu niște mere sau portocale din lumea noastră, doar că erau nespus de galbene și străvezii. Am atins unul dintre ele, am vrut să-l duc la gură și să mușc, dar o răcoare coborâtă din bolta cerului ca o învăluire ușoară sau liniștea venită din altă lume m-a făcut să mă opresc. În pomul acela nu creșteau fructe, ci stele. Cine ar fi crezut? Cui i-ar fi trecut prin minte că o civilizație dezvoltată până pe culmi nevisate de strămoși, care realizase cea mai mare minune a veacurilor, aceea de-a nu mai depinde de sursele de energie, poate să sucombe? Cum? Dar așa a fost, și aceasta nu fiindcă ar fi fost atacată din spațiu de o altă civilizație și mai avansată, – mai mult decât obținuse civilizația noastră nu se putea! -, ci din cauza unui bătrân veteran de război care nu s-a dat bătut și tenace și-a dedicat toată viața descoperirii unui vestigiu, ultima lacrimă plânsă de ultimul înger înainte de-a se ridica la cer. Așa făcuseră îngerii urmând modelul Domnului Hristos. Dacă așa le era și lor scris să părăsească pământul, dacă legea roții criminale nu putea fi schimbată, atunci înainte de plecare să le lase oamenilor, celor mai sărmani, lacrimile lor, care să le slujească tot drept model și să plângă necontenit ca să-și ușureze sufletul. Dar cu timpul lacrimile vor împietri și generațiilor de mai târziu le va veni din ce în ce mai greu să le recunoască. Bătrînul veteran de război, care se lăudase că, dacă generalii nemți, români și italieni l-ar fi ascultat la Stalingrad, soarta războiului ar fi fost alta, s-a încăpățânat și a vrut să descopere ceea ce părea imposibil. Încet, renunțând la tot ce avea, a ajuns

vr201256x.indd 109

6/15/2012 11:38:40 aM


110

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

în starea când nimic nu mai putea să stea în calea dorinței sale. Renunțase la tot, pierduse tot, nu mai avea nimic, atunci de ce să nu primească ce dorea? Că doar nu cerea mult? Atât, o lacrimă, ultima a cărei crustă sub care stătea ferecată mai putea plesni. Celelalte plânse mai de demult erau strașnic zăvorâte și nu mai puteau fi scoase la lumină, dar aceasta, ultima, care cursese din ochii acelui îngeraș la care se roagă până și copiii, mai putea fi salvată. Crezuse în salvarea lacrimii care era totuna cu salvarea lumii. După ce apele se așezară în matca lor iar cerurile se despărțiră din nou de uscat, noii oameni au văzut pe pământul abia născut un șir de semne ca niște urme. Le-a luat multă vreme până le-au învățat. Aceasta este, cel puțin după tradiții foarte vechi, povestea nașterii alfabetului.

vr201256x.indd 110

6/15/2012 11:38:40 aM


proză de Radu Ulmeanu

Siberiile fiecăruia (Fragment de roman)

S

ticla de rom, a treia deja, se golea încetul cu încetul, pe neobservate, cu atât mai mult cu cât nimeni nu avea ochi pentru ea decât în momentul când setea îi ghida din nou spre orificiul destupat din care licoarea dătătoare nu de viaţă ci tot mai mult de un fel de disperare atavică se scurgea în ei, pahar după pahar, al bucuriei la început, apoi al amărăciunii, ce fel de amărăciune nu s-ar fi putut spune, neexistând unul măcar să fie dispus să taie firul în patru, să analizeze ceea ce nu era de analizat, doar de vorbit aşa, în prostie, până la capătul nopţii, dacă noaptea aceea putea să aibă vreunul. Începuseră după-amiaza destul de devreme, nu imediat după terminarea orelor, ceva mai târziu, după ce sosiră invitaţii din Valea Neagră, Emil cu cele două fete, Olga şi prietena ei zisă Colonelu, împreună cu care încropise deja un fel de familie, un grup destul de bine sudat pentru a defila prin vidul propriilor vieţi având un zâmbet cam strâmb pe buze, deşi nu tocmai lipsit de o veselie gregară scuipată în ochii lumii, scuipată sau prost ascunsă, cine să mai ştie. Îi invitase pentru aniversarea zilei lui de naştere şi obţinuse aprobarea directorului să o facă în incinta şcolii şi acceptul mai mult decât amabil al lui Cionteleu pentru ca totul să se desfăşoare chiar în sala care-i servea lui însuşi drept locuinţă, sală în care întrunea o mulţime de funcţii, fiindu-i în acelaşi timp dormitorul, magazia de alimente, bucătăria, toaleta – respectiv sala de baie – şi magazia de lemne, toate una în alta sau una peste alta, după cum te uitai, dintr-o parte sau alta a încăperii. Îl admirase chiar, în aşteptarea musafirilor, pentru dexteritatea cu care crăpa sau tăia lemnele pentru foc, parcă toată viaţa lui se îndeletnicise doar cu această meserie atingând culmile perfecţiunii când executa operaţii mai dificile. Erau în toiul iernii, spre sfârşitul lui ianuarie, cu o zăpadă nu cât gardul dar considerabilă, acoperind ceea ce era de acoperit din mizeriile lumii, aceleaşi aici şi acolo, doar cu unele deosebiri de nuanţă. Anotimpul rece, cu tot albul lui, se instalase treptat, cufundându-l când în singurătate, când în tovărăşia, măcar la sfârşit de săptămână, a amicilor lui din satul de peste deal. Se întâlnea regulat cel puţin cu Olga, care venea uneori şi la mijloc de săptămână să-şi petreacă noaptea cu el, în pofida privirilor piezişe ale gazdei, aşteptările ei părând să fi fost de cu totul altă natură. De la a doua întâlnire se cunoscuseră biblic într-o cameră de hotel din Huedin şi, fără vorbe mari, închegaseră o legătură suficient de strânsă şi de plăcută pentru a căuta să o permanentizeze pe cât se putea. Astfel că fata venea, când îşi lua inima în dinţi, fie

vr201256x.indd 111

6/15/2012 11:38:40 aM


112

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

cu autobuzul, fie cu maşini de ocazie, în general camioane transportând cherestea, coborând pe la 3 sau 4 după-amiaza în dreptul şcolii, de unde mai făcea pe jos un kilometru până la el. În zilele când miracolul venirii ei nu se producea, stătea singur să-şi roadă unghiile ocolind, pe cât era rezonabil, amabilităţile gazdei şi nerăspunzând decât solicitărilor de sprijin la alcătuirea sau ducerea la bun sfârşit a temelor de casă ale copilului, destul de dezgheţat pentru a nu avea nevoie neapărat de un asemenea ajutor. În rest, simţea năruindu-se peste el tone de singurătate, odată cu amintirea vremurilor bune, pierdute. Îşi trecea timpul scriindu-şi planurile de lecţii pentru a doua zi sau citind din cărţile pe care şi le adusese de-acasă ca un blindaj tocmai împotriva unei asemenea solitudini, în fapt nu tocmai eficient. Seara pornea într-o ultimă descindere la closetul de lemn din curte, pe malul râului, dacă voia neapărat să facă cei douăzeci sau treizeci de paşi până acolo şi, când era timp frumos, îi făcea cu plăcere, scăldat de stelele vii, strălucind deasupra, atât de apropiate şi mari încât avea impresia că ar fi suficient să întindă braţul pentru a le atinge. Câteva nopţi la rând, doar pentru a avea un suflet alături, momi pisica gazdelor să rămână peste noapte în camera lui, dormindu-i la picioare; asta doar până când i se uşură de conţinutul intestinelor pe plapumă, după o masă pisicească mai copioasă. Când venea Olga, totul se lumina, nu că n-ar mai fi simţit singurătatea şi depărtarea de lume, dar era acum o singurătate şi o depărtare în doi, mai uşor de suportat. La lumina becului chior îi admira trupul gol aplecat deasupra ligheanului în care se spăla, cu pielea aburindu-i, la fel cum aburea râul în dimineţile geroase, de parcă apa lui vălurită spumegând deasupra bolovanilor de pe fundul albiei ar fi fost într-adevăr nu caldă, ci de-a dreptul fierbinte. Alteori mergea el însuşi la Valea Neagră şi, vrând nevrând, se lăsa găzduit, omenit din toate punctele de vedere, împreună cu Emil, la cele două fete, care ocupau împreună o cameră nu foarte deosebită de-a lui, de la Baia de Aur. Emil făcea rost de băutură şi stăteau la taclale vreme îndelungată, vorbind despre fotbal, domeniu în care amicul era un expert, sau amintindu-şi de studenţia la Cluj, oraş nenapocalizat încă pe-atunci, geniul carpatin mai având de aşteptat puţin până să-şi dea duhul Gheorghiu-Dej, pentru a-i face loc la putere. Stingeau apoi lumina şi se culcau binişor ameţiţi, fiecare cu perechea lui în câte unul din cele două paturi cu care era dotată camera, abia mai prinzând câteva ore de somn, după care el pleca la şosea în aşteptarea unei maşini de ocazie cu care să facă cei şapte kilometri până la Baia lui cea de Aur, unde orele la clasă nu se făceau singure, chiar şi cu el de faţă, cu participarea lui somnoroasă, fiind un adevărat chin să treacă pentru ca abia dupăamiaza să apuce să se odihnească. Se împăca acum destul de bine şi cu directorul, în general mulţumit de prestaţia lui la catedră, dar şi cu Cionteleu care, dincolo de micile sarcasme, aprecia totuşi posibilitatea de-a schimba câteva cuvinte mai dezgheţate cu un individ ce, dincolo de caracterul dubios peste poate al venirii sale aici, îi oferea posibilitatea de a perora pe teme năstruşnice şi pretenţioase şi-n faţa altor obiecte decât oglinda, cuierul sau propria masă de lucru, nu îndeajuns de receptive la sclipirile unui asemenea intelect. Lucrurile începuseră promiţător, cu o gustare rece dintr-un pachet primit de-acasă

vr201256x.indd 112

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

113

de Olga, la care, ca gazdă bună ce se pretindea, mai adăugă şi Cionteleu vestigiile rămase din purcelul sacrificat de părinţii lui dintr-un sat aflat la 20 de kilometri, din care tocmai îşi adusese la şcoală, în urma ultimei vizite. De băutură se îngrijise tot Olga, cumpărând de la bufetul sătesc cinci sticle de rom, băutura cea mai ieftină de pe piaţă, tocmai potrivită cu buzunarele lor pe atunci, trebuind să le ajungă pentru o noapte întreagă, după cum socotise sărbătoritul. Luase de la bun început parte la festin însuşi directorul, atras, holtei cum se afla, ca şi Cionteleu de altfel, de prezenţele feminine pe care le anunţase din start, pentru impresie. Fetele erau plăcute, cu aerul lor modest şi cuminte, dar şi arătoase, pe cât se putea. Colonelu, o fată roşcată şi destul de blajină, în ciuda poreclei, se rujase ceva mai strident decât în mod obişnuit, acesta fiindu-i singurul mijloc la îndemână pentru a se împodobi cu o asemenea ocazie. De Olga nu-şi mai amintea deloc cum se prezentase, acum, la distanţă de câteva zeci de ani. Tocmai aflase însă, cu câteva zile înainte de sărbătoare, că rămăsese însărcinată, şi asta se întâmplase chiar de la primul lor sejur la hotelul din Huedin. Lucru ce-l enervase, îl şocase mai bine zis, văzându-se pus în situaţia sau măcar în perspectiva situaţiei de tătic, mai mult decât ameninţătoare, sumbră, având în vedere nu numai starea lor de atunci, dar şi caracterul de nedorit al unui asemenea eveniment, dat fiind că nu avea nicio intenţie de a-şi pune pirostriile, planurile lui vizând o rămânere pe aceste coclauri cel mult până la sfârşitul anului şcolar respectiv, după care să-şi ia din nou lumea în cap, ca să-şi caute vreun rost în Cluj sau în capitală, la vreo revistă sau chiar făcând foame aşa cum făcuse pe tot parcursul studenţiei sale, câtă fusese, până la găsirea vreunui rost. Era în corespondenţă asiduă cu şeful unei reviste literare din Bucureşti care îl declarase răspicat „un poet remarcabil” şi-i publicase o serie de poezii, rămase însă fără ecouri în presa literară care nu se hazarda să comenteze un personaj necunoscut cum era el, chiar dacă ar fi publicat ceva dincolo de genial, pentru aşa ceva fiind imperios necesare adevărate campanii pe care nu avea cine să le pornească, fiind vorba de un amărât fără nicio poziţie, nicio susţinere pe nicăieri. Conştient că pentru aşa ceva trebuia să ia el însuşi taurul de coarne prezentându-se în persoană în arenele bătăliilor literare pentru a face impresie, aşa cum procedau alţii, prin gesturi cât de cât insolite, ori măgulind pe unul sau altul dintre oamenii influenţi, aştepta momentul unei iluminări interioare care să-l facă întrucâtva capabil de asemenea acte. Totul se năruia acum în această nouă postură, ceea ce îl făcuse în zilele din urmă să dea iama prin sticlele pe fundul cărora mai rămăsese ceva de băut, pe la el pe-acasă. Chiar şi acum, la această aniversară, începuse cu câteva guri imediat după ce îşi luase micul dejun în bucătăria rece a gazdei, continuase apoi după masa de prânz aşa încât era deja montat la începutul chefului propriu-zis, în încăperea nu destul de încăpătoare a noului amic Cionteleu, care perora de la înălţimea posturii sale de amfitrion vizibil şi generos ocrotitoare pentru toţi cei de faţă şi în special pentru el, devenit un adevărat copil de suflet, ceea ce-l deranjă chiar mai mult decât se aşteptase. Tot ce aflase până acum despre el, fie de pe la şcoală, fie de la gazdă, nu avea nimic încântător, dimpotrivă. Era dintr-o familie de moţi cu mulţi copii, purtând

vr201256x.indd 113

6/15/2012 11:38:40 aM


114

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

răspunderea pentru toţi ceilalţi, cel puţin una morală, ca frate mai mare, fiind şi cel mai şcolit, căci răspunderea materială le revenea părinţilor care, aşa cum se întâmplă la ţară, îşi concentrează întreaga ambiţie şi preocupare asupra primului venit, în linie bărbătească, făcând pentru el toate sacrificiile posibile în scopul de a-l vedea ajuns învăţat şi domn, la rigoare „tovarăş”, cu înaltă poziţie socială şi, de ce nu, politică. Ceilalţi copii sunt meniţi mai puţin şcolarizării, cât muncilor de pe-acasă în principal, pe care o fac doar în limita strictului necesar sau obligatoriu. Al doilea copil în ordinea venirii pe lume era Irina, o fată frumoasă cu un an mai tânără decât Petru, pe care o măritaseră cât de repede se putuse, după un ţapinar. Urma încă o fată măritată, Letiţia, parcă şi mai frumoasă ca prima, aceasta însă cam scrântită la cap. Măritată cu un învăţător din sat, chiar din familia lui Liviu Pop, directorul său de aici din Baia de Aur, frate sau văr (auzise ambele variante), îşi omorâse noul născut pretinzând că auzise „porunci divine”, după care fusese internată la un ospiciu, de unde, nu se ştie din ce motive, i s-a făcut vânt la puşcărie, considerându-se a fi totuşi sănătoasă şi cu discernământul faptelor proprii. Mai urmau câţiva copii, unul la liceu prin Huedin, alţii pe la diverse şcoli generale din satul respectiv sau cele apropiate, pentru cei mai mari. Petru însuşi era un tip ciudat, extrem de meticulos în îndeplinirea sarcinilor profesionale sau a acelora asumate pe linie de partid. O destul de reuşită figură de bărbat, ca aspect, o faţă de arian, îşi spusese văzându-l prima dată, iar comportamentul arogant, superior în faţa colegilor profesori şi învăţători îi dădeau chiar un aer nazist, i se păru, aşteptându-se din moment în moment să-i apară în faţă îmbrăcat în uniformă militară SS, aşa cum văzuse prin filme şi plesnind dintr-o imaginară cravaşă. Era preocupat în mod excesiv de bunul mers al lucrurilor în şcoală, interesându-se de cel mai mic amănunt şi băgându-şi mereu nasul în treburile directorului, care însă considera firească o asemenea atitudine şi lua toate deciziile în consens cu acest secretar de partid ce afişa în momentele cruciale o mină tragică, de parcă se sacrifica pe altarul intereselor şcolii. Mergea aproape săptămânal la şedinţe de partid la Cluj (sau, cel puţin, aşa zicea) şi îi reunea apoi pe membrii de partid din corpul didactic, doar vreo doi în plus faţă de el însuşi şi de director, iar el se amuza gândindu-se cum le freacă ridichea timp de două, trei ore. Conţinutul şedinţelor nu le era dezvăluit muritorilor de rând şi încerca inutil să-şi imagineze ce secrete de stat îşi puteau împărtăşi în lungul interval orar cei trei sau patru participanţi, ieşind mereu încruntaţi şi ţepeni precum castraveţii muraţi din borcan, cu nişte mutre acre şi importante. Îşi dădea seama că toată bătaia de joc i se datora exclusiv lui Cionteleu, cu toate că nimeni nu se arătase vreodată nemulţumit, excedat de aerele lui şi de mania de a-i sechestra, în mod evident fără vreun rost, irosindu-le timpul pe care puteau să-l petreacă cu mult mai mult folos în orice altă împrejurare. Acum, cu ocazia chefului de aniversare a mai tânărului şi noului coleg, îşi abandonase măcar parţial aerul autoritar de superioritate, cu toate că nu reuşea să se destindă deloc iar privirea îi aluneca grăbită peste chipurile celor două fete, Olga şi Colonelu, de parcă era călugăr şi n-a avea voie să se desfete cu asemenea amăgiri ale unei lumi la care nu putea şi chiar nu se cuvenea să aibă acces, atenţia fixându-i-se

vr201256x.indd 114

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

115

asupra bărbaţilor cu precădere, cu care şi discuta mai mult, privilegiindu-l chiar pe sărbătorit, pe care-l îmbia mereu să se mai servească din gustările de porc afumat destul de proaspete încă, slănină, cârnaţi, pe când el îi umplea paharul din sticla de rom părându-i-se mereu că mai e de adăugat ceva la lichidul ce nu dispărea niciodată cu totul. Exista şi un aparat de radio cu tranzistori ce hârâia nişte piese de muzică uşoară după ce emisiunea de muzică populară se terminase, melodii italiene sau altele româneşti, Dan Spătaru fiind la mare cinste şi la un moment dat Adamo cu eternul Tombe la neige al său, în deplină concordanţă acum cu atmosfera de-afară, căci într-adevăr începuse să ningă, nu şi cu cea dinăuntru, deloc tristă şi dezolantă, având în vedere că iubitele erau de faţă, cel puţin pentru cei doi musafiri, dintre care unul era din ce în ce mai vesel, mai animat şi animându-i pe ceilalţi, pe fete în special, căci Emil se îngrijea singur de buna dispoziţie turnându-şi mereu şi golindu-şi paharul, pe când în privinţa localnicilor orice efort părea sortit eşecului, păstrând fiecare o cumpătată, politicoasă rezervă. – Hai să dansăm, propuse Emil la un moment dat şi o prinse de mână pe coloneleasă trăgând-o spre mijlocul încăperii unde începură să se legene în ritmul muzicii. Liviu se ridică şi se înclină în faţa Olgăi invitând-o la rândul lui şi el rămase singur să se întreţină cu Cionteleu, insensibil atât la graţiile feminine din preajmă cât şi la deliciile armonice care se revărsau din difuzorul aparatului său. – Şi zici că treci pe 23 de ani? se interesă secretarul de partid privindu-l cu un respect doar uşor amuzat de data asta şi deloc ironic, cum s-ar fi aşteptat de la el. – Da, şi cu ocazia asta mi-am găsit şi un firişor de păr cărunt, îi răspunse, omiţând totuşi să precizeze că Olga fusese cea care-i atrăsese atenţia asupra calamităţii, descoperire care îi produsese un mic şoc, departe de a trece cu uşurinţă peste un fapt atât de lipsit de importanţă. Pentru el însă părul cărunt avea un atribut de sfinţenie, pornind de la abundentele fire de acest fel din dotarea tatălui său şi imacularea totală a tatălui acestuia, bunicul pe linie paternă de care tocmai aflase că e în pragul sfârşitului, zăcând de câteva zile şi cu destul de modeste speranţe de a-şi reveni. Îl privi concentrat pe amfitrion, care păru să nici nu audă ce-i spusese, pironinduşi privirea undeva în spatele lui, pe rafturile bibliotecii destul de sărăcăcioase de care dispunea, asta din cauza spaţiului redus, îi explicase altădată, majoritatea cărţilor fiindu-i acasă, la părinţi. Pe geamul fără perdele se vedeau afară, în întunericul spart de un bec palid de pe stîlpul de telegraf din staţia autobuzului, fulgii de zăpadă mărunţi şi deşi rotindu-se ca un roi de albine învârtejiţi de un vânt nervos, susţinut. Faţa crispată puţin şi uitătura aceea vagă, pierdută, de un albastru spălăcit, nu părea să fie de bun augur pentru o seară ce se dorea veselă, lipsită de griji şi îşi luă paharul plin încă pe jumătate şi sorbi tot conţinutul, abia reţinându-se să plescăie din buze de satisfacţie, lichidul dându-i senzaţia de a stinge şi potoli o sete adâncă, odată cu aceea, contrarie, de a stârni un foc interior deja aprins, neajuns încă la vâvătaie. – Ce iarnă frumoasă, exclamă apoi, parcă ar fi o iarnă din Tolstoi, nesfârşită, adâncă, în care să te scufunzi, să te pierzi, şi Cionteleu îl privi cu un fel de ostilitate.

vr201256x.indd 115

6/15/2012 11:38:40 aM


116

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

– De ce să te pierzi? Şi ce vezi tu rusesc în iarna asta? – Habar n-am, îi răspunse, poate că pierzania nu e acolo în iarnă, ci în sufletul meu. Sau al nostru, dacă simţim toţi acelaşi lucru. Îi vorbi apoi despre sentimentul de damnare pe care îl lasă uneori proza rusească, a lui Dostoievski îndeosebi, cu eroii lui întortocheaţi, bolnavi de geniu sau pur şi simplu de ei, dacă nu de bolile scriitorului însuşi, ucigaşi uneori, angelici altă dată, sau christici, precum Mâşkin, sfârşind prin a-l întreba dacă citise ceva din marele romancier. – Dostoievski? Am auzit de el, dar nu cred că am citit. – Ştii, are un personaj care omoară o babă dându-i în cap cu toporul, numai ca să-şi demonstreze că poate râvni la un statut de erou, de mare conducător, în genul lui Napoleon, care nu s-a împiedicat niciodată la gândul că escapadele lui militare vor avea ca rezultat zeci, sute de mii de morţi. Pentru el, pentru Raskolnikov, asta era proba supremă, să omoare o babă nu neapărat pentru cele câteva ruble de care a jefuit-o, ci ca să crească în propriii lui ochi la gândul că, fiind în stare de-o asemenea crimă, este un om superior. Chiar n-ai citit? – N-nu, nu cred, se bâlbâi proful de istorie şi i se păru deodată că s-a făcut alb la faţă, alb ca hârtia. – Eu l-am citit încă din liceu, Crimă şi pedeapsă se cheamă romanul. Ca să atragă simpatia cititorului asupra personajului, scriitorul îl face student sărac, întreţinânduse din lecţii şi traduceri, căci mama nu-i poate susţine studiile în oraşul acela nordic al lor, Petersburgul cu celebrele lui nopţi albe. În plus mai are şi o surioară care, din cauza sărăciei, trebuie să se mărite cu un bogătaş, o canalie de om pe care, desigur, nu îl iubeşte. Iar baba ucisă e o cămătăreasă ce jupoaie şapte piei de pe clienţi, o fiinţă scârboasă de care, nici ca personaj şi nici ca împătimit cititor de romane, nu are de ce să-ţi fie milă. Culmea e că Raskolnikov nu rezistă proceselor lui de conştiinţă şi, după ce se întoarce, ca orice asasin de treabă, la locul crimei şi scapă ca prin urechile acului de cei ce-l caută pe ucigaş, se îmbolnăveşte, cade la pat şi zace câteva zile inconştient, delirând şi vorbind vrute şi nevrute, după care îşi revine încetul cu încetul dar singura lui salvare în faţa propriei conştiinţe e să-şi recunoască vina, să se autodenunţe la poliţie şi să ispăşească la ocnă, iar tu, cititor, îl însoţeşti cu sufletul la gură peste tot, eşti tot timpul de partea lui, deşi, la urma urmei, e un criminal ordinar... Îl văzu atunci pe interlocutor ridicându-se brusc şi ieşind, chiar dându-i senzaţia că se clatină, abia ţinându-se pe picioare, aşa că se ridică şi porni după el. – Ce-i, eşti bolnav? se nelinişti el, când îl văzu că se apleacă la colţul clădirii şi începe să vomite în rafale, ţinându-se cu o mână de perete şi proiectând înainte valuri de mizerie peste zăpada imaculată. Îşi reaminti atunci că în familia omului se petrecuse o crimă tot cu un topor în cap, însă victima fusese un copil nevinovat, doar de câteva luni. Gândul că făcuse o gafă de neiertat îl făcu să se apropie şi să încerce să-l sprijine, pe când icnetele expulzării se răriseră, odată terminat materialul din interior. Îl ajută apoi să facă cei câţiva paşi spre intrarea în şcoală, prin zăpada moale, strălucitoare, în timp ce fulgii căzând în rotocoalele lente ale vântului, şi el domolit

vr201256x.indd 116

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

117

acum, ca prin farmec, le mângâiau obrajii, împrospătându-i. – N-am nimic, mulţumesc, îi răspunse, nu mi-a picat bine mâncarea. Crezi că a rămas totuşi un criminal ordinar, după ce a recunoscut şi s-a predat? reluă el firul discuţiei, urcând cu dificultate, deşi sprijinit, cele câteva trepte de la intrare. – Nu ştiu, şi simţi că trebuie poate să prezinte totul într-o lumină mai blândă. Păcatul recunoscut, mărturisit, e pe jumătate iertat, nu? Înăuntru nu băgase nimeni în seamă ieşirea lor. Aceeaşi muzică, aceleaşi perechi dansând, Colonelu cu braţele încolăcite în jurul gâtului lui Emil, Olga formând un cuplu mai sobru cu Liviu, care îi explica ceva, cu totul străin parcă de ritmul în care trebuia să se mişte pentru a respecta cât de cât armonizarea cu muzica, un dans lent ce nu pretindea cine ştie ce dexteritate. Se aşeză din nou la masă faţă în faţă cu Petru Cionteleu şi, luându-şi în mână paharul în care mai rămăsese puţin rom, îl văzu pe interlocutor turnându-şi din sticlă într-al său şi ducându-l la gură, pentru a-l goli dintr-o înghiţitură, ca pe un leac mult aşteptat. Apoi, abia după ce puse paharul pe masă, îşi scoase batista frumos împăturită din buzunarul de la piept şi-şi şterse de la gură, odată cu umezeala licorii îngurgitate, posibilele reminiscenţe ale activităţii purgative de-afară, căreia îi rezistase destul de greu. Muzica se opri la aparatul de radio, înlocuită brusc cu un buletin de ştiri de care nefiind curios nimeni, cu nenumăratele lui succese în întrecerea socialistă la oraşe şi sate, aparatul fu oprit şi dansatorii reveniră şi ei la masă. Liviu continuă să explice, de data asta tuturor celor de faţă, ce şi cum cu şcolarizarea elevilor pe-acolo, prin Apuseni, fenomen destul de dificil datorită condiţiilor grele, satelor împrăştiate, lipsei de interes şi căilor de acces îndoielnice. Emil îl aproba mereu dând din cap cam plictisit, concentrându-şi întreaga atenţie asupra paharului din care sorbea sistematic şi a ţigărilor, aprinse una după alta, făcând apoi meticuloase şi bine dichisite, perfect rotunjite rotocoale de fum. Uneori, când directorul se ambala mai mult decât ar fi meritat subiectul anost, îi apărea un zâmbet şi o sclipire ironică abia observată, ascunsă rapid de mişcarea de a-şi recupera paharul de pe masă, ducându-l la gură. Cionteleu făcea cam aceleaşi mişcări, dar privirea lui rămânea aţintită cu o fixitate neliniştitoare asupra sărbătoritului până când, stingherit, acesta se ridică şi se duse la aparatul de radio să mai caute muzică. Negăsind nimic, reveni la locul lui, se înfipse în pahar căutându-i şi obţinându-i chiar sprijinul, după ce mai bău o duşcă din el. – Eu cred, reîncepu secretarul de partid, că nu există păcat în sine, dincolo de părerea oamenilor, făptuitori sau simpli martori sau, de ce nu, cei puşi anume să judece şi să pedepsească. Hoţul care nu e prins e om cinstit, nu? argumentă el. Ca să existe un păcat, o vină, trebuie să existe cineva care să o constate, să o considere ca atare, să o judece şi să dea un verdict. Nu înţeleg atunci de ce a trebuit Raskolnikov ăsta să-şi facă atâtea probleme, dacă tot nu ştia nimeni că el a fost executantul, ca să nu-i zic vinovat... – Da, probabil, îi răspunse, cumpănind din nou dacă ar trebui să-i spună cinstit chiar tot ce crede, având în vedere situaţia specială din familia lui. Continuă totuşi,

vr201256x.indd 117

6/15/2012 11:38:40 aM


118

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

încurajat de băutura ce se cuibărise bine în el, să-şi expună punctul de vedere, ceva legat de un anumit fenomen numit conştiinţă, capacitatea omului de a se căi de faptele mai puţin onorabile, ca să nu mai vorbim de păcatele capitale în rândul cărora, la loc de cinste, figurează uciderea aproapelui. Directorul, intrigat de subiectul discuţiei, ceru lămuriri, dar se linişti aflând că e vorba de un personaj de roman de care chiar auzise cândva, cu toate că, personal, nu-l citise. Problema în sine era însă interesantă, după cum se exprimă şi Emil, pe când fetele îi priveau tot mai nedumerite, regretând că nu se puteau retrage să discute între ele lucruri mai apropiate de preocupările lor. Cionteleu invoca acum raţiuni superioare în numele cărora fusese comis asasinatul raskolnikovian şi ele nu înţelegeau deloc nici despre ce asasinat era vorba, nici ce raţiuni ar putea să-l justifice. În fine, Emil, cunoscut printre amicii lui ca un om ce nu stătea pe gânduri când era vorba să intre, provocând sau participând pur şi simplu la vreo încăierare, începu să exalte latura eroică a oricărui conflict violent ce putea scoate în evidenţă superbia masculului într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte cu orice alt adversar, măreţia lui fiind accentuată de riscul pe care şi-l asuma, punându-şi viaţa în pericol el însuşi, într-o bătălie cu sorţi egali de izbândă. Băutura turnată pe gât de fiecare părea să aibă un rol decisiv în modul de abordare a dezbaterii din ce în ce mai înfocate, devenind până la urmă plictisitoare rău de tot pentru cele două prezenţe feminine de care ceilalţi uitaseră cu totul, dar şi pentru Liviu care, în blajinătatea lui, o considera lipsită de orice interes şi neaducătoare a niciunui beneficiu. Băgând de seamă că strădaniile lui de-a schimba cursul discuţiei îndreptând-o spre algoritme mai familiare precum diversele metode didactice de luminare a învăţăceilor şi atragere a acestora către şcoală şi către dascălii lor mai mult sau mai puţin dăruiţi, se ridică de la masă şi se retrase, nebăgat de nimeni în seamă şi nici regretat. Invidiat doar, anume de cele două fete care-şi frecau mâinile din ce în ce mai nerăbdătoare. Băieţii se încinseseră rău de tot, paharele pline le zburau spre gură şi se întorceau la masă doar pentru a fi umplute din nou, perorau înfierbântaţi vorbind deodată toţi trei şi neascultând niciunul ce spune celălalt, încât ele, care speraseră să fie în centrul atenţiei, ajunseseră la exasperare. – Bă, prostule, se răsti la un moment dat Emil la acest Petru blond şi cu ochi spălăciţi, nici sfânt şi nici măcar cel mare, să omori pe cineva poate fi chiar o plăcere, dacă ai un motiv serios! – Şi care ar fi motivul ăsta serios, băi, tâmpitule? îi răspunse cel vizat, fără ranchiună, pe acelaşi ton. Şi-apoi nu e totuna nici pe cine anume omori. Dacă, de exemplu, eşti soldat şi lupţi într-un război ca să-ţi aperi patria... Discuţia continuă aşa la nesfârşit şi Vlad se trezi, la un moment dat, ca într-un ţinut pustiu, ascultând ceva care îl obosea şi nu numai că-l obosea, dar era enervant, o pisălogeală lipsită de sens. Observă deodată că fetele lipseau, negăsindu-le nicăieri oricât îşi rotea ochii prin cameră în căutarea lor. Nu-şi aducea aminte să fi auzit vreo explicaţie a lipsei lor, că ar ieşi la aer, de exemplu, sau ar pleca fiecare pe la casele lor, casele lor fiind de altfel la kilometri întregi depărtare. Pur şi simplu camera se

vr201256x.indd 118

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

119

golise de ele şi-i părea, acum, de o pustietate sfâşietoare, îi lipsea în mod esenţial Olga, faptul de-a n-o avea lângă el, acum când se trezise parcă dintr-un coşmar, dintrun întreg balamuc şi simţea nevoia acută ca ea să-l atingă, să-şi pună eventual mâna pe braţul lui şi să-l asigure că totul e în regulă, că indiferent ce s-ar întâmpla este cu el, o pavăză împotriva oricărei ameninţări, împotriva neantului, până la urmă, care i se căsca deodată la picioare şi îl sorbea cu o putere căreia nu i se putea împotrivi. – Emil, unde-s fetele? gemu el atunci şi gemu cu adevărat, de parcă îşi simţea căscată în piept o rană care-i ameninţa viaţa, dincolo de durerea sfâşietoare ce-l paraliza. Emil se opri din perorările lui simţind şi el, din geamătul lui, că se căscase o falie undeva între el şi propria lui viaţă, între el şi sufletul lui, pe când Cionteleu, cu un rânjet satisfăcut, le explică un lucru ce nici nu mai trebuia explicat: – Au plecat, unde să fie! Ce, crezi că erau proaste să ne asculte pe noi lătrând, lălăind, vorbind toate prostiile de pe lume, după ce au tot încercat să ne oprească? Avea din nou aerul acela batjocoritor, deşi ochii lui erau parcă roşii acum iar limba abia i se învârtea în gură, făcând un efort uriaş pentru rostirea fiecărui cuvânt. – Hai după ele, gemu Vlad din nou şi se ridică împleticindu-se, reuşind cu greu să-şi pună paltonul. Avea un echilibru precar şi Emil părea în aceeaşi dificultate, după cum se sprijinea de el când ieşiră pe uşa din spatele şcolii şi o luară spre drum, prin zăpada destul de înaltă deja, trecându-le peste glezne. Trecură podul pe celălat mal şi-o luară spre casă, îngropându-şi paşii în zăpada ce devenise sticloasă după încetarea ninsorii, din cauza gerului. Fetele nu puteau să fie decât acolo, hotărâseră ei împleticindu-şi paşii pe drum, lunecând şi căzând, împleticindu-şi de asemenea limba care abia se mişca, nici gând să lunece undeva, doar dacă nu s-ar fi prăbuşit înăuntru, pe gâtlejuri în jos, căutând un adăpost împotriva nevoii lor de-a o pune mereu în mişcare, cu un efort din ce în ce mai zadarnic. Paşii li se scufundau în zăpadă şi văzură sus printre norii opaci un petec de cer înstelat, dar el îşi dădu seama că stelele nu mai erau apropiate ci undeva departe, sorbite de un mecanism celest al nimicniciei în care credea din ce în ce mai mult, ca unul care se îneacă nu în propria scârnă, ci în propriul neant. Apoi, pe la jumătatea drumului spre casă, văzură venind spre ei două siluete conduse, călăuzite, mai bine zis, de o a treia, mai înaltă, mai sigură pe sine, uşor protectoare, dacă simpla protecţie sau sugestia ei ar fi fost de ajuns pentru ceea ce avea să urmeze, căci Emil o recunoscu în curând pe cea cărea îi zicea Colonelu nu pentru că ar fi avut în ea ceva de militar, necum vreo autoritate a unui asemenea grad, pur şi simplu se pomenise din copilărie cu porecla aceea iar mintea lui de oltean nărăvit la măriri o acceptase ca atare, ca pe o imagine în oglindă a aspiraţiei lui necondiţionate spre înălţimi de orice natură. Iar în atitudinea nemărturisită a colegului, a fostului coleg de facultate găsea o confirmare nerostită a temerii sale că prietena lui cu grad de alteţă cazonă se strecurase pentru o vreme de sub pulpana autorităţii sale de prieten, de amant, dacă nu de iubit cum scrie la carte, preferând o pulpană străină, a acestui ins protector care le însoţea acum pe fete pe drumul de întoarcere de la locul păcatului înfăptuit cu amândouă, pe rând sau deodată, tocmai în casa pri-

vr201256x.indd 119

6/15/2012 11:38:40 aM


120

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

etenului său. Nu mai conta că era directorul acestuia, că fetele le spuseră încă înainte de a ajunge în dreptul lor că, somnoroase, plecaseră să se culce rugându-l pe Liviu să le însoţească până acolo de teama de-a nu da peste vreo haimana din cele ce mai bântuiau uneori sau chiar peste vreun lup sau urs rătăcit cum, de asemenea, se vorbea că se mai întâmplă, dar găsiseră uşa încuiată şi bătuseră chiar o vreme, zadarnic, aşa că, nemaicontând nimic, se repezi asupra Colonelului strigându-i „Curvă!” şi aplicându-i câţiva pumni în faţă, măsură punitivă absolută după un asemenea gest de infidelitate, trădarea absolută în dragoste, în viaţa unui cuplu, meritând chiar o serie nesfârşită de asemenea lovituri, în ciuda opoziţiei lui Liviu, pe care încercă să-l dea la o parte şi să-şi continue seria, lucru pe care-l reuşi în parte abia după intervenţia lui Vlad care-l imobiliză pe director tocmai pentru ca el să-şi poată continua, desăvârşi opera punitivă, justiţiară, începută cu milenii înainte şi continuată cu perseverenţă de orice bărbat ce se simţea, pe bună sau pe nebună dreptate, victimă a infidelităţii. Doar că alunecă şi căzu cu faţa în zăpadă şi Vlad se prăbuşi de asemenea împins cu un gest mai energic al lui Liviu şi cei trei se îndepărtară în fugă şi dispărură curând în întunericul de nestrăbătut de privirile lor, care încercau cu slabi sorţi de izbândă să se ridice din stratul rece, scăldaţi în fiorul dătător de căldură al contactului iniţiatic cu zăpada purificatoare, integratoare în viaţă sau, în egală măsură, în moarte. Abandonaţi propriei neputinţe, ridicaţi cu greu pe picioare, înecaţi în nesfârşita tristeţe şi asprime a pustietăţii, gerului, beznelor nopţii, simţiră lehamitea şi inutilitateaa oricărui alt recurs la justiţia oarbă, inoperabil oricum, fără sens, singurul sens putând deveni acela al adăpostului şi căldurii, al odihnei până la capătul acelei nopţi ce trebuise şi fusese planificată să fie una de sărbătoare. Îşi târşâiră paşii mai departe şi ajunseră la casa care trebuia să fie pentru ei adăpostul binecuvântat urmând tuturor celor prin câte trecuseră dar uşa, după ce străbătuseră curtea spre partea din spate a clădirii, unde se afla ea, era încuiată şi bătură degeaba în ea, bătură degeaba la geamurile camerelor unde dormea gazda cu soţia şi copilul, totul suna a pustiu sau a încăpăţânare, a înverşunare de a-i ţine afară ca pe nişte neisprăviţi, la cheremul zăpezii, al frigului. Era un afront de nesuportat pentru el care locuia deja de mai bine de două luni în chirie la această gazdă, un om serios şi molcom, veşnic plecat de pe-acasă şi revenind în fiecare zi către seară şi ea o femeie ca toate femeile, nevastă focoasă sau drăgăstoasă dar, în lipsă de altceva, umblând mai tot timpul prin sat ca să-şi piardă vremea la cumpărături – dar ce naiba putea cumpăra din magazinul sărac de lângă fabrică? – sau la o bârfă cu alte muieri la fel de singure, de plictisite, un afront de neacceptat şi obraznic, aşa că se duse din nou la uşă şi izbi cu pumnul în geamul pătrăţelului din imediata apropiere a zarului şi-şi băgă mâna prin locul rămas gol ca să răsucească cheia în broască pe dinăuntru şi să descuie acel zar blestemat. Dar cheia nu era acolo la locul ei de cheie iar ei erau condamnaţi să-şi petreacă noaptea pe prag în frigul care se înteţea, pe măsură ce norii se împrăştiau şi le arătau pe locurile lor goale alte stele, nişte stele mărunte pe care ochii lor tulburi le îndepărtau tot mai mult în căutarea însăşi a lor, în încercarea disperată de-a le apropia şi mări, de-a şi le face prietenoase şi calde, nu îngheţate cum erau şi îngheţându-i pe ei înşişi, fără nicio

vr201256x.indd 120

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

121

speranţă în perspectiva gerului ce începea să se lase. Izbi cu umărul în uşă şi mai izbi o dată, încă o dată, din ce în ce mai brutal şi cu o furie oarbă, până când uşa cedă şi se prăbuşi aproape înăuntru pe holul îngust în vaierul vesel al cioburilor de sticlă sărind în toate părţile, apoi îl chemă pe Emil să intre după el în camera caldă încă după focul încropit după amiază şi se culcară îmbrăcaţi trăgând plapuma peste ei şi peste o oră se trezi şi simţi iarăşi sfâşierea aceea îngrozitoare a lipsei ei şi a pustietăţii, sfâşiere dublată sau înzecită de ignorarea totală a parcursului celor două fete pe care le alungaseră, nu puteau fi decât la şcoală dar făcând ce acolo la şcoală şi cu cine, cu Liviu şi cu Petru cel spălăcit, desigur, la căldura aşternutului vreunuia dintre ei şi nu a aşternutului de aici şi sări în picioare din pat, turnă nişte apă în lighean nemaifiind nevoie să aprindă lumina rămasă aprinsă când se culcaseră şi se spălă pe ochi, pe frunte, pe obrazul amorţit încă abia simţind răceala aspră a lichidului şi-l scutură pe Emil să-l trezească, îl scutură, îl zgâlţâi cu totul inutil şi se-mbrăcă, trase paltonul pe el şi ieşi. Zăpada deja scârţâia sub picioare şi părea că stelele chiar, de sus, de pe cer îşi aveau fiecare câte-o pereche pe drum, călcată de paşii lui şi scrâşnind cu un fel de bucurie sticloasă – nepăsare pe sus, bucurie colţoasă aici, jos – totul în oglindă şi totul inversat făcând din alb negru şi din întuneric lumină, din bucurie durere şi sfâşiere, din nou sfâşiere, sufletul îi era o zdreanţă lălâie şi fără rost, după cum şi-l simţea, disperat să-şi găsească vechea întemeiere prin Olga, pierdută acum în obscuritatea impenetrabilă a nopţii, deşi nu a nopţii ce-l înconjura – cu toată splendoarea ei hibernală, cu toate sclipirile ei răsfăţate de bezna din care proveneau şi în care se scăldau – ci a nopţii interioare în care nu exista sclipire, doar îndoială şi suferinţă. Bătu la uşa lui Petru cel spălăcit, blondul hieratic cu mutra aceea de heruvim reşapat şi ochii albaştri peste care sufletul îşi borâse dinlăuntru spre afară cenuşa, bătu pur formal, din politeţe, căci era întredeschisă şi intră fără să mai aştepte răspunsul, în cameră era aceeaşi lumină chioară în care petrecuseră şi pe care o părăsiseră încrâncenaţi cu câteva ore în urmă, iar pe scaun la aceeaşi masă era trântit într-o rână acelaşi Cionteleu blond cu o singură culoare mai evidentă, aceea a părului lins, căzut peste frunte în dezordine şi pe piept cu o coală de hârtie, adormit cu gura căscată şi sforăind iar hârtia ţipa cu literele unui scris şcolăresc pe care şi-l apropie, liniştit într-o măsură de faptul că fetele nu erau niciuna aici, în braţele sau în patul beţivanului, îşi permise răgazul să ia hârtia despăturită de pe pieptul lui având şi el ochii tulburi după aceeaşi beţie departe de-a se împrăştia şi citi cu greu cele câteva litere la început şi gata să se lase păgubaş, dacă n-ar fi urmat ceea ce a urmat acolo pe hârtie, o poveste mai atroce decât aceea despre care discutaseră toată seara, atroce dincolo de orice atrocitate. Iubitul meu frate, Petrică

22 aprilie 1968

Mi-ai spus să iau totul pe mine, că tu ai o misiune înaltă şi o să mă ajuţi să ies

vr201256x.indd 121

6/15/2012 11:38:40 aM


122

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

mai repede. Ţi-am promis că aşa voi face, m-am jurat şi pe sfânta cruce, aşa cum ai vrut tu, că numai tu eşti lumina ochilor mei şi ţie ţi-am gustat prima dată mierea de pe buze, iubitul meu frate şi primul bărbat adevărat, că Ilie, bărbatul din acte, n-a fost niciodată pentru mine decât o umbră a cuiva care n-a murit încă, pentru că niciodată nu a fost viu. Dar nici nu pot să-ţi spun ce mult mă doare şi ce nebună sunt, de legat, că n-am ştiut să închid ochii să nu te văd cu Mihăiţă, copilul nostru drag, chiar dacă drag numai mine, că tu n-ai putut de la început să-l suporţi, dacă ai ştiut că-i al tău, că dacă era al bărbatului meu după lege nu ţi-ar fi păsat şi puteam să ne iubim mai departe şi eram şi acum fericiţi. A trebuit să mă uit la tine cum te-a prins deodată mânia năprasnică împotriva lui, numai pentru că ţi-am zis că o să-i mărturisesc lui Ilie păcatele noastre şi cel mai mare păcat, că din dragostea pentru tine s-a născut un copil care nu e al lui ci al meu cu tine. Şi cum ai apucat toporul şi-n loc să crapi un butuc, aşa cum îţi plăcea încă de copil să faci toată ziua, l-ai atins pe el care n-avea încă nici patru luni de când l-am născut, să ne fie amintire a păcatelor şi a fericirilor noastre. Eram numai un copil şi stăteam de dimineaţa până seara să mă uit la tine cum te joci cu cuţitele şi cu toporiştile lui tata cioplind scândurele şi beţişoare şi stăteam în pat lângă tine când îţi citeai cărţile tale de şcoală şi de la bibliotecă şi mă jucam cu degetele în părul tău şi te supărai pe mine că nu te las să citeşti, dar mie aşa mult îmi plăcea să te ating şi te atingeam totdeauna cu voia şi fără voia ta şi prima dată când m-ai luat a fost când nu mai puteam trăi fără tine, eram fată de măritat şi numai de măritat nu-mi ardea, că nu mă puteam mărita cu tine, care-mi erai mai drag ca lumina ochilor. Ţii minte că eram la strâns fânul şi terminasem deja şi era către seară şi ne-am tras la răcoare sub nuc, eram amândoi obosiţi şi după ce ne-am aşezat pentru un pic de hodină mi-ai văzut pieptul dezgolit într-o parte şi, aşa cum îţi plăcea ţie, mi-ai luat sfârcul şi l-ai frecat între degete şi mi-ai spus că o să ne răcorim. Apoi m-ai sărutat pe frunte şi mâna ta a mers în jos şi eu luam foc tot mai mult şi atunci a fost prima dată şi după aceea a mai fost şi de alte dăţi şi de fiecare dată era tot mai bine şi toată lumea era doar pentru noi doi, nu mai era nimeni altcineva pe lume, până când am înţeles că am rămas, că o să avem un prunc şi nu mai ştiam ce să fac altceva decât să mă mărit cât mai repede cu Ilie, care mă cerea de un an şi mai bine şi nu-l băgam în seamă, să mă mărit cu Ilie şi să creadă lumea că-i al lui. Şi acuma mă tot gândeam la rodul păcatului nostru şi-mi părea că Dumnezeu n-o să ne ierte până când n-o să-i spun măcar bărbatului meu după acte şi cununie în faţa lui Dumnezeu, ca iertarea lui să-mi aducă şi iertarea lui Dumnezeu şi tu nu, că atunci o să afle toată lumea şi ce-o să fie cu tine, cu cariera ta, aşa i-ai zis, carieră, că tu trebuie să ajungi un conducător mare şi-o să se ducă totul de râpă şi făceam dragoste lângă pătuţul copilului şi printre gemete îmi tot spuneai că nu am voie să-i spun nici măcar lui Ilie nimic, nu numai popii, că tot ce spui la popă se ştie apoi la partid. Şi-a fost ultima dată când am făcut-o şi după ce am făcut-o tu tot îmi spuneai, din

vr201256x.indd 122

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

123

ce în ce mai supărat, mai răstit, să nu cumva să-i spun ceva lui Ilie şi îmbrăcându-te îmi spuneai că mai bine mă omori tu cu mâna ta şi-l omori şi pe Mihăiţă şi ce vină avea micuţul nostru, ce vină are el, te-am întrebat, mai bine omoară-mă pe mine, dar tu mi-ai zis că o să-ţi dăuneze la carieră şi până la urmă chiar ai pus mâna pe topor şi Mihăiţă s-a trezit după atâta gălăgie şi s-a uitat la tine cum te-ai apropiat de pătuţ şi parcă a zis ceva, aşa cum începuse de câteva zile şi chiar ţi-a râs crezând c-o să-l iei în braţe şi s-a umplut imediat pătuţul de sângele şi de creierii lui şi tu ai luat ştergarul şi-ai şters coada toporului şi mi l-ai pus mie în mână şi-ai zis că tu vei ajunge mare şi o să mă scapi şi până atunci Ilie o să bage divorţ şi o să fiu liberă şi-o să trăim iar împreună, ca fraţii şi ca iubiţii, cum am trăit până acum. Şi nu m-ai lăsat până nu m-am jurat în faţa ta şi-a lui Dumnezeu că aşa voi face şi tu te-ai întors la Baia de Aur şi eu m-am dus la Miliţie şi le-am spus că l-am omorât, că aşa mi-a poruncit Dumnezeu cum i-a poruncit şi lui Avraam să îl jertfească pe fiul său Isac. Şi îi dau lui Nicuşor, fratele nostru cel mic, scrisoarea asta să ţi-o aducă să ştii că aşa am făcut cum mi-ai zis şi ţi-am scris de la secţia de Miliţie unde m-au închis şi de unde o să mă ia să mă ducă la Cluj. Şi aştept cu credinţă în Dumnezeu că o să te ţii de cuvânt şi o să mă scoţi ca să fim soţi, dar nu în faţa lui Dumnezeu ci în faţa Satanei, Amin! Numai asta lipsea, se gândi şi-i puse coala de hârtie înapoi pe piept cu un fel de scârbă şi-o lăsă acolo exact cum o găsise şi ieşi, acum era o problemă cu Olga, ea însăşi putea fi în pericol dacă nu se adăpostise cumva la Liviu împreună cu Colonelu, ce bine ar fi să fie la el, că doar ce putea el să le facă la amândouă deodată, ce proşti am fost amândoi, se gândi, bătu în uşa lui Liviu şi mai bătu o dată şi după o vreme apăru capul lui Liviu şi-i răspunse că fetele au plecat spre Valea Neagră şi-i închise imediat uşa în nas. Fu gata deci să se liniştească la gândul că fetele nu greşiseră cu nimic şi nici măcar nu apelaseră la ospitalitatea directorului, deşi poate ar fi fost mai bine să facă aşa decât să pornească nebuneşte la drum. Cum adică au plecat spre Valea Neagră, singure, noaptea, pe jos, era nebunie curată, dar ce puteau face două fete disperate şi proaste, speriate că doi hăndrălăi bestiali cum fuseseră ei s-ar putea afla pe urmele lor şi trecu din nou podul peste râu şi-n loc s-o ia la stanga spre casă o luă la dreapta pe drumul spre Huedin, încercând să se încurajeze, să se încredinţeze, deşi îi era al dracului de greu, că le va ajunge din urmă până la Valea Neagră, în vârful dealului cu numele ăsta stupid şi de rău augur şi-şi aduse aminte de scrisoarea de pe pieptul lui Petru care din tipul spălăcit dinainte ajunsese acum roşu, roşu aprins, culoarea sângelui proaspăt care hotărăşte linia dintre viaţă şi moarte, atunci când toporul e pus să o hotărască de o mână în care se mişcă mai repede sau mai încet, mai puternic sau mai vlăguit de putere, mai precis lemnul cozii la capătul căreia e înfipt, rece, fierul cu ascuţişul lui greu, necruţător, precum voinţa ce-l pune în mişcare. Totul i se părea din ce în ce mai neplauzibil şi paşii i se înfundau unul după altul în zăpada drumului spre Valea Neagră luminată de stelele tot mai strălucitoare şi chipul lui Cionteleu cu toporul în mână după o oră de dragoste cu sora lui lângă leagănul

vr201256x.indd 123

6/15/2012 11:38:40 aM


124

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

propriului copil nu voia nicicum să se închege, un chip sălbăticit, scos din spălăceala lui obişnuită pentru a se colora atât de viu în culoarea fierbinte a sângelui. Apoi totul se învălmăşea şi îi răsăreau în faţa ochilor chipurile fetelor de care se despărţiseră, el şi Emil, după ciondăneala aceea prostească, nu putuse fi mai mult decât o ciondăneală, o simplă ciondăneală, pumnii lui Emil erau vlăguiţi de alcool, n-aveau puterea să lovească, să strivească la o simplă atingere o faţă fragilă de femeie, nici măcar o asemenea faţă fragilă şi-apoi căzuseră amândoi în zăpadă şi-i părea rău acum că zăpada nu-i înghiţise definitiv, şi asta chiar înainte de-a le fi întâlnit pe fetele ce se întorceau de la casa încuiată, pustie, în care speraseră să găsească adăpost şi întorcându-se li se încrucişaseră paşii ca la o răscruce de drumuri şi nu se ştia care din ele ducea spre lumină şi căldură şi care spre îngheţ şi spre moarte. Mare e moartea, peste măsură/ suntem ai ei, cu râsul în gură, suna traducerea blagiană a unor versuri de Rilke, o traducere poetizată, aşa cum ne stă bine nouă românilor, în limba germană spunându-se simplu Der Tod ist Gross, fără umplerea aceea gâlgâită a gurii dată de punerea la început a cuvântului „mare” şi tot restul măsurabil sau nu, ca la o predică în biserică, acelaşi lucru cu fenomenul umplerii gurii popilor de vorbe mari, gâlgâitoare, pentru impresionarea credincioşilor, mult amplificat la înmormântări, la care preoţii se dau peste cap făcând adevărate tumbe retorice pentru a smulge lacrimi asistenţei îndurerate. Ei, nu e cazul lui Blaga, dar român fiind şi el, ce să facă săracul. Ca în superba lui poezie despre Pasărea lui Brâncuşi, încheiată cu Înalţă-te fără sfârşit/ Dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi, versuri pentru care făcuse cândva mult tapaj în faţa amicilor, acuzându-l pe marele poet că, de dragul „potenţării misterului”, în fapt aceeaşi poetizare, atât de dragă lui, ar fi fost capabil să ne oprească, odată cu el, pe noi, un popor întreg, la jumătatea drumului spre împlinire întru sublim şi cunoaştere absolută. Ştia din experienţă că mergând pe jos făcea vreo cinci kilometri într-o oră şi, până la Valea Neagră fiind şapte, ar trebui deja să fie pe-aproape. Nu i se arătase vreo siluetă de fată sau măcar de orice alt om în faţa ochilor, spre care să grăbească pasul ca s-o ajungă, după cum sperase la început. Un fapt pozitiv era că se încălzise mergând în ritm susţinut, astfel că nu era sensibil la gerul cât o fi fost şi cât îl putea bănui după scrâşnetul zăpezii sub picioarele lui, parcă mai bătătorită, mai umblată pe-aici de alţi paşi omeneşti, desigur, căci paşii de fiare lasă doar urme întunecate în albul imaculat, nu şi zăpadă bătătorită. Ştia că, ajuns în dreptul satului acela, trebuia să o ia pe un drumeag la dreapta şi, la un moment dat, când i se păru că vede aşa ceva, coti într-adevăr pe ceea ce i se părea să fie un astfel de drum care mai şi urca puţin, exact aşa cum ştia că trebuie să o facă spre valea cu pricina. Doar că socoteala lui nepotrivindu-se cu realităţile teritoriale, în loc să nimerească pe deal se pomeni după o vreme luând-o întradevăr la vale şi merse în continuare, intră într-un sat unde o haită de câini se repezi la el să-l rupă şi, îndârjit de băutură cum era încă, se aplecă luând zăpadă în pumni şi-o aruncă spre ei, mai şi înjurându-i cum îi venea la gură, ceea ce avu un efect salutar căci dulăii, deşi furioşi şi dornici de-a hăpăi o ciosvârtă de hoţ, cum putea fi el la ora aceea, se păstrară, lătrând înverşunat, la o distanţă plină de respect.

vr201256x.indd 124

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

125

Lăsă satul în urmă şi merse mai departe, convins pe deplin că rătăcise drumul şi că singura speranţă era să ajungă cât mai repede undeva la o casă de om. Şi după încă o oră sau două visul, ajuns disperare de la o vreme, i se împlini, ajungând întrun cătun, patru sau cinci case la un loc şi la prima din ele bătu puternic în uşă şi i se deschise, mai şi spunându-i-se, ca într-o poveste din multele citite sau auzite în copilărie, „Intră, dacă eşti om bun!” *** Aştepta acum în faţa directorului cu o privire rugătoare, nu pentru a-şi primi iertarea şi, totuşi, legat de aceasta, pentru a primi informaţia minimală pe care o aştepta cu ardoare, dacă le adăpostise sau nu pe fete în noaptea de pomină sau trebuia să meargă direct la postul de miliţie pentru a porni o căutare lipsită de şanse, cel mult cu şansa de a le găsi trupurile îngheţate, intacte sau sfârtecate de lupi, undeva aiurea, pe întindererea nesfârşită de zăpadă. Asta pentru că la Valea Neagră nu ajunseseră, primul lui drum de dimineaţă fusese acolo, după ce se trezise ţeapăn pe laiţa pe care i se aştenuse un ţol pentru a se culca şi încălzi, cu picioarele ude până la genunchi dar nu îngheţate, sângele circulase bine prin trupul lui, fusese la înălţime sângele lui, ţăranul îi spusese că norocul a fost că nu a băut, altfel ar fi păţit şi el ca alţi hăndrălăi beţi care muriseră prin locurile acelea, în condiţii asemănătoare. Chestia cu băutul sunase frumos, deşi un caraghioslâc fără legătură cu adevărul acelei nopţi, umilul şi mizerul lui adevăr şi nu unul de rupt gura cuiva. Îi pusese înainte un blid cu mămăligă rece presărată cu bucăţele de slănină friptă şi i se păru o mâncare dumnezeiască, deşi un pahar de tărie alături i-ar fi potenţat farmecul precum Blaga misterelor lumii, îşi aduse aminte de gândurile cu care pornise noaptea la drum. Şi se înfioră evocându-şi în sine posibila soartă a celor două fete care, eventual, făcuseră aceeaşi prostie de-a o porni pe jos către Valea Neagră doar din spaima de-a nu fi ajunse de ei, alţi hăndrălăi beţi ca porcii, porniţi pe acte justiţiare cu propriile prietene care greşiseră atât de profund prin faptul necugetat că i-au părăsit pe când se lansau în hărmălaia acelei discuţii fără raţiune sau logică uitând de ei şi de orice altceva, singura grijă fiindu-le să se impună, să-şi impună propria părere, propriul punct de vedere într-o problemă de care nici măcar nu mai ştiau care a fost ea, în momentul iniţial al discuţiei, dacă putea fi numită aşa. Şi cum bătrânul ce-l găzduise îşi găsi de lucru făcând focul într-o sobiţă de fier avu timp să-şi amintească treptat toate etapele aniversării, discuţia începută în doi cu Petru cel spălăcit şi criza lui, eventual biliară, dacă nu de altă natură, ce-l făcuse să-şi golească intestinele prin orificiile lui de sus, pe nas şi pe gură, în mod egal. Dar activitatea de pomină a amintitei vezici implicate trebuise să fie şi ea potenţată de ceva anume iar acel ceva fusese tocmai aducerea în discuţie a crimei personajului dostoievskian, acel nenorocit Raskolnikov de care habar nu mai avea cum îşi adusese aminte atunci, ce resort mizerabil îl făcuse să-l pună pe tapet exact în faţa unuia în a cărui familie se petrecuse o crimă de o sută de ori mai oribilă, victima fiind propriul prunc al unei mame, şi ce fel de mame... O, da, o mamă care, îşi aminti el scrisoarea de pe pieptul răpusului său de băutură coleg, Petru, trăise

vr201256x.indd 125

6/15/2012 11:38:40 aM


126

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

şi-l concepuse tocmai cu frăţiorul căruia îi scria atât de drăgăstos amintindu-i de dragostele lor şi nu numai. Nu numai, pentru că punctul fierbinte al chestiunii nu era neapărat incestul exprimat clar de nenorocita aceea, ci mai degrabă ceea ce sugera ea, anume persoana adevărată a făptuitorului şi, dacă bine îşi amintea, acesta părea să fie însuşi fratele ei mult iubit, dar mai putea oare acum să pună vreo bază pe o impresie atât de tulbure a unei nopţi de beţie? Putea el să se jure, faţă de sine însuşi, că văzuse într-adevăr scrisoarea şi că exact acesta era înţelesul ei ultim, definitiv? Pornind la drumul de întoarcere, prin aceeaşi zăpadă dar pe altă cărare ce trebuia să-l scoată mai repede la şosea, conform indicaţiilor bătrânului, îşi frământa în minte toate aceste îndoieli legate când de soarta fetelor, când de aceea a copilului care îşi văzuse – dacă mai văzuse ceva –, scurtat traseul existenţei lui pământeşti atât de repede cu o simplă mişcare a braţului cuiva, braţ care putea fi doar al mamei sau al tatălui, în niciun caz al altcuiva, vreun duşman nărăvit la cine ştie ce câştig sau ce răzbunare. Stătea în faţa directorului, în picioare, nici măcar nu-l poftise să se aşeze după ce, coborât din camionul cu care venise de aiurea în Baia de Aur făcuse aici primul drum, stătea sub privirea necruţătoare a insului cu care se încleştase doar o secundă cât îi trebuise ca să-l dărâme de pe picioare cu faţa-n zăpadă şi izbind cu pumnii în zăpada rece şi afânată umilit de neputinţa de-a se ridica, nu o neputinţă fizică, a deficitului de energie, ci a ruşinii şi umilinţei, a sentimentului zădărniciei care îl copleşise acolo jos, ajuns în postura de ticălos ordinar ce nu mai avea nici măcar motivaţia pentru a se ridica în picioare din stratul de zăpadă ce-i putea fi, de ce nu, culcuşul definitiv. – Le-am căutat peste tot, îi explică lui Liviu, am umblat toată noaptea vreo 30 de kilometri şi m-am rătăcit, azi dimineaţă am fost la Valea Neagră şi nu ştie nimeni de ele. Dacă n-au fost aici, la tine, înseamnă că nu mai sunt nici pe lumea asta, aşa că te rog, Liviu, spune-mi cinstit!... Şi abia atunci directorul se îndură şi-i declară că fusese rugămintea expresă a fetelor să nu-i spună nimic. Într-adevăr îşi petrecuseră noaptea aici la el pe câte-un scaun, una cu faţa desfigurată de pumnii primiţi, nu Olga, nu, cealaltă, îl asigură el, iar el se culcase din nou în pat lăsându-le în plata Domnului să aştepte dimineaţa şi la ora 6 s-au dus amândouă la autobuzul de Huedin, şi asta era tot ce ştia, oricum putea fi liniştit, nu păţiseră nimic mai mult decât ce păţiseră chiar din cauza prietenilor lor. Necazul cel mare e la tine, la gazdă, continuă Liviu, du-te şi vezi ce mai poţi repara, eu i-am zis lui Rus să te mai lase câteva zile să stai la ei până o să-ţi găseşti altă gazdă, sunt supăraţi foc amândoi. Şi abia atunci îşi aduse aminte de tot tărăboiul ce-l făcuse întorcându-se noaptea acasă şi găsind uşa încuiată şi pe nimeni să i-o deschidă dinăuntru, căci uitase cu totul atunci că, aflând de plecarea lui la petrecere, gazda îl prevenise că se duc şi ei de-acasă la nişte rude la o nuntă şi îi lasă cheia în curte, într-o stivă de scânduri, arătându-i şi locul exact unde o va găsi când se va-ntoarce, noaptea târziu, de la chef. Îşi aduse aminte şi de Emil pe care-l lăsase dormind în pat în camera lui cu uşa deschisă

vr201256x.indd 126

6/15/2012 11:38:40 aM


proză

127

vraişte, cum de altfel, probabil, lăsase chiar uşa casei pe care proprietarul o încuiase cu grijă după-amiaza, fără să bănuiască nicio clipă posibilitatea unei asemenea amnezii din partea chiriaşului său. Îi mulţumi deci lui Liviu şi-o luă către casă cu inima îndoită, neştiind, pe de o parte, dacă avea să găsească vreo scuză având în vedere enormitatea şi barbaria gestului său şi, pe de altă parte frământat de gândul la fete, la Olga în special, se bucura că au plecat cu autobuzul abia dimineaţa dar n-avea habar unde putuseră pleca dacă nu la Valea Neagră, valea tuturor nenorocirilor, dintr-o dată. Şi de cum intră în casă îl lovi privirea ostilă, duşmănoasă de-a dreptul, a gazdelor lui, şi femeia îi puse în vedere să-şi caute imediat altă gazdă, refuzând să asculte orice scuză sau argument din partea lui, fu fericit de-a dreptul că nu-l pusese să-şi facă imediat bagajul şi s-o ia la picior, să meargă unde va vedea cu ochii, iar camera lui era goală, nici pomeneală de Emil, prietenul său, ori de vreo urmă de-a lui, aşa încât conchise că acesta făcuse ce făcuse şi plecase înainte de-a sosi gazdele, scutindu-l astfel de o porţie de scandal în plus. Iar peste trei zile când acesta îi transmise prin cineva un bileţel cu ştirea că fetele s-au întors şi par dispuse la împăcare cu ei în schimbul unor scuze cât de cât din partea lor, se urcă în prima maşină de ocazie şi poposi în pragul uşii unde, în dosul acesteia, îl aştepta Olga cu inima cât un purice şi în fond nu pe atât de supărată pe cât era Colonelu, prietena ei, care se împăcase deja cu Emil, după cum află de la ea, având în vedere că îi reveniseră, măcar în parte, şi culorile naturale în obraji. Era plecată de altfel tocmai la acesta pentru a sărbători între patru ochi împăcarea, aşa cum o sărbătoriră şi ei pe loc, fără să mai stea pe gânduri, căci, în fond, Olga nici nu avea atât de multe să-i reproşeze, pe câte avea cealaltă, care într-adevăr o cam luase pe coajă. Nu mai era nimic de spus, cel puţin deocamdată, prioritar fiind semnul de pace, acel curcubeu casnic, dacă nu încă deplin conjugal şi gânguritul inocent al trupurilor îmbrăţişate acordă un bemol mult aşteptat scrâşnetului înfiorător al neliniştii zilelor şi nopţilor în care, din nou singur, îşi măsurase detenta spirituală spre haosul începuturilor de lume.

