Nomen Artis - Dincolo de tacere

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România



Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală



Prof. univ. Elena Loghinovski – România



Mircea Aurel Buiciuc - România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – director editorial revistă Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – ing. IT George Ghe. Ionescu - manager CASETA REDACŢIEI: Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Ovidiu Cristian Dincă Coordonator director Editură AmandaEdit : - Nicolae Nicolae Secretar Editura Amanda Edit : Mihaela Velicu Redactori: - Odette Mărgăritescu - traducător, - Cristian Neagu - critic - Viorel Muha - jurist COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Elena Rodica Lupu – România Internaţional; Mihai Ştirbu - România Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

-cu toate datele de contact -, incluzându-se şi adr. de e-mail a revistei sau a redactorului şef pentru o mai bună colaborare şi evidenţă. Vă mulţumim!

ANUL II, NR. 2/18 — februarie, 2013 —

Revista „NOMEN ARTIS” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

„Viaţa noastră are atâta valoare, doar câtă mulţumire este în ea. Dumnezeu trimite suspinul ca el să devină mulţumire”.

Ludwig Steil

„Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Dar oamenii au impresia că ei înşişi reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă”.

Osho

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Autoportret(1882)

„Printre pictorii români, cu siguranţă nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu1 şi destin mai plin de înţelesuri ca al său.

El, de fapt, a orientat definitiv arta românească". Cuvintele acestea, aparţinând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune şi interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deţinut de Andreescu în dezvoltarea artei româneşti moderne şi, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor şi se găseşte în parcul Crâng din Buzău. El se află în partea stângă cum se merge spre obelisc dinspre poarta Crângului. Botanişti şi iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viaţa.

Pictorul Ion Andreescu nu a avut foarte mult timp pentru a-şi definitiva opera. A murit la numai 32 de ani, în urma unei tuberculoze. În intervalul scurt de timp în care a putut picta însă, a creat o serie deloc modestă de tablouri ce stau astăzi în galerii şi muzee alături de cele ale lui Nicolae Grigorescu, contemporanul şi prietenul său.

Din 1869 urmează „Şcoala de arte frumoase" condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal „Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la Şcoala de meserii din aceeaşi localitate. La sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează

10-02. 2013 nr.18

cursurile „Academiei libere Julian"; verile pictează la Barbizon, în regiunea Île-de-France, pădurea Fontainebleau din apropiere şi aşezările rurale din preajmă. Tot acolo, l-a întâlnit pe Nicolae Grigorescu, cu care a legat o prietenie strânsă. În Franţa a participat la expoziţii de grup alături de Manet, Monet şi Renoir. După numai trei ani de şedere în Paris, în 1881, a fost nevoit însă să se întoarcă în ţară, din cauza stării de sănătate ce se agrava. A murit un an mai târziu, la Bucureşti. Criticul de artă francez Jacques Lassaigne afirma despre Andreescu: „Printre pictorii români, cu siguranţă nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu şi destin mai plin de înţelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească".

O biografie ingrată, scurtă, desfăşurată sub semnul unei condiţii modeste şi a bolii, caracterizată mai degrabă prin absenţa evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesităţii exprimării artistice, a vocaţiei, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări şi tribulaţii.

Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior şi fără veleităţile publicităţii.

Caracterul de introspecţie, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, de altfel, ca sentiment, atitudine şi calitate.

Contactul cu arta românească a timpului nu ia lipsit, dar importanţa unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de la început lucrările pictorului român au decizia şi consistenţa operei autentice, în ultimii ani ai şederii îl găsim în Franţa, clarificat, stăpân pe mijloace, construind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică.

1

(n. 15 februarie, 1850, București - d. 22 octombrie, 1882, București) a fost un pictor, pedagog și academician român.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

fiind în acelaşi timp unul dintre punctele de referinţă atunci când vorbim despre tradiţia artei noastre.

Pădure de fagi

Interesat în egală măsură de diferite genuri ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete şi naturi statice. Dintre lucrările sale amintim: Margine de pădure; Pomi înfloriţi; Stânci şi mesteceni; Câmp; Pădure de fagi; Mesteceni la marginea bălţii; După ploaie; Casă de ciurari; Iarna la Barbizon; Stâncile de la Apremont, Ţărancă cu broboadă verde; Ţărancă cu traistă; Broboadă roşie; Autoportret.

Plopi desfrunziţi în Lunca Cislăului

Broboada roşie

Stejarul

În „Stejarul” una din capodoperele sale, regăsim întrega emoţie, patosul reţinut, temperat de melancolie al artistului. Compoziţia, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetaţiei şi cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului. Mişcarea pe care diferenţele de cald şi rece ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o rafinată ştiinţă a construcţiei plastice. Fără ambiţia de a nega ierarhii valorice şi cronologice, putem afirma că este primul pictor român cu adevărat modern,

Natură moartă

Sursa: wikipedia şi Dicţionarul pictorilor români Material realizat de George Ionescu.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Prinţul pasteliştilor”, aşa a rămas în istoria artei pictorul francez Maurice Quentin de La Tour2, răsfăţatul aristocraţiei şi al mediilor academice de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Un artist care ilustrează cât se poate de elocvent stilul rococo, chiar dacă s-a dedicat unui singur gen, cel a portretului şi tehnicii pastelului.

O figură zâmbitoare, poate uşor ironică, cu ochi expresivi şi privire virilă, cu sprâncene stufoase şi perucă bine strânsă pe ceafă, cu fundă albastră, un bărbat puternic îmbrăcat cu o redingotă în tonuri de bleu închis, cu nelipsitul jabou de dantelă, desprins din moda vremii – aşa ne apare în autoportretul din perioada maturităţii (în jurul anului 1751), când era de mult celebru.

Crescuse într-un mediu cultivat, era fiul unui muzician. Numele său de familie era „Delatour”, deformat, nu se ştie graţie cărui capriciu, în „de La Tour” (tour = turn). (A nu se confunda cu Georges de La Tour, pictor din veacul anterior, 1593–1652; nici cu Henri Fantin-Latour, 1836–1904.)

La 15 ani, în 1719 ajungea la Paris, ucenic într-o mică academie de pictură. Spre sfârşitul deceniului al treilea, îl întâlneşte pe Jean Restout cel Tânăr, pictor rococo agreat de Academie, sub influenţa căruia se va perfecţiona. Quentin de La Tour devine unul dintre cei mai apreciaţi pictori din atelierul deschis de Jean Restout la Paris, în 1730. Cinci ani mai târziu pictează în tehnica pastelului portretul lui 2

(n. septembrie 1704, Saint-Quentin – d. 17 februarie 1788, SaintQuentin.)

10-02. 2013 nr.18

Voltaire, tablou care îi aduce notorietatea. De la Tour devine repede un pictor la modă, arta sa portretistică aducându-i deopotrivă superlativele criticii şi ale publicului. În 1737, o impresionantă galerie de autor, 150 de portrete expuse la Paris, sintetizează arta singulară a pictorului pastelist. La salonul din 1748 expune un pastel, la rândul lui celebru, Portretul lui Ludovic al XV-lea, bust. Quentin de La Tour este un desenator excepţional şi un colorist de mare rafinament, exploatând toate resursele tehnicii în discuţie. Încadrarea chipului uman urmează, e adevărat, rigorile clasice, artistul neabătându-se de la compoziţia să-i spunem conformistă; ceea ce îl individualizează este însă fineţea în stabilirea raporturilor dintre culoare şi umbră, răsfrânte pe chipul uman şi pe „decorul” care îl înconjoară. Iar tehnica pastelului se dovedeşte ideală pentru acest studiu meticulos, pentru această elaborare de extremă fineţe, pentru trecerile subtile de la un ton la altul, pentru această lumină dulce şi pentru umbra colorată, parcă având şi ea tresăriri mătăsoase, seducătoare.

Se cuvine să fac o paranteză şi să amintesc câteva date tehnice. Pastelul („creion moale”) este o tehnică picturală ce „utilizează pigmentul aproape pur şi care, ca şi acuarela, foloseşte drept suport hârtia mai groasă sau mai subţire, dar aspră”. Se distinge de acuarelă prin specificul culorii. În compoziţia creioanelor moi sau a batoanelor intră pigmentul, un aglutinant şi apa. Pot fi folosite şi alte suporturi, ca pânza lipită cu clei de caseină pe un suport rigid. Tabloul în pastel se pune obligatoriu sub sticlă. Tehnica aceasta începuse să se răspândească la începutul secolului al XVIII-lea, odată cu producerea pe scară industrială a sticlei plate, subţiri.

Perfecţionarea tehnicii pastelului (şi implicit garanţia conservării picturii în această tehnică) îi permit lui Quentin de La Tour degradeurile cromatice atât de fine, tonurile care reflectă lumina, trecerile de efect de la o nuanţă la alta, reliefarea atmosferei vaporoase, a transparenţelor parcă muzicale, tipice pentru stilul rococo. Observaţi cu cât rafinament şi bun gust pictează Quentin de La Tour

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 5

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE portretul Marchizei de Pompadour în tonuri de roz, care „răsar” de pretutindeni, din chipul personajului, din rochia largă care umple tabloul, din obiecte – dar şi acordul cromatic subtil cu nuanţele de verde şi griurile colorate, acord pe care un pictor mediocru l-ar fi ratat, fără îndoială.

Sau tonurile de roz, în mod evident diferite, cu alte reflexe, mai reci, în acord cu nuanţele de bleu strălucitor şi de argintiu, din portretul Domnişoarei Sallé. Doi ochi negri surâd galeş în portretul Mariei Fel (1757), în care ne întâmpină neaşteptate tonuri

de gri-uri albastre prin care De La Tour tălmăceşte umbrele fine ce dau relief chipului. Şi, deşi ansamblul cromatic al portretului este rece, el respiră o surprinzătoare căldură interioară. O privire vie şi prietenoasă răzbate din portretul lui Jean-Jacques Rousseau, pictat în tonuri dominante de ocru şi ar-

gintiu. Un verde metalic explodează în portretul lui Marc-René, marquiz de Voyer d’Argenson, ocrurile şi roşul-brun domină tabloul dedicat lui D’Alembert.

În 1773, o cădere nervoasă îl determină pe ilustrul portretist al veacului să se retragă, în plină glorie, în oraşul natal, Saint-Quentin, unde moare, cu mintea rătăcită, în februarie 1788.

Favorită a unor colecţionari celebri (Wildenstein, Gulbelkian, Getty), arta lui Maurice Quentin de La Tour şi-a etalat frumuseţea, unitatea stilistică şi originalitatea la marea expoziţie organizată la Versailles, în 2004, cu ocazia tricentenarului naşterii pictorului.

Autor: Costin Tuchilă

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

TUDOR MUŞATESCU3 Clasele primare şi trei clase secundare la Gimnaziul „Dinu Golescu" din Câmpulung Muscel; în 1916-1918 se afla în refugiu la Iaşi, iar în 1919 termina Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Licenţiat în Litere (franceză şi latină) la Universitatea din Bucureşti (1924). Scurtă vreme prof. şi avocat, apoi succesele repurtate ca autor dramatic îi vor permite să se dedice exclusiv literaturii, gazetăriei şi boemei.

Colaborează la Rampa, Săptămâna muncii intelectuale şi artistice, Cetatea literară, Adevărul literar s.a.

Inspector general al teatrelor (1930-1940). Director al unor companii teatrale: „Teatrul din Sărindar" (1940, împreună cu Maria Filotti), „Teatrul Tudor Muşatescu" (1941-1942), „Teatrul din C.A. Rosetti", „Teatrul Nostru", „Teatrul Colorado" (1943-1944). Membru în comitetul de conducere al Societăţii Autorilor Dramatici Români (1945). Autor a zeci de comedii, vodeviluri, piese într-un act, scenete şi cuplete (Opere complete. Teatru, I, 1945; Teatru, 1958, Scrieri IIX, 1969-1990), precum şi a unor voume de schiţe umoristice (Nudul lui Gogu, 1928; Ale vieţii valuri, 1929; Doresc ca micile mele rânduleţe, 1945; Fiecare cu părerea lui, 1970). A publicat vol. de versuri: Vitrinele toamnei (1926) şi romanul: Mică publicitate (1935).

A scris mai multe piese, nepublicate, în colaborare cu Sică Alexandrescu (Blockhnaus; Figura

de la Dorohoi; Sinaia la domiciliu; La iarbă verde; Teoria cocoşului; Călugarul din vechiul schit; Dumnezeu să-l ierte; Miss România; Birlic s.a.) şi cu V. Timus (Primăvara, bat-o vina!; Dragoste pe note; Aşa începe dragostea ş.a.). Adaptări după D Ennery şi

Cormon, G. Gataldi, Mouezy-Eon şi J. Guitton, Armont şi Gerbidon, Carlo Roti, Fodor Laszlo etc. A 3

[n. 22 febr. 1903, Câmpulung Muscel - d. 4 nov. 1970, București.

Dramaturg, prozator și poet. Fiul lui Alexandru Mușatescu, prof., și al Elenei (n. Vlădescu)].

10-02. 2013 nr.18

tradus singur, sau în colaborare, din Moliere, V.I. Maiakovski, Ilf şi Petrov, D. Ciorbagiiski, Gustaw Morcinek, Karel Capek.

Primul volum, publicat în oraşul natal (Vitrinele toamnei, versuri) datează din 1926, dar e greu de precizat care a fost adevăratul debut al lui Muşatescu, întrucat încă din şcoală, la Câmpulung, ar fi scos reviste proprii (Ghiocelul, Zori de ziuă, Muguri), ar fi colaborat la altele (Revista copiilor şi a tinerimii, România, Scena), ar fi scris şi reprezentat piese de teatru (Ardealul, Povestea violetelor), pentru a nu mai pune la socoteală alte diverse producţiuni: epigrame, cronici rimate, schiţe, însemnări şi povestiri din război, cuplete pentru reviste teatrale, jucate în anii primului război mondial etc. La solicitările imediate ale scenei, Muşatescu a scris mult (şi, fireste, inegal); nu a publicat însă tot ce a scris, alte eventuale informaţii n-au fost încă puse în circuitul istoriei literare, astfel că nu rămâne decât să fie crezut pe cuvânt atunci când mărturiseşte că numărul pieselor sale „originale" s-ar ridica la 113, iar împreună cu diverse prelucrări, adaptări etc., - la 367 (într-o altă versiune, se dau „aproape 60 piese originale şi vreo 300 de traduceri şi localizări"). În mod curent, se dă drept debut scenic Focurile de pe comori, piesa prezumtivă, scrisă în limba franceză şi reprezentată la Paris în 1923, dar nepublicată. Tot nepublicate au rămas alte două piese, T.T.R. (Tânăr cu termen redus) şi Datoria, jucate la Craiova, în unitatea militară unde-şi satisfăcea stagiul, prin 1925. Nu peste mult, Asociaţia criticilor dramatici îi premia Panţarola (reprezentată în 1928, fără prea mare succes de public), vodevil care a atras şi atenţia lui E. Lovinescu.

Comedia Sosesc deseară (1932), amuzament benign pe seama ticurilor şi prejudecăţilor provinciale, a fost un succes, dar consacrarea şi notorietatea i le va aduce, în acelaşi an, Titanic Vals, comedie în trei acte, rămasă până azi piesa de rezistenţă a lui Muşatescu, tradusă şi jucată frecvent şi peste hotare.