vr201256x.indd 127

6/15/2012 11:38:40 aM


comentarii critice Ion Pop

FLORIN MUGUR, POEZIA CA “ARTĂ A FRICII”

L

a fel cu mulţi congeneri, Florin Mugur (1934-1991) şi-a publicat primele versuri sub zodii « realist-socialiste ». Eroismul scandat şi convenţional din Cântecul lui Philip Müller (1956) nu anunţa nimic din poezia de mai târziu, şi nici cele din Romantism (1956), chiar dacă mai puţin zgomotoase decât vacarmul retoric din jur, nu scăpau convenţiilor epocii: lângă reverii de tonalitate sentimentală cât de cât lizibile, cu refuzul programatic al “cuvintelor mari”, stăteau totuşi destule compuneri pe teme date, cu entuziasme de circumstanţă faţă de “semenii luminoşi”, cu “tristeţi trecătoare”, minore desigur în raport cu “focul luptelor” în care “lovim duşmanii”, însă şi cu rezerve faţă de cel ce “după program, visează viteaz”: urme ale trecerii prin “Şcoală de literatură” din anii ’50... Metamorfoza liricii sale a început odată cu suita de poeme încadrabilă în categoria “liricii rolurilor”, unde sub măşti ale unor personaje literare, shakespeariene dar nu numai, subiectul poetic îşi construieşte un mic teatru de uz personal, travestind stări de spirit proprii, ca în culisele unui theatrum mundi dominat de ştiutul zgomot şi de ştiuta furie. Recursul la măşti ca medieri livreşti prestigioase aproape că nu mai are nevoie de explicaţii, într-o eră ce rămăsese în mare măsură una a „suspiciunii”, când confesiunea directă, mai ales cea dubitativă şi anxioasă, cum se contura a fi cea a poetului, nu era considerată cu ochii cei mai buni. În genere, respectivele măşti sunt regale ori princiare (două dintre volumele următoare al poetului se vor intitula Cartea regilor (1970) şi Cartea Prinţului (1973) şi, alături de alte ipostazieri, acestea de sursă folclorică, precum Jumătate-de-om-călare-pe jumătate-de-iepure-şchiop, sunt chemate să sugereze un statut şi o stare de spirit contradictorii, tensionate: condiţia nobilă a omului şi a artistului conştient de valoarea sa intră într-o ecuaţie dificilă cu sentimentul vulnerabilităţii, al precarităţii fiinţei care se simte, în ciuda aspiraţiilor şi a aparenţelor, profund periclitată. Regii şi prinţii lui Florin Mugur vin, desigur, către poezia sa din depozitul de figuri ale manierismului şi barocului, trecute deja în efigie, devenite un soi de concetti : sunt, aproape fără excepţie, reprezentări fin desenate, chipuri ale omului îngândurat, trecut prin universuri fictive, livreşti, participând la acea « anatomie a melancoliei » analizată de un Robert Burton şi pusă sub semn saturnian. Se va observa curând că

vr201256x.indd 128

6/15/2012 11:38:40 aM


comentarii critice

129

« prinţul » poetului e şi el un principe-poet, unul purtând visător o carte în mână, ba chiar dansând cu cartea – ca într-un alt viitor titlu de volum – şi că regii săi sunt toţi spirite amar-meditative, repliate sceptic spre o interioritate fragilă ori deschizând ochi tot atât de neîncrezători spre lumea istoriei crunte, pătate de sângele crimelor dintotdeauna. Dar autorul publicase şi culegerea intitulată Mituri (1967), iar în formula de pe copertele altei cărţi, din anul următor, Destinele intermediare, propunea o variantă a aceleiaşi ambiguităţi a atitudinii faţă de sine şi lume a unui subiect scindat între o înaltă conştiinţă a valorii proprii (deşi niciodată proclamată retoric) şi sentimentul acelei funciare precarităţi a fiinţei greu de apărat în faţa agresiunilor din jur. Mituri anunţa deja a fi o « carte ca un Olimp de zei obosiţi », clădită pe temelii de « piatră palidă », înscenând, într-o lume golită de regi, un vag-compensatoriu joc « de-a curţile mâhnite », oferind bunăoară, ca o excepţie, printr-un Falstaff readus în scenă, figura vitală, sfidătoare de convenţii, « răsucindu-se prin glorie greoi » şi « azvârlind departe de el gloria », furios contra « minciunilor şi-a morţii » ; sau, în alt poem, sugerând prezenţa golului funerar în fiecare cuvânt de aparenţă luminosidilică, după ce, alegoric, fusese ucis râul însuşi al morţii, Styxul mitologic. Olimpul, cu « zei îmbătrâniţi » acum, revine în Destine intermediare, carte populată semnificativ, de « semizei » şi « viceregi », personaje de plan secund ale puterii, numite de altfel şi direct într-o Scurtă elegie ca « destine mijlocii ». Într-un asemenea context, figura poetului ca histrion nu putea lipsi – şi un poem se intitulează chiar Histrionul, unul care, jucând « rolul leului », se vede înconjurat de bufoni ce « râd în hohote de soarta (sa) imitată ». Când se referă la puterea întreagă, « regală », şi această referinţă e alterată în prezumtivele ei prestigii de atribute ale căderii şi descompunerii groteşti, în proiecţii expresioniste ale spaimei şi terorii, ca în Miraj-ul din Cartea regilor : « Un scaun în mijlocul pieţii golite. // Şi ce laţuri de spânzurătoare atârnă / deasupră-i, ce smulgeri de mâini şi de haine / de vechi decoraţii, de sceptre, de aripi murdare. /…/ Dar el există toată noaptea. Şi sunt sigur / că s-a mişcat. Că mâine dimineaţă / am să-l găsesc în faţa casei mele / negru, brutal, sigur pe sine însuşi / smucindu-şi cele o sută de steaguri ferfeniţite / şi cei o sută de regi mizerabili / agăţaţi de spătarele lui şi urlând ». Într-un discurs ce creşte cu precădere în regim fantezist, imaginea poetică se construieşte adesea oximoronic, învecinând stări de spirit care se subminează reciproc : vom întâlni, astfel, « aureole de ţipete », « regele câine » care e şi « regele frică », « marele inchizitor (care) despică lemne / cu toporul cel sfânt », şi însuşi Locul gloriei marchează spaţiul amintitei puteri precare, cumva compromisă de la început de reprezentările devalorizante ce aproximează chipul unui subiect întârziat în drumul către « tron » şi care îşi pune el însuşi sub semne de întrebare mărcile puterii ; pluralul majestăţii nu mai poate fi decât o pură formă retorică, într-atât e de subminat de asocierile cu figuri ale condiţiei umile, jucate, desigur, şi ele. Căci sub vestimentaţia regală deja incomodă, se afirmă de fapt autentica regalitate a spiritului, o sensibilitate pentru care umilinţa e adoraţie smerită a lumii simple, esenţiale, elementare : « Sosim / întotdeauna prea târziu / la locul gloriei. / Noi, Zeus călărind

vr201256x.indd 129

6/15/2012 11:38:40 aM


130

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

pe iepuri şchiopi, / noi, rob senin cu capul plin de lună, / noi, cel ce calcă temător pe nimburi sparte – / cum să fim rege ? // Într-adevăr, cum să fim rege ? clama Regele. // O jumătate de om singur, o iluzie, / noi, cel ce revenim din mari cutremure / cu inima fricoasă. Adoratorul umilit / al apei care gâlgâie şi-al sării ». Există, însă, şi un soi de suveranitate negativă, a figurilor ancestrale, de bătrâni « unchi » care cenzurează sensibilitatea şi tulbură biografia omului întors spre un trecut imemorial, ca în ciclul Sfânta familie, din Cartea regilor, unde apar chipuri emblematice ale supravegherii rigide şi ale inerţiei, cu răsfrângeri îndepărtate din şi până în spaţiul simbolic al Bibliei – căci cartea-reper a regilor tocmai acolo se află. Pe astfel de ambiguităţi şi simbioze de atitudini creşte întreaga poezie a lui Florin Mugur. Motivul liric al fricii, apoi al tremurului ce o exprimă, vor deveni vectori ai acestui lirism în fond elegiac, mediat de obicei de măşti precum cele menţionate, care se identifică treptat cu propria figură, nu fără alunecări, uneori, spre convenţionalism, spre un manierism al repetiţiei, remarcat de Ştefan Augustin Doinaş, în prefaţa la o antologie, Dansul cu cartea, din 1981. «  Viaţa plină de regi  » apare atunci astfel în virtutea unei stereotipii ce subminează expresivitatea unor poeme unde asocierea măştilor «  regale  » cu propriile trăiri devine grefă artificială, concurată de abstracţiuni : « retez la jumătate cu-o idee / o-ntreagă dinastie de regi tonţi », « capul meu oprimat de adevăruri », « prin aer cad destinele de legătură », « numai nebunii pot să treacă din destin în destin » – şi altele ca acestea, antologate din cărţile precedente în Cartea regilor. Primul volum în care acest univers imaginar se încheagă cu adevărat organic şi solid e următorul, Cartea prinţului, unde emblematica regalităţii în devenire se instalează impunător, sub un accent manierist – în sensul pozitiv, stilistic, tipologic – mai marcat. Câteva Strofe inaugurale, ritmate ceremonios-muzical, desenează, după model livresc barochizant, figura protagonistului simbolic, ca un nou Hamlet într-un decor şi el stilizat : « Matinal şi singur trece – / prinţ pe străzile Himerei. / Primăvara îşi retrage / tinerii soldaţi din turnuri / leneşe, de murmurări. // Trece prinţul, corifeul / corului înalt de şoapte – / trece lent, cu cartea-n braţe. / Capul său august e-o urnă / cu cenuşă de argint.  »… Alte Strofe, din partea a doua a volumului, prelungesc desenul şi îi întăresc liniile în acelaşi sens al reducerii la efigie, al imaginii devenite concetto : « Vine-n seară prinţul palid / lunecând încet pe-un foşnet. / Vine prinţul din tenebra / trandafirului erotic – / urcă treptele de spini. /…/ Nu-şi mai poate duce cartea. / Prinţul piere în tenebra / trandafirului erotic. / Trece-un cal bătrân spre seară / trece cu o carte-n şea ». E tipul de discurs în care tot Doinaş putea identifica ecouri de ritm şi de construcţie a imaginii din García Lorca, poet ce va fi învăţat şi el câte ceva dela concettismul manierist-baroc aşa de prezent în Spania. Rafinamentul asociativ, alcătuirea studiată a imaginii trimit adesea la acelaşi spaţiu livresc ce-şi lasă amprenta nobilă în figurile imaginarului, de o evidentă, cultivată preţiozitate  : «  noi, prinţul cu cartea / în genunchi la picioarele tale, pe fumul / puternic al rozei », « Sunt viu, sunt Prinţul / bastard al pândei / suveran al tristei lebede », « marele cutremur al brânduşelor / prin oraşe hibernale », « în infern,

vr201256x.indd 130

6/15/2012 11:38:40 aM


comentarii critice

131

tavan de aur, / lira zbârnâind cumplit »,  «  Părul meu apune, părul tău îndrăgostit apune / în repaosul regal », « crini se-nalţă lent, cu-un trosnet / delicat precum al unui / gât de prunc care s-a rupt », « dar pământul cu flori pale / stă pe straturi lungi de biblii », « Fluturi galbeni pe cuvinte. / Lasă-i, dedesubt e sânge » , « El duce-n palme cana de lapte ca pe-o floare »… O concentrată ars poetica din ultima strofă a cărţii e modelată tot de acest tipar din care ies embleme : “Ultima frază are punţi subţiri / şi porţi subţiri şi stă aşa fragilă / pe ceafa galbenă a unui trandafir / ce-o ţine drept şi pâlpâie de milă”. Asemenea înscrieri într-un fel de heraldică a graţiei fac ca posibilele asperităţi ale expresiei unui subiect rănit de contactele cu exteriorul mundan să fie din punctul de plecare îmblânzite, transformând durerile mai mult sau mai puţin acute în suferinţe atenuate de lumina ambiguă a melancoliei. Dar şi a (auto)ironiei. Vin, în contrapartidă, şi reminiscenţe ale histrionismului sui generis invocat mai devreme, prin introducerea în scenă a personajului Valter nebunul, omul cu nume de rege », « prinţul zdrenţăros al laptelui ». Antologia din 1981, Dansul cu cartea, dădea seama, concentrat, despre reperele şi evoluţia acestei lirici de un dramatism conţinut. În afară de culegerile deja menţionate, sunt alese aici versuri din Piatra palidă (1977) şi Portretul unui necunoscut (1980), volume reprezentative ce consolidează construcţia lirică propusă până la această dată. Ipostaza regal sau princiar fragilă, mereu relativizată de ironia elegiacă, întrupează aceeaşi conştiinţă a slăbiciunii statutului existenţial al omului sensibil, gata să se ofere lumii simple cu o umilinţă franciscană. Un mic ciclu, intitulat Roman (1975), evocă, în acelaşi in stil fantezist, în care se asociază frăgezimi senzoriale cu foşnete de bibliotecă, o «  fată palidă  », care e şi «  nebună  », adică nebunatică în manifestările ei spontane, degajate, de o eterată senzualitate, însă e semnificativ că gestul apropierii intime apare filtrat încă o dată livresc, de o « foaie de hârtie » : « Vreau s-o sărut, o las să vie / dar cineva-ntre gura mea şi-a ei / aşează lent / o foaie de hârtie »… E doar încă o mostră ilustrativă pentru viziunea poetului ce surprinde în genere mediat palpabilul şi-l întâmpină cu un soi de reverenţe stilistice, de ocoluri ale unei fantazări ce dau un aer de reverie contemplării făpturii concrete. « Fata palidă » dintr-un titlu de poem e doar un « fum dumnezeiesc », « prinde cu gura fluturi şi-i mănâncă », uită ţigări aprinse printre « bibliile » adoratorului şi un foc «  sub patul scund  », incendiază biblioteca, lăsându-i loc îndrăgostitului doar pentru un sărut evanescent al « plânsetului hârtiei ». Mod de a aproxima o pasiune ardentă, însă prin câte alambicuri şi volute ale imaginaţiei cărturăreşti ! În alt poem, frumuseţea devine eterică, se oferă doar contemplaţiei de sus a «  regelui  », ca să şi piară în clipa următoare : « Din mijlocul şoselei o priveşte / trecând pe Ducipal măreţul Alexandru. / Şi ce frumoasă e ! Cum să n-o pierdem ? ». O notă aparte dă acestei părţi a antologiei ciclul Bestiar naiv, pe care l-am putea numi şi bestiar fatezist, căci făpturile de univers minor care-l ocupă sunt toate de invenţie proprie  : mărunte vietăţi fictive, graţioase şi inofensive, în majoritate, aducând prin contrast un aer de prospeţime în universul bântuit de alte soiuri de fantasme, – printre el « globeii puri » şi speriaţi de orice agresiune, « un animal din

vr201256x.indd 131

6/15/2012 11:38:41 aM


132

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

păr de înger, ucla », sivirul, « o dulce javră de parfum », erţogul, ursul alb cu gât de lebădă şi cu « ochi enormi şi trişti »… ; dar şi siheia, un soi de insectă imaginară care « mănâncă urma cernelii, soarbe scurt cerneala », lăsând paginile cărţilor pustii, temătoare doar de memoria ce poate învăţa biblioteci întregi pe dinafară… Sau, poate cel mai apropiat de natura lirismului lui Florin Mugur, mavrul, « un animal tăcut şi speriat  / măruntul mavru copleşit de umilinţă », pus într-un expresiv contrast cu lumea stridenţeor din jur : « Rob umilit de zgomotele pure / rob coborât spre laşitatea serii / în lumea plină de văcari ce ţipă ». În fine, întors printre marile embleme, e recuperat şi mielul, « nevroza, floarea albă », « catastrofa »… O anume simetrie cu celălalt bestiar fantezist, din Mopeteiana lui Mircea Ivănescu s-a şi putut nota. Este şi – se vede bine -un transfer şi o adaptare a tematicii fragilităţii şi transparenţei în registrul universului mărunt, poate cu un mai depărtat exemplu arghezian. „Portretul unui necunoscut” din titlul volumului din 1980 adaugă acestei galerii de figuri şi decoruri noi variante ale aceloraşi stări şi viziuni. Mai ales ciclul Vara genială, cu trimitere la evocatorul amar-ironic al târgurilor evreieşti de odinioară, Bruno Schulz, cu amestecul lor de mărunte activităţi negustoreşti şi de tulburătoare amintiri din străfunduri de imaginar biblic, – „o palidă Iudee-nveselită” cu voiajori comersanţi, dar şi una în care „provinciile cărţilor se cască / tremurătoare, lent în faţa lor”. „Vara genială” e marcată încă o dată de ambiguitatea amar-ironică a stării de tensiune şi de nelinişte asociată purei nostalgii evocatoare, căci e şi una a „geamătului” şi a „nervilor rupţi”, iar „sub magazinele de scorţişoară” ale amintitului Bruno, ce patronează simbolic aceste poeme, „stă praful brun de puşcă-n saci înalţi”şi rănile unor vremuri tragice rămân vii sub grimasele istoriei nepăsătoare: „Dar lângă mari oglinzi făcute ţăndări / rânjeşte Clio între două crize”... Ceva din angoasa expresionistă a lui Fundoianu îşi trimite şi ea ecoul până aici: „Iar târgul creşte-ncet ca o pupilă / rotund şi roşu, ameninţător”... Şi nu e deloc un accident faptul că în poemul ce dă titlul cărţii, apare „un rest, o rămăşiţă delicată, un gunoi delicat / şi furia cu faţa plină de lacrimi”, deasupra căruia „furia scuipând cu orgoliu spre acest rest” se prăbuşeşte „deasupra lui să-l apere”. Şi nici trecerea prin aceste pagini a japonezului Hokusai nu iese din zona de reverberaţii a tematicii obsedante a poetului: „bătrânul Hokusai / făcându-ne semne vesele / de după paravanul de mătase al crimei”. „Arta fricii”, „religia ironică”, propoziţia din Kierkegaard „Situaţia ironiei nu va întârzia să se-ndrepte” lasă mărci semnificative în aceste versuri. „Viaţa obligatorie” din titlul cărţii publicate în 1983 este, cum ne spune un poem, cea a clovnului „cu faţa în întregime scrisă / ca un poem”, faţă de „bătrâni hăituiţi” – figură ce nu putea lipsi din vitrina simbolică a acestui univers liric. Căci „clovnul farsor”, despre care vorbea încă Adrian Maniu, fusese tocmai reprezentarea fundamentalei ambiguităţi a atitudinii poetului modern post-simbolist, decăzut din condiţia lui prestigioasă, punând masca râsului pe o faţă tragică, de unde şi o umanizare aparte a acestei poziţii ce se ştie tot mai precară în lumea mai nouă. O remarcă în acelaşi sens a făcut şi Eugen Simion în paginile consacrate poetului din Scriitori români contemporani, III. „Fumul mic al ironiei” se ridică şi deasupra acestei cărţi

vr201256x.indd 132

6/15/2012 11:38:41 aM


comentarii critice

133

ca un soi de filtru relativ securizant în faţa brutalităţii lumii reale, în stare să asigure cumva un echilibru şi o demnitate ultragiate. De aici, şi definiţia foarte expresivă în alcătuirea din nou oximoronică a imaginii, – „Ironia, mica noastră Grecie”... E ceea ce spune, în termeni uşor schimbaţi, alt vers din ciclul cu ecouri biografice Jeanette: „Înalţi paravane fragile / în faţa terorii şi tremuri”. Asumat ca dat al propriei fiinţe, tremurul prezent laitmotivic al celui ce se declară „coleg de clasă cu frica”, reapare explicit ca paradoxal factor protector: „tremurul, tremurul – / el era cortul de argint al fricii mele / era semnul refuzului meu, paralizia mea parţială, / parţiala mea demnitate”. Spaţiul de penumbră al rostirii, numit undeva astfel, se conturează prin aceste accente confesive care-i subliniază ambiguitatea: putere precară, însă mereu întreţinută ca însemn al obstinaţiei de a rămâne uman până la capăt, în ciuda adversităţilor. E un soi de pedală, de surdină pusă spaimei de a fi, ce se asociază perfect artei înseşi a scrisului, definită acum drept un soi de caligrafie a nevrozei, domesticire estetică, dusă până la efectele manieriste pe care le-am mai identificat, pe care subiectul liric le şi explică în acest înţeles, cu precauţii retorice repede ironizate: „De ce tremurăm? // Atunci am tremurat întâia oară / noi, regele cutremurelor / noi, cel care mai târziu / speriat şi pedant / inventam arta tremurului” (Viaţa obligatorie). Speriat şi pedant... Ambiguitatea statutului „regal” al poetului reapare în forţă aici. Asemenea imagini pot fi puse imediat în contrast cu cele ale cuielor dintr-un Piesaj: „cuiele, capodopere grosolane ale brutalităţii – / o, marele lor stil impasibil / ignorând văile tăiate de răni subţiri ale romantismului”... În faţa lor, poetul afişează aceeaşi mască a ironiei dureroase, a unei aparente ignoranţe („sunt un expert al ignoranţei”) în care se mărturiseşte de fapt un sentiment al lumii rezistent în faţa ostilităţii exteriorului; căci zisa neştiinţă e doar mimată, cu o artă, cu o îndemânare de „expert”. Aşadar, „dacă eşti prost, cântă, / dacă eşti şi mai prost / cântă şi zboară”. Conştiinţa dureroasă a unei anumite predestinări tragice apare mai direct mărturisită într-o poezie ce poate fi asociată şi unor strofe din Emil Botta: „Un’te duci tu mielule? / E-ntuneric, domnule! // Şi de ce dansezi? / Pentru că mi-e frig. / Şi de ce ţi-e frig? / Prea multe hârtii. / Cerul iscălit / câmpul numărat. / De ce tremuri, mielule? / Îmi miroase, domnule. / Le-au atins, le-au scris / mâini de măcelari”(Simplu dialog). Dincolo de „viaţa obligatorie” se poate deschide însă şi un alt spaţiu, pe care o suită de versuri puse sub o sintagmă din René Char – Dans mon pays – îl aproximează în registrul imaginarului naturist şi „naiv”, apropiat de al unor poeţi ca Petre Stoica şi Emil Brumaru. E locul unde ”nu se pun întrebări unui om emoţionat”, unde „marile spectacole sunt rare şi stângace”, „leneşul doarme cu gura căscată şi visează livezi aurii de peri”, iar „iepurele fugind scrie pe zăpadă versuri albe”. Asemenea stări şi viziuni se regăsesc în celalalt „bestiar naiv” din ciclul final, Balaurul, prostul, furnica. Până către finalul operei, poezia lui Florin Mugur evoluează fără mari surprize. Notabilă este acum – adică în volumele Spectacol amânat (1985) şi Firea lucrurilor (1988) – turnura aforistică a unor versuri situate la limita reflecţiei morale şi de

vr201256x.indd 133

6/15/2012 11:38:41 aM


134

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

artă poetică, structurate ca nişte versete sau mai degrabă mici secvenţe, fragmente de poem axate pe câte o metaforă compusă „manierist”, adică prin îndrăzneţe, surprinzătoare asocieri de elemente, artificii ale fanteziei ce pun în ecuaţii neobişnuite naturalul cu artificialul, concretul cu abstracţiunea, în artefacte ce distribuie emoţia receptorului între admiraţia pentru performanţa estetică, a ingeniozităţii combinatorii, şi procentul de confesiune neliniştită în prelungirea poemelor precedente. Iată câteva mostre: „Fulgerul scrie pe cer o terţină sălbatică”, „o, degete sălbăticite de frig ale milei, o bal zguduitor al soarelui, vom rezista!”, „lacrimile mari bătându-se cu pumnii pe un ring de mătase sfâşiată”, „fiecare mort lasă în centrul oglinzii sale o lebădă îngheţată”, „lasă copiii să râdă – creierul lor e o mică umbrelă deschisă deasupra unei lacrimi viitoare”, „să surâzi acestei pietricele şi să-i spui domnişoară, fără a uita că e totuşi fiica pierdută a unui fulger!”, „scările celor şapte crize însorite mă aşteptau”, „dar ce să facă un principiu / dacă lângă el nu e o femeie frumoasă?”... Structura acestui discurs rămâne în bună măsură oximoronică, propunând vecinătăţi de stări contrastante şi în tensiune, pe linia cu care poetul ne-a obişnuit, adică a acelei simbioze de „râsu’plânsu” atât de caracteristică lirismului său ironic-elegiac: „să-ţi baţi joc de tine însuţi, da, însă cu entuziasm!”, „un măgăruş dansează lent pe mormântul meu / distrat, de parcă mi-ar citi poemele”, „istoria, umorul ei barbar”, „erai atât de fericit încât încercai să te numeri, nu izbuteai şi râdeai”, „mă duci târâş ca pe o targă cu mort – / important e să ai o direcţie, nu?”... Textele mai închegate (îndeosebi în Firea lucrurilor) multiplică faţetele aceloraşi stări de anxietate abia mascată, aceeaşi aplecare tandru-neliniştită spre lucrurile simple şi aparent insignifiante ale aceseti lumi. Un Poem reprezentativ oferă o variaţiune pe tema cunoscută şi o face combinând încă o dată notaţia confesivă şi dezvoltarea fantezistă a imaginii: „când tensiunea devine prea mare / când începe să-ţi ţâşnească sângele prin vârful degetelor / abia atunci merită să râzi // atunci când tensiunea devine prea mare / şi-ţi ies flori de sub unghiile / ascuţite şi limpezi // flori pe pământ, flori mici în ţărâna udă / de parcă te-ar fi înmormântat în picioare cu mâinile sus / aşa, în clipa în care te predai”. Un altul, Nichel, de aceeaşi înaltă ţinută, reia tematică „regalităţii”, mediată simbolic de masca poetului trecută acum în efigia aproape ştearsă de pe o monedă ce reuşeşte totuşi să recupereze ceva din strălucirea de odinioară: „eu sunt banul acela de nichel / din palma cerşetorului // a existat cândva în efigie / faţa unui rege // s-a şters / de mult // dar banul prinde câte-o rază de soare / şi-o duce încet spre bulevard în amurg // cu o monarhică / indiferenţă // ei, da, un lung şir de umilinţe şi la capătul lor / un sfânt care te-aşteaptă-n genunchi şi-ţi sărută mâna”. Marea temă obsedantă a acestei lirici rămâne tremurul, iar definiţia implicită a poeziei e intim legată de numita „artă a fricii”. În Firea lucrurilor, găsim, la o pagină „aforistică”, această (aceeaşi) întrebare: „nu e tremurul un fel de-a scrie? o, cel mai trupesc!” Şi ceva mai încolo: „eu scriu rapid şi drept, dar vine tremurul, marele tremur, şi mă silabiseşte”. E foarte bine spus: acest permanent sentiment al fragilităţii fiinţei obligă mereu la concentrarea atenţiei pe parcelele mici ale trăirii, ca pentru a proteja mai bine spaţiul existenţial ameninţat, cu o intensitate ce face din lucrurile

vr201256x.indd 134

6/15/2012 11:38:41 aM


comentarii critice

135

mărunte prezenţe puternic evocatoare. Pe cât „arta” îmblânzeşte sălbăticia realului trăit cu spaimă, pe atât frica obligă la o reapropiere de datele concrete, palpabile şi vii ale lumii din jur, îndeobşte trecute cu vederea. E ceea ce se sugera, frumos, într-o poezie ceva mai veche, nu degeaba dedicată lui Emil Brumaru, în care citeam că „pe el îl sperie doar zgomotele mici / săruturile pâlpâind în lemne / suspinul moale în pahar al apei”, în timp ce poetul e, în genere, un „murmur primejdios..., un adevăr bătrân / ce stă de vorbă concentrat cu focul”. Acest simbolic foc e, de fapt, stratul de adâncime ori fundalul, orizontul neliniştilor mari pe care se aşează ori se proiectează murmurele, pâlpâirile, licăririle de lumini pe jumătate umbrite de frământarea intimă, de „tremurul” omului speriat de asprimile lumii. Sunt nelinişti moştenite, străvechi, cu straturi biblice, dar şi anxietăţi ale clipei trăite, ce acompaniază, cu o discreţie ce nu le face mai puţin tulburătoare, viaţa de fiecare zi. Accentele confesive coexistă mai departe cu medierile „livreşti”, însă devin parcă mai apăsate. Una dintre aceste medieri e propoziţia dostoievskiană după care „frumuseţea va salva lumea”. Pusă de poet în gura „prinţului”, ea e continuată, semnificativ, astfel: „oricum, frumuseţea nu puţine lucruri / va avea de salvat / o să ne speriem de imensa răbdare a frumuseţii”. O parte, deloc neglijabilă, a acestei imense răbdări o exprimă şi lirica lui Florin Mugur, ce se recunoaşte imediat în peisajul mai larg al poeziei româneşti tocmai prin pacienta acţiune de îmblânzire a răului existenţial printr-o „artă a fricii” care-l ajută să reziste şi, în felul său, să învingă.

vr201256x.indd 135

6/15/2012 11:38:41 aM


Marian Victor Buciu

Leonid Dimov: complexitatea poetică

N

u există la Dimov proceduri pure, ci sincretice, chiar dacă una sau alta pot părea dominante. Decupajul tipurilor poetologice, aşa cum l-am făcut, poate fi falacios, deşi altceva am urmărit. În definitiv, tot complexitatea am avut-o în vedere, întrucât ea rămâne adevărata natură, dominanta execuţiei estetice. După demersul demonstrativ şi fatalmente artificial, cel puţin într-o măsură, citesc în continuare texte mult mai greu reductibile şi de despărţit de o poetică a complexităţii, deopotrivă extensivă şi intensivă, de înscris în ansamblu pe o traiectorie barocă. Dar fără derogare de la originalitatea onirismului estetic şi structural. Iată, înainte de a citi câteva poeme lungi, câteva linii ale (pre)facerii poemului în volumul Pe malul Stixului (1968), el însuşi un posibil text unitar. Ca la Cezar Baltag, în mod explicit, realitatea e (re)produsă prin „răsfrângeri în oglinzi”. Epică este poezia prin naraţiune, evocare sau rememorare şi descriere. Coexistă poetici diferite: metamorfozarea, asocierea, privirea, contemplarea, stranietatea, mimesis-ul, absenţa transfigurării, fantezia. Recurente sunt exortaţia şi enumeraţia, aceasta fie amalgamată, fie aleatorie. Salt: A. B. C. (1973) semnalizează polemic o epuizare a poeticilor: „marile scheme combinatorii/ Fuseseră epuizate demult”. Pe lângă principiul neoclasic (ut pictura poesis), de repetare a picturalului prin spaţialitatea şi controlul picturii suprarealiste, poemul Pictură, din acelaşi volum, admite un imaginar feeric, infantil, ludic, cu cai vrăjiţi, han de cleştar, ploi albastre, călăreţi de chihlimbar, timp cocor, Himalaia ruginind la fereastră... Aici se înscrie şi Interior, prin animarea şi supradimensionarea realist-onirică a obiectelor. Descoperim un gât de sticlă însorit, cu un cap de luptător barbar, un arbitrar punct negru, emanând gânduri negândite, gnomi copitaţi descinzând înşelător „Spre Asii tulburi, nălucite...”. Adiacentă e tot aici transformarea descrierii în naraţiune. Să iau în vizor şi două texte din volumul La capăt (1974). Un poem, în orizontul unei mari teme dostoievskiene, al unui eu-mărturisitor, la judecata morală fără răspuns ori cu verdict deja adjudecat, este cel intitulat Dostoievskiană. Locutorul a fost martorul unei tragedii petrecută sub cerul abstrus şi mai curând nepăsător: înecul unei fetiţe. Nici pe pământ nu s-a mişcat ceva: „Nici ţipenie în ţinut”. După starea ierburilor ruginite, timpul sugerat e de vară târzie sau toamnă. Există, nu numai aici, elemente ale unei poetici, într-o anumită măsură, şi a ocazionalului, a biograficului (L. Dimov dă unele mărturisiri biografico-poetologice

vr201256x.indd 136

6/15/2012 11:38:41 aM


comentarii critice

137

în sensul acesta, măcar într-unul din cele două-trei interviuri ale lui). Chiar şi locul e sugerat: un port, din care martorul zăreşte un şlep. Faptul că el îl numeşte „şlep neprevăzut” creează o anumită ambiguitate. Ar putea fi şi sugestia unui element imprevizibil, pentru o crimă premeditată de un autor ascuns, ca să se desfăşoare într-un mod total incognoscibil? Dar martorul, locutorul, poetul? Prezenţa unui necunoscut nu ajunge doar sugerată, ci chiar semnalată, ultima strofă o conţine integral: „Şi-un hohot de râs s-a auzit De parcă-ar fi fost ascuns cineva Prin tufişurile de bronz coclit Întinse dincolo de şosea.” Exterminatorul, demon otiosus, pedepsitor din răutate absolută, din plăcerea pură de a suprima inocenţa, comunică, în semiologie antropomorfistă, sardonic: „Şi un hohot de râs s-a auzit”. Locutorului nu i-a rămas nimic altceva decât să mărturisească ceea ce a păstrat memoria ochiului. Să nareze, să descrie, nu să explice. Aşa şi începe poemul său: „Am văzut...” Potrivit titlului, poezia Locuinţă ar intra în seria „domesticelor”. Primele două strofe (din patru) sunt reflexive, prea vag, de aceea palid, onirice, imaginative. Un fel de banalităţi despre urâtul iernii care va veni, dar e acum departe, şi vara cu zmee verzi cu zbârnâitoare, chipul lui Mozart deasupra unor dansuri aprige sunt elemente suficient de diverse pentru a dispersa imaginarul. A treia strofă debutează cu un topos uşor de recunoscut: voyeurismul, aici, ca deziderat: „Să stăm în curte şi să privim/ Prin uşile larg deschise...”. Foamea privirii e analogă autolecturii (locutorul coincide cu eul poetic): „Cum stăm în casă şi răsfoim/ Acele palide manuscrise.” Te poţi gândi la o ocazională, produsă în momente de reflexie în perimetrul „laboratorului poetic”. Lectura – nu cea baudelaireiană, a tuturor cărţilor, care întristează carnea –, dar a propriilor manuscrise, îi produce o melancolie ce-l îndepărtează, cu oroare, de ultima literă de text: „O, ce tristeţe s-a aşezat/ În cuib de litere igrasioase!” Carnea lectorului-poet depăşeşte însă melancolia, biciuită de o excitaţie nemotivată. „Hai în cartierul cel rău famat,/ Cartierul uriaş din spatele casei.” Trec, cum am promis, la poeme lungi, nedecompozabile, fără riscuri mari, la analiza poetologică. Poemul odăilor: 7 poeme (1968), începe – ca poem al cuplului, în discurs exortativ, fatic: el îi adresează ei îndemnuri, porunci, îi vorbeşte etc. – prin fixarea unei cauzalităţi şi false explicaţii, imediat ininteligibile, stranii. Cei doi privesc cum se scot uşile după o judecată aleatorie, „Ca seria spre fund să fie calmă.” Ca şi cum numărul, ordinea, destinaţia obiectelor ar decide confortul eului. Dar nu de eu e vorba acum, ci de o linişte obiectuală, a „seriei” de uşi şi camere. Urmează previzibilul spectacol voyeurist, comun şi comunional: „să privim din toc”. Restul poemului – de o anumită amploare – e decorul compus în modalitate descriptiv-enumerativă. Actantul călătoriei fabuloase, într-un spaţiu închis, instituie un raport baroc: mobil/

vr201256x.indd 137

6/15/2012 11:38:41 aM


138

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

imobil. Finalul, misterios şi stupefiant, ajunge disforic, generat de o obscuritate riguros gândită. El modifică spectrul actanţial. Un moment mitic şi sacru ambiguizează comunicarea. Transferul actanţial nu afectează păstrarea sensului predicativ, chiar dacă acesta rămâne şi el reinvestit epic şi poetic: „O scenă de irozi cu vârcolac,/ Împreunarea lor, în mijloc, taie.” Starea poetică este aici de aşteptare înlemnită, moartă, misterioasă. Ea se transferă într-una de absorbţie în decor, de participare la scenariul instituit sub ochii şi probabil şi de ochii actantului-locutor (celălalt fiind un simplu martor însoţitor). Imaginarul se arată şi se dezvoltă în reveria unor corespondenţe care-şi substituie referentul. Uşile scoase închipuie tot atâtea fante spre spaţiul dorit, aşteptat, privit cu nesaţ. Mistreţul şi pacea eternă, un poem compus din prolog şi epilog, în Texte, apare integral în 7 poeme. Scenariul e unul simili-„istoric”. Istoria e propedeutica, nu doar a existentului, dar şi a imaginarului, a vieţii plenitudinare. În Prolog, locutorul-actant se desparte de cavalerul care merge la Tyr. El vorbeşte în numele celor „vii”, dar personal va pieri (se va ascunde) într-un abur brun, sperând că (dorinţa obscură sintactic şi semantic) „Cruţa-mă-va bárbarul hun/ Cu încă, sub şauă, zăpadă.” Enunţarea ermetică e probabil voită. Stare (existenţă, fiinţă) barocă: „putrezind duios”. Asociaţii, aluzii incoerente, espectând stupefacţia, atunci când, de la starea oximoronică, enunţarea ajunge la intempestiva notaţie dezeroizantă: „A fost unul de Reichenau/ Şi-o babă din Ţara de Jos.” Ea ne introduce într-un plan secund al poemului, redeschis într-o nouă fabulă, începută cu tinereţea personajelor visate (un trubadur şi o frumoasă domniţă) de locutorul culcat pe lucarnă. El însuşi îşi păstrează funcţia actanţială, fiind de fapt un vechi slujitor al celor doi. Rememorează fapte banale, chiar umile, dar şi unele care nu au o semnificaţie certă, ci numai neliniştitoare (o nelinişte a neînţelegerii): cavalerul îi ceruse odată „Măcel de Crăciun să dezgrop”. Rememorează evident şi momentul demenţial al stârnirii luptelor, amplificat fabulos şi artificial, asumat de locutorul-actant în numele materiei integrale: „Povestea să-nceapă mai iute:/ Argintul îmi toarnă demenţa/ În trepte, în stâlpi, în volute.” În Epilog, ascuns în tindă, locutorul tăifăsuieşte mulţumit cu melcul, martorul istoriilor sale despre vechi cetăţi împărăteşti. Fostul menestrel seducător de altădată s-a transformat acum tot în melc. Hedonismul naratorului e tot o stare barocă: povestind (inventând) ajunge cuprins de un „râs nebun”. Povestea devine greu de suportat pentru melcul care o ascultă. Poetica apare impură, diversă, în Mistreţul şi pacea eternă. „Au scris, la nuntă, rune gale” sau „De-aceea stihul îl opresc/ La ivărul cu miez ironic…” deschid palierul oniric-ironic. Iată-l şi-n ipostază resurecţională: „Iar acum când îl învie/ Semnul din povestea mea…”. Sau în fundamentul său: ca şi cum (als ob): „De ce atâta omenire/ Surâde sieşi ca-ntr-un vis?” Văzul se confundă cu visul: „Voi spune câte văz, de-aici din miez…” Tentaţia e de abolire ori de negarea (re)constructivă a timpului, spaţiului, fiinţei. Limbajul oral („taifasuri port”) şi scris („slove răsucite-n frunte”), rămân constante. (Inter)textualismul e însoţit de intra-textualism, adică de autocitate.

vr201256x.indd 138

6/15/2012 11:38:41 aM


comentarii critice

139

Vis vesperal cu un vârf de cărămidă: Carte de vise (1969), ciclul La capătul somnului, este un lung poem, epico-dramatic: „Scene desfăşurate altădată în intelect”. Începutul, cu referire la un prieten, trimite aluziv la Divina comedie a lui Dante: „Dus de mână de-o rudă de departe/ (care şi pieri de altfel: ca-n carte)…”. În aşteptarea prietenului, locutorul înlemneşte, copleşit de bucurie. Cel absent aruncă o dată „o privire lucidă”. Se naşte dorinţa de levitaţie inversă a locutorului: „Aş fi voit să plutesc de-a-ndăratelea.” Se mută-n palat doi noi locatari, „două fiinţe ciudate”, „două animale cu mici gulere de blană”, care „Depăşiseră ortostatismul speciei noastre/ Şi piruetau la nesfârşit”, având „ochi cu privirile dense”, care o înfrâng pe a locutorului. Urmează levitaţia şi apoi întâlnirea celor doi. Totul se întâmplă sub semnul prezenţei obsedante a strămoşilor locutorului. Vremea contemplaţiei se sfârşeşte, dar actantul-locutor speră să vadă mai mult, „Poate la o altă venire.” E stăpânit de ideea de interdicţie: „Înaintam implacabil spre ieşire.” Există un prag, o limită, de nedepăşit pentru cunoaştere, „Între viaţă şi moarte”: aici e „vârful de cărămidă blajină”. Vârful de cărămidă cu „lumină lividă”, care ascunde „Scene desfăşurate altădată în alt intelect” trimite, în sens metapoetic, la depozitul oniric, imaginar, gnozic, din poetica onirismul estetic, aşa cum o prezentase poetul însuşi. Rămâne, ca paliativ al cunoaşterii, căutarea – plutirea, zborul –: „Am închis ochii şi-am plutit mai departe.” Realitate (mic poem oniric): Carte de vise (1969), ciclul La capătul somnului, e de fapt un text extins, alcătuit din 12 fragmente. Şi poate că cifra 12 nu e întâmplătoare. În 1. Biserica, remarc absenţa eului. Există o descriere fantezistă a unei biserici mirifice, ieşită din orice margini ale lumii, şi mai ales ecleziale, de vis, nu de visu, sculptată din os şi jad, fără pronaos, cu scene din Ţarigrad, arcaşi, bombarde etc., înconjurată de plante necunoscute. E precizat timpul: matinal, trimiţând adieri de vânt leneş. Un cuplu zburător – sau în stare de levitaţie, „într-o plutire” –, de îndrăgostiţi grăbiţi, goi, senzitivi, „înfioraţi de miresme, înnebuniţi de gust”, pătrunde prin pervazul unei lucarne. (2. Lucarna) În bazilica aceasta care e numai náos, ea cochetează în ascuns cu Sf. Ieronim, patronul tipografilor. Soţul ei, gol, invizibil, vede doar că devine mai frumoasă. Levitaţia continuă şi după păcatul voyeurist căruia îi cad pradă şi complici. (3. Sf. Ieronim) El se arată a fi ateu, pentru el D-zeu este doar o figură, în vreme ce ea este voyeuristă. Femeia e necredincioasă din fire şi vede-n el un feminoid, un simulant, ca orice făptură fragilă, vânată de „marile fiare”. Văzul lor se intensifică: „Priveau amândoi la disperare”, închid ochii şi fac ca sfeşnicul să dispară. În fapt, ei aduc şi alungă realitatea. (4. Revelaţie) În 5.Călătoria, izbitor este un descriptivism lucid, metascriptural aşadar: „Şiacum să descriem tăcutul voiaj...”, prin spaţii şi (ano)timpuri, levitând sau pe ape, prin bulboane, cu luntrea, până-ntr-o insulă, tocmai când are loc slujba de vecernie într-o bazilică de bagá. Fragmentul 6. Surorile amestecă timpurile, vara şi iarna. Nu se arată nici aici vreo

vr201256x.indd 139

6/15/2012 11:38:41 aM


140

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

scăpare de „libidinosul sfânt Ieronim”. În clopotniţe stau surorile dantelărese care ţes şalvari. Ei merg pe o scară sidefie şi ajung în copilărie, într-un cartier pestriţ, colorat, animat, viu, urcând obosiţi până ajung pe treptele împlântate în „nimic”. Neantul este aşadar emblema spaţiului. Vedem din 7. Turnul că treptele neantului sunt foarte umblate („roase”). Pe cei doi înălţimea îi ameţeşte şi-i separă. El ajunge, şi e bine primit, la cele două „iubeţe” dantelărese. Ea îi reapare goală dintr-o cupă de rachiu de ienupăr, „Din living-roomul lui Garry Cooper”. Survine, ca atare, o schimbare ludic-infantilă de spaţiu. Cei doi trec printr-un tunel clisos, ajung într-o – barocă, desigur – „curbă închisă”, unde obiectele sunt tot mai evanescente, neclare („vagi figuri oafe”), licenţe ale realului („Iteraţii roşii”!), încălzite într-un miros comun. Urmează 8. Fiara. Să notez că expresia bizară poate părea prolixă: cei doi (o pereche recurentă, cum am constatat) ies goi din „puzderii” şi duc „ocale surde-n coşarca spaimelor”. E o noapte „cu reverberaţii în cleşte”. Urmăriţi, se roagă nu mai puţin bizar: „O, vâsc al inimilor: paloare levogiră...”. Din întuneric îi atacă o felină cafenie, suflând înspre ei dogorâtor, de care scapă zburând prin a 44-a poartă de oţel, în admiraţia şi adoraţia „corurilor salvatoare”, adunate la „o rotondă matinală”, într-o neprecizată „sărbătoare”. Următorul refugiu (9. Curtea interioară) din acest periplu tragic mereu disponibil („Gata de drum, gata de sacrificiu”) este într-un loc cu oameni nevoiaşi şi păcătoşi, cărora li se alătură, curăţindu-le de funingine obiectele de încălzire. Aleatoriul şi metamorfoza sunt şi aici prezente: „Se treziră cu palmele făcute pahare,/ Strigând un nume la întâmplare.” Locul (10. Funinginea) e atacat de „puzderii negricioase” care fac o nouă împărţire a spaţiului. Fiecare loc intră sub stăpânirea neobositei „fiare cu ochi de văpaie”, care nu le pierduse urmele. O făptură onirico-barocă apare în chip de simulacru: „Molcomă, crudă ca-n vise”, neînfrântă, „Surâzând când nu reuşea să-i prindă.” Un tanc (11. Tancul) îi aşteaptă ocrotitor: în el „Se-mpreunară cu scâncet dur/ Şi priviră limpede în jur.” (Eliminat din Fugă, 1969, de D. Ţepeneag, L. Dimov are privilegiul de a fi poet şi de a nu-şi vedea tancul cenzurat.) Decorul e amestecat, baroc: „Totul era etern, totul era integru. Totul părea vânăt spre negru Când, în sunet de flaut şi tilingă, Totul se-ncenuşă: începuse să ningă.” Ochiul pătrunde adânc: „Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă.” Spaţiul-formă căutat este „o nostalgică elipsă”. La sfârşit (12. Sf. Elefterie), perechea se află din nouă în biserica artificială, unde „Curgea o umbră de rai vopsit”, sub ochii Sfântului Ieronim cel lubric, „cu buzele ţuguiate”, făptură romantică sau barocă, transpusă oniric, în noua poezie ca vis. Când ies prin lucarnă, cei doi au consistenţa aburului sau mirosurilor, „ca două efluvii”. Şi

vr201256x.indd 140

6/15/2012 11:38:41 aM


comentarii critice

141

umblă, în spaţiul aşa-zis lumesc (celălalt fiind mai curând oniric, decât sacru), goi. Trăiesc în real(itate), de la care imaginarul pornise şi în care s-a întors cu reînnoită voluptate: „Traversară-n fugă întreaga piaţă Şi se pierdură, goi, de nu ştiu câte ori În forfota multicoloră, printre trecători. Râdeau de bucurie că-i aevea tot, Şi streaşina, şi burlanul rupt în cot Şi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materie Dincolo de biserica Sfântului Elefterie.” Realitatea apare schematică, descărnată, searbădă, pe lângă imaginaţia de vis care a guvernat poemul. Realitate, veghe, nu există în vis, ele există doar ca-n vis. Reîntoarcerea este demonstrativă, didactică în sens superior, iniţiatică. De la mai nimic, se poate ajunge la orice, la Totul. Ceea ce a învăţat apoi M. Cărtărescu. Decompoziţii poartă şi subtitlul, destinat precizării, Triptic ironic. În volumul texte determinantul nu era ironic, ci oniric. În fond unul îl implică pe celălalt. Incipitul primei părţi (I) fixează o falsă cauzalitate a evenimentului: „Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese/ Că avem mari datorii la florărese”. Timpul se confundă cu limbajul, neomenesc, fiind, ca atare, fundamental retoric, şi, în particular, amintindu-l pe Ion Barbu: „E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească,/ Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească/ Sunând cam aşa: li be di le, li be la bi.” Locul ales ajunge abundent definit, cu o identitate atât de luxuriantă, dusă până la nonidentitate: „Sub coroanele de crizanteme crem/ Sub inscripţiile de culori violente/ Încremenite arbitrar pe monumente.” Liberul arbitru, alegerea aleatorie se includ în poetica lui Dimov. Încremenite arbitrar este o figură analogică având un rost şi un sens poetologic, baroc, de sinteză între fixaţia riguroasă şi hazadul nemăsurat. Limita e în acord cu invizibilul. Cadavrul-magnetofon reînviat rosteşte „anateme vehemente sub tornade/ De văpăi încinse până la nevăzut”. Ori ea, limita, e în bună relaţie cu inaudibilul: „să auzim în neştire”. Poetica narativă, perspectiva simulacrului (ca şi cum, als ob) se semnalează prin simularea revenirii la o problemă presupus anunţată: „Dar mai întâi să terminăm cu liberul arbitru/ Şi pe urmă să rămânem acolo unde şedem”. Constatăm că încremenirea este ostentativă, voluntar hilară. Personajele, ca la Urmuz, sunt obiecte dintr-o (anti)lume oniric-ironică, întoarse de la moarte la viaţă de bunul Demiurg oniric, în care s-a aşezat definitiv poetul: „cadavrul cu magnetofon în torace/ A-nceput să coboare de pe bulumace”. Sfârşitul secvenţei este voit absurd: „Se-aude ţipătul zalelor din armura lui Hamurabi.” Cadavrul-magnetofon reînviat rosteşte „anateme vehemente sub tornade”. Limbajul rămâne şi el tot voit îndepărtat, sibilinic, ambiguu, fals simbolic: „viscolesc anceştrii prefăcuţi în praf”; lumina e „închisă litru cu litru”. Într-un discurs familiar, exortativ, în secvenţa II se cere părăsirea realităţii, de-

vr201256x.indd 141

6/15/2012 11:38:41 aM


142

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

scrisă cu voluptate, înlesnindu-se accesul la barocul oniric: „Şi să coborâm în visul vostru fără ţintă, cu labirint”, dar tot în spaţiul real: „Dincolo de observator, pe strada Cuţitul de Argint”. Visul devine reversul realităţii, el nu doar o recompune din fragmente, după logica onirică, schimbă sexul şi sensul lucrurilor: „Trec amazoni de braţ cu conchistadore,/ S-a-ntors istoria către-nceput,/ Doamne, se-aud tropote de mamut!” Improvizaţia „frivolă” e tot ce li se mai poate oferi: „Să facem iute un menhir cât de şui/ Pentru scheletele noastre de plastic verzui.” Memoria şi teatralitatea devin fiinţe: „Oftează nişte scene din copilărie”. Spaţiul acvatic, aparent imaginar, ajunge contiguu celui citadin: „Şi-am plecat mai încolo/ Cu luntrea pe oceanul înverzit de palolo”. Palolo, trebuie să notez, e un vierme din zona precizată a Pacificului, insula Hiva Oa, din arhipelagul Insulelor Marchize. Pe Hiva Oa sunt înmormântaţi pictorul Gauguin şi cântăreţul Jacques Brel. Făpturile onirice sunt asemănătoare şi totodată diferite de cele cunoscute. Aşa sunt în secvenţa III eroticele „Femele despletite (care) se colorau în geam.”. Ele pot trimite, sub o altă formă, la proza şi poetica acesteia, cunoscute de la Hortensia Papadat-Bengescu (relaţie posibilă, dar prea multe i-au fost adăugate legăturile literare marelui poet). La Dimov, aici, aproape întotdeauna, numele cunoscut nu are nici o relaţie cu ceea ce ştim despre el. (Vezi şi, în Carte de vise (1969), ciclul Hipnagogice, poemul Vis de mahala: „La numele noastre azi nu vom răspunde”.) Aici, „un Caucaz” nu este muntele ştiut, ci mai degrabă o replică a lui, dintr-o serie care-şi elimină prototipul. Iar acesta nu este niciodată cu adevărat viu, fapt din nou obişnuit, într-o (anti)lume oniric-ironică, ce-şi trage viaţa, chiar eternitatea, din moarte. Aşa sunt aici nevăstuicile, care „Ştiau ele ceva/ Şi piereau înainte de a se-nfiripa/ Cum se cuvine...”. Locutorul le vede odată cu facerea discursului poetic şi le oferă contemplării demiurgice, neomeneşti: „am rămas să le privesc/ Surd la răsufletul omenesc”. Sfârşitul tripticului oniric-ironic simulează atingerea neantului, după care, la Dimov, totdeauna mai este ceva real, apropiat, cunoscut: „Apoi n-a mai fost nimic, decât răcoare şi noapte.” (Din volumul în pregătire Leonid Dimov: noua poezie ca vis)

vr201256x.indd 142

6/15/2012 11:38:41 aM


note din lăuntru G. PIENESCU

CORVOADA GINGAȘĂ V

T

recând îngerul poeziei printre noi și dezlegându-mi graiul, i-am spus poetului pe scurt și în termeni convenționali intenția editurii de a transforma în carte tabletele din mapa pe care o pusesem din nou pe masă și lângă care rânduisem a doua oară creioanele mele bine ascuțite, radiera, ascuțitoarea și stiloul (pe atunci nu existau, în România, pixuri), carnetul cu note redacționale și paginile cu “observațiile”, “recomandările” și dispozițiile cenzorilor. După prezentare – inutilă, desigur, de vreme ce nu mă îndoiam că fusese substanțial informat de “sarcina” pe care o primise editura –, i-am întins, peste masă, “cuprinsul” și pagina pe care erau înscrise titlurile publicațiilor periodice și ale cărților de unde extrăsesem tabletele. “Cuprinsul” nu l-a preocupat – o privire fugitivă și atât –, dar, restituindumi-l, m-a întrebat cu alt ton decât cel cu care mă vestise că a trecut un înger printre noi și m-a binecuvântat, cu un ton sec, în care – iarăși m-a surprins – vibra discret o curiozitate interesată: – Dumneata l-ai alcătuit? – În parte, am răspuns, zicându-mi că tot “în parte” îl alcătuise și cenzura. – În care parte? m-a întrebat iarăși, privindu-mă atent, cu oarecare uimire severă. – În partea care nu se vede. Amintindu-mi acum acel episod, tonul celei de-a doua întrebări și căutătura lui deatunci, mă întreb dacă nu cumva va fi crezut că vreau să par un tânăr prea îndrăzneț – cum mă văzuse că nu sînt –, preaștiutor și preapriceput, autor al antologiei. – Și care-i partea care nu se vede? a continuat să mă întrebe, cu același ton și cu aceeași căutătură. Simțind că e gata să se deschidă între mine și el, dintr-o vorbă spusă pe negândite, cu subînțelesuri, un spațiu al neîncrederii în “adversul” său – stăteam față-n față, fiecare la câte un capăt al mesei (acum surâd, amintindu-mi vanitatea mea de-atunci și spaima ei de o secundă) –, i-am povestit, foarte pe scurt, istoria culegerii alcătuite de mine, de vreo șapte-opt sute de pagini, destăinuindu-i că mapa de pe masă cuprinde antologia stabilită de mai-marii din editură și din afara editurii. A adăugat la vorbele rostite de mine: – Să-i zicem mai bine Pagini din trecut. Și nu-i mai spune antologie, ci colecție.

vr201256x.indd 143

6/15/2012 11:38:41 aM


144

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

S-a uitat însă mai atent la pagina cu titlurile revistelor și cărților de unde adunasem tabletele. Publicațiile menționate nu erau multe (Facla, Seara, Cronica, Hiena, Bilete de papagal, Adevărul literar și artistic, Revista Fundațiilor – dar fără adjectivul “Regale”, interzis de cenzură –, Informația zilei, iar din cărți, numai două, Poarta Neagră și Tablete din Ţara de Kuty, edițiile din 1930 și 1933). Uitându-mi-se-n ochi rece, scrutător: – Ai citit dumneata toate revistele astea? În tonul întrebării mi s-a părut, o clipă, că deslușesc intenția unei ironii, și nedorind să-i ofer pretextul rostirii ei, am răspuns simplu: – Da. Nu știu dacă atunci, imediat, m-a crezut – așa cum doream –, sau nu m-a crezut. Iar altădată, în convorbirile noastre ulterioare, nu ne-am întors la “subiectul” Pagini din trecut și la circumstanțele lui. El tăcând, am început să-i transmit observațiile mele despre greșelile tipografice din reviste și din ziare, greșeli certe (unele), incerte (altele). Pe câteva le nimerisem, dar altele câteva s-au dovedit a fi doar părelnice, datorându-se unor cuvinte aproape ilizibile în publicații, din cauza uzurii paginilor (în Facla, Hiena, Adevărul literar și artistic), ori neatenției copistului când copiasem textele (am găsit și câteva asemenea greșeli –“urechea te minte și ochiul te-nșeală”), grabei cu care lucraseră colegele mele dactilografe și corectoare (“stimulate” de numărul mare de pagini pe care trebuiau să le dovedească într-un timp foarte scurt) și mai cu seamă scrisului meu greu descifrabil. Intrând în miezul misiei editoriale cu care fusesem trimis în Mărțișor, i-am expus poetului pretențiile cenzorilor. Îmi pregătisem “discursul” și probabil că expunerea mea avea un oarecare iz academic, de vreme ce m-a întrerupt spunându-mi: – Nu vrei să trecem mai departe? “Mai departe” erau exemplele. Nu-mi aduc aminte dacă i-am cerut ori nu i-am cerut voie să-i citesc tabletele care “trebuiau” să fie eliminate (lui Tudor Arghezi nu-i plăcea să-i fie citite în auz scrisele proprii, dar această ne-plăcere am aflat-o ulterior, chiar de la el), însă n-am uitat că nu mi-a întrerupt citirea câtorva tablete, dictându-mi unele modificări și cerându-mi să elimin, după ce i le-am citit, pamfletele anticlericale Konon episcopul, Arhiereul Sofronie Craioveanu, Doi episcopi noi ș.a., incluse de mine în “cuprinsul” Tabletelor. Deci pot să afirm că în dimineața aceea din aprilie 1954, ne-am ajutat prima oară, în colaborarea noastră la corvoada gingașă, cu citirea à haute voix, “metodă” totuşi acceptată de Tudor Arghezi și folosită cu regularitate de-a lungul a 13 ani, pentru că în vremea bejeniei (1948-1954), după cum destăinuiește Baruțu Arghezi în cartea sa, Înaintea uitării (ed.cit., p.91), poetul pierduse vederea la un ochi, iar cu celălalt vedea “numai pe sfert”. Și am folosit această “metodă” până în ziua de 9 iulie 1967. Eu, “citețul” (cum m-a numit el), citeam cu glas, în auzul lui, textele ce urmau să intre în Scrieri ori într-alte cărți, iar el îmi dicta modificările considerate necesare, pe care eu le notam pe paginile colecției mele manuscrise de proze sau pe paginile dactilografiate, adăugându-le și

vr201256x.indd 144

6/15/2012 11:38:41 aM


note din lăuntru

145

observațiile tangențiale privind conjunctura și, uneori, personajele vizate. Cine va trudi la redactarea ediției de opere complete ale lui Tudor Arghezi – ediție academică, deci cu variante și adnotări – își va da seama, confruntând textele din Scrieri cu cele din publicațiile periodice și din cărțile argheziene apărute până în 1960, că metafora corvoada gingașă nu a fost formală, ci că și poetul și redactorul responsabil (îndeosebi al volumelor 1-25) s-au străduit cu conștiinciozitate și cu iubire să stabilească ultima formă a textelor citite și ascultate. În aceeași dimineață din aprilie 1954, Tudor Arghezi a acceptat să facă două modificări din multele cerute de cenzori. Una, în tableta antiliberală Visul Maicii Domnului politic1, care a deranjat inteligența cenzorială prin formularea: “…cititorul sănătos la minte și cu dragoste față de partid” pentru că se putea întelege că e vorba de Partidul Muncitoresc Român. Tudor Arghezi a modificat formularea interpretabilă în: “…față de partidul liberal”, precizare superfluă, dar necesară pentru a obține viza de imprimare a cenzurii. Tableta a rămas, în carte, cu titlul Visul Maicii Domnului politic, titlu ce, după “propunerea” cenzurii, trebuia schimbat. Ca să ocolesc această pretenție stupidă, am folosit un șiretlic obișnuit în relațiile redacției V.M.L. cu D.G.P.T. Am schimbat titlul “neplăcut” al textului respectiv cu unul neutru, Tabletă, și astfel am obținut viza de publicare. Dar în corectura pe care am dat “bunul de tipar”, am înlocuit titlul neutru cu titlul originar, Visul Maicii Domnului politic, care a și apărut în Pagini din trecut (1955), unde nu a mai “deranjat” sensibilitatea cenzorului, pentru că de obicei cenzorii nu mai citeau textele cărora le dăduseră viza de imprimare. Totuși, uneori se întâmpla ca vreun mărginaș vigilent să sesizeze “forurile”, și atunci urmau sancțiunile, începând cu desfacerea contractului de muncă. O altă modificare cerută de cenzură și acceptată fără discuție a fost eliminarea unei sintagme din tableta Un om providențial2. Zice personajul “providențial”: “Sînt, pot să spun, omul care nu se teme nici de Kemal, nici de Stalin, nici de Mussolini”. Sintagma eliminată a fost, evident, “nici de Stalin”. Eliminarea impusă nu a fost marcată, în dactilogramă și deci nici în carte prin semnul convențional […], neadmis, la vremea respectivă, de cenzură. Într-alte ediții, autorii lor au înlocuit cu de la ei putere sintagma “nici de Stalin” cu sintagma “nici de Hitler”. Deci la editarea operelor complete argheziene această omisiune, sintagma înlocuitoare, precum și altele asemenea lor, impuse de cenzură și de “cenzorii voluntari” – existau asemenea specimene bipede –, vor trebui să fie înlocuite cu textele omise ori înlocuite, misiune aparent dificilă în absența notelor D.G.P.T., dar care va putea fi corect îndeplinită dacă editorul va fi foarte bine informat asupra epocii și asupra devenirii ediției Tudor Arghezi, Scrieri. Prima zi de colaborare la corvoada gingașă a Paginilor din trecut a durat puțin, doar vreo două ceasuri, de vreme ce la orele 13,30 ieșeam pe poarta Mărțișorului. Până acolo am fost însoțit de bunăvoința lui Tudor Arghezi. Cam pe la jumătatea drumului dintre cele două garduri paralele, poetul s-a oprit și, sprijinindu-se în baston, m-a întrebat dacă am dat, în bertiionajele mele peste un pamflet al său împotriva lui 1 2

Apărută în Bilete de papagal, nr. 99, 2 mai 1928, p.1-2. Apărută în Bilete de papagal, II, nr.455, 3 august 1929, p. 1-2.

vr201256x.indd 145

6/15/2012 11:38:41 aM


146

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Neli (N.D.Cocea), pamflet provocat aparent de un articol deloc respectuos publicat de N. D. Cocea la moartea reginei Elisabeta. I-am răspuns – recunosc, cu oarecare orgolioasă sfială (dacă se poate admite o asemenea mixtură...), că da, dădusem peste pamfletul său împotriva lui Cocea, în Cronica. Dar nu numai, ci și peste replica lui Cocea în Facla. M-a întrebat: – Poți să mi le aduci până la sfârșitul lunii? Nu știu câte zile mai erau până la sfârșitul lunii, dar țin minte că am răspuns cu plăcerea copilărească a elevului nesurprins de tema extemporalului: – Vi le pot aduce poimâine, dactilografiate. – Dar cum?! Dumneata ai Cronica și Facla acasă?! – Nu, am răspuns, dar am copiat, din cele două reviste, și pamfletul dumneavoastră, și replica lui Cocea. Îmi trebuie deci numai o zi ca să vi le pot aduce dactilografiate. Ne-am despărțit la poartă, și peste două zile i-am înmânat, tot în Mărțișor, o mapă cuprinzând cele două pamflete: Pentru Cocea, pur și simplu, semnat T. Arghezi, și replica Nu pentru Arghezi, ci pentru mine, semnată N. D. Cocea. Timp de vreo trei-patru zile (în absența “jurnalului” ediției Scrieri, mă feresc să mai fac precizări din memorie, cum din păcate am mai făcut), am discutat cu poetul celelalte pretenții cenzoriale, de tipul celor citate mai sus, privind eliminările din tablete și modificările de cuvinte, sintagme, fraze, alineate etc. Cu excepția celor două modificări citate, toate celelalte pretenții ale D.G.P.T. și ale „cenzorilor voluntari” au fost respinse. Într-o zi ne-am oprit mai mult asupra pamfletului Omul cu ochii vineți. Pamfletul nu era semnat nici I. N. Theodorescu, I. N. Theodorescu-Arghezi, nici T. Arghezi, nici cu inițialele I. N. T. sau T. A., nici cu criptonime (Block, Block-Notes ș.a.), ci “Facla”, deci cu titlul revistei unde apăruse, revistă “socialistă vehementă”, de orientare quasi-anarhistă, susținută îndeosebi de talentele lui N. D. Cocea și Tudor Arghezi. Din 1912, când fusese tipărit prima oară, și până în 1954, când l-am inclus în textele dac­tilografiate ale colecției Tablete (devenită Pagini din trecut), și când am pășit prima oară peste pragul Mărțișorului, acest pamflet îi fusese atribuit, fără nicio ezitare, lui N. D. Cocea, posesor și el, ca și amicul său, I. N. Theodorescu-Arghezi, al unei ascuțite penițe de pamfletar. Mie, însă, citirea și recitirea mai multor numere din Facla – revistă a cărei colecție (incompletă) mi-o dăruise bunicul meu, preotulparoh Mihai Pienescu –, cuvintele, succesiunea lor și felul în care le sînt întrețesute înțelesurile, subînțelesurile și nuanțele, structura frazelor, suita și modulația lor în pamfletul Omul cu ochii vineți, ale cărui calități stilistice le-am comparat cu cele din pamfletele cu adresă indirectă sau voalată semnate Tudor Arghezi, în anul 1912 și în anii următori, și cu cele semnate de N. D. Cocea, în 1912 și în anii imediat următori, tot în Facla, al cărui condei prefera nu­mirea, indicarea adversarului vizat, m-au con-

vr201256x.indd 146

6/15/2012 11:38:41 aM


note din lăuntru

147

dus la identificarea “proprietarului literar” al pamfletului ascuns subt pseudonimul colectiv “Facla”. El nu putea fi altcineva decât Tudor Arghezi, deși atitudinea lui antimonarhică din 1912 nu se potrivea deloc cu atitudinea sa de mai târziu, de respect față de Regina Elisabeta și de prețuire motivată a domniei Regelui Carol I, lăudat în ziarul Seara, ziar pe care Tudor Arghezi îl conduce, ca redactor-șef, între 21 martie 1913 și 18 octombrie 1914, și din revista Cronica, condusă, împreună cu Gala Galaction, între 12 ianuarie 1915 și 3 iulie 1916, când revista își încetează apariția. Eram sigur că pamfletul Omul cu ochii vineți este scris de Tudor Arghezi. Dar și această certitudine, ca și multe altele din certitudinile mele era subminată de diavolul benefic al îndoielii. Aveam deci nevoie, în absența unei alte judicioase opinii identice, de mărturia autorului. Spunându-i că-i atribui pamfletul și susținându-mi, sau, mai bine zis, încercând să-mi susțin certitudinea cu argumente filologice extrase din compararea textelor, după vreo câteva minute discursive, mi-am întrerupt brusc perorația quasi-științifică, intimidat de privirea lui, în care strălucea o scânteie de ironie cordială, după cum tot cordial a fost și tonul întrebării: – De ce folosești dumneata asemenea bertiionaje? De ce nu m-ai întrebat pe mine, direct, dacă sînt sau nu autorul pamfletului? Dacă m-ai fi întrebat, ți-aș fi spus că da, eu l-am scris, dar că așa era înțelegerea noastră, a lui Toma Dragu, a lui Neli și a mea: ca fiecare din noi să semneze articolele principale, care priveau instituțiile sau îi priveau pe oamenii politici, cu pseudonimul “Facla”. Venind vorba despre pseudonimul “Facla”, poate că se potrivește să adaug că, întrebându-l uneori, la începuturile colaborării noastre, dacă și-a semnat și cu alte pseudonime ori cu criptonime tabletele și primind răspunsuri negative, ca să-l determin, totuși, să-mi confirme sau să-mi infirme atribuirile ipotetice, am folosit o stratagemă din gama bertiionajelor. Nu-l mai întrebam dacă el este autorul unuia sau altuia din textele atribuite, semnate tot cu pseudonime ori cu criptonime, ci îi citeam textul respectiv. Și adeseori, ascutându-l și eventual corectându-l, îmi relata pretextul lui, circumstanța în care îl scrisese și consecințele – dacă textul avusese consecințe. Evident, nici pentru realitatea acestor momente și nici pentru cuvintele rostite de Tudor Arghezi nu am “acoperire în documente”, cum îmi pretind niște „amici” cam neajutorați și cărora le place să-și conjuge incapacitățile. Mai întâi pentru că în “ședințele” de lucru ale lui Tudor Arghezi cu mine și cu textele lui nu foloseam nici aparate de filmat sau de fotografiat, nici magnetofon. Dacă, în timpul convorbirilor cu el aș fi utilizat vreuna dintre aceste ustensile, îngerul poeziei nu ar fi trecut niciodată printre noi. Însă bertiionajele folosite pentru confirmarea sau infirmarea atribuirilor ipotetice ale textelor nesemnate cu pseudonimul clasic m-au ajutat să trec cu bine câteva teste ale încrederii poetului în auxiliarul său și în redactorul responsabil al cărților sale.

vr201256x.indd 147

6/15/2012 11:38:41 aM


cronica literară Gheorghe Grigurcu

Un jurnal postum

A

urel Dumitraşcu nu încetează a ne face surprize la peste două decenii de la prematura-i stingere din viaţă. Osîrdia exemplară a unui prieten apropiat, nu foarte des întîlnită în lumea noastră literară, marcată de egocentrisme şi impulsuri pizmaşe, Adrian Alui Gheorghe, dă acum la iveală un masiv jurnal al său, în două tomuri, alcătuind atît oglinda în care poetul s-a privit în perioada 1982-1990, cît şi o imagine a epocii care l-a cuprins, de nenumărate ori ultragiindu-l, amărîndu-i zilele. E un soi de cursă contra cronometru cu anomaliile răstimpului totalitar, o cursă teribilă despre care s-ar putea afirma că i-a reprezentat destinul. Fiinţă fragilă, vulnerabilă, Aurel Dumitraşcu resimţea o stringentă nevoie de libertate precum de văzduh, dar nedispunînd de ea, s-a retranşat într-o bulimie a lecturilor şi într-un scris frenetic, id est într-o libertate lăuntrică, inviolabilă. Libertatea pe care i-au refuzat-o diriguitorii politici şi cenzorii ce-i slujeau, s-a străduit a şi-o cîştiga prin forţele proprii. N-am propus o metaforă gratuită vorbind despre necesitatea stringentă a libertăţii pentru acest scriitor rămas pururi tînăr, căci, împlinindu-se în scrisul său, inclusiv în cel diaristic, aceasta îi conferă condiţia de om viu: „Continui să vorbeşti cu aceste pagini pentru a-ţi stoiciza convingerea că eşti viu, că nu eşti singur, că nu rumegă stele reci în sîngele tău. Eşti viu! E ca şi cum ai spune: Mîine poţi să mori!”. În jur, un şir necurmat de nedreptăţi, decepţii, dezastre. Nostalgicii erei comuniste (regretabil, se înregistrează şi din rîndul unor intelectuali tineri) primesc o palmă prin rîndurile indelebile pe care le-a aşternut Aurel Dumitraşcu, cu funcţie de mărturie directă, confirmabilă inclusiv juridic. Ambiţiei demografice a dictatorului care nu se sfia să intervină în viaţa de cuplu a cetăţenilor i se dă o replică de un haz trist: „Pe fondul cuvintelor preşedintelui ţării privind scăderea natalităţii în republică şi «invitaţia» ca fiecare femeie să aibă cîte 3-4 copii, românul, mucalit ca de obicei, a inventat o definiţie a violului. Ea sună astfel: «Acţiunea unui tînăr revoluţionar împotriva unei fete care nu înţelege politica demografică a partidului»”. Mizeria progresivă care ne circumscria viaţa apare fotografiată expresiv: „În afara demnităţii, aproape toate lucrurile mi se par discutabile acum. Panarama naţională continuă. Nu mă miră nimic. Aş fi încîntat să ruleze filme noi. Pentru că numai instabilitatea mai poate propune zîmbetul pe buzele oamenilor. Un bizantinism împuţit bîntuie fiinţa naţională. În cele mai multe zile prefer să crăp decît să-mi scriu cărţile liniştit între

vr201256x.indd 148

6/15/2012 11:38:41 aM


cronica literară

149

oameni care suferă de foame şi de toate relele. Demagogia fotoliarzilor îmi face greaţă. Pun muzică şi mă gîndesc că trebuie să existe şi un Dumnezeu. Sau, mai ales, un Diavol. Aş putea fi şi eu Diavolul…”. Nu era oare ridicolă pretenţia politrucilor culturali, a „filosofilor oficiali” de-a indica scriitorilor „în ce direcţie” să scrie? „«Tematica» – iată cuvîntul des folosit de ei. Dar problema tematicii trebuie pusă abia după ce operele sunt scrise şi ţinem cu orice preţ să le catalogăm după diferite criterii (oarecum exterioare literaturii în sine!)”. Nu mai puţin Aurel Dumitraşcu sesizează fără greş impostura guvernării iliesciene, continuatoare perfidă a comunismului doar uşor machiat: „Balamuc electoral. FSN şi alte fantome. Cei care-l aclamau pe Ceauşescu, şi-au găsit acum alt nomenclaturist. Iliescu. Pupatul pupaţilor! Democraţie ugandeză. Dumnezeu nu poate exista de două ori. A fost în decembrie, peste o sută de ani dacă mai trece pe la noi. Scandalos!”. Nefiind înscris în vreun partid, poetul reacţiona natural, aidoma „omului de pe stradă”: „De fapt, tu nu eşti din partea unui partid anume. Ştii însă perfect împotriva cui eşti”. Ceea ce l-ar putea impresiona îndeosebi pe cititorul de azi, mai mult ori mai puţin blazat, al unor asemenea rînduri febricitante este emoţia emitentului lor, asociată cu aspiraţia acestuia de-a „trăi periculos”, pe muchie. Nicio comoditate, nicio soluţie uşurătoare, nici un clişeu de comportament nu-l ispiteşte, în virtutea, desigur, a unei fibre native dar şi a provocărilor unei ambianţe mult dezamăgitoare. Aceasta se cuvenea neutralizată, depăşită printr-o reacţie lăuntrică, printr-o înfruntare nu numai „logică”, refrigerată, ci şi printr-o implicare la cald, sufletească. Printr-o „ardere” căreia i se găseau temeiuri cărturăreşti: „Cît de mult vorbeşte acest Descartes! Preferi «logica inimii» a lui Pascal. Şestov, în «la nuit sur Gethsemani»: «Tout ce qu’a ecrit Pascal nous prouve qu’au lieu d’un terrain solide sous ses pieds, il voyait et sentait toujours un abîme (encore une analogie etrange entre le destin de Pascal et celui de Nietzsche)»”. Aurel Dumitraşcu era ceea ce s-ar putea numi un „perfecţionist”. Misterios nedomolit, parcă grăbindu-se a pune în ordine anumite lucruri, a atinge anumite ţeluri pînă nu e prea tîrziu, se sileşte a găsi formula optimă pentru fiecare gen de activitate a sa ca şi a semenilor. Indiferenţa e străină de firea sa pasională. Se simte obligat a pune la inimă orice fapt de existenţă, a propune tuturor lucrurilor traiectoria ce li se cuvine: „Cititorul profan, cînd citeşte poezie, n-are simţul analogiei, al imaginii. Eşti sigur de aceasta, după experienţele pe care le-ai încercat cu astfel de cititori. Ei caută doar ideea şi, cel mai des, muzicalitatea. Dar nu au puterea de a intra în magie, totul părîndu-li-se mai mult ceva ce ţine de teribilism”. Însă nu-l lasă rece nici şcoala pe care a slujit-o ca dascăl. O şcoală năpădită de mediocritate, anchilozată între tembelism, slugărnicie, tupeu, în care lenea elevilor care trebuia, potrivit „indicaţiilor”, să fie promovaţi cu ghiotura, se întîlnea cu incapacitatea şi cu viciile dăscălimii: „Nu găseşti mari diferenţe între un cerşetor (deseori folosit de alţii, şantajat) şi un elev de clasa a X-a care se ridică în fiecare oră în picioare şi nu ştie nimic. Parc-ar sta cu mîna întinsă şi ar zice: «Dă-mi un 5 şi pe urmă du-te dracului!». Dar tu nu le dai 5, le dai 2 sau 3. Nu poţi permite nimănui să jignească limba română, indiferent cine e”. Subsemnatul are, din păcate, amintiri similare… Tortura omului

vr201256x.indd 149

6/15/2012 11:38:41 aM


150

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

de la catedră e consemnată patetic: „La şcoală, faci crize de nervi aproape din cauza imbecilităţii şi a bătăii de joc a elevilor. Ai mereu senzaţia că totul putrezeşte, inclusiv tu”. Şi, în chip de concluzie, un deziderat cu neputinţă de transpus în real: „Ar fi foarte bine să nu depinzi de nimic în plan social. Te gîndeşti, iată, cît timp îţi iau orele de la şcoală, ore pentru care primeşti un salariu mizerabil, ore în care te întîlneşti în special cu cretini”. Cît de puternică se înfăţişa năzuinţa poetului de-a se apropia de „elită”, dar şi cîtă pătrunzătoare circumspecţie (oportună ieri, oportună azi) cu privire la surprizele pe care i le-ar putea oferi aceasta!: „Eşti pentru elită întotdeauna. Pentru că elita e-n stare, ca şi prostimea, de orice mascarade, însă nu e o minoritate în inteligenţă”. Se cuvine subliniată atitudinea exigentă a lui Aurel Dumitraşcu, care, spre lauda sa, deşi izolat şi năpăstuit mereu, nu-şi stinge lampa critică faţă de confraţi, inclusiv faţă de cei din mediul proxim: „Îţi aminteşti de seara cu Sorin Antohi şi Dan Petrescu. Adrian ţi-a spus: Eu nu aş putea să fiu prieten cu ei, n-au organ de creaţie, iar organul critic e unul de împrumut! Plus că sunt falşi şi încrezuţi…! Apoi, tot el: dar, probabil, că au luat din cărţi doar coperţile, că sunt lucioase”. Sau: „Îi scrii lui Liviu Antonesei, mîhnit de sincopele cu care ţi-e prieten, mîhnit de uitarea lui”. Diaristul nu evită a se răfui cu indezirabilii, cu impostorii măcar morali, vădind o vehemenţă de zile mari. Iată un crîmpei dintr-o scrisoare-diatribă adresată lui Eugen Barbu: „dumneavoastră, vai, care mai aveţi sfînta neghiobie de a crede că sfaturile lipsesc unui poet ori unei literaturi, de a crede că dumneavoastră, care aveţi gusturi de babalîc ori de cucoană puturoasă, spălaţi rufele literaturii române. Obişnuinţa dumneavoastră, absolut abuzivă şi faraonică, de a vă erija într-un «om-estetică» nu produce decît greaţă, o greaţă naţională. (…) Dumneavoastră faceţi critică literară cam în genul în care Odette de Crecy făcea amor. Dar o literatură fără curve ar fi ca o mare fără plaje”. Un alt subiect care sare în ochi în însemnările lui Aurel Dumitraşcu este erosul. Veritabil background al paginilor acestuia, iubirea posedă aici semnificaţia unei forme de libertate. E asumată nu la modul convenţional, plat, ci, în pofida multitudinii experienţelor în cauză (diaristul pare a se scălda în femei ca-n citirea unor cărţi atracţioase!), cu un avînt, cu o efervescenţă „libertină” în care putem desluşi o presiune morală din profunzimi a subiectului ce încearcă a-şi testa liberul arbitru. Orice fixare, orice reducţie e ocolită în numele unui donjuanism de-o manieră pe care am putea-o înţelege inclusiv drept un antidot al unor suferinţe multilateral dezvoltate. O deschidere salvatoare. Pentru a da un caracter tipologic episoadelor cu pricina, poetul preferă a înscena un fel de dans între o Ea (nume generic, care frecvent ţine loc numelor particulare) şi un El (rostindu-se la persoana a treia, aşa cum procedează de pildă Michel Butor). Totuşi în propoziţiile închinate iubirii este engramată o „nemulţumire”, venind din adîncurile structurale ale eului: „Dacă destinul dragostei lui Don Juan este infidelitatea, nu trebuie să-i facem reproşuri. S-a insistat prea mult asupra unei anumite uşurătăţi afective a lui Don Juan, uitîndu-se altceva: posibila-i nemulţumire în cazul tuturor femeilor pe care le-a cunoscut”. Ca şi şansa speranţei, a unui început perpetuu. Don Juan e asumat precum o mirabilă capacitate de regenerare: „Octavian

vr201256x.indd 150

6/15/2012 11:38:41 aM


cronica literară

151

Paler afirma că Don Juan ar fi incapabil de iubire, ceea ce nu poate fi adevărat din moment ce, deşi plictisit de fiecare femeie în parte, reîncepe o idilă cu o alta. A reîncepe e primul verb din partea speranţei”. Şi pe ecranul unui asemenea joc de pingpong cu epoca, o grăitoare paralelă între Don Juan şi Don Quijote, în favoarea celui dintîi, ca un indiciu de generozitate, prin solidarizare afectivă: „Don Quijote este un poet, Don Juan este o întreagă literatură. Don Quijote este singur (chiar dacă nu-şi dă seama), Don Juan «creează amintiri», el este şi după ce sfîrşeşte aventura. Rămîne în lacrimile celor înşelate măcar. Don Quijote nu rămîne în memoria morilor”. Date fiind toate acestea, nu socotim nepotrivit a-l aprecia pe Aurel Dumitraşcu drept un nou Labiş, un „spirit al adîncurilor” într-o altă variantă, la sfîrşitul perioadei comuniste, aşa cum autorul Luptei cu inerţia se situa dramatic la începuturile ei. Istoriile literare care l-au omis pînă în prezent au datoria de a-l integra acolo unde îi e locul de drept. (Aurel Dumitraşcu: Carnete maro: jurnal 1982-1990, I, II, îngrijire ediţie, prefaţă şi note: Adrian Alui Gheorghe, Ed. Conta, 2011, 466 p., 468 p.)

Graţiela Benga

Despre idei şi pasiune Există oameni cu un echilibru şi cu o luciditate despre care te întrebi dacă sunt native, parte a resortului lor intim, sau dacă ar fi mai degrabă produsul unor reflecţii profunde, rezultatul unui efort intelectual intens şi însingurat. Probabil că Ioan Stanomir e unul dintre ei, deoarece, cu fiecare carte pe care o semnează, onestitatea gândirii lui iese din tiparele unui simplu bilanţ de etapă. Nu pomenesc aici cărţile legate, într-un fel sau altul, de Constituţie şi constituţionalism, ci mă gândesc în primul rând la cele care, prin luarea în discuţie a unor subiecte alunecoase, ar fi putut derapa uşor în zona unor nedorite exclusivisme. Anul trecut, Ioan Stanomir a publicat o carte de eseuri care ar putea trece neobservată. Sau, într-un caz fericit, mai puţin discutată în comparaţie cu altele. Nu posedă nimic din ideile tribalismelor de tot felul, nu are orgoliul autorităţii şi nici zvâcnet gregar. Aşa cum îi este străină şi voluptatea stilistului care strecoară mereu câte o mirodenie savuroasă în carnea frazei. Prospeţimea epidermică a eseurilor din Umbre pe pânza vremii. Secvenţe de istorie intelectuală (Editura Humanitas, 2011) de altundeva vine – din acrobaţia intelectuală de fineţe, care ignoră simplificarea geometrică în favoarea jongleriilor cu pluriperspectivis-

vr201256x.indd 151

6/15/2012 11:38:41 aM


152

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

mul, aşa cum exersase autorul şi în Despre sunete şi memorie (Curtea Veche, 2009). Dar şi dintr-o implicare afectivă pe care nu încearcă să şi-o ascundă sub morga doctă şi plicticoasă a specialistului. Ioan Stanomir propune un exerciţiu de gândire şi de echilibru. Interesat de zonele de graniţă, preferă un tip de eclectism metodologic care impune eseurilor lui o structură modulară. Studiile culturale, istoria ideilor, reflecţia politică şi istoria literară interferează într-un păienjeniş metodologic transparent şi flexibil, menit să conducă obiectul eseului pe trasee interdisciplinare complexe. Principiul vaselor comunicante funcţionează nu numai în cadrul fiecărui eseu în parte, ci şi la nivelul întregii cărţi. Se conturează, aşadar, decupaje, dar se desprinde şi tabloul panoramic al contemporaneităţii ideologice şi imagologice. Iar totul pleacă de la lectura unor texte, nu de la anoste premise teoretizante. Deschise prin folosirea unei legături generoase de chei, cărţile selectate de Ioan Stanomir îşi dezvăluie paradoxal miezul. Nu la disecţia analitică recurge autorul Umbrelor pe pânza vremii, ci la învăluirea prin interogări concentrice : subiectul primeşte identitate în drapajul abordării plurale, nu în expunerea nudă. Este întotdeauna ceva de descoperit dincolo de vechile falduri care îmbracă o imagine. O mişcare proaspătă, o respiraţie nebănuită a unui contur spectral. Aici vrea să ajungă Ioan Stanomir : să integreze spectralitatea în efortul modern de înţelegere a lumii, aşa cum, pe plan individual, încearcă să realizeze sinteza între creştin-democraţie şi conservatorism. Literatură, benzi desenate, cinematografie, ideologie, mesianism, utopii şi portrete – repere canonice şi coordonate marginale îşi găsesc nebănuite puncte de confluenţă. Demarcaţiile prejudecăţilor se prăbuşesc, idolatrizarea metodologică se surpă şi ea, în linia tradiţiei interbelice (şi postcomuniste) de la care Ioan Stanomir se revendică. Însă modelul (sau spectrul) care planează continuu asupra eseistului este acela al unui gânditor conservator din secolul al XVIII-lea, Edmund Burke. Ataşamentul faţă de valorile consacrate, luciditatea şi înţelegerea libertăţii individuale ca valoare supremă converg spre o moderaţie fundamentală pentru buna situare a omului în lume. Şi, implicit, pentru ordinea lumii în care ne găsim – ameninţate la tot pasul de ideologii şi de revoluţii iraţionale, ivite (şi) din refuzul parametrilor problematizării autentice, care să ia în considerare exigenţa gradualismului. Pentru Burke, moderaţia se opunea fanatismului şi entuziasmului politic. Tot ea l-a plasat pe gânditor la intersecţia mai multor tradiţii politice, fără a aparţine cu adevărat nici uneia dintre ele, aşa cum la confluenţa liberal-conservatoare se situează, peste veacuri, şi Ioan Stanomir. Alternativele pe care le descoperă aici îşi găsesc sprijinul. „Atunci când reflecţia tinde să fie asumat polemică în raport cu direcţiile dominante ale progresului, egalităţii şi utopiei, fidelitatea faţă de moderaţie este punctul în jurul căruia se organizează proiectul intelectual alternativ. Moderaţia este acea valoare (aparent) nespectaculoasă de a cărei supravieţuire depinde vitalitatea modului european şi occidental de a fi, în plan etic, cultural şi antropologic.” (p. 7-8) În urmă cu câţiva ani, Elogiul moderaţiei (Polirom, 2006) începea cu o afirmaţie

vr201256x.indd 152

6/15/2012 11:38:41 aM


cronica literară

153

a lui Montesquieu (potrivit căreia moderaţia guvernează oamenii, nu excesele) iar autorul studiului, Aurelian Crăiuţu, sublinia nefericita inactualitate a acestor cuvinte. Discreţia moderaţiei şi refuzul culorilor tari ale radicalismelor pălesc în faţa atitudinii de frondă şi a retoricii maniheiste de astăzi. Marginalizată, ba chiar dispreţuită, moderaţia este totuşi o virtute rară ce împleteşte curajul cu prudenţa, viziunea cu discernământul, luciditatea cu pasiunea. Nu se confundă cu indecizia (de altfel, o eroare frecvent întâlnită) şi nu e incompatibilă cu fermitatea. Ioan Stanomir, de pildă, nu e nici şovăitor, nici instabil. Când, în segmentul Ficţiuni & himere, pune în discuţie impactul pe care Chesterton, Graham Greene, Dino Buzzati, Llosa, dar şi Jules Verne, Conan Doyle ori David Lynch îl au asupra modernităţii, sau când (în secţiunea Împărăţia lumii acesteia) face observaţii asupra decolonizării şi exceselor revoluţionare în spaţiul extraeuropean, cu virajul dinspre Noua Stângă spre entuziasmele anticapitaliste de-acum, nuanţările se produc pe terenul unor opţiuni ferme. „Dincolo de aura christică pe care unii au încercat să i-o atribuie postum, în descendenţa unei (impure) sinteze de creştinism, marxism şi violenţă politică, Che rămâne unul dintre cei mai ortodocşi / rigizi gânditori pe care stânga radicală i-a produs, după al Doilea Război Mondial. Rebelul fără cauză este [...] un intelectual fidel până la capăt proiectului societal modelat de gnoza sovietică. Examinat clinic, ca un fragment de viaţă intelectuală al anilor şaizeci, Che este un bun conducător de locuri comune.” (p. 272) Cum fanatismul se lasă transfigurat mediatic, Che Guevara a intrat într-un scenariu hollywoodian clasic. Rebelul fără cauză şi evanghelia urii fascinează deopotrivă. Iar „lecţia pe care anul 1989 o dă, în Europa centrală şi de Est, iar România nu face excepţie, expune natura demonică a unui proiect de viitor în care s-au regăsit Guevara şi Castro, în egală măsură. Crima de stat este abandonată în favoarea efortului, delicat şi tenace, de a gândi un spaţiu al dialogului şi pacificării conflictelor. În cele din urmă, demnitatea individuală este incompatibilă cu fibra sangvinară pe care o cuprind, în ţesutul lor genetic, religiile politice ale secolului trecut. Despărţirea de Guevara înseamnă reîntâlnirea umanităţii cu drumul eliberat de tiranie şi ferit de ravagii utopice.” (p. 274-275) Subiecte delicate, eşecurile sistemului politic românesc şi relaţia intelectual- angajament politic sunt focalizate de Ioan Stanomir într-o serie de eseuri din segmentele Cărţi, imagini & canon şi Schiţă pentru biografia unui secol. Trecând de la o dictatură la alta, începând cu cea regală până la cea comunistă, România a fost scena pe care au jucat personaje înveşmântate în culori extreme, atât în sincronie, cât şi în diacronie. Văzuţi în decorul etnicismului, Ion Antonescu şi Nae Ionescu indică mecanica prăbuşire în premodern şi strania fascinaţie exercitată de teologia urii. Iar antologia Gabrielei Omăt, Modernismul românesc în date (1880-2000) şi texte îi prilejuieşte autorului consideraţii tranşante asupra impactului pe care ideologia şi fervoarea Agitprop-ului l-au avut asupra culturii române : „Odată cu Leonte Răutu şi Ion Vitner, codul penal se lărgeşte, spre a include delictul modernist. Căci modernismul este un semn al cosmopolitismului, dar şi o afirmare a solidarităţii cu puterile imperialiste.” (p. 128) Extremismul de stânga şi de dreapta se întâlnesc (şi)

vr201256x.indd 153

6/15/2012 11:38:41 aM


154

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

în distanţarea faţă de modernism, chiar dacă motivaţia ideologică nu este aceeaşi. Acelaşi este, în schimb, profilul intelectual al lui Nicolae Steinhardt, pe care autorul Umbrelor... îl vede neschimbat de cezura postbelică. Pe traseul existenţial al lui Steinhardt, convertirea religioasă nu a fost decât o etapă iar intrarea în închisoare – o formă personală de „angajare “, stimulată de individ, de solidaritate, de viaţă. Memoria anticomunismului este, de altminteri, una dintre mizele cărţii lui Ioan Stanomir. Dacă Jurnalul fericirii este citit ca o gramatică a libertăţii, apropiată de textele importante ale spaţiului rus (ale lui Bulgakov, Şalamov, Soljeniţîn, ale Nadejdei Mandelştam), dar şi de cele ale perimetrului central-european, Politică şi istorie, sub semnătura lui Vlad Georgescu, apare ca exerciţiu profetic şi anatomic al regimului comunist. Un alt tip de exerciţiu e întâlnit în paginile care îl readuc în atenţie pe Alexandru Duţu. La începutul anului 1990, acesta afirma că întoarcerea spre puterea modelatoare a cărţii poate hrăni eforul de constituire a comunităţii politice. Retras într-o emigraţie internă, Alexandru Duţu a împăcat „credinţa cu guvernarea limitată, altoind ortodoxia pe trunchiul gândirii libertare” (p. 304). Despărţirea de linia ortodoxistă filetistă şi etnicistă l-a condus spre o pedagogie intelectuală care integra credinţa într-o viziune centrată pe binele comun. Între Alexandru Duţu, Virgil Nemoianu şi conservatorismul anglo-american (mai ales al lui G. K. Chesterton), Ioan Stanomir identifică o apropiere esenţială. Şi nu evită, faţă de cărturari, un discret exerciţiu de admiraţie. Desprinse din imagine (literară sau cinematografică) şi din dialectica implicată în confruntarea utopiei, Umbrele... lui Ioan Stanomir se întâlnesc în dimensiunea lor biografică şi memorialistică. Se însufleţesc în fermentul pluriperspectivismului, se mişcă lejer pe verticala valorilor. Corectitudinea politică le este un concept străin iar canonul, sub atingerea lor, se revitalizează. În lumea noastră contorsionată, elevaţia intelectuală şi echilibrul dinamic pot descoperi o zonă a veritabilelor energii formatoare. Mai mult sau mai puţin direct, eseurile vorbesc şi despre propria formare a autorului lor. Înzestrat cu simţ de observaţie şi cu ochi estetic, Ioan Stanomir e un portretist care nu-şi ignoră flerul psihologic nici atunci când rezolvă ecuaţiile argumentaţiei. Expresia fină a portretelor se converteşte în tuşele emoţionale din autoportretul celui care vorbeşte despre patriotismul memoriei : „Refugiul în solitudinea protectoare a casei bunicilor este reflexul replierii în faţa unei istorii ce striveşte şi distruge în numele progresului traductibil în uitare, praf şi moarte. Şi poate că o înclinaţie conservatoare, raţionalizată mult mai târziu prin lecturi şi traseu profesional, s-a născut prin această frecventare a unei lumi care se stinge. / Din acel orizont al copilăriei în micul oraş provincial, canonul meu a fost funciarmente unul «reacţionar». Ceea ce este vechi şi fragil trece înaintea inovaţiilor care se întemeiază pe mutilare şi încremenire. S-ar putea spune că în acel Focşani dispărut am participat la ritualurile unui patriotism melancolic şi discret, oficiat departe de luminile României socialiste.” (p. 292) Ca parte a unei cosmogonii personale, patriotismul se trăieşte în singurătate –

vr201256x.indd 154

6/15/2012 11:38:42 aM


cronica literară

155

liant între sacrificiu şi nostalgie. Iar patosul mărturisirii lui Ioan Stanomir, riscant în structura ideatică a eseurilor, este imediat contrabalansat de recursul la repere culturale (textele lui G. M. Cantacuzino şi ale lui Alice Voinescu). Povestea personală şi câmpul afectiv ating astfel un prag de tensiune supraindividuală, care provoacă răscoliri spectrale într-o realitate ameninţată de revoluţii pustiitoare şi de un retorism distrugător. Dar şi de o ineptă uniformizare. Pentru o lume care pendulează între profeţii şi apocalipse, Umbre pe pânza vremii e o carte lipsită de spectaculozitate. Ca atare, nu prezintă interes. Pentru aceia (puţini, mulţi – câţi vor fi) care nu fug de reflecţie, e o întâlnire fericită cu pasiunea. Cu pasiunea pentru atenta cumpănire.

Raluca Dună

Omul interior. Proiectul lui Gabriel Chifu Gabriel Chifu este un autor imprevizibil. De la titluri până la tematică, de la conţinutul cărţilor, până la genul sau stilul abordat. Fie şi numai ultimele patru cărţi demonstrează disponibilităţi extrem de diverse, narative, stilistice, de compoziţie şi tonalitate: Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită (2004), „Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (2007), Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (2009), Însemnări din ţinutul misterios (2011). Răsfoind cărţile de dinaintea acestui din urmă volum de poezie, mi-am dat seama că, dincolo de senzaţia de împrospătare şi noutate pe care fiecare o aducea în momentul apariţiei sale, toate aceste volume sunt legate între ele prin fire „invizibile”, reprezentând câte o etapă a unui proces şi progres organic. Nu despre un progres stilistic este neapărat vorba, pentru că aceste cărţi diferă stilistic şi compoziţional, fiecare mizând pe altceva. Totuşi, există un fir roşu care le leagă, dincolo de sugestiile similare conţinute încă din titluri: descriere, relatare, fragmente, istorie, însemnări. Judecându-le acum, dintr-o perspectivă globală, aş spune că marchează etapele unui proces de interiorizare, de întoarcere către „omul interior”, numit, colocvial, întrunul dintre poemele volumului din 2011, „insul interior”. Fiecare carte, de poezie, ficţiune, respectiv autobiografie la graniţa ficţiunii memorialistice pare că îl apropie pe autor de sinele său, că îl limpezeşte în raportul cu sine. „Balastul”, sedimentele adunate cu timpul sunt lăsate deoparte şi nu mai contează decât esenţialul: cunoaşterea de sine, înţeleasă ca formă de confesiune prin scris, explorarea sinelui, a memori-

vr201256x.indd 155

6/15/2012 11:38:42 aM


156

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

ei – însemnarea, descrierea, relatarea „poveştii” acestui sine – care coincide cu salvarea, cu posibila lui „ascensiune”. „Însemnări din ţinutul misterios” sunt semnele, înscrise pe hârtie, ale plonjării în vastul şi necunoscutul spaţiu interior, perceput ca un spaţiu haotic sau în ruină, un labirint în care mai multe euri („colocatari”) se luptă pentru supremaţie. De altfel, nu întâmplător, figurile spaţialităţii domină universul poetic al acestui volum: casa (casa copilăriei sau casa din Craiova, înconjurată de grădină), „turnul de aur” din suflet – figuri ale interiorităţii şi ale salvgardării eului rătăcit(or). Sinceritate – acesta este cuvântul care îţi vine întâi în minte, o sinceritate neostentativă, sinceritatea confesionalului, o sinceritate cumva naturală, la limita „literaturii”. Este senzaţia care primează şi care impresionează şi în cazul Fragmentelor din năstruşnica istorie a lumii... din 2009, volum care marchează şi întoarcerea înspre „literatura eului”. Dar această sinceritate are o forţă specială, în cazul cărţii de poeme din 2011, pentru că provine dintr-un excerciţiu de aruncare a măştilor aşa-zisului eu poetic şi de regăsire a omului interior. Biografism? Nu, termenul este încărcat de conotaţii prea livreşti. Biografie spirituală mai degrabă, confesiune, o confesiune care pune eul într-un dialog cu lumea – mai ales cu lumea elementelor naturale (lumina, vântul). Această lume naturală este absorbită în interior, eul contopindu-se şi dizolvându-se în peisajul interiorizat: „ (...)Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gândurile curg limpede ca o apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte./ N-aş mai pleca, n-aş mai pleca.// În fapt, nici n-am unde:/ pentru mine/ lumea s-a mutat înăuntru” („Îngrijesc trandafiri în curtea de la Craiova”) sau „Încet, pe-ndelete,/ dimineaţa cu lumina ei/ îmi ia în stăpânire trupul/ ca pe o casă ruinată.// Razele intră în oase, în cotloane,/ în fagurii întunecaţi din creier,/ în labirintul din inimă./ Razele îmi ajung până în cuvinte.// Sunt limpede acum pe de-a-ntregul,/ sunt la vedere. Toate/ ascunzişurile şi abisurile/ s-au topit în dimineaţa aceasta,/ par o furnică tăcută/ ce înaintează cuminte prin palmă./ Iar palma e imensă, translucidă, eternă.// Şi-n dimineaţa slăvită/ resimt un adevăr mai sigur decât lumea: fiinţa mea se urneşte în fine,/ iese din ea însăşi,/ curge aidoma pârâiaşelor de munte,/ cucereşte alte şi alte teritorii.// Acum fiinţa mea este altceva decât trupul meu.// E-atât de largă/ şi ţine mai mult” („În dimineaţa slăvită”). Fiinţa „largă”, neîngrădită de trup, aidoma pârâului de munte, împrospătată, naturalizată, cosmicizată, fluidificată, curgând înafara sa – aidoma femeii-mireasmă, şi ea, o undă vibratilă – îşi găseşte corespondentul centripet în „omul de aer”, eliberat de povară, întors de această dată în sine însuşi, ca rod al unei ascensiuni spre „centru”, dar printr-o despovărare de ceea ce îi era străin. Acest om de aer, „simplificat” pentru că în el nu mai încape dualitate, haos, „vacarmul” „colocatorilor” eului („Suntem mai mulţi”) se opune asinului-inimă şi mărfarului-creier, dar şi trupului, organe ale „tracţiunii”, care trag poveri absurde: „Inima mea a fost un asin fără putere,/ dar foarte răbdător –/ a dus în spinare poveri şi poveri,/ pe cărări înguste de munte./ Cu fiecare zi, i s-a pus în spate o nouă greutate/ şi ea n-a căzut,/ şi-a văzut de drum tăcută.// Iar creierul meu a fost un mărfar cu vagoane fără număr,/ tras anevoie la deal de

vr201256x.indd 156

6/15/2012 11:38:42 aM


cronica literară

157

o locomotivă veche, cu aburi./ În fiecare staţie, în fiecare zi,/ i se mai adăuga un vagon,/ încărcat cu cele mai absurde lucruri,/ dar el a-ndurat şi a mers mai departe./ Cu ocolişuri, cu poticneli, cu înfrângeri,/ visam s-ajung pe vârful muntelui – / în centrul vieţii mele adică.// În locul ăla nu mai simţi balastul, apăsarea./ Acolo tu eşti în fine egal cu tine./ Devii uşor, simplificat: un om de aer.” („Om de aer”). Prin acest mod de inserţie în lume, de raportare la exterior, dar şi la interior, prin intermediul scriiturii, Gabriel Chifu diferă ca substanţă de mulţi poeţi contemporani cu care ar putea fi asemănat, pentru că, trebuie să recunoaştem, la nivel semantic, retoric şi tematic, are puncte comune, pe alocuri, cu discursul poetic al unor congeneri, dar şi cu discursul câtorva dintre poeţii douămiişti. Există o faţadă formală, semantică, retorică a acestei poezii, care are elemente comune cu poezia câtorva contemporani de vârste diferite. Totuşi, poezia lui Gabriel Chifu se desparte prin programul şi proiectul ei (conştient ori nu) de formulele poetice asemănătoare sau limitrofe. Ea nu tânjeşte să confecţioneze o frumoasă ficţiune, ci aspiră să mărturiseasă „adevărul” interior, biografic, al autorului său, un adevăr cu implicaţii psihologice, morale, religioase. Aici se află dificultatea acestei poezii, curajul şi riscul ei. Să scrii o poezie confesivă, să îţi dezvălui sufletul, greşelile morale, deriva spirituală, apoi, să scrii despre trup şi despre moarte fără ostentaţie, fără încrâncenare, să abordezi un discurs mai degrabă feminin, într-o literatură unde poeticitatea este măsurată în termeni de forţă şi virilitate, să optezi pentru simplitate şi naturaleţe într-o eră a tehnologiei şi a ostentaţiei, să îţi permiţi un limbaj în care să încapă firesc cuvinte precum „aur”, „stele”, „lumină”, „miresme”, să îţi permiţi sonorităţi şi senzualităţi argheziene în poemele de dragoste, să laşi fiorul religios să adie deasupra versurilor tale – toate acestea sunt elemente îndrăzneţe ale unui proiect poetic personal. Nu aş putea spune că proiectul este realizat în acest volum, dar el anunţă o disponibilitate şi o deschidere dacă nu spre o nouă paradigmă, în orice caz spre o zonă mai puţin bătută în literatura noastră. Pe de altă parte, cu o asemenea miză, proiectul unui poet nu poate fi decât unul de durată. Gabriel Chifu mizează pe naturaleţe, pe o autenticitate şi sinceritate care provin din căutările omului interior, cu minusurile, căderile şi îndoielile sale, din „confesiune”, aşadar scriitura şi reuşita sa literară depind nu doar de o evoluţie stilistică, ci şi de efortul de auto-cunoaştere şi auto-exprimare. Pe de altă parte, istoria formelor literare ne arată că orice inovaţie la nivelul conţinutului îşi găseşte cu mare greutate forma adecvată care să o exprime. Referitor la „formă”, ar mai fi de remarcat că acest volum susţine un anumit neoromantism şi neomodernism, epurate prin experienţa ultimelor decenii literare. Un limbaj uşor ruralizat, subtil re-sacralizat, nu complet de-citadinizat, dar în orice caz mai simplificat şi naturalizat, care se leagă de o percepţie intimă a naturii, a sufletului (corporal) al lumii, similară percepţiei sufletului-corp feminin. Apoi, înclinaţia spre trăirea sau problematica religioasă, amintind de Blaga sau de Arghezi. De cel din urmă îţi aminteşti citind poemele de dragoste ale acestui volum, căci senzualitatea deopotrivă naturală şi spiritualizată, percepţia femeii iubite ca adiere, mireasmă, ca

vr201256x.indd 157

6/15/2012 11:38:42 aM


158

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

efluviu floral-muzical îşi trage sevele din erotica argheziană. Tot de extracţie modernistă ar fi obsesiva tematică a dualităţii trup-suflet, trupul asociat greutăţii, ruinei, stricăciunii, sufletul, purităţii, mântuirii religioase sau revenirii la o inocenţă pierdută. Această dualitate de substanţă determină şi construcţia poemului, adesea structurat semantic pe serii binare. Dincolo de rădăcinile moderniste – care poate că vor propulsa universul poetic spre alte zone decât cele ale colegilor de generaţie –, tipul de discurs, mai ales retorica, tonalitatea, par uneori contaminate de modele contemporane. Această atracţie către retorici diferite, pe care autorul demonstrează că le poate stăpâni, dar care sună cunoscut, amalgamează într-o anumită măsură structura volumului. Însemnări din ţinutul misterios rămâne însă un volum unitar valoric, un volum reuşit, cu poeme frumoase. Nu pot spune că aici Gabriel Chifu şi-a găsit vocea sa cea mai profundă, vocea „insului interior”, purtând o pecete stilistică indeniabilă. Dar pot spune că l-am citit cu plăcere, când ca pe un soi de mignione „confesiuni” augustiniene în versuri, când ca pe un fel de psalmi arghezieni în registru elegiac, gustând efluviile emoţionale ale confesiunii şi permanenta tensiune a contrariilor neîmpăcate, exprimată într-o nostalgică cheie minoră. Mizez însă pe proiectul lui Gabriel Chifu şi cred că la un moment dat omul interior îşi va găsi, epifanic, limbajul.

Viorica Răduţă

Cartea singurătăţilor neamânate Nervul provocator al Martei Petreu în literatura de azi nu se dezminte cu trecerea sa la romanesc. Eseista are un ochi-viziune de bisturiu estetic, psihanalitic, ontologic, în cele din urmă, la subiecţii Ionescu, Cioran, Sebastian, dar şi Caragiale, neapărat şi Caragiale. Poeta, de asemenea, e fixată în canon până şi în istoria manolesciană, cu aceeaşi vedere lucidă, adâncă în senzaţiile de ecorşeu, starea corpului şi sufletului autoarei, aşa că surpriza vine doar din abordarea unui gen nou, nu din funcţia, figura constantă, şi de identitate, a unghiului. Reliefarea viziunii noi, cu profitul artistic recunoscut, fie a lumii livreşti focalizate în eseuri, fie a lumii-lumi, ca în poeme, soseşte şi în roman. Localizată, deja, în peisajul literar românesc sau universal cu acest roman, de către criticii de întâmpinare, Marta Petreu este mai întâi într-un circuit cu propria operă, cu eseul şi poezia, vasele comunicante devenind iluminări pe traseul hermeneutic, deodată ajutat şi ajustat de romanul acesta confesiv, cu un eu multiplicat pe trei voci

vr201256x.indd 158

6/15/2012 11:38:42 aM


cronica literară

159

narative, una inocentă, una implicată, dar exterioară şi, în fine, alta exterioară, atotştiutoare. În Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Polirom, 2011, propria biografie, altădată acoperită de stratul dureros al memoriei abil filtrate, capătă, printr-o dezvăluire dusă la limită, de aceea şi nelimitată, aură magică în paginile de autopsie a lumii din satul armaghedonic de câmpie transilvană. Lumea e proiectată pe cel puţin o jumătate de secol, cu istorii familiale purtate, în cele din urmă, şi prin colectivizare sau postcomunism în satul Cutca, eşantionul singurătăţilor şi al necomunicării în, din şi prin familia Tabitei, fiica Mamei Mica şi a Tatălui Ticu, memorabili în nepotrivire, înstrăinaţi din propria voinţă, alegere, numai că într-un loc destinal, unul lipsit de locuire, dar, paradoxal, fiinţat prin această scriitură târzie, pornită pe viu, textualism redus de autoare la un gest narativ cunoscut, aici pe măsura crengistă, pe dos, a ficţiunii amintirilor. Memoria care face ficţiune este poziţionată într-un actual, autentic act de exorcism prin “aducere-aminte” de vremi şi de oameni, trăiţi şi retrăiţi întru (auto)cunoaştere, chiar iubire. Trei voci narative, cu registre stilistice diferenţiate, sunt unificate prin eul gramatical-ontic. Mai întâi Tabita copilă, apoi Tabita implicată ca fiică, dar distanţată spaţial şi interpretativ, de unde şi microeseurile, tot în registrul provocator, înalt cioranian, momentele psihanalitice, trimiterile livreşti, aş zice. Un narator rece conduce, însă, magma mnemotehnică în roman, pornită cu genealogia celor două familii someşene, cuprinse de frustrări şi traume dramatice, parcă alăturate, prin destinul care nu dă înapoi, nici în momentul evidenţelor, tragicului, dacă nu s-ar strecura un grotesc al apocalipsei iehovite, comune locuitorilor Cutcăi. Apocalipsa este expusă şi impusă de Tată, Augustin/Ticu, iniţiator, însă, al unui lanţ de morţi “în sânge”, apropiind urmaşii săi de vina tragică. Se alătură, construind pe o singură dimensiune personajul, gratuitatea, uneori până la bufonerie, a răutăţii Mamei, Mária/Mica, pe linia femeilor stigmatizate din romanul nostru realist, dar aduse, într-adevăr pentru prima data, în prim plan. Basorelieful, însă, impune o societate cu trăsăturile, limbajul, cutumele ei, cu multe personaje de fond şi multe istorii purtate în sânge, cu senzaţii şi poveşti de ecorşeu, dureroase. Supravieţuitoarea, narativ, a acestui iad, înstrăinare-limită, de familie-lume, reface amintirile, distribuie, conform unei memorii multiple, când voită când nevoită, proustiană, traseul celor două ramificaţii familiale, la rândul lor ramificate, momentele retrospective sau actuale actului scrierii, micropovestirile şi comentariile auctoriale, pentru a reface lanţul cauzei, incipitul dar şi epica pseudotragediei domestice. Toate acestea în cicatricele imposibil de vindecat, în durerile amplificate aberant, după o rigiditate social-politică dar şi individuală, după străinătatea sinelui, atât la mamă cât şi la tată, apoi la copii, nepoţi, rude, etc, prinse în marasmul vremurilor, şi ele traumatizante, perfide, cu iuţeală surprinse în urâtul lor faptic de Marta Petreu. Ţesătura, construcţia romanescă, voit exorcizantă, vine fie dinspre realiştii “primordiali” ca Slavici, Rebreanu, cu destule portrete comparative, evolutive, demonstrative, cu peisaje aproape clasice ale identificării locului, cu evenimente care

vr201256x.indd 159

6/15/2012 11:38:42 aM


160

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

duc la o epică mai voalată, dar pe ansamblu controlată, uşor dirijată simbolic (a unui Armaghedon distribuit la scara de familie, cu luptele ei interne, religioase, de voinţă, de caracter, etc), fie dinspre realiştii magicii, nu întâmplător cu referinţe în volum. Realitatea Cutcăi, expusă schimbărilor sociale, e încremenită, însă, în statica voinţă a capilor şi membrilor familiei Vălean, îndeosebi. Tatăl şi mama sunt împietriţi, unul în iehovismul discursiv şi aleatoriu, tipic satului, ca rezistenţă aberantă la neiubirea soţiei, cealaltă, răcită la inimă, ca urmare a căsătoriei impuse, din punctul ei de vedere, de soră şi părinţi, mai rece în blestemele repetate pentru ai săi, chiar şi la capătul vieţii, gratuit, prin urmare. Cei doi stau în două singurătăţi cutremurătoare, pe care nimic şi nimeni, nici moartea, cu morminte şi momentele simbolice ale apropierii, de fapt blestemului, destinului comun întru străinătatea trasată de firul comun al morţii în sânge, nu le mai corectează (nu le amână, cel puţin). Copiii sunt un timp, al inocenţei, în trăirile lor autentice, ca apoi vârsta, familia, întreaga societate să-i împingă în alte tipuri de singurătate, în care Tinu, fratele Tabitei, de pildă, va intra definitiv, cu sinuozităţi de apartenenţă fie la iehovist, fie la iubirea sau ura mamei şi a soţiei, într-o perpetuă înstrăinare. Ana, sora mai mare, va da, mai târziu, vamă, ieşirii sale din iad, cu propriul copil, adamicul familiei, iar Tabita, în cele din urmă prin situare în firea ei, tot singuratică, tot străină, ajunge la naturalul înţelegerii lumii, trăite din memorie sau contactare continuă, cu distanţarea-apropiere potrivite, ca şi naraţiunea (când mai aproape de omniscienţă când dinăuntrul senzaţiilor, evenimentelor, subiectivităţii). Dar coşmarul relativismului de vedere-contemplare-interpretare asumată prin scris e fără somn, pedepsitor. Căutarea continuă şi textul biblic dă semne pentru alte înţelegeri. Memoria nu pare vindecată, ci textul însuşi, care, şi prin regionalisme, face un periplu lingvistic în frumuseţea vorbită a satului ardelenesc, pe un echilibru greu încercat de autoare între acest lexic şi cuvintele relativ recente, deşi, uneori, spectaculosul şi, totodată, piedica vin din alăturarea lor, ca şi în cealaltă contiguitate, a discursivităţii supărătoare din limbajul pocăiţilor cu registrul autentic, dar negru, al mamei căpcăune (de limbaj şi de fapte). Fiindcă răutăţile ei sunt exprimate pe tot parcursul vieţii de după căsătorie a Micăi în virtutea unei suferinţe masochiste, a unei rezistenţe nu atât religioase cât existenţiale, gratuită în cele din urmă, însă, sterilă. Singurătătea mamei are măsură personalizată, de continuu blestem după furtul care i s-a făcut odată, al vieţii cu iubitul ei de adolescenţă. De aici continua neînţelegere şi neacceptare a celorlalţi din familia cea mare, a ei şi a soţului. În fine, în cazul mamei Mica e vorba şi de posesie, de răul infiltrat pe motivaţia, perversă, a binelui. A se vedea relaţia cu fiul său, Tinu, după venirea lui din puşcărie. Sunt dramatice atât consecvenţa unei tării care este Mama în răul ei apocaliptic, cât şi răul patern al propovăduirii sfârşitului lumii, cu inevitabilul bluf calendaristic, nu şi pentru el însuşi, mort la blestemul soţiei. Din asemenea situaţie, deci, nu există decât trecerea în moarte, nu mântuită, ci dătătoare de lanţ tragic, în cazul tatălui, de blestem cu neputinţă de dezlegat, din cealaltă. Viaţa din Cutca e redată în cercuri mereu concentrice, nu totdeauna cronologic,

vr201256x.indd 160

6/15/2012 11:38:42 aM


cronica literară

161

dar acoperind jumătatea de secol cu figurile sale proeminente, cu cele secundare, distincte şi ele prin micile povestiri, şi reale şi fantastice, cu, bine tuşat, fundalul de obiceiuri familiale, religioase, sociale, în cele din urmă cu evenimente strecurate în pânza de ansamblu, de tipul colectivizării şi urmărilor ei, ca şi al retrocedărilor de după 89, iarăşi cu urmări potrivite tot singurătăţilor, şi a celor colective, actualizate. Aerul unei tragedii săteşti bântuie familia din iadul de deasupra şi din cel de dedesubt, din morminte (toposul cimitirului parcurs la pas, cu iluzia jocului, în copilăria lui Tinu şi a Tabitei e simbolic), memorialul caută ieşirea, textul face operaţii dureroase versus singurătate, asemenea fiicei asistente la autopsia, reală, a tatălui. Gestul fiicei este iarăşi transfigurare, vasul cu sângele Tatălui, bun de amintire, îngropat în grădină, viitorul Graal, în interpretarea de mai târziu a naratoarei, e găsit şi aruncat, fireşte (ca în anecdota neculceană cu unul Chisăliţă) odată cu noua construcţie, casa lui Tinu, aflat în iubirea-posesie tranzitorie a mamei. Şi asta până în momentul declanşării celeilalte singurătăţi, a Mamei cu fiul în iadul al doilea de pe locul casei vechi. Episodul cu vasul sfânt, distrus cu ocazia altei construcţii a deconstrucţiei, lipsei de comunicare şi înţelegere, de ură şi iubire, totodată, este semnificativ pentru întregul roman, autobiografic, totuşi. În care, însă, nu traumele puse la vedere, copleşitoare în tăvălugul lor narativ-memorialistic, ci suferinţa de sub crusta crustelor de memorie, mai adâncă decât dezvăluirile, ca şi în poezia autoarei, dau marea calitate a volumului Martei Petreu. Nucleul epic e unul strâns de căutarea Graalului, de textul de „sânge” al parcursului evenimenţial. Apariţiile pe faţa covorului ale figurii inocente a Tabitei, cu necazurile ei de lectură şi interpretare la nevederea iehovistă a tatălui, cu jocurile comunicării dintâi cu fratele, cu momentele de căldură ale mamei, ţinute strâns şi reţinute în memorie cu ardoare, proeminenţa portretistică a celorlalţi ca şi mulţimea de evenimente şi lupte scoase în prim plan sau în plan secund, toate înfăşoară, desfăşurând memorialistic, durerea iubirii neputincioase a unei naratoare, pornite după amintiri, căutând locul pentru alt loc, o „acasă” unde esenţa vieţii sale, Graalul familiar, să poată fi păstrată. Acesta e textul propriu-zis, cel care e tot o crustă peste vechile dureri, mereu înnoite de întrebări şi viziuni. Autoarea e în căutarea sinelui, fugit înăuntrul textului său, dar departe de discursul tatălui şi de blestemele posesive ale mamei, rememorate, însă, vindicativ. Relativitatea memoriei şi interpretărilor, dubitaţia şi hermeneutica dinăuntru, a personajelor, sau dinafară, al naratorului matur, sunt ipostaze ale (în)depărtării, (în)singurării, negăsirii. Tragicul se ascunde aici, în lipsa de ieşire, salvare textuală definitivă, cu toată viziunea iubirii, tratată, în cele din urmă, în registrul grav, biblic. Viziunea compusă a vieţii, din ură şi tandreţe, la care se adaugă, uneori, ironia subţire, bine tuşată în cazul rezistenţelor de comportament şi limbaj ale tatălui sau mamei, mai puţin în cazul vorbitorilor iehovişti (reali în limbajul lor de lemn, dar de ce atâta realitate), această viziune e chiar sudura unei comunităţi închise în ea însăşi, particularizată la Cutca, universalizată în memoriainterpretare a vocii multiple, rănită în continuare sub textul de deasupra. Şi asta e forţa care răscoleşte cititorul. Dar nu amână singurătăţile.