Comedie de moravuri (familiale şi politice) - „genul" în care excelează Muşatescu - Titanic Vals reînvie burghezia românească într-o altă ipostază istorică (epoca interbelică) şi la un alt diapazon decât acela al satirei caustice, sarcastice, consacrat cândva prin I.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE L. Caragiale – maestrul de necontestat al lui Muşatescu. Temperament funciarmente optimist, tolerant, umorist flegmatic şi amabil care, în fond, acceptă lumea pe care o supune deriziunii, „o ia aşa cum este", înduioşându-se uneori sentimental de condiţia ei mizeră, Muşatescu compensează lipsa incisivităţii prin irezistibilul situaţiilor comice, combinate cu impecabila virtuozitate scenică şi fructificate la maximum prin replica „de efect", în care scriitorul a rămas mereu sclipitor şi inepuizabil, în scris, ca şi în conversaţie. „Simţul scenei" în comicul de situaţie şi în comicul de limbaj, „bun-simţ" psihologic în comicul de caracter: Muşatescu dispune de darul de a crea fără caznă personaje distincte, pe deplin constituite caracterial şi imposibil de confundat între ele în limitele uneia şi aceleiaşi piese, personaje fără profunzime, cele mai multe statice şi „canonice", dar creionate sigur, neezitant, din câteva replici ori gesturi.

Soluţia predispune însă la tipizare, la înscrierea în serii caracterologice, şi piesele lui Muşatescu reiau, într-adevăr, nu puţine „clişee" interbelice, teme, situaţii şi personaje „la modă" în epocă. Astfel, „inadaptabilul" începutului de secol apare metamorfozat şi diversificat în galeria interbelică a „idealiştilor" cu capul în nori, inocenţi şi cumsecade, comic dezarmaţi în faţa „vieţii", dar cărora un qui pro quo sau o altă întâmplare le oferă, o dată în viaţă, şansa unei revanşe spectaculoase: Chirică din Omul cu Mârţoaga de G. Ciprian, Miroiu din Steaua fără nume şi Andronic din Ultima oră de Mihail Sebastian, Lică Pintilie din piesa lui Felix Aderca, Ion Anapoda al lui G. Muşatescu Zamfirescu, chiar Mitică Popescu al lui Camil Petrescu ş.a.

La loc de frunte în galeria acestor „păguboşi care câştigă" - triumfători de-o seară asupra rapacităţii şi perfidiei veşnic triumfătoare - se situează şi Spirache Necşulescu, protagonistul din Titanic Vals: funcţionar mărunt la o prefectură provincială, terorizat, vexat şi ridiculizat „la sânge" de o familie tentaculară şi rapace, ridicolă până la paroxism ea însăşi, în frunte cu Chiriachiţa, „soacra perfectă" – Spirache îşi va savura, într-o bună zi, revanşa asupra tuturor, graţie unei moşteniri inopinate şi unei la fel de senzaţionale alegeri ca deputat. Comedia Eseu (1933)

10-02. 2013 nr.18

urmăreşte traiectoria odraslelor lui Spirache – Traian, Decebal şi Sarmisegetuza (Miza) - într-o nouă etapă a ascensiunii lor sociale, prilej de satirizare a imoralităţii şi corupţiei, a tembelismului şi mitocăniei high life-ul bucureştean. Autor „spiritual", şarmant şi nonşalant, debordând de o inepuizabilă vervă „spumoasă", MUŞATESCU a continuat să-şi savureze succesele de public şi de moment, exploatând expert acelaşi filon al comediei „bine făcute", al teatrului „de bulevard": minima rezistenţă ce se răzbună în timp, făcându-l să apară azi demodat, perimat odată cu genul însuşi. Un strop de fiere neagră ar fi coagulat poate mai consistent această „spumă" debordantă, agreabilă, dar prea de multe ori facilă.

Sistematic fals în registrul grav, problematizarea tragică nu i-a reuşit niciodată lui Muşatescu, ori de câte ori a încercat-o, alunecând decepţionant în simulacru artificios şi neautentic în dulcegăria sentimentală, „lirică", a melodramei: Licuricii, (1935), Visul unei nopţi de iarnă (1937, film în 1946), Ţara fericirii (1945), Madona (1947), Geamandura (1950) ş.a. De aceeaşi factură, Al optulea păcat (1946) merită totuşi o menţiune pentru personajul Bartolomeu Zalaru - versiune ficţională a lui Pamfil Şeicaru, care a mai reţinut atenţia lui Liviu Rebreanu şi Marin Preda. Carenţa fibrei tragice şi melodramatismul minează şi unicul roman al lui M., Mica publicitate (1935) remarcabil altfel prin acuitatea observaţiei şi prin diversitatea tabloului de moravuri şi caractere. Schiţele vesele din volumele Nudul lui Gogu (1928) şi Ale vieţii valuri (1929); culegere omonimă, (1969) nu depăşesc nivelul curent al revistelor umoristice. În schimb, ceva din legendara vervă orală a lui Muşatescu s-a păstrat în savoarea lingvistică a „epistolelor burleşti" din volumul Doresc ca micile mele rânduleţe (1945), în sarcasmul „spiritelor" şi „panseurilor", calambururilor şi aforismelor parodice din Fiecare cu părerea lui (1970) – inimitabile până la consacrarea unui generic ad hoc: „muşatisme".

OPERA Teatru: Focurile de pe comori, piesă în limba franceză, neatestată documentar, reprezentată la Paris, 1923; T. T. R., două acte în versuri, piesă nea-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE testată documentar, reprezentată la Craiova, 1925; Datoria, dramă în trei acte, neatestată documentar, reprezentată la Craiova, 1925; Panţarola, comedie în trei acte, reprezentată la Bucureşti, 1928; Sosesc deseară, comedie în trei acte, reprezentată la Bucureşti, 1932; Titanic Vals, comedie în trei acte, reprezentată la Bucureşti, 1932, 1936; Eseu, comedie în trei acte, reprezentată în 1933, Bucureşti, 1939; Papagalul în colivia lui, Bucureşti, 1945; Visul unei nopţi de iarnă, comedie în trei acte, reprezentată în 1937, Bucureşti, 1958; Geamandura, piesă în trei acte, Bucureşti, 1968 (în vol. 1970); Al optulea păcat, tragicomedie în trei acte, reprezentată în 1946, Bucureşti, 1970; Madona, trei acte, reprezentată în 1947, Bucureşti, 1970; Profesorul de franceză, comedie în trei acte şi patru tablouri, Bucureşti, 1970; Domnişoara Butterfly, comedie în şapte tablouri, reprezentată în 1940, Bucureşti, 1977 (publicată sub titlul: Întâmplări din capitală); Coana Chiriţa, comedie în trei acte, reprezentată în 1942, Bucureşti, 1977; Licuricii, tragi-comedie în trei acte, reprezentată în 1935, Bucureşti, 1977; A murit Bubi, comedie în trei acte, Bucureşti, 1977; Mi s-au deschis ochii, piesă în trei acte, Bucureşti, 1978; Primăvara, comedie în trei acte şi patru tablouri, Bucureşti, 1978; Trenurile mele, comedie în trei acte, Bucureşti, 1978; Burtă Verde, comedie în patru acte şi şapte tablouri, Bucureşti, 1978; Domnul cu camelii, Bucureşti, Chestiuni familiare (Familia lonescu), Bucureşti, Amoru-i un copil pribeag, Bucureşti.

Volume de teatru: Opere complete. Teatru, I, Bucureşti, 1945; Cuplete şi scenete umoristice. Bucureşti, 1952; Teatru, postfaţă şi note de Muşatescu Vasiliu, Bucureşti, 1958 (altă ediţie, 1963); Unchiul Temistocle, teatru pentru şcolari, Bucureşti, 1966; Scrieri, I-IX, Bucureşti, 1969 - 1990 (teatru în vol.: I, 1969; II, 1970; IV, 1977; V, 1978). Piese într-un act: Ca-n filme, comedie într-un act, Bucureşti, 1942; Teatru la domiciliu, Bucureşti, 1944; Sfântul Gogu, Bucureşti, 1950; Banii lui Celibidache, comedie într-un act şi trei tablouri, Bucureşti, 1952; Târâie-brâu, comedie într-un act, Bucureşti, 1954; Zvoniştii, comedie într-un act, Bucureşti, 1956; Monumentul lui Petra-

10-02. 2013 nr.18

che; Glasul roţilor de tren, Bucureşti, Gâsca, Bucureşti.

Volume de proză: Nudul lui Gogu, Bucureşti, 1928; Ale vieţii valuri, Bucureşti, 1929; Mica publicitate, roman, Bucureşti, 1935 (ediţia a II-a în 1944; ediţia a III-a revăzută, în Scrieri, III, 1972 (altă ediţie în 1975); Doresc ca micile mele rânduleţe, Bucureşti, 1945 (altă ediţie în 1990); Ale vieţii valuri, Bucureşti, 1969 (altă ediţie în 1990); Fiecare cu părerea lui, Bucureşti, 1970; Versuri: Vitrinele toamnei, Câmpulung Muscel, 1926 (ediţia a-II-a, în Scrieri, VII, 1984); Titanic Vals. Visul unei nopţi de iarnă, ediţie de T. Radu, pref. de V. Râpeanu, Bucureşti, 1995.

Traduceri: Adolphe Philippe Dennerv şi Cormon, O crimă celebră, piesă în trei acte, Bucureşti, 1942; Ilf şi Petrov, Douăsprezece scaune, în colaborare cu I. Mihail, Bucureşti, 1965; Gustaw Moscinek, Cele şapte ceasornice ale groparului Joachim Rybca, în colaborare cu T. Holban, Bucureşti, 1968; Viţelul de aur, I-II, Bucureşti, 1971 etc.

Viorela Codreanu Tiron şi Dorina Litră

REFERINŢE CRITICE E. Lovinescu, Memorii, II, 1932; idem, Istoria; idem, Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, 1937; idem, Scrieri, II, IV, V, VI, 1970-1975; Perpessicius, Menţiuni, IV; idem, Opere, V, 1972; Camil Petrescu, Opinii şi atitudini, 1962; P. Constantinescu, Scrieri, IV; V Brădăţeanu, Comedia în dramaturgia românească, 1970; N. Carandino, Autori, piese şi spectacole, 1973; G. Muşatesu Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, 1974; Ovidiu S. Crohmălniceanu, Literatura, III; Ş. Cioculescu, în Luceafărul, nr. 19, 1978; V. Munteanu, în Teatrul, nr. 12, 1980; D. Dinulescu, în România literară, nr. 31, 1981; G. Teodorescu, în Manuscriptum, nr. 3, 1982; C. Isac, Permanenţe în dramaturgie, 1982; C. Cubleşan, Teatrul între civic şi etic, 1983; L. Kalustian, Simple note, III, 1983; V. Silvestru, Un deceniu teatral, 1984; Ileana Dalea, Amintiri despre Tudor Muşatescu, 1988; I. Holban, Literatura subiectivă I, 1989; A. Sasu – Mariana Vartic, Dramaturgia românească, II; D. Micu, Scurtă istorie a literaturii române, II, 1995; Z. Ornea, în România literară, nr. 19, 1996.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 9

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Jules Renard4 a urmat cursurile de retorică şi filozofie ale Liceului Charlemagne din Paris. După bacalaureat, a rămas la Paris unde a început să colaboreze la diverse reviste şi să frecventeze cafenelele din Cartierul Latin, locul de întâlnire al boemei literare pariziene. Tot aici a întâlnit-o pe actriţa Danielle Davyle, care i-a inspirat personajul Blanche din Le Plaisir de rompre. În 1889, împreună cu câţiva prieteni, a fondat revista literară „Mercure de France”, în care a publicat povestiri care au apărut în 1890 sub titlul Sourires pincés. În această perioadă a început să se implice din ce în ce mai mult în viaţa artistică a capitalei şi să frecventeze spectacolele în compania câtorva prieteni, printre care Maurice Barrès, André Gide sau Marcel Schwob. În casa lui Alphonse Daudet5 i-a cunoscut pe Auguste Rodin şi Edmond de Goncourt. I s-a propus să facă parte din comitetul de lectură al Théâtre d’Art. Din 1890 a publicat în cele mai prestigioase ziare pariziene: Le Figaro, Gil Blas sau L’Echo de Paris, iar în 1894 i-a apărut romanul autobiografic Poil de Carotte, excelent primit de critici, a cărei versiune teatrală a obţinut un succes fenomenal în 1990.

Graţie lui Edmond Rostand6, a întâlnit-o în 1895 pe Sarah Bernhardt7. În 1900 a fost ales con4

Jules Renard – n. la 22 februarie 1864, la Châlons-du-Maine – d. 22 mai 1910, la Paris, la vârsta de 46 ani, romancier, povestitor, poet, dramaturg.

5 Alphonse Daudet (n. 13 mai 1840 - d. 16 decembrie 1897) a fost un prozator francez. A fost tatăl jurnalistului Léon Daudet și scriitorului Lucien Daudet. În nuvelele sale, realizează o evocare lirică a mediului provensal. Romanele sale, de inspirație socială, au o tentă satirică, dar și sentimentală, uneori naturalistă.

6 Edmond Rostand (n. 1 aprilie 1868 – d. 2 decembrie 1918) a fost un dramaturg francez. A fost membru al Academiei Franceze. Teatrul său

silier municipal al comunei Chaumont şi a fost decorat cu Legiunea de Onoare, apoi din 1904 până în 1910 a fost primarul oraşului Chitry-les-Mines. În 1907 a fost ales membru al Academiei Goncourt.

Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt Poil de Carotte (1894), Les Histoires Naturelles (1896), Le Plaisir de rompre (1898) şi Huit jours à la campagne (1906). Jurnalul său intim, o capodoperă de introspecţie, ironie şi umor, îi domină opera.

Din scrierile sale amintim: Les Roses (versuri), 1883; Crime de village, 1888; L’Écornifleur, 1892; Poil de Carotte (Morcoveaţă), 1894; Le Vigneron dans sa vigne, 1895; Histoires naturelles (Istorii naturale), 1896, unele transpuse pe muzică de Maurice Ravel; Le Plaisir de rompre, 1897; Huit jours à la campagne, 1906; Les Buccoliques, 1898 – 1908; Les Cloportes, (volum apărut postum, în 1919); Journal (Jurnal) (volum apărut postum, în 1925); Correspondance (volum apărut postum, 1925–1927).

Traduceri în limba română: Morcoveaţă, Editura Corint, 2003/ Editura Ion Creangă, 1970; Pagini de istorie naturală, Editura All, 2005; Jurnal, Editura Nemira, 2007. În Jurnal, scria - sub formă de anecdotă - că „Un exemplar din Morcoveaţă circulă la Chitry, ad-notat cam în felul următor: «Exemplar aflat

din întâmplare la un librar. Este o carte în care el (adică Jules Renard) o bârfeşte pe maică-sa pentru a se răzbuna împotriva ei8.»”

Viorela Codreanu Tiron

Surse bibliografice: Clouard Henri, Histoire de la littérature française, Paris, Albin Michel, (1962), vol. I; Jules Renard, Œuvres choisies, Éditions en langues étrangères, Moscou, 1958; Jules Renard, Morcoveaţă, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1970; Mic dicţionar Scriitori francezi, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978. reprezintă o reacție la naturalism și simbolism. Prin comediile sale, a satirizat obscurantismul, minciuna şi lașitatea.

7 Sarah Bernhardt (n. 22/23 octombrie 1844, Paris, Franța - d. 26 martie 1923, Paris) a fost o renumită actriță franceză, pe numele său real Henriette-Rosine Bernard.

8 Modest Morariu, Prefață la: Jules Renard, Morcoveață, Editura Ion Creangă, București, 1970, p. 9.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Schiţă de portret european Ştefan J.Fay (continuare din nr. 17) Moto: «Chaque battement de notre coeur peut être

considéré… comme un appel de Dieu. Il n'y a pas d'horloge plus éloquente pour nous marquer cette chose sacrée - le temps. Il n'y a pas non plus de signe plus saisissant pour nous signifier la requête intérieure de l'Eternel… Dieu frappe à chaque battement du coeur.