vr201256x.indd 161

6/15/2012 11:38:42 aM


Simona Vasilache

Schimbarea frunzelor

T

itlul volumului de memorii al Mariei-Hélène Fabra Brătianu (Humanitas, 2012, adus în limba străbunilor ei de Emanoil Marcu), Memoria frunzelor moarte, cheamă cel puţin încă unul: Frunzele nu mai sunt aceleaşi, romanul lui Fărcăşanu-Villara. Documente sufleteşti ale lumii care se schimbă, încredințându-şi trecutul unei memorii vegetale, foi fragile păstrate în alte foi. Poezia tristă a cuvintelor care traduc mai sobrul Un devoir de gloire, originalul franţuzesc, deşi stârneşte, inevitabil, în minte, jocul infinit al scrisului cu realitatea-suport, vine dintr-o împrejurare mult mai concretă: deţinutele din închisoarea în care Elena Brătianu, bunica autoarei, îşi ispăşeşte, în obsedantul deceniu, vina de clasă, sunt puse să adune frunze moarte, la umbra cărora n-au fost lăsate să se odihnească. O muncă de-o brutală inutilitate, a cărei alăturare de destinul unor generaţii de femei din famiile Brătianu şi Sturdza, naşte alte întrebări. Este scrierea cărţii, ordonând fapte pe care nu le-ai ştiut la timpul lor, acelaşi fel de zădărnicie, jertfită unei istorii care obligă? Sau doar memoria, refăcută, a calvarului? Nici-nici, sau şi-şi. Neavând nimic din disperarea, din lehamitea, din răul cu care deschizi, ca pe un cufăr dintr-o de demult poveste, lumea în care te aşteaptă, îmbătrânită, moartea altora, e o asumare corectă a unui trecut complicat. O expediţie într-o ţară lăsată moştenire, la pachet cu multe alte probleme, după ce Ioana Brătianu, mama, închide ochii. Era, se pare, un personaj puţin rătăcit şi-n secolul în care trăise, potrivindu-se, mai degrabă, cu încă un veac în urmă. Naivă, risipitoare, din stirpea filantropilor care sacrificau averi pentru un vis, încrezându-se în hazard şi-n micile minuni care, uneori, i se întâmplau. Lumea ei, ca o comoară îngropată, nu ţine seama de realitatea cu reguli clare, pe care, nu o dată, le nesocoteşte. Ceea ce pare simplă neglijenţă poate fi, neînţeleasă decât de cei care au trăit aceeaşi istorie, o reţetă de supravieţuire. O amăgire în care caută să antreneze, pentru a o salva, întreaga Românie postrevoluţionară, pentru care luptă. Că nu va reuşi nimic, decât o înmormântare cu figuri politice în vogă, e de la sine înţeles. Acesta e unul dintre firele cărţii. Relaţia mamă-fiică şi efortul celei din urmă, mamă la rândul ei, să înţeleagă, în toate sensurile, lumea părinţilor. Mai pragmatică, mai contemporană cu vremea ei, are să afle, totuşi, că fleacurile care o făceau fericită pe mama sunt consolări, atinse de-o preţiozitate compensatorie, ale unor pierderi, ale unor goluri care nu se mai închid. Cuprinse în povestea de familie pe care va ajunge s-o repete, ascultată cu aceeaşi neîncredere pe care ea însăşi o profesase. Aşadar,

vr201256x.indd 162

6/15/2012 11:38:42 aM


cronica literară

163

aducând împreună trei, poate patru generaţii de femei, care împart un trecut ce le devine tot mai mult legendă, îndepărtându-se de viaţa lor, Memoria frunzelor moarte e o carte de formare, transcrierea unei experienţe de călătorie, mergând şi stând pe loc. Călătorie într-o Românie de azi, de ieri şi de alaltăieri, în visuri şi-n ipoteze. Ale autoarei, ale familiei, ale altora. Ale unei lumi întregi care nu se poate opri să se joace de-a cum ar fi dac-ar fi. Dac-ar fi fost. Alt plan este cel al daraverilor administrative, sau România ca studiu de caz. Cu excesele ei de solicitudine, dar şi cu procese amânate, cu lucruri care se urnesc greu, cu prea multe regrete şi prea puţină reparaţie. România văzută din trenul de noapte, România plecărilor, mari şi mici. E, în această mai lungă reîntâlnire, după câteva tatonări, multă enervare, multă sâcâială, pe care Marie-Hélène Fabra Brătianu pare a şi le stăpâni. Probabil pentru a nu fi înclinată să judece, sau să compare. Nici ţări, nici epoci. România de azi e doar observată, pentru cea de ieri-alaltăieri vorbeşte bunica ei, prinţesa Sturdza măritată cu Gheorghe Brătianu, care scrie un roman cu accente de jurnal. Ea se numeşte Anna, soţul ei Alexandru. În rest, întâmplările sunt cele reale. O delicată confuzie, în vremuri foarte puţin subtile. Această confuzie o preia, voit, nepoata, încercând să nu dea mai multe nume decât e nevoie, să nu se transforme într-un cronicar de familie şi de perioadă. Face, deci, doar un efort lucid de a înţelege, fără exaltări, fără nostalgii. Strânge frunzele pe care această bunică de prim-plan (ea ocupă, estival-dezinvoltă, şi coperta cărţii) şi-a scris micile necazuri şi marile încercări. Vrând, ca să se vindece, să le dea altcuiva, în alt nume, cum odinioară se vindeau copiii zăcând de boli grele. Numele, însă, o va urmări, mai ales în închisoarea unde face, la un moment dat, terapie prin poveste, cu deţinutele de drept comun. Și unde capătă, după multe lupte în care nu-şi poate pune la bătaie decât ironia, şi fuga de compromis, un anume simţ al solidarităţii. Diluată, temătoare, dar totuşi prezentă. Ei, acestei bunici desţărate (deşi întoarsă în ţara tinereţii ei) îi aparţine, dincolo de proiecţii într-un viitor care ar fi putut să fie, dar n-a fost, finalul cărţii. Însăşi fiinţa celei care o scrie se hrăneşte, fără să şi-o fi dorit, dar şi fără să o fi putut împiedica, din acest trecut de poezie de Arghezi: „Sufletul meu îşi mai aduce-aminte/ Și-acum, neîncetat, de ce-a trecut,/ De un trecut ce mi-e necunoscut,/ Dar ale cărui sfinte oseminte/ S-au aşezat în mine făr’ s-o ştiu,/ Cum nici pământul ştie pe-ale lui...”. Memoria pământului, fără identitate, ca gropile comune, care încheie, simbolic, dincolo de crimă, nişte destine amestecate cu ţara, e cea care se ghiceşte sub memoria frunzelor. Și care-şi trimite povestea, difuză, surdă, în altă ţară, în alt timp. Aşa încât nici nostalgia, nici dorinţa de a îndrepta rosturi frânte prea demult nu par să o îndemne pe Marie-Hélène Fabra Brătianu să scrie această carte. Mai degrabă un soi de fatalitate, dată de „amintiri fugitive care se deschideau ca o uşă prost închisă” (p. 145). E, această imagine, care scufundă, ca destule altele, o carte de istorie, chiar şi personală, în literatură, grăitoare pentru amestecul de sentimente din carte. O uşă prost închisă e, ca în bancul cu iadul românesc, ale cărui instrumente de tortură sunt defecte, iar dracii chiulesc, o constrângere aproximativă. Aduce speranţă, dar şi amăgire, şi curiozitate, şi sâcâială. Libertate cu porţia, dar şi

vr201256x.indd 163

6/15/2012 11:38:42 aM


164

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

socoteli vechi niciodată încheiate. Adică exact ce găseşte Marie-Hélène Fabra Brătianu deschizând ‘dosarul românesc’. Fără să intervină prea mult, transportă acest dosar, fatalmente en miettes, într-o carte, cum am spus, corectă, balansându-se între o tragi-comică poveste cu mama (partea ei, cred, cea mai puternică, literar vorbind) şi o mărturie indirectă despre istoria anilor ‘40-’50, cea care a corectat brutal imaginea despre lume pe care o aveau tinerii vremii. Primum vivere... Scrisă, titlul franţuzesc o spune, ca o datorie, Memoria frunzelor moarte e o încercare de a-i înţelege pe cei pe care i-ai pierdut, de a-i face să vorbească după ce nu mai poţi să-i întrebi. Istoria primilor ani de comunism rămâne, oricât s-ar strădui autoarea să şi-o aproprie, povestea lor. Povestea ei e doar această confruntare a legendei de familie cu realităţile care au motivat-o, descosând, cu ironie şi rezervă à la française, felul de a fi al ţării care a făcut-o pe Ioana Brătianu aşa cum a fost. Din altă lume.

vr201256x.indd 164

6/15/2012 11:38:42 aM


o carte, doi critici ANDREEA RĂSUCEANU

Despre viaţa, moravurile şi scrisul autoarelor interbelice

Î

ncepându-şi demersul cu câteva consideraţii despre marginalitate şi marginalizare a aşa-numitei „literaturi feminine”, Bianca Burţa-Cernat atinge direct câteva dintre punctele nevralgice ale criticii şi istoriei literare româneşti: problema sintezelor literare care ignoră sau expediază într-un capitol literatura de autoare, punându-i verdictul minoratului, lipsa unor studii care să scoată la lumină momentul şi contextul apariţiei femeii-scriitoare, analizând totodată evoluţia acesteia, „feminismul diferenţei”, cu consecinţele sale nefaste etc. Într-un studiu amplu, scris cu entuziasm contagios, deşi bine dozat şi alternând perfect cu distanţa critică şi obiectivitatea rece, autoarea reuşeşte un util şi fermecător exerciţiu de admiraţie, în cadrul căruia opt portrete ale unor scriitoare interbelice sunt dezgropate din tainiţele istoriei literare, reconsiderate şi restituite publicului cititor. Dacă nume precum Cella Serghi, Henriette Yvonne Stahl sau Anişoara Odeanu (pentru a nu mai aminti de cel al Hortensiei Papadat-Bengescu, autoare căreia i se dedică un capitol separat) îi sunt cu siguranţă familiare, altele, nefiind prezente în programele şcolare, ci doar amintite în treacăt şi izolat de marile sinteze ale literaturii române, rămân undeva în penumbra acesteia, în ciuda unor opere, dacă nu extraordinare, cel puţin notabile, pentru a parafraza o afirmaţie a Biancăi Burţa Cernat vizavi de teatrul lui Ticu Archip. Abordând o metodă de investigare proprie mai degrabă istoricului literar, fără trimiteri la diverse teorii actuale ale feminismului, autoarea optează însă pentru o amănunţită analiză pe text, pusă în relaţie cu universul biografic al autoarelor, dar şi cu un anumit context literar, şi nu pentru un demers feminist militant: “încercând să schiţeze un câmp al receptării prozei ‹feminine› în perioada interbelică, ca şi un câmp al relaţiilor întreţinute de autoare cu lumea literară, lucrarea de faţă se interesează totodată, deşi nu sistematic, şi de identificarea unor trăsături ale aşa-numitei ‹scriituri feminine›, dar afirmă că o asemenea scriitură e dependentă de un anumit context istoric şi cultural mai degrabă decât de nişte determinări biologice ori ontologice”. O hartă a literaturii de autoare între anii 1919-1948 fixează câteva repere necesare, consemnând cele dintâi (timide şi pline de clişeele cărţilor de aventuri) încercări literare feminine (din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, datorate Constanţei Dunca-Schiau, de pildă) şi totodată evoluţia tendinţelor feministe (individuale sau

vr201256x.indd 165

6/15/2012 11:38:42 aM


166

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

instituţionalizate) printre prozatoarele române, dar semnalând întotdeauna, cu scrupulozitate, diferenţele între activitatea jurnalistică a acestora şi opera lor literară, uneori lipsită cu totul de valoare. Pitoreşti sunt însă portretele acestor autoare, reconstituite cu un condei ascuţit, uneori necruţător, căci nimic nu scapă ochiului critic al Biancăi Burţa-Cernat, capabilă să valorizeze un amănunt aparent nesemnificativ, să restituie sensul profund al unor episoade de viaţă literară, mereu atentă la nuanţe; astfel, extravaganta Lucrezia Karnabatt, jurnalistă şi scriitoare “de raftul al treilea”, este “un fel de Anais Nin într-o formulă consumistă, dar şi o reciclatoare de clişee narative senzaţionaliste”. În reconstituirea, cu acribie, a atmosferei de la Viaţa Românească, autoarea subliniază paradoxul dintre patriarhalismul de aici, ”moldovenesc”, asumat, şi ”adoptarea” şi încurajarea de către revistă a unor prozatoare (neprivite, de fapt, ca aflându-se pe aceeaşi poziţie cu autorii de sex masculin, căci scriitura lor e “feminină”, subiectivă, cuminte). De la familia patriarhală a revistei şi cenaclului Vieţii Româneşti la cea modernă, creată de E. Lovinescu la Sburătorul, lucrurile se schimbă însă. În cadrul celebrului cenaclu interbelic debutează multe dintre autoarele importante ale vremii. Şi aici e evidentă obsesia autoarei pentru surprinderea, ca într-o serie de instantanee, a amănuntelor de atmosferă, aşa încât cititorul să poată „vedea” tabloul complet al întâmplărilor, ca pe o peliculă. Un capitol dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu (care ar merita, poate, dezvoltat într-o carte separată) anticipă ultima parte a volumului, rezervată celor opt studii de caz (e vorba despre următoarele autoare: Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu şi Sorana Gurian). Înainte de toate, trebuie spus că se regăsesc, în demersul Biancăi Burţa-Cernat, mărcile unui critic capabil de tablouri de ansamblu, verdicte critice pertinente, intuiţii care deschid calea unor reinterpretări utile, dar şi unor reconsiderări şi reaşezări ierarhice. Că vorbim despre o carte care consacră un stil o arată mai multe elemente: enunţurile conclusive, de impact (precum “Romanul lui Ticu Archip deschide perspectiva unui vast bâlci al deşertăciunilor”), sintagmele particularizatoare (Cora Tomasiu, un personaj din romanul Oameni, este “un extraordinar Rastignac feminin”), fina observaţie şi permanentele trimiteri literare (o proză a lui Ticu Archip, Colecţionarul de pietre preţioase, dovedeşte un eliadesc avant la lettre, căci “fantasticul ţâşneşte neaşteptat din cotidianul anost, anunţat de temperatura unei zile toride şi de un mesager obscur”; două personaje din romanul Oameni – mătuşile bătrâne Ziţa şi Silvia – sunt “exemplare umane culese dintr-o călinesciană ‹casă cu molii›”). Bianca Burţa-Cernat realizează o încadrare precisă, pasionată a operelor scriitoarelor studiate, în care amănuntul biografic e pus mereu într-o subtilă legătură cu literatura acestora, autoarea dovedindu-se deopotrivă un analist abil şi empatic, dar şi un asiduu colecţionar de caractere, care disecă răbdător personalităţi şi stabileşte conexiuni de fineţe: în tabloul dedicat Sandei Movilă porneşte de la o afirmaţie făcută de aceasta într-un interviu, în care îşi susţine poziţia de independenţă vizavi de personalitatea creatoare a soţului său, F. Aderca, lucru care ar indica un caracter puternic şi bătăios – de fapt, afirmaţia e înşelătoare, având în vedere contextul în care

vr201256x.indd 166

6/15/2012 11:38:42 aM


o carte , doi critici

167

este făcută, după moartea prozatorului interbelic, Sanda Movilă rămânând una dintre autoarele care nu se impun în viaţa literară, din pricina unui caracter şters, insuficient de puternic: „Insignifianţa persoanei s-a răsfrânt şi asupra cărţilor, chiar dacă nu i-a lipsit talentul”; în cazul Luciei Demetrius, cuminte, dar aprigă atunci când vine vorba de a polemiza cu Eugen Ionescu (deşi acesta promite să nu-i mai pomenească numele „duducii anonime”, îi va scrie o cronică la romanul Tinereţe, după numai un an de la articolul răuvoitor din Facla), B.B.-C. găseşte reacţiei acesteia o motivaţie psihologică, considerând-o „o defulare după eşecurile şi umilinţele pe care le-a cunoscut câţiva ani la rând”. Unul dintre cele mai interesante “cazuri” din carte, cel al lui Ticu Archip (urmat probabil îndeaproape de cele ale Anişoarei Odeanu şi Soranei Gurian), se conturează pornind de la un fascinant profil psihologic, ale cărui trăsături se continuă, ramificându-se treptat în însăşi opera literară; stranie, rezervată, cultivându-şi cu bună ştiinţă un aer de mister (ce ascunde, poate, un secret, sau, dimpotrivă, absenţa unei bogăţii evenimenţiale în existenţa sa), Ticu Archip duce viaţa unui „personaj livresc”, oscilând între „sobrietatea neconvenţională şi o anume stranietate”. Dar această stranietate îi contaminează opera, ale cărei imagini şocante, evenimente neelucidabile şi acţiuni greu explicabile din punct de vedere psihologic dezvăluie o scriitură modernă, în pas cu tendinţele literare ale vremii (de altfel, autoarea împărtăşeşte cu Camil Petrescu obsesia autenticismului şi scrie, încă din anii ’20, o proză de introspecţie, cum aveau s-o facă abia în anii ’30 Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, dar şi F. Aderca, M. Blecher sau Mihail Sebastian): imaginea cadavrelor îngheţate ale pisicilor negre anunţă, în nuvela Înainte de proces, un final dramatic, consecinţă a unei fapte reprobabile; sub semnul enigmei psihologice şi al neverosimilului stă şi povestea impasibilei turcoaice Hadidge, care cedează unui european pe un maidan mizer, începând apoi, spre stupoarea acestuia, să-şi alăpteze copilul; în nuvela Maria Boul atmosfera e una dickensiană, casa boierească lăsată în paragină, locuită de boieroaica autoare a unei potenţiale crime şi servitoarea sa bătrână, amintind de palatul labirintic al domnişoarei Havisham. O veritabilă poveste cu parfum de epocă este şi cea a Anişoarei Odeanu, proaspăt sosită într-un Bucureşti perceput iniţial ca superficial şi ostil, devenit ulterior propice afirmării literare, care se întâmplă odată cu publicarea primei sale cărţi, Într-un cămin de domnişoare, un “roman tipic pentru anii ’30: citadin, nutrit – ca atâtea alte cărţi ale vremii – dintr-un soi de fervoare de a surprinde ritmurile extrem de vii ale oraşului modern”, lucru care îi şi explică succesul. Jovială şi boemă, aparent superficială, Anişoara Odeanu nu se încadrează însă nici pe departe în profilul „fetei nostime” a anilor interbelici, ci e mereu nemulţumită şi lucidă până la pesimism; “aventura” ei legionară, urmată de tragicul sfârşit, pecetluiesc un destin extraordinar, care ar merita, de asemenea, dezvoltat poate într-o nouă carte, de sine stătătoare. Citită fie pentru valoarea documentării, pentru extinsele analize ale vieţii şi operelor unor scriitoare astăzi cvasi-uitate sau pentru statement-ul său feminist, cartea Biancăi Burţa-Cernat rămâne unul dintre cele mai de interes debuturi ale anului 2011, prin amploarea demersului, ineditul temei şi minuţiozitatea cercetării.

vr201256x.indd 167

6/15/2012 11:38:42 aM


Bogdan Creţu

Proza feminină interbelică de la margine în centrul atenţiei

D

e câţiva ani, se petrece în critica noastră un fenomen îmbucurător: asistăm la o schimbare a codurilor de lectură, care se datorează, cum este şi firesc, noii generaţii de critici. Cei mai mulţi dintre „maeştrii” din vechea gardă nu fac decât să demonstreze că au rămas blocaţi în tipul foiletonistic sau gazetăresc de a practica critica literară, că nu pot depăşi valorile propriei generaţii, încropind sinteze din articole înnodate şi perorând cu o nostalgie candidă, absolut firească, pe marginea eternei marote a valorii estetice. Nu neagă nimeni că, înainte de 1989, a te poziţiona pe criterii strict estetice reprezenta o modalitate necesară de a apăra literatura de agresiunea ideologicului; dar a rămâne, la aproape un sfert de veac de la căderea comunismului, încremenit în aceeaşi obsesie reprezintă un semn de anchilozare a simţului critic. La ce bun să repeţi la nesfârşit normalitatea atunci când nimic nu o mai ameninţă? Or, am impresia că noii critici au înţeles faptul că, deşi prioritar, esteticul nu este unicul criteriu după care trebuie evaluat un text şi nici unica valoare care merită cultivată. Interesul noii generaţii de critici faţă de clasici ai literaturii române indică limpede că traversăm o îmbucurătoare perioadă a reinterpretărilor. Eforturile unor Paul Cernat, Andrei Terian, Antonio Patraş, Doris Mironescu, Angelo Mitchievici, Adrian Tudurachi, Oana Soare, Dragoş Varga, Radu Vancu, Alex Goldiş, Crina Bud (pentru a nu da decât câteva exemple) de a reciti şi a readuce în actualitate autori clasicizaţi sau perioade, curente ale literaturii române considerate „rezolvate” definitiv marchează un fenomen al reevaluărilor calme, dar şi un test pe care literatura de manual îl trece în această perioadă, făcând faţă interpretărilor şi exigenţelor actuale. Este singurul mod prin care operele îşi demonstrează viabilitatatea peste timp. Acestor nume trebuie să le adăugăm încă unul: cel al Biancăi Burţa-Cernat, critic influent, cunoscut pentru echilibrul şi tenacitatea pe care le investeşte, de ani buni, în critica de întâmpinare. Cartea pe care a publicat-o la finele anului trecut, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (Editura Cartea Românească) reprezintă un debut matur, fiind, o spun din capul locului, o lucrare de referinţă pentru oricine se va ocupa, de acum înainte, de vreuna dintre autoarele tratate. Autoarea îşi alege un subiect riscant de două ori: mai întâi, pentru că scriitoarele de care se ocupă (cu excepţia Hortensiei Papadat-Bengescu) nu au fost răsfăţate de critică, bibliografia reducându-se, de cele mai multe ori, la cronicile din vremea apariţiei cărţilor şi la câteva evocări; în al doilea rând, iar aici lucrurile sunt mai sensibile, astfel de subiecte sunt predispuse la interpretări feministe, care mai rău fac, limitând

vr201256x.indd 168

6/15/2012 11:38:42 aM


o carte , doi critici

169

spectrul valoric şi reducându-l la unele pseudo-valori străine de specificul literaturii. Nu aceasta este, din fericire, atitudinea Biancăi Burţa-Cernat. Ba dimpotrivă, există câteva pasaje în carte în care se poate sesiza efortul de a-şi tempera unele răbufniri sau inflamări stârnite de nedreptatea pe care o suferă unele opere doar pentru că au avut, printre altele, şi ghinionul de a fi scrise de femei. Demersul porneşte de la câteva premise de bun-simţ, respectate cu o consecvenţă meritorie. Mai întâi, faptul că, în cadrul unei literaturi, şi scriitorii marginali (de „dicţionar”, după cum s-a impus sintagma după Istoria lui Nicolae Manolescu) au importanţa lor: „fără ei nu există «viaţă literară» – creează emulaţie, întreţin un climat propice creaţiei, constituie fundalul pe care se profilează individualităţile importante, dar un fundal mobil ce conţine întotdeauna un potenţial inovativ.” De fapt, maturitatea unei literaturi se poate testa sondând calitatea scriitorilor de pluton: atunci când există o consistentă „clasă de mijloc”, atunci când se pot, la nevoie, chema la apel zeci şi zeci de autori de o mediocritate onorabilă, înseamnă că relieful este complet. Or, tocmai perioada interbelică este, cred, momentul în care această normalitate începe să se instaureze şi la noi. Din păcate, de regulă intervalul dintre cele două războaie este tratat apelându-se doar la vârfurile sale, uitându-se că ideile, gusturile, mentalităţile, ideologiile, valorile nu sunt feuda unui grup restrâns al elitei. În acest sens, gestul recuperator al Biancăi Burţa-Cernat merită aprecieri entuziaste. În al doilea rând, autoarea ţine să păstreze intacte instrumentele criticului literar: recuperând cărţile unor Henriette Yvonne Stahl, Ticu Archip, Sanda Movilă, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu ori Sorana Gurian nu înseamnă automat că le şi supraevaluează. Verdictele sunt mereu precise, echilibrate, fără rabat de la exigenţă. Despre altceva este vorba în această revizitare a unor cărţi şi autoare ignorate: despre credinţa că ele trebuie valorificate în sine, nu ca produse pitoreşti, ale unei sensibilităţi specifice, ca nişte curiozităţi fără anvergură, aşa cum au fost percepute de regulă în epocă. Se caută, aşadar, echilibrul, normalitatea receptării: „Ar fi vorba, mai precis, de o abordare nediscriminatorie, netendenţioasă, care să nu mai izoleze aşa-numita «literatură feminină» în expeditive capitole-ghetou destinate exclusiv autoarelor – ca în Istoria lui G. Călinescu, dar şi ca în sintezele istoricilor de după el (Ov.S. Crohmălniceanu, I. Negoiţescu sau Dumitru Micu), ci să le (re) integreze firesc pe autoare – în funcţie de formula adoptată, de Weltanschauung, de afinităţi livreşti etc. – într-un flux al istoriei (şi al vieţii literare) la care, de altminteri, au participat nu separat, ci alături de confraţii lor scriitori.” (s.a.) În principiu, sunt de acord cu această perspectivă, care ne trimite automat la discutarea unui „concept” vag teoretizat la noi, acela al „literaturii femine”. Amânând discuţia, cât să remarc faptul că există aici o capcană dificil, de nu chiar imposibil de ocolit: de vreme ce sinteza Biancăi Burţa-Cernat îşi propune să rediscute la rece, „nediscrimnatoriu” literatura unor scriitoare în vederea extragerii lor din aşa-zisul „ghetou”, ea le condamnă, automat, la izolarea împotriva căreia pledează. Pentru că a selecta opere scrise de autoare înseamnă, implicit, a accepta valabilitatea acelui criteriu limitativ. Altfel spus, a te ocupa exclusiv de „literatura feminină” echivalează cu acceptarea sa, cu acceptarea

vr201256x.indd 169

6/15/2012 11:38:42 aM


170

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

manifestării sale în blamatul „ghetou”. E ca şi cum, pentru a convinge incredulii că există o filosofie feminină consistentă, ai face efortul de a realiza o antologie a filosofiei scrise de femei (am avut în mână o astfel de lucrare); efectul este invers: nu reuşeşti să convingi decât de „nedreapta” hegemonie patriarhală în domeniul filosofiei. La fel şi în cazul literaturii: luat „la pachet”, fenomenul nu are de câştigat; în literatură nu există decât valoare individuală, restul apartenenţelor fiind secundare. Dar Bianca Burţa-Cernat nu are de ales: pentru a atrage atenţia asupra ignorării, a uitării acestor autoare, uneori şi din cauza apartenenţei lor la sexul gingaş (dar cel mai adesea din cauza anvergurii lor relative), ea trebuie să le trateze separat. Cartea sa este, o spune ea însăşi, un bruion demonstrativ, cu valoare manifestă, care are menirea de a fixa tonul unor capitole dintr-o „deocamdată ipotetică” istorie a literaturii române, în care, fireşte, fiecare autoare ar fi plasată în ordinea firească, conform trăsăturilor literare ale operei sale. Bianca Burţa-Cernat se fereşte, şi bine face, de excesele feministe, declarându-se împotriva unei astfel de perspective „ostile noţiunii de ierarhie”. Mai mult decât atât, lămureşte autoarea, studiul său a fost redactat în polemică făţişă „cu aşa-numitul «feminism al diferenţei», pledând pentru o readucere în discuţie a noţiunii – privilegiate în viziunea unui feminism liberal – de subiect cultural neutru din punct de vedere sexual şi, în consecinţă, împotriva unei abordări enclavizate (excesiv de atente la «diferenţele de gen») a literaturii scrise de femei.” Este o atitudine specifică cercetătorului prob, obligatorie pentru o bună funcţionare a discursului istorico-literar. De dorit ar fi fost ca, într-un prim capitol cu detentă teoretică, autoarea să fi problematizat acest concept legat de „literatura feminină”, de vreme ce afirmă că, pe parcursul lucrării, a fost preocupată şi de „identificarea unor trăsături ale aşa-numitei «scriituri feminine». Observ că, de câte ori vine vorba despre această sintagmă, Bianca Burţa-Cernat îşi ia măsuri de precauţie, relativizând-o şi punând-o acolo unde îi este locul, între ghilimele. Semn că lucrurile nu sunt limpezi. Dar ce este „literatura feminină” şi în ce măsură este legitim un astfel de concept? Problema şi-au pus-o şi critici mari, precum G. Ibrăileanu, foarte sensibil la gingăşiile sexului frumos şi E. Lovinescu. Mai recent, lucrări semnate de Corina Ciocârlie, Elena Zaharia-Filipaş (oare nu e nedrept că doar femeile se ocupă sistematic de o astfel de problemă extrem de serioasă?) au reaprins pe moment dezbaterea. Nu cred că se poate discuta în mod serios despre „literatura feminină”. Există, fără doar şi poate, o anumită sensibilitate specifică sexului gingaş (ca să nu spun slab), există un anumit mod de a pricepe/ percepe lumea, care îşi pun amprenta asupra textului literar, dar toate acestea nu sunt mijloace ale literarităţii. Dincolo de toate atributele pe care i le ataşăm, literatura se defineşte prioritar prin expresivitate, care e impasibilă la diferenţele de gen. A face din acest mesaj ideologizat scopul literaturii garantează eşecul. De cele mai multe ori, feminismele de tot soiul se plasează într-o zonă a propagandei, mimând, ca orice extremism, discursul literar sau doar folosindu-se de el. Ceea ce le interesează este să-şi disemineze dogma. Care dogmă înseamnă sublinierea diferenţei. Or, a pretinde că valoarea ta constă în diferenţa de gen înseamnă a te condamna de unul singur la minorat. Rectific:

vr201256x.indd 170

6/15/2012 11:38:42 aM


o carte , doi critici

171

de una singură. Surorile Brontë, Jane Austen, Emily Dickinson, Virginia Woolf, la noi Hortensia-Papadat-Bengescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu ş.a.m.d. îşi depăşesc statutul feminin (chiar dacă literatura lor pune adesea în pagină dileme ale feminităţii, ale fiziologiei specifice, viziuni care unui bărbat i se refuză), plasându-se, fără complexe, într-o competiţie axiologică, nu ideologică. Nu pretind să fie acceptate, nu îşi cerşesc locul în canon pentru că sunt altfel, ci îşi câştigă aceste drepturi pentru că le merită. Câtă discriminare intră în toată această poveste nu e dificil de intuit. Destulă, dar cu o precizare obligatorie: de discriminat se discriminează, din naivitate, din orbire, chiar cele care ţin să îşi etaleze cu înverşunare identitatea feminină, uitând de cea strict estetică. Acceptă, implicit, că sunt o minoritate; nici nu mai e nevoie să se manifeste machismul, misoginismul, real în anumite cazuri. Dar, atunci când astfel de obtuzităţi masculine întârzie să apară, tot ele, feministele, intră în panică. Asta pentru că au nevoie de discriminare, au disperată nevoie să fie transformate în victime. Pentru că a fi victimă este extrem de avantajos. De fapt, fără asta tot discursul lor se duce pe apa sâmbetei. De aceea nu pierd prilejul să se considere nedreptăţite, ignorate, marginalizate. Numai că locul celor mai multe acolo este: la marginea literaturii. Şi nu pentru că sunt femei, ci pentru că nu sunt scriitori. Sunt doar „scriitoare”. Aşa stând lucrurile, merită încă o dată apreciat efortul Biancăi Burţa-Cernat de a se situa într-o poziţie echidistantă. Unul dintre cele mai mari merite ale cărţii sale este o informare exhaustivă: cel mai adesea, ea a parcurs tot ce se putea despre fiecare autoare, astfel încât contribuţiile sale devin obligatorii pentru cine are intenţia de a aprofunda perioada interbelică. În spatele acestor studii se străvede o adevărată istorie a literaturii interbelice, vizitată la sursă: sunt consultate, cel mai adesea, ediţiile princeps, sunt decupate din ziarele şi revistele vremii articole semnificative, sunt puse cap la cap mărturii, interpretări, încât, ca într-un roman, palpită în fundal o întreagă epocă, cu valorile, prejudecăţile şi excesele ei. Era la îndemâna autoarei chiar realizarea unei sinteze privind întreaga literatură scrisă, la noi, de femei; ea este, de altfel, judicios schiţată în deschiderea sintezei. Înaintea capitolelor monografice dedicate scriitoarelor amintite, se trece în revistă tensiunea dintre „feminism” şi „patriarhalism” în grupările literare care au dominat, cu autoritatea lor, epoca: cercul revistei Viaţa Românească, păstorit de G. Ibrăileanu, respectiv cel al cenaclului Sburătorul, aflat sub tutela lui E. Lovinescu. E drept că cele mai multe dintre scriitoarele analizate au frecventat mai asiduu mediul literar bucureştean, care le-a şi lansat (chiar dacă Hortensia Papadat-Bengescu a atras atenţia cu sprijinul lui Ibrăileanu şi al lui Topârceanu). Nu lipsesc nici surprizele, căci autoarea descoperă în presa vremii sau în arhive cazuri uitate; de exemplu, cel al unui furt sau al unui plagiat al lui Mihail Sadoveanu, care, tânăr fiind şi hulpav de subiecte inedite (se pare că apetitul său pentru scris îi întrecea imaginaţia epică) traduce, la un moment dat, însemnările în limba franceză ale Constanţei Marino-Moscu, elaborând romanul Mariana Vidraşcu. Atenţionat, Ibrăileanu curmă publicarea romanului în revistă, iar conflictul alunecă în uitare. Bianca Burţa-Cernat urmăreşte cazul până la ultimele

vr201256x.indd 171

6/15/2012 11:38:42 aM


172

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

dâre pe care acesta le lasă şi rezolvă plauzibil problema, punând în paralel orginalul şi prelucrarea sadoveniană. Dar totul presupune un efort de comentare asiduu, prelungit fără odihnă de-a lungul şi de-a latul întregii lucrări. Partea cea mai consistentă a sintezei o reprezintă studiile monografice dedicate, pe rând, Hortensiei-Papadat-Bengescu, apoi lui Ticu Archip, Sandei Movilă, Henriettei Yvonne Stahl, Luciei Demetrius, Anişoarei Odeanu, Cellei Serghi, Ioanei Postelnicu şi Soranei Gurian. Capitolele respectă aceeaşi structură: se reface biografia fiecărei autoare, se analizează cărţile apărute între cele două războaie şi se schiţează receptarea din epocă. Sigur, scriitoarea cea mai importantă este Hortensia Papadat-Bengescu (din punctul meu de vedere, un scriitor mai îndrăzneţ, mai original, mai bun, mai actual decât Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Felix Aderca şi atâţia alţi congeneri). Studiul privitor la corporalitatea din proza autoarei este excelent. Celelalte scriitoare sunt trecute sub semnul „eşecului exemplar”. Dar citite cu răbdare şi înţelegere, puse în dialog cu alte romane interbelice sau confruntate cu formule literare actuale, cărţile lor nu îşi pierd din prospeţime. În plus, avem de a face, de cele mai multe ori, cu „personaje” ispititoare, ilustrative pentru statutul femeii scriitor în epocă. Bianca Burţa-Cernat are nu doar acurateţe descriptivă (necesară, dat fiind că analizează cărţi puţin frecventate), subtilitate analitică, ci şi un dar al portretizării care nu e la îndemâna oricui. În plus, lucrarea nu păcătuieşte prin încăpăţânarea de a forţa revalorificări nerealiste. Romanele şi volumele de nuvele sunt descrise corect, analizate obiectiv şi puse la locul lor, adică pe al doilea sau al treilea raft. Se insistă numai acolo unde există motive temeinice. Bunăoară, în cazul Soranei Gurian (care are şi o biografie ieşită din comun): „Din cauză că debutează cu întârziere şi într-un moment nefavorabil, autoarea nu ocupă, în tabloul general al literaturii noastre de dinainte de 1948, locul pe care l-ar fi meritat. Acuitatea prozei sale introspective ar fi plasat-o – valoric, nu tipologic – în proximitatea unor autori ca Anton Holban sau M. Blecher. Sub aspectul culturii literare şi al conştiinţei estetice, Sorana Gurian se situează pe un nivel superior faţă de cele mai apreciate dintre prozatoarele noastre interbelice. Dacă unele dintre ele – şi în primul rând Hortensia Papadat-Bengescu – o surclasează, aceasta se justifică prin faptul că prozatoarele cu pricina au publicat mai multe volume (şi înainte, şi după 1948), având astfel posibilitatea de a face dovada unui proiect literar închegat şi cu o anumită anvergură. Un proiect coerent şi, mai mult decât atât, original, a avut şi Sorana Gurian; numai că nici timpul (prea scurt pentru ea, decedată la doar patruzeci şi trei de ani) nici – mai ales – împrejurările vieţii nu i-au permis să-i dea un contur convingător.” Nu are rost să mai insist asupra fiecărui capitol în parte; cert este că avem de a face, adesea, cu tot ce s-a scris mai informat şi mai atent despre aceste scriitoare. Bianca Burţa-Cernat este, încă de la prima carte, un istoric literar redutabil, perfect format. Are tot ce îi trebuie: rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, intuiţii corecte, pasiunea şi ambiţia lăudabilă de a epuiza subiectul. Cartea sa, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, se impune ca o lucrare obligatorie pentru cine vrea să studieze epoca interbelică.

vr201256x.indd 172

6/15/2012 11:38:42 aM


o carte, doi autori Cosmin Perţa Un ţinut minunat

Ț

inutul Celălalt, o voi spune de la început, mi se pare a fi cel mai ambițios proiect poetic al ultimilor ani. Atât prin tema abordată cât și prin miza dialogică. Tema bolii psihice pe cât este de ofertantă din punctul de vedere al deschiderilor oferite imaginației, pe atât este de delicată în ceea ce privește aspectele stilului și ale nuanțelor experimentale. Este nevoie de o coordonare aproape perfectă între valențele abisale, dezordonate ale delirului și minuțiozitatea maniacală a discursului care te transportă dincolo de perdeaua realității, în ținutul celălalt. La cea mai mică neatenție perdeaua se poate destrăma descoperind fantoșele și artificiul. Citind însă volumul Ruxandrei Cesereanu și al lui Marius Conkan nu am avut nicio clipă senzația că m-aș afla altundeva decât în lumea magică, grotescă, crudă, fermecătoare și oripilantă deopotrivă a lui spuki și a lui lolo. Sentimentul pe care l-am încercat era un amestec de înduioșare cu tristețe, revoltă, neputință. La prima lectură niciun moment textul nu m-a lăsat din țesătura lui hipnotică și nu mi-a permis să mă uit cu atenție la structură, la compoziție. Mi se părea atât de autentic, de viu, încât o astfel de cercetare rigidă mi se părea inutilă. Mă aflam în fața paradoxului unui miraj însuflețit, dublu însuflețit, a unei închipuiri vii, generatoare de imagini tulburătoare. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, arhitecții Cesereanu și Conkan construind cu migală un edificiu baroc al traumei delirante, un teritoriu menit nu să suplinească realitatea, ci să o înlocuiască cu totul, nu temporar, ci pentru totdeauna. Procesul este unul firesc, natural, transferul de realitate se face insesizabil, folosindu-se de o inventivitate debordantă, de o imaginație luxuriantă, dar totuși precisă, cu analogii dintre cele mai surprinzătoare și imagini greu de uitat. De prisos să mai atrag atenția asupra variațiilor de tehnici, a paletei extrem de diversificate și de elaborate de mijloace literare și de limbaje (unele inventate) angrenate de cei doi autori în vârtejul nebun al acestei cărți. Că Ruxandra Cesereanu este o maestră a delirului oniric poetic și a scrisului la patru mâini știam, dar virtuozitatea cu care Marius Conkan îi răspunde, o contrează, o continuă, mi se pare de admirat. Modul în care cei doi comunică în scris este atât de omogen încât sunt aproape insesizabile intrările în scenă, succedările celor două voci narative.

vr201256x.indd 173

6/15/2012 11:38:42 aM


174

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

De invidiat acest tip de dialog care creează lumi multidimensionale, care nu se oprește la un singur palier al imaginației, ci sondează și cartografiază integral o lume smintită și magistrală, Ținutul Celălalt. Nu-mi mai rămâne decât să-mi exprim invidia poetică, să-i felicit cu sinceritate pe Ruxandra Cesereanu și Marius Conkan pentru această carte cu adevărat mare. Nu sunt critic literar, nu știu dacă această carte este cea mai bună carte de poezie publicată în 2011, dar știu cu siguranță că este cea mai complexă.

vr201256x.indd 174

6/15/2012 11:38:42 aM


lecturi fidele Ştefan Dimitriu

O CARTE DE EXCEPŢIE

P

opescu E. Napoleon*, trilogia romanescă a lui Ştefan Goanţă, este una dintre cele mai fascinante proze ale literaturii române. Afirmaţia ar putea fi socotită riscantă sau de-a dreptul frivolă, dacă n-ar avea acoperire sută la sută în substanţa surprinzătoare a acestei cărţi de o frumuseţe, de o originalitate şi de o adâncime rar întâlnite. Mai înainte de a încerca să aducem câteva argumente în susţinerea acestei idei (argumentul suprem fiind, până la urmă, lectura cărţii!), trebuie să vă spunem că, deşi este autorul mai multor romane, proze scurte sau piese de teatru, Ştefan Goanţă, plecat dintre noi la sfârşitul anului 2010, este un nume puţin vehiculat, dacă nu total ignorat de critica literară „oficială”. Trăind din trudă profesorală ori din activism cultural local, la o margine de ţară (Zalău), într-un fel de izolare impusă iniţial de prigoana comunistă şi apoi autoimpusă de firea sa retrasă, meditativă şi sobră, el şi-a văzut de scrisul său, de seria sa viguroasă de romane tipărite abia după revoluţie (Altarul de nisip, Patul de zăpadă, Vinul de piatră, Zodia ţârului şi altele, rămase încă în manuscris), pentru ca în cel de al şaptelea deceniu al vieţii sale (1992-2002) să realizeze capodopera, asupra căreia vom încerca să aruncăm o scurtă privire, în speranţa că vom reuşi să atragem astfel nu numai atenţia cititorilor, dar şi râvna criticilor şi a istoricilor literari de bună credinţă. Materia epică a trilogiei lui Ştefan Goanţă o constituie frământata epocă de după cel de Al Doilea Război Mondial, cu toate întâmplările şi nenorocirile abătute asupra acestei ţări. Dar, dincolo de subiect, acţiune, suspans, teme principale sau secundare, portrete memorabile, tragedii, drame ori farse rezultate din marea şi perpetua comedie umană, cartea lui Ştefan Goanţă impresionează prin prospeţimea ei (amintind în acest sens de Salinger – De veghe-n lanul de secară sau Fournier – Cărarea pierdută) şi, în acelaşi timp, prin tonul, candoarea şi sinceritatea covârşitoare a povestirii, care sunt acelea ale unui adolescent pe cât de genial (nu neapărat în privinţa performanţelor şcolare, ci mai ales în aceea a interpretării în stil propriu a evenimentelor mari sau mici), pe atât de copilăros şi de derutat în diagnosticele, răzvrătirea şi răsucirile lui. El încearcă să înţeleagă cu mintea sa nesupusă niciunei dogme lumea aceasta nebună şi forfotitoare, pe care toţi cei din jurul său o văd – într-o exprimare generală şi obsesivă – „întoarsă pe dos” şi căreia el încearcă din răsputeri să-i găsească un rost

vr201256x.indd 175

6/15/2012 11:38:42 aM


176

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

şi un echilibru. Copilul şi apoi adolescentul Popescu E. Napoleon, ca de altfel însuşi scriitorul, este fiul unor învăţători de ţară din sudul Olteniei. Pentru el, războiul şi mai cu seamă urmările lui catastrofale sunt zodia sub care deschide ochii în viaţă. Nişte ochi uimiţi până la disperare de spectacolul unei realităţi tot mai demente, în care toate punctele de stabilitate (familie, şcoală, prietenie, dragoste, tradiţii, cult al muncii sau al eroilor etc.) se prăbuşesc unul după altul. Licean în primele clase, Popescu E. Napoleon, elev sârguincios, cu o memorie fotografică, dar de o naivitate şi de o lipsă a simţului practic dezarmante, pendulează permanent între satul natal, cu tihna şi cutumele sale date de la o zi la alta peste cap, şi oraşul (probabil Caracal) care-l înfiază pe jumătate şi-l încredinţează unei gazde omenoase, dar nesuferite prin demersurile şi insistenţele ei civilizatoare. Satul înseamnă înainte de toate gospodăria înfloritoare, în prima fază, a părinţilor şi a bunicilor dinspre mamă, proprietari de pământ, vie, cazan de rachiu, animale şi atelaje de tot felul şi, în plus, beneficiari ai muncii unei armate de argaţi, cuprinşi într-o anume ierarhie, în aşezarea temeinică a existenţei lor seculare. Peste această armonioasă întocmire, pluteşte – tot în ordine ierarhică – duhul şi autoritatea incontestabilă a bunicilor (tata mare, cunoscut în sat ca „neica Gheorghe, primarul”, şi mama mare, supranumită „Muica” sau „Năzdrăvana”), şi după aceea a tatălui, pe care satul îl ţine-n stimă cu formula compactă „don’ţător”, şi abia la urmă a mamei, „Doamna”, fiinţă duioasă şi degrabă iertătoare, veriga slabă în lanţul autorităţii celor mari. Întocmeala şi ierarhia aceasta se vor degrada – la scara timpului – fulgerător, prin dispariţia tuturor criteriilor valorice şi, în paralel, prin şicanarea, desrădăcinarea, alienarea, întemniţarea, dispariţia naturală şi adesea suprimarea fizică a protagoniştilor. La celălalt pol, oraşul înseamnă o serie întreagă de straturi de viaţă socială şi de puncte majore de interes (profesorii de liceu, colegii de clasă, gazdele, vecinii, iubitele, golanii de cartier, activiştii culturali sau politici apăruţi din vâltoarea vremurilor etc.), într-o precipitare absurdă şi ele, pe care adolescentul introvertit Popescu E. Napoleon („Neluţu Doamnei”, pentru apropiaţi) le străbate când cu spaimă, când cu perplexitate, când cu revoltă, dilatându-le ca sub lentila unui fabulos microscop şi clasificându-le apoi într-un stil extrem de original, care îmbină observaţia sinceră, pură, de multe ori dureroasă şi, în orice caz, netributară vreunei prejudecăţi, cu un umor mai ales implicit, uneori – ce-i drept! – de spânzurătoare. Copilul îi receptează şi îi povesteşte la timpul prezent pe toţi aceştia, toată această lume care, de la o zi la alta, „se întoarce pe dos”, odată cu el. Dar nu atât bogăţia de întâmplări particulare ori de evenimente epocale cuprinse în carte, unele mai nebuneşti decât altele, cât mai ales felul în care ele se răsfrâng în mintea şi în vorbele povestitorului dau întreaga măsură şi neasemuita savoare a textului, unicitatea sa. De aceea, nu ne propunem să rezumăm, în aceste rânduri, firul epic al romanului – fluviu vijelios, ieşit din matcă, şi răsturnând toate rânduielile unui anumit timp istoric, ca şi regulile unei literaturi, să-i spunem aşa, clasice – , ci să relevăm mai ales felul în

vr201256x.indd 176

6/15/2012 11:38:42 aM


lecturi fidele

177

care oamenii prinşi în cataclismul acesta istoric şi social şi deveniţi personaje literare capătă suflet şi trup înaripat în trăirile, la persoana întâi, ale naratorului, ceea ce-i conferă cărţii lui Ştefan Goanţă o aură cu totul aparte. Să vedem, aşadar, cum percepe adolescentul-povestitor şi cum ni-l transmite de la faţa locului, ca pe un meci pe viaţă şi pe moarte al tuturor împotriva tuturor, spectacolul acesta sângeros al unei lumi din care şi el face parte şi în care jumătăţile de măsură nu prea mai există. „A simţit cineva mai bine ca mine, pe propria-i piele, ce înseamnă întoarcerea lumii pe dos? se întreabă el la un moment dat. Toate sucelile şi răsucelile m-au luat la mijloc, să fiu miezul vârtejului”. Pentru ca, în alt moment de iluminare, să decidă irevocabil: „Dumnezeu o fi, n-o fi, dar dracul e sută-n sută!” De altfel, obligaţia de a da tot timpul sentinţe îi vine dintr-o convingere lăuntrică de nezdruncinat: „Doar eram premiant, eram obligat să fiu deştept”. Pe de altă parte, pentru un om deştept, şi ascunderea adevărului, în cazuri extreme, era o atitudine înţeleaptă: „Zică cine ce-o vrea, la minţit nu mă taie nimeni, că şi a minţi vine tot de la minte. (...) Minciuna e a doua inteligenţă a omului, dacă nu prima”. În acelaşi timp, ştiind bine toate acestea, poate să-şi spună şi aşa: „Mie de adevăr mi-e frică, de adevărul făcut din minciună”. De altfel, lumea aceasta întoarsă dintr-o dată cu susul în jos este chiar prin esenţa ei o lume a minciunii ridicate la nivel de adevăr absolut. Caz în care, meditează el, „trebuie să înveţi să fii deştept, ca să poţi face pe prostul”. Rosturile ţăranului gospodar – hărţuit, spoliat, învrăjbit, măcinat de corvezi şi de cote, deschiaburit, trimis în puşcării – sunt date peste cap, viaţa orăşeanului a devenit drumul spre iad pavat cu mincinoase şi criminale intenţii, învăţământul liceal a fost transformat în caricatura sa, în locul profesorilor luminaţi, săltaţi noaptea de dubele securităţii, au apărut agitatorii şcoliţi de partid, precum acel „Nea Mitică, prietenul intim al tovarăşului Stalin”, în timp ce Gore – golanul de cartier şi otreapa clasei, unul din cei care cred, de pildă, că frunza este verb, „pentru că se mişcă” – , ajunge figura emblematică a tânărului comunist, a viitorului „om nou”, exercitînd în mod paradoxal, prin însuşi acest fapt, o irezistibilă atracţie pentru „Neluţu Doamnei”. Pentru că, „pus la opt sute şi-un pol”, adică îmbrăcat după ultima modă a mahalalei, „prostul, cu cât e mai prost, cu atât ştie mai bine ce e de făcut”. Astfel, hotărârea e luată: „Mă duc la Gore să mă înveţe să înjur ca lumea. E timpul să intru şi eu în rândul oamenilor. La debitul de tutun din colţ mă opresc. Dacă învăţ să înjur, trebuie să învăţ şi să fumez”. Apropierea tezei de matematică îi strecoară în suflet gândul sinuciderii: „Mă duc unde nu e nici întristare, nici suspin, nici geometrie şi trigonometrie”. Dar, în grădina publică, unde intenţionează să-şi pună capăt zilelor, descoperă un elev din clasele mai mari cu ştreangul de gât şi cu limba scoasă de-un cot şi, îngrozit de macabra privelişte, face cale-ntoarsă. Pe drum, are norocul s-o-ntâlnească pe Tamara, o elevă-balerină refugiată din Basarabia, care-i cade imediat cu tronc („Aş învia numai dacă Tamara s-ar opri din dans şi ar lăsa viaţa să curgă ca înainte. Să mi se fi întâlnit gândul cu al ei? Tamara se opreşte vibrând ca o săgeată înfiptă într-un trunchi de copac”). Din fericire, nemilosul profesor de matematică face un stop cardiac şi

vr201256x.indd 177

6/15/2012 11:38:42 aM


178

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

înlocuitorul său, un tinerel poreclit Moşu, are alte priorităţi, desigur agitatorice, decât să le bage elevilor în cap atâta carte, pentru că, după expresia lui Gore, „Moşu e pâinea lui Dumnezeu şi omul tovarăşului Stalin”. De altfel, după moda timpului, Stalin este luat ca martor sau punct de referinţă în cele mai diverse împrejurări, cum ar fi de pildă aceea când, dând cu ochii de-un porc neobişnuit de mare, unul dintre ţărani exclamă, plin de mândrie: „Nici tovarăşul Stalin n-a văzut aşa ceva!” Ca şi naratorul-adolescent, personajele cărţii sunt caracterizate mai ales prin replicile lor. Cum ar fi năstruşnicul profesor de desen, poreclit Fufu, pentru că are întotdeauna pe buze o înjurătură neterminată. La orele de desen, el îi pune pe elevi să-i recite din Eminescu („De treci codrii de aramă...” etc., etc.) şi-i admonestează în stilul său inconfundabil: „Rar, rar! Am spus rar, fiu de vacă neagră! Că doar eşti în pădure, fu,fu,fu!... Vorbeşte cu copacii, nu cu lemnele! (...) Sărută iarba, n-o paşte, fu,fu,fu!...” În schimb, directorul liceului, profesorul erudit şi extravagant Nea Nae, este un filosof. Auzind că Neluţu Doamnei recită frumos, îl cheamă la el, să-l audă. „Pământul şi cerul – îi spune profesorul – sunt deopotrivă şi ale deştepţilor şi ale proştilor. Şi cine ştie dacă proştii, tot căutându-se în cap de păduchi, n-au uitat că sunt plini de râie. Şi tot aşa, cine ştie dacă învăţaţii, tot mâncând din cărţi mintea altora, nu s-au dezobişnuit să asculte cântecul de început al cerului şi al pământului. Privighetoarea şi ciocârlia nu cântă şi ele de dragul cerului, al soarelui şi al lumii? Aşa că spune-ţi şi tu cântecul”. Apoi, după recitare: „Mă, neică, n-ar trebui să mai creşti. Dacă te faci mare, o să păţeşti ca mine, o să le uiţi şi o să crezi în prostii de om mare”. Drept răsplată, povesteşte băiatul, „Nea Nae m-a trimis în cancelarie, după catalog, şi m-a pus să-mi pun un zece cu mâna mea. A zis că el nu poate da nota lui Dumnezeu”. Personaje emblematice pentru hărnicia, asprimea şi mintoşenia ţăranului de altădată, „Muica-Năzdrăvana” („Înţeleaptă ca Sfânta Vineri”, dar „mai urâtă decât Muma Pădurii”) şi „Tata mare”, adică „Neica Gheroghe, primarul”, excelează de asemenea prin replicile lor. „Tu crezi că aici, pe pământ, omul e gazdă şi stăpân? îl pune Năzdrăvana la punct pe nepot. E musafir, asta e. Vine, stă cât stă şi pleacă. De voie, de nevoie, gazda, pământul lui Dumnezeu, îl primeşte, cu toate că omul s-a înmulţit şi s-a înrăit peste fire”. Dar asta nu înseamnă să-ţi trăieşti oricum viaţa. „Să te culci şi să mori cu un ceas mai devreme, decât să ajungi de râsul lumii”, îl povăţuieşte ea, parcă testamentar. Cât despre orgoliosul Neica Gheorghe, primarul, „fiindcă trăise prea mult şi prea repede, se săturase şi zisese: «Ia să mor eu o ţâră, zăbava ei de moarte, că pe asta n-am mai făcut-o. Dar să mor de unul singur, că una e să mori aşa, şi alta la grămadă, cu toţi proştii»”. Excesiv de autoritară şi de multe ori neîndurătoare este figura tatălui – tip de educator spartan, aşa cum erau pe-atunci mai toţi luminătorii satelor, hotărâţi să scoată şi untul din copiii lor, pentru a-i face oameni. „La tata mi-e şi frică să mă gândesc, se destăinuie naratorul. În zecile şi zecile de poveşti pe care le-am citit şi auzit, n-am întâlnit pe cineva mai fioros ca el. (...) De cum am ajuns de vârsta palmelor şi a curelelor, nu m-a slăbit”. „Mormolocule! îl „motroşeşte” tatăl. Ca boul nu ştii să tragi, ca câinele nu ştii să muşti, ca porcul nu

vr201256x.indd 178

6/15/2012 11:38:43 aM


lecturi fidele

179

ştii să dai năvală. Păi cum crezi că o să poţi răzbi în lumea asta a voastră?” Sau: „Mă, când intri în lume, lumea să vadă, să audă, să simtă că a intrat un om în ea. Un om cu o mare, nu un om la bucată”. Încercând să pună în practică aceste lecţii de viaţă, băiatul îşi găseşte la iuţeală prilejurile potrivite: „Dacă ascultătorul se dovedea şi curios şi greu de cap, netezeam cu podul palmei ţărâna, luam un surcel şi îi făceam la iuţeală harta. Uite, moşule, asta e Germania pe care a mâncat-o friptă domnul Hitler. Aici, în coasta ei, e Franţa din care a ieşit un Napoleon ca mine”. Înnegurată dar şi radioasă totodată, prin punctul de vedere şi prin fraza totdeauna sclipitoare a povestitorului, lumea lui Ştefan Goanţă scoate mereu la iveală personaje de neuitat, fie ele de mai mare sau de mai mică importanţă. Aşa, de pildă, ţăranul care-şi retează cu barda degetul arătător al mâinii drepte, pe care-l pusese, ca analfabet ce era, pe borderoul celor înscrişi cu sila în colectivă („Cu sângele şiroind, a intrat în casă. «Na, bre, na! Am eu deşti? N-am. Păi, dacă n-am, cum să-l fi pus?»”). Neuitate, în bine sau în rău, sunt şi gazdele din oraş: domnul Dumitrescu, zis şi „Mustăcilă”, Nea Mărin, poreclit „Doamne iartă-mă” ori „mama Anica, o duminică de femeie”. Tot aşa, mulţimea de slugi, dintre care prostul proştilor, Lie, va deveni locotenent de securitate. La fel, puzderia golanilor de cartier, începând de la mai sus amintitul Gore şi până la Mâţu, Troacă, Muie, Gâţu, Ştoalfă, Găină sau Mafoame. „Oare cu ce poreclă or să mă blagoslovească golanii? se întreabă el. Habar n-au ei că cea mai potrivită e tot asta cu Napoleon”. Constituiţi în formaţii de guerilă urbană şi antrenându-l, din motive de onoare şi de dragoste pentru Tamara, şi pe povestitor, aceştia îşi dispută la un moment dat, la modul cel mai sângeros şi cu consecinţe dintre cele mai grave pentru auto-eroul nostru, întâietatea ( „Bătaia e un trăit în pielea goală. Te eliberezi de toate coclelile pe care le-au pus în tine mămicile, tăticii, şcolile şi popii, te pui la pielea goală şi dai”, îşi spune el în toiul crâncenei lupte. Apoi, ruşinat, cu gura ferfeniţă: „Lumea s-ar putea isprăvi şi eu mă gândesc la nişte măsele...”. Şi, în sfârşit, scos cu brutalitate din joc, mai mult mort decât viu, dar tot mai mulţumit şi mai mândru de sine: „Muream şi nu vedeam ce e aia moarte!”). Dureros până la sfâşiere portretul de grup al puhoiului de moldoveni alungaţi de secetă din vetrele lor strămoşeşti şi năvăliţi ca lăcustele în Câmpia Română. „Cine ştie ce păcat săvârşiseră ei sau părinţii lor, dacă ajunseseră în iad înainte de a muri”, se cutremură la vederea lor adolescentul Napoleon E. Popescu. Dar iadul pe care aceştia îl lăsaseră în urma lor începea să se prefigureze şi prin locurile în care ajunseseră: „Parcă toate stau pe loc, până şi spălătura de cer alburiu de care atârnă buboiul soarelui răscopt de fierbinţeală. (...) Duzii de pe marginea drumului şi-au blegit frunzele ca urzicile de raţe în apa clocotită. Dincolo de ei, gălbejite şi răsucite, crescute ca în spuză, tulpiniţe ruşinate de porumb. (...) Dar ce prăpăd, ce moarte sucită şi răsucită de mii şi mii de joarde goale de frunze, chinuite în fel de fel de încâlcituri şi rămase să zacă neclintite în batjocura arşiţei!” Frământat de înţelesurile adânci şi grave ale existenţei, adolescentul Napoleon E. Popescu meditează încrezător, în stilu-i atât de caracteristic: „Între viaţă şi moarte trebuie să mai fie ceva, o cale pe unde s-o apuci. Un drum, o potecuţă, o... Trebuie s-o

vr201256x.indd 179

6/15/2012 11:38:43 aM


180

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

găsesc eu. În seara asta nu mă culc până nu dau de ea”. Sau: „Orice s-ar spune, lumea asta e plină de lume, prea plină de viaţă moartă şi vie. Toate stau alandala unele peste altele, că te şi miri cum le mai poate ţine pământul în spinare fără să se cocoşeze sub greutatea lor. Nimic nu mai e nimic, totul e ceva, şi mereu apare altceva”. Sau, mai puţin metafizic: „Un ou e un ou, îşi are şi el filosofia lui, aia cu ce-a fost întâi, oul sau găina, dar pus în tigaie cu alte trei-patru, scoţi o porţie de papară în faţa căreia parascoveniile alea filosofice nu fac nici cât o ceapă degerată”. De altfel, gândurile nu-i dau niciodată pace, iar absurdul sau naivitatea formulării fac într-adevăr deliciul lor („E plăcut să aştepţi, ai ce face”; „Azi e azi, precis că e azi, fiindcă ieri a fost ieri”; „E vremea prostiilor, iar cine nu face prostii la vârsta asta le face când nu trebuie”; „Iar acum, când stau cu geometria în mână şi judec întâmplarea cu minte de om mare, îmi vine să mor. Cum de nu mi-a fost mie ruşine să am şase ani?”; „Când iei omul din somnul lui cel mai dulce, e ca şi când ai strânge de gât cocoşul în timp ce cântă”; „Azi e duminică. Nu trebuie să-mi spună nimeni că e, se vede şi se simte dintr-o singură aruncătură de ochi pe fereastră”; „Oraşul o fi el fabrică de cucoane, dar nu şi de doamne”; „Râsul se păstrează cel mai bine atunci când e ţinut în tine. Doar proştii, cum au un strop, cum îl şi dau afară prin gura căscată până la urechi”; „Aşa îmi vin mie ideile, exact când am nevoie de ele”; „Când moare, orice om, indiferent cine ar fi, devine cineva... Ce n-ar da unul viu să se bucure măcar un ceas de atâta cinstire!”; „O fi el, nea Zdrâncu, de zece ori mai deştept ca mine, dar eu sunt de o sută de ori mai deştept decât el”). Ca să-şi facă ordine în toate gândurile sale, Napoleon E. Popescu se hotărăşte să scrie. Deocamdată, numai în mintea sa. Pentru că, nu-i aşa?, „scrisul te ajută să alegi binele de rău, aşa cum te ajută nuiaua să alegi oile mulse de cele nemulse”. El îşi mărturiseşte cu nevinovăţie modelul: „Amintirile lui Ion Creangă mi-au plăcut atât de mult, încât le-am mai scris şi eu o dată. Prea multe n-am modificat, fiindcă nu aveam ce. Dar a apucat să zică el întâi. Întotdeauna se găseşte cineva care să ţi-o ia înainte. Ca şi chestia aia cu tabla înmulţirii pe care o ştim cu toţii şi nu ne lăudăm. Eu nu puteam s-o fac? A făcut-o însă domnul acela, am uitat cum îl cheamă, şi din cauza asta n-a murit nici până acum”. Totuşi, unele îndreptări se impun, chiar şi în contul acestor invidiaţi şi norocoşi înaintaşi: „Făt-frumos era, nu zic nu, era frumos, viteaz, bun la suflet, dar prea avea nevoie de mulţi prieteni ca să fie aşa. Dacă n-ar fi fost calul, care era mai deştept şi îl învăţa ce să facă, nu ştiu pe unde ar fi scos cămaşa”. Cunoaşterea prea timpurie a dragostei carnale, pe care o descoperă la iniţiativa fetei celei mari a gazdei, o nebiruită consumatoare de amor, fără criterii de vârstă, nu-l împiedică pe băiat să viseze în taină la o dragoste pură, înălţătoare: „Acum însă, când stau în pat, încă şi cu bocancii în picioare, fiindcă aşa vreau eu, mă simt liber şi numai al meu, despovărat de toate, dornic şi în stare să mă umplu de Tamara până... până dincolo de puterile mele. Ce bucurie ar fi să mor din cauza asta!” Pentru o astfel de bucurie, se încaieră cu golanii şi e cât pe-aci să-şi împlinească visul. Dar nu aceleaşi sentimente îi trezesc cele câteva fetişcane timide, pricăjite şi neemancipate, aflate, ca şi el, în gazdă şi pe care, în mintea sa, le taxează cu superioritate: „Fac

vr201256x.indd 180

6/15/2012 11:38:43 aM


lecturi fidele

181

pariu că habar n-au că apa nu e apă chioară, ci e H2O” sau „degeabă se ruşinează ca proastele... pe sub toate rochiile şi hainele din lume, fetele umblă tot în pielea goală”. Pentru a-şi răsplăti prietenii pentru cine ştie ce faptă bună, Napoleon E. Popescu e gata să le dăruiască bunurile lui cele mai de preţ („Gore, zăpăcitule, golanule, cel mai bun prieten al meu, mâine îţi dau stiloul şi briceagul” sau: „Bunul meu nea Costică! Nu am la mine stiloul sau briceagul, că acum, pe loc, ţi le-aş face cadou!”), dar, pentru că le iubeşte atât de mult, niciodată nu se va îndura să se despartă de ele. Iar pentru toate angoasele şi situaţiile de nedepăşit, el are un remediu secret şi sigur: borcanul cu miere dat de mama şi ascuns bine de ochii gazdei: „De ciudă, fug la borcanul cu miere. E mai bine pe întuneric, pentru că aşa nu pot să număr linguriţele luate. De şcoală-mi arde mie acum, când lumea cea mare şi adevărată se naşte sub ochii mei?” Sau: „Păcat că mi-e foame. Dar ce contează foamea? Mi-e ruşine de ea, fiindcă mă apropie de ceilalţi muritori de rând. O să iau totuşi o linguriţă de miere, numai una, cel mult două, hai să zicem trei sau patru”. Cu geniul lui de copil făcut nu numai să privească pe toate feţele şi să interpreteze într-un stil atât de original lumea, dar să-şi închipuie că o şi poate schimba, Napoleon E. Popescu exclamă la un moment dat, pradă unui puseu de febră: „Doamne, lasă-mă măcar două ceasuri în locul Tău şi să vezi cum îţi pun eu lumea asta la punct!” Dar cum Dumnezeu va rămâne insensibil la rugăminţile sale, lumea asta îl va pune ea la punct în toate privinţele; până la „reeducarea” politică penitenciară, mai mult sugerată în cele câteva pagini de final, care-l aruncă apoi – balenă parţial eşuată – la ţărmul unei lumi care, în absenţa sa, se mai răsucise de câteva ori. Dar, tot aşa, înţelegem că Napoleon E. Popescu nu se va da bătut, ci va încerca să se înfrunte şi de-aici înainte, prin faptele şi prin vorbele lui, cu aceste noi rostogoliri ale lumii. Oamenii de meserie vor găsi în cartea lui Ştefan Goanţă un teren mănos de explorare privind „arta prozatorilor români”, pentru a duce mai departe, cu izbânzile certe ale prezentului, faimosul studiu al profesorului Tudor Vianu. Se pot face comunicări academice, se pot analiza numeroase aspecte, de construcţie sau de fond, se pot elabora teze de doctorat având ca obiect de studiu această impresionantă carte. În ce ne priveşte, am scris rândurile de faţă fără intenţia de a face o cronică literară (nici nu avem această calificare!), ci cu aceea de a aduce un elogiu de cititor unei cărţi excepţionale, scrise parcă anume pentru noi, cititorii, şi nu pentru mode, frustrări, orgolii deşarte ori false ierarhii. Ceea ce pentru criticii literari dăruiţi şi oneşti nu poate fi decât dovada certă a valorii sale indiscutabile. *Ştefan Goanţă, Popescu E. Napoleon, roman-trilogie, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj (1999, 2000, 2001)

vr201256x.indd 181

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica traducerilor Rodica Grigore

Iubiri şi accidente Laureat al unor importante premii literare internaţionale, prezent pe listele de nominalizări la Premiul Nobel şi (mult mai important!), autor al unei opere fascinante şi de o profundă individualitate în perioada contemporană, scriitorul albanez Ismail Kadare este una dintre vocile de o pregnanţă remarcabilă nu doar pentru literatura Albaniei, ci pentru regiunea Balcanilor în ansamblu, ca şi pentru o întreagă generaţie marcată de experienţa dictaturii şi de constrângerile unui regim politic autoritar. Comparat cu Franz Kafka, în ceea ce priveşte capacitatea de a exprima, alegoric şi simbolic, realităţi altfel imposibil de abordat în condiţiile unei dictaturi cum era cea a lui Enver Hodja, iar în privinţa profunzimii ficţiunii, cu Graham Greene printre alţii, Kadare rămâne legat de spațiul balcanic şi de problemele specifice acestuia, accentuând, chiar şi în cele mai recente creaţii ale sale aceeaşi dimensiune psihologică şi simbolică a unei opresiuni care, chiar dacă nu mai este prezentă la nivel exterior, se dovedeşte a avea implicaţii însemnate la nivel personal şi a afecta psihologia protagoniştilor săi într-o manieră adesea nebănuită. Apărut în anul 2008 (şi excelent tradus în limba română, ca şi în cazul altor scrieri ale lui Kadare, de Marius Dobrescu), romanul Accidentul începe cu prezentarea unui accident de automobil, care, deşi pare desprins din rubrica faptului divers a publicaţiilor cotidiene, se dovedeşte a fi mult mai mult. Victimele sunt doi cetăţeni albanezi, Besfort Y şi Rovena, care îşi pierd viaţa în momentul în care şoferul pierde controlul asupra autovehiculului din cauză că, după cum va mărturisi ulterior, pe bancheta din spate se întâmpla ceva neobişnuit. Încercând să vadă mai bine şi să înţeleagă ce se petrece, şoferul taxiului se uită insistent în oglinda retrovizoare, însă tot ce reuşeşte să spună anchetatorilor este că cei doi nu făceau nimic, ci doar „încercaseră să se sărute”. După cum vor evidenţia cercetările care urmează, Besfort Y era funcţionar superior al Consiliului Europei (implicat, probabil, în decizia de bombardare a Serbiei şi pasibil de a apărea în faţa Tribunalului de la Haga pentru a fi judecat pentru crime de război), iar Rovena, mult mai tânără decât el şi bursieră a Institutului de Arheologie de la Viena, era iubita alături de care acesta trăise, în ultimii doisprezece ani, o pasională poveste de dragoste, consumată prin toate colţurile Europei, în hoteluri de lux şi în mijlocul unor peisaje unice. Cu toate acestea, după mărturiile prietenilor

vr201256x.indd 182

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica traducerilor

183

şi cunoscuţilor, iubirea celor doi părea a traversa, în ultima vreme, o perioadă nefastă, însă Besfort şi Rovena dădeau tuturor senzaţia că, fără să mai fie îndrăgostiţi unul de celălalt, sunt, totuşi, incapabili să se despartă şi să-şi continue viaţa separat. Cum cercetările iniţiale sunt, practic, nerelevante, serviciile secrete se implică, la rândul lor, în rezolvarea acestui caz care devine din ce în ce mai spinos pe zi ce trece. Interesaţi de existenţa lui Besfort, agenţii sârbi şi cei albanezi se luptă, însă, cu morile de vânt, până când un detectiv anonim, investigator independent, pasionat nu doar de enigmele poliţiste, ci şi de substratul cultural al unor astfel de istorii (metaforă, deopotrivă, a scriitorului aflat mereu în căutarea adevărurilor profunde ale existenţei), decide să intre în scenă şi să recompună ultima lună din viaţa celor doi, nepierzând din vedere nici punctul de vedere al Rovenei, dar nici pe acela al lui Besfort. Convins că una dintre cheile enigmei se găseşte în oglinda retrovizoare a maşinii implicate în accident, acesta o achiziţionează doar pentru a cere ca aceasta să fie înmormântată odată cu el şi exhumată după alţi o mie de ani, timp suficient pentru ca obiectul – cu profunde implicaţii simbolice – să-şi dezvăluie singur secretele întunecate, în apele care, până atunci, se vor fi limpezit de la sine... Comparat cu romanele anterioare ale lui Kadare, Accidentul este lipsit de atmosfera excelent descrisă în Palatul Viselor, dar şi de semnificaţiile remarcabil subliniate ale simbolurilor utilizate în text, din Generalul armatei moarte sau Aprilie spulberat. Până şi nivelul narativ nu are tensiunea din Amurgul zeilor stepei şi nici dimensiunea parabolică din Cetatea sau Mesagerii ploii. Cu toate acestea, romanul rezistă şi se citeşte pe nerăsuflate de la prima şi până la ultima pagină, iar asta nu se întâmplă doar datorită firului de-a dreptul poliţist al cărţii, ci, poate mai cu seamă, datorită capacităţii autorului de a relata o neobişnuită poveste de dragoste şi de a-i da o dimensiune ce depăşeşte cadrul strict al unei legături mai mult sau mai puţin acceptate sau acceptabile în conformitate cu standardele unei societăţi încă suficient de refractare. În plus, deşi epoca lui Enver Hodja a apus, cartea se raportează, în multe momente, la atmosfera tensionată care a marcat trecerea Albaniei de la comunism la democraţie – o democraţie încă insuficient înţeleasă de populaţia mult prea obişnuită, după lungile decenii ale terorii, să trăiască mereu cu spaima în suflet. Ca şi alte creaţii ale lui Kadare, şi aici avem de-a face cu un nivel simbolic, al permanentelor trimiteri la tradiţiile albaneze şi la folclorul Balcanilor, însă, acum, legendele care par a determina soarta celor doi îndrăgostiţi loviţi de soartă nu sunt suficient precizate, astfel că cititorul resimte adesea frustrarea de a nu înţelege totul – şi mai cu seamă pe aceea că autorul nu explică, nici măcar în final şi nici măcar indirect, straniile întâmplări pe care le descrie sau la care face permanente aluzii. Căci, de la baladele albaneze şi până la povestea lui Orfeu şi a Euridicei, trecând, desigur, prin ecouri din Platon şi Virgiliu, Shakespeare şi Cervantes, romanul acesta trimite la o întreagă literatură – cultă sau populară – de dinaintea sa, însă eşuează să-şi clarifice sensurile. Poate şi din cauză că Ismail Kadare însuşi a încercat să spună prea mult şi prea multe în prea puţine pagini. Nici personajele nu sunt foarte bine definite la nivel psihologic, iar Rovena tinde să însemne doar suma unor detalii fizice – atractive,

vr201256x.indd 183

6/15/2012 11:38:43 aM


184

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

să recunoaştem... – dar incapabile să-i configureze o adevărată individualitate. Însă în Accidentul Kadare nu şi-a propus să ofere cititorului nici un exemplu perfect de literatură realist-veridică, şi nici măcar unul de proză poliţistă extrem de atentă la detaliile pe care ar trebui să le clarifice, astfel că, dincolo de faptul că realizezi imediat că nu vei putea, ca cititor, să părăseşti lectura, înţelegi şi că autorul a întreprins, aici, o excelentă incursiune în misterul imposibil de dezlegat ce stă la baza oricărei relaţii umane, mai ales a iubirii. Aşadar, oricât de imperfectă în comparaţie cu marile sale creaţii anterioare se poate dovedi arta narativă din Accidentul, romanul poartă pecetea stilului unui mare scriitor – care rămâne realmente un mare scriitor chiar şi în creaţiile de rang secund. Accidentul, fie el şi accident rutier, exprimă, aici, una dintre marile teme ale prozei lui Kadare, şi anume nestatornicia umană, dar şi imposibilitatea de a păstra intactă şi mereu minunată o relaţie – fie ea şi de dragoste – în mijlocul unei lumi atât de plină de violenţă, de moarte şi de ameninţări de tot felul cum e cea a ultimelor două decenii. Besfort Y şi Rovena, imperfect realizaţi, aşa cum sunt, nu au nici mai multe defecte şi nici mai multe calităţi decât alţi contemporani ai lor – devenind, tocmai prin aceasta, reprezentativi pentru o întreagă generaţie a zonei Balcanilor, o generaţie incapabilă de statornicie sentimentală, dar asta nu din cine ştie ce dorinţă de experimentare continuă, ci din cauza influenţei imposibil de ignorat pe care mediul o exercită asupra oricărei fiinţe umane. Exilul, petrecut chiar şi în camerele luxoase ale hotelurilor de cinci stele, e, oricum ai lua-o, tot un exil... Efectul de confuzie controlată şi ambiguitatea pe care Kadare o păstrează până la final dau un aer halucinant şi, pe alocuri, oniric întregii istorii, care împleteşte, astfel, povestea de dragoste a celor doi cu imagini din folclorul albanez şi evaluează, indirect, şi efectele Marii Istorii asupra existenţei omeneşti. Lumea exterioară devine, ea însăşi, un univers alienant, unde totul se poate face şi desface, iar fiecare element e în perpetuă transformare, astfel că stabilitatea, atât de mult visată de protagonişti, e imposibil de atins – şi cu atât mai mult, de păstrat. De aici şi certurile amare ale celor doi îndrăgostiţi, dar şi împăcările repetate, precum şi imposibilitatea lor de a concepe existenţa unul fără celălalt – cu toate că nici unul alături de celălalt nu le e prea uşor. Unii critici au văzut şi aici o alegorie, acum de altă factură, a regimului dictatorial al lui Hodja, atât Rovena, cât şi Besfort aflându-se, unul faţă de celălalt, pe rând în rolul dictatorului şi al victimei. Lumea celor doi devine, privită astfel, o nouă expresie a unui univers contemplat „through the looking glass”, altă formulă a unei existenţe petrecute într-un tărâm al minunilor pe dos, întotdeauna pe dos. De aici, desigur, şi permanentele întrebări pe care accidentul celor doi le ridică. Să fi fost doar un accident, cu totul şi cu totul întâmplător? Sau o sinucidere în doi? Ori, poate, o crimă neelucidată? Sau o nouă formă pe care vreun blestem din cine ştie ce veche baladă o poate lua în zilele noastre, pe o autostradă?... În egală măsură, însă, romanul acesta se dovedeşte a fi şi o veritabilă lecţie de lectură şi de interpretare, câtă vreme cei doi ajung să se raporteze în permanenţă la un celebru fragment din Don Quijote, de Cervantes, şi anume nuvela Curiosului

vr201256x.indd 184

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica traducerilor

185

nesăbuit, intercalată în textul romanesc, unde se prezintă triunghiul amoros format din Lotario, Anselmo şi Camilla. Procedând astfel, Ismail Kadare afirmă, subtextual – dar extrem de explicit – că, în ciuda aşteptărilor frustrate pe care unii cititori le pot avea (şi!) la finalul romanului, dorinţa lui, scriind Accidentul, nu a fost neapărat aceea de a clarifica un mister poliţist şi nici de a ţine vreun curs complementar de literatură postmodernă, ci în primul rând de a spune ceva esenţial despre relaţiile dintre oameni şi mai cu seamă despre ce mai poate însemna iubirea în aceste atât de tulburi vremuri. Şi trebuie să recunoaştem că reuşeşte pe deplin în această incercare. Căci, după cum se exprimă autorul însuşi, „Omenirea era speriată de subţierea stratului de ozon, de extinderea deşertificării, de terorism, dar de fragilitatea iubirii nu se alarmase nimeni...” Ismail Kadare, Accidentul. Traducere şi note de Marius Dobrescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2011

vr201256x.indd 185

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica ideilor Nicoleta Dabija

Michel Onfray şi câteva radicalităţi existenţiale de secol XIX

M

ichel Onfray este un filosof la modă, popular. Unul care ne-a obişnuit deja, în cărţile sale, cu luarea în răspăr a istoriei filosofiei, cu scuturarea „miturilor” şi clişeelor îndelung croşetate în jurul unui gânditor ori altul, cu inserarea picăturii de îndoială în ideile încetăţenite şi vândute multă vreme în ambalajul adevărului etc. Onfray este, aş adăuga, o minte care reflectă adecvat secolul XXI, care răspunde aşteptărilor cititorului de filosofie de astăzi, interesat mai puţin de jocul clasic al metafizicii, şi mai mult de dimensiunea cotidiană a gândirii, de felul în care viaţa se „traduce” în operă sau invers. Chiar dacă i s-ar putea reproşa, de către cei rămaşi înţepeniţi într-o „atitudine clasică”, în parte perimată, neseriozitatea în tratarea filosofiei (din pricina unei evidente insistenţe într-un joc secund, marginal al acesteia şi prin încercarea vizibilă de a răspunde cititorului actual, avid de curiozităţi) ei, bine, Michel Onfray pare să-şi asume (şi) în spumoasa lucrare O contraistorie a filosofiei riscul de a fi „neserios”. El este în acord, de fapt, cu afirmaţia lui Nietzsche din Prefaţa la Ştiinţa veselă, aceea că filosofia unui gânditor se confundă întotdeauna cu autobiografia lui. Îndrăzneşte astfel să-şi ia în serios rolul „demitizatorului”, să urmărească atent şi competent relaţia aspectelor de biografie ale filosofilor cu teoriile propuse de ei, şi o face cu destulă obiectivitate, fără a forţa senzaţionalul să fie acolo unde nu este, fără răutăţi gratuite, evaluând cât este adevăr şi cât ni s-a prezentat ca atare de-a lungul veacurilor. În toate cele şase volume din această Contraistorie (în Franţa există deja pe piaţă volumul VII, cel dedicat lui Nietzsche), Michel Onfray face aşadar o plimbare prin viaţa şi opera unor gânditori, unii cunoscuţi în toată lumea, alţii pe nedrept trecuţi în planul doi ori aproape uitaţi (în acest sens, analiza lui Onfray este şi o resuscitare, reevaluare, urmată de o situare mai bună a unor autori). O plimbare pentru că lucrarea este scrisă într-un stil simplu şi clar, fără note şi fără bibliografie stufoasă (el doar precizează la finalul fiecărui volum cărţile principale consultate, pe cele care merită, şi pe cele care nu prea merită), o plimbare pentru că citindu-l, chiar ai impresia că treci dintr-o casă în alta, dintr-o gândire în alta, fără ca vizitele „duminicale” să te obosească, ci dimpotrivă, să fie nişte relaxări fructuoase ale spiritului în miezul unor conversaţii care te prind.

vr201256x.indd 186

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica ideilor

187

O să mă opresc puţin la cel mai recent volum al Contraistoriei tradus în limba română (de Tereza Culianu-Petrescu, Polirom, 2011), subintitulat Radicalităţile existenţiale. Secolul XIX, pe care îl are în vedere aici Onfray, este cunoscut ca un timp al interesului crescut pentru eu, un timp în care explodează practic scrierile la persoana întâi (explozie ce va continua cu mai mare amploare în veacul următor). Acum sunt introduşi în limbaj termenii de individualism, egoism, egotism. Este vremea propice ca adevărul universal să îmbrace hainele particularului. Nu întâmplător, în filosofie, Henry David Thoreau scrie 14 volume de jurnal, Kierkegaard 11, Emerson 10, ca să amintesc doar de cei mai prolifici. Iar în literatură, o vastă preocupare pentru confesiune o întâlnim la Amiel, autorul unui jurnal în 40 de volume, la Leopardi, cu ale sale 2500 de pagini de Zibaldone, dar Stendhal, Chateaubriand, Tocqueville sunt prinşi de asemenea de febra amintirilor. Autorii analizaţi de Michel Onfray, reprezentanţii acestor radicalităţi existenţiale, sunt Henry David Thoreau, Arthur Schopenhauer şi Max Stirner. Sunt cei care propun soluţii personale în filosofie şi care, parţial, anunţă revoluţia ce avea să vină, la sfârşitul secolului, prin Nietzsche, pentru a tulbura definitiv istoria gândirii, a culturii occidentale în general. Dar ce înseamnă „radicalităţi existenţiale”? O să-l citez pe Onfray: termenul de „radicalităţi” este dat „fiindcă soluţiile propuse apucă lucrurile de la rădăcină şi propun nici mai mult, nici mai puţin decât o reorganizare a lumii pornind de la unii pilaştri majori – Natura pentru Thoreau, Neantul pentru Schopenhauer, Eul pentru Stirner”, iar termenul „existenţiale” este atribuit „pentru urmărirea pragmatică a unei vieţi filosofice” (p. 8). Nu vreau să dezvălui prea mult din substanţa cărţii, care chiar merită o lectură individuală, ci doar să delimitez succint conceptul de „grijă de sine”, unul esenţial filosofiei de caracter confesiv dintotdeauna, care apare la fiecare din cei trei filosofi trataţi de Onfray în forma unor reguli de existenţă filosofică. Henry David Thoreau este reprezentantul transcendentalismului american, alcătuit în jurul gândirii lui Emerson. Mai puternic practician decât cel de-al doilea, Thoreau chiar a încercat săşi aplice ideile, să ducă o viaţă în conformitate cu ele. Singurul lui Zeu, recunoscut şi adorat aproape mistic, a fost Natura. Filosofia lui Thoreau, şi trăirea în consecinţă, au fost marcate de o serie de exerciţii spirituale, pe care Onfray le rezumă la câteva maxime: 1. „explorează-te pe tine însuţi”; 2. „să trăieşti viaţa pe care ai imaginat-o”; 3. „iubeşte-ţi viaţa”; 4. „simplificaţi, simplificaţi” (cu referire la hrană, activitate, meditaţie, lectură, observarea naturii); 5. „fă-ţi un trup desăvârşit” şi 6. „trăieşte liber şi fără legături”. Reguli pe care gânditorul american le-a urmat, cu mici abateri, dar totuşi cu multă consecvenţă şi autenticitate, întreaga viaţă. Pe Arthur Schopenhauer, Onfray îl consideră cel mai potrivit exemplu din istoria filosofiei pentru ideea amintită a lui Nietzsche, aceea că gândirea se confundă cu autobiografia unui autor. Neputinţele personale, afectările din copilărie şi tinereţe, relaţiile cu mama etc., se regăsesc „traduse” în viziunea filosofică a noului Epicur. „Grija de sine” se impune şi în gândirea filosofului Neantului, printr-o căutare de igienă a vieţii, prin evitarea exceselor şi un cult al măsurii în toate cele. Pentru că creierul

vr201256x.indd 187

6/15/2012 11:38:43 aM


188

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

este esenţial pentru filosof, trebuie menajat: trei ore de studiu pe zi sunt suficiente; două ore trebuie petrecute în aer liber; somnul e în funcţie de calitatea intelectului, cei inteligenţi având nevoie de mai multe ore pentru refacere decât ceilalţi; băi reci; evitarea emoţiilor puternice; practicarea muzicii etc. Schopenhauer este un caz tipic de gândire pentru sine însuşi, fără să-i pese de universal, ci numai de coordonatele particularului. El ştie că cea mai bună modalitate de a da adevăruri valabile pentru toţi este de a le formula pentru tine însuţi, chiar dacă el personal s-a „străduit” adesea să nu-şi urmeze propriile învăţături. Pentru cel de-al treilea autor, Unicul devine un alt nume al Eului. Filosofia anarhistului Max Stirner, exprimată într-o singură carte, Unicul şi proprietatea sa, se poate rezuma la ideea că de fiecare dată când se vorbeşte la persoana întâi, Unicul se manifestă şi se afirmă pe sine. Omenirea ar fi o multiplicitate de unici, fiecare cu puterea şi regulile de manifestare proprii. Dintre repetiţiile obsedante ale gândirii lui Stirner, amintesc de două maxime ale preocupării de sine: „Trebuie să fiu propria mea operă” şi „fac ce vreau eu”. E forţa eului solipsist, prezent la acest autor şi în viaţă şi în învăţătură în aproape egală măsură. Aşadar, O contraistorie a filosofiei, care reprezintă, pentru practicantul sau doar pasionatul acestui domeniu, un exerciţiu extraordinar de aducere aminte a ideilor fundamentale ale unor autori de filosofie şi de curăţare a „idolilor” gândirii de zgura timpului. Michel Onfray propune o privire proaspătă, fără prejudecăţi, fără patimă, dar cu toată disponibilitatea de înţelegere corectă a unui filosof ori altul. După lectura unui gânditor şi a exegeţilor lui, parcurgerea volumelor lui Onfray funcţionează ca un refresh, ca o des-ţepenire a creierului din teoriile asumate de-a gata, ca o provocare la gândire. (În particular, volumul VI şi radicalităţile lui existenţiale ne anunţă că e timpul „să ne schimbăm noi înşine”.) O carte scrisă, repet, într-un stil limpede, care poate fi citită, ca un roman pasionant, cu toată încrederea, de oricine este interesat de istoria filosofiei sau a rămas cu nostalgia vreunei gândiri din sfera acesteia.

vr201256x.indd 188

6/15/2012 11:38:43 aM


cartea de religie PAUL ARETZU

Privegherea în credinţă

R

ugul Aprins a fost o mişcare duhovnicească şi culturală cu adevărat miraculoasă. Apărut în vremuri potrivnice, a reuşit să-i întrunească pe unii dintre cei mai însemnaţi teologi, scriitori, oameni de ştiinţă ai momentului. Ar fi schimbat, cu siguranţă, istoria spirituală, dacă nu ar fi fost reprimat cu atâta cruzime de comunişti. Și-a desfăşurat activitatea în cadrul Mânăstirii Antim (ctitoria marelui cărturar medieval), în două perioade: 1945-1950 şi 1953-1958. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului (19822005), a făcut parte din mişcare, fiind ucenic al lui Daniil Sandu Tudor, după cum s-a recunoscut. A urmat studii teologice la Chişinău, Bucureşti şi Cluj, apoi la Londra. A fost tuns în monahism de Arsenie Boca, la Mânăstirea Prislop, avându-l naş de călugărie pe Daniil Sandu Tudor. A făcut închisoare, fiind scos, prin Decretul din 1959, din mănăstire şi din cler. A lucrat ca muncitor, la o fabrică de mase plastice din Bucureşti, până în 1968, când s-a întors la viaţa monahală şi clericală, urcând treptele ierarhice până la rangul de mitropolit. În volumul Rugul Aprins (Sibiu, 2002) a publicat însemnări, amintiri, mărturisiri, documente despre Rugul Aprins şi despre iniţiatorul acestuia, ieroschimonahul Daniil. Părintele Daniil (pe numele său adevărat Alexandru Teodorescu, folosind pseudonimul publicistic Sandu Tudor) s-a născut în 1896, în Bucureşti. A luat parte, încă înainte de a termina liceul, la Primul Război Mondial. Era fiul unui înalt magistrat, cu o situaţie materială prosperă. A redactat două reviste, Floarea de foc (1932) şi Credinţa (1933), apropriate de programul Gândirii. În 1925, i-a apărut volumul de poeme Comornic, premiat de Fundaţia Regală „Carol I”, ceea ce îi înlesneşte o călătorie la Athos. Deşi dusese o viaţă de boem, îşi schimbă în întregime comportamentul. Din 1927, se dedică poeziei cu caracter religios, scriind texte imnice, Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslavul, Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica, Acatistul Rugului Aprins şi Acatistul Bunei Vestiri. Este o poezie autentic religioasă, scrisă după regulile impuse (alcătuită din canoane şi condace). La Mânăstirea Cernica, îl întâlneşte pe părintele transfug Ioan Culâghin, practicant al Rugăciunii Inimii, încă din vremea când se afla la renumita mănăstire rusă Optina, de unde a fost alungat. În 1946, decide să se călugărească la Mânăstirea An-

vr201256x.indd 189

6/15/2012 11:38:43 aM


190

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

tim, unde primeşte numele Agaton, susţinând o intensă activitate duhovnicească. Se află, o vreme, la Schitul Crasna, din Gorj, apoi la Schitul Sihla, din Neamţ, de unde se mută la Rarău. A fost arestat, prima dată, între 1950-1952. Apoi, în 1958, murind în 1962, la Aiud, trupul fiindu-i aruncat în gropile comune, din zona „Trei Plopi”. Despre ieroschimonahul cu sfârşit martiric, Mitropolitul Antonie Plămădeală notează: „Părintele Daniil avea o rotunjime de gând. Se mişca într-o schemă precisă, într-o gândire sigură pe care, prin lecturi şi meditaţie, doar şi-o umplea. […] Alexandru Mironescu spunea despre dânsul că era o bibliotecă deranjată, împrăştiată, în dezordine. Aş modifica această descriere: era un risipit organizat. Şi în structura lui sufletească era un solid organizat.” (p. 10-11). Dintre documentele de arhivă recuperate de la Securitate, un Memoriu dovedeşte dramatic demnitatea ultragiată a dreptcredinciosului, obligat la umilinţe, nevoit să-şi corecteze biografia. Pe lângă aspectul duhovnicesc şi cultural, autorul consideră fenomenul „Rugul Aprins” şi ca o acţiune îndrăzneaţă „de rezistenţă spirituală ortodoxă împotriva comunismului” (p. 18), semănând în suflete nădejde şi credinţă, pentru o lungă vreme nefastă. Prin importanţa sa, este înscris într-o serie de evenimente istorice cruciale ale spiritualităţii româneşti, momentul Paisie Velicicovschi de la Neamţ, când se impune, în tot Răsăritul, isihia de tip athonit, şi momentul Calinic de la Cernica, important pentru misiunea edificatoare a monahismului. Se ştie, azi, că Rugului Aprins i-a premers, la Mânăstirea Antim, o grupare numită „Duh şi slavă”, organizată de arhimandritul Iuliu Scriban, la care participau Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu, Sandu Tudor. Cu siguranţă, însă, momentul pregătitor l-a constituit întâlnirea de la Cernăuţi, din 1943, când, la iniţiativa mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea, şi a lui Sandu Tudor, un grup de intelectuali bucureşteni a fost invitat la Şapte zile de priveghere, susţinându-se conferinţe zilnice, purtându-se discuţii şi făcându-se rugăciuni de taină. A fost vorba, evident, de un program isihast. Au participat Nicolae M. Popescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Noica, Petru Manoliu, Benedict Ghiuş, H. H. Stahl, Sandu Tudor, nume dintre cele mai însemnate. Pusă sub semnul unui citat din Epistola către Efeseni, „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele”, întâlnirea de la Cernăuţi a avut un caracter premonitoriu, pentru că „Rugul Aprins a fost, cu gând anume sau nu, dar a fost în fapt pregătirea pentru intrarea în Marele Întuneric Comunist, care avea să dureze în România aproape jumătate de secol. Parola tainică de supravieţuire creştină a fost retragerea, ascunderea în taina Rugăciunii lui Iisus: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul». Aceasta urma să-i unească şi să-i întărească pe cei care vor intra în închisori, ca şi pe cei care, tot ca în închisoare, rămâneau afară sub imperiul teroarei, al supravegherii permanente, al fricii, al denunţurilor, al dezumanizării.” (p. 27). Rugul Aprins a luat fiinţă în 1945, constând în conferinţe susţinute în biblioteca mănăstirii Antim, în exerciţii de rugăciune tăcută, uneori sub îndrumare, şi în participarea la slujbe, îndeosebi la vecernii, renumite pentru corurile bisericeşti din cafas. În afara personalităţilor prezente la Cernăuţi, participă intelectualitatea bucureştea-

vr201256x.indd 190

6/15/2012 11:38:43 aM


cartea de religie

191

nă, Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Constantin Joja, Vasile Voiculescu, Mihail Avramescu, Andrei Scrima, Dumitru Stăniloae, Vasile Vasilache (arhimandrit), Roman Bragă, Sofian Boghiu, Olga Greceanu, Felix Dubneac, Adrian Făgeţeanu, Mihail Rădulescu, Leonida Plămădeală, Ion Barbu, Şerban Mironescu, Octav Onicescu, I. Gh. Savin, Paul Constantinescu, I. D. Ştefănescu, Mac Constantinescu ş.a. Prin orientarea sa mistico-ascetică, isihastă, mişcarea de la Antim o continuă în spirit pe cea paisiană, de la Neamţ. Daniil Sandu Tudor l-a atras la Antim pe Ioan Culâghin, monah transfug, stabilit la Cernica. El dădea sfaturi şi făcea teologia Rugăciunii Inimii, riguros respectată. O afirmaţie a autorului pare neobişnuită, aceea că ieroschimonahul Daniil resimţea nenorocirea de a nu fi sfânt, dar, desigur, era vorba de smerenie, de nemulţumirea că nu se străduia destul. Rugul Aprins a fost o încercare eroică de a prelungi spiritul perioadei interbelice dincolo de al Doilea Război Mondial: „Rugul Aprins a fost un moment de cotitură în care Biserica, prin oamenii ei, dar şi cultura românească, prin oamenii ei, au încercat să se situeze într-o poziţie şi într-o atmosferă de luptă şi de rezistenţă” (p. 37). Mitropolitul susţine cu toată convingerea că iniţiatorul deplin a fost Părintele Daniil, spirit neobosit şi creştin autentic. Un moment hotărâtor în viaţa sa l-a constituit călătoria la Muntele Athos. Situaţia materială înfloritoare l-a făcut să călătorească şi să-şi facă o cultură remarcabilă. A fost căsătorit de trei ori, dar n-a avut copii. Revelaţia religioasă l-a făcut să renunţe definitiv la viaţa lumească, schimbarea sa fiind totală. Succesul mare pe care l-a avut publicând Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, aprobat de Sfântul Sinod ca text de cult, transformarea sa în om religios l-au îndreptăţit să fie organizatorul Rugului Aprins. Un amănunt cu semnificaţie aparte, când intră ca frate la Antim, cu numele Agaton, este acela că i se repartizează o chilie chiar sub clopotniţă, în care şi-a înghesuit cele circa opt mii de volume în limba franceză, cu scrieri teologice şi filosofice, dar şi literare, pe care le va căra cu el peste tot, la Crasna, la Sihla, la Rarău. Considerând mişcarea drept pregătitoare pentru intrarea în catacombe, Antonie Plămădeală afirmă despre participanţi că „toţi aceştia, în închisorile prin care au trecut, toţi au fost acolo Ruguri Aprinse” (p. 57). Conferinţele, care se ţineau joia şi duminica, în bibliotecă, adunau teologi, scriitori, artişti, filosofi, oameni de ştiinţă: „Conferinţele aveau un caracter teologic cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând cu Sfinţii pustiei până la isihasmul Sfântului Nicodim cel sfinţit de la Tismana, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Paisie Velicicovschi şi stareţul Gheorghe de la Cernica” (p. 172-173). Înalt Prea Sfinţitul oferă şi amănunte mai puţin convenţionale, despre faima nu tocmai bună a lui Sandu Tudor, în perioada sa boemă, despre manifestările temperamentale ale ziaristului, despre patima cititului (citea şi în Sfântul Altar în timpul slujbelor), despre predicile mai puţin obişnuite, pe care le ţinea la Rarău, presărate uneori cu invective, cu citate din mari scriitori şi filosofi, dar şi despre deplina sa transformare ca om îndumnezeit: „Sandu Tudor avea porniri temperamentale, de fost

vr201256x.indd 191

6/15/2012 11:38:43 aM


192

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

ziarist bătăios. Nu făcea deloc economie de asta în predică. Se răstea, dădea înapoi, iar se răstea, iar dădea înapoi. «Nenorociţilor, păcătoşilor, Dostoievski a spus, aşa şi aşa...». Că erau păcătoşi şi nenorociţi era adevărat, şi toţi îl înţelegeau. În felul acesta îi atrăgea, şi atrăgea foarte multă lume dintre pelerinii care veneau la schit. În afară de intelectuali, pe care el îi dispreţuia cu discreţie, ascultătorii, ţăranii, nu-l înţelegeau deloc. De alfel, el ştia acest lucru. Dar, cum v-am spus, nici nu-l interesa. « Ce mă interesează, dacă nu m-au înţeles. Ai văzut cum plângeau?»” (p. 98). Era foarte căutat ca duhovnic, comentatorul punându-l alături de Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu. Rugul Aprins, prin Rugăciunea lui Iisus, i-a solidarizat pe cei din închisori şi le-a dat puterea de a rezista: „Nu poate fi vorba de cuvinte, decât de acel sentiment şi forţă, de acea putere interioară, care te făcea să rezişti la cele mai grele încercări şi te făcea să nu te simţi singur” (p. 92) Mitropolitul îşi aminteşte de întâlnirile pe care le-a avut în urma călătoriilor eclesiastice în străinătate: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Barbă Neagră, Paul Miron, poetul religios Pierre Emmanuel, filosoful creştin Gabriel Marcel. Pe Eugen Ionescu l-a văzut într-o biserică din Paris, în noaptea de Înviere, cu o lumânare aprinsă în mână. Când prelatul i-a fost recomandat, celebrul dramaturg, lapidar, a răspuns „Îmi pare bine”. Atât. Partea a doua a cărţii cuprinde documente scoase din arhiva rămasă de la Daniil Sandu Tudor, o rugăciune de iertare, alcătuită cu mult har, conţinând aproape toată teologia rugăciunii, conferinţele susţinute la Cernăuţi, în 1943, de Sandu Tudor, de Constantin Noica (Cunoaştere şi asceză), de H. H. Stahl (Despre spiritualitatea românească), referiri ale altor cercetători la mişcarea Rugul Aprins. Faţă de textul lui Noica, de intelectual, bazându-se pe speculaţie şi sofisme, Sandu Tudor, încă înainte de a deveni monah, dovedeşte o mare forţă duhovnicească, o reprezentare creştină închegată a lumii. Vorbind despre calendarul ortodox, face o extensie la ordinea omenească limitată şi relativă şi la ordinea lui Dumnezeu, care se realizează eclesiastic. Privegherea, la care iau parte cei invitaţi, presupune intrarea într-o ritmică dată de sinaxar. Calendarul sfinţilor este un îndrumar al vieţii creştine. Este propusă o trăire religioasă autentică, unitară în lume şi în biserică. Pornind de la paronimia Patos şi patmos, patosul duhovnicesc este o îndrăzneală manifestată însă ca formă a smereniei, având sursa în cuvintele Domnului: „Îndrăzniţi, că eu am biruit lumea!” O modalitate a acestui patos o reprezintă Rugăciunea Inimii, făcută sub lucrarea crucii vădită în cele patru Evanghelii. O cruce circumscrisă. Toţi oamenii sunt deschişi către Dumnezeu prin cruce şi prin rugăciune. Primirea harului arată că „orişice creaţiune, adică orişice rodnicie personală începând de la intelect şi mergând până la acţiunea artistică, trebuie în prefigurarea ei să realizeze ceea ce a făcut Maica Domnului în faţa îngerului: smerenia aceea a acceptării, a biruirii, asta e fundamental, pentru anularea proprie a ta, pentru primire, o viziune a smereniei, condiţiune a oricărei receptivităţi (creativităţi?)” (p. 136). Modelul de smerenie totală îl oferă Dumnezeu, prin întrupare. Conferenţiarul scoate în evidenţă legătura care există între Psalmi şi Rugăciunea Inimii. Sandu Tudor resimte tragedia de a fi intelectual, impediment în

vr201256x.indd 192

6/15/2012 11:38:43 aM


cartea de religie

193

calea unei credinţe necondiţionate. El este însă un mistic, impetuos, izvorând din prea plin, gata să-şi asume martirajul. În Zarca, din Aiud, îşi împărţea hrana şi bunurile cu cei bolnavi şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine. Deţinuţii îi spuneau Sfântul. Mărturii despre Rugul Aprins şi despre iniţiatorul acestuia sunt extrase din Sofian Boghiu, Nicolae Nicolau, Andrei Scrima, Şerban Mironescu, Roman Bragă, Mihai Rădulescu, Teofil Dumbrăveanu, Crăciun Niculcea. Rugul Aprins a fost o mişcare spirituală care, prin credinţă şi prin rugăciune, a încercat să oprească prăbuşirea ţării şi a sufletelor într-un dezastru istoric. A reuşit, cu siguranţă, în măsura în care oamenii şi-au păstrat, cu răbdare, făptura creştină, iconică. Mărturisitori ai lui Hristos, componenţii grupului au rodit cu har, fiind modele ale demnităţii, responsabilităţii. Daniil Sandu Tudor a fost un mistic adevărat, printre puţinii pe care i-a dat poporul nostru, care a aflat calea de a-L lua pe Dumnezeu în inimă.

vr201256x.indd 193

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica plasticii FLORIN TOMA

ÎNTOARCEREA AUTORULUI. CA LA PLOIEŞTI

I

ntenţia mea n-a fost să parafrazez titlul cărţii ceva mai vechi a unui cunoscut critic-scriitor român de azi, ci mai mult de a insista pe un rapid éternel retour (din păcate, însă insuficient!) al cronicart-ului în oraşul său de baştină. Nimic altceva. În miezul căruia, când vom ajunge, ne vom regala cu aceeaşi măreţie inefabilă a artelor, ca de obicei. În general, Ploieştiul – iată, el e mai permisiv în ceea ce priveşte greşeala de articulare hotărâtă la singular, decât Bucureştii, care sunt un pic mai intransigenţi şi ceva mai orgolioşi parcă (normal, nu e de mirare, doar de acolo se trasează normele!) – nu are cine ştie ce mare trecere în memoria colectivă. Nu se rostogoleşte vijelios pe apele vreunui râu celebru, nu se cocoaţă pe şapte coline şi nici n-are gură de ieşire la vreo mare. În plus, două mentalităţi mutilante – cum că este un oraş eminamente proletar şi că te poţi snobà mult mai bine la Bucureşti, aflat la doar 60 de km. – au făcut ca să fie stârpită orice idee, convingere sau raţiune, ba chiar şi fantezie, cum că pe-aici, în Ploieşti, s-ar putea descoperi, cât de cât, vreun strop de cultură, în afara celor de ţiţei şi de sudoare. Şi totuşi...Un muzeu de artă intrat în circuitul european, un Palat al Culturii cu muzee deosebite, o bibliotecă grandioasă, numită, nici nu se putea altfel, Nicolae Iorga, o galerie de artă elegantă şi activă (susţinută de o filială UAP foarte robace, condusă de pictorul Valter Paraschivescu), un Muzeu al Ceasului – unic în ţară, o filarmonică – una dintre cele mai prestigioase din România, cu care au cântat nume mari ale concertisticii naţionale şi internaţionale şi, nu în ultimul rând, un teatru absolut remarcabil (ce poartă numele lui Toma Caragiu, cândva actor aici). Precum şi, în fine, un cult pentru Caragiale. Ajunge?... Apoi, din nefericire, numele oraşului nu este corelat cu marile noţiuni ale patrimoniului paremiologic emoţional-patriotic pe care, în general, ne bazăm (cum ar fi Azi aici, mâine-n Focşani...!, A nimerit el, orbul, Brăila...! sau Urlă câinii-n Giurgiu!) ori cu nu ştiu ce avânturi culturale de enormă respiraţie et(n)ică. Decât foarte rar. Şi asta, în funcţie de vreme ori de vremuri. În rest, el rămâne a fi identificat doar ca o adăstare semantică, preţ de câteva secunde, un moment de odihnă binecuvântată, o banală haltă de pe magistrala retorică (şi complet electrificată!) a marelui discurs naţional românesc.

vr201256x.indd 194

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica plasticii

195

Fie Bibicule, mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef (n.n. tot e bine că enunţul a intrat în referenţialul popular, mangafaua putând fi înlocuită cu oricine vrem noi, deci: trăiască Nenea Iancu!), fie a o-ntoarce ca la Ploieşti (puţină lume cunoaşte adevărul istoric al acestei expresii...vi-l vom destăinui la final!), fie capitala aurului negru (dar, fiindcă aurul negru s-a cam isprăvit, a rămas doar de judeţ!), fie Republica de Ploeşti (dar cu zeflemeaua de rigoare, ceea ce înseamnă că acelaşi mental colectiv are percepţia istorică reală asupra evenimentului!)...Şi cam atât. Aaa, nu! Ar mai fi de adăugat, poate, şi faimoasa rugăciune a bucureştenilor, din aprilie 1944, privind cerul brăzdat de sutele de bombardiere americane: Du-i, Doamne, la Ploieşti! (aserţiune ce s-ar putea înţelege ca o esenţă a amabilei şi zglobiei noastre atitudini, Să moară capra vecinului!; dar aici nu mai era vorba de capră, ci de însuşi vecinul!). Însă forţa de reacţie a ploieştenilor (care, btw, au pătimit groaznic atunci, la bombardamentele din ’44!) a fost foarte rapidă la acest blestem, scornind şi ei o observaţie, care-i arde rău de tot la lingurică pe locuitorii de pe ambele maluri ale Dâmboviţei: Bucureştii sunt cartierul de sud al Ploieştiului!... Sigur că mai sunt şi alte apropouri – precum cele întâlnite tot la Caragiale: eu am tăria opiniunilor mele, jocul la chilometru, boborul sau acea neuitată didascalie din binecunoscuta tiradă a Miţei Baston: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă – da, ploeşteancă! – Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da’ o revuluţie... să mă pomeneşti!.... Ele fac probabil doar deliciul celor care, îndrăgostiţi de Ploieşti, îşi mai amintesc de el cu mult timp înainte de a porni spre casa de vacanţă de la munte. Meditând, totodată, reverenţios, dar zdravăn, la monumentul cel mai preţios de istorie scrisă al oraşului. Adică, monografia lui Mihail Sevastos, din 1937. MUZEUL DE ARTĂ – Un palat european cu Herbert în frunte Fosta Pinacotecă a Ploieştiului. stop. Înfiinţată 1931, oameni de vază ai urbei. stop. Ion Ionescu-Quintus, Toma T. Socolescu, Dumitru Munteanu-Râmnic şi cu participarea considerabilă a Aşezămintelor Culturale Nicolae Iorga. stop. Din 1919, sediul Prefecturii. stop. Clădirea a aparţinut lui Ghiţă Ionescu, om politic şi bancher. stop. Ridicată între 1885 şi 1898, după planurile arh. Leonida Negrescu. stop. Om cu studii, format la École des Beaux Arts din Paris şi profund marcat de personalitatea şi opera lui Charles Garnier. stop. Nu uitaţi: Garnier – creatorul Operei din Paris, cel mai important reprezentant al stilului Second Empire. stop. Descriere obligatorie: exterior sobru, decorat cu importante piese de stucatură ce susţin ancadramentele ferestrelor şi ale celor două balcoane de pe faţada principală şi de pe latura de sud, acoperiş înalt, cu hornuri în stil francez, spaţiul interior se desfăşoară pe trei niveluri: demisol, mezanin şi etaj, decoraţie în stil neobaroc, cu influenţă şi realizare italiană, coloanele, plăcile încastrate în pereţii holului central şi pe casa scării (realizate

vr201256x.indd 195

6/15/2012 11:38:43 aM


196

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

în stuco-marmură), plafoanele sălilor de la mezanin şi ale holului central (stucatură policromă şi aurită), frontoanele de deasupra uşilor de la mezanin şi capitelurile coloanelor (stucatură aurită de influenţă barocă) se datorează unor meşteri italieni, doi dintre aceştia semnându-şi şi datându-şi lucrarea (1894), pe tamburul candelabrului de la casa scării, Elia şi Giaccomo din Friuli, Udine, feroneria balustradei în două aripi a scării ce duce de la mezanin la etaj este lucrată în motivul rinceau-ului renascentist francez, scara este marcată de două sculpturi de bronz, care, totodată, asigură şi iluminarea, reprezentări feminine, posibile alegorii ale orelor şi aparţin marelui sculptor francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887), un important luminator asigură o vizibilitate spectaculoasă pentru holul de la etaj, plafoanele acestuia şi de deasupra casei scării sunt pictate cu ghirlande şi medalioane reprezentând zeităţi romane, iar, în fine, au fost păstrate sobele originale, cu cahle de Boemia, dintre care, cea mai importantă este căminul monumental pe două niveluri, realizat din faianţă de Meissen, cu un medalion pictat reprezentând un castel de pe Rin. stop. Concluzie: a colaborat întreaga Europă. stop. Patrimoniu: artă românească, modernă şi contemporană (sec. al XIX-lea şi al XX-lea) şi este structurat pe colecţii: pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă. stop. Colecţia de pictură a debutat în 1931, cu diverse donaţii, cea mai consistentă fiind donaţia Şeulescu-Stere. Nume mari: de la Rosenthal, Schoefft, Livaditti, Lecca, Mişu Popp, Tăttărăscu, Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Jean Al. Steriadi, Tonitza, Dimitrescu, Şirato, Mützner, Rodica Maniu, Dărăscu, Iser, Baba, Ciucurencu, Ţuculescu, Pacea, apoi, mai tinerii Năpăruş, Piliuţă, Sălişteanu, Vasile Celmare, Vasile Grigore, Cilievici, Mărginean, Biţan şi alţii. stop. Colecţiile din sec. al XIX-lea şi al XX-lea, de grafică (Steriadi, Iser, Dărăscu, Pallady, Lucian Grigorescu, Baba, Aman), care se îmbogăţesc anual cu noi lucrări provenind de pe toate continentele, prin organizarea aici a Bienalei Internaţionale de Gravură Contemporană Iosif Iser. stop. Colecţia de sculptură este mai puţin consistentă, însă foarte valoroasă. stop. Medrea, Han, Al. Călinescu, Jalea, Baraschi, Măţăoanu, Tudor, Ladea, Irimescu. stop. Arte decorative (ceramică şi sticlă, icoane pe sticlă din sec. al XIX-lea, tapiserie contemporană): Ion şi Teodora Moisescu-Stendl, Geta Brătescu, Pavel Codiţă, Lena Constante, Petre şi Ritzi Iacobi, Ion Nicodim, Ileana Dăscălescu, Angela Ionilete, Ileana Balotă, Ana Lupaş, Liliana Anastasescu, Ovidiu Paştina, Cela Neamţu, Mariana Grumăzescu-Voicu şi alţii. stop. Muzeul, o adevărată emblemă culturală a Ploieştiului (aşezat şi strategic, la capătul Bulevardului Castanilor, înspre centrul oraşului), are oameni harnici, dăruiţi nobilei îndeletniciri de a susţine arta şi este condus, din 2005, cu mare pricepere şi eficient, de către Florin Sicoe, intelectual remarcabil, deosebit traducător, eseist dibace şi unul dintre cei mai de seamă prozatori ai oraşului. El este, printre altele, şi autorul romanului de succes, intitulat Herbert, apărut, în 1988, la Cartea Românească.

vr201256x.indd 196

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica plasticii

197

MARGARETA STERIAN – O Doamnă înaltă cât veacul Recenta retrospectivă a operei acestei mari artiste – o altă iniţiativă de toată lauda a Muzeului de Artă din Ploieşti – mi-a adus aminte de două lucruri, de ordin general, ca să zic aşa:1) că se poate vieţui aproape un secol (n.1897-m.1992) într-un deplin acord cu Timpul sinelui, în ciuda nenumăratelor (şi dureroaselor!) dezacorduri cu Istoria şi 2) că Margareta Sterian, pictor, poet, traducător şi femeie pe cât de fermecătoare, pe atât de demnă, a beneficiat, ca să zic aşa, de o biografie absolut fabuloasă. Ai spune că ar fi fost şi păcat – la câte întâmplări extraordinare o aşteptau în lunga sa viaţă – ca această doamnă să se fi oprit cu vieţuirea la o vârstă fragedă. Pentru că, practic, se poate considera că i s-au întâmplat de toate! A fost botezată de Gala Galaction, în clasele primare a învăţat limba şi literatura română cu... Ioan Slavici(!), apoi, după studiile de la Paris, unde a fost colegă, printre alţii, cu Mircea Vulcănescu, cunoaşte faima debutului cu pictura sa originală, în 1929 (şase portrete de copii din Drăguş, acolo unde participase la proiectul sociologic al lui Dimitrie Gusti), când a avut parte de cronici entuziaste din partea unor nume grele, ca: Nicolae Tonitza, Petru Comarnescu, George Oprescu, Eugen Ionescu, a fost căsătorită de două ori (a doua oară cu poetul Paul Sterian), obţine Premiul pentru pictură al Ministerului Artelor (1929), deţine Medalia de bronz la Expoziţia internaţională a artelor şi industriei de la Paris (1930), colaborează, între 1930 şi 1937, cu pictorul-arhitect Marcel Iancu în decorarea multor case înstărite din Bucureşti, în plus, lucrează frescă şi ceramică, creează costume şi decoruri pentru spectacole de balet ale Operei Române, compune ilustraţii de carte, scrie versuri şi proză, face traduceri (ca, de pildă Antologia poeziei poloneze contemporane, 1934), călătoreşte şi studiază aplicat (Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Norvegia, Suedia şi Statele Unite, luând contact cu mediile culturale şi artistice de acolo), se apropie de arhitecţi tineri la vremea aceea, dar faimoşi mai târziu (Octav Doicescu, Mac Constantinescu), dar şi de artişti din avangarda românească (H. Catargi, M.H. Maxy, Marcel Iancu, Micaela Eleutheriade, Miliţa Petraşcu) cu care va înfiinţa falanga artistică Arta nouă, din cadrul grupului ideologic Criterion (influenţat de ideile lui Nae Ionescu şi din care fac parte, printre alţii, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Vasile Voiculescu, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Emil Botta, Haig Acterian şi alţii... de fapt, cam toată dreapta interbelică!), în anii războiului, nu scapă de prigoana anti-evreiască – deşi verii ei sunt îngropaţi ca eroi ai naţiei în Cimitirul Filantropia, iar ea fusese botezată, cum am spus, de Gala Galaction – pentru că i se confiscă locuinţa din strada Vasile Lascăr nr. 8, pierde agoniseala tatălui ei, evreu de origine şi chiar se desparte de o mare parte din propriile lucrări, în timpul calvarului deselor mutări din casă în casă, pentru ca, după 1947, să fie silită să suporte persecuţiile din partea cealaltă, a regimului comunist (este declarată agent american, pentru că tradusese o seamă de cărţi fundamentale din literatura americană, de la

vr201256x.indd 197

6/15/2012 11:38:43 aM


198

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

trilogia lui Eugene O’Neill, Din jale se întrupează Electra şi poemele lui Walt Whitman, până la antologia poeziei americane moderne, cu studiu introductiv de Petru Comarnescu, intitulată Aud cântând America (vă daţi seama ce zicea Maria Banuş, de pildă!!), este demascată în adunări sindicale ale asociaţiei profesionale a cărei membră fondatoare fusese, pentru cosmopolitism şi pictură decadentă, se retrage din colaborarea cu scena teatrelor, cu decoruri, costume, traduceri, programe), trăieşte o vreme lucrând mănuşi şi pălării sau vânzând lucruri din casă în talciocuri, până când, într-un târziu, după ani de eclipsă, când publicul vechi se mistuise, când România interbelică dispăruse din conştiinţa oamenilor, când mulţi dintre prietenii tinereţii ei plecaseră în exil sau în eternitate, practic necunoscută noilor cititori ai cărţii şi picturii, în general, Margareta Sterian revine în interesul public în 1969, cu o personală de succes la Dalles, unde expune pentru prima oară lucrări din seria Măşti la Brăneşti, iar, din acest moment, reintră în circuitul oficial al culturii, cu nenumărate expoziţii de pictură, ceramică, tapiserie, participări la bienale în ţară şi străinătate, apariţii în presa vremii cu traduceri, cu volume de versuri şi proză, editate de Editura pentru Literatură, Cartea Românească, Albatros, Meridiane, i se reeditează antologia cu bucluc de poezie americană modernă, i se dedică albume, se fac filme de televiziune despre ea, are colaborări de excepţie (de pildă, splendidul volum Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu apare, cu transpunerea în engleză şi cu imagini de Margareta Sterian, la Editura Eminescu, în 1981), are un succes fulminant în Japonia, cu o îndrăneaţă expoziţie de pictură, primeşte Premiul special al UAP pentru expoziţia organizată la Muzeul Naţional de Artă (1985), în 1987, este omagiată de Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Scriitorilor, revista România literară, posturile de radio româneşti şi Europa liberă, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, participă (1992), ca invitat de onoare la Salonul de primăvară organizat de ARTEXPO, unde expune zece compoziţii noi şi, în fine, colosala aventură a vieţii Margaretei Sterian se încheie la 9 septembrie 1992, după o scurtă suferinţă. Este înhumată lângă bunica sa, în Cimitirul Filantropia. Retrospectiva de la Muzeul de Artă din Ploieşti beneficiază de ajutorul nepreţuit şi eforturile neobosite ale pictorului Mircea Barzuca, ucenicul şi legatarul testamentar al Margaretei Sterian şi cuprinde 170 de lucrări, uleiuri şi acuarele, marea majoritate provenind din colecţia artistei, ce încearcă să recompună o imagine completă, capabilă să acopere temporal întreaga operă a artistei. Alături de creaţia plastică, sunt expuse şi o mare parte a titlurilor literare originale, adică poezie şi proză, precum şi a lucrărilor ce ilustrează intensa activitate de traducător a Margaretei Sterian. Punem capăt acestor rânduri nu cu o exegeză savantă asupra picturii unei artiste a cărei semnătură cu inima, sufletul frumos şi demnitatea o găsim pe fundamentul secolului XX, ci cu un poem. Al unei Doamne înalte cât veacul: Dincolo de fereastra mea e-atâta lumină, / încât schela uitată pare un turn de sidef; / din nou a zidit primăvara o grădină cu-nflorite crengi diafane, / braţe ce din parcuri te cheamă.../ Parfumul

vr201256x.indd 198

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica plasticii

199

lor, mai uşor decât orice parfum, / aburind amărui, te-nfioară.../ Dansând, vântul poartă trecătorii de subţiori, / păsările nu mai contenesc pe limba lor. / În asfinţit, un îndepărtat ocean de aur îşi rostogoleşte valurile mărunte pe cer.../ Primăvară, şi eu îţi cer acum o veste bună: / ce-a mai rămas din mine, adună tu-ntr-o mână / şi-nsufleţeşte lutul cu răsuflarea ta. VICTOR MUNTEANU – Albul discret şi imaginarul hămesit Nici despre culoare nu e vorba. Ci despre omul Victor Munteanu, de un alb liniştit, discret, cumpătat, elegant, politicos. Albul condescendent. Chipul lui cu barba de zăpadă veşnică (de aceea, nu mi-l pot închipui pe Victor Munteanu trăind la tropice!) are ceva din măreţia nediscriminatorie a unui viking cu bune maniere, a unui bard finlandez sau a unui instructor de ski elveţian. Aşa îl ştiu eu, dintotdeauna: ca o apariţie exotică polară, o promoroacă parcă prea încheiată la toţi nasturii, prea serioasă, prea cu ştaif pentru cunoscutele tropoteli exuberant-meridionale din urbea lui Nenea Iancu. Este unul dintre artiştii care ţin de-o viaţă în spate tradiţia picturii în Ploieştiul tăvălit prin prejudecăţi amirosind a petrol. Şi e bun ca vinul vechi! A absolvit Academia de Artă Ion Andreescu din Cluj-Napoca, secţia pictură, promoţia 1969, ceea ce mi-ar putea întări puţin bănuiala şubredă că-i ardelean (dar prefer să ignor!). Din acelaşi an, 1969, activează în cadrul filialei UAP Ploieşti şi participă la toate evenimentele organizate de aceasta acolo, în ţară sau străinătate (expoziţii, tabere de creaţie, simpozioane etc.). De altfel, un an mai târziu, are prima expoziţie personală în oraş...Ce vremuri! O personală de pictură în 1970 valorează cât una de grup, astăzi, în nu-ştiu-ce galerie dintr-un sit cultural european simandicos. Regula lui Victor Munteanu este să expună rar, însă nu cu mai puţină putere apăsat pe sensibilul memoriei. Astfel că, între 1970 şi 2010, are doar cu puţin peste 20 de expoziţii personale în ţară şi în afară (mai ales, în spaţiile belgian, polonez şi german). Are lucrări în muzee şi colecţii particulare din România, Grecia, Macedonia, Austria, Germania, Polonia, Belgia, Olanda, Franţa, Italia, Portugalia, Canada, Statele Unite. Fiindcă e demult instalat în conştiinţa critică, vocile care i-au descris arta sunt şi ele, astăzi, plecate în amintire. Iată ce scria, în 1980, despre el, de pildă Teodor Mazilu (da, chiar el, Teodor Mazilu!): Da. Se pare că fiecare operă de artă este până la urmă o bătălie. De aceea, subscriu la o observaţie mai veche care s-a făcut la adresa pictorului Victor Munteanu, subscriu pentru plasticitatea şi adevărul ei. Pictorul construieşte imagini de o robusteţe calmă, ca o bătălie ce se duce în întuneric, cu răbdare şi cu viclenie, trâmbiţele victoriei se arată în revărsatul zorilor şi, până la urmă, pictorul ne dezvăluie taina (...). Sau regretatul critic de artă, acad. Dan Grigorescu, în 1982: Victor Munteanu relevează mai presus de orice un ascuţit simţ al culorii; el construieşte o imagine echilibrată în care colorismul nu se exprimă prin lărgirea gamei, ci prin varietatea soluţiilor unui acord întotdeauna rafinat. Fără să mă abat vreun pic de la profesionalismul observaţiilor unor mari spirite ce au ştiut să-i aprecieze pictura, dar nici să fac rabat de la subiectivismul de a

vr201256x.indd 199

6/15/2012 11:38:43 aM


200

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

proveni din aceeaşi Cetate cu artistul, îmi îngădui să fac doar câteva remarci, chiar şi cu riscul de a nu fi la fel de vrednice. Cea mai recentă expoziţie a lui Victor Munteanu, de la Galeria de Artă Ploieşti, redefineşte, sever până la axiomă, conceptul de natură statică modernă. Aceea care este total diferită de ceea ce se numeşte natură moartă, în care, într-adevăr, componentele nu numai că par, ci chiar sunt lipsite de viaţă (ne amintim cu frică, nu-i aşa?, de fazanii răpuşi pe masa de bucătărie, de pepenii despicaţi în felii aproape licenţioase ori de ciorchinii de struguri brumării ca căciula(sic!) lui Nechifor Lipan!). Momentul surprins însă de Victor Munteanu este când totul – obiecte, parfum, stări (poate tocmai de aceea se şi numesc naturi statice!) – se află într-un echilibru extrem de fragil. Concentrat în punctul de inflexiune maximă, atunci când materia are aparenţa îngheţului universal. Însă doar pentru o secundă, căci, se aud deja bolboroselile celulelor, ea stă să izbucnească, să irumpă, să explodeze, să se dinamizeze, să intre într-o mişcare suficientă sieşi, de căutare a propriei finitudini. În oscilaţie circulară. Ca Pendulul lui Foucault. Senzaţia pe care o provoacă aceste naturi statice este pur şi simplu de foame a plăsmuirii, că pregătesc un festin pantagruelic al imaginarului. Că promit un dezmăţ al nălucirii, un desfrâu onorabil. La care eşti invitat, dar, cum se spune, pe propria-ţi barbă. Eşti capabil să participi, intri la joc? – te întreabă, subliminal, artistul (de pildă, în Natură statică 3, unde cadrul nemişcării unei mese cu obiecte bizare aflate pe ea se lărgeşte treptat şi ajunge să cuprindă portretul atârnat pe perete al unei femei, apoi – e de reţinut intenţia speculativă inedită! – pe pervazul ferestrei, dincolo de care e noapte, o bufniţă!). Deci, nu decorativ, ci organic. Nu static, ci vibrant. Nu contemplativ, ci implicat. Totul învelit în vălul unui cromatism sigur prin incertitudinea sa (nu întâlnim tonuri decise, programatice sau manifeste, ci mai mult contiguităţi, sugestii). Acestea asigură o percepţie emolientă, la fel de aromitoare precum aburul de cafea ridicându-se dintr-o ceaşcă aflată în aşteptare, aşa cum se întâmplă – deci, iată că pulsaţia vieţii obligă şi la o terminologie specifică... nu există, ci se întâmplă, nu este, ci se petrece! – într-unul dintre tablourile sale. Relaţia sa cu realitatea este atât de esenţializată încât, dacă, Doamne fereşte!, i s-ar fura penelul şi tuburile cu pastă, Victor Munteanu ar fi în stare să-şi picteze tablourile şi cu gândul. Pliroforie Păi să vă spun: o răspicare derivată din savurosul verb de origine greacă a pliroforisi şi care mi-a plăcut mie, aşa. O limpezire, dacă vreţi, o desluşire a faimoasei şi otrăvitei expresii a o-ntoarce ca la Ploieşti, amintită la început şi despre care se cleveteşte că, chipurile! ar fi expresia unei particulare şi detestabile trăsături de caracter a locuitorilor urbei noastre. Un fel de chintesenţă a spiritului local, ceva aflat, ca poziţionare pe scala moralităţii, undeva, între neserios şi versatil. Din păcate, însă puţini ştiu (şi tocmai de aceea, eu vin cu clarificarea asta!) că ea nu se referă absolut deloc la cetăţeanul ca atare al urbei lui Caragiale şi a lui Nichita Stănescu, ci la o simplă manevră feroviară ce avea loc tot la Ploieşti. Ei bine, la sfârşitul secolului al

vr201256x.indd 200

6/15/2012 11:38:43 aM


cronica plasticii

201

XIX-lea, oraşul dispunea de o singură gară, actuala Gară de Sud, punct de trecere obligatoriu a căii ferate înspre Moldova. Dar, pe vremea aceea, tot aici veneau şi trenurile din Bucureşti ce se îndreptau spre Valea Prahovei, cu apucătură spre Câmpina-Sinaia-Predeal-Braşov şi care nu-şi puteau schimba direcţia (de la sud-est la nord) decât prin inversarea sensului de mers, obţinută prin mutarea locomotivei, din capul, în coada garniturii. Astfel că, la repornire, după halta în Gara de Sud, unde funcţiona şi un faimos restaurant ţinut de C. Dobrogeanu-Gherea (prietenul lui Caragiale!), călătorii – dacă mai şi consumaseră ceva la locanta fruntaşului socialist – vă daţi seama că aveau impresia că se întorc cumva de unde plecaseră (asta, fireşte, până când se intra pe linia directă spre Câmpina!). De-aici derivă, aşadar, întoarcerea ca la Ploieşti. Situaţiei – după ce însuşi Principele Domnitor Carol I se confuzase în timpul primei sale călătorii pe calea ferată spre Sinaia, la 8 aprilie 1880 – i s-a pus capăt mai târziu, prin construirea Gării de Vest. Cât priveşte expresia, ploieştenii înşişi şi-au asumat-o, ba chiar fac din ea un titlu de mândrie. La urma urmelor, de ce nu?! S-o întorci ca la Ploieşti nu este chiar la îndemâna oricui, căci presupune elocinţă, dialectică, mobilitate, plasticitate şi, bineînţeles, uşurinţa de a face praf prejudecata destul de tâmpă că nu se poate trăi în oximoron. În final, nu uitaţi că Take Ionescu, cel mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc, era alintat Guriţă de aur. Vă spune ceva amănuntul că era ploieştean?