Dieu frappe, que lui répondons nous?... » Adsum !

Iată-mă!

Vladimir I. Ghika

Ar fi nevoie de mai multe volume – cum s-au şi întocmit câteva – ca să cuprindem activitatea prelatului Vladimir Ghika. Nu putem – în această schiţă de portret – decât să spicuim.

La Paris, în suburbia Vellejuif, s-a instalat într-o baracă pe care a transformat-o: o parte în Capelă, o parte în punct de îngrijire medicală, o parte în locuinţă pentru sine, având să trăiască aici „în condiţii de sărăcie absolută” (Ştefan Nicolae – confirmat de toţi biografii). Aici, la prima oră a dimineţii deschide uşile Capelei către stradă şi – cu sau fără asistenţă – oficiază Slujba. Se adunau la uşa Capelei mai întâi copii atraşi de curiozitate; sunt copii săraci, îmbrăcaţi din milă, mulţi desculţi, nepieptănaţi. Apoi, cu vremea se opresc tot mai multe femei, puţin intrigate, puţin uimite de această apariţie religioasă în cartierul lor. Apoi bărbaţi, câteva minute, înainte să pornească la muncă. E un spectacol! Ateu sau creştin, stă omul şi priveşte. Este văzut aducându-şi găleata cu apă de la cişmeaua străzii. Câte un om i-o ia din mână

10-02. 2013 nr.18

şi fac amândoi câţiva paşi până la biserică. Schimbă vorbe căci omul e făcut să-şi spună păsul. Masa îi este frugală, pâine şi un fund de farfurie. Spusese cuiva: „Un preot sărac între săraci”. După slujbă începe mersul în oraş pe la „Doamnele de caritate” cum le numeşte, „care făgăduiseră daruri pentru săracii abatelui” – haine, alimente, bani – pe care avea să le împartă la rândul său – aşa cum avea să facă în deceniile actuale vestitul în lumea întreagă Abbé Pierre al Franţei.

După-amiezele, se află la conferinţe – auditor sau el însuşi conferenţiar – la întâlniri cu savanţi, filozofi, scriitori: Bergson, Mauriac, Massis, Psichari – vârfuri ale gândirii franceze moderne. Activează în Cercul Nou -Tomist de la Versailles condus de profesorul şi prietenul său, Père GarrigouLagrange sau de Jacques Maritain – pe care Vladimir Ghika îl socotea „cel mai de seamă filozof tomist contemporan”. În jurul mesei de discuţii apăreau când unii, când alţii: poetul Francis Jammes când cobora din Orthez-ul Pirineilor, Paul Claudel dacă nu era plecat într-o misiune diplomatică, Père Gillet, Gilson, mai întotdeauna, la capul mesei lua loc filozoful ortodox Nicolas Berdiaeff, şi mulţi alţii printre care întâlnim şi pe tânărul student român – Mircea Vulcănescu, admirator şi el al lui Maritain de care spusese într-o zi: „Dialectica acestuia este un trandafir din care vântul desface, una câte una petalele”. Se simţea în el – ca şi la Berdiaeff – orientul!

Cu aprobarea Suveranului Pontif, Vladimir Ghika înfiinţează în Franţa, la Auberive, Comunitatea „Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan”. Un vis, acela de a funda o aşezare de fraternitate şi caritate – vis care îl va frământa în toate călătoriile lui prin lume. În februarie 1924 Papa Pius XI îi aprobă Statutul comunităţii.

Vladimir Ghika reuşeşte – prin ce miraculos sprijin al providenţei! – să cumpere pentru comunitate ruinele Abaţiei Notre-Dame-d’Auberive, fondată în 1135, căzută în paragină, vândută de republică, devenită închisoare de femei, transformată în colonie de copii, pentru a sfârşi în clădiri îmbătrânite, jupuite de ploi, abandonate şi moloz!

O muncă disperată la care se înhamă câteva surori devotate acestui vis măreţ de ridicare a noului

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aşezământ. Câteva surori, câţiva preoţi în trecere, câteva vaci păscând pajiştea din jurul „Comunităţii”, un pian şi un pianist rus fugit de revoluţia bolşevică, o grădină de zarzavat care dă câţiva cartofi, câteva odăi de bine, dar mai mult de rău amenajate, una în Capelă, câteva de locuit… Reuşeşte totuşi să aducă aici, în două vacanţe, copii săraci din Villejuif. Va socoti aceasta un adevărat succes!

Casa „Sfântului Ioan” de la Auberive nu era sortită să dăinuie. Şi Yvonne Estienne – care făcuse parte din Casă, face o apropiere cu aşezarea Părintelui Charles de Foucauld, de la Tamanrasset care, nici ea „nu a reuşit să adune numărul de ucenici” ca să păstreze vie „Comunitatea Inimii lui Iisus”. Iar Marie Durand – care şi dânsa făcuse parte din Casa Auberive zice: „În cele din urmă spiritul care-l anima pe Vladimir Ghika a făcut din noi „o frunză în vânt, dar nu o giruetă” (E. de Miribel). Ceea ce se poate rezuma la o modestă mângâiere! Este totuşi ciudată reverberaţia acţiunii de la Auberive, în Franţa şi chiar în lumea largă, căci ea ajunge la Marigny-le-Bois unde ia naştere „Une Fraternité de la Transfiguration” – cum stă scris în HISTOIRE DE LA FONDATION DU XX-éme SIÈCLE: „inspirată din gândirea Monseniorului Ghika”. Prietenul său, preotul-medic Totzuka creează şi el în Japonia aşezări spitaliceşti sub egida „Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan”, la inaugurarea cărora îl invită pe Vladimir Ghika, socotit patronul spiritual al fundaţiei.

Cu acest prilej Doctorul Totzuka îl conduce pe Monsenior să viziteze diferite spitale japoneze, precum şi câteva leprozerii. Vladimir Ghika este cutremurat de dezastrul pe care boala necruţătoare o face asupra omului. Şi ia hotărârea să se specializeze el însuşi pentru îngrijirea bolnavilor de lepră. Ştie că în România, la Isaccea, există o leprozerie de care îi vorbise vărul său, Doctorul savant Ion Cantacuzino.

Dar cum să pornească la această treabă cu slabele lui cunoştinţe medicale? Primul pas va fi să ia legătura cu Spitalul „Saint Louis” de la Paris pentru ca, sub îndrumarea medicilor francezi să înveţe tratamentele cele mai potrivite şi moderne, desigur nu pentru vindecarea, dar cel puţin stoparea ravagiilor pe care cumplita boală o făcea neîncetat asupra trupului că-

10-02. 2013 nr.18

zut victimă ei. Şi va urma cursurile spitalului şi orele impuse de practică, vreme de doi ani!

Acelaşi prestigiu al gândirii Monseniorului Vladimir Ghika, în promovarea bunăvoinţei şi a ecumenismului avea să cântărească hotărâtor – ani de zile după chiar moartea sa – în timpul unei discuţii între o delegaţie a românilor din Nisa şi Episcopul Jean Bonfils, căruia românii – care nu aveau lăcaş de rugăciune – îi solicitau dreptul de a se oficia slujbele religioase ortodoxe româneşti într-o biserică a Episcopatului catolic. Pentru a susţine solicitarea, cineastul Ştefan de Fay – nepot al Monseniorului Ghika – a ridicat argumentul ecumenismului care a reprezentat una din preocupările permanente ale Monseniorului Vladimir Ghika, căruia – după cum se ştie – Papa Pius XI îi acordase privilegiul biritual. Monseniorul Bonfils cunoştea viaţa, opera şi moartea de martir creştin a Prinţului Ghika, precum şi faptul că ambele biserici – cea ortodoxă şi cea catolică – închiseseră dosarul său de beatificare. După o atentă gândire, monseniorul Bonfils a răspuns solicitanţilor: - În memoria sa, cred că am să vă fac o bună surpriză. Şi într-adevăr, Eminenţa Sa a dat autorizaţia ca, de acum înainte, slujbele ortodoxe pentru români să se oficieze în una dintre cele mai frumoase lăcaşuri din Nisa – în Capela marelui Seminar Catolic.

Se deschidea astfel o pagină în istoria credincioşilor români ortodocşi din zona Nisei. S-a pregătit un cor bisericesc ortodox sub îndrumarea sopranei Ileana Cotrubaş şi a muzicologului Manfred Ramin, soţul ei, au fost pictate de către arhitecta Ioana Glavce de Fay două mari icoane de iconostas aşezate la altar, şi-n acest cadru solemn, în biserica ticsită de români, la 25 Decembrie, Sfânta zi de naştere a Domnului nostru Iisus Christos – care era şi ziua de naştere a Monseniorului Vladimir Ghika – s-a oficiat cea dintâi slujbă ortodoxă românească în Nisa, de către Părintele Patriciu Vlaicu, numit de către Arhiepiscopul Iosif, Mitropolitul Ortodox Român pentru Europa Occidentală şi Meridională. Şi iarăşi o providenţială potrivire: Părintele Patriciu Vlaicu a fost servit în oficierea slujbei de

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE doi copii – Sergiu şi Pierre de Fay – aceştia, strănepoţi ai Monseniorului Vladimir Ghika. *** Roma îi dăduse Monseniorului dezlegarea de a fi ablat, în acelaşi timp, benedictin, terţiar-dominican şi terţiar-franciscan – ceea ce îi va înlesni să fie în strânsă legătură cu oricare din aceste Ordine.

Ba mai mult, în timpul celui de al doilea război mondial, va face parte din Ordinul Asumpţioniştilor din Transilvania.

Datorită răsunetului activităţii sale caritative şi ecumenice – prin Dimitrie Ghika, devenit Ministru de externe al României – în 1931 Papa Pius XI îi acordă titlul de Protonotar Apostolic. Vladimir Ghika avea să spună unui prieten: „Această cinste nu va schimba cu nimic felul meu de a fi”. Şi într-adevăr, îşi va purta titlul apostolic şi brâul violet cu atâta modestie încât lumea laică prin care circulă, aproape că nu ştie ce grad înalt dobândise.

Era deja, de câţiva ani membru în Comitetul Director al Congreselor Euharistice Internaţionale. În această calitate va lua parte la Congresele euharistice de la Sidney (1928), de la Cartagina (1930), Dublin (1932), Buenos Aires (1934), Manila (1936), Budapesta (1938).

Sarcinile congreselor sunt multiple, de mare complexitate, implicând discuţii de organizare, de adânci cunoaşteri dogmatice, de discernământ politic, de cunoaştere a problemelor locale, de poziţiile personale ale congresiştilor. Ele implicau vaste cunoştinţe, echilibru în hotărâri, abilă diplomaţie. În arhivele Congreselor euharistice au rămas, desigur, cuvântările congresiştilor. Şi ale Monseniorului Ghika. Elisabeth de Miribel publică „Discursul rostit de Monseniorul Ghika în noiembrie 1928, la deschiderea Congresului de la Sidney”. În linii mari, el este consacrat „Sfintei Fecioare şi Sfântului Sacrament”. Descoperim încă o dată inteligenţa subtilă, stăpânirea absolută a problemelor de dogmă, zonele care trebuiesc luminate prin discuţii, echilibrul raţionamentelor şi adâncul spirit diplomatic – blând şi fără concesii – care animă gândirea Monseniorului.

Nu intrăm în aceste dezbateri care depăşesc cunoştinţele noastre. Mă opresc numai la între-

10-02. 2013 nr.18

barea: Cum îşi folosea Monseniorul Vladimir Ghika orele sale în afara lucrărilor Congreselor? Şi pentru exemplu am să mă opresc la un singur Congres, cel de la Buenos Aires din 1934.

Dacă faptele nu ne-ar fi confirmate în scris – de el însuşi, de biografi, deseori de presă – ni s-ar părea incredibil. Iată ce scrie Elisabeth de Miribel – această biografă de talent şi cunoaştere directă a Monseniorului: Oriunde s-ar fi aflat, „pentru nimic în lume n-ar fi vrut să piardă ocazia de apostolat”. Maurice Schuman, membru al Academiei Franceze, citind cartea D-nei Miribel îi scrie: „Am regăsit în cartea dumneavoastră o întâmplare care-mi rămăsese întipărită în memorie. În timpul Congresului euharistic de la Buenos Aires – ne povestea el (Mgr.Ghika), un frizer îşi ţinuse deschisă prăvălia până la miezul nopţii pentru a-mi permite să spovedesc, aşezat în fotoliul în care, în timpul zilei, stătuseră clienţii”.

Iată şi o altă mărturie a Monseniorului din timpul acelui Congres: „…spovezi în plină stradă, în mulţime, în metrou, pe băncile aleilor. Eu însumi, în plin salon de muzică, la hotel ALVEAR, am spovedit, din fotoliu în fotoliu… între un taraf ţigănesc ce cânta tangouri asurzitoare şi scaunele de la bar…

Cuvintele de viaţă veşnică dobândeau, în acest decor, o valoare stranie”. Da. În acest oraş, reputat oraş de creştini cum sunt multe în America Latină, în care preoţii mişună peste tot, trecătorii intrau în vorbă cu Monseniorul Ghika, mergeau alături de dânsul, puneau întrebări şi aşteptau răspunsuri şi, unii după alţii îi cereau să le primească spovada. Ce vedeau aceşti oameni necunoscuţi, mulţi dintre ei săraci şi stingheri, ce vedeau ei în acest preot venit de peste ocean, cu înfăţişare ascetică, slab şi încoronat de plete albe încât să-i aţină calea pentru o altă misterioasă cale, pe care simţeau ei, desigur, că preotul e gata să le-o deschidă, dăruindu-le binecuvântarea sa?

Las cititorul să ghicească ceea ce trecătorii ghiciseră întâlnindu-l pe străzile Buenos Aires-ului...

(continuare în nr. următor)

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Monica Mureşan Povestea copacului Phoenix A fost odată un copac orfan apărut nu se ştie cum şi de ce n-avea fraţi nici surori niciun singur fir de iarbă să-i fie alături nu avea nici măcar vreun rost să apară într-o margine a gropii de gunoi creşteau la fel de repede şi el şi groapa iar poemul cu ochii obosiţi l-a înfiat primind în schimb o rază de lumină verdele ei timid clipea rar în căldura amiezii dar strălucea în fiecare dimineaţă nu i-am reproşat nimic poemului atât i-am zis: de-acum vezi că în fiecare zi trebuie să-l mângâi el e un copac orfan şi puiandru nici nu ştii când se veştejeşte adu-i o floare desenează-i o pajişte şi hrăneşte-l bine cu toată dragostea a ta şi a mea şi a muzelor împreună îi putem făuri o grădină de cuvinte / aşteaptă şi ai să vezi cum creşte un copac minune ! *

Aceasta este povestea unui copac şi a unui om ce trăiesc pe Planeta Iubirii drama noastră sunt Tăietorii de copaci din groapa de gunoi: ei sunt tot oameni dar plămădiţi din alt soi de pământ aura lor e veşnic cenuşie dar eu îi văd şi pot povesti totul chiar dacă mulţi nu vor crede unii îşi fac un hobby din a reteza copacii şi a fura cerul.

Aşa sparg hoţii de cenuşă casa Tatălui Ceresc în nopţile când cerul şi-a zăvorât poarta albastră.

Acum veţi înţelege de ce spun că aceasta este drama Planetei…

10-02. 2013 nr.18

Cu timpul fiecare copac îşi are păsările pe care le merită după cum şi noi fiinţele OM avem copacii pe care-i merităm şi aerul şi chiar planeta viaţa moartea... un muritor are nevoie de timp pentru a înţelege prin ce trece e ca şi cum nu prinzi bine programul vieţii tale cu orice fel de aparat ai nevoie de o antenă bună sau de o răbdare bine antrenată să ţină loc de antenă / pentru aparat îţi trebuie bani pentru antenă – credinţă oricine ştie: răbdarea creşte din credinţă.