vr201256x.indd 201

6/15/2012 11:38:44 aM


cartea de arhitectură AUGUSTIN IOAN

DECONSTRUIND Construind idei

P

rin bunăvoința dlui Cosmin Caciuc, avem la dispoziție o carte de comentarii în marginea filosofiei și teoriei arhitecturii derivate din aceasta, care înfluențează arhitectura contemporană. Încep prin a lăuda traducătorul pentru opțiune. E o carte solidă și care, asimilată în cadrul predării la atelierele de proiectare ale școlilor de arhitectură și urbanism din România, va putea produce efecte pozitive. Poate că nu va duce direct la construirea de idei. Nici autorul însuși nu pare să creadă că arhitecții asta fac sau că, dacă ar parcurge antologia d-lui, ar putea-o face imediat; în definitiv, legătura dintre discursul teoretic și cel al edificării nu este aproape niciodată unul de tip cauză-efect. Sunt câteva excepții, pe unele le citează chiar J.A.Hale însuși, precum fabuloasa colaborare dintre Derrida și Eisenman pentru proiectarea, doar proiectarea, unei (alte) porțiuni din Parcul la Villette din Paris, colaborare consemnată într-o carte celebră (Chora L Works). Dar, dacă nu va duce direct la edificarea de concepte și idei, cel puțin va putea contribui la cultura arhitecturală a celor care o vor citi. Oricum, este o carte exemplară pentru intențiile colecției Spații Imaginate a Editurii Paideia, traducerea este, cu câteva minore scăpări de practică a limbii engleze în SUA, excelentă și sper că însuși traducătorul se va folosi de instrumentul care este cartea lui J.A.Hale pentru propriile ore de atelier. Autorul pare să fie un specialist al antologiilor, întrucât a mai nășit una, cu William W.Braham și John Stanislav Sadar: Rethinking Technology : a reader in architectural theory, London/New York : Routledge, 2007. Într-o piață supra-saturată de antologii, este legitim să ne întrebăm asupra rostului lor (altul decât cel strict cultural și educațional). Rethinking Architecture, antologia lui Neil Leach, pe care o are și biblioteca UAUIM, de pildă, nu face nimic altceva decât să trezească interesul cititorului pentru a merge la textul original, pentru că, altfel, secvențele de text citate sunt mult prea mici pentru a lămuri studentul. Dimpotrivă, e posibil ca, dacă acceptăm că studențimea este destinatarul privilegiat al unor asemenea cărți, să producă un efect advers: aceasta să se mulțumească cu paginile, foarte puține, antologate, fără ca astfel să mai facă pasul necesar către întreaga bibliografie cuprinsă. În acest sens, cartea lui Hale despre care vorbim aici este mai apropiată de o alta recentă: Philosophy for Architects, a lui Branco Mitrovic, apărută la Princeton Architectural Press în 2011. Ambele prezintă, într-o formă rezumativă și, inevitabil, simplificată ca altitudine (în

vr201256x.indd 202

6/15/2012 11:38:44 aM


cartea de arhitectură

203

al doilea caz, acest tip de discurs este, cumva peiorativ, asumat din titlu!) idei și concepte filosofice în circulație care au avut efect asupra arhitecturii (în cel de-al doilea caz, autorul o ia de la începuturi până după deconstrucție, la filosofia și estetica analitice, prezentându-le pe acestea drept capăt de linie a evoluției filosofice a umanității). Hale se limitează, oarecum, la secolul al XX-lea (deși trimiterile la Marx îl întorc cu un secol mai înainte) și își asumă o perspectivă hermeneutică. Cu alte cuvinte, el privilegiază hermeneutica nu doar antologând-o, ci și folosind-o ca metodă de investigație a tuturor celorlalte. Este o opțiune pe care o consemnăm ca atare, în formula de hermeneutică critică (atenție la ghilimelele care protejează cuvântul critică de…critică). Nu am făcut-o nici în asumarea teodologică a lui John E.Hancock, cel din Hermeneutica radicală și opera de arhitectură, o altă aplicare a metodelor de interpretare venite din filozofie pe care am publicat-o în colecția Spații Imaginate. Putem, însă, critica faptul că, vorbind de Marx și de marxism câte-n lună și în stele (e greu de susținut că Foucault a fost marxist, e prea original pentru a cădea într-o asemenea clasificare simplistă; în schimb, unde e Walter Benjamin?), autorul nu suflă un cuvânt despre influența acestora asupra arhitecturii din URSS și țările zise ale lagărului comunist. Căci, dacă s-au construit undeva idei, aici s-au construit (în plus, dărâmându-se cele dinainte), ca formă retardată de luminism și de modernitate. Nu neg autorului înclinația fățișă spre stânga discursului politic, dar nu pot să nu observ că operează, atât în alegerea direcțiilor pe care le privilegiază, cât și în expunerea efectelor acestora asupra arhitecturii, cu o cenzură a cărei amintire noi, cei mai înaintați în vârstă decât studenții pe care îi vizează, nu am uitat-o așa ușor. Câteva cuvinte doar despre raportul dintre filozofie, teorie și practică. Este greșit să ne imaginăm teoria ca fiind o filozofie secundă, un mod serv de a interpreta marile concepte astfel încât, apoi, ele să poată fi înțelese și preluate într-un alt limbaj, cel al arhitecturii, de pildă. Teoria ca practică observată înseamnă că relația se stabilește cu practica: atât normativ, în sensul că descrie rețete, reguli pentru practici viitoare, cât și în sensul supravegherii practicii, sub forma criticii de arhitectură, de pildă. Între cei doi lobi ai teoriei relație este de feed-back: observarea critiă a practicii generează reguli noi pentru practica viitoare și tot așa. Da, teoria are graniță cu filosofia, care se prezintă, astfel, ca un cer al ei (cum numea Sf.Maxim Mărturisitorul spațiile bisericii, fiecare pentru cel dinaintea lui). Dar ea are granițe și cu alte domenii teoretice (spre pildă, în deconstructivism, cu teoria literară și științele socio-umane), cu alte practici observate (proxemica, ergonomia), ba chiar se intersectează (sau intră chiar în coliziune) cu economia, politica sau, acum, cu cibernetica și matematicile noneuclidiene. Teoria arhitecturii este o intersecție de domenii, o federație de interstiții. De altfel, în deconstrucție, am aflat că putem stabili relații nemediate (de teorie) între arhitectură și filozofie: unele dintre proiectele și clădirile făcute de deconstructiviști nu sunt (doar) proiecte de arhitectură și clădiri ci, în primul rând, metadiscursuri, comentarii (critice) la adresa arhitecturii folosind limbajul arhitecturii însuși. Hale întrețese spațiul dintre filozofie și arhitectură, colonizându-l cu concepte și, firește, idei, ca și când ar fi un no man’s land. Or, nu este. Dar metoda se prezintă ca legitimă

vr201256x.indd 203

6/15/2012 11:38:44 aM


204

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

didactic și acest spațiu de trecere, nu foarte populat cu actori (oricum, nu la noi), poate fi reclamat pentru studenții de la arhitectură prin intermediul acestor operațiuni de…terraformare a filosofiei, astfel încât să pară nu numai inteligibilă, ci și – horribile dictu pentru filosofi ! – utilă pentru arhitecți. Prin urmare, este legitim să acceptăm dreptul autorilor de tipul lui Leach sau Hale ca interpreți, ca traducători (și parțial ca trădători) între folosofi și arhitecții practicieni. Dar trebuie să înțelegem că, nu rareori, acești intermediari își construiesc un obiect al muncii și o utilitate tocmai pentru a nu se observa faptul că, la o adică, a construi idei poate fi o colaborare directă între un filosof și un arhitect. Uneori nici nu există arhitectul (Jung, Wittgenstein), alteori nu există filosoful (Kahn, Eisenman), dar astea sunt mai degrabă excepții. Închei aici, remarcând încă o dată utilitatea traducerilor de tipul celei făcute de Cosmin Caciuc. Ele, ca și excelenta sa carte anterioară despre avangarda americană, sunt forme de polenizare încrucișată nu numai între două geografii culturale extrem de îndepărtate și de diferite, ci și între domenii mai puțin îndepărtate decât am crede, cum pare să ne dovedească o altă carte minunată, recent apărută în ediție românească: Străbunul lui Socrate: Eseuri despre începuturile arhitecturii, de Indra Kagis McEwen, la Editura Idea din Cluj-Napoca, chiar anul acesta.

vr201256x.indd 204

6/15/2012 11:38:44 aM


cronica filmului CĂLIN STĂNCULESCU

Ultimii ani de cinematografie socialistă (1986 – 1990)

Î

ntre anii 1986 și 1990 operele literare transpuse pe ecran încep să se împuţineze, marile ecranizări nefiind prea mult gustate de spectatori. Filmul lui Alexandru Tatos, regizor care nu prea credea în ecranizări, inspirat de romanul Întunecare datorat lui Cezar Petrescu, avea să fie un fiasco la box-office, în ciuda unor zvonuri legate de cenzura operată de conducătorii cinematografiei din acele timpuri. Prozatorul cu pretenții de Balzac balcanic, este adaptat pentru ecran de Petre Sălcudeanu, iar obiecțiile cenzurii, recte ale tov. Dulea, adresate regizorului sunt “filmul este prea întunecat, nu se vede eroismul armatei, nu se vede factorul decisiv al mișcării socialiste, factor pozitiv”. Regretatul critic de film care a fost Ioana Creangă aprecia astfel opera lui Tatos: “Prin anvergura aspirațiilor și prin travaliul intelectual al elaborării, prin îndrăzneala de a metamorfoza o apologie a învinșilor – așa își definea însuși Cezar Petrescu literatura – ,într-o judecată severă a câștigătorilor, ca și a celor înfrânți de soartă și, mai ales lesne sacrificați de o societate indiferentă, lectura cinematografică e originală”. O interesantă ecranizare aparține, tot în 1986, regizorului Șerban Marinescu, care semnează Domnișoara Aurica, cu scenariul lui Eugen Barbu, distribuind-o pe Marga Barbu, fosta amantă de serviciu a haiducilor, într-un credibil rol de compoziție, fără concesii adresate vârstei. Cele opt premii acordate filmului se justifică pentru inspiratele opțiuni ale cineastului, mai puțin aplecat spre propaganda socialistă, foarte în vigoare. În 1987 reapare , de asta dată pe marile ecrane, după difuzarea pe micul ecran, Toate pânzele sus de Mircea Mureșan , realizat cu 11 ani înainte, ecranizare după populara operă a lui Radu Tudoran. Scenariul este semnat de Alexandru Struțeanu în colaborare cu cel care semnează regia. Fănuș Neagu semnează scenariul feeriei muzicale Sania albastră, regia fiind asumată de Ioan Cărmăzan. O excelentă adaptare din opera lui Ioan Slavici realizează Augustin Buzura cu Pădureanca, regizată de Nicolae Mărgineanu, cu un cuplu de actori inspirați, Adrian Pintea și Manuela Hărăbor, pe muzica tensionată a lui Cornel Țăranu, și cu o convingătoare pendulare între realism și expresia poetică, esențializată de imaginea lui Doru Mitran. În același an o altă ecranizare de referință în istoria filmului românesc este

vr201256x.indd 205

6/15/2012 11:38:44 aM


206

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Moromeții de Stere Gulea, adaptare semnată de regizor după primul volum al romanului. Personalitatea socratică a eroului interpretat de Victor Rebengiuc , registrul dramatic, deloc infestat de influențe etnografice, precum și imaginea alb-negru a filmului, operator Vivi Drăgan Vasile, sunt câteva dintre atuurile unui succes, care s-a dovedit durabil nu doar în fața spectatorilor români, ci și peste hotare, unde filmul a cules numeroase premii. Dacă opțiunea regizorului Mircea Drăgan pentru Coana Chirița, scenarizată și jucată de actrița Draga Olteanu Matei, este marcată de un conformism desuet, în schimb regizorul Horea Popescu, atacând Gaițele lui Alexandru Kirițescu, obține un binemeritat succes de public cu Cuibul de viespi, beneficiind și de o echipă impresionantă de actori, printre care se numără Tamara Buciuceanu, Coca Andronescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ileana Stana Ionescu, Gheorghe Dinică, Vivian Alivizache, George Constantin, Mircea Albulescu, Tora Vasilescu, Marin Moraru, Maria Ploae. Constantin Chiriță revine pe ecrane cu Cetatea ascunsă, regia: Adrian Petringenaru, continuare a aventurilor Cireșarilor, de astă dată aflați în căutarea vestigiilor unei cetăți medievale într-un anotimp cam nepotrivit, iarna. Regizorul Mircea Drăgan este prezent și anul următor, 1988, cu Chirița în Iași, scenaristă fiind tot Draga Olteanu Matei, care include aici și monoloagele Sandu Napoilă ultraretrogradul și Clevetici, ultrademagogul. Genul adoptat, ca și la prima ecranizare, este comedia muzicală, în care excelează, şi ca actriţă, autoarea scenariului, alături de Dem Rădulescu, Mihai Fotino, Marin Moraru, Ștefan Tapalagă. Regizorul Mihai Constantinescu ecranizează romanul Sidoniei Drăgușanu, Jurnalul Aurorei Serafim, cu Ioana Crăciunescu în rolul principal, film mai degrabă mediocru, ca și titlul fals confesiv, Să-ți vorbesc despre mine, în ciuda eforturilor unor remarcabili interpreţi. Cea mai importantă ecranizare a anului este Iacob, inspirat de Moartea lui Iacob Onisia și alte scrieri ale lui Geo Bogza, scenariul și regia fiind semnate de Mircea Daneliuc, film aflat între două titluri controversate ale cineastului – Glissando și A 11-a poruncă. Iacob este o dramă puternică din lumea minerilor din anii ‘30, ce prilejuiește un rol de referință pentru actorul Dorel Vișan. Un roman semnat de Ion Brad, Întoarcerea fiului risipitor este ecranizat de Mircea Veroiu, cu puțin timp înainte de plecarea sa din țară. Tot Ion Brad va semna și ecranizarea inspirată de prozele lui Ion Agârbiceanu, Arhanghelii și Flăcări pe comori, filmul purtând ultimul titlu fiind regizat de Nicolae Mărgineanu, cineast sensibil la detaliile frescei istorice evocate. Roluri memorabile aici pentru Mircea Albulescu, Claudiu Bleonț și Remus Mărgineanu. Hanul dintre dealuri, inspirat de povestirea La hanul lui Mânjoală de Ion Luca Caragiale, este semnat de Cristiana Nicolae, regizoare atentă la accentele fantastice ale prozei inspiratoare, aici autoarea uneia dintre cele mai bune interpretări ale prozei datorate marelui clasic. Ion Băieșu este prezent cu două scenarii, Duminică în familie, regia Francisc Munteanu, edulcorată comedie de familie, având coautori pe Nicolae Țic și Dan

vr201256x.indd 206

6/15/2012 11:38:44 aM


cronica filmului

207

Marcoci și Miracolul, o poveste agronomică având drept subiect fertilizarea unor terenuri nisipoase din Dobrogea. Filmul realizat de Tudor Mărăscu, mai puțin receptiv la imperativele ideologice ale timpului, cucerește premii în țară, în Italia și în Portugalia. O dramă de familie, cu explicații, personaje și idei convenționale semnează D.R. Popescu: Nelu, film ce prilejuiește debutul regizorului Dorin Mircea Doroftei, debut deloc confirmat ulterior. Ultimul an al cinematografiei socialiste, 1989, începe tot cu Ion Băieșu; filmul De ce are vulpea coadă?, regia: Cornel Diaconu, fiind o comedie situată departe de comandamentele ideologice ale timpului. Descoperirea naturii și ambianței faunei specifice unui sat de munte este pretextul unei ilare aventuri a unui băiețel de șase ani, crescut în mediul frustrant al Capitalei. Radu Tudoran își ecranizează romanul Maria şi marea, regizorul Mircea Mureșan fiind un interpret cuminte al textului unui love story puțin anacronic. Tot un film de dragoste semnează și D.R. Popescu, cu Rochia albă de dantelă, cu personaje convenționale, pe care regizorul Dan Pița nu reușește să le facă și credibile. În schimb același cineast va semna un film cu titlul premonitoriu, care, culmea nu este cenzurat, Noiembrie, ultimul bal, inspirat de proza sadoveniană Locul unde nu s-a întâmplat nimic. Scenariul şi regia sunt semnate de Șerban Velescu, rolul principal, Lai Cantacuzin, este jucat de Ștefan Iordache, întrunul dintre rolurile episodice apărând criticul și istoricul de film Florian Potra. De la momentul premierei până la evenimentele din Decembrie 1989 vor trece exact cinci luni. Ecranizarea propriului roman polițist, Enigmele se explică în zori, aparține lui George Arion, regia fiind semnată de Aurel Miheles. Evazionist și vag calchiat după proza Agathei Christie, filmul rămâne fără ecoul unui eventual succes de public. Regizorul Șerban Marinescu semnează filmul Cei care plătesc cu viața, inspirat de Patul lui Procust, Jocul ielelor și Cei care plătesc cu viața, autor Camil Petrescu, cu o distribuție în care se remarcă Ștefan Iordache - Șerban Saru Sinești, Adrian Pintea - Gelu Ruscanu, Marcel Iureș - Dinu Dorcea, Maia Morgenstern - Maria Sinești, Irina Petrescu - Irena Ruscanu, Julieta Ghiga - Doamna T. Ultima premieră a anului 1989 aduce pe ecrane semnătura lui Paul Everac, care scrisese o poveste de dragoste în tandem cu regizorul Al. G. Croitoru, O lumină ciudată. Filmul Există joi ?, regia Adrian Petringenaru, avea să aibă premiera pe 17 decembrie, la cinema Scala. Până la următoarea premieră de film românesc, după evenimentele din Decembrie 1989, aveau să mai treacă trei luni. Ultimii cinci ani de cinematografie socialistă, domeniu al artei puternic marcat de intervenții brutale ale cenzorilor de tot felul, au marcat o treptată părăsire a vigilenței propagandistice de partid, o comodă evadare spre subiecte fără probleme, care, de altfel, nici nu prea îi mai interesau pe cenzori, conștienți mai mult decât artiștii, de sfârșitul regimului servit cu puțin tolerabilă obediență patru decenii la rând. Anul 1990 va fi consacrat cinematografic filmelor mai mult sau mai puțin interzise pe ecrane sau celor care n-au mai apucat premiera la sfârșitul anului precedent. Numărul ecranizărilor va începe să scadă simțitor și genul se va afla după un deceniu într-o adevărată extincție.

vr201256x.indd 207

6/15/2012 11:38:44 aM


cronica tv Dan Iancu

deocamdată digi24

C

um „...într-o țară mică ca a nostră...”1 avem un număr cam mare de televiziuni dedicate știrilor, apariția uneia nouă, în contextul în care au mai venit cîteva, poate fi un eveniment nesemnificativ trimis cumva pe centură de afirmația „alți vânduți mogulilor.” Pentru privitorul avizat și neutru proliferarea cu osârdie a acestui tip de media, în dauna altor nișe mult mai sărace, documentarele de exemplu, nu înseamnă decît escaladarea politicului în mass-media, iar atributul unei obiectivități, măcar formale, este abrogat în numele criteriilor partizane, niciodată recunoscute. Cinstit să fiu după reclamele puse din timp pe posturile RCS&RDS, mă gîndeam că ne vom procopsi cu un canal dedicat unei părți ale eșichierului politic, mai bine făcută din punct de vedere tehnic, cu un site de Internet bine pus la punct și cu știri mai puțin bogate în detalii sau imagini. Surpriza a fost totală, ca să spun așa. La data anunțată DIGI24 avea doar ceva lumini puse bine, site-ul era unul de doi lei și știri ioc. A durat ceva timp pînă când lucrurile au intrat pe făgașul normal, în stil pur românesc, pe principiul „las-o, mă, că merge și legată cu sârmă!”. Norocul lor a fost că revista Viața Româneacă apare o dată la două luni și am avut timpul necesar să văd o evoluție spectaculoasă. Recunosc că în lipsă de gloanțe, a ajuns să fie de departe locul unde mă uit dimineața sau după amiaza la știri, luând în considerare că nu mai priveam de vreo cîteva luni acest sector de televiziune. Scriind articolul mă gîndesc care sunt atuurile față de celelalte surori din tagmă. În primul rând o echidistanță binevenită în abordarea subiectelor. Încă nu am observat vreo aplecare către un partid sau altul, încă nu am observat isteriile care îi apucă pe alții cînd vorbesc de dușmanii declarați și nici vreo minciună detectabilă. Pe scurt, atât cât mă uit pentru știri, mi se servesc știri cu promptitudinea unor profesioniști., iar nu atacuri, imprecizii și accente deformatoare. Având avantajul unor canale de sport proprii în trust, colaborînd cu diverși profesioniști în diverse domenii (culinar, cultură, imobiliare sau IT) și având grijă să elimine pe cât posibil informațiile colaterale, bune pentru tabloide. DIGI24 are deja un avantaj, după părerea mea, important deși mai sunt multe de făcut chiar acolo unde spui că stau mai bine. Vintilă I. C. Brătianu, Scrieri şi cuvântări, vol. I, Bucureşti, Imprimeriile „Independenţa”, 1937, pp.145 1

vr201256x.indd 208

6/15/2012 11:38:44 aM


cronica tv

209

Un alt atu important și determinant după mine atunci cînd HD-ul acoperă din ce în ce mai mult spațiul televizoarelor plate cu format de 16:9, este imaginea impecabilă, chiar dacă nu ai abonament scump, dedicat formatului cu înaltă definiție. Menționez că fără o tehnică de vârf în manipularea luminilor sau decorurile profesional făcute și mai ales generoase s-ar fi ales praful de toată logistica HD. Priviți tonalitățile sau luminozitatea pe care o primiți și vă veți da seama că concurența e mult lăsată în urmă. De ce este, pentru mine poate, important acest atribut. Mă gîndesc că spațiile întunecate nu creează un optimism necesar ca să poți să te uiți continuu la știri neplăcute. Prefer să văd un strop de lumină în plus în momentul în care mi se spune că leul coboară, Bute ia bătaie sau am ieșit pe locul 12 la Eurovision. E foarte adevărat că pentru informație nu contează, dar nu văd de ce s-ar pune lumini funebre pe lucruri care trec pînă la urmă. Așa mă uit în continuare, fără a augumenta depresia de care unii mă învinovățesc. Un ultim punct forte, pe care vreau să-l evidențiez, este echipa bine formată, până la urmă, care are, de fapt, cuvântul hotărâtor în asamblarea emisiunilor și a atmosferei generale. Pe unii dintre ei îi cunoașteți de la alte televiziuni, pe unde au mai fost, iar pe ceilalți îi cunoașteți acum și impresia mea este una bună spre foarte bună. Îmi place să revăd oameni pe care îi știu și-i apreciez pentru nonagresivitate și calitatea informației pe care o dau, cum e Sanda Nicola, Luca Niculescu, Iuliana Ciugulea sau Stelian Muscalu, dar mă bucur la vederea unora noi precum Marius Tudosiei, Olivia Păunescu, Mircea Ivan sau Oana Zamfir. Numele sunt date fără vreo ierarhie neapărată, ci ca să nu umplu paginile numai cu nume. Nu am găsit încă la acest post pe cineva care să producă în mod constant bâlbe sau care să înceapă a-și etala opiniile prin argumentul decibelilor. Se poate vedea acest lucru și în emisiunile date, unde nu abundă talk-show-urile nesfârșite și de multe ori făcute pe la alții doar pentru a prolifera acute și ofense, evident la adresa părții adverse, iar argumentele sunt inventate sau abțiguite pentru a da bine în demonstrație. De multe ori am întâlnit „noutăți” deformate și puteam să semnez sursa provenienței lor. E foarte greu într-o lume puternic partinică să fii echilibrat, mai ales când poți pierde reclamă pentru că nu ai fost suficient de așa-zis neutru. O parte din violența părerilor de pe stradă e susținută de acei cavaleri ai apocalipsei mediatice, care trasformă onestitatea meseriei cu malformațiile unor conștiințe malformate pecuniar sau ideatic. În fond și la urma urmei a-ți respecta publicul e să nu-l bănuiești de prostie, dîndu-i obiecte gata mestecate mai ales pe-o parte... Mă bucur astfel să mă uit la un post de știri unde pseudo-informațiile să nu fie etalate ca mari noutăți naționale, iar asociațiile nedorite spuse cu sufletul la gură sunt de negăsit pentru că nu-i aceasta lumea în care vrem să trăim. Măcar o parte dintre noi. Evident că nu toate lucrurile stau perfect. Mai sunt și unele care cam scârțâie (promptitudinea unor știri sau anumite părți de site2 lăsate de izbeliște), dar cum spuneam mai sus mai am ceva răbdare pentru că lucrurile esențiale au fost atinse și de mult nu am văzut o televiziune de acest fel la un astfel de nivel de profesionalism. 2

vr201256x.indd 209

www.digi24.ro

6/15/2012 11:38:44 aM


spectator NICOLAE PRELIPCEANU

Aureliu Manea

L

a începutul deceniului nouă al veacului trecut, a încetat să mai regizeze spectacole unul dintre cei mai remarcabili creatori de teatru care s-au perindat vreodată pe scenele româneşti. Dacă e să ne luăm după ceea ce cred oameni de autoritate în domeniu, atunci era un geniu. Şi mie mi s-a părut aşa, dar poate pentru că am fost un timp prea aproape de el. Fără să spună cuvântul, George Banu aproximează acest adevăr, în textul intitulat Un meteorit: „E ceea ce a fost el pentru noi, un meteorit. Pentru cei care ne-au urmat şi până la care legenda a persistat, el reprezintă doar „une étoile filante” pe firmamentul teatrului românesc. Singurul său personaj mitic, alături, poate, de Ion Sava. Amândoi au încarnat o idee de teatru. Nedusă până la capăt, dar afirmată. Absolută.” Prin primii ani 70, desigur ai veacului trecut, am primit un telefon de la Timişoara, de la Sorin Titel, care-mi spunea că va veni la Cluj, de fapt la Teatrul din Turda, un regizor extraordinar, cu totul deosebit, şi să mă apropii de el, să am grijă să se scrie în revista unde lucram atunci, Tribuna, despre spectacolele lui. De partea asta, însă, nu mă ocupam eu, ci Ion Cocora. Dar nu ştiu cum, nu ştiu când, l-am cunoscut pe Aureliu Manea, un tânăr scund şi îndesat, cu un cap mare, potrivit mai degrabă unui corp mult mai alungit. Dar astea erau amănunte care nu contează, nu contau nici atunci, însă la prima vedere... Izgonit de la Timişoara, Aureliu Manea se refugia la Turda, într-un teatru mort până atunci, înviindu-l. Actori care de mult uitaseră de arta lor, înglodaţi în cenuşiul unei urbe acoperite de praful de ciment şi de mediocritatea oamenilor, au înviat, au început să simtă ce este teatrul, poate să-şi aducă aminte ce visaseră în tinereţea lor trecută despre teatru. Clubul teatrului, la etaj, a devenit un loc al dezbaterilor de idei, despre teatru, despre poezie, despre filozofie, domenii de care Aureliu Manea era deopotrivă interesat. La Turda a montat câteva spectacole, cu aceşti actori reînviaţi ca din morţi, îmi amintesc doar de unul, despre care am şi scris, deşi cenzura îl oprise, dar nu ştia dreapta ce face stânga, cu Tigrul lui Schisgall. A lucrat pe urmă la Cluj, a mai încercat, după succesele sale de altădată, şi la Bucureşti, dar acolo a trebuit să renunţe, în urma rezistenţei la ideile lui a unor actori

vr201256x.indd 210

6/15/2012 11:38:44 aM


spectator

211

consacraţi, care l-au şi făcut să-şi întrerupă repetiţiile. Manea era o fire ultrasensibilă şi aceste conflicte îl măcinau, lent dar sigur. S-a internat. A mai ieşit şi a reuşit să mai lucreze câte un spectacol, în care vechea lui strălucire se vedea încă. Ţin minte că, la un moment dat, într-una dintre discuţiile acelea pasionate, de noapte, poate la Turda, poate la Cluj, a declarat că el face supraregie, se pare că era un termen la modă pe atunci, şi că poate face teatru din orice, chiar dintr-un articol de ziar şi chiar cu cei mai slabi actori, fiind în stare să trezească în ei, spun eu acum, cu cuvintele mele, Actorul. A mai apărut o dată în public, la o gală UNITER; cred că prin 1994, m-am apropiat de el, dar era alt om, nu mai puteam comunica aşa cum o făcusem cu 20 de ani mai devreme. Îmi aminteam cât de însufleţit vorbea despre teatru, îmi amintesc de textele lui pe care le-a publicat în Tribuna acelor ani, toate revelând o privire neaşteptată asupra textului dramatic, toate uimind deopotrivă pe oamenii de teatru şi pe profani. Înainte de finalul carierei sale, cât mai era încă în activitate, s-a însurat cu o scenografă, cu care a avut o fetiţă şi îmi amintesc ce mândru era de ea. Astăzi Muriel (ţin minte cât de fericit era că o va boteza astfel) Manea e şi ea regizor. A rămas la Turda, unde a fost un fel de al doilea vârf al carierei tatălui său. Aureliu Manea s-a retras prin 1992 sau 1993, într-un sanatoriu din Galda (de Jos, de Sus?), lângă Alba Iulia. De curând, sora sa, dna Viorica Samson Manea, mi-a trimis un volum cu scrierile lui ultime, culese de ea şi aşezate într-un plan care configurează o personalitate neobişnuită. Trebuie să spun că Aureliu Manea mai publicase, în timpul vieţii sale active, două cărţi, Energiile spectacolului, Editura Dacia, 1983 şi Spectacole imaginare, Editura Dacia, 1986, cărţi reeditate într-una singură, de revista Teatrul Azi şi Fundaţia „Camil Petrescu”, acum câţiva ani. Noua sa carte se intitulează Texte regăsite. Sfârşitul lumii va fi un clip, cu o prefaţă de George Banu şi Un creion de Paul Salzberger, scenograful cu care, un timp, Manea a făcut echipă strălucită. Textele regăsite sunt trei piese scurte, cu o tentă absurdă şi uneori suprarealistă, o nuvelă, de fapt o confesiune mascată, aşa cum este tot ce a scris Aureliu Manea, cum e şi eseul Singurătatea omului sau Narcis. Recunosc în aceste texte momente ale vieţii lui Manea pe care le-am trăit, cumva, de pe tuşă, şi eu alături de el, răzbat ecouri ale frământărilor sale de atunci, despre legătura bărbat-femeie, despre paternitatea, confundată cu regizoratul, căci pe alocuri personajul-tată este chiar personajul-regizor. Iată impresionanta Declaraţie finală a aşa zisei nuvele Despărţirea de tata: „Am scris această schiţă pentru nevoia de artă, teatru, joc, viaţă, bucurie, extaz, lumină, trecere, noapte şi zi, aşteptând să răsară un soare de primăvară peste noi toţi însetaţi de razele sale bune şi calde ca o pâine de Duminică.” În piesa Repetiţia de teatru există un moment semnificativ pentru îndoielile omului de teatru Aureliu Manea. Actriţa spune: „Teatrul va muri în curând. Priviţi, pe scenă au început să crească flori adevărate. Priviţi, creşte aici chiar şi floarea ‘ciu-

vr201256x.indd 211

6/15/2012 11:38:44 aM


212

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

boţica cucului’. Este semnul clar al câmpului care inundă sanctuarul mut de lemn.” Iar Regizorul îi dă replica: „Eu nu văd numai florile. E clar că aici creşte şi floarea ‘ciuboţica cucului’. Dar eu văd şi stejarul ce a început să iasă din cuşca sufleurului. Natura demonstrează revolta ei împotriva artei. Arta este mută şi ascetică. Aşa era pe vremea lui Aristotel, aşa este şi pe vremea regizorilor furioşi englezi. Natura e zgomotoasă şi trivială. M-am săturat...” Poate că aşa vedea teatrul, în momentele când simţea că se apropie de finalul carierei sale, unul dintre cei mai mari regizori ai scenei româneşti. Şi-a încheiat cariera la 46 de ani, în 1991. Şi a continuat să trăiască, undeva, la marginea societăţii. Ştiu că, în ţara noastră, trezeşti proteste dacă faci comparaţia pe care mă pregătesc să o fac, dar risc: oare ce ar fi fost dacă Eminescu ar fi continuat să trăiască ani mulţi, după internarea în sanatoriul doctorului Şuţu? Cum s-a întâmplat cu Hölderlin, în casa unui tâmplar, timp de 40 de ani...

vr201256x.indd 212

6/15/2012 11:38:44 aM


meridian Amita Bhose

India – Şapte noi emisiuni radiofonice – Teatrul antic indian

1.

Mitologia indiană motivează crearea teatrului prin următoarea legendă. Dornici să se bucure de o distracţie care le-ar încânta deopotrivă şi văzul şi auzul, zeii se adresară lui Brahmā, zeul creaţiei, să o inventeze. Indra, regele lor, mai adaugă că este nevoie să existe o a cincea Veda spre folosul tuturor celor patru caste ale societăţii umane, pentru că ascultarea Vedelor este interzisă neamurilor śūdra. Promiţându-i că va crea Nāṭyaveda, ştiinţa teatrului, care va subsuma esenţa tuturor ştiinţelor şi va fi sorgintea tuturor artelor, fie decorative fie histrionice, creatorul universului se aşeză în yoga. Se concentră asupra celor patru Vede şi luă miezul fiecăreia. Luă naraţiunea din Ṛg Veda, muzica din Sāma Veda, actoria din Yajur Veda, rasa (experienţa estetică) din Atharva Veda şi formă ştiinţa cea făgăduită. Intenţionând să le-o dăruiască zeilor, îl chemă pe Indra. Cu mâinile împreunate şi capul plecat, acesta îl informă că numai înţelepţii, cunoscătorii tainelor vedice erau competenţi să o preia de la Brahmā şi s-o cunoască, s-o păstreze şi s-o prezinte. Zeii nu erau vrednici de o ştiinţă atât de înaltă. Brahmā îi încredinţă acea ştiinţă lui Bharata, înţeleptul înzestrat cu o sută de fii şi-i porunci s-o prezinte cu ajutorul fiilor săi. Cunoscând ştiinţa teatrului de la creator, Bharata le-o predă fiilor săi, pregătindu-i pe fiecare în temele cele mai potrivite capacităţii şi aptitudinii sale. Brahmā fu mulţumit de progresul tinerilor şi-i mai spuse lui Bharata să se folosească de stilul Kaiśikī, cel graţios, interpretat prin dans, pe lângă celelalte trei stiluri adoptate de el. Dar stilul întrecea îndemânarea bărbaţilor. Fiind rugat de marele pustnic să creeze interprete apte, Brahmā îşi închipui forme feminine; imaginile din mintea sa fură concretizate fizic şi se născură dansatoarele divine, cărora li se dădu numele generic de apsarā. Lor le fu distribuit dansul, pe când gandharva, duhurile bărbăteşti din cer, primiră sarcina de a interpreta muzica. Primul spectacol de teatru urma să fie prezentat cu ocazia serbării steagului lui Indra, şi piesa era consacrată înfrângerii asurilor – spirite negative – de către zei. Pentru a înfrumuseţa prima prezentare artistică din univers, toţi zeii îşi dădură concursul, fiecare contribuind cu câte un obiect sau un sprijin. Indra dădu steagul alb,

vr201256x.indd 213

6/15/2012 11:38:44 aM


214

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Brahmā un baston pentru personajul comic Varuṇa, zeul ordinii cosmice, pocalul de aur, Viṣṇu, susţinătorul creaţiei, tronul, şi Kubera, vistiernicul raiului, coroana. Sūrya – Soarele – sorbi apă şi aşternu baldachinul de nori, iar Vāyu (Vântul) luă sarcina primenirii aerului. Sarasvatī, zeiţa ştiinţelor şi artelor, se ocupă de partea auditivă, iar Śiva, regele dansului, binecuvântă ca prezentarea să fie încununată cu succes. Totuşi spectacolul fu sortit eşecului. Tema piesei îi supărase pe asuri şi-i determinase să strice montarea ei. Făcându-se invizibili prin magie neagră, ei împrăştiară vrajă asupra actorilor, întunecându-le minţile şi amorţindu-le mădularele. Spre uimirea tuturor celor prezenţi, se prăbuşi spectacolul mult aşteptat. Dar nici zeii nu erau neajutoraţi, neputincioşi. Indra se aşeză în poziţia de meditaţie şi, concentrându-se intens, căpătă clarviziunea şi-i descoperi pe conspiratori. Se urcă atunci pe scenă şi, luându-şi catargul de steag care urma să fie sărbătorit, îi bătu pe răufăcători până le rupse oasele. „De acum înainte catargul meu de steag va purta numele jarjara, adică zdruncinat, şi va fi pus pe scena de spectacol în semnul ocrotirii divine” – grăi regele cerului. Cu toate că vrăjmaşii au fost pedepsiţi şi înlăturaţi, zeii nu se mai încumetă să asiste la un spectacol în aer liber. Brahmā îi porunceşte lui Viśvakarman, arhitectul cerului, să edifice o sală de teatru perfectă şi bine dotată. Acesta o şi făcu numaidecât. Era atât de bine întocmită şi frumoasă încât nu putea fi lăsată la voia întâmplării. Strămoşul zeilor le ordonă ca fiecare din ei să se angajeze să ocrotească câte o parte a teatrului. Aşa se şi făcu. După ce toate părţile au fost puse sub protecţia unui zeu sau a altuia, doi paznici zdraveni – Destinul şi Moartea – fură puşi la poarta principală. Nu numai locul, ci şi echipa se bucură de graţia cerului. Înşişi Indra şi Sarasvatī fură îngeri de pază ai celor doi protagonişti. Brahmā cugetă că se cade să-i împace pe asuri înainte de a folosi sala şi de a monta vreun spectacol. Întrebat de creator ce îi determinase să distrugă spectacolul precedent, purtătorul de cuvânt al asurilor îi spuse durerea: „Nu se cuvine, Părinte, cel care ne-ai creat pe noi şi i-ai creat pe zei, care eşti strămoşul nostru al tuturor, să inventezi un asemenea joc desfiinţându-ne pe noi ca să le faci lor plăcere. Părtinirea ta ne-a supărat”, rosti acela. „Nu vă mai întristaţi!” – îi consolă Brahmā. „Ambele partide, şi voi şi ei, vor fi părtaşe ale ştiinţei teatrale creată de mine. În ea veţi găsi jocul, datoria, averea, dragostea, lupta, violenţa, râsul precum şi pacea. Teatrul cuprinde totul. Este înzestrat cu felurite sentimente, arată diverse situaţii şi imită variate acţiuni. Va avea ca ţintă să dezvolte sentimentele datoriei şi binelui, să cultive intelectul şi să aducă prosperitatea şi gloria. Va îndruma lumea pe calea cea dreaptă. Calităţile vor fi zugrăvite cu scopul de a fi cultivate, iar defectele tocmai pentru a fi stârpite. Teatrul va alina sufletele obosite, întristate şi necăjite.” Astfel Nāṭyaśāstra – tratatul de dramaturgie indiană – susţine că arta, meşteşugul, învăţătura, gândul sau înţelepciunea care n-au fost manifestate în teatru nici nu există. Conform gândirii indiene, arta nu reprezintă un scop în sine, ci o cale a realizării unei experienţe lăuntrice, a regăsirii omului în propriul său suflet. Din punctul de ve-

vr201256x.indd 214

6/15/2012 11:38:44 aM


meridian

215

dere al experienţei estetice, artele sunt clasificate în trei categorii: vizuale, dintre care arhitectura este cea mai importantă, auditive, adică poezia şi muzica, şi audio-vizuale, reprezentate prin teatru. Tradiţia indiană socoteşte dramaturgia cel mai desăvârşit gen al literaturii, iar teatrul cea mai cuprinzătoare formă a artei, fiindcă el constituie o sinteză a tuturor domeniilor de artă, precum literatura, muzica, pictura, sculptura, arhitectura şi dansul. De aceea, Nāṭyaśāstra este în acelaşi timp cartea fundamentală a esteticii indiene. 2. Lucrarea enciclopedică Nāṭyaśāstra reprezintă, după părerea multor cercetători, un text colectiv închegat în cursul secolelor de către generaţii de specialişti numiţi în genere Bharata, adică actor. Se pare că un nucleu al textului ar fi existat chiar înaintea erei noastre, probabil în secolul V, iar acesta ar fi fost dezvoltat, modificat şi interpretat în repetate rânduri după cerinţele vremii, până în secolul VII e.n. Există motive să credem că Nāṭyaśāstra luase o formă mai mult sau mai puţin definitivă până în vremea lui Kālidāsa. Existenţa codului histrionic într-o vreme atât de îndepărtată aduce dovada grăitoare a vechimii artei dramatice în India. Istoric vorbind, teatrul indian antic îşi are originea în câteva imnuri din Ṛg Veda compuse sub formă de dialog. Se presupune că unele ritualuri vedice cuprindeau recitaluri artistice, unde acestea se declamau însoţite de gestică. Există şi posibilitatea ca unele obiceiuri folclorice să fi fost integrate ulterior. Meritul incontestabil al teatrologiei sanscrite constă în analiza subtilă a elementelor psihice, pe baza cărora au fost fixate codurile artistice şi estetice. Estetica indiană se întemeiază pe principii psihologice, conceptualizate ca rasa. Termenul rasa are o mare gamă de sensuri – de la apă şi suc până la savoare şi esenţă, sens în care se identifică cu Brahman sau Absolutul în Upanişade. În context literar-artistic el reprezintă îmbinarea conotaţiilor de artistic şi estetic; prima se referă la crearea operei de artă, a doua la aprecierea acesteia. Este o concepţie complexă, implicând deopotrivă concretizarea abstractului (din punctul de vedere al artistului sau al scriitorului) şi abstractizarea concretului (din punctul de vedere al spectatorului sau al cititorului). Este o mişcare ciclică asemenea ciclului sămânţă – copac – sămânţă, un drum de la abstract la concret şi iarăşi înapoi la abstract. Terminologia estetică europeană păstrează termenul rasa ca atare, precum în cazul numeroşilor termeni sanscriţi, ori îl traduce aproximativ ca „esenţa sentimentului” sau „experienţa estetică”. Se recunosc nouă componente – rasa – ale psihicului: Erosul, Umorul, Patosul, Furia, Eroismul, Spaima, Urâtul, Miraculosul şi Calmul. Factorul erotic este pe treapta cea mai înaltă, iar umorul inferior celorlalte. Din motive evidente, Calmul nu poate fi factor principal în contextul dramaturgiei, dar se precizează că el este obârşia tuturor celorlalte componente. Combinaţia celor nouă rasa în proporţii potrivite are capacitatea de a trezi optima experienţă estetică. În acest sens se foloseşte exemplul unui sos pregătit din mai multe ingrediente de către o bucătăreasă pricepută. Rudimentele concepţiei sunt depistabile în afirmaţia zeului creaţiei din legenda pomenită data trecută.

vr201256x.indd 215

6/15/2012 11:38:44 aM


216

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Teatrul, cel mai eficace mijloc al comunicării mesajului artistic, explorează principiile estetice pe deplin. Indicaţiile formulate în Nāṭyaśāstra au îndrumat generaţii de actori, regizori şi actori în conceperea piesei şi prezentarea spectacolului: totodată le-au oferit spectatorilor de-a lungul secolelor pregătirea necesară pentru aprecierea unei opere de artă. Receptarea artei are aceeaşi importanţă în estetica indiană ca şi crearea ei, fiindcă toate artele indiene se adresează cititorilor sau spectatorilor sensibili şi instruiţi; cele două calităţi se completează reciproc. Creatorul se străduieşte să transforme sentimentele sale în rasa corespunzător, astfel încât aprecierea lor să stârnească aceeaşi experienţă estetică, să trezească în mintea cititorilor sau a spectatorilor aceleaşi sentimente pe care le-a simţit el. De aceea, sensibilitatea artistică este un factor indispensabil în aprecierea artei şi a literaturii indiene. Sensibilitatea fiind o calitate înnăscută, care nu poate fi dobândită prin studii, criticul erudit dar opac nu poate pătrunde în universul estetic indian. De aceea există atâta neînţelegere şi interpretare greşită a spiritualităţii indiene în anumite cercuri occidentale. Tratatul estetic – Nāṭyaśāstra – se ocupă de toate amănuntele posibile ale aspectelor literare, artistice şi tehnice. În cele 37 de capitole ale lui, textul descrie mitologia originii teatrului, stabileşte şi nuanţează conceptele de rasa şi bhāva (sentiment), precum şi canoanele esteticii literare. Tratează clasificarea pieselor de teatru, tipologia personajelor, structura piesei, prozodia şi dialectologia în contextul dramaturgic, stilurile regizorale, distribuirea rolurilor, interpretarea prin rostire şi gestică, expresiile faciale şi mişcarea diferitelor mădulare, tehnica dansului, principiile muzicii şi folosirea instrumentelor muzicale. Nu neglijează nici discuţiile asupra costumaţiei, machiajului şi a bijuteriilor sau instrucţiunile amănunţite despre arhitectura scenei şi a sălii. Piesele de teatru sunt clasificate în zece grupuri, între care două sunt mai importante: nāṭaka, piesa istorică şi prakaraṇa, piesa socială. Ele pot să aibă de la cinci până la zece acte. Piesele scurte pot avea chiar şi un singur act. În ceea ce priveşte alegerea temei, autorul poate să se inspire dintr-o temă legendară sau istorică pentru o piesă de gen nāṭaka sau poate să trateze o temă originală inspirată din viaţa socială contemporană pentru o piesă de gen prakaraṇa. E necesar să precizăm că, în perioada literaturii sanscrite clasice, eposurile au fost identificate cu istoria; deci piesele inspirate din teme epopeice treceau în categoria celor istorice. În cazul unei piese istorice, autorul este obligat să respecte trăsăturile importante ale personajelor descrise în epos; de exemplu să nu-i transforme pe eroi ca Rāma sau Kṛṣṇa în personaje negative. Totodată autorului i se dă libertatea de a înălţa caracterul eroului şi de a inventa incidente pentru a-i acoperi defectele. Astfel, în legenda Śakuntalei din Mahābhārata, regele Duṣyanta se preface că a uitat-o pe Śakuntalā. Dar, în piesa inspirată din această legendă, Kālidāsa motivează uitarea regelui printrun gol de memorie. Data viitoare vă voi vorbi despre tipologia personajelor.

vr201256x.indd 216

6/15/2012 11:38:44 aM


meridian

217

3. Codurile dramaturgiei sanscrite fixează, pe baza experienţei sociale, atributele tuturor personajelor. Eroul unei piese istorice nu poate fi decât un rege, un ascet de neam regesc sau un zeu într-o încarnare umană. Regele ţinutului respectiv nu poate să apară pe scenă în postură de personaj secundar. Eroul unei piese sociale poate fi o persoană din casta brahmană, un ministru sau un comerciant. În acest context ne amintim că dramaturgia sanscrită a ajuns la apogeu în perioada cea mai prosperă din istoria Indiei sub conducere autohtonă, când comerţul a fost bine dezvoltat. Eroul – nāyaka sau conducătorul acţiuni – trebuie să fie frumos, tânăr, inteligent, energic, manierat, erudit, practicând artele, iubit de popor şi esenţialmente blând şi echilibrat, într-un cuvânt, un om de caracter. Se specifică patru tipuri de erou: mândru, vesel, exaltat şi calm. Eroina – nāyikā – poate fi o femeie dintr-un neam nobil sau o artistă. Artistele apar ca eroine în piesele sociale şi uneori îşi împart soarta cu o femeie de neam bun. Se specifică multiplele atribute morale şi trăsături fizice ale eroinei. Ea trebuie să fie frumoasă, tânără, fermecătoare, curajoasă, plină de demnitate şi echilibrată. Condiţia esenţială este ca ea să se caracterizeze prin înalte calităţi sufleteşti, indiferent de statutul social. Eroinele sunt clasificate în patru categorii după starea civilă: soţia eroului, femeia iubită de erou, dar căsătorită cu altcineva, fata necăsătorită şi artista. Se indică trei tipuri de eroine, după vârstă: adolescentă, tânără şi matură. Eroina adolescentă este caracterizată prin pudoarea şi inocenţa unei fete care abia a început să simtă sentimentul dragostei. Cea tânără a cunoscut bucuria iubirii, iar cea matură este femeia pătimaşă. Se atestă toate amănuntele posibile ale interpretării reacţiilor fiecărui tip de erou şi de eroină, după vârstă, stare psihică şi statut social. Piesele istorice legate de tema războiului prevăd un adversar al eroului, cu care trebuie să fie egal în calitate şi demnitate; dar, spre deosebire de protagonist care este blând, rivalul este vehement. Eroul poate fi însoţit de un prieten fidel, înzestrat cu toate calităţile eroului, dar într-o măsură mai mică. În aproape toate piesele de dragoste, măscăriciul – vidūṣaka – joacă un rol important. El este confidentul personajului principal masculin. Este un brahman urât, pântecos, cu ochii roşii, bulbucaţi, gurmand, leneş, cam prostuţ, dar are un pronunţat spirit practic, datorită căruia îl scoate pe prietenul său din încurcăturile de dragoste, unele provocate chiar de sfaturile sale. Deşi e prieten cu eroul, care poate fi şi un rege, celelalte personaje se distrează bătându-şi joc de el. Spre deosebire de alţi bărbaţi din casta brahmană, acesta vorbeşte într-un dialect şi nu în sanscrită. Întrucât majoritatea pieselor sanscrite sunt construite pe teme serioase, lipsite de elementul comic, acest personaj oferă publicului momente de respiro. Eroina are şi ea o confidentă, dar aceasta nu este un personaj comic. Ea poate fi o rudă, vecină, prietenă sau chiar o sclavă a eroinei. Aceasta îi serveşte pe cei doi îndrăgostiţi în calitate de mesageră. Se discută toate personajele care trebuie sau pot să existe într-o piesă. Se specifică trăsăturile fizice şi morale ale lor în raport cu tipologia piesei.

vr201256x.indd 217

6/15/2012 11:38:44 aM


218

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Piesele sanscrite încep cu invocarea unei zeităţi. Apoi urmează preludiul, în care regizorul face prezentarea autorului şi a piesei. El poate juca fie singur, fie împreună cu actriţa principală, care este de obicei soţia sa, fie cu măscăriciul, fie cu amândoi. Adeseori unul dintre personaje continuă replica la adresa spectatorilor, introducându-i în temă, iar apoi acţiunea curge spontan spre începerea piesei. Procedeul aduce un efect dramatic comparabil cu cele folosite de dramaturgii din zilele noastre, precum Brecht. Conform convenţiei, piesele sanscrite se termină printr-un distih de binecuvântare. Cităm drept mostră unul a cărui formulare nu se deosebeşte prea mult de saluturile obişnuite româneşti: sarvastaratu durgāṇi, sarvo bhadrāṇi paśyatu sarvaḥ kāmānavāpnotu, sarvaḥ sarvatra nandatu „Toţi să treacă peste obstacole, toţi să vadă numai binele. Tuturor să li se împlinească dorinţele, toţi oamenii de pretutindeni să fie fericiţi.” 4 februarie 1991 Sărbătoarea primăverii Suntem în luna mai. În India soarele varsă foc fără milă. E vară. Dar în România primăvara ezită încă să vină. Dacă face doi paşi înainte, face şi trei înapoi. În aşteptarea primăverii în casele noastre, mi-am propus să vă însoţesc astăzi la sărbătoarea primăverii în India. Aşa cum v-am povestit şi altădată, în India serbările religioase sau folclorice se desfăşoară în funcţie de fazele lunii. Primăvara este celebrată aşadar în ziua de lună plină din cea de-a unsprezecea lună din an, luna phālguna. Anul acesta, ziua respectivă a căzut pe data de 15 phālguna, adică 28 februarie, când noi, cei de aici, ne aflam încă sub stăpânirea iernii. Serbarea primăverii îşi are originea în cultul soarelui. În imnuri din vechea carte sanscrită Ṛg Veda întâlnim un personaj solar, Viṣṇu, care face trei paşi pe cer. Mitul este legat de mersul soarelui – aşa cum se credea atunci – de la nord la sud şi iarăşi de la sud la nord. Primăvara astronomică este situată în mijlocul traseului. De aceea serbării respective i se spune dola yātrā, mersul legănat, sau simplu dola, legănare. În seara cu lună plină din phAlguna, o piatră sacră numită śālagrāma, simbolul lui Viṣṇu, este pusă pe un leagăn sub formă de tron, care este legănat de trei ori în sensul nord-sud-nord. Trebuie să subliniez că, de la Ṛg Veda până în zilele noastre, mitul lui Viṣṇu a avut o evoluţie remarcabilă. Într-o perioadă tardivă, Viṣṇu apare ca zeul care susţine creaţia, şi ca atare face parte din trinitatea religiei şi mitologiei hinduse. Ceilalţi zei sunt Brahmā, care creează, şi Śiva, care desfiinţează creaţia spre regenerare. În perioada eposurilor, Viṣṇu asimilează atributele şi imaginea lui Kṛṣṇa, personaj din Mahābhārata. Mai trec secole, trece un mileniu. Asupra imaginii filosofului Kṛṣṇa, care a rostit Bhagavad Gītā, se suprapune imaginea păstorului Kṛṣṇa din folclor. Cu alte ocazii v-am relatat legenda dragostei lui Kṛṣṇa şi Rādhā.

vr201256x.indd 218

6/15/2012 11:38:44 aM


meridian

219

Sărbătoarea primăverii din zilele noastre se desfăşoară pe baza mitului jocului vesel al acestui cuplu veşnic tânăr. În templele lui Kṛṣṇa, piatra sacră, simbolul lui Viṣṇu-Kṛṣṇa, este adorată prin legănare. După aceea i se aduce o ofrandă de praf roşu, numit phag; apoi credincioşilor li se împarte praful sfinţit, simbolul luminii solare din zori de zi. Ca o reactualizare a jocului lui Kṛṣṇa, toţi oamenii de credinţă hindusă – copii, tineri şi bătrâni – se ung unii pe alţii cu acel praf roşu, sfinţit la templu sau nu. În acea zi toţi oamenii sunt prieteni. După jocul culorilor, se servesc dulciuri de sezon. Este o sărbătoare a trupului şi a sufletului. Pe de o parte, încântaţi de venirea primăverii, toţi vor să fie împreună cu semenii lor. Pe de altă parte, praful phag, un produs mineral cu calităţi terapeutice, curăţă pielea de microbii care provoacă boli dermatologice specifice anotimpului. Cu toate că sună prozaic, ne gândim că la toate popoarele obiceiurile populare sunt strâns legate de raţiuni de sănătate. Dincolo de aceste motive, serbarea primăverii, dola, a căpătat o semnificaţie profundă în arta şi literatura indiană. O mare parte a literaturii vaiṣṇava, poezii dedicate lui Kṛṣṇa, este consacrată acestei sărbători. În pictura miniaturală, dola sau legănarea este prezentată ca simbol al polarităţii vieţii umane şi cosmice. Este oscilarea între iarnă şi vară, pustietate şi vegetaţie, viaţă şi moarte. „Antitezele sunt viaţă” – spunea Eminescu. În muzica indiană există melodii specifice acestui anotimp şi acestei serbări. Tot aşa şi în coreografie. Pe lângă o largă gamă de melodii clasice, repertoriul de dola include şi cântecele lui Tagore şi ale altor poeţi contemporani. Întâmplările din mai multe piese de teatru ale lui Tagore se petrec în seara respectivă. Acele piese simbolice descriu regăsirea sufletului uman, ātman, în izvorul vieţii cosmice, brahman. Printr-o tradiţie de aproape un secol, celebrarea primăverii la Śāntiniketan, oraşul ce găzduieşte Universitatea Viśva-Bharati înfiinţată de Rabindranath Tagore, a devenit legendară. Iubitorii de cultură din toate colţurile ţării vin acolo să asiste şi să participe la ea. Dimineaţa, coruri de copii şi tineri, îmbrăcaţi în veşminte galbene, culoarea anotimpului, colindă orăşelul cu cântece şi dansuri. Şi oaspeţii care ştiu să cânte şi să danseze se alătură lor. Apoi se prezintă un spectacol artistic în aer liber, condus de Facultatea de muzică şi dans a Universităţii. Anul acesta, aproape 25000 de spectatori indieni şi străini au asistat la serbarea bucuriei primăverii la Śāntiniketan. După aceea a avut loc jocul culorilor, la care au participat elevii, studenţii, profesorii şi oaspeţii. Serbarea se încheie în fiecare an cu un spectacol de teatru în aer liber, noaptea sub clar de lună. În concepţia indiană, viaţa omului, precum şi a tuturor fiinţelor, se armonizează cu marele cosmos. De aceea, la începutul primăverii oamenii îşi acordă sufletul cu natura ca să cânte muzica fericirii universului. 19 mai 1991

vr201256x.indd 219

6/15/2012 11:38:44 aM


220

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Recviem pentru Rajiv Asasinarea lui Rajiv Gandhi, preşedintele partidului Congresul Naţional Indian şi fostul premier al Indiei, pe data de 21 mai a.c., în ultima fază a campaniei electorale, a şocat lumea întreagă şi a lăsat India într-un val de durere şi nedumerire. Uciderea inumană a lui Rajiv mi-a provocat o întrebare. Mă întreb: încotro ne îndreptăm? Spre o societate paşnică, întemeiată pe buna înţelegere între toate comunităţile etnice, lingvistice şi religioase sau spre o lume barbară, primitivă, o lume a canibalilor? Acest sfârşit tragic al vieţii unui mare om politic nu înseamnă doar moartea unui om sau a unui lider. Ea prevesteşte însăşi moartea democraţiei indiene, a celei mai numeroase democraţii din lume. Deoarece unele ziare româneşti au prezentat date biografice greşite despre răposat, aş începe cu o cuvenită precizare. Rajiv Gandhi n-a fost fiul lui Jawaharlal Nehru. A fost nepotul lui Nehru, premierul Indiei din 1947, an în care ţara noastră a dobândit independenţa, până în 1965. Indira Gandhi, fiica lui Nehru şi mama lui Rajiv, s-a căsătorit cu dl. Firoz Gandhi, care nu a fost o rudă a marelui înţelept şi om politic Mohandas Karamchand Gandhi, supranumit Mahatma, adică „marele suflet”. De la o vârstă fragedă Indira Gandhi se dedicase politicii; pentru o vreme a fost preşedintele partidului unit al Congresului, iar ulterior a condus aripa tânără a acestuia, numită partidul Congresului (Indira). Ea n-a făcut parte din guvernul condus de tatăl său. Premierul Lal Bahadur Shastri, care i-a succedat lui Nehru, a numit-o ministru al energiei nucleare. După moartea subită a lui Shastri, la Taşkent, Indira Gandhi a fost prim ministru al Indiei pentru câţiva ani buni, cu o scurtă întrerupere. Sanjay, fiul ei mai mic, a participat activ în viaţa politică a ţării. Acţiunile lui nesăbuite au pus guvernul şi partidul Congresului într-o lumină nefavorabilă, determinând parţial căderea mamei sale de la putere, în 1977. După moartea lui Sanjay într-un accident de avion, în 1980, Indira Gandhi l-a introdus pe fiul cel mare, Rajiv, în politica naţională. După ce şi-a făcut studiile universitare în Anglia, Rajiv s-a angajat ca pilot la compania aeriană „Indian Airlines”. Tânărul frumos, cult şi rafinat s-a remarcat printr-o deosebită modestie. Când era întrebat de colegii săi de la universitate dacă era rudă cu Mahatma Gandhi, răspundea cu un simplu „nu” şi un zâmbet. Surâsul ascundea faptul că era nepotul lui Nehru, premierul Indiei şi o personalitate politică în lume. Când era pilot, se adresa pasagerilor: „Vă vorbeşte căpitanul dvs. Rajiv”, fără să-şi spună numele de familie. Prefera viaţa retrasă, cu soţia Sonia, de origine italiană, şi cei doi copii – Rahul şi Priyanka. Abia în 1980 a intrat în politică. Presa indiană a comentat că, după moartea lui Sanjay, mama lor nu mai putea îndura ca singurul copil în viaţă să practice periculoasa profesie de aviator. N-avea de unde să ştie ce destin îi aştepta pe ea şi pe fiul ei. În octombrie 1984, premierul Indira Gandhi a fost asasinată în propria-i casă, de către doi membri ai gărzii sale personale. Atunci partidul Congresului l-a investit pe

vr201256x.indd 220

6/15/2012 11:38:44 aM


meridian

221

Rajiv cu răspunderea de a conduce guvernul. A continuat să deţină funcţia şi după alegeri, câştigate de partidul său cu o covârşitoare majoritate. În urma unei acuzaţii de corupţie, alegerile din 1989 nu i-au adus un succes deosebit. Candidase din nou la alegerile interimare care începuseră să se desfăşoare, în trei faze, în mai 1991. A fost asasinat în timpul unui miting electoral în statul Tamil Nadu, unde alegerile urmau să aibă loc pe data de 24 mai. În scurta sa carieră politică, Rajiv s-a impus în India şi în lume prin curaj, diplomaţie, rafinament şi printr-o vedere largă, umanitară, progresistă. Visa o Indie modernă, tehnologizată, chiar computerizată. Susţinea că, în anul 2000, India va intra în epoca computerului. Totodată a fost atent la îmbunătăţirea agriculturii, a vieţii satelor, creând astfel o serie de probleme pentru maşinăria învechită a birocraţiei care nu putea să ţină pasul cu gândirea avansată a liderului. A iniţiat un proiect pentru stârpirea analfabetismului. În acest sens a decretat învăţământul primar gratuit pentru fete în zonele rurale. Era iubitor de artă. Cea mai mare vedetă a ecranului indian de astăzi, Amitab Bacchan, şi soţia sa, Jaya Bhaduri din Calcutta, au fost cei mai apropiaţi prieteni ai lui Rajiv şi Sonia. Rajiv Gandhi dorea să transforme India într-o ţară modernă, prosperă şi democrată – nu numai pe hârtie, prin constituţie, dar şi în realitate –, în care toţi oamenii vor avea drepturi egale. Tocmai din acest motiv, politica sa a fost dezaprobată de către unele forţe oculte şi obscurantiste care caută să întoarcă ţara într-o epocă primitivă, să proiecteze o imagine falsă a Indiei în lume, şi care seamănă ură şi violenţă în numele religiei. Rajiv a fost prea îngăduitor faţă de mişcările fundamentaliste. A fost bine intenţionat, dar a fost prost sfătuit. Guvernul său, ca şi cele care l-au succedat, a trecut cu vederea numeroase crime pe care politica de fanatism le săvârşea în numele religiei. Nimeni n-a luat măsuri împotriva acestui fenomen, pe care îl putem numi „terorism religios”. Din acest motiv, precum şi din motive economice, o mare parte a populaţiei indiene şi-a pierdut încrederea în orice partid. Din cauza vârstei sale tinere, a lipsei de maturitate şi de experienţă politică, Rajiv Gandhi nu şi-a dat seama că tăcerea guvernului, a premierului, asupra acţiunilor reprobabile compromite naţiunea şi duce ţara de râpă. Meseria sa de pilot l-a învăţat să aibă curajul de a-şi risca propria viaţă. Era conştient că moartea îl pândea din toate colţurile întunecate, dar nu s-a dat înapoi. Fie ca sfârşitul vieţii sale să lumineze minţile altora din India. Dumnezeu să-l odihnească pe acest tânăr frumos, care purta numele Rajiv, adică „lotus”. 26 mai 1991 Mahābhārata Eposul indian Mahābhārata, compus din aproximativ un milion de versuri sanscrite, împărţite în 18 cărţi, reprezintă drama vieţii umane din toate timpurile, dar şi esenţa spiritualităţii indiene. Opera a fost definitivată în intervalul dintre secolele V

vr201256x.indd 221

6/15/2012 11:38:44 aM


222

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

şi VII ale erei noastre, dar nucleul ei are o vechime mult mai mare. Firul principal al povestirii se bazează pe adevăruri istorice pentru care există dovezi arheologice. Naraţiunea centrală tratează istoria unei dinastii din nordul Indiei, care şi-a avut capitala în vecinătatea actualului oraş Delhi. Unii cred că eposul cuprinde doar o relatare a multiplelor ciocniri de interese între cei cinci fii ai lui Paṇḍu, pe de o parte, şi cei o sută de fii ai fratelui său Dhṛtarāṣṭra, pe de alta. Dar, în realitate, mesajul operei este mult mai profund. După moartea tânărului rege Paṇḍu, fratele său orb, Dhṛtarāṣṭra, care din cauza defectului fizic nu avea dreptul la tron, conducea ţara ca un regent al prinţului moştenitor Yudhiṣṭira, fiul cel mai mare al decedatului. Datorită calităţilor morale, fiii lui Paṇḍu au fost preaslăviţi de toţi, fapt care a provocat invidia verilor lor. Nereuşind să-i extermine prin intrigi şi atentate, Duryuodhana, fiul cel mare al unchiului orb, a câştigat avuţia verilor printr-un joc măsluit de zaruri. Pentru a-şi respecta pariul, cei cinci fraţi au fost obligaţi să plece în pădure pentru doisprezece ani. Dar nici după ce a trecut perioada stabilită, Duryuodhana, care uzurpase tronul, n-a fost dispus să-i primească în ţară, nici să dea nimic fără luptă. A început aşadar războiul istoric din Kurukṣetra, locul care poartă acelaşi nume şi azi. A fost o luptă nedreaptă şi inegală, unde cinci persoane lipsite de orice posesie au fost nevoite să înfrunte o armată regală. Dar lupta a fost inegală şi dintr-un alt punct de vedere. Deşi cei dezmoşteniţi au fost sprijiniţi de regii aliaţi, nu aceştia au constituit forţa lor reală. Adevărata lor tărie a fost dreptatea, în al cărei nume s-au angajat în luptă, pe când puterea lui Duryuodhana a avut ca suport nisipurile mişcătoare ale falsităţii şi aroganţei. Eroul războiului a fost Arjuna, cel de-al treilea frate al lui Yudhiṣṭira şi cel mai mare luptător al neamului. Dar persoana care a determinat mersul întâmplărilor din epos a fost Kṛṣṇa, un rege înţelept pe plan istoric, forma pământeană a zeului Viṣṇu, pe plan mitic, şi susţinătorul destinului lumii, conform conştiinţei indiene. Prezenţa acestuia de partea celor nedreptăţiţi a fost factorul decisiv. După o luptă crâncenă de 18 zile, cei cinci fraţi au dobândit victoria şi au reintrat în capitală, care era acum pustie. Deoarece bătălia a avut loc în sânul unuia şi aceluiaşi neam, pagubele învinsului au fost şi ale învingătorului. Războiul s-a terminat, dar nu şi epopeea. După ce au stabilit rânduiala în ţară, cei cinci fraţi au lăsat-o în mâinile singurului moştenitor în viaţă, nepotul lui Arjuna, şi au plecat într-un nou surghiun, de data aceasta de bună voie. În căutarea liniştii, au pornit spre lumea cealaltă, dincolo de munţii Himalaya. Numai Yudhiṣṭira, fratele cel mare, care a fost întrutotul pur şi drept în vorbe, fapte şi gânduri, a reuşit să ajungă la poarta raiului cu trupul pământesc. Zeii au fost bucuroşi să-l primească în mijlocul lor, dar l-au rugat să se despartă de câinele care îl însoţea. Yudhiṣṭira n-a fost de acord; nu putea să fie atât de egoist să lase animalul fidel şi neajutorat care nu l-a lăsat pe el în ciuda greutăţii drumului. A refuzat să intre în rai fără tovarăşul său de drum. A trecut astfel ultima încercare. Dharma, zeul virtuţii, care apăruse ca acel câine, şi-a manifestat forma divină şi l-a binecuvântat pe cel care a preţuit sentimentul datoriei mai presus decât cerul. Cartea numită Mahāprasthāna (Marea ieşire) reprezintă partea cea mai impor-

vr201256x.indd 222

6/15/2012 11:38:44 aM


meridian

223

tantă a eposului. Pentru cei virtuoşi, victoria în luptă n-a fost scopul ci mijlocul de a pune capăt nedreptăţii. Ei n-au râvnit la regat, l-au cucerit doar ca să renunţe la el. Tocmai această filosofie a determinat importanţa Mahābhāratei în viaţa spirituală a Indiei, precum şi în literatura universală. Din antichitate, acest epos – ca şi celălalt, Rāmāyaṇa – au fost izvoare nesecătuite de inspiraţie în toate domeniile artei şi literaturii indiene. Ele au fost traduse, integral sau parţial, în multe limbi asiatice şi europene, dar până de curând n-au angajat atenţia artiştilor din spaţiul european. Cunoscutul regizor Peter Brook a fost poate primul european care a prezentat Mahābhārata prin mijloace artistice. În 1986, o versiune dramatizată a acesteia a fost interpretată în aer liber printre stâncile din Avignon, în Franţa. Ulterior a fost realizată o versiune cinematografică. Teatrul se juca aproximativ nouă ore în cursul nopţii, şi filmul are durata de şase ore. Nu este de competenţa mea să comentez asupra regiei sau a realizării tehnice a filmului, care reprezintă fără îndoială o performanţă unică în istoria cinematografului. Ca un spectator indian, care am avut ocazia doar să văd câteva fragmente înregistrate pe video-casete, am rămas uimită de profunzimea lui. Înţelegerea şi subtilitatea cu care regizorul a universalizat marea saga a Indiei, păstrându-i totodată specificul indian, sunt salutare. În acest sens, s-a folosit o distribuţie formată din artişti de pe toate meridianele lumii. Conştient ori nu, Peter Brook a realizat astfel, în mod simbolic, visul lui Rabindranath Tagore, care îşi închipuia că întreaga omenire se va întâlni pe pământul spiritual al Indiei, Bharata tīrtha – Pelerinaj indian. De altminteri, filmul cuprinde, pe lângă un imn sanscrit din Upanişade, două cântece ale lui Tagore în bengali, cele trei numere fiind interpretate de o artistă din Calcutta. Recent, publicul bucureştean a avut prilejul să vizioneze acest film. Prezentat în mai puţin de trei ore, adică tăiat pe jumătate, el n-a dat posibilitatea spectatorilor neavizaţi să urmărească şirul întâmplărilor. Deoarece vizionarea s-a terminat o dată cu încetarea războiului, ei au avut impresia că au asistat la un film excelent de profil istoric. Iar cunoscătorii eposului au fost îndreptăţiţi să creadă că regizorul a demonetizat aspectul spiritual al operei. Dar, în realitate, regizorul a respectat mesajul ei, prezentând partea finală cu o deosebită subtilitate. Spectacolul de la Sala Palatului a dăunat, fără să vrea, esenţei operei şi frumuseţii filmului. Varianta românească a păstrat, totuşi, episodul recitării poemului filosofic Bhagavad Gītā, care face parte din epos. Vreau să vă vorbesc despre el cu o altă ocazie. 25 iunie 1991 Bhagavad Gītā Cunoscutul poem filosofic Bhagavad Gītā, pe scurt Gītā, face parte din eposul Mahābhārata; cele 18 cânturi ale sale constituie un dialog între Kṛṣṇa şi Arjuna. În războiul istoric din Kurukṣetra, Arjuna, cel mai viteaz dintre toţi, a condus armata

vr201256x.indd 223

6/15/2012 11:38:44 aM


224

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

fraţilor dezmoşteniţi. Kṛṣṇa, Dumnezeu coborât pe pământ, i-a condus carul, fără să ia parte la luptă. După ce s-a dat semnalul din ambele părţi, Arjuna, uitându-se la armata verilor săi, acum duşmani, a fost doborât de o adâncă mâhnire. Cum putea să lovească în rude şi prieteni? Ar fi preferat să fie ucis de ei decât să-i ucidă. Perplexitatea eroului este descrisă în primul cânt numit „Descumpănirea lui Arjuna”. Kṛṣṇa îl îmbărbătează, explicându-i legea cosmică ce determină mersul universului. Esenţa filosofiei expuse în Gītā poate fi rezumată printr-o singură afirmaţie: na hanyate hanyamāne śarīre, „sufletul nu este ucis când trupul este ucis”. El este nemuritor, neschimbător şi neafectat de nici o lovitură. Fapta determină destinul uman. Cei care au încălcat legea morală sunt deja sortiţi morţii; omorându-i, Arjuna va efectua pe pământ doar un fapt împlinit pe plan cosmic. Kṛṣṇa îl convinge că nu-l va atinge nici un păcat, dacă luptă pentru nimicirea răului fără a râvni vreun câştig personal. „Făcând egale fericirea cu suferinţa, câştigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea – spune zeul –, fii gata de luptă; aşa nu-ţi vei atrage păcatul.” Arjuna ajunge să ştie că tocmai El, Kṛṣṇa, este Supremul Stăpân Divin, Parameśvara. I se trezeşte dorinţa de a-i vedea înfăţişarea divină. Graţie privirii transcendentale, cu care e înzestrat, Arjuna asistă la magnificul fenomen cosmic, sublim şi îngrozitor în acelaşi timp. Creaţia este pătrunsă de un dinamism perpetuu, unde naşterea şi moartea, crearea şi distrugerea se completează reciproc. Nemaiputând să reziste, eroul-muritor strigă: „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma Ta, o, zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar aşa vreau să Te văd”. După ce Kṛṣṇa ia înapoi privirea suprasenzorială pe care i-o dăruise lui Arjuna, dialogul continuă. Poemul se încheie cu replica lui Arjuna, „Oriunde se află Kṛṣṇa, Stăpânul Divin peste yoga, oriunde se află Arjuna, purtând arcul, acolo se află şi măreţia şi biruinţa şi viaţa plină şi cârmuirea bine statornicită. Aceasta e credinţa mea” (distihul 78, cântul 18). Nu putem vorbi despre Bhagavad Gītā în România, fără să aducem omagiul nostru răposatului indianist Sergiu Al-George care a tradus-o în româneşte. Traducerea citatelor din această emisiune le-am preluat din versiunea românească realizată de marele sanscritist, lucrare ce poate fi considerată un model de traducere filosofică şi artistică. Doctorul Al-George mi-a spus odată că începuse să traducă Upanişadele, dar că apoi le-a lăsat neterminate, optând pentru Bhagavad Gītā. Opţiunea a fost justă, pentru că poemul din epos cuprinde esenţa filosofiei Upanişadelor. Opera a mai fost tradusă în româneşte de către Dimitrie Nanu şi, respectiv, Theofil Simenschy. Un mare erudit şi yoghin indian, Swami Chidbhavanananda, susţine că Mahābhārata concentrată ar reprezenta Bhagavad Gītā şi că Gītā amănunţită ar fi Mahābhārata. Bhagavad Gītā s-a bucurat de comentariile multor specialişti indieni şi străini, multiplele-i interpretări dovedind universalitatea ei. În epos, Gītā are o semnificaţie alegorică. Kurukṣetra, câmpia bătăliei, este simbolul fiinţei umane, unde se petrece o luptă necontenită între bine şi rău. Binele este reprezentat prin cei cinci fraţi virtuoşi, iar răul, de către cei o sută de fraţi nelegiuiţi.

vr201256x.indd 224

6/15/2012 11:38:44 aM


meridian

225

Răul se naşte din ignoranţă, iar binele îşi are originea în puritate. Şi unele şi altele au o sorginte comună, mintea umană, fapt sugerat prin lupta între două ramuri ale aceluiaşi neam. Relaţiile prieteneşti dintre Kṛṣṇa şi Arjuna oglindesc legăturile afectuoase între macrocosm şi microcosm, paramātman şi jīvātman. În primul cânt, asistăm la deprimarea lui Arjuna, care se simte vinovat pe plan moral. Ajuns la apogeul perfecţionării lumeşti, el se află în pragul trecerii la realizări spirituale. Tocmai în acel moment vine sprijinul Cerului; însuşi Dumnezeu îl îndrumă pe calea desăvârşirii prin yoga. Poemul împleteşte cele patru forme de yoga: karma-yoga, rāja-yoga, bhakti-yoga şi jñāna-yoga; ele sunt prefigurate ca cei patru cai albi înhămaţi la carul lui Arjuna. Cu toate că defectele omeneşti sunt mai numeroase şi mai puternice decât calităţile, omul poate să învingă sentimentele negative, pentru că atunci este ajutat de Cel-de-sus. Structuralmente, cele 18 cânturi sunt împărţite în trei grupuri. Primele şase explică macrocosmul, cele din mijloc descriu microcosmul şi ultimele şase cânturi stabilesc echivalenţa lor. Altfel spus, primele îl descriu pe tat – „Acela”, în sanscrită –, cele din mijloc pe tvam – „tu” – şi ultimele reprezintă asi – „eşti”. Gītā devine astfel o expunere amănunţită a formulei din Chāndogya Upaniṣad, tat tvam asi, „Acela eşti tu”. Spre deosebire de celelalte texte filosofice indiene, rostite în tihna pădurii, învăţăturile din Gītā se desfăşoară pe câmpul de luptă. Oare viaţa însăşi nu este o strădanie neîntreruptă pentru auto-depăşire? Acea luptă trebuie cucerită cu calm. De aceea, Gītā evocă acelaşi sentiment de linişte ca şi Upanişadele. Glasul păcii amuţeşte la zbârnâitul arcurilor şi clănţănitul săbiilor. Echilibrul sufletesc trebuie dobândit în toate împrejurările vieţii, nu numai în izolarea pădurii sau a peşterii, ci şi în mijlocul conflictelor. Aşa cum am spus şi altă dată, războiul epic nu a avut drept scop cucerirea regatului, ci restabilirea legiuirii în lume. De aceea, frontul de luptă, Kurukṣetra, este supranumit dharmakṣetra, câmpia legii, cuvântul sanscrit kṣetra însemnând în acelaşi timp „teren” şi „corp uman”. Vişnu, susţinătorul creaţiei, are datoria de a-i pedepsi pe cei răi, fără de care nu poate să-i salveze pe cei buni, nici să statornicească legea. Această îndatorire îl îndeamnă să coboare pe pământ sub chipul fiinţelor muritoare. Pasajul respectiv din Gītā poartă sâmburele conceptului de avatāra, despre care voi vorbi în emisiunea viitoare. 3 iulie 1991 Avatāra 1. În cântul IV din Bhagavad Gītā, Kṛṣṇa a grăit: yadā yadā hi dharmasya glānirbhavati bhārata / abhyutthānam adharmasya tadātmānaṃ sṛjāmyaham // paritrāṇāya sādhūnāṃ vināśāya ca duṣkṛitām / dharmasaṃsthāpanārthāya saṃbhavāmi yuge yuge // „Ori de câte ori Legea slăbeşte, o Bhārata, şi se întăreşte nelegiuirea, atunci eu

vr201256x.indd 225

6/15/2012 11:38:45 aM


226

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

mă creez [cu trup]. Pentru salvarea celor buni şi distrugerea celor răi, pentru statornicirea Legii, mă nasc din yuga în yuga”, adică din epocă în epocă. Aşa cum v-am spus data trecută, aceste versuri din Gītā – pe care vi le-am citit în traducerea românească a lui Sergiu Al-George – poartă sâmburele conceptului de avatāra. Cuvântul sanscrit, derivat din verbul tṝ, „a traversa” şi prefixul ava, „jos”, înseamnă cel care coboară în planul terestru, traversându-l pe cel cosmic. Mitologia indiană susţine că, în fiecare ipostază, un avatāra îşi păstrează puterea divină, precum şi amintirile din celelalte vieţi petrecute ca muritor. Dintre toţi zeii din panteonul hindus, numai Viṣṇu, însărcinat cu întreţinerea creaţiei, a coborât pe pământ pentru a restabili legiuirea. Literatura vaiṣṇava susţine că Rādhā, iubita lui Kṛṣṇa, a fost întruparea pământească a zeiţei Lakṣmī, soţia lui Viṣṇu. Legendele sunt multe şi au fost elaborate de-a lungul secolelor. Ele concep de la 10 până la 24 de avatari ai lui Viṣṇu; minunile săvârşite de fiecare din ei variază de la un text la altul. Cea mai răspândită variantă cuprinde mitul celor zece avatari, pe care îl descrie poetul bengalez Jayadeva (sec. XII e.n.) în poemul sanscrit Gīta Govinda. Primul avatar al lui Viṣṇu a fost un peşte, matsya. Ascetul Manu, strămoşul oamenilor, a fost rugat de un peştişor să-l salveze de un peşte mai mare. Manu l-a dus acasă şi l-a ţinut într-un vas. Dar el a crescut mult prea mare şi a trebuit să-i dea drumul într-un lac. Deoarece nu încăpea nici acolo, sihastrul l-a dus în Gange şi apoi în mare. Atunci peştele i-a destăinuit că era însuşi Viṣṇu, care a apărut pentru a salva pământul de potopul ce se apropia. După sfatul lui, Manu a pregătit o barcă în care s-au aşezat şapte înţelepţi. Când apele învolburate au inundat şesurile, barca a fost legată de cornul peştelui şi acesta a tras-o pe un vârf al Himalayei, salvând astfel înţelepciunea umană. În cea de-a doua întrupare, îl vedem pe Viṣṇu sub forma unei broaşte ţestoase, kūrma. Odată zeii, sura, şi ne-zeii, asura, au zguduit oceanul de lapte pentru a scoate din fundul lui nectarul nemuririi, amṛita. Au folosit muntele Mandāra ca meleşteu şi şarpele cosmic Śeṣa ca frânghie. Sub chipul unei uriaşe broaşte ţestoase, Viṣṇu a sprijinit muntele. Zguduirea oceanului a fost descrisă într-o legendă pitorească şi foarte importantă pentru studierea mitologiei indiene. Vă voi vorbi despre ea altă dată. A treia apariţie a fost mistreţul, varāha. După ce a furat Vedele de la Brahmā, monstrul Hiraṇyākṣa le-a ascuns în sălaşul său din fundul mării. Viṣṇu s-a manifestat ca un mistreţ cât un munte, cu colţi albi şi ascuţiţi. Negru ca bezna nopţii, uriaşul strălucea mai puternic decât soarele. Privirea sa vărsa foc. Scoţând răcnete ca bubuitul norilor, el l-a ucis pe monstru şi a redobândit Vedele. Ca al patrulea avatar, Viṣṇu apare în regiunea dominată de monstrul Hiraṇyakaśipu, fratele celui de care am vorbit mai sus. Datorită penitenţelor severe, acesta a avut norocul de a-l vedea pe zeul Brahmā, căruia i-a cerut harul de a nu putea fi omorât nici de oameni, nici de animale, nici ziua, nici noaptea şi nici în casă, nici în afara casei. Astfel, printr-o păcăleală, a dobândit darul nemuririi, graţie căruia ar fi putut deveni egalul zeilor.

vr201256x.indd 226

6/15/2012 11:38:45 aM


meridian

227

Fiul său Prahlāda era însă un mare adorator al lui Viṣṇu. Aflând asta, regele-monstru a încercat în toate felurile să-l omoare, dar de fiecare dată tânărul a fost salvat prin graţia cerului. Când a văzut că băiatul nu se lasă intimidat şi că, dimpotrivă, devine din ce în ce mai fidel zeului, regele l-a întrebat unde se află duşmanul său. „El se află pretutindeni”, i-a răspuns fiul. Cu mare dispreţ, tatăl său l-a întrebat din nou: „Chiar şi în stâlpul acesta?” „Da”, i-a răspuns Prahlāda. Monstrul a lovit stâlpul cu picioarele, făcându-l una cu pământul. Din dărâmături a ieşit o creatură miraculoasă – pe jumătate om şi pe jumătate leu, nṛsiṃha –, care l-a omorât pe Hiraṇyakaśipu pe loc. Pieirea acestuia s-a întâmplat în poartă (deci nici în casă, nici afară), în amurg (nici ziua, nici noaptea) şi printr-o fiinţă care nu era nici om, nici animal. A cincea coborâre a fost determinată, paradoxal, de faptele bune săvârşite de domnitorul legendar Mahābalī, Marele Puternic. Prin actele sale pioase, Mahābalī dobândise o putere spirituală atât de mare încât era capabil să-i concureze pe zei. Însuşirile acestuia au tulburat liniştea cerului; zeii au apelat la Viṣṇu ca să pună capăt puterilor regelui demon. Încarnat ca un pitic, vāmana, Viṣṇu a venit la Mahābalī, la sărbătoarea recoltei. Cu acea ocazie, darnicul rege obişnuia să satisfacă dorinţele tuturor oamenilor. Piticul i-a cerut doar atâta pământ cât ar acoperi trei paşi ai săi. După ce regele i-a făgăduit darul. El şi-a manifestat înfăţişarea cosmică. A acoperit pământul cu un pas şi cerul cu al doilea. Pentru a-şi împlini promisiunea, regele i-a oferit creştetul propriului său cap, astfel încât Viṣṇu să poată face şi al treilea pas. Zeul a pus un picior pe capul Marelui Puternic şi apăsându-l vârtos l-a trimis în adâncuri, unde i s-a poruncit să stea pe veci. Regele, care îşi iubea poporul, a cerut voie să se întoarcă pe pământ o dată pe an, la sărbătoarea recoltei. În acea zi, numită Onam, întreaga populaţie din actualul stat Kerala serbează întâlnirea simbolică cu regele nedreptăţit. Despre celelalte întrupări ale lui Viṣṇu voi discuta data viitoare. 2. Mitul celui de-al cincilea avatar, pe care vi l-am relatat data trecută, demonstrează că legendele târzii n-au respectat întocmai spiritul Gītei şi că şi-au permis să-l transforme pe susţinătorul legii într-un spirit malefic, răzbunător. Aşa a fost probabil optica vremii, a epocii declinului brahmanismului, când casta intelectualilor căuta să-şi păstreze monopolul spiritualităţii cu orice preţ. Tendinţa aceasta se vede şi mai clar în legenda celui de-al şaselea avatar Paraśurāma, adică Rāma cu securea. Povestea poartă reminiscenţele unei ciocniri istorice între două straturi sociale: brāhmaṇa, casta preoţilor, şi kṣatriya, casta regilor. Deci, lupta pentru putere între biserică şi coroană, aşa cum s-a întâmplat şi în Europa medievală. Eroul acestei legende îşi propusese să şteargă de pe faţa pământului şi ultimul suflet de kṣatriya. Şi aşa a şi făcut, ucigându-i pe toţi cei din casta războinicilor cu securea, paraśu, de unde şi-a dobândit porecla. Rāma, protagonistul eposului Rāmāyaṇa, este considerat drept cel de-al şaptelea avatar. Se cuvine să-i dedicăm o emisiune separată. Unele texte, precum Imnul celor zece avatari al lui Jayadeva, îl socotesc pe

vr201256x.indd 227

6/15/2012 11:38:45 aM


228

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Balarāma, fratele vitreg al lui Kṛṣṇa, drept cel de-al optulea avatar. Conform acestora, Kṛṣṇa a fost înzestrat cu splendoare şi măreţie mai mari decât cele ale unui avatar, adică el a fost mai divin decât fratele său. După alte texte, avatarul a fost Kṛṣṇa, iar Balarāma, deşi avea o parte divină, era mai prejos de el. Oricum, acesta a rămas în umbra lui Kṛṣṇa şi nu i-au fost atribuite mari minuni. Legenda lui Kṛṣṇa v-am povestit-o cu alte ocazii; nu mai insist asupra ei. Trebuie reţinut faptul că vechimea legendelor individuale nu corespunde cu ordinea avatarilor. Mitul peştelui, adoptat în cronica avatarilor, e foarte vechi. Atât Rāmāyaṇa cât şi Mahābhārata par a fi mai vechi decât alte legende, cu excepţia mitului peştelui. Părerile actuale acordă întâietate Mahābhāratei. Cultul lui Kṛṣṇa, care a evoluat mult mai târziu, s-a centrat în jurul zeului iubirii. Filosoful care a rostit Bhagavad Gītā pe câmpia Kurukṣetra n-a captat imaginaţia populară într-o măsură atât de mare. Încetul cu încetul, iubirea şi pacea au început să ia locul distrugerii vinovaţilor susţinută de Gītā. În acelaşi spirit paşnic, mitologia hindusă l-a încadrat pe propovăduitorul compasiunii şi păcii, Buddha, drept cel de-al nouălea avatar al lui Viṣṇu. Aşa cum v-am vorbit altă dată, Buddha a fost o prezenţă istorică reală, care a trăit în secolul V î.e.n. şi care a fost zeificat ulterior. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Kṛṣṇa, dar dovezile istorice ale existenţei lui Buddha sunt mai sigure. Mitul avatarilor prevede apariţia celui de-al zecelea, Kalki, la sfârşitul lumii în care trăim. Pe plan mitic, se concep patru vârste ale omenirii. În prima vârstă, satya sau kṛta, lumea a fost stăpânită de adevăr şi dreptate. Legiuirea a slăbit din cauza păcatelor înfăptuite de oameni. Astfel, epoca a doua, tretā, a avut un sfert de vicii şi trei sferturi de virtuţi. A treia epocă, dvāpara, a avut parte de virtute şi viciu în egală măsură. Epoca actuală, kali, are doar un sfert de adevăr, care descreşte pe zi ce trece. Mitologia susţine că atunci când se va şterge ultimul strop de adevăr de pe pământ, va sosi momentul desfiinţării creaţiei. La acea răspântie a timpului va apărea Kalki, călare pe un cal alb. Universul va lua foc din făclia aprinsă pe care o ţine în mână. Apoi creaţia se va regenera şi va apărea un alt univers. Aceasta este, pe scurt, legenda celor zece avatari. O concepţie paralelă, cea a numeroaselor încarnări ale lui Buddha, există în mitologia buddhistă, pe care o voi discuta cu altă ocazie. Dar până atunci vom face o călătorie în lumea lui Rāma, a Rāmāyaṇei. 7 iulie 1991 Eminescu şi Tagore În istoria culturii universale rar s-au întâlnit două personalităţi atât de diferite în viaţa exterioară şi atât de apropiate în trăirea intrinsecă. Cu toate că au fost contemporani, Mihai Eminescu şi Rabindranath Tagore nu s-au cunoscut niciodată, nici personal, nici prin lecturi. Tagore a fost cunoscut în afara Indiei după ce i s-a decernat Premiul Nobel, în 1913, pentru volumul de poezii Gitanjali, tradus de el însuşi în

vr201256x.indd 228

6/15/2012 11:38:45 aM


meridian

229

engleză – prima sa traducere în Europa. Traducerile şi scrierile originale în engleză care au urmat au circulat şi în România în versiunile franceză şi germană, unele fiind chiar traduse în româneşte. Foarte curând, poetul indian a ajuns unul dintre cei mai iubiţi scriitori străini în această ţară, fapt dovedit prin întâmpinarea călduroasă ce i s-a făcut cu ocazia vizitei sale în 1926. Prima traducere indiană a poetului român – realizată de noi în bengali, limba lui Tagore – a apărut la Calcutta, oraşul lui Tagore, în 1969, la 28 de ani după ce poetul indian s-a stins din viaţă. E lesne de înţeles că Eminescu n-avea cum să ştie de Tagore. De altfel, preocupările sale indianiste erau îndreptate spre mito-filosofia antică. India contemporană nu-l interesa în mod deosebit; cel puţin nu am dat de nici o atestare în acest sens. În momentul de faţă nu avem dovezi documentare sau mărturii verbale ca Tagore să fi cunoscut lucrările lui Eminescu. Totuşi, asemănarea gândirii celor doi poeţi a fost atât de grăitoare, încât „consonanţa lirismului eminescian cu cel al lui Tagore”, demonstrată în lucrarea noastră Eminescu şi India, i-a sugerat celui mai mare indianist român, Sergiu Al-George „problema fondului de sensibilitate comun” al românilor şi indienilor. Tagore a scris primele versuri la şapte-opt ani, debutând în paginile unei reviste la 13 ani. Eminescu a debutat la 16 ani, dar începuse să scrie cu mult înainte. În prima sa tinereţe, Tagore a stat într-o completă izolare de mediul urban, într-o corabie pe râul Padma. Singurătatea contemplativă i-a oferit ambianţa cea mai viabilă pentru evoluţia geniului său poetic. Cu toate că a fost născut şi crescut în oraşul metropolă Calcutta, pe atunci capitala Indiei, Tagore se simţea în mijlocul naturii ca la el acasă. Reacţiile sale la climatul neinspirat al societăţii citadine – aşa-numita elită – au fost la fel de vehemente ca ale lui Eminescu. În anul 1869, Eminescu a însemnat într-un manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. S-a apropiat intuitiv de vechiul concept indian de kavi – poet-înţelept –, receptorul muzicii cosmice şi transmiţătorul rugăciunii omului către zei. În pragul bătrâneţii, Tagore a explicat rolul său pe pământ astfel: „Cine oare ale lor gânduri / le-ar cânta pe coardele vīṇei / dacă eu m-aş retrage din lume, / socotind binele de dincolo?” Deşi integrarea în cosmos a avut o mare importanţă la cei doi poeţi, nici unul n-a rămas închistat în aria viziunii cosmice. Ca adevăraţi purtători de cuvânt ai omenirii, cei doi au dat glas suferinţei umane. În acest sens, Buddha a fost un izvor de inspiraţie pentru amândoi. Dar poetul nu este numai un moralizator. Sensibilitatea artistică refuză monotonia. Astfel, atitudinea mustrătoare faţă de inechităţile sociale alternează, în cazul lui Eminescu, cu o „nepăsare tristă” faţă de soarta omenirii: „Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate. Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.” Concluzia poemului epopeic Memento mori a fost determinată de sentimentul că „de văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne”. Întâlnim, totuşi, în aceeaşi operă, imaginea: „prin noaptea unei lumi în bătaie lin luceşte – eterna pace”.

vr201256x.indd 229

6/15/2012 11:38:45 aM


230

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Aceasta ne duce cu gândul la războiul din Mahābhārata, al cărui ţel a fost restabilirea legiuirii. După ce a triumfat cauza virtuţii, victorioşii au pornit spre celălalt tărâm al existenţei umane, spre lumea de dincolo, în căutarea liniştii eterne. În poezia Răsplată, Tagore reflectă asupra războaielor din cele două eposuri indiene şi opinează: „partidele oponente au dispărut de pe faţa pământului, a încetat larma bătăliei, […] s-au şters şi urmele ţinuturilor pentru care s-au dat atâtea ciocniri. Se aude totuşi un glas care pluteşte în aer, de parcă acea mare de omenie a fost întrupată într-un cântec imens şi nemuritor.” Privind încântat Pământul frumos şi plin de iubire şi de muzică, poetul nu-şi doreşte decât flautul ca să cânte din tot sufletul, să creeze o lume de fericire şi să inunde mizeria vieţii în ambrozia muzicii. Pornind de la premize opuse cei doi poeţi s-au întâlnit pe acelaşi pisc. 11 iunie 1992

Notă asupra ediţiei Anul acesta, pe 24 octombrie, se împlinesc două decenii de la neașteptata plecare dintre noi a Amitei Bhose (1933-1992). Cu zece ani în urmă am publicat câteva texte inedite, printre care şi optsprezece emisiuni radiofonice din anul 1990, primite de la domnul Emil Burlacu, realizatorul emisiunii „Răspundem ascultătorilor” de la Radio România.1 Titlurile lor sunt: Ramakrishna Paramahamsa (27 aprilie 1990), Buddha, Eminescu şi Tagore (4 mai 1990), Dharma şi religie (20 mai 1990), Zeiţa copiilor (25 mai 1990), Karma (29 mai 1990), Eminescu şi Tagore (8 iunie 1990), Religia poetului (27 iunie 1990), Guru pūrṇima (12 iulie 1990), Dhammapada (18 iulie 1990), Lumea lui Kālidāsa (23 iulie 1990), Norul mesager (28 iulie 1990), Copilăria şi tinereţea lui Kṛṣṇa (3 septembrie 1990), Swami Vivekananda (18 septembrie 1990), Durgā pūjā (24 septembrie 1990), Vijaya (28 septembrie 1990), Se termină serbările de toamnă (26 octombrie 1990), Creştinismul în India (9 decembrie 1990), Studiile indiene în România [septembrie 1990]. În primul număr pe 2004 al aceleiaşi reviste urmau să apară alte şapte conferinţe radiofonice inedite, din anii 1991 şi 1992, descoperite între timp de dl. Burlacu. Din nefericire, revista a fost împiedicată să mai apară în acea formă şi întregul material al numerelor pregătite pentru tipar a rămas nepublicat. La împlinirea a douăzeci de ani de la moartea Amitei Bhose, e timpul ca aceste conferinţe să ajungă la cei care nu au avut prilejul să le asculte rostite de vocea ei. Într-o Bio-bibliografie alcătuită de ea însăşi şi datată 5 octombrie 1992, Amita Bhose menţiona 19 emisiuni radiofonice, dintre care numai 11 titluri corespund cu Prin intermediul prof. Ileana Ratcu, fostă colegă la cursurile de sanscrită ale Amitei Bhose. India – 18 emisiuni radiofonice, Origini. Revistă de studii culturale, Zalău, I, nr. 3-4, 2002, pp. 154-171. 1

vr201256x.indd 230

6/15/2012 11:38:45 aM


meridian

231

cele din manuscrisele aflate în posesia noastră.2 Dintre cele şapte emisiuni publicate aici, una singură (Bhagavad Gītā) se regăseşte în această listă bibliografică. Întrucât Amita Bhose îşi concepea conferinţele radiofonice sub forma unui corpus coerent, pentru a înţelege pe deplin cele şapte noi texte, ele vor trebui integrate celorlalte 18 publicate anterior şi, desigur, celor încă inedite, în momentul când vor vedea şi ele lumina tiparului. Temele acestor şapte emisiuni sunt cele deja cunoscute din anul 1990: literatura veche indiană, sărbătorile populare, mitologia, religia şi, desigur, Eminescu şi Tagore. Ultima emisiune cunoscută (11 iunie 1992), este dedicată chiar celor doi poeţi, subiect drag autoarei, despre care a scris şi vorbit în repetate rânduri. Aici ea reia într-o formă sintetică gândurile expuse cu doi ani mai devreme în conferinţa Doi poeţi care nu s-au cunoscut niciodată, ţinută la Casa Pogor din Iaşi la 21 aprilie 19903, preluate şi în emisiunea radiofonică Eminescu şi Tagore din acelaşi an. Excepţie de la aceste teme face emisiunea prilejuită de moartea lui Rajiv Gandhi. În editarea manuscriselor am încercat să păstrăm intervenţiile editoriale la minimum, corectând – în mod tacit – doar unele inadvertenţe gramaticale sau stilistice şi adăugând caracterele diacritice sanscrite acolo unde lipseau. text îngrijit de Liviu Bordaş

Celelalte opt sunt: Învăţăturile lui Buddha, Kālidāsa şi opera sa, Sărbătorile zeiţei mamă, Zeiţa înţelepciunii, Crăciunul în India, Mitul lui Śiva, Mitul lui Kṛṣṇa, Sergiu Al-George. 3 Publicată în revista Sud-Est, Chişinău, II, nr. 3, 1991, p. 26 şi republicată postum de mai multe ori. 2

vr201256x.indd 231

6/15/2012 11:38:45 aM


Valery Oisteanu

Matta: Un centenar sărbătoresc

R

oberto Sebastian Antonio Matta Erchaurren ne surprinde din nou prin grandoarea lucrărilor sale masive şi prin capacitatea de a “orchestra întregul univers” pe pânze de mari dimensiuni. Toate acestea pot fi văzute la Pace Gallery, în cadrul unei expoziţii centenare care se concentrează mai cu seamă asupra celor din urmă ani din viaţa artistului, prin intermediul celor paisprezece picturi expuse, multe dintre acestea nefiind niciodată admirate de publicul american, iar dimensiunile celei mai mari lucrări sunt de 9 x 4 metri. Exemplu concret: Architecture du temps (Arhitectura timpului, 1999) este o creaţie abstract-expresionistă de mărimea unui perete, având forţa de sugestie a unui edificiu de catedrală şi exprimând o profundă nostalgie prin intermediul detaliilor arhitecturale, precum şi o viziune cosmică şi stratificată asupra universului, servinduse, pentru acest scop, de perspective aeriene, de imaginea unor aeroporturi spaţiale şi a unor OZN-uri, ca şi de un nivel bine definit de linii, tuşe şi contururi sugerând o ceaţă albicioasă. Matta contempla viitorul din vârful unei scări înalte, ajungând, astfel, la un soi de vis psihedelic de tip science-fiction pe care îl putea avea doar un şaman contemporan, pentru a cartografia, apoi, “topografia minţii omeneşti”. Matta şi-a demonstrat interesul pentru noua arhitectură încă de când a ajuns pentru prima oară la Paris, în anul 1934. Lucrând pentru Le Corbusier, a avut ocazia de a întâlni spirite înrudite, cum ar fi Gropius, Moholy-Nagy, Duchamp, Magritte şi Moore. De asemenea, în casa mătuşii sale din Madrid, el i-a cunoscut şi pe Pablo Neruda, Dali şi Federico Garcia Lorca, a cărui asasinare, doi ani după aceea, l-a marcat profund, iar el a reacţionat definitivând scenariul unui film prin intermediul căruia îşi demonstra simpatiile pentru ideile de stânga. Marea revelaţie a artei pe care a avut-o, precum şi trecerea sa de la cariera de arhitect la cea de artist au ca punct de plecare momentul în care Matta a lucrat la realizarea Pavilionului Republican al Spaniei la Expoziţia Universală din 1937, de la Paris. Acolo a văzut Guernica lui Picasso şi a hotărât ca de atunci încolo să se dedice integral artei. La scurtă vreme, a arătat lucrările sale unui prieten, Gordon OnslowFord (inventatorul coulage-ului, tehnică artistică implicând aplicarea din abundenţă a culorii direct pe pânză) care, la rândul său, a fost atât de entuziasmat de ceea ce a văzut, încât a urmat şi el inovaţiile lui Matta. În 1938, Matta devenise deja unul dintre clienţii obişnuiţi la Café Deux Magots, alături de Dali şi Breton; acesta din urmă i-a şi achiziţionat primele două desene, iar cea dintâi lucrare a sa în ulei a fost publicată pe coperta de-acum legendarei reviste Minotaure. La scurtă vreme de la integrarea sa în grupul suprarealist, Matta a plecat în Statele Unite pe acelaşi vas cu Yves Tanguy, stabilindu-se la New York pentru aproape un

vr201256x.indd 232

6/15/2012 11:38:45 aM


meridian

233

deceniu, timp în care s-au organizat numeroase expoziţii cu lucrările sale. A devenit, astfel, un adevărat ambasador al suprarealismului; într-adevăr, el era unul dintre puţinii reprezentanţi ai acestei mişcări care vorbea engleza, fiind, astfel, un intermediar (şi chiar traducător) preţios al ideilor suprarealiste pe tărâm american, pentru artiştii de aici, transpunând în engleză inclusiv manifestul lui Breton cu privire la „atotputernicia visului şi jocul dezinteresat al cuvintelor”, eliberate de orice convenţii; cu alte cuvinte, „automatism psihic pur”. În anul 1941, în cadrul unei vizite în Mexic, Matta a avut ocazia să se familiarizeze cu marile creaţii murale ale lui Rivera, Orozco şi Siqueiros, ca şi cu elementele specifice picturii lor, exprimând o natură mistică, politică şi cosmică. În deceniile următoare, artistul va avea un impact esenţial asupra expresionismului abstract reprezentat de creatori ca Jackson Pollock, Peter Busa, Gerome Komarovski, William Baziotes şi mai cu seamă Arshile Gorky. Matta a creat simboluri poetice – elemente de morfologie izvorâte direct din profunzimea nivelului biomorfic al subconştientului – care au reuşit să se transforme într-o veritabilă iconografie a viitorului. Stilul său, accentuând mereu importanţa improvizaţiei, precum şi exuberanţa creatoare pe care a manifestat-o au determinat artişti precum Robert Motherwell sau Mark Rothko să exploreze, uneori chiar în atelierul lui Matta, posibilităţile expresive ale automatismului sub forma picturilor utilizând tehnica culorii turnate direct pe pânză şi a poeziei-picturale neliterare înzestrate cu un substrat narativ antropomorfic. Până la moartea sa, la vârsta de 91 de ani, Matta a continuat să exploreze profunzimile psihicului omenesc, acoperind, în plan artistic, un teritoriu care merge de la originile vieţii în apele oceanelor (aşa cum se întâmplă în lucrarea Mar de Madres, din 1989), până la drumul omului către alte galaxii, în perioada contemporană. Într-un interesant eseu inclus în catalogul expoziţiei de la New York, Justin Spring explică pe larg tehnica de lucru a artistului: „La fel ca în vise, există, în creaţia lui Matta, un anumit nivel al raţionalităţii şi temporalităţii, căci lucrările sale sunt compuse din mai multe niveluri, reprezentate de straturi diverse de culoare, completate apoi de tuşe mai groase, uneori de spaţii în care culoarea este de-a dreptul turnată din abundenţă pe pânză, care, apoi, sunt desăvârşite printr-o extraordinară şi foarte bine stăpânită artă a desenului şi a contururilor exacte”. Pânzele de mari dimensiuni au devenit semnul caracteristic al operei lui Matta; tridimensionalitatea lor vibrantă întruchipează însăşi esenţa operei sale – o foarte expresivă utilizare a culorii şi o excelentă tehnică de a structura forme. Creaţiile sale din ultimii ani ai vieţii sunt cele mai elaborate şi, probabil, cele mai importante, desăvârşite de un maestru al cărui penel a rămas sigur şi ferm până în ultimele clipe, iar viziunea sa asupra micro şi macrocosmosului s-a dovedit a fi inegalabilă. Expoziţia deschisă în ianuarie anul acesta reexaminează şi restabileşte în adevăratul sens al cuvântului poziţia pe deplin meritată de Matta, aceea de pionier şi figură marcantă a mişcării artistice suprarealiste, iar apoi în contextul picturii expresioniste abstracte, pictorul fiind, poate, un adevărat duchampian antemergător al Divinităţii. În româneşte de Rodica Grigore

vr201256x.indd 233

6/15/2012 11:38:45 aM


miscellanea Un volum dedicat pictoriţei Nina Batalli. În cadrul programului său editorial “Publishing România” ce urmăreşte valorizarea personalităţilor culturii române care s-au remarcat prin activitatea lor în străinătate, Institutul Cultural Român din Bucureşti a realizat recent, în colaborare cu prestigioasa editură italiană Pacini, un album de artă intitulat Nina Batalli (1913-1993). Una pittrice tra Romania e Italia. Elegantul volum, îngrijit de Claudia Zaccagnini, cu o Introducere de Gheorghe Carageani (Pacini Editore, Ospedaletto-Pisa, martie 2012), este, de fapt, o monografie ce îşi propune să ilustreze în manieră amplă şi clară creaţia pictoriţei care a fost nevoită să părăsească România, lăsând însă mărturii durabile ale artei sale, atât în ţară cât şi, mai cu seamă, în patria sa adoptivă, Italia. Graţie unui aprofundat examen critic, datorat studiilor semnate de L. Batali şi C. Zaccagnini, monografia evidenţiază personalitatea originală a Ninei Batalli, pornind de la anii studiilor efectuate la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti sub îndrumarea marelui pictor Francisc Şirato, studii urmate şi în afara Academiei cu un alt ilustru pictor, Nicolae Tonitza. După absolvirea studiilor la Academia de Arte Frumoase şi la Facultatea de Litere şi Filosofie, Nina Batalli participă la Saloanele Oficiale de Pictură şi Sculptură obţinând chiar Premiul Salonului din 1947 pentru tabloul Pe plajă, premiu acordat de juriul condus de Jean Al. Steriadi. Opera sa din perioada tinereţii, care prezintă o oarecare importanţă, este

vr201256x.indd 234

situată cronologic între anii 1935 şi 1948, conţine mai ales peisaje, portrete şi naturi statice şi ilustrează formaţia sa academică, debitoare faţă de postimpresionismul caracteristic în bună parte pentru pictura românească din primele decenii ale secolului al XX-lea. Cézanne, Bonnard, Gauguin sunt maeştrii francezi care influenţează, într-o anumită măsură, pictura Ninei Batalli din perioada tinereţii. Autorii volumului relevă structura echilibrată şi esenţială a acestor tablouri, influenţate de maniera de a picta a lui Şirato, relevă amprenta naturalistă, evidentă atât prin alegerea unor subiecte tipice ale culturii populare române (de ex.: fata în costum tradiţional cu maramă pe cap, sau icoana pictată pe sticlă) cât şi prin folosirea culorii în ‘pete’, cu efect de perspectivă şi luminozitate, ceea ce conferă o majoră profunzime unor aspecte ale peisajului. În peisaj pictoriţa surprinde într-o adevărată sărbătoare a luminii satele tipice ale câmpiei române cu casele lor albe, transparenţa râurilor şi natura plină de viaţă. Peisajele Ninei Batalli resimt în mod fericit ideile exprimate de Nicolae Tonitza în studiile elaborate şi publicate de maestru. Un capitol distinct al albumului de artă, consacrat biografiei şi carierei pictoriţei, este structurat cronologic şi este însoţit de fotografii ce permit astfel o mai bună cunoaştere a vieţii şi artei sale. După prezentarea activităţii desfăşurate în România, analiza stăruie asupra părţii cele mai importante, cantitativ şi calitativ, a operei Ninei Batalli – expre-

6/15/2012 11:38:45 aM


m i sc e l l a n e a

sie a maturităţii artistice – ce cuprinde tablourile din perioada italiană. Este meritul criticului plastic Claudia Zaccagnini de a fi relevat cu desăvârşită profesionalitate, cu deosebită pasiune şi cu acută sensibilitate, caracteristicile acestei perioade, printr-o analiză exemplară, la obiect, a celor 45 de ani de activitate (1948-1993). Contactul cu Italia şi cu mediul său artistic amplifică sensibilitatea pictoriţei, notează C. Zaccagnini. Numeroasele peisaje din Capri, Positano, Ponza, Veneţia absorb cultura picturală italiană şi sunt mărturie a ‘întâlnirii’, pe plan tehnic, nu doar cu mari maeştri din trecut, ca Beato Angelico, Giovanni Bellini, Giovan Battista Tiepolo, ci şi cu cei contemporani cu care vine în contact când se stabileşte, în 1952, la Roma: Mario Mafai, Giorgio De Chirico, Renato Guttuso, Giulio Turcato, Giovanni Omiccioli. Frecventarea peisajului italian îi permite să revadă parţial modul său de a picta, în favoarea unei mai solide abordări generale a temei şi a unei majore libertăţi expresive. Paleta cromatică devine mai luminoasă şi îmbinarea culorilor se îmbunătăţeşte, ceea ce conferă tablourilor o armonie mai intensă. Cu trecerea anilor – marcaţi de multe importante expoziţii personale şi participări la relevante manifestări italiene (de ex.: Expoziţia Cvadrienală Naţională din Roma) şi la expoziţii internaţionale (în Spania, Franţa, Germania, Anglia, Olanda şi Elveţia) – sensibilitatea picturală a Ninei Batalli devine tot mai rafinată iar tablourile sale ating culmile unui lirism neîntâlnite până atunci. În demersul critic privind perioada italiană se acordă o însemnătate deosebită tablourilor realizate în Hondu-

vr201256x.indd 235

235

ras (1974), maximă expresie a maturităţii picturale a artistei, sinteză a întregii sale cariere, o artă ecletică ce cunoaşte, după exilul său din 1948, etape creative de înalt nivel. În Introducerea volumului, Gheorghe Carageani oferă o serie de informaţii, culese din propiile amintiri, despre generoasa persoană care a fost Nina Batalli, dispusă totdeauna să-şi ajute conaţionalii fugiţi din România. În apartamentul său din inima Romei primea vizita unor iluştri intelectuali români care părăsiseră şi/sau refuzaseră să se reîntoarcă în România supusă dictaturii comuniste: Mircea şi Cristinel Eliade, Monica Lovinescu, Ionel şi Lisette Perlea, Mircea Popescu şi mulţi alţii. A fost membru fondator al Societăţii Academice Române constituită la Roma în 1957 cu scopul de a uni forţele intelectualilor români din exil şi a arăta lumii, printr-o serie de iniţiative culturale, convergenţa intelectuală şi vitalitatea liberă a poporului român prin reprezentanţii săi din afara graniţelor patriei. Cariera artistică a pictoriţei este ilustrată în volum prin reproducerea a numeroase tablouri, în condiţii tehnice excelente, a unor fotografii, şi a unor extrase din publicaţii române şi italiene, mai ales recenzii care au marcat îndelungata sa carieră. Iniţiativa Institutului Cultural Român din Bucureşti, concretizată prin munca autorilor de prezentare şi analiză istorică şi critică ce a dus la publicarea acestei monografii dedicată Ninei Batalli, reprezintă nu doar o binevenită acţiune de recuperare a itinerarului artistic al pictoriţei care s-a bucurat de recunoaşterea talentului său mai ales în

6/15/2012 11:38:45 aM


236

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

afara graniţelor României, ci şi tributul pe care cultura română şi italiană îl aduc unei personalităţi deosebite, pe plan uman şi artistic. Petroşani, Petrila, o nouă imagine. Pe la mijlocul lunii aprilie, Comitetul Director al USR s-a văzut pus în situaţia de a se întruni în Valea Jiului, la invitaţia lui Costel Avram, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, prin intermediul criticului Nicolae Oprea. Nu voi detalia problemele şedinţei de C. Dir., acesta e subiectul unui comunicat. Dacă ar fi fost numai atât, probabil că n-ar fi meritat menţionat locul. Numai că invitaţia conţinea în ea un punct de mai larg interes, şi anume întâlnirea scriitorilor prezenţi cu intelectualii din Valea Jiului. Aceasta s-a petrecut la Petrila, în Clubul copiilor şi elevilor „Ion D. Sârbu”, într-un proiect intitulat de gazde „Valea. Chipul angelic” (sic). Şcolari nu au prea fost în sala unde s-au desfăşurat lecturile şi declaraţiile scriitorilor: Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Irina Horea, Corneliu Antoniu, Adrian Popescu, Horia Gârbea, Gabriel Coşoveanu, Aurel Pantea, Nicolae Oprea, Ioan Radu Văcărescu, Nicolae Prelipceanu. Introducerea a constat în acordarea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Petrila profesorului Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Multe dintre scurtele cuvântări ale celor prezenţi, din ambele tabere, l-au avut în centrul lor pe unul dintre scriitorii cei mai ciudaţi ai literaturii române, Ion D. Sârbu, cel care, născut la Petrila, dintr-o familie de mineri, a urmat filozofia cu Lucian Blaga, ajungând asistentul său, fiind apoi urmărit de către Securitate

vr201256x.indd 236

şi condamnat la două stagii de puşcărie, însumând cinci ani şi ceva. Scriitor care a lăsat o adevărată operă de sertar, dispărut în 1989, Ion D. Sîrbu beneficiază, postum, de o casă memorială la Petrila, refăcută şi ornamentată cu desene ale copiilor, îndrumaţi de Ion Barbu, celebrul desenator şi animator cultural, care s-a ocupat singur de recuperarea acestui spaţiu pentru memorie. Întâlnirea literară a durat mult, prelungindu-se printr-o festivitate bizară şi poetică în acelaşi timp, înmânarea unor diplome de cetăţeni ai Arcadiei tuturor celor prezenţi, scriitori/ actori şi cetăţeni ai Văii Jiului/spectatori. Trebuie menţionat, ca un amfitrion mai discret, profesorul Mihai Barbu, autorul unei excelente cărţi care încearcă să suplinească ceea ce Ion D. Sîrbu n-a mai reuşit să publice, şi anume o carte de memorii. Lucrarea sa de doctorat, remarcată de îndrumătorul său, Ion Vartic, apăruse anul trecut, sub titlul Memoriile lui Ion D. Sîrbu / O reconstituire (Roumain Gary. À la recherche du temps foutu), constituie o importantă contribuţie la elucidarea evenimentelor biografice, care au determinat şi literatura scrisă de acest ciudat creator, cu un destin extrem de sinuos, de la Cercul Literar din Sibiu la situaţia de secretar literar la Teatrul din Craiova, supravegheat continuu de Securitate. Din dosarele de urmărire ale lui I.D. Sîrbu, Mihai Barbu a extras o parte din materialul inserat în volumul său de peste 500 de pagini, restul fiind completat cu extrase din scrisorile şi jurnalele incomplete ale scriitorului. Unul dintre lucrurile cele mai triste este apelul pe care Ion D. Sîrbu îl face, deseori, la vechiul său prieten Şt. Aug. Doinaş, în anii când acesta devenise o autoritate

6/15/2012 11:38:45 aM


m i sc e l l a n e a

literară, deşi ştia, sau bănuia, că acesta îl trădează, aşa cum au dovedit şi dosarele de la CNSAS. M-am oprit mai mult asupra cărţii lui Mihai Barbu, pentru că ea păstrează şi multe informaţii despre viaţa în Vale, aşa cum se petrecea ea în vremea copilăriei lui I.D. Sârbu, dar şi în anii de după „eliberare”, când acesta a fost trimis acolo „la munca de jos”, după anii de puşcărie. Ceea ce, desigur, aruncă o lumină şi asupra viitorului, cu mineriadele anilor ‘90 şi tot ce a mai urmat, până la închiderea aproape tuturor minelor. De altfel în alocuţiunile lor, primarii din Petroşani şi Petrila, preşedintele C.J. Hunedoara, profesorul Mihai Barbu şi nu în ultimul rând Costel Avram, au ţinut să sublinieze că întâlnirea aceasta este una dintre încercările lor de a schimba imaginea Văii în ochii celor din afară. Desigur, casa lui I. D. Sîrbu, unde copiii sunt suporterii entuziaşti ai lui Ion Barbu şi îşi apără de ceilalţi, neglijenţi cu pereţii pictaţi de ei sub supravegherea artistului, obiectul admiraţiei lor, este unul dintre punctele forte ale acestei noi imagini. De altfel, şi Teatrul din Petroşani, care poartă numele scriitorului Văii, a produs spectacole demne de tot interesul în ultimii ani, după o lungă hibernare. Teritoriu cu un mare potenţial turistic, valea a şi început să fie exploatată în acest sens, turismul şi cultura mergând, uneori, mână în mână. Cu Munţii Retezat la est şi cu masivul Parâng la nord-vest, Valea prezintă astăzi o imagine ademenitoare, extrem de diferită de aceea, întunecată şi cenuşie chiar în zilele cu soare, de acum câteva zeci de ani. Plus oamenii aceştia, intelectualii Văii, care au început să conteze; din păcate, numai după închiderea minelor. (N. P.)

vr201256x.indd 237

237

Recitindu-l pe Ştefan Radof. Se împlinesc patru decenii de când cunoscutul actor debuta editorial cu volumul de poezii Casca de foc apărut la Editura Cartea Românească. Aflat în al 38-an al vieţii, deci după o oarecare aventură existenţială şi scenică, Ştefan Radof îşi marca intrarea propriu-zisă în labirintul literar românesc prin această carte care purta în titlul ei cuvântul foc, element marcant în toată creaţia sa scenică şi poetică. Aşezat sub semnul focului interior năvălit înafara fiinţei, actorul-poet s-a decis să-şi adune primele poezii în această carte care se deschide cu o poezie a contrastelor, Focul verde care motivează arderea ca fiind dătătoare de speranţă printr-un simplu joc al culorilor care aminteşte de Van Gogh (căruia îi va dedica poezia Lampa lui Van Gogh din vol.Statui în iarbă): „E focul verde/ despletit/ pădure şi călare”. Pornind în lume şi pe tărâm artistic „cu chipul de faianţă” şi „cu stelele-n gură” poetul tânjeşte după un tărâm al echilibrului luptând cu speranţă chiar şi atunci când pare copleşit de pesimismul care îi marchează mai ales lirica din ultima perioadă (mă gândesc în acest context ideatic la Orient şi Vaca marxistă din volumul Balade, Doamnelor, balade). Cultivându-şi speranţa cu aceiaşi grijă pe care o foloseşte în abordarea estetică, Ştefan Radof militează pentru ordinea mult visată, mai ales prin prezentarea unui model de viaţă apus ce poartă amprenta unei încărcături mitico-simbolice capabilă să sugereze efortul uman de a menţine prospeţimea şi vigoare universului. Punându-şi la temelia tuturor înfăptuirilor crezul de nezdruncinat în capacitatea de a-şi depăşi propria condiţie, actorul-poet se raportează la mituri şi

6/15/2012 11:38:45 aM


238

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

simboluri pozitive precum Icar sau calul care luminează intuiţia şi raţiunea celui ce îl călăreşte, îndreptându-şi călăreţul spre tărâmuri enigmatice greu de atins. Deseori este prezent şi şarpele ocrotitor prezent în mitologia românească dar şi străvechiul Ouroboros care îşi devorează coada, fiind simbolul veşnicei reînnoiri şi al eternităţii. Fixarea anumitor repere morale este făcută cu o grijă extremă, repede vizibilă şi pe plan stilistic aşa cum bine o dovedeşte poezia Ctitorie înŢara-de-Sus din volumul Iris unde se face simţită prezenţa Fecioarei Maria suprapusă cu mitul Meşterului Manole, ambele fiind simboluri ale creaţiei : „Spală, oarbă, mînăstirea cu oţet şi cer Maria-/şi de dragul ei pădurea iar amişună de oameni,/ legănându-şi lemnăria... Fulgeraţi ca de noroc,/ arşi în casele iubirii,/ să ne tencuim cu spaimă/ în zidirea mînăstirii.” Aflat într-o permanentă stare de veghe, poetul traversează spaţiul şi timpul :”Cu ochii orbi de veghe şi văpaie”, cu o iubire şi un patos ce depăşesc graniţele unui anume şi singur fel de a iubi, acest sentiment căpătând în lirica sa multiple valenţe concretizate în iubirea propriu-zisă, faţă de femeie (singura capabilă să genereze viaţa) iubirea faţă de absolut şi iubirea faţă de natura mereu tainică şi superbă pe care o contemplă cu ochiul actorului obişnuit cu decoruri ce pendulează între real şi ireal, aşezate sub semnul protocolarului senzorial şi pictural, Nunta cea mare din volumul Statui în iarbă fiind relevantă în acest sens. Continuu balans între real şi imaginar este favorabil plonjării în metafizic, odată cu atingerea sa, părând a se dizolva totul într-un murmur înfrigurat : „Ningere,/ Ningere.../ De fildeş ianuarie,/ De

vr201256x.indd 238

trupuri albindu-ne./ Atât de aproape/ Şi-atât de albastru şi alb,/ E oceanul/ Şi verzi călătorii/ Ce-aşteaptă la mal.” (De fildeş ianuarie, vol. Şoimul în iarnă). Aspiraţia spre absolut îi oferă lui Ştefan Radof măreţia şoimului (des evocat pe tot parcursul creaţiei poetice) apărând în faţa cititorului capabil să guste o poezie elitistă, asemeni cavalerului înlănciat din poezia omonimă din volumul Statui în iarbă. Iubitor al vieţii, chiar şi atunci când e urâtă, poetul-actor pledează pentru o lume în care i se cere individului să conştientizeze că, veghiat de îngeri şi diverse personaje fabuloase, este propulsat spre enigmatica viaţă, cerându-i-se să-şi adune toate resursele interioare latente pentru a ţine piept tragismului existenţial, deseori greu de suportat, generator de tânguiri ca cea dintr-unul din blestemele din volumul Balade Doamnelor, balade: „O, cum aş vrea să fug,/ Ca broasca ţestoasă, /De sub tipsia/ Care m-apasă,/ Blestemul să-ntorc;/” Slujitor al speranţei, aşa cum declară în Poeţii cântă în neştire... din volumul mai sus amintit, Ştefan Radof înfruntă cu stoicism viaţa, fiind într-o eternă căutare a echilibrului, ceea ce îi dă posibilitatea să audă cum creşte iarba din asfalt chiar şi atunci când totul pare cenuşiu, în atmosfera balcanică tipic românească. Recitind o parte din poeziile sale, acum când atât actorul cât şi poetul pare intrat într-un con de umbră, mi-am amintit de ceea ce spunea, despre Domnia Sa, cândva, Nicolae Manolescu : “Actor în poezie, nu şi poet pe scenă, e un liric de mari gesturi şi de atitudini clare, retoric prin structură, fiindcă urmăreşte mai degrabă să convingă decât să seducă. Poţi să nu-l înţelegi, dar nu poţi să nu-l

6/15/2012 11:38:45 aM


m i sc e l l a n e a

crezi. Poţi să nu fii de acord cu el, dar nu poţi să nu-l iubeşti.”