Dar când Domnul te-a băgat pe lista lui de prioritate nimic nu este imposibil conectat la alarma divină trupul simte primul această calitativă schimbare în evoluţie ceva din tine doare dând un semnal de fapt este locul în care te-a atins El ajungi în sfârşit să contabilizezi singur şi eficient alocaţia zilnică de dragoste şi ură bucurii sau regrete rogi chipul din icoană să fie mai generos cu timpul şi cu toate celelalte.

Recunoşti în cele din urmă: suntem încă formele embrionare ale unui Univers perfectibil în care am fost uitaţi nemântuiţi şi fără putinţă de desăvârşire şi încă nu pricepem rostul pentru care e voia Lui să ne doară îl certăm că ne-a părăsit cu inimă prea uşoară nu desluşim de ce vrea durerea aceea din noi să doară cu inima grea îi cerem să-şi ia înapoi durerile şi-i dăm lui chinurile zicând că nu-s ale noastre gata oricând să primim în schimb darul lui de a nu simţi durerea dar vai ce plăcută-i senzaţia că deşi încă prizonierii nepriceperii despre noi nu suntem singuri şi plini de un optimism incurabil continuăm să ne dorim aceste tranzacţii riscante. //... //

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 14

M.M.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

BUJOR NEDELCOVICI „AL DOILEA MESAGER” sau despre condiţia artistului în România

Autor: Antoaneta Turda A vorbi despre Bujor Nedelcovici (născut la Bârlad la 16 martie 1936) în acest an când se împlinesc 25 de ani de când i s-a acordat Premiul Libertăţii a Pen Club din Franţa pentru romanul „Al doilea mesager”, este, poate, la prima vedere ceva banal, dacă ne gândim cât s-a scris despre acest autor după 1990. Şi totuşi! Încercând să sfidez această banalitate, am să rememorez, în primul rând câteva dintre reperele sale existenţiale care prind un contur clar odată cu absolvirea Liceului „I. L. Caragiale” din Ploieşti, în 1953, şi după obţinerea Licenţei în Avocatură, în 1958, la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Practică cu plăcere meseria, fiind înscris în Baroul din Ploieşti, dar peste un an este radiat, după arestarea tatălui în urma procesului la care asistă neputincios, în calitate de avocat. În intervalul de timp dintre 1959 şi 1971 are diverse meserii. Astfel în această perioadă tulbure a vieţii sale, îl găsim, între 1959-1960 ca merceolog la Braşov, între 1960-1963 economist la I. C. H. Bicaz, iar între 1963-1971 tot ca economist, dar la Bucureşti. Ajuns în Bucureşti, la începutul anilor ’60, dă curs preocupărilor literare şi debutează, în 1968, în Gazeta Literară, cu un fragment de roman, iar doi ani mai târziu, cu volumul Ultimii, apărut la Editura Eminescu. Romanul a surprins lumea literară românească graţie unei anumite inteligenţe a relatărilor şi a stilului, elemente care, de altfel, vor defini întreaga creaţie a lui Bujor Nedelcovici. Acestui început promiţător îi urmează, romanul Fără vâsle (1972), Noaptea (1974), Grădina Icoanei (1977), Zile de nisip (1979) roman care va fi ecranizat, filmul însă nefiind difuzat din cauza cenzurii. În 1981 republică sub forma unui roman-frescă, cu multe amănunte autobio-

10-02. 2013 nr.18

grafice, primele 3 volume enunţate mai sus, cu titlul Somnul Vameşului. Anul 1982 este unul interesant în cariera sa pentru că, pe de-o parte îi aduce substanţiale satisfacţii pe plan profesional întrucât devine redactor şef la Almanahul Literar şi şeful Secţiei de Proză al Uniunii Scriitorilor din România, dar pe de altă parte, cenzura îi respinge romanul Al doilea mesager pe care reuşeşte totuşi să îl publice, în 1984 în Elveţia apoi, în 1985 la Paris, la Editura Albin Michel, în colecţia condusă de scriitorul francez de origine română, Paul Goma, Les Grandes Traductions. Şirul de întâmplări prin care trece în acest moment al existenţei sale scriitoriceşti îl fac tot mai mult să se gândească la exil. Mai rămâne totuşi în ţară, câţiva ani, răstimp în care îi este refuzat un volum de nuvele fantastice intitulat Oratoriu pentru imprudenţă. La începutul anului 1987 pleacă în Franţa unde cere azil politic, care i se acordă repede. În ţara de adopţie începe cu munca de portar la un mare imobil din Paris, lucrând concomitent ca redactor la revista Esprit. În primăvara aceluiaşi an face o declaraţie la postul de radio Europa Liberă, privitoare la cenzura şi dictatura din România. Începând cu acest moment, drumul literar parcurs de Bujor Nedelcovici, va cunoaşte o serie de succese, prea puţin cunoscute în România, până în 1990. În vara lui 1989 alcătuieşte, la Paris, împreună cu Dumitru Ţepeneag şi Sorin Alexandrescu un comitet de iniţiativă pentru înfiinţarea unei Societăţi a Scriitorilor Români din exil. Odată cu pătrunderea în rândul intelectualităţii române din Paris asistăm la o adevărată declanşare a eului său creator, volumele publicate după 1990 devenind repede cunoscute şi în România, ceea ce îi aduce aprecierea atât din partea intelectualităţii franceze cât şi a celei româneşti.

Titluri precum Îmblânzitorul de lupi, Oratoriu pentru imprudenţă, două volume de teatru: Noaptea de solstiţiu şi 2+1, Aici şi acum (publicistică) Jurnalul infidel. Ieşirea din exil 1992-1997, constituie, fiecare în parte, mărturia unei conştiinţe care nu a trădat niciodată nici arta dar nici latura ei angajată, indiferent dacă problemele dezbătute sunt din realitatea comunistă sau cea a Apusului democrat. Un periplu prin viaţa şi activitatea lui Bujor Nedelcovici,

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

oricât de succint ar fi, nu ar fi complet dacă nu neam opri atenţia la romanul Al doilea mesager considerat de Monica Lovinescu „prima mare utopie negativă, în linie orwelliană văzută din Răsărit”9, prin acest roman, Bujor Nedelcovici situându-se, alături de Dalos György (1985), George Orwell, Cinchiz Aimatov, Ismail Kadare şi Arthur Koestler unul dintre marii scriitori distopici ai lumii. Alegându-şi ca titlul iniţial simbolicul titlu Ereticul îmblânzit, scriitorul elaborează această lucrare incediară pentru un stat dictatorial, în primul rând din dorinţa de a lua o atitudine, dorinţă ce reiese şi din următoarea mărturie: „Când am început romanul, mi-am propus câteva obiective care îmi erau destul de limpezi: „…să scriu o carte în deplină libertate, fără să-mi fie teamă de «cenzură exterioară» şi în special fără «cenzură interioară», marele nostru duşman; să nu urmăresc să public romanul cu orice preţ, adică să nu accept «târgul cu târguitorii de cuvinte»; să fie un roman care să depăşească coordonatele social-politice ale României şi să prezinte «fenomenul sistemului totalitar», oriunde s-ar afla…să am puterea şi curajul de a privi pentru prima dată «nimicnicia în faţă şi să mă plasez în viitor, adică: ce şi cum va fi peste 10-20 de ani, să aibă tensiunea şi profunzimea ultimei cărţi pe care Dumnezeu îmi îngăduie să o zămislesc.”10 Scris după toate canoanele distopiei şi cu vădite influenţe din romanul 1984 al lui George Orwell şi unele aspecte din proza lui Bradbury, are, în forma finală, acest al doilea titlu, la fel de simbolic, întrucât prin el demonstrează că, oricând un mesager ajuns dintr-o lume în alta ar putea să o schimbe.

Romanul are în centrul atenţiei toate mecanismele unui stat dictatorial şi ale alienării omului în prostia şi ideologia generală ce duc, ireversibil, la nebunia dirijată. Prin această scriere de maturitate, Bujor Nedelcovici aduce în faţa cititorilor săi, o lume a răului compusă după toate regulile distopiei atotdistrugătoare, folosindu-se de doar câteva personaje şi de o insulă izolată drept spaţiu geografic menite a oglin-

di gradual procesul dezumanizării în societăţile totalitare, în urmărirea acestui mecanism centrându-se ideea lui Saint-Beuve că aspectul biografic este hotărâtor în analizarea operei unui scriitor, în cazul lui Bujor Nedelcovici momentul arestării tatălui marcându-i toată viaţa, neputinţa în faţa tăvălugului istoric fiind redată pe tot parcursul creaţiei sale, ea fiind relatată în detaliu în acest roman prin conversaţia dintre două personaje provenind din lumi diferite, anticarul Martin şi eroul principal Danyel Raynal: „Domnul Martin se plimbă prin cameră cu ceaşca de ceai în mână şi se uită la mobilă. Şi tatăl dumitale, avocatul… a vândut mobila din casa parohială după ce preotul Raynal a murit… Cum doriţi! Voia dumneavoastră… Să ne apucăm de lucru… Deci! Un scrin Bidermeier în stare pură şi patru sertare… O canapea cu şase scaune Loius XV… O oglindă veneţiană cu încrustaţii şi aplicaţii… Candelabru de cristal Murano. Ce feerie când aprinzi toate becurile… Azi nu mai găseşti aşa ceva în industria noastră de larg consum11”. Folosind o intrigă simplă care constă în relatarea reîntoarcerii scriitorului Danyel Raynal pe Insula Belle Îlle, condusă de Guvernatorul care conduce ţara ca pe propria moşie, şi al cărui „cap robust de mongoloid”12 care se mişcă pe gâtul scurt „ca turela unui tanc”13 şi „buze subţiri, vinete şi uscate”14, sugerează nu doar răutatea ci şi un amănunt schizoid, ce se răsfrânge asupra întregii societăţi pe care o guvernează, prozatorul român îşi construieşte romanul pe scheletul unor meditaţii ale intelectualului într-o lume în care această categorie socială este supusă unei ideoterapii menite a spăla creierul, cum sugestiv relatase nu cu mult înaintea sa, scriitorul rus Cinghiz Aitmatov în celebrul său roman O zi mai lungă decât veacul, dar şi despre condiţia exilului, care este în fond, o probă iniţiatică şi de introspecţie. Aşadar avem de-a face cu o scriere în centrul căreia se află OMUL cu frământările şi aspiraţiile sale, aspiraţii spulberate, conform schemei tuturor distopiilor, de regimul care transformă omul, prin manipulare, într-un robot

9

11

Lovinescu, Monica - Unde scurte, vol. IV, Editura Humanitas, 1994, p.

183 10 Manolescu, Florin - Enciclopedia exilului literar românesc 1946-1989: scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 524

Nedelcovici, Bujor - Al doilea mesager, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991, p. 233.

12 Idem, pag. 204.

13 Idem.

14 Idem. , pag. 209.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE manevrat de regulile dictaturii, făcându-l să audă mereu în urechi cuvinte ca acestea: „Măi băiatule, tu nu ai înţeles că un individ nu poate învinge un sistem?… Din acest malaxor nu mai iese nimeni întreg!”15 sau să se simtă „ca o broască închisă într-o piatră”16 şi care, la un moment dat, ajunge să facă parte din marea masă de oameni care este asemeni unei „substanţe inerte, incoloră şi inodoră, o pastă din care nu a mai rămas niciun individ concret”17, toate acestea ducând la următoarea concluzie: „Presiunea morală exercitată în timp şi fără scrupule poate să distrugă un om ca pe o cutie de chibrituri!… Dintr-un om se poate face un cal, un cartof, o zgardă sau orice vrei.

Iar cel care a spus: omul nu poate fi învins, ci doar distrus, s-a înşelat.”18 Închistarea şi retragerea în propria fiinţă, îl împinge pe individul persecutat să îşi găsească un univers fantastic, utopic şi compensatoriu, aşa cum declară, la un moment dat, Jean, care, prin vocea sa, descrie atât de sugestiv, nevoia omului supus terorii, de a se detaşa de realitatea înconjurătoare: „Realitatea înlocuită de o ficţiune, e un mecanism utopic care ţine loc de viaţă… aşa cum eu aş scoate din cuibul acela tot ce se află acolo… pene, ouă, iar când rândunica s-ar întoarce ar găsi în loc de ouă nişte pietre şi ar fi obligată să creadă că trăieşte o «mare revoluţie», chiar dacă pietrele niciodată nu vor deveni pui de rândunică… Şi totuşi noi considerăm pietrele nişte păsări!”19 Lumea sinistră a unui regim totalitar, în care absurdul este considerat realitate, stârneşte, aşa cum e de aşteptat, revolta care cunoaşte o amploare specială la intelectuali, şi care se vrea stârpită din faşă, de către Guvernator şi lacheii săi, care nu sunt nimeni alţii decât educatorii Institutului de îndrumare, care vindecă orice suferinţă fizică sau psihică, cu ajutorul ideoterapiei, ademenind, prin diverse metode, chiar şi indivizii capabili, mai greu de manevrat, cum e cazul personajului central, care, la un moment dat, se află în ipostaza de învingător perfect în faţa colegilor de la Institut, fiindu-i furate chiar şi visele, asemeni eroului lui

10-02. 2013 nr.18

Ismail Kadare din romanul Slujitorul din Palatul viselor: „Văd feţele lor, aceeaşi expresie reprodusă în 15 exemplare: obraji rotunzi, bine hrăniţi, fruntea pătrată, tunsoarea scurtă, privirea rece, impersonală, aerul celor care au învăţat să rostească de pe acum un singur cuvânt: DA. Flagelat de privirile şi tăcerea lor încremenită şi acuzatoare. Vor să mă ucidă cu pietrele tăcerii şi ale ochilor cu ajutorul cărora azvârle spre mine ura lor dezlănţuită”20. Aici, în acest loc, chiar şi scrisul capătă alte conotaţii pentru „intelectualii” regimului, aşa cum reiese din vorbele unui dascăl al Institutului care analizează procesul creator conform legilor nescrise ale dictaturii: „[...] arestarea nedreaptă a tatălui, moartea lui în puşcărie şi plecarea sorei Marie… O singură soluţie: SCRISUL. Eliberarea prin şi întru scris. Pătimirea prin cuvinte, penitenţă deliberată, martirajul laic… cunoaşterea şi autocunoaşterea prin vivisecţia executată pe coala de hârtie… dar şi prin pedepsirea celor vinovaţi prin demitizarea falselor mituri, mărturia în scris, deci publică… Un scriitor adevărat scrie din ură şi furie, dar cu smerenie şi imensă iubire…”21 În aceste condiţii, în care totul din jur stârneşte revolta, efortul de a o stopa este inutil, ea manifestându-se printr-un strigăt al unui însingurat pe care nu îl aude nimeni: „Sunt singur. Auzi! Ai mei sunt toţi morţi,… Puterea mea stă în morţii mei şi în cuvântul scris, iar tu nu ai cum să te atingi de ei şi de paginile mele… Dacă îmi vei tăia mâinile voi zgâria hârtia cu un cui pe care îl voi ţine în gură! Auzi, guvernatorule!”22 Revolta şi însingurarea duc automat la dispariţia celui mai omenesc sentiment care este iubirea, făcând ca, la un moment dat, cei doi îndrăgostiţi, Micheline şi Danyel să stea, faţă în faţă, ca doi papagali caraghioşi care nu mai comunică în niciun fel, deorece cuvintele şi sentimentele intelectualului care vrea să schimbe lumea prin ideile sale, parcă se autoblochează, transformând dialogul în monolog: „… aş vrea să-i spun că a trebuit să străbat mereu un deşert, da, un deşert în mine şi în afara mea… cum de n-a înţeles că în mine sunt doi oameni, doi peşti: unul înoată prin mâlul lacu-

15

Idem, pag. 251.

Idem , pag. 240.

17 Idem, pag. 61.

18 Idem, pag. 246 19 Idem, pag. 189.

16

20

Idem, pag. 297.

Idem, pag. , 337.

22 Idem, pag. 161.

21

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lui, se târâie pe burtă în noroi, altul înoată la suprafaţa apei şi eu mă aflu mereu între ei, vor să stoarcă viaţa din mine şi tot ce aparţine acestui pământ pentru a rămâne fără nimic, gol, vidat… o cutie de rezonanţă din care să scot o dată, cel puţin o dată, o singură pagină, o frază, o notă curată, pură, alb-albastră, precum apa în care trăiesc cu cei doi peşti-aidisperării-şi-ne-putinţei mele de a ajunge vreodată la malul unei cărţi adevărate şi regretul unei vieţi netrăite…”23. În acelaşi registru al lipsei de iubire şi înţelegere ce duce, inevitabil, la lipsa comunicării, (neputinţă care se înscrie şi ea în canoanele tuturor antiutopiilor), se situează şi dialogul dintre Grieg, tânărul care nu va accepta ideile mentorului său şi profesorul Danyel Raynal, având următorul argument, din pateticul monolog, zguduitor prin realismul ce denotă toate mecanismele manipulării unei societăţi dictatoriale: „Vă mai amintiţi ce mi-aţi spus înainte de a pleca?… «Dacă vrei să citeşti, poţi să iei orice carte din biblioteca mea». Aşa mi-aţi spus, domnule Danyel. Mare greşeală aţi făcut! Mare păcat!… Am început să citesc cu disperare cărţi de care nu auzisem până atunci… şi în special cărţile scrise de dumneavoastră… Voiam să devin şi eu «scriitor»!

Eraţi idolul meu! Încercam să vă imit în tot ce făceaţi înainte… Devenisem ruşinea şcolii şi eram ameninţat că voi fi eliminat din Brigăzile şcolare. Nu trebuia sămi daţi cărţi şi discursuri cu muzică! Mare greşeală aţi făcut! În Insula noastră nu e un rău mai mare decât de a afla altceva decât despre viaţa noastră de aici!”24 Analizând cu lux de amănunte vibraţiile sufleteşti ale eroilor săi, Bujor Nedelcovici face vizibile eforturi, de-a lungul romanului, să conducă drumul ce duce spre distopia distrugătoare spre calea dătătoare de speranţă a utopiei, un exemplu relevator în acest sens fiind secvenţa care surprinde dialogul dintre personajul principal şi negustorul de porumbei care, după despărţirea de Danyel, îl îndeamnă pe acesta din urmă, la o meditaţie tulburătoare: „Dacă mai există unul singur în Insula noastră… nu e totul pierdut. I-aş desena chipul pe acest zid pentru a aco-

10-02. 2013 nr.18

peri petele de sos, pe celălalt perete aş aşeza „Pelerinajul epilepticilor”, lângă fereastră „Prăbuşirea magicianului”, dincolo „Coloana orbilor” iar afară, în locul firmei „Restaurant-cantină”, aş pune „Masa calicilor”.

Fixăm delirul cu ajutorul tablourilor, cum ar spune poetul…”25 Pasajul, scris cu o vizibilă tristeţe, este totuşi unul dintre cele mai luminoase în acest roman amintind de utopie doar atunci când se întrezăreşte timid speranţa şi luminozitatea lumii trecute a copilăriei, petrecută în pacea şi liniştea dată de o societate bazată pe principii. O relectură atentă a volumului Al doilea mesager ne poate dovedi aşadar că o utopie poate luneca uşor spre distopie, drumul invers fiind însă mult mai anevoios pentru că odată instalată distopia apare, la toţi indivizii dintr-o societate autoritară, un element schizoid specific acestor societăţi şi anume dualitatea ideii de vinovăţie apărută ca rezultat al manipulării omului în aşa fel încât el ajunge fie să se autodenunţe singur, fie să facă pactul cu diavolul, adică cu puterea care îl oprimă, distrugândui personalitatea, şi ducându-l la o transformare pe care nu şi-o poate explica nici chiar el însuşi aşa cum reiese şi din mărturia lui Danyel făcută arheologului Marcel, cel mai proaspăt vizitator al Insulei Victoria: „Nu mai pot să te ajut cu nimic, Marcel. Nu mai sunt ce ştiai Tu!. De ce? Aşa a fost prevăzut, sau… a fost o abatere de la prevedere. Nu ştiu… Poate a trebuit să greşesc…”26 Alcătuindu-şi romanul prin jocul simplelor relatări cu emiterea unor meditaţii cum e, bunăoară, cea despre labirintul puterii: „Puterea înseamnă psihomorfoză, dezmembrarea mecanismului uman în cele mai mici componente… care seamănă cu un castel din basme, deschizi o uşă care te duce spre o cameră şi aşa colinzi în voie prin castel”27.

Bujor Nedelcovici demonstrează prin acest volum că totuşi scrisul poate exprima o descătuşare a eului încolţit de dinţii unei realităţi sufocante, realitate marcată în primul rând de starea de exilat a eroului principal care se zbate mult mai tare decât ceilalţi locuitori ai Insulei, aşa cum reiese din următorul pasaj: „Am plecat de «acolo» şi am venit «aici», 25

23

Idem , pag. 353-354.

24 Idem , pag. 390.

Idem , pag. 114.

Idem , pag. 397.

27 Idem, p. 307-308.

26

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pendulul este oprit la margine, valurile se întind pe ţărm, dar nu se mai întorc în mare, nimic pe verticală… mlaştină, nisip mişcător, covor rulant, ameţeală… Nu mă pot întoarce «acolo». Eram un exilat «în exterior». Ce să fac «aici»? Sunt un exilat «în interior»… Ce cale să iau? Unde să-mi găsesc echilibrul?! Acolo era o lume în stare de veghe şi permanentă mişcare ce urmărea modificarea din exterior a individului şi a societăţii. Aici, o lume modificată din interior şi transformată în lungi coloane care mărşăluiesc spre o ţintă ce se îndepărtează permanent. O lume în stare de somn şi bântuită de coşmare, omizi, animale care îşi sug laptele sau… ceaţa care apare la oră fixă.”28 Roman al unei realităţi absurde dar şi al neliniştii omului care se desprinde de propria-i ţară pentru a căuta o lume mai bună, Al doilea mesager, după ce a cunoscut trei variante în laboratorul de creaţie al autorului, a avut un destin ciudat, chiar de la apariţia sa în România, când a stârnit, la Uniunea Scriitorilor, reacţia lui Dan Deşliu care a afirmat următoarele: „Ismail Kadare, scriitorul albanez, îşi publică romanele în Occident. În schimb noi, în loc să fim mândri că un coleg al nostru a publicat o carte la Paris, îl dăm afară şi îl hulim.”29 Aşadar, iubit sau contestat, Bujor Nedelcovici, rămâne, mai ales prin acest roman, o voce distinctă nu doar în rândul marilor distopici care au prezentat infernul totalitar comunist dar şi o voce care trage un semnal de alarmă asupra realităţii Occidentale, deoarece prin stilul său tranşant, fără artificii stilistice, pătrunde în miezul lucrurilor pe care le disecă cu minuţiozitatea unui laborant care pune lumea sub microscop.

Antoaneta Turda

28

Idem, p. 89.

Nedelcovici, Bujor- Aici şi acum, Cartea Românească, Bucureşti, 1996.

29

10-02. 2013 nr.18

INTERVIU „Scriitorul este precum Cristofor Columb: un descoperitor de continente” de Stelian Ţurlea

Cătălin Dorian Florescu Născut în 1967, la Timişoara a părăsit România în 1982 şi s-a stabilit la Zürich, unde a studiat psihologia. A lucrat şase ani ca psihoterapeut în domeniul reabilitării persoanelor toxicodependente. A publicat romanele: Wunderzeit (2001, distins cu premiile Cartea de Limbă Germană a anului din partea Fundaţiei Elveţiene Schiller, trad. rom. Vremea minunilor, Polirom, 2005), Der kurze Weg nach Hause (2002, Premiul Anna Seghers pe 2003; trad. rom. Drumul scurt spre casă, Polirom, 2006), Der blinde Masseur (2006; trad. rom.

Maseurul orb, Polirom, 2007) şi Zaira (2008; trad. rom.

Zaira, Polirom, 2010, 2012). Cătălin Dorian Florescu semnează, de asemenea, eseuri, povestiri şi articole în diferite publicaţii elveţiene şi austriece. Romanele sale au fost sau urmează să fie traduse în franceză, spaniolă, italiană, olandeză, slovenă, lituaniană, cehă, suedeză şi macedoneană. În spaţiul de limbă germană, Jacob se hotărăşte să iubească s-a vândut în peste 50000 de exemplare, primind Premiul Cartea Anului 2011 în Elveţia.

-V-a apărut recent la Editura Polirom încă un roman, Jacob se hotărăşte să iubească, care a şi obţinut premiul Swiss Book Prize 2011 după apariţia sa în germană, la Editura C.H.Beck, cel mai important premiu literar din Elveţia şi care s-a vândut în 50 000 de exemplare. Ne puteţi vorbi, pe scurt, despre acest roman?

- Este poate cel mai dificil exerciţiu pentru mine, acela de a vorbi pe scurt despre cărţile mele. În general, pentru că sunt cel mai pasionat iubitor al acestora (cum altfel?), iar în special despre acest roman, care cuprinde mai multe generaţii şi epoci, trece prin trei secole, descrie perioada interbelică, viaţa arha-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ică la sat, războiul al Doilea Mondial şi se termină cu venirea comuniştilor la putere. Cu toate că scriu întrun mod vestic, german, sufletul a rămas românesc şi debordează de poveşti, precum un râu de munte care se umflă primăvara. Totuşi, haide să încerc: Jacob este un copil al Banatului, şvab, dintr-un sat chemat Triebswetter/Tomnatic. Jacob se naşte între războaie. După cum ştim, Banatul a fost un loc unde au convieţuit multe culturi, o moştenire a Imperiului Austro-Ungar. Jacob e de origine germană, dar satul a fost clădit de loreni. Cimitirele Banatului sunt pline de aceşti colonişti de primă oră veniţi din întreaga Europă pentru a căuta o viaţă mai bună, un petic de pământ. Pe atunci, emigraţia se făcea în sensul opus.

O mare aventură europeană a secolului 18, călătoreau pe jos până în sudul Germaniei, apoi cu bărcile pe Dunăre o lună sau două, până ajungeau acolo unde li se promisese pământ. Jacob este ultimul descendent al unei astfel de familii, în care toţi bărbaţii până la el nu au ezitat (conform timpurilor dure) să comită nedreptăţi pentru a supravieţui. Numai Jacob nu o face, el supravieţuieşte tuturor dramelor şi aventurilor prin care trece cu ajutorul iubirii. Romanul este şi povestea dificilă dintre tată şi fiu. Tatăl este tânăr, atrăgător dar fără scrupule şi apare în sat cu o pagină de ziar în buzunar, unde citise despre reîntoarcerea din America a Elsei Obertin, care se îmbogăţise acolo. Ei îl vor avea pe Jacob, dar acesta va fi bolnăvicios, de la început destinat pieirii, ca noi toţi de altfel. Tatăl nu îşi va iubi fiul şi îl va trăda de două ori. Şi totuşi: nimic nu îl va putea distruge pe Jacob.

Figura acestui tată nu mai iese din memoria multor cititori, mi s-a spus des. Eu însă îmi văd romanul, la un nivel general, ca pe un comentariu asupra existenţei umane între civilizaţie şi barbarie. Întotdeauna însă, după ce au fost distruse sate, oraşe, culturi întregi, mai există un om care o ia de la început. În romanul meu acesta este Jacob.

-Cât este ficţiune şi cât adevăr istoric în această carte?

- Ca în toate cărţile mele, ficţiunea şi istoria se întrepătrund. Dar Jacob se hotărăşte să iubească este romanul meu cel mai ficţional. Mi-au trebuit patru romane pentru a ajunge acum la ficţiunea totală, în

10-02. 2013 nr.18

afară desigur de faptele istorice care trebuie respectate. Eu am început să scriu autobiografic: în Vremea Minunilor relatez despre propria copilărie în comunism şi despre încercarea unei familii de a fugi din dictatură. Acum, în Jacob se hotărăşte să iubească sunt toţi în situaţia de a trebui să fugă. Nimeni nu mai este în siguranţă, pentru că tot timpul apare un război, o secetă, o armată, o dictatură, care distruge ce omul a clădit. Între aceste două romane au fost desigur Maseurul Orb şi Zaira, amândouă inspirate din viaţa unor personaje existente. Jacob însă rămâne vizunea mea cea mai profundă şi personală asupra existenţei umane.

- În ce măsură vă ajută studiile dvs de psihologie să vă construiţi personajele?

- Pentru textul propriu-zis nu sunt importante, mai mult ajută experienţa vieţii, modul matur de a înţelege cum funcţionează omul. Un roman scris cu un corset psihologic ar fi artificial, nu ar respira. Pentru mine, un text bine scris are un suflu propriu, o voce puternică şi distinctivă. Nu m-am gândit niciodată la un complex oedipal, când am descris relaţia lui Jacob cu tatăl său. Sau că trauma Zairei (din romanul precedent lui Jacob), care are rădăcini în copilăria acesteia, ar putea fi confirmată de vreo teorie psihologică. Şi totuşi: când o poveste este bine închegată, logică şi autentică se poate probabil găsi şi teoria corespunzătoare.

- Locuiţi în Elveţia din 1982, în ultimii ani aţi revenit frecvent în România. Cât de puternice mai sunt legăturile dvs cu România? V-aţi gândit şi la o revenire pentru perioade mai lungi? Vă întreb pentru că am citit odată o formulă de-a dvs. memorabilă: „Nu este tocmai plăcut să trăieşti într-o carte poştală".

- Am revenit pentru prima oară în ţară imediat după revoluţie, un tânăr aventurier pe atunci, împreună cu bunul meu prieten Luca. Veneam dintr-o societate bogată, sigură dar şi somnolentă şi, pentru doi tineri ca noi, plicticoasă, şi intram în lumea estului, care făcea primii paşi spre ceva nou, promiţător. Despre aceste călătorii am scris romanul „Drumul scurt spre casă". Există iată o continuitate a relaţiei mele cu ţa-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ra natală de peste 20 de ani. Dacă adaug şi copilăria din Timişoara până la 15 ani, atunci nu s-a rupt contactul cu România decât pentru 8 ani de zile. Dar sunt ani decisivi, pentru că a fost perioada cea mai grea. Eu însă nu am cunoscut lipsurile, ca mulţi colegi de generaţie. Poate însă şi de aceea privirea mea asupra ţării este una drăgăstoasă, fără să uit drama acestui popor. Am încă un limbaj viu românesc şi o înţelegere instinctivă a culturii din care provin. Altfel nu mi-ar fi ieşit niciodată o descriere autentică a lumii româneşti. Într-adevăr a existat gândul de a părăsi cartea poştală. Chiar şi acum, când răspund întrebărilor dumneavoastră, mă găsesc la puţină distanţă de Zürich, cu panorama munţilor în apusul soarelui în faţa ochilor şi zgomotul clopoţeilor vacilor elveţiene, care încă pasc iarba abundentă înainte de a se retrage în grajd. În Europa e criză, oamenii sunt disperaţi, aici e pace şi tihnă. Nu ne-am putea dori altceva. Există însă şi motive de ce între timp Elveţia a devenit un „Acasă" plăcut: particip la viaţa socială şi culturală a acestei ţări, am mulţi cititori pasionaţi, sunt acceptat şi un membru apreciat al literaturii elveţiene de limbă germană. Mi-au dat chiar premiul Swiss Book Prize 2011 pentru Jacob se hotărăşte să iubească. Sunt înconjurat de o energie favorabilă, plină de simpatie. Sunt conştient şi de faptul că o reîntoarcere în ţară ar însemna ca raza mea de acţiune în spaţiul german să devină zero. Şi mai sunt mulţi alţi factori foarte personali care mă reţin aici.