Antoaneta Turda

Teatrul ECHINOX cu Nichita. Ştim, da, cunoaştem că există o autentică instituţie a presei literare din România, la Cluj, intitulată „Echinox” (care, iată, cu acest prilej ne aducem aminte că a împlinit 44 de ani!), dar, de astă dată, nu vom vorbi despre publicaţia ce a creat un spirit cultural, un stil al discursului poetic şi, în general, o mişcare în literele româneşti contemporane. Ci despre paronimul său, EQUINOX, din Ploieşti. O iniţiativă – mai întâi un teatru de amatori, apoi o atitudine culturală a întregului oraş – ivită atunci parcă din nimic (nimic nu prevedea o astfel de ecloziune, era anul 1980, când începea să se lase îngheţul oricărui gând peste România, când surâsul era ascuţit cu briciul, zâmbetul avea să devină rictus, iar foamea o obişnuinţă necesară, precum respiraţia!). O acţiune însufleţită de patimă, un curent pasional al formelor, un pârjol al ideilor (un turbion, un vortex, dacă vreţi, un sorb al spiritului în care se melanjau teatrul cu literatură şi cu artele vizuale şi filmul cu dansul şi cu muzica), un pojar al poeticii libere, neconstrânse de nimic şi de nimeni, grup condus pe atunci de tânărul – eheu! fugaces labuntur anni, zice taica Horatiu – un tânăr entuziast şi ros pe dinăuntru de doi demoni: unul al convenţiei de pe scenă şi celălalt al poeziei murmurate. Mihai Vasile. Cu vremea, adolescenţii conduşi pe scenă de acest apucat al textului, de acest posedat al mişcării coregrafice (ajunsese să facă şi ateliere de mişcare pe un vers

vr201256x.indd 239

239

dat!), de acest obsedat de muzică, au întinerit, adică s-au maturizat, apoi au venit alţii şi alţii în locul lor...Şi apoi alţii. Astfel că, în cei 32 de ani, câţi au trecut de la prima evoluţie, ţinând nestinsă flacăra „spiritului de Teatru EQUINOX”, ziditorul, mentorul, dirijorul, inima, sufletul şi raţiunea de a fi a acestei frumoase adunări de oameni pasionaţi, Mihai Vasile, a purces, împreună cu lucrarea sa culturală, pe drumul instituţionalizării. EQUINOX a devenit un reper cultural în oraşul Ploieşti. Dar, fiindcă urbea aparţine atât Teatrului, cât şi Poeziei, trăind atât pe spinarea condeiului lui Caragiale, cât şi apropierea de energia frunţii blonde a lui Nichita, ei bine, EQUINOX a luat iniţiativa, în anul 2005, de a organiza la Ploieşti Festivalul Artelor NICHITA STĂNESCU LA ECHINOCŢIU (cu un „accroche vraisemblable”, totuşi, având în vedere că Poetul s-a născut la zece zile după echinocţiul de primăvară!). Acesta se desfăşoară în fiecare an, între 20 şi 31 martie şi cuprinde expoziţii, spectacole, proiecţii, sesiuni de muzică, aniversări sau celebrări ale unor mari artişti. Ediţia a şaptea a cuprins, ca în fiecare an, spectacole pe versurile lui Nichita, proiecţii de filme semnate de Dumitru Solomon şi Mihai Vasile, adaptări ale unor piese de teatru cunoscute („Pescăruşul” de Cehov), în viziunea unor tineri regizori, apoi lansări de carte, expoziţia de grafică şi desen a Liceului de Artă „Carmen Sylva” din Ploieşti, omagierea Zilei Mondiale a Teatrului şi a Zilei Francofoniei (cu un colaj teatral din operele lui Nichita Stănescu şi Jacques Prévert)... Bref, douăsprezece zile şi nopţi de

6/15/2012 11:38:45 aM


240

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

intensă trepidaţie culturală. Şi unde? Chiar la Ploieşti, un oraş care şi-a făcut un ţel din „dinamitarea” prejudecăţii că actul de cultură aparţine doar elitelor. Iar Grupul EQUINOX este realmente unul dintre artizanii cei mai activi ai acestui veritabil sabotaj al confortului provocat de cultura în fotoliu şi-n papuci.

FLORIN TOMA

Receptări critice provocate. Poate una dintre cele mai importante componente ce asigură nota distinctă, unicitatea (Nu ştiu o manifestare filologică românească la care subiectul/ subiecţii analizaţi să fie prezenţi şi nu ştiu să existe o întâlnire în acelaşi loc şi acelaşi timp a atâtor generaţii de filologi. – Andrei Bodiu) Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană (devenit parte integrantă a Excelenţei Academice Braşovene aflată sub direcţiunea lui Andrei Bodiu, iniţiatorul şi „artizanul” colocviului), este programatica preocupare de a re-pune în discuţia celor mai tinere generaţii de critici şi istorici literari (studenţi sau masteranzi ai centrelor universitare din ţară) personalităţile care au marcat decisiv evoluţia literaturii române postbelice. O provocare acceptată fără rezerve de „aleşi” (Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Livius Ciocârlie, Ion Pop, Eugen Negrici, Cornel Ungureanu, Augustin Buzura, Ilie Constantin) şi de toţi cei care s-au perindat pe la „tribuna” colocviului între 2007 şi 2012, dar, mai ales, de numeroşii studenţi şi masteranzi care şi-au transformat „temele pentru acasă” în adevărate exegeze înzestrate cu seducătoarea capacitate de a nuanţa şi diversifi-

vr201256x.indd 240

ca imagini deja bine conturate de critica anterioară, de a dinamita clişeele intrate în uzul receptării critice, creând în acest fel noi „fundamente” pentru recitirea scriitorilor puşi în discuţie. Cu atât mai mult este îndreptăţită semnalarea volumului Literatură română contemporană – Eugen Negrici şi Cornel Ungureanu (Braşov, Editura Universităţii „Transilvania”, colecţia „Symposion”, 2011, 314 p.) coordonat de Andrei Bodiu şi avându-i ca referenţi ştiinţifici pe Ovidiu Moceanu şi Alexandru Muşina. Este o „culegere” atipică, cu totul deosebită de volumele „tradiţionale” consacrate unor sesiuni sau simpozioane culturale/ ştiinţifice, deoarece nu doar însumează un număr de comunicări, ci efectiv transcrie (subl. n.) desfăşurarea ediţiei a VII-a (7-8 aprilie 2011) a Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană. Celor 24 de comunicări ale studenţior şi masteranzilor, le sunt adăugate disertaţiile susţinute în Sesiunea profesorilor, precum şi cuvântările şi alocuţiunile inaugurale, dialogurile invitaţilor cu asistenţa. Alte 54 de pagini ale cărţii reproduc intervenţiile participanţilor la cele două dezbateri: Continuităţi şi rupturi în instituţia literaturii în ultima jumătate de secol (19612011) şi Critica de întâmpinare astăzi. Unele dintre acestea sunt, oarecum, voit „incendiare”: Întrebarea este dacă studenţilor cărora li se predă D. R. Popescu, acesta le mai spune realmente ceva. La fel Augustin Buzura, Nicolae Breban. Tot ce a (sic!) scris după 1990 este complet – cum să spun – depăşit, în afara realităţii. Asta arată că aceşti scriitori erau intim legaţi, în diverse feluri, de regimul comunist prin care trăiau şi-şi

6/15/2012 11:38:45 aM


m i sc e l l a n e a

construiseră gloria. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu poeţi precum ar fi Dinescu, Blandiana, Ileana Mălăncioiu. Oamenii respectivi au rămas, deşi continuă să scrie, să publice, au succes... Mălăncioiu – o extraordinară publicistă în anii ’90. Dinescu, de la combatant dizident, după care membru în CFSN, Frontul Salvării Naţionale, actualmente bucătar la Cetate. Ana Blandiana – Alianţa Civică. Dar ei ca scriitori nu mai contează. (pp. 168-169) sau: … douămiiştii nu s-au aliat cu bunicii lor, ci s-au aliat cu cele două bunici, Nora Iuga şi Angela Marinescu, deci, asta-i şi mai psihanalizabil şi mai semnificativ. (p. 306) Ambele citate sunt din Alexandru Muşina, dar „Regele dimineţii” nu e singurul producător de aserţiuni nonconformiste, ceea ce face ca volumul Literatura română contemporană – Eugen Negrici şi Cornel Ungureanu să ofere cititorului posibilitatea unei lecturi incitante şi, nu mai puţin, profitabile. Nicolae STOIE

Iluminările Elizei Macadan. Eliza Macadan este, dacă mă-ntrebaţi, cea mai frumoasă dintre poetele românce de azi. Comparabilă fără doar şi poate cu prea cunoscutele frumuseţi feminine ale liricii din anii 60-70-80. Nu dau nume, să nu le uit, la cât de multe şi vajnice fost-au. Când, într-o zi de februarie curent, Eliza Macadan a intrat în redacţie, parcă s-a făcut, timp de câteva minute cât rămase la noi, mai multă lumină. Şi puţin mai cald. Şatenă subţiratică, înaltă, jovialmatură, faţă deschisă, cu un rest privire albastră neverosimil îngerească din ochi mari ca străchinile lui Minulescu („Fetele din Slatina/ Cu ochii cât strachina”)

vr201256x.indd 241

241

şi, între cuvinte şi gesturi, o dulceaţă aproape netă, o armonie pe care doar sufletele definitiv bune o au. Nu flirtează, comunică pur şi simplu expresiv, fără pic de afectare, debordând de graţia aceea rară, înnăscută, a firilor nobile, de rasă. Conştientă de darurile sale, însă fără să le dea vizibil, mitocăneşte, importanţă. Îl căutase, o clipă, din priviri pe bietul Zubaşcu, spre scaunul lui de la fereastră, deşi ştia bine că Ion nu mai este. Colegul nostru, cu puţin înainte de-a se îmbolnăvi foarte grav, îi prezentase Elizei, alături de Mihail Gălăţanu, un volum de poezie la Târgul Gaudeamus. Am fost şi eu în trecere de faţă. Tonul acestor cuvinte, recunosc, e tras din duhul lui Zubaşcu. Şi din jerbele apoteotice ale Gălăţanului. Cred că Ion, cu marea lui sete de adevăr şi frumuseţe, ar valida fiecare vorbuliţă de mai sus. Ba, sigur ar pune şi nişte tuşe în plus. Intempestiva vizitatoare, trăitoare în Italia, la Roma, dar şi la Bucureşti, ne-a lăsat de data asta două volume de versuri: La nord de cuvânt, apărut la Editura Tracus Arte, în 2010, şi Transcripturi din conştient, Editura Eikon, 2011. Simplu spus, Eliza Macadan scrie cum arată şi este. Tranşant, deschis – uneori prea deschis! –, fără fasoane, cu destule, dese, iluminări de profunzime, surprinzătoare. Pe o linie a ei, aceeaşi de la un volum la altul, când tensionată până la zvâcnet, când destinsă, re-pliată, re-semnată. Ei bine, nu un continuum susţinut en fanfare, ci răbufnirile ardenţei impresionează, ca mici iluminări/izbânzi ale sale. Scrisul pentru Eliza Macadan e asumat vital, de o ars poetica fără fisură. Iat-o: „dacă nu scriu/ planeta face implozie/ îngheţ/ nu mai plâng/ nu mai râd/

6/15/2012 11:38:45 aM


242

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

pleoapele mi se prind la loc/ ca înainte de naştere”. Colosal spus, nu?! Program/angajment existenţial de care autoarea, deşi conştientă de riscuri, nu se dezice: „e o chestiune/ de fair play/ să mi se întindă/ câte un nerv pe zi”. De aici, discursivitatea temperamental nervoasă, secvenţială, fără poticnire în titluri, ca o cavalcadă nepotolită, în continuă trepidaţie şi năvală, pe un traseu scriptic fatal accidentat, din cotituri textuale maxim cât pagina. Atmosfera ce se încheagă din notaţia asta fugoasă e de apocalipsă reşapată, cu toate hibele acestui timp (poetic) la vedere: „porumbei gri/ pentru o pace albă/ sexul mârşav/ urcă pe tocuri/ calcă noroiul/ moartea vine pe mare/ ca un vas de croazieră/ valul se sparge de punte/ copacii se înfig/ cu vârfurile-n pământul rămas/ în urmă/ păsările de târăsc/ schilodite de vânt/ o eră întreagă/ nu mai auzi nimic// în vis oamenii/ nu au culoare”. Secvenţe reuşite liric, mai ales în Transcripturi, sunt iluminările Elizei, despre care vorbeam mai sus: „sărut mâinile tatei/ când el moare încet/ câte un minut pe zi/ şi-mi lasă mie viţa de vie pentru care a trăit// iarna pătată de sânge/ vine ca un pumn în stomacul gol// la radio ascult/ versurile mele/ plânsul cu rost”, sau, şi mai straniu şi neliniştitor: „voi fi liberă/ voi urca în orice tramvai/ fără să-i citesc numărul/ voi hoinări pe străzi/ fără să mă mai întorc acasă/ nu voi mai ştii punctele cardinale/ şi nici unul dintre numele mele/ voi întoarce pentru ultima dată spatele/ celei din oglindă// copaci despuiaţi se tem/ să ajungă lemne de foc/ a nins acasă”. Ai zice că Patria autoarei desţărate, acel acasă al ei, nu este de-acum România sau Italia, nici limba în care scrie, ca la Pessoa sau la Nichita – ci lume întreagă,

vr201256x.indd 242

Pământul. Citez un poem reprezentativ pentru sensibilitatea mesianic-planetară a acestei superbe poete, de la care ne aşteaptă, sunt sigur, şi alte surprize editoriale plăcute, totul e să aibă, şi-i recomand să aibă, mai multă răbdare cu ea însăşi; iată cât de tulburător/vizionar e în stare să scrie Eliza Macadan: „dimineaţa aprinzi lumânarea/ la plecare/ dansează umbre după ce trânteşti uşa/ spiritul meu face cu mâna/ de la fereastră/ pregăteşte trei mese pe zi/ aşteaptă întunericul peste partea asta de lume/ să poată bântui în voie/ cu viteza luminii// zbârnâie firul roşu/ de la capătul planetei”. Transcripturi din conştient o fi, oare, un titlu polemic la statutul canonic, relevat, al Scripturilor? Te pomeneşti! (M.D.)

Târgul de Carte de la Braşov. A ajuns la a IX-a ediţie (22-25 martie a.c.), Târgul Internţional de Carte şi Muzică de la Braşov, titulatură aleasă de organizatori (Asociaţia „Libris Cultural”, condusă de Ana Oniţă şi ing. Virgil Oniţă) spre a marca diferenţierea de celelalte târguri, dar şi unul dintre obiectivele asociaţiei: promovarea muzicii tradiţionale,şi nu numai (Felicia Filip se numără printre laureatele ediţiilor anterioare). Paradoxal, însă, Târgul Internaţional de Carte şi Muzică de la Braşov a reuşit să se facă vizibil tot datorită cărţii. Edituri de prestigiu (Humanitas, Polirom, Cartea Românească, All, Teora, Nemira, Eikon, Corint, Paralela 45, Art şi foarte multe altele) s-au constituit în prezenţe permanente ale târgului, în timp ce scriitori de primă mărime (Ana Blandiana şi Mircea Cărtărescu au fost printre primii) au ales să-şi lanseze importante apariţii editori-

6/15/2012 11:38:45 aM


m i sc e l l a n e a

ale la Târgul Internaţional de Carte şi Muzică, asigurându-i acestuia mizanscenarea acelor evenimente editoriale, fără de care prestigiul oricărei asemenea manifestări rămâne doar un deziderat. Şi, nu mai puţin benefică constituirii unui profil aparte s-a dovedit ideea (cu toate riscurile inevitabile), organizatorilor de a personaliza tematic fiecare ediţie. Ediţia a IX-a, de exemplu (deşi au fost prezenţi şi autori în „trend”: Vartan Arachelian, Pavel Chihaia, Dan Puric) a mizat pe cărţile autorilor „locali”. Însă cele mai multe dintre lansările scriitoriilor braşoveni (Daniel Drăgan – două romane: Biedermeier şi Mehmed; Ion Topolog – Inelul de Aur; George Puşcariu – Din Creangă-n creangă; A. I. Brumaru – Lecţia labirintului; Ioan Suciu – Împătimit în cântec, etc. ) n-au reuşit cu o singură excepţie (Cornel Teulea: Cioran – tragedii prevăzute, Editura „Eikon, 2011) nici să dobândească statutul de „evenimente editoriale”, nici să modifice imaginea „consacrată” a autorilor. Surprizele au venit din partea opusă: volumul Corespondenţa George Moroianu-Alexandru Vaida Voevod 1895 -1934 (Editura „Argonaut”, 2012), realizat de Ruxandra şi Daniel Nazare, Configuraţia istorică şi bisericească a Braşovului sec. XII – XX (Editura „Andreiană”, 2011) de Vasile Oltean şi excepţionala cercetare semnată de Iulian Cătălui: Avangarda literară românească şi visul (Editura Universităţii „Transilvania”, 2011). Compensatoriu, însă, a fost timpul generos pus la dispoziţia Editurii Universitaţii „Transilvania” care a asigurat intâlnirea cititorilor cu prestigioşi autori de carte universitară: Andrei Bodiu, Rodica Ilie, Adrian Lăcătuş, Georgeta Moarcăş şi alţii. Apoi, în

vr201256x.indd 243

243

premieră (chiar dacă de dorit ar fi ca un târg de carte să acorde propriile sale premii, atât unor edituri, cât şi unor autori), a IX-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte şi Muzică a găzduit, în deschidere, festivitatea de decernare a premiilor Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2011 (Eugen Axinte – poezie, Dan Mihăilescu – eseu şi Voicu Bugariu – „Opera Omnia”), pe care „Libris – Cultural” le-a şi sprijinit financiar. (N.S).

Undeva la Palilula și copita de țap a timpului. Când m-am hotărât să intru în sala de cinema, nu știam nimic: nu cunoșteam regizorul, nu auzisem de film. Tot ceea ce aveam în acel moment, era o curiozitate mare, stârnită de afișul de la intrare. Era unul atipic, așa cum s-a dovedit a fi și pelicula lui Purcărete. Filmul sfidează rețeta cinematografică clasică, asumându-și perspectiva avangardistă în care este conceput. Afinitățile regizorale nu dau semne să se îndrepte în direcția unui orgoliu artistic avid de validare, ci mai degrabă, îmbrățișează deviza ”L’art pour l’art”. “Undeva la Palilula”, pare să se încadreze în categoria experimentelor artistice care, înainte de toate, își propune să transmită un mesaj, și nu să bifeze cât mai multe inimi. Nu e nimic întâmplător în pelicula lui Purcărete. Nota misterioasă și lugubră în care este construit acest vodevil pitoresc, livrează publicului un conglomerat de imagini și obiecte simbolice care, asemenea unei matrioșce, ascunde ideeacheie în forme ce trebuie descoperite și demistificate, gradual. Personajul principal cu numele Se-

6/15/2012 11:38:45 aM


244

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

rafim, este singurul pediatru dintr-un orășel în care nu se nasc copii: Palilula. Cadrele filmate la începutul poveștii, ne introduc într-o atmosferă întunecoasă și degradantă, lăsându-ne impresia că în Palilula este frig și miroase a igrasie. Spațiul în jurul căruia evoluează acțiunea, spitalul orașului, prezintă o lume magică, în care limitele realului și ale fantasticului nu se mai discern, o lume în care minciuna respiră ascunsă în carapacea unui adevăr aparent. De altfel, toate personajele pe care ajungem să le cunoaștem par inspirate din fabule sau nuvele fantastice iar caracterul lor este dominat de năravuri imorale și autodistructive. Ideea sanatoriului, ca simbol al unei instituții bolnave, ne aduce aminte, parcă, de ”Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, unde doctorii sunt adevărații prestidigitatori ai magiei negre. La Palilula, Gogu, doctorul negru, îi spune lui Serafim, cu ocazia ocupării postului de pediatru: ”Ai să vezi c-aici la noi, toți bolnavii sunt sănătoși tun (...) bolnavi suntem numai noi, ăștia sănătoși, doctorii.” Serafim se trezește, întocmai ca Hans Castorp, singur în centrul unei comunități corupte și maladive, în care răul este săvârșit de cei care ar trebui să facă numai bine. Într-un astfel de mediu, binele și răul își inversează semnificațiile, iar adevărul este distorsionat astfel încât valorile își pierd autoritatea. Aluzia la comunism, care a însemnat tocmai această profanare, această scoatere din templu a adevăratelor repere, este cât se poate de evidentă. Spectacolul grotesc pe care locuitorii Palilulei îl joacă, ne sugerează un univers disto-

vr201256x.indd 244

pic orwellian, în care o nouă limbă se vorbește, o limbă de-a-ndoaselea, în care valoarea este o non-valoare și viceversa. Personajul caprei și simbolul mitic al animalului pe care-l reprezintă, fac trimitere la ideea răului în toate formele ei: demonul totalitarismului, dar și demonul imoralității, al ignoranței și uitării. Purcărete prezintă propria noastră poveste, o biografie metaforică a defectelor unui popor care, în opinia sa, produce un tipar involutiv, stagnant. În Palilula, nu se nasc copii și, deci, nu există moștenitori sau moștenire. Nu există nici timp, speranță sau schimbare. Viața stearpă se consumă sub umbrela unui dans al uitării, al petrecerii constante și al beției. O imagine sugestivă, este laboratorul lui Nea Pantelică, pediatrul decedat, încărcat cu borcane în care diferite creaturi morbide stau conservate. Imaginea ne aduce aminte, parcă, de scenele din ”Everything is Illuminated”, și obsesia eroului de a păstra orice obiect drept amintire a acelui sătuc uitat undeva prin Ucraina. Conservarea timpului sub orice formă, reprezintă condiția majoră a memoriei colective, memorie ce pare să nu existe în universul creat de Purcărete, întrucât nea Pantelică moare tocmai pentru că a încercat să conserve trecutul și să salveze copiii. Pe de altă parte, Serafim, ca protagonist, reprezintă noul venit, cel care la finalul filmului, va reuși să salveze o sarcină. Finalul, este cu atât mai fascinant, cu cât te izbește oroarea la vederea acelui prunc cu copită, un mic hibrid al contrastelor, ce te determină să te îndoiești de un eventual happy end.

6/15/2012 11:38:46 aM


m i sc e l l a n e a

Contrastul dintre sublim și grotesc, un bine aparent născut din burta sfârtecată a răului, aruncă spectatorul într-o stare de melancolie și te face să te întrebi serios dacă Purcărete chiar crede că România mai are vreo șansă de salvare. În spatele unei atitudini generalizatoare la adresa românilor, și a unui pesimism de o consecvență uimitoare, Silviu Purcărete a creat un film original despre vechile frământări locale, așa cum nimeni nu a mai făcut-o până la el. Dacă ai răbdare să-l urmărești și să-l înțelegi, vei ieși din sala de cinema, întrebându-te așa cum s-a întrebat regizorul însuși într-un interviu:” Ce zestre îi las eu copilului meu, în afara unei copite de țap?” Poate că zestrea adevărată e formată chiar din operele de artă asemănătoare acestui film, care par a fi concepute pentru a ne trage, din când în când, de mânecă, și pentru a ne opri din acest dans ignorant al uitării de sine. Venera Dimulescu

BREVIAR EDITORIAL Candelabrele cerului, de Ioan Petraş, Editura Limes, 2012, 216 pagini. Pe urmele lui Roman Melodul, dar şi ale lui Odysseas Elytis, Rilke, T.S. Eliot, pr. Ioan Petraş ne pleacă fruntea spre „rădăcinile lacrimei” şi ne-o înalţă spre „ferestrele rănilor”, însoţindu-ne drumul „Maica Domnului flămândă”, Miriam, Hannah, ori Li, Carmen-Carmina, Umnia – SAU, cu un alt nume, Epifania, de-a dreptul. „Ioan Petraş – Cel care ciopleşte flu-

vr201256x.indd 245

245

iere lui Dumnezeu”, aşa se intitulează prefaţa lui Ioan Holban la această antologie de autor (selecţie din cele 5 volume apărute în perioada 1998-2010: Perdeaua de lacrimi, Ferestrele rănilor, Vârsta cuvintelor, Cartea bucuriilor epifanice, Lăcrimarul înflorit). Un fel de Cântare a Cântărilor, un „sacerdoţiu liric”, o lirică liturgică a simetriilor incantatorii, precum în cer aşa şi pe pământ: „povară de Li lumină de Li/ în cântecu-n care nicicând n-o să ardă/ m-aş teme de toamnă, de morţi şi de vii/ de barda luminii ce aprigă bardă// m-aş teme de toamna cemi fulgeră-n chip/ povara luminilor aşteptând înc-o zi/ o Biblie scriu pescăruşii-n nisip/ pentru păsarea Li,// mi-e frică să cred că văzduhul ascunde/ povara şi vara unei nopţi fără tine/ coşmarul priveghiului strecurat în secunde/ îmi curge năvalnic prin fragede vine// mă-nchid în poemul acesta solemn/ ca şi cum Dumnezeu în cuvânt m-ar zidi/ simt că mor şi-am să fiu o toacă de lemn/ la vecernia Li la litania Li”. Postfaţa este a Emanuelei Ilie, iar referinţele critice sunt semnate, printre alţii, de-a lungul timpului, de: Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă, Ion Marin Almăjan, Mircea Petean, Ioana Dinulescu, Graţiela Benga, Adrian Dinu Rachieru, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe. Şi, să nu îl uităm pe Bartolomeu Anania!: da, frumuseţea (liturgică) va salva lumea, literatura lui Ioan Petraş „poate avea – şi sunt sigur că are – şi o funcţie soteriologică”. Taxa pe viciu, de Dan Herciu, colecţia Raftul de poezie, Editura A.T.U. SibiuHermannstadt, 2010, 96 pagini. O dramă de familie se dă de 3 ori peste cap şi apa-

6/15/2012 11:38:46 aM


246

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

re această carte, acum în ediţia a doua, premiată în fel şi chip între timp, inclusiv la Madrid – Premiul Niram Art, Trofeul RefleXos, ceea ce a atras după sine şi traduceri în spaniolă şi portugheză: „ochii îmi îmbătrânesc/ mai repede ca trupul// înainte aveam ochii mari/ şi albaştri. tare albaştri./ câteodată le dădeam apă/ de la tine din palme şi/ deveneau fântâni/ sau vise gemene// înainte îţi mângâiam sânii/ cu ei. şi coapsele./ se prefăceau în lumânări/ sau suflare grea// acum îi car după mine/ peste tot/ grei şi inutili/ ca două tatuaje/ din puşcărie (privire incompletă). Volumul este prezentat de Ileana Petraş şi Mihai Curtean. Brâncuşi după Brâncuşi (crochiuri poematice), de Ioan-Viorel Bădică, colecţia Scriitori sălăjeni, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2011, 98 pagini. Emul al lui Mircea Eliade, sălajeanul Ioan-Viorel Bădică (1949-2002) a fost bibliotecar, inspector şcolar şi, mai presus de toate, un filosof, un hermeneut, un spirit în stare să admire şi să arunce – şi pentru noi, ceilalţi – punţi între lumea ideilor veşnice şi cea concretă, cotidiană, concasorul nostru cel de toate zilele: „Aşadar, sculptorul e un „interpret”, un intermediar. Are în faţa ochilor natura, de unde îşi ia materialul (lemn sau piatră), iar în minte are ideile. Deci, e vorba de a intermedia între Cer şi Pământ, de a da viaţă prototipurilor. De a le însufleţi. Căci Frumuseţea, spunea Platon, pe care o cunoaştem aici pe pământ, îşi are modelul în lumea ideilor veşnice, pe care ne-o amintim dintr-o viaţă anterioară. Ideile însă nu se înfăţișează nude: au nevoie de acea „apariţie senzorială”, perceptibilă, de care vorbesc filoso-

vr201256x.indd 246

fii. Esenţa se fenomenalizează. Aici intervine, în artele vizuale cel puţin, imaginaţia sau invenţia formală. Calitativă, fireşte, în primul rând. Artistul face apel la acele modalităţi care pot exprima indirect – simbolic sau metaforic – o idee. Modalităţi de semnificare alese pentru a transcende materialitatea lucrului sau vieţii şi a-i releva spiritualitatea intrinsecă. În cazul lui Brâncuşi există un perfect echilibru între cele două dimensiuni. Ele conlucrează întru realizarea unei opere unice ca factură şi măreaţă ca semnificaţie.” Prefaţa este semnată de Constantin Zărnescu, iar Cuvântul editorului îi aparţine lui Daniel Hoblea. Fotograf la zece preşedinţi, volumul al III-lea dintr-un interviu de un cristian, seria Interviuri, colecţia Punctum, casa de pariuri literare, 2011, 100 pagini. Oglinzi, lentile, filtre. Ion Cucu, artist fotograf, acum autor al unor portrete scrise. Un om care şi-a păstrat libertatea, chiar dacă – sau tocmai pentru că – a avut egală distanţă faţă de diverşi scriitori, diverse personalităţi, chiar şi faţă de un şir de zece preşedinţi ai USR (1962-2005): Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, George Macovescu, D.R. Popescu, Mircea Dinescu, Laurenţiu Ulici, Eugen Uricaru, Nicolae Manolescu. Despre libertate şi rezistenţă, iată câteva „fotograme” (provocate şi de întrebările puse de un cristian, cel care semnează şi prefaţa acestei trilogii): „Păunescu însă, dictatorial, printr-un telefon, cred că-n prima zi când a fost numit redactor-şef la Flacăra, m-a sunat şiam auzit vocea lui puternică bubuindu-

6/15/2012 11:38:46 aM


m i sc e l l a n e a

mă: “Neluţă, gata, conduc Flacăra. Treci încoace!” Mi se dădea pe mână ilustraţia întregii reviste. După o pauză mai mult de spaimă decât de gândire, derutat că voi pierde statutul câştigat de libercugetător fotografic, i-am răspuns sec: “Nici prin cap nu-mi trece.” Şi astăzi mă mir cum de amărâtele-acelea de fire care ne legau nu s-au carbonizat. Continuarea a fost cumplită. Pentru prima oară, îi răspundeam unui scriitor c-o înjurătură la altă înjurătură. Poate că şi de aceea, când am făcut un accident personal, la el la Bârca, şi când mai multe zile am zăcut în casa unui vecin, om al lui Dumnezeu la el în sat, nu cred că m-a vizitat vreodată. Cu toate că se afla la mai puţin de o sută de metri. – Cum de n-aţi fotografiat foarte mult la Mogoşoaia? Pentru că n-am fotografiat doar un grup şi eram permanent în delegaţii, tot cu scriitorii. Pentru că nu mă interesau doar consacraţii, ci şi cei care băteau la poarta consacrării. Dacă aş putea să denumesc boala de care sufeream, i-aş spune cenaclomanie, în fază acută. Apoi a fost efectul scriitorilor asupra mulţimii neavizate şi diverse. Profesii diferite, vârste diverse, localităţi de pretutindeni. Lecturi în faţa oamenilor de cea mai diversă condiţie. A treia fază, partea de artistic, recolta terenului, evaluată în laborator şi întregită de expresia artistică. Sala Oglinzilor a fost prea importantă pentru a mă mai încărca cu Mogoşoaia. Sala Oglinzilor a fost, pot depune mărturie ca atâţia alţii, un spaţiu al rezistenţei adevărate.” Inevitabil, de Andrei Doboş, seria Poezie, colecţia Prezent, casa de pariuri

vr201256x.indd 247

247

literare, 2011, 62 pagini. Puţine volume de poezie au fost răsfăţate şi răsplătite cu vorbe de laudă de calibrul celor cu care nu oricine, ci Vlad Moldovan, Ştefan Manasia şi mai ales V. Leac vor fi întâmpinat, iată, la momentul apariţiei, Inevitabilul lui Andrei Doboş (n. 1984 la Turda, echinoxist în vremea studenţiei, aflat la cel de-al treilea volum). Început în forţă („Pentru moment, am rămas paralizat în pat. Mi se pare c-am auzit-o, ca prin vis, pe maică-mea urlînd în camera de jos şi, în acelaşi timp, miam simţit inima sfîşiată. Se întîmpla într-o vineri”, volumul este o luare la cunoştinţă, o înşiruire de prezenţe carear-fi-putut-să-fie ori au fost odată, întrun alt timp, o defilare a unor femei fără chip, anexe ale tocurilor, cărucioarelor, câinilor: doamna din praf („Ce faci – o ridică/ pe doamna din praf deasupra străzii,/ o ascultă o clipă şi-apoi o prăvale/ hăt prin curţi, mai departe prin bălării”), „doamne cinice specializate în boli terminale”. Prezenţa-absenţa este pretutindeni, inevitabil, prezentă, ceva nedefinit între dust şi dusk: „Avînd în vedere/ dimensiunile, pot/ să rămîn aici, sau acolo/ din punctul acesta de vedere/ nu face nici o diferenţă/ dar încă/ face diferenţă./ Din punctul acesta de vedere/ punctul de vedere/ trece/ sau comutează/ şi dedublarea intră în colaps/ colaps ?/ dar pe jaluzele prin praful subţire/ soare cenuşiu ninsoare molcomă/ o oarecare nostalgie/ oameni care tastează grijuliu/ vorbesc între ei şi cu mine/ Şi cu mine?/ Sigur, şi cu mine/ dar asta nu face nici o diferenţă/ sau poate face o cît de mică diferenţă/ o cît de mică implozie/ în ceea ce este/ dar ce este/ nu este nimic/ omul vorbeşte despre/ PREZENT/ be here

6/15/2012 11:38:46 aM


248

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

now/ be here now/ ţăcăne în cap/ dar uşor/ capul balon/ nu ştie chiar atîtea” (Prezenţă). Starea poeziei III, de Ştefania Mincu, Editura Palimpsest, 2011, 250 pagini. De la Eco la Mioriţa, de la traduceri ale unor volume de referinţă din italiană până la stimularea/încurajarea pre cale măiastrumaieutică a unor pagini de poezie abia emergente (mai rar proză ori dramaturgie), în premieră, ale unor tineri ce privesc ţintă spre Literatură, mai-mai să o mesmerizeze, Ştefania Plopeanu se ocupă de ani de zile de poezie, de poeţii mari şi mici – 31, în acest al treilea volum – ca tribut adus (şi) Şcolii „ortomanului” Marin Mincu: „S-a terminat şi cu ironia lejeristă şi cu parada de erudiţie, cu epopeea metafizică a cotidianului citit în cheie postmodernisto-tehnicistă. S-a avansat cu încă un pas (adică s-a alunecat brusc mai afund) pe clina apocalipticului. Poetul vede că n-are încotro, că trebuie să facă „corp comun” cu poezia sa, nu doar să fluture un ideal de „corporalizare”. E vorba de mai mult, de „încor­porare”, credem noi, la limită şi la risc, ceea ce este cu totul altceva. S-a constatat pe viu nimicul şi nimicirea, nu doar conceptele lor abstracte sau „carnaţia” lor revărsată şi impudică în cuvinte. Toată axiologia se modifică în virtutea acestui fapt. Şi toată estetica. Va trebui să hotărâm din nou care ne este binele şi ce a mai rămas din frumos. Fiinţa însăşi nu se mai poate defini pozitiv, ci prin forţa ei de a stăvili în disperare nefiinţa. Ce este Estele? Este ceea ce se opune, s-a răspuns în ultimul timp; ceea ce nu se lasă hăcuit şi distrus. De

vr201256x.indd 248

ce există ceva mai curând decât nimic? Umberto Eco a răspuns: „De-aia”. De ce unele interpretări sunt mai bune, iar altele mai rele? Pentru că altfel am fi pierduţi. Pentru că textul se opune, în materialitatea lui, interpretărilor abuzive şi false sau pur pragmatice, tehnice. Ceea ce se opune este originar. Nu trebuie mers mai departe cu întrebarea. Textul nu e o valoare tehnicistă, nici generativstructurală, nici formal-experimentală, ci o emergenţă ce se opune certitudinii îngrozitoare a nimicului. Ciudat de atenţi au fost douămiiştii la ravagiile morţii. Citiţi ultima antologie, cea de la Ed. Compania („Compania poeţilor tineri”, 2011, alcătuită de Dan Coman şi Petru Romoşan). Vom fi uluiţi să descoperim cât de acută este la aceşti tineri viziunea morţii şi incapacitatea învierii celor ce sunt (totuşi...) în viaţă. De unde ştiu ei, dragii de ei? Căci manualele „alternative” îi educă, încă din clasa a IX-a, asupra faptului că n-ar exista ca „teme mari” în literatură decât „iubirea, aventura, călătoria şi jocul”. Despre muncă, naştere şi mai ales despre moarte, care, ea, ni se opune în permanenţă, niciun cuvânt...” Eminescu. Trei eseuri, de Radu Vancu, Editura InfoArt Media, Sibiu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011, 172 pagini. Trei eseuri, apărute graţie unei edituri sibiene şi uneia clujene, scrise la rece de un împătimit al scrisului, al cititului şi al prieteniei/empatiei literare: Radu Vancu. Iată cele trei direcţii spre care ne îndeamnă autorul, care mărturiseşte: „Am vrut, pur şi simplu, să scriu câteva pagini credibile despre unul dintre cei mai vii poeţi ai mei”

6/15/2012 11:38:46 aM


m i sc e l l a n e a

(în condiţiile, ştiţi dvs.!, ale „actualităţii negative” a poetului, ale scheletului din dulap ş.a.m.d.). Vancu are curajul, bibliografia şi argumentele pentru a răsturna stereotipii de gândire până la paradox, de ajungi – tu, cititor – să spui „ca un stâlp eu stau în lună” (de bine ce pe coperta a patra avem foto Craterul Eminescu, denumire dată de echipa Messenger a NASA Descovery unei porţiuni necunoscute a planetei Mercur, aşa că Eminescu a intrat şi în arhivele Johns Hopkins Laboratory, cu sau fără voia dumneavoastră): „avem de-a face cu un punct de vedere situat pe limes-ul dintre text şi existenţă, cu un altul instalat în miezul poetic al textului şi, în fine, cu un al treilea plasat dincolo de textul propriu-zis, în energeia pre-textuală a imaginarului. Cum se va putea constata, toate cele trei unghiuri de atac duc la concluzia că Eminescu nu e atât un ultim poet romantic (e, fireşte, şi asta), cât un poet aflat în pragul unei modernităţi poetice în care nu apucă să intre (analogia cu Canaanul lui Moise e pe cât de inevitabilă, pe atât de facilă), dar pe care o anticipează în mai toate direcţiile ei ulterioare”. În trei sferturi din volum, Radu Vancu se ocupă de imaginarul apocaliptic, concluzionând spre finalul cărţii: „Cu adevărat remarcabil mi se pare următorul lucru: atât prin proto-biografismul lui, cât şi prin imaginarul acesta apocaliptic, Eminescu se dovedeşte surprinzător de îndeaproape de biografismul şi de expectanţa apocaliptică douămiistă. Sigur, diferenţele sunt evidente şi majore – biografismul douămiist e hard, cel eminescian numai embrionar, apocalipticul eminescian e utopic, cel douămiist e dis- sau chiar kakotopic ş.a.m.d.” Eminescu fără vârstă, imuabil ca un

vr201256x.indd 249

249

crater de pe o planetă a sistemului solar. O planetă care va exista dincolo de mode literare şi generaţii. Escale în croazieră. Constantin Virgil Gheorghiu, de Constantin Cubleşan, Editura Grinta, Cluj-napoca, 2011, 168 pagini. Cunoscut pentru Ora 25, volum care a fost şi ecranizat (şi nu oricum), pentru biografiile diverşilor sfinţi, de la Sf. Ioan Gură de Aur, până la... el însuşi (Cum am vrut să mă fac sfânt), C.V. Gheorghiu este un personaj în sine. Canonizabil au ba, asta se va vedea cine ştie când, dar cu siguranţă un personaj controversat în timpul periplului său pământean, al croazierei cu escale forţate ori fortuite – şi aici Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au avut multe a spune, încă de la prima carte publicată în Franţa (de bine ce urma să apară musai în limba franceză, malgré tout…). Constantin Cubleşan remarcă: „Opera literară a lui Constantin Virgil Gheorghiu se aşază constant sub semnul autobiograficului. De la volumele de versuri cu care s-a lansat, încă foarte tânăr (Viaţa de toate zilele a poetului, 1939; Caligrafii pe zăpadă, 1940), la cărţile de reportaje de pe frontul de Răsărit, în care îşi mărturisea emoţiile în faţa flagelului războiului la care însuşi participase (Ard malurile Nistrului, 1941; Am luptat în Crimeea, 1942; Cu submarinul la asediul Sevastopolului, 1942), până la romanele ce propun, în ambientul literar francez şi internaţional, o altfel de lume exotică decât cea pe care o înfăţişa Panait Istrati evocând lumea românească dunăreană. El aduce mărturia unui substrat existenţial arhaic, păstrător de ritualuri ancestrale în zonele nordice, păduroase, ale Moldovei (Le

6/15/2012 11:38:46 aM


250

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Peuple des Immortales, 1955; La Maison de Petrodava, 1961; Les Immorteles d’Agapia, 1964 etc.), regăsindu-se în pseudo-biografiile consacrate unor Ioan Gură-de-Aur (Saint Jean Bouche d’Or, 1957); Mahomed (La Vie de Mahomet, 1963), Luther (La jeunesse du Docteur Luther, 1965), Patriarhul Athenagoras (La vie du Patriarche Athenagoras, 1969), mai degrabă eseuri pe teme religioase, sau chiar în viaţa tatălui său, preot ortodox cu devoţiune (Pourquoi m’a-t-on appele Virgil?, 1968) etc. Erou deghizat sub masca unor diverse personaje de ficţiune romanescă, Constantin Virgil Gheorghiu îşi reiterează, de fiecare dată, viaţa surprinsă în momente cruciale, în situaţii limită, elaborând de fiecare dată o atmosferă oarecum fantastică, aventuroasă, mereu însă în limitele unor tradiţii şi imperative necondiţionat creştine.” Spectator cu bilet de favoare. 2010 – Un an teatral aşa cum l-am văzut, de Mircea Morariu, Editura Universităţii din Oradea, 2011, 326 pagini. Zece volume anterioare acestuia apărute în ultimii 10 ani, unele în limba franceză ori publicate în mai multe ediţii – cum ar fi Carte cu Gina Patrichi (2008 & 2009). Aşa se prezintă, între coperte de carte, Mircea Morariu, cunoscut de altfel din presa culturală. Volumul de faţă reuneşte cronici ale unor spectacole de teatru montate în anul 2010 mai ales pe scenele din Oradea, Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, dar şi din Buzău (Prietena mea, instalatorul – Teatrul „George Ciprian”), Timişoara (Aşteptându-l pe Beckett, Noaptea Walpurgiei, Jocul de-a Shakespeare – Teatrul German de

vr201256x.indd 250

Stat) sau piese radiofonice (Ce lume voluptuoasă, ce lume senzuală). Prezenţa la câteva festivaluri naţionale, euroregionale ori la manifestări de cultură teatrală au prilejuit de asemenea verdicte tranşante, ori – după caz – nuanţate cu mare acurateţe: „Şi cu toate că scriam mai sus că nu sunt adeptul judecăţilor critice ce operează cu superlative relative neverificabile, voi face de astă dată o excepţie şi voi spune că, cel puţin în opinia mea, Strigăte şi șoapte a fost cea mai bună montare din categoria Romanian Showcase, fără a mai adăuga nimic în plus, deoarece am analizat producţia respectivă pe larg, la timpul potrivit, în chiar paginile revistei Teatrul azi. La categoria Spectacole invitate din străinătate, condiţia de lider absolut îi este rezervată, după părerea mea, spectacolului cu piesa Regele moare de Eugene Ionesco, regizat de românul Silviu Purcărete la Les arts et mouvants, à I’endroit des mondes allant vers Paris. Într-un conspect scenic extrem de concentrat – spectacolul durează mai puţin de două ore –, într-o scenografie economicoasă, semnată de acelaşi Silviu Purcărete, scenografie ce poate deruta pe cei obişnuiţi cu decorurile luxuriante cu care ne-au obişnuit regizorul, dar şi o seamă de montări anterioare ale scrierii lui Ionesco, Regele moare e o preţioasă, o fabuloasă bijuterie artistică. Se înfăţişează astfel şi datorită faptului că Purcărete a lucrat extrem de migălos cu o trupă actoricească puţin numeroasă – doar şase interpreţi, unul mai bun ca altul – care nu subapreciază nici unul dintre mijloacele de exprimare scenică, inclusiv rostirea. Nu insist mai mult, căci îmi rezerv dreptul de a reveni asupra

6/15/2012 11:38:46 aM


m i sc e l l a n e a

spectacolului într-o cronică separată” (FNT – ediţia a XX-a). Resistenze bruciate (Rezistenţe arse). Florilegiu bilingv de poezie feminină, de Geo Vasile, Edizioni Akkuaria, Catania, 2011, 166 pagini. Pornind de la un poem al Angelei Marinescu („la noi,/ scriitorii au devenit rezistenţi la scris./ ei au devenit profesioniştii rezistenţei la scris./ scrisul nu mai are nicio putere asupra lor/ şi astfel au devenit epave înfricoşătoare, anarhişti,/ amorali, atei histrionic libidinoşi, violenţi şi obsedaţi”), italienistul şi criticul literar Geo Vasile a făcut cunoscute şi în limba italiană o seamă de creaţii poetice feminine. Sunt prezente în acest volum unsprezece autoare din România, născute între 1941 şi 1981, fiind surprinse tuşele lor definitorii: Angela Marinescu – „stare de urgenţă”, Ruxandra Niculescu, autoreferenţială şi reflexivă – „indescifrabilul scris al nervilor”, Ioana Crăciunescu – comunicând drama, enigma, dilema, Marta Petreu – furie, erezie, prosternare, Gabriela Creţan – sacerdot al suavităţii şi deopotrivă al monstruosului, pe urmele pictorilor Cranach sau H. Bosch, cu egală receptivitate faţă de metafizica engleză şi misticii spanioli, dar mai ales faţă de Kenoma şi Pleroma (nu e doar un joc de cuvinte!), Mariana Marin – cu inconfundabilul ei ton dramatic, aforistic, crepuscular-testamentar („feroce singurătate, ameţitoare, înaltă”). Irina Nechit (poetă născută în prov. Cahul) este definită prin „graţioasa cruzime”, Ruxandra Cesereanu prin aventura rimbaldiană a talentului ei poliedric, Aura Christi prin orfism, elegie, revoltă, Eugenia Ţarălungă prin lucidi-

vr201256x.indd 251

251

tatea acidă, analitică, prin ludic şi nostalgie narativă, iar Linda Maria Baros prin violenţă şi dezinvoltură, trivialitate şi rafinament. Un vast câmp de bătălie, după cum se vede, care nu are de-a face numai cu steaua strict domestică de deasupra acoperişului ori cu focul vestalelor de odinioară. Lupte interioare care duc, iată, la esenţa unei poezii autentice în cel mai înalt grad, după cum apreciază Geo Vasile. EUGENIA ŢARĂLUNGĂ

REVISTA REVISTELOR OBSERVATOR CULTURAL 620 Săptămânal din 12 aprilie 2012. Bedros Horasangian amintește în „Trăim prost, dar bine!”, de „grijile intelectualității române pentru frumusețile culturale și, pe de altă parte, lipsa totală de interes pentru grijile gloatei”. Într-un an electoral în care „Arătarea pisicii și șantajul cu trimisul în judecată sînt arme redutabile în România”. Subliniind că azi „Nu se poate trăi doar cu frică și resemnare, cu indiferență și fiecare-pentru-el-scapăcine-poate”. În alte pagini: „După 40 de ani. Aktionsgruppe Banat” – Ai libertatea pe care ţi-o asumi, spunea liderul acestuia, Richard Wagner. „Rămîne încă de cercetat influenţa exercitată de scrierile Aktionsgruppe Banat asupra autorilor români din acea vreme; solidaritatea şi fermitatea cu care şi-au susţinut libertatea de gîndire şi de scris au rămas pînă acum neegalate de nici o altă grupare literară de la noi” (scrie Co-

6/15/2012 11:38:46 aM


252

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

rina Bernic). În alte pagini continuă dezbaterea despre independenţa şi moralitatea criticii „de întîmpinare“. Răspund Daniel Cristea-Enache, Bogdan Creţu şi Alex Goldiş la întrebările orientative: Cît de puternice pot fi presiunile asupra unui critic literar, încît să-l oblige săşi pună între paranteze obiectivitatea? Are criticul literar, indiferent de nume, puterea să judece doar cartea recenzată, dincolo de ierarhii instituţionale? Este critica literară parazitată de conflicte de interese? Interviu cu Marta Petreu: „Sîntem o cultură a morţii, noi, cei din cultura românească – poate de-aia ne place aşa de mult filozofia germană a vieţii… Dintotdeauna am vrut să scriu proză. Dar, cum începeam să scriu, ieşea din mine poezie. Ieşeau versuri. De-a gata făcute, ca şi cum mi le-ar fi dictat cineva. Iar eseurile şi studiile, cum să spun... ele ţin de-o altfel de logică a documentării împletite cu intuiţia... Ai o sumă de cunoştinţe, ai o ipoteză sau o intuiţie şi apoi începi să cauţi, descoperi ceva, faci fişe, te verifici în ipotezele tale cît de mult poţi, apoi scrii. Cu proza e un pic altfel”. Eseu Claudiu Turcuș. CONTEMPORANUL 4 / 2012 Directorul N. Breban, despre cultul victimizării și fatalismului la români, descoperit în „Miorița”: „Să fie cariera formidabilă a acestei balade un semn al caracterului ascuns și real al Românului – de pretutindeni și oricând? Mai mult chiar – o profeție, un semn că nu putem altfel, o consemnare printr-o metaforă genială, cea a cosmicizării morții, a blestemului spiței și neamului nostru în istorie și pe pământ? Ceva care răspunde acelui suntem sub vremi al lui Miron Cos-

vr201256x.indd 252

tin și atâtor și atâtor altora, mai mici sau mai mari grămătici care s-au plâns și au afurisit prin vremuri, tulburând și ațâțând nu puține minți tinere sau naive… Va trebui să-l așteptăm la nesfârșit, răbdători și vag și poetic imbecilizați de efluvii pannaturiste, pe cel care ne va ucide pentru a ne deposeda de avutul, dar și de credința noastră, cum au făcut-o Rușii sovietizați. Să fie oare acel baci anonim, autor al acestei balade, mai inspirat, cu adevărat profet sau preot în ce privește firea și destinul nostru?”. În alte pagini semnează Bogdan Crețu, Alex Ștefănescu, MariaAna Tupan, Ștefan Borbely, Răzvan Voncu, Aura Christi, Bedros Horasangian, Magda Ursache. „Romane în dezbatere”. DACIA LITERARĂ 3-4 / 2012 Alexandru Zub: Norocul românilor, dacă se poate spune aşa, în sensul evocat şi de Mircea Vulcănescu, e că, în pofida unei istorii agitate şi precare, au putut constitui oarecum un bloc etnocultural, acea „masivitate” pe care o menţionează şi Călinescu, în monumentala-i sinteză ca suport al unei creaţii demne de stima lumii. La această operă contribuţia alogenilor nu e deloc nesemnificativă, lucru subliniat şi de autor în analiza specificului naţional: „O rasă e un veşnic proces, ca şi limba, care îşi găseşte noi şi noi echilibre şi s-ar zice că e cu atât mai perfectă, cu cât au intrat în pastă mai multe elemente” (Istoria literaturii române). Diversitatea fortifică… Alogenii joacă, de aceea, un rol pozitiv, stimulând anume deschiderea, dialogul, critica. Specificul naţional e un echilibru dinamic şi instabil, a cărui definire nu e de aşteptat decât în timp şi numai provizoriu, pe măsură ce se înfiripă, dincolo de atâtea vechi clişee,

6/15/2012 11:38:46 aM


m i sc e l l a n e a

conştiinţa de sine la nivel etnocultural. În alte pagini: Svetlana Paleologu-Matta, „Neantul și contradicția la un anti-filozof” (la Emil Cioran) și Cristian Sandache, „Ziaristul Tudor Arghezi – schiță de portret”. Interviu cu Constantin Chiriac, directorul Teatrului Național din Sibiu, actor: „Poezia a fost întotdeauna temelia a tot ce am făcut”. JURNALUL LITERAR 1-6 / 2012 Redactorul-șef N. Florescu (Aristarc): „În Piața Universității din București, dar, desigur, și în protestele înregistrate acum în celelalte orașe ale țării și nu numai, a răsărit așa, dintr-odată, ca o lumină a vieții, emblema primordială a terminării postcomunismului, de acum încolo definitiv condamnat, fiindcă sistemul politic ca atare iese din timp și dispare, indiferent de îndărătnicia nevolnică a grupărilor alogene… Se vor fi minunat, probabil, de ceea ce a vrut să spună printr-un slogan sărman tânărul venit în Piața Universității alături de ceilalți protestatari împotriva unui regim criminal nu ca să cerșească revendicări de ordin material, ci ca să impună degeneraților cocoțați în fruntea țării astăzi sensul profund al spiritualității noastre: OPRIȚI ISTORIA, COBORÂM LA PRIMA!”. Tot pe prima pagină, în aceeași idee, semnează Alexandru Herlea un rechizitoriu intitulat: „Manifestațiile din iarna 2012 și necesitatea creării unei alternative politice”. La „Restituiri” – Vintilă Horia, la ”Accent” – Monica Lovinescu, la „Meditații ortodoxe” – Lidia Stăniloaie, la „Procesul comunismului” – Instituția cenzurii comuniste în România (Liliana Corobca).

vr201256x.indd 253

253

ARGEȘ 3 / 2012 Dumitru Ungureanu: În ţările din jur, cum ar fi Polonia şi Ungaria, scrie Caraion: „s-au petrecut nişte acute divorţuri între Conducerea de partid şi scriitori. La noi încă nu” (pag. 210, din volumul Cazul „Artur” şi exilul românesc). Scriitorimea la noi este „păcătoasă, plină de numeroase metehne, dar de peste 30 de ani susţine cu condeiul său politica oficială.” Datată 14.11.1980, nota respectivă e o mărturisire concisă, ce înlătură mitul rezistenţei prin cultură, vehiculat ulterior de mulţi autori, cine ştie câţi dintre ei colaboratori benevoli ai „Organului”. Evident, scriitorii nu erau naivi: „Realitatea e de privit în faţă: mult-puţina fidelitate a majorităţii scriitorilor dovedită Partidului nu izvorăşte mereu din convingere, ci şi din interes. Este o alianţă rezultată din privilegii şi avantaje: ei mai mint, mai adulează, mai împodobesc zornăitor nişte realităţi pentru că sunt ori au fost mai bine plătiţi şi s-au bucurat şi se bucură de satisfacţii care altor pături sociale şi profesii nu li-s date” (pag. 180). Ofiţerul care a primit delaţiunea, la data de 25.10.1977, lămureşte: „Materialul a fost luat pentru cunoaşterea stării de spirit din rândul scriitorilor”. Despre dispariția modelelor morale scrie și Magda Grigore. În alte pagini, semnează N. Oprea, Al. Cistelecan, Luca Pițu, Șerban Foarță, Dumitru Augustin Doman, N. Georgescu, Ștefan Ion Ghilimescu, Horia Dulvac. CONTA 9 Revistă trimestrială, martie 2012. Adrian Alui Gheorghe: Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieţii, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian

6/15/2012 11:38:46 aM


254

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Goga, care vrînd să-i înveţe pe ardelenii din Ardeal că sînt români, a ajuns “chiriaş” al închisorilor ungureşti din Budapesta. Şi acolo, pe pămînt străin, Caragiale i-a dat o lecţie amară: „Ţiam spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii… Ei au un instinct de împotrivire organică”… Mircea A. Diaconu: „I.L. Caragiale, materie și sens”. La anchetă: Generaţia `80 faţă în faţă cu „propria oglindire”. Generațiile (mai) noi despre optzeciști și optzecism (răspund Radu Pavel Gheo, Horia Gârbea, Flavius Lucăcel, Daniel D. Marin, Silvia Mihăilă, N. Strâmbeanu, Horia Dulvac, Octavian Mihalcea, Adrian G. Romila, Paul Gorban, Robert Şerban). Dialog cu Lucian Alecsa. Trei evenimente editoriale din anul 2011comentate de Emil Nicolae (Eminescu şi enigmele Caietului vienez de Cristian Livescu; George Bacovia, Opere. Poezie şi proză, o ediţie de Constantin Călin; Aurel Dumitraşcu, Carnete maro, I şi II, ediţie de Adrian Alui Gheorghe – și „Luna Zadar”). HYPERION 1-2-3 / 2012 Gellu Dorian contestă existența altor premii naționale decât cel consacrat deja la Botoșani: Deși există consacrat un Premiu Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, care se acordă de peste douăzeci de ani, în fiecare an, unui poet român pentru Opera Omnia, au mai apărut între timp și alte „premii naţionale pentru poezie”: Arghezi, la Târgu Cărbunești, și, recent, la Bacău, Premiul Naţional de

vr201256x.indd 254

Poezie „George Bacovia”. N-ar fi exclus să mai fie și alte premii naţionale pentru poezie pe te miri unde, care nu fac altceva decât să ducă în banalitate acest fapt. Astfel ar urma să apară, în timp, unii poeți care pot lua vreo două sau trei premii naționale, ceea ce, desigur, n-o să vedem că se petrece în altă parte… Nu am observat ca, de exemplu, Franța, pe lângă Premiul Hugo, considerat premiu național, să mai acorde și un premiu Balzac sau un altul, tot național, Baudelaire, așa cum Germania nu acordă și alte premii naționale pe lângă Goethe, fie Novalis sau Hölderlin, precum Spania nu acordă scriitorilor merituoși decât Premiul Cervantes, ori Italia, doar Premiul Dante… Ion Mircea, în interviul acordat după primirea Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, la Botoșani (prima parte a revistei e dedicată laureaților acestui premiu național, inclusiv Opera Prima): „Se cuvine să spunem de la bun început că sintagma de poet național e defectivă de plural, nu există mai mulți poeți naționali în sânul unui popor. Blaga nu e poet național, nici Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia sau Nichita Stănescu”... În alte pagini: interviu cu Matei Vișniec, eseuri despre Eminescu: Valentin Coșereanu, Antonio Patraș, Vasile Spiridon, Geo Vasile. STEAUA 2-3 / 2012 În numărul 1 pe acest an, redactorulșef Adrian Popescu scria: „Asistăm, nu doar la noii veniți în breasla scriitorilor la un autism literar, provocator de cecitate intelectuală. Numai și numai propria, modesta, mediocra lor însăilare îi interesează pe acești pseudo-autori, doar pomenirea numelui lor în varii contexte

6/15/2012 11:38:46 aM


m i sc e l l a n e a

exegetice. Tristețe uriașă, nu poți dialoga cu ei decât despre opera lor, nimic altceva nu intră în raza privirii lor nombriliste. Scriu în neștire față de ce apare în alte țări, traducerile la Humanitas sau Polirom abundă, slavă Domnului, nu citesc revistele literare de la noi, dacă nu publică ei înșiși… Autismul, când nu e boala cu acest nume, ignoră senin toate aceste conexiuni cu suficiență… Autismul distruge, autodistruge în fapt specificul creației literare autentice”… Interesant, în numărul 2-3 al Stelei apare un ciclu amplu cu titlul „22 de poeți tineri”, cu un cuvânt înainte: „Intrăm în anul apocaliptic 2012 cu siguranța unui nou început – cel puțin în poezie așa se arată… Avem în cele ce urmează 22 de tineri autori talentați și proaspeți, un veritabil comando care, încet, se va infiltra printre rândurile răzlețite ale douămiiștilor, pe lângă infanteria nouăzecistă, pe sub zidul optzecist”(semnat inițiale V.M.M., îmi imaginez că el e a adunat poemele antologate – nu-mi dau seama cine e). De remarcat în revistă: Titu Popescu, Irina Petraș, Ion Pop. BUCOVINA LITERARĂ 1-2 / 2012 „Invitatul revistei”: Lucian Vasiliu. Îl întreabă redactorul-șef Constantin Arcu: ”Ai fost acuzat de colaborare cu Securitatea, altfel spus că ai fost informator. S-a scris în presă că dosarul tău ar fi fost ars în 22 decembrie 1989. Despre ce-i vorba?”. Răspunde Lucian Vasiliu: „Pentru detalii, analiză, diagnostic a se vedea pe Internet răspunsul oficial al CNSAS (unde există câteva semne de întrebare, pentru care am cerut precizări: sunt în așteptare). Verdictul instituției abilitate este clar: „Nu i se poate atri-

vr201256x.indd 255

255

bui calitatea de lucrător / colaborator al Securității”. În rest, sunt speculații, intoxicări, discreditări… Răspicat: cred că dosarul meu de urmărire există, din 1983 încoace – l-am văzut cu ochii mei… Eu însumi deranjez în continuare, de aceea se încearcă discreditarea. Mercenari sunt pe toate drumurile”… Semnează în alte pagini Gh. Grigurcu, Matei Vișniec, Ioan Holban, Petru și Magda Ursache, Mircea A. Diaconu, Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe, Adrian Dinu Rachieru, Liviu Antonesei, Al. Cistelecan, Leo Butnaru, Luca Pițu, Th. Codreanu. PRO SAECULUM 1-2 / 2012 Redactorul-șef Mircea Dinutz: „Stăm pe un munte de maculatură… Nimeni nu poate reproșa cuiva că scrie mult, că scrie prea mult: dacă asta simte, asta face, în dorința lui de a atinge desăvârșirea! Numai că nu despre asta e vorba – se publică mult, mult prea mult, cam fără discernământ din cauza unui ego dilatat mai peste marginile firești, la inși lipsiți de un elementar simț autocritic ori, cel puțin atrofiat după un succes sau două (reale / aparente)”. Semnează în acest număr D.R. Popescu, Irina Mavrodin, Varujan Vosganian, Tudor Cicu, Mircea Popa, N. Gheran. Liviu Ioan Stoiciu

6/15/2012 11:38:46 aM


256

VIAŢA ROMÂNEASCĂ

Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti anunţă cu profundă tristeţe încetarea din viaţă a eminentei scriitoare şi traducătoare Irina Mavrodin. S-a născut la 12 iunie 1929. A absolvit Liceul Unirea din Focșani. A fost licențiată a Universității din București, secția franceză în 1954. Doctor în literatură franceză cu teza Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman (1971). Profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București, catedra de literatură franceză. Irina Mavrodin a fost o remarcabilă poetă şi eseistă poetă și eseistă. De asemeni a strălucit prin traducerile sale din literatura franceză între care ciclul de romane În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. A mai tradus operele a numeroşi autori francezi importanţi, precum Camus, Stendhal, Flaubert. Dintre volumele sale de eseuri, s-au bucurat de un deosebit succes Poie-tica și poetica, 1982; Stendhal. Scriitura și cunoaştere, 1985; Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului,, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române; Uimire și poiesis, Scrisul Românesc, 1999. Pentru activitatea sa remarcabilă a fost distinsă cu Ordinul „Chevalier des Arts et des Lettres“, conferit de statul francez şi cu Ordinul „Steaua României“ în grad de cavaler. Irina Mavrodin a fost profesoara a zeci de generaţii de studenţi care au apreciat-o în chip aparte. Prin dispariţia Irinei Mavrodin, literatura noastră şi învăţămîntul filologic suferă o ireparabilă pierdere.

vr201256x.indd 256

Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti anunţă cu profundă durere încetarea din viaţă a domnului Ion Petrică, istoric literar şi traducător. Ion Petrică s-a născut la data de 8 iunie 1934, la Moldoviţa, jud. Caraş-Severin. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Polonă de la Universitatea Jagellonă din Cracovia. Din 1959 a lucrat la Catedra de Filologie Slavă, specialitatea limba şi literatura polonă de la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti. În 1970 i s-a acordat Ordinul Meritul Cultural Polonez. A debutat în presă în 1952. Debut editorial în 1976 cu lucrarea Confluenţe culturale românopolone. Dintre scrierile sale: Confluenţe culturale româno-polone, 1976; Studii polono-române, 1994. A tradus din literatura poloneză: Marian Naszkowski, Zile de nelinişte; Stanislaw Wygodzki, Omul cu căruciorul şi alte povestiri; Bruno Schulz, Manechinele; Antologia Zece poeţi polonezi contemporani; Witold Gombrowicz, Ferdydurke; Witold Gombrowicz, Pornografie; Witold Gombrowicz, Trans-Atlantic; Witold Gombrowicz, Cosmos; Andrzej Stasiuk, Cum am devenit scriitor. Prin dispariţia lui Ion Petrică polonistica română şi învăţămîntul filologic în general suferă o grea pierdere.

6/15/2012 11:38:46 aM

Viața Românească nr 5-6 2012