-Scrieţi în limba germană. Cărţile dvs. au succes şi în limba română. De care dintre limbi vă simţiţi mai atras?

10-02. 2013 nr.18

man. Şi, la fel, trebuie să înţeleagă alte timpuri. Zaira începe în anii ’20 şi se termină în timpurile actuale. Această trecere prin atâtea perioade europene trebuie să o redau bine, la fel viaţa pe două continente, Europa şi America, unde Zaira ajunge la sfârşitul anilor '60. Apoi viaţa în dictatura comunistă, sau primăvara de la Praga din ’68, pe unde Zaira fuge în Vest. Sau la fel de important: Zaira a fost o mare păpuşăreasă şi marionetistă: cum funcţionează marionetele, cum se creează iluzia în teatrul de copii?

Iată lucrurile care m-au preocupat. Scriitorul este precum Cristofor Columb: un descoperitor de continente. El trebuie să facă rost de cele mai bune corăbii şi de cei mai buni marinari, să cumpere provizii şi să aştepte vânturile propice. Apoi, cutezător, îşi începe drumul. Umanul între noi, bărbaţi şi femei, este acelaşi, lucrurile care ne unesc sunt mai puternice decât acelea care ne despart. Greu a fost restul.

- Toate cărţile dvs se pretează unor ecranizări. Aşa este şi acest ultim roman? Au avansat proiectele de ecranizare despre care vorbeaţi anul trecut?

- Da, ca toate celelalte romane şi Jacob se hotărăşte să iubească este foarte vizual. A fost deja citit cu mult entuziasm de producători şi dramaturgi, am fost aproape... dar încă nu este nimic sigur. O ecranizare ar fi complexă şi nu chiar ieftină, mi s-a spus. Şi cum trăim timpuri grele, în care fiecare vrea să facă economii, o finalizare încă nu a apărut la orizont.

- Germana este limba mea de creaţie, dar limba sufletului rămâne româna. Pentru mine nu este neapărat un paradox, mai degraba îmi îmbogăţeşte viaţa.

- Sunteţi autorul altui roman de succes, Zaira. Vă pun o întrebare care mi s-a pus şi mie după câteva cărţi în care lumea era văzută prin ochii unor femei.

Cât de dificil este, dacă este, să scrii din punctul de vedere al unei femei?

- Nu această diferenţă de gen a fost cel mai greu lucru. Cine creează trebuie să aibă empatie, să se transpună în pielea altuia, a multora pe parcursul unui ro-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ion PACHIA-TATOMIRESCU30 NOUĂ RADIOGRAFII ALE „CAZULUI DACIA”... „Cazul Dacia...” durează în instanţele istoriei din 11 august 106, de când Sarmisegetusa şi o parte din Dacia Nord-Dunăreană a lui Decebal – provinciile Oltenia, Banat şi Ardeal – cad pradă Imperiului Roman de sub conducerea lui Traian, aşadar, de-aproape două milenii, ori, cu cea mai mare exactitate spus din prezentul anotimp, de 1906 ani; de-atunci, imperiile-hiene –antice, evmezice, ori contemporane – au tot sfâşiat bogatele ţinuturi ale statului Daciei, au tot ciopârţit, „până la os”, marele, blândul, sfântul său Popor Pelasg>Valah, şi, aidoma neistovitelor caracatiţe uriaşe, cu mii de braţe/tentacule, cu cratereventuze, i-au absorbit/jefuit bogăţiile solului edenic, ale subcerescului cogaionic-paradisiac şi ale subsolului fabulos, cu nemaipomenită diversitate de tezaure – de la sare, ţiţei, aramă şi fier, până la nesfârşitde-adâncile filoane de aur, până la ruinele templelor /davelor ivind zilnic în soare: brăţări din cel mai pur aur, cosoni de douăzeci şi patru de carate, statui, idei de zboruri şi de fântâni, materie cenuşie etc.

La această concluzie conduce şi examinarea atentă a celor „nouă radiografii” recente, datorate eseistului Adrian Botez, autorul cărţii Cazul Dacia...

România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine... de-a Pururi !,

(2011), carte a cărei „materie” – de dincolo de un „incitatnt Argument” – se structurează într-un „mausoleu-octoedru”, pe-ale cărui feţe-panouri-solare stau caligrafiate: 1. Cazul Dacia. „România Mare” – o au30

Ion Pachia-Tatomirescu (n. 16 februarie, 1947, Tatomirești, județul Dolj), fiul Elenei (n. Florea) și al tâmplarului Dumitru D. Pachia, este un scriitor român, doctor în filologie. Este poet, prozator, teoretician, critic, istoric al culturilor/civilizațiilor, al religiilor, lingvist, publicist, editor și traducător.

(Vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pachia-Tatomirescu)

10-02. 2013 nr.18

tentică temă de meditaţie sau: să-i lăsăm pe păpuşari să creadă că ne-au „dus de nas” (pp. 11-76); 2.După 21 de ani... sau: pentru dispariţia Statului Masonic (pp. 77-88); 3.Martiriu şi... expectativă (pp.

89-101); 4.Cândva, nu de mult, poporul ăsta al românilor a avut altă fibră de Duh... – avea Reacţiune! (pp.

102-113); 5.Când va învăţa România să spună şi „NU!” (pp. 114-130); 6.„Democraţia liberală” – ca instaurare a banditismului, trivialităţii şi haosului „multilateral dezvoltat” şi programat (paginile 131-160); 7.Magia Neagră a unei istorii a românilor... făcută de trădători şi de „alogeni” – marginalii şi dezvăluiri în premieră (pp. 161-177) şi 8.Se pregăteşte Marea Pustiire Mondială !!! Concluzii şi soluţii. Noi afirmăm remediile de Duh Hristic, contra Satanei. Cum va fi Conducătorul Adevărat ca Entitate Constructiv-Hristică, de Neam?! (pp. 178-206). „Radiografia” dintâi. În „deschiderea” cărţii, Adrian Botez îşi „projetează„ distinsul receptor în „circularitatea”/„ciclicitatea” arheic-arhaicei „scrise a Omului/Neamului”, „de la Originea-Paradis, înapoi, la Originea-Paradis”, fireşte, în „speţa” Daciei şi a poporului său, Poporul Pelasg>Valah, irepresibilă „circularitate” cu finalitate – aceea de „a-I dovedi lui Dumnezeu că s-a oţelit, că a devenit conştient de Dumnezeirea fiinţei/fiinţării sale, că-L iubeşte pe Dumnezeu-Creatorul său nu „la poruncă” şi nici „prin predestinare funcţională” [...], ci cu toată fervoarea Duhului său Viu [...], prin infernul istoriei”, întrucât, „în cazul Neamului Românesc, exprimat prin poporul românesc de azi, pornim din Paradisul Daciei... şi ne vom întoarce, fără greş, tot în Paradisul Daciei... cu o condiţie: să îndurăm infernul cel mai adânc..., politicianusmul iresponsabil şi rapace, impostura, crima şi neruşinarea [...]; şi, dacă vom dovedi tăria de Duh de a-l înfrânge pe duşman, vom binemerita, de la Dumnezeu, să ne hodinim, apoi... – şi să ne stingem arşiţa rănilor, în Rai..., printre sfinţi, martiri şi îngeri... [...], pentru a ajunge la România cea de-a pururi, la România transistorică/anistorică” (Argument, p. 5), adică, de la Dacia de ieri, la Dacia de mâine. „Arcul” eseistic adrian-botezianic se exercită cu un original, fermecător patos – atât în Argument ca şi în celelalte opt secţiuni/macrocapitole ale cărţii (v. supra) – între

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rugăciune/psalm şi pamflet („Nu avem nicio scuză, în această privinţă! ...Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă – parcă dro-gaţi, parcă posedaţi de diavol ! Suntem trădători de Duh Dumnezeiesc... – deci, făptuim cel mai greu păcat: păcatul contra Sfântului Duh...! Doamne-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam – spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric, cel de-a pururi ! Doamne, Iisuse Hristoase, trimite acestui Neam iubit de Tine călăuză [...])”. „Radiografia” secundă. (1) Prima secţiune, structurându-se în douăzeci şi unu de capitole, abordează probleme stringente ale istoriei, ale contemporaneităţii Poporului Pelasg>Valah, mai toate încordând timpanul receptorului de azi din Dacia – România, Republica Moldova/Basarabia, Macedonia etc.: (I. „Tot Balcanul a fost românesc”) problema Patriei văzută, îndeosebi dinspre Cristea Sandu-Timoc (Zlocutea-Timoc/Serbia, 8 septembrie 1916–6 august 2012, Timişoara-România), «o istorie vie şi însângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Golgotă», militant de seamă pentru drepturile Valahimii din Dacia Aureliană – Valea Timocului (azi, împărţită – prin voinţa imperiilor secolului al XX-lea, îndeosebi, a Imperiului Sovietic-Stalinist – între Serbia şi Bulgaria), deoarece «nu ştim care ne este Patria, deci pentru ce anume trebuie să luptăm, cu preţul trudei şi vieţii noastre [...]; iar mijloacele de luptă pentru redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt nicicum cele «democratice» – de fapt, luciferico-masonice –, ci cele ale Duhului Umano-Divin: Trezirea [...] conştiinţei Eului Nostru Umano-Divin, care va determina trezirea supra-Eului Dumnezeiesc...” (p.12); (II. „Există o conjuraţie împotriva cuvântului Român” ...) complotul anti-Român, relevat lui Cristea Sandu Timoc «atât la Sofia, cât şi în Belgrad, ori Atena» (p.

15), este – de fapt – bimilenarul complot ordonat de împăratul Traian pentru radierea toponimului sacru, Dacia, pentru ştergerea din istorii a Poporului Pelasgo(>Valaho)-Daco-Thrac, complot întreţinut nu numai de Imperiul Roman al lui Traian, ci şi de Imperiul Ro-

10-02. 2013 nr.18

man de Răsărit/Apus, de Imperiul Bizantin/Latin, de Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar, de Imperiul Turc / Otoman, de Imperiul Rus/Sovietic, de actuala Uniune Europeană (ce cultivă, de pildă, confuzia etnică între Români=Pelasgi>Valahi şi Rromi /Ţigani, susţinându-se propagandistic de către Franţa, Anglia, Spania, Italia, Germania etc. ideea falsă că România – iar de vreo doi ani – şi Bulgaria ar fi ţara/ţările de origine a ţiganilor/rromilor, nu India, ţara de la periferia căreia au migrat în toată Eurasia, de prin secolul al V-lea d. H.; (III. «Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi Aromânii...») problema re-Unirii Pelasgimii>Valahimii între hotarele Pelasgiei>Valahiei/Daciei (Blaquie/Grande Blaquie – cum era cunoscută în vremuri evmezice, între anii 1185–1280/1300, graţie re-Unirii sub sceptrul Dinastiei Fraţilor Valahi Petru şi Ioan Asan I, între hotarele Daciei Antice Sud-Dunărene/Nord-Dunărene) nu este numai problema «guvernanţilor» de Bucureşti (cum greşit credea Cristea Sandu-Timoc), ori «a Aromânilor» (mai exact spus, a Macedo-românilor, Megleno-românilor şi Istro-românilor, adică a Valahimii Sud-Dunărene, de la Herodot citire, ce s-a tot lăsat dezbinată), ci rămâne, în ultima instanţă a istoriilor, problema voinţei întregului Popor Pelasg> Valah; (IV. Începutul aventurii: cine suntem şi cum ne numim...) «orbecăirile» evmezice ale cronicarilor/istoricilor umanişti/ iluminişti, ori contemporani, ce n-au ştiut şi încă nu ştiu, nu vor să ştie (spre a nu deranja cumva „deşănţatele imperii”) că, etniceşte, noi suntem Pelasgi> Belagi (Belaci)/Belachi>Vlahi/Valahi, după cum s-a demonstrat în nenumărate rânduri, de-a lungul celor două milenii scurse de la Naşterea Mântuitorului; (V. „Limba românească e mama limbii celei latineşti”...) limba pelasgă>valahă (daco-română), după cum s-a tot spus, chiar de la iluminişti (Petru Maior) încoace, este mama/muma celor „nouă limbi pelasge/pelasgice”, nu limbi romanice; (VI. Tragedie ardelenească şi martiriu întru Ortodoxie. Românii nu au gena laşităţii înscrisă în ADN-ul lor. Cei mai cutezători războinici ai Terrei: Traco-Dacii!) „problema trădării” Ortodoxiei din Dacia de Vest, adică de la Dunărea de Mijloc şi din Ardeal /Transilvania; (VII. Eminescu, Nicolae Densuşianu – „Memento mori”; ini-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţierea întru tracism şi misiune spirituală de neam...») „Biblia” Valahimii; (VIII. România – vatra veche a Europei... şi nu numai...) Old European Civilization adică vatra Pelasgiei (Thraco-Daciei); (IX. A nu se vedea pădurea din cauza copacilor... sau: Tracia nu este a tracilor) Valahii, urmaşii de azi ai Pelasgilor (Thraco-Dacilor); (X. Falsificarea istoriei... în oglinzi: a.

Constantin şi Elena. Enigma Dacilor de pe Ar-ul lui Constantin – oglinzi...; b. Falsificarea istoriei - un aspect „contemporan” al conspiraţiei anti-Dacia: „...manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria Imperiului Roman...”, (XI. Dispariţii misterioase şi extrem de... „discipli-nate”...) distrugerea/dispariţia istoriilor veridice despre Daci/Dacia („Getica„, de T. Statilius Crito; „Istoria Romei”, de Appianus) etc.; («XII...Totuşi, despre alchimia traianică...!!!») Dacia şi „icoana zalmo-xiancreştină„ de pe Columna Decebalo-Traiană din Roma (113 d. H.); (XIII. Traco-Dacii – sfinţiţi/aleşi întru a fi primul popor ortodox de pe Terra...) aspec-te ale Zalmoxianismului – orfism, esenianism etc.; (XIV. Goţii despre Geţi... adică, despre ei înşişi!) confuzii etnice dirijate (de Roma, Atena, Constantinopol etc.), Dacia şi Dacii /Geţii ca Goţia/Goţi (cum, de altfel şi subtilarticulata „confuzie„, Dacia /Daci–Sciţia /Sciţi, pornindu-se de la împăratul Diocleţian ce admite în anul 292 d. H. ca Dynogaetia /Dinogeţia (partea dintre „marile bălţi”, Delta Dunării, ţărmul Mării Getice/Negre – de la Insula Şerpilor şi până la Varna, partea de sud delimitându-se de linia Odessos /Varna – Appiana/Olteniţa) să fie desemnată ca provincie imperial-romană prin sintagma Scythia Minor; supravieţuind administraţiei imperial-romane, toponimul pelasgo[>valaho]-dac, Dynogaetia/Dinogeţia, de prin secolul al X-lea, a fost tâlmăcit în slavonul Dobrogea); (XV. Limba danubiană, scrisul dacic şi... textele vedice. Suntem înainte de „Turnul Babel”, întru limbajul îngerilor...) „lucrarea” imperial-mancurtizatoare asupra Plelasgilor> Valahilor; (XVI. Tracii îmbrăţişează Terra... nu doar prin limbă...) „săvesciana” deplasare peste roşu, la populaţia-Ainu; (XVII. Sfântul munte al Kogaionului şi echilibrul spiritual al Tracilor luminoşi) sfântul munte al Daciei, Cogaion, în „tăbliţele de la Tărtăria-Orăştie”, în Geografia lui

10-02. 2013 nr.18

Strabon, în poemele lui Eminescu, în „oralitatea cultă” a Zalmoxianismului conservată în folclorul valah până azi; (XVIII. Poporul mistic, al Soarelui Negru /Spiritual: Lah/Valah) un pamflet împotriva aberaţiilor filocumaniste ale pseudo-istoricului Neagu Djuvara; (XIX. Negru-Vodă, logostelele şi eroii) problema „stelelor„ Logosului; (XX. Am ajuns la finalul aventurii prin amintirile propriei noastre fiinţe /fiinţări terestre...) problema sacrei misiuni cosmoterestre; (XXI. Pricoliciul şi... Învierea!) – licantropia şi stindardul Daciei.

A treia „radiografie”. (2) Partea secundă a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez priveşte „francmasoneria”, „plutocraţia iudaică”, „liberalismul şi comunismul”, „criza cea mai cronicizată şi mai dubioasă”din Dacia/România, corupţia generalizată în manieră neofanariotă, de la nivel de ghişeu şi până la nivel prezidenţial (p.77), „linşajul elitelor şi calomnierea martirilor Neamului” (p. 78), „pacea socială” şi „războaiele energiei”, „otrăvirea globală”, haotizarea şi hienizarea societăţii, distrugerea sistemului de învăţământ (...deja vedem că se pregăteşte elevul /tânărul-jivină, incult până la barbarie şi sclavie, egoist şi total iresponsabil, feroce şi singur, satanic... – p. 83), a sistemului de sănătate, a sistemelor economice etc.

A patra „radiografie„. (3) A treia parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, abordează „eclipsa de Duh„ în raportul entitate arheică/divină – neam /popor: ... în secolul al XIII-lea, toate popoarele Terrei au intrat în eclipsă de Duh..., de fapt, „un blocaj recapitulativ” al câştigurilor şi pierderilor din acţiunea spiritual-hristică. [...] Poporul român (direct sau prin... regii şi împăraţii săi...) a avut destule eclipse (cele mai apropiate: 23 august 1944 [...], apoi 25 decembrie 1989, când mult prea mulţi români au fost de acord cu blasfemia asasinării unui conducător [...], iar cea mai proaspătă greşeală: 6 decembrie 2009, când nu doar „frauda de noapte” l-a reales pe Băsescu, ci şi „scursurile” [...] (p. 91).

A cincea „radiografie„. (4) A patra parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se focalizează asupra „fibrei de Duh” a Valahimii în cea de-a doua

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE jumătate a secolului al XIX-lea (Războiul de Independenţă din 1877 – 1878: ...în 1877–’78, noi, românii, am dus un război crâncen, pentru Neatârnare – dar şi de spălare a ruşinii ruşilor...) şi în secolul al XX-lea (...în cele două războaie mondiale am dus lupte grele – în ciuda trădării coloneilor şi generalilor filogermani, în primul război, şi a regelui Mihai, într-al doilea – şi în ciuda dezbinării, din forurile superioare ale armatei, de pe frontul sud-moldovenesc, prin defectarea bolşevică, din 1917..., dar şi a dezbinării din cadrul politicienilor români şi al camarilei regale... şi chiar a regilor noştri masoni, dintre care criminalul şi iresponsabilul de Carol al II-lea seamănă izbitor cu Băsescu [...]; ştii bine cât de scump a plătit Ceauşescu, pentru încăpăţânarea lui naţionalistă, pentru excesul lui de personalitate, extrem de benefic, în esenţa lui..., vedem abia azi, foarte clar, pentru Poporul Românilor [...] ...Ceea ce se întâmplă de 21 de ani încoace, şi anume, să fie lăsaţi ungurii să ne batjocorească, să ne facă ei geografia şi istoria [...]. să ne conducă – Marko Bella – vice prim-ministru..., UDMRul terorist decide împotriva românilor prin şantajarea tuturor guvernelor româneşti... cârpe şi Iude ! – adică, iartă-mă, dar să laşi Cultura şi Sănătatea Românilor pe mâna duşmanilor lor istorici, adică a politicienilor maghiari şi iredentei maghiarilor - este un act de trădare cumplită ! – aşa , nu se putea ajunge decât la ce s-a ajuns: înfiinţarea Gărzilor Secuieşti, înarmate până-n dinţi, cu armament trecut graniţa de la Budapesta, pe la Vama Borş !... autonomia teritorială pe criterii etnice a Szeklerföld-ului /Ţinutului Secuiesc rupând România în două, din mijlocul steagului ei găurit, în decembrie 1989, la casa popii Tökes !!!, refăcând ticăloasa graniţă a Diktatului de la Viena!!!..., cărţi de istorie şi geografie aranjate la Budapesta!... pe când copiii de român nu mai au dreptul să-şi cunoască istoria şi geografia, cele reale!!! [...] cu aşa logică şi acţiune politică strâmbe... – p. 102).

A şasea „radiografie„. (5) A cincea parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se axează pe faptul că trăim , azi, o istorie bleagă a României (p.

114 ), istorie bleagă constând într-o cumplită serie de veniri/venituri (imperial-scursori) pe fondul canceru-

10-02. 2013 nr.18

lui corupţiei din România – inima contemporană a Daciei Nord-Dunărene a lui Decebal: «Vine multinaţionala/transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Agricultura Ţării!. Şi tu, bleg şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci... şi obţii nişte... minunate pârloage! //Vine multinaţionala/ transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Industrie!”. Şi tu, bleg şi corupt, transformi fabrici, uzine, rafinării... în schelete!// Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la munţi şi păduri!”. Şi tu, cuminte şi teribil de bleg, îi chemi pe Nicolaiciuc ori pe Verestóy Attila, şi obţii chelirea munţilor..., sufocarea şi jalea de moarte a fraţilor tăi şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci... şi obţii nişte... minunate pârloage!. Şi seria cumplitelor (ne)cazuri din Dacia/România comandate de multinaţională/transnaţională continuă de mai bine de două decenii astfel: „...Transformă-i în sclavi şi terorizează-i pe angajaţi[...] Nu-i plăti decât cu zgârciuri, cu mizerii, care abia să-i ţină în viaţă, nu cu salarii care să le permită să-şi ridice fruntea, a oameni !

Dacă vor crăpa, atâta pagubă, rezervă biologică există...! [...]; vin băncile zarafilor lumii şi-ţi zic: „Tu să te împrumuţi de la noi, să te tot împrumuţi până leşini şi crăpi de-atâta împrumutat!” [...]; „Fă autostrăzi invizibile, ca să avem noi purcoi de bani, iar voi să nu aveţi autostrăzi – canci, bre!” [...] Tu, Ţara Aurului şi Duhului lumii, de azi, nu mai ai niciun miligram de aur, şi, tot de azi, eşti Culmea Prostiei şi Bolii, Model Mondial pentru Prostie şi Boală!” etc.

A şaptea „radiografie„. (6) A şasa parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, relevă, în aceeaşi tonalitate pamfletar-vulcanică, în acelaşi viguros clamor sempitern, aşa-zisa democraţie liberală a terorismului/ banditismului de băsescian stat reformat, haosul multilateral-dezvoltat şi programat pentru că: a) ...valorile culturale nu se pot susţine, în mod real şi stabil, fără valorile moral-religioase» (p. 134), adică fără valorile Ortodoxiei; b) nicio orânduire n-a respectat omul... – deci nici pe Dumnezeu ! –dar niciuna nu l-a înjosit atâta pe om cât orânduirea haosului programat şi a haosului multilateral dezvoltat, cea a zarafilor, democraţia liberală, deh ! – care vrea să ne convingă de absenţa lui Dumnezeu în ceruri şi de prezenţa lui în ... bănci şi în bancomate (p. 139 ); c)

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prăpastii sociale, viduri de comunicare şi piramide de trufie = acceptarea domniei răului în lume, a războiului sinucigaş şi a veşnicei orbiri/anihilări a demnităţii umane; [...]) a renunţa la slujirea lui Dumnezeu înseamnă a accepta robia Satanei democratice şi liberale etc.

A opta „radiografie” (7) A şaptea parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se constituie din marginaliile şi dezvăluirile în premieră, marginalii privitoare la magia neagră a unei istorii a Românilor... făcută de trădători şi de „alogeni (p. 161): „...Toţi mârlanii şi toate curvele morale se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de nimic altceva decât de hoit. [...] Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru din moşistrămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga legii în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU ! Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice„ (de magie neagră„, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi”, noi pe noi înşine...! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16: „Camera Deputaţilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educaţiei în varianta Guvernului, prin care Limba şi literatura română va fi singura disciplină care nu poate fi studiată şi în limba maternă de către minorităţile naţionale, informează Mediafax.„ [...]

Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai „ager la ochi„, în această problemă gravă a României de azi: „Majoritatea deputaţilor a votat posibilitatea predării istoriei şi geografiei României în limba maghiară. UDMR a ţinut mult la acest detaliu, conţinut altminteri şi în proiectul Legii Educaţiei. PNL şi PSD au protestat cu vehemenţă şi i-au acuzat pe pedelişti, udemerişti etc. de trădare a naţiunii române. [...] Normal ar fi fost ca măcar aceste două dis-

cipline să fie asimilate de compatrioţii noştri maghiari în limba română, limba oficială a statului în cadrul căruia sunt şi ei cetăţeni. [...] În SUA, geografia şi istoria sunt predate în limba engleză, în Franţa, franceza e unica limbă oficială admisă, în Grecia – limba greacă... ». Autorul mai supune analizei în acest

10-02. 2013 nr.18

macrocapitol: „juni„ educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale [...]», «...„drepturile colective„ în Vestulcel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istoriei-şi-Fiinţării-noastre» etc.

A noua „radiografie” (8) A opta parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, încordează timpanul/auzul istoriilor cu privire la «marea pustiire mondială» (p. 178), la «puşcăria Duhului tuturor popoarelor», la «remediile de Duh Hristic contra Satanei», la profilul «conducătorului adevărat ca entitate constructiv-hristică de Neam», la „stăpânii procesului de globalizare”, la „războaiele informaţionale”, la „guvernul mondial”/„guvernul conspirativ” („guvernul din umbră„), la „criza globală de sistem”, la «iluzia Libertăţii, Dreptăţii, Adevărului» în lumea contemporană, la „perfecţionarea Planului Dalles”, la „Proiectul Harvard”, la «false descoperiri arheologice pentru a submina credinţa» etc.

Prin Cazul Dacia… de Adrian Botez, pare-se că Valahimea contemporană şi-a aflat o puternică personalitate, un nou martir în lupta Sa pentru Dreptate întru Dumnezeu, în cumplitul război cu duşmanii de moarte – din lăuntru şi din afară – ai Daciei, în cumplitul război cu imperiile ce continuă şi azi să vâre şi mai adânc săbiile, în rănile nevindecate – prin vitregele/vitregitoarele istorii – ale marelui, străvechiului şi blândului nostru Popor Pelasg> Valah.31

31

Ion Pachia-Tatomirescu, Nouă radiografii ale „cazului Dacia”... – cronică la volumul de eseuri, Cazul Dacia... România de azi… volum de Adrian Botez, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2011.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE? Sincer, e ca şi cum neam întreba: mai aveam, încă, nevoie de aer? E ca şi cum am nega toate adevărurile scrise şi vieţile milioanelor de oameni care au simţit, au gustat, ori au creat poezie. Şi a-poi, ce rost am mai avea dacă nu am şti că prin cele câteva cuvinte rostite, am putea deschide cerurile, aducându-i pe îngeri mai aproape? Că ne-am putea purta paşii, încercănaţi, prin Grădinile Raiului, la care altfel nu am fi îndrăznit, niciodată să visăm.

Că am reuşi să simţim sub picioare, tălpile arzânde ale Purgatoriului, ce ne-ar conserva sufletele pentru o „mică” eternitate. Mai avem, oare, nevoie de poezie? Dar, câte lucruri s-au spus şi de ce să credem că nu mai avem nimic a spune? Cum poţi să nu îngemănezi într-o singură respiraţie: veacurile de istorie cu speranţa unei prezente clipe? Cum poţi să fii, altfel, prinţ şi cerşetor, în acelaşi timp? Cum te poţi îmbrăca, altfel, acoperindu-ţi zdrenţele sufletului, cu haina de hlamidă a nemuririi?

Astăzi, din nefericire, oamenii au uitat, din ce în ce mai mult, să fie Oameni. Că pe lângă hrana aceea strict materială a trupului (pâinea şi apa vieţii, cum se spune), au nevoie şi de pâinea şi apa imaterială a Poeziei. Ce poate să îţi adape visele, mai mult decât însuşi visul? Sau ploaia aceea, pe care o simţi căzând în culori, peste tine? (O stare – o culoare, o picătură – un vis, un sunet – o armonie). Că anotimpurile nu sunt cicluri, ci sunt părţi ale unei lumi ce se află în tine, în puterea ta. Ce poate să-ţi astâmpere mai mult foamea, decât o cină romantică, alături de Muză? Să-i poţi şopti, din când în cânt, dacă nu un vers, măcar un sunet? Şi asta o va face fericită!

Am uitat, cu desăvârşire, am uitat! Să ne oprim în loc şi să ne ascultăm respiraţia! Să ne putem lua, măcar pentru o clipă, inima în palme, pentru a-i simţi vibraţiile! Oare am uitat să visăm? Am uitat să trăim? De ce să acordăm lucrurilor banale din viaţa noastră, o exacerbată însemnătate? De ce să facem

10-02. 2013 nr.18

din rutina cotidiană, motive de îngrijorare, de angoasă, sau chiar de lipsă de apetit pentru viaţă? De ce să ne lăsăm îngropaţi în munţi de noroi, care ne trag la fund, fără şansa de a mai vedea, vreodată Lumina? De ce?

Am uitat să ne despovărăm de haina clipelor neplăcute şi să ne motivăm pentru Viaţă! Am uitat să fim, din când în când, noi înşine! Să ne aşezăm la masă cu propriile noastre gânduri, alungându-le pe cele ce ne fac viaţa: un dat - greu de suportat! Veţi spune că visez şi că, tot ceea ce spun, sunt vorbe ce nu au acoperire sau (pentru mulţi) nici o relevanţă. Dar, de ce să spun că nu trăiesc, dacă mă simt VIU? De ce să mă mint, aruncându-mi sufletul, şifonat, la coşul de gunoi al uitării?

De ce să cred că nu mai pot visa, când acolo…sunt EU! Acolo mă întâlnesc cu mine: demiurg, vis, univers, stare, clipă sau eternitate. Acolo, Îl pot striga, pe nume. Şi mă poate auzi! Acolo, mă întâlnesc cu El. Îmi spune că mă iubeşte şi mă roagă să nu azvârl, într-o oarbă inconştienţă, fărâma de Lumină pe care mi-a dat-o! Mă îndeamnă să fiu Om. După chipul şi asemănarea Sa. Şi pentru asta mi-a dat POEZIA. Nu atât puterea de a o crea (sunt Om – nimeni nu e perfect!), cât puterea de a o simţi. Puterea a mă regăsi, prin poezie! Indiferent dacă e a mea sau a altora. Cineva spunea că El – Poetul – e spionul lui Dumnezeu! Da, este foarte adevărat! Prin El – Poetul, Dumnezeu coboară pe scările sufletului să aducă liniştea sau furtuna. Prin El - Poetul, Cerul şi Pământul au răbdarea de fi frământate în palme: în palmele muritorului. Prin El - Poetul, omul va fi aruncat pe Cer şi ridicat la rang de Constelaţie!

Stau şi mă întreb, acum: DE CE? DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE? Oare, ca să fim tot ceea ce altfel nu putem fi? Oare, ca să evadăm din închisorile trupului şi să ascedem la libertatea Universului? Oare, ca să fim…NOI? Şi ce? Cui îi mai pasă acum de oameni?

Stau şi mă întreb: DE CE? DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE?

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

George A. Stroia

Page 27

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Descătuşaţi de trudă în pacea închinării.

Am înţeles bucoavna cupolelor de dor Spre care zboară-n taină oftările iubirii Ca un fitil de raze, ca un angelic cor Cântând pe orga clipei halelul nemuririi.

NICOLAS DINU

Poezia Iubesc această horă de cuvinte, Această frenezie parfumată În sufletul uman cristalizată Fierbinte, desuetă ori cuminte.

E ca un elixir al dimineţii, Ori un calmant, când inima te doare; O suferință binefăcătoare Scăldând cu har stereotipul vieţii.

Simţi uneori că nu mai poţi trăi Fără a respira o poezie!

A nu-nflori pe creanga ei mlădie Înseamnă prin Sahare-a dârdăi!

De-aceea eu iubesc acest trabuc Îmbietor ca mierea de april.

Când plânge-n mine sufletul copil Să scriu o poezie, mă apuc.

Când mi-au crescut aripi Când mi-au crescut pe palme şi-n suflet aripi mari Am debarcat dincolo de graniţele zilei, Am agăţat surâsuri pe buze de quasari Şi-am contemplat tăcerea cu vorbele pupilei.

Mă ridicam aevea prin spaţiu şi prin timp Sorbind cu reverenţă răstoacele din stele Lăsând din loc în loc un verde anotimp Peste câmpii udate cu lacrimele mele. Şi m-am oprit la poarta zăpezilor de foc Unde stăteau de pază cometele ascete Iradiind lumină, şi porumbei în cioc Cu frimituri de ere, nuceturi şi secrete.

Se sprijineau pe ceruri cuvintele idei Ce le dădusem drumul din harta întâmplării Sunând misterios, ca nişte clopoţei

În puţine cuvinte O chema Rio nu ştia nimic despre râuri stătea aplecată asupra pământului o virgulă mică am întins mâna s-o ajut să treacă peste câmpul magnetic am rămas amândoi încleştaţi de parcă două planete gemene rupte la naştere aruncate peste albe sincope între care sute de secoli lumină puseseră uşi de iaspis din nou se găseau ca doi orfani despărţiţi de război sau ca două ecluze... o chema Evrika stătea învelită-n mister deşi Arhimede îi rupsese peceţile lăsând-o să plece în alte milenii chipul ei lăcrima în monede şi-n mottouri sacre am chemat-o în greacă - eupneka – s-a topit ca un fulg de zăpadă pe umărul soarelui izbucnind în explozii... o chema Methanoia se născuse în mine tăcere din care iota tăcerii vorbea mângâia răni provocate de secetă recipise uitate eu o simţeam cum alunecă blând mai întâi din inimă în colbul osteniţilor ochi din ochi în chivotul buzelor ca o lumină ţesută din aur era viaţa mea am luat-o în braţe şi-am dus-o acasă ca pe-o relicvă pierdută în ceruri ca pe Mireasa Lui Crist.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Buford, G.A. /SUA

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Problemele poeziei americane contemporane pot fi şi problemele poeziei „române”

Autor: Horia Ion GROZA32

O analizã a peisajului actual al poeziei americane este categoric interesantã pentru poezia româneascã din cel puţin trei motive: (1) în România, ca şi în SUA, publicul iubitor de poezie s-a împuţinat alarmant de mult; (2) în epoca în care trãim, cu eforturile societãţii româneşti de a se restructura dupã modelul unei economii de piaţã (şi modelul preferat se pare cã a fost cel american), condiţia poetului se poate schimba radical; (3) comparaţia dintre culturi, dintre viziuni şi opţiuni poetice, relevã întotdeauna pãrţi bune, care ne flateazã şi stimuleazã şi pãrţi mai puţin bune care ne avertizeazã şi instruiesc. Discutia pe care o propunem se bazeazã pe douã studii: „La ce bun poezia?” de Dana Gioia şi „Versuri de import pe piaţa americanã a poeziei” de Rodney Koeneke. Cartea lui Dana Gioia a fost publicatã de Editura Criterion Publishing în 1992, în traducerea Mirellei Balta şi a poetului Gabriel Stãnescu.

Ea cuprinde eseurile „La ce bun poezia?" şi „Lumea afacerilor şi poezia", precum şi un interviu cu autorul intitulat „Poezia: modele pierdute". Textul scris de Rodney Koeneke l-am gãsit redat de Alexandru Ştefãnescu, în coltul cronicilor sale din România literarã.

Dana Gioia are douã masterate, unul în ştiinţe economice şi unul în literatură comparatã (ambele obţinute la ilustre universitãţi – Stanford şi Harvard). Dupã cincisprezece ani de activitate în afaceri (printre altele vicepreşedinte la gigantul General Foods şi menţionată în volumul „Bãrbati şi femei sub 40 ani care schimbã naţiunea" editat de Esquire) şi-a dedicat întregul timp poeziei în care a devenit un creator de succes, recunos-

32

http://www.alternativaonline.ca/Horia%20Ion%20Groza.html

10-02. 2013 nr.18

cut în SUA şi peste hotare (premiat de London's Poetry Society Book Club - o institutie foarte zgârcitã în a onora poeţi americani). Cartea de eseuri „La ce bun poezia?" (Graywolf, 1992) a fost consideratã una dintre cele mai bune cãrţi ale anului de cãtre „Publishers Weekly" şi a stârnit furtunoase discuţii în mediul literar care continuã cu aceeaşi pasiune şi astãzi. Rodney Koeneke este profesor şi poet la Universitatea Standford din California iar lucrarea lui intitulatã „Versuri de import pe piaţa americanã a poeziei" se reeferã în principal la lirica poetului român Claudiu Soare. a) Criza poeziei americane. „Scopul poeziei este de a contribui la fericirea omului" nota Wallace Stevens, citat de Gioia. „Poezia rãspunde unei nevoi primare a omului", dar „asa cum a remarcat T.S. Eliot, cititorii pot fi adesea subjugaţi de poezii pe care nu le înţeleg în întregime. În vreme ce sarcina unui critic este de a analiza o operã literarã, cea a unui cititor este de a o trãi." „Întrucât critica poeziei a renunţat însã la pãrerea publicului, nu este de mirare cã acesta a început sã abandoneze poezia. În epoca noastrã de specializare intelectualã este din ce în ce mai greu sã se scrie criticã pe înţelesul publicului larg". Impasul de astãzi al poeziei americane/şi nu numai (n.r.) se datoreazã modificãrilor de stil de viaţã al poeţilor şi modificãrilor de public.

Poezia americanã nu mai aparţine în prezent unei culturi, ci unei subculturi. Totul a pornit cu bune intenţii. Astfel, acum, sunt publicate anual aproape o mie de noi volume de versuri. Congresul a instituit funcţia de poet laureat, legiferatã în 25 state (din cele 50 ale Americii). Existenţa de poet a devenit mai uşor de câştigat, cãci poetul poate preda la nenumãratele catedre de creaţie literarã, formate în ultima vreme (circa douã sute de cursuri decreative writing la diferitele universitãti americane). Înmulţirea acestor cursuri a fost primitã cu entuziasm cãci ea potenţial are darul de a educa publicul, prin urmare de a spori şi intensifica audienţa.

Din pãcate, profesorii poeţi au ajuns la concluzia cã predarea poeziei este mai bãnoasã decât scrierea ei. Astfel, involuntar, societatea, prin instituţiile sale, a schimbat identitatea socialã şi economicã a poetului într-una de educator şi acum suferã din cauza lipsei vitalitãţii şi imaginaţiei pe care poeţii i-o aduceau zilnic culturii sale publice. Poeţii profesori nu s-au angrenat în critica literarã, aşa cum se preconiza, cãci exigenţele supravieţuirii într-o carierã universitarã a şters aceastã preocupare din lista lor de prioritãţi, ei devenind simplu,

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE excelenţi specialişti în educaţie. Subvenţiile publice şi particulare au produs o clasã profesionalã pentru receptarea noii poezii, formate din „legiuni" de profesori, studenţi, postuniversitari, editori şi admiratori, activând în universitãţi. Ei au devenit publicul poeziei contemporane. Adesea audienţa festivalurilor de poezie este compusã doar din poeţi, asa-zişi poeţi şi prieteni de-ai autorilor. Unde este publicul larg şi divers de altãdatã? Înainte poeţii îşi câştigau din greu existenta.

Mulţi munceau în diverse câmpuri de activitate ale societãţii (T.S. Eliot la bancã, Wallace Stevens jurist, William Carlos Williams pediatru, Robinson Jeffers şi Robert Frost în mediu rural) sau erau redactori, cronicari şi recenzenţi (Archibald MacLeish, Randall Jarrel, Robert Hayden), dacã nu preferau stilul aventuros al boemei flãmânde (Ezra Pound, E.E. Cummings, Marianne Moore). În anii antebelici cãrţile de poezie nu atingeau un numãr mai mare de o sutã de titluri pe an dar ele erau meticulos recenzate în numeroase reviste şi cotidiene, ca adevãrate evenimente culturale. Ca urmare volumul „Un domeniu mai îndepãrtat" (A Further Range) al lui Robert Frost s-a vândut, drept Cartea Lunii, în 50.000 exemplare în 1936. Astãzi, observã Dana Gioia, deşi apar o mie de titluri anual, majoritatea editorilor publicã în special pe poeţii care predau cursuri de „scris creativ", cãci studenţii lor sunt principalii cumpãrãtori ai antologiilor.

Pânã cu vreo 30 ani în urmã, poezia apãrea în reviste cu public nespecialist, fiecare revistã alegându-şi poeziile conform gustului audienţei sale, diversitatea mare a profilelor revistelor construind un teren solid pentru o variatã şi bogatã creaţie poeticã. Acum doar câteva publicaţii de interes general, ca „New Republic" şi „New Yorker" publicã poezie în fiecare numãr şi doar una, „Nation", publicã recenzii de poezie. Cotidienele nu mai publicã nimic. Recenzenţii de acum 50 ani erau loiali publicului pe care îl serveau şi nu poeţilor sau editorilor, stilul lor era accesibil, fãrã jargonul de specialitate şi incomprehensibilul erudiţiei. Ei conectau mereu tendinţele contemporane ale poeziei la tendinţele sociale, politice şi artistice ale epocii. Ei au reuşit astfel sã defineascã principiile noii poezii, sã gãseascã cele mai potrivite metode de analizã pentru poeziile dificile şi sã promoveze generaţia remarcabilã a poeţilor de mijloc de secol (Lowell, Roethke, Bishop etc).

Ei erau nu numai critici, dar şi vizionari, adresându-se nu numai publicului larg şi mai puţin avizat, dar

10-02. 2013 nr.18

şi creând un public de elevatã receptivitate dintre pãturile intelectuale. Lipsa acutã a recenziilor de poezie în reviste de mare circulaţie a fãcut ca auditoriul, care altãdatã îi asculta cu entuziasm pe Frost, Eliot şi Cummings, sã disparã complet. Astãzi doar 2% din populatia SUA (cinci milioane) mai citeste poezie. Aşa cum s-a menţionat au rãmas foarte puţine reviste cu interes în poezie astãzi şi acelea sunt, din pãcate, doar publicaţii de strictã specialitate. Mai rãu însã, analizele se fac acum între confraţi şi colegi, singurul ton critic devenind laudativ şi astfel, producând, dupã cum scrie Robert Bly în „Poezia americanã - sãlbãticie şi domesticism" (American Poetry - Wildness and Domesticity), foarte însemnate distrugeri. Dana Gioia crede cã acum calitatea nu mai constituie principalul criteriu de publicare ca în trecut când numeroşi autori au supravieţuit în antologii doar printr-o singurã poezie a lor (ca Edmund Waller şi Edwin Markham). Autoexigenta existentã la vechii poeţi care şi-au întârziat debutul pentru o gândire maturã (Wallance Stevens a debutat în volum la 43 ani, Robert Frost la 39) a dispãrut, dupã Gioia, acum cantitatea contând ca o condiţie de menţinere în cariera universitarã. Acestea sunt necazurile de identitate ale individului poet şi de structurã şi amploare a publicului. Ele, în ultimã instanţã, împiedicã participarea activã a poeziei la cultura plenarã a societãţii.

De fapt, problema în esenţă este mai veche.

Procesul de înstrãinare ale poeziei care astãzi a ajuns aşa de departe a început de fapt de prin anii treizeci.

Dezbãtând problemele poeziei Edmund Wilson a publicat în 1934 controversatul sãu eseu „Este versul o thenicã muribundã?" (Is Verse a Dying Technique?). El observa cã rolul social şi teritoriul cultural al poeziei s-a micşorat încã din sec. al-XVIII-lea, când versul ca vehicol principal al naraţiunii (baladelor), satirei şi dramei a fost înlocuit de proză. Joseph Epstein în „Cine a ucis poezia" (Who Killed Poetry, 1988) extindea concluzia pesimistã la ultimele decenii. Dacã veridicitatea aserţiunilor critice despre moartea poeziei fãcute de Epstein sunt mai greu de verificat, dat fiind lipsa de perspectivã asupra poeţilor contemporani, privind înapoi se poate constata cã, în mod paradoxal, atunci când Wilson semnala insuccesul poeziei în 1934, poeţi mari americani ca Robert Frost, Wallace Stevens, T.S.Eliot, Ezra Pound, E.E. Cummings, Robert Graves, W.H. Auden şi alţii scriseserã poemele lor cele mai frumoase. În aceeaşi familie de idei, în interviul acordat lui Gloria Glickstein Brame,

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 30

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE inclus în cartea „La ce bun poezia?", Gioia mentioneazã cã poeţii şi-au pierdut participarea activã în societate prin renunţarea la epic, la baladesc. Longfellow, prin forţa sa epicã, a fost, în concepţia lui Gioia, cel mai popular poet american care a trãit vreodatã. Modernismul poeziei în SUA a „valorificat comprimarea, intensitatea, stilul indirect şi aluzia", genul literar popular de altãdatã fiind „lãsat în seama romancierilor convenţionali şi folosit în filme". De fapt terenul nu este total pierdut cãci legea lui Gresham, dupã care o valutã slabã poate scoate din circulaţie o valutã puternicã, se aplicã doar la jumãtate din poezia actualã americanã, comenteazã Gioia. O revenire la narativ a putut fi observatã în ultimele decenii şi ea, împreunã cu noutãţile aduse de beatnici, feminişti, confesionali, oponenţii rãzboiului din Vietnam, poeţii de culoare, noii formalişti, mişcarea bãrbaţilor, constituie un puternic reviriment pentru poezia americanã contemporanã. De asemenea multi poeţi tineri au adus idei noi şi diverse iar poeţii emigranţi (ca Czeslaw Milosz, Nina Cassian, Joseph Brodsky şi Thom Gunn) au contribuit şi ei substanţial la îmbogãţirea şi fortificarea poeziei americane, considerã Gioia. Cum pot fi convinşi cititorii sceptici de azi cã poezia nu şi-a pierdut importanţa şi valoarea? Se scrie încã poezie de bunã calitate în America, dar ea se aflã blocatã într-o serie de convenţii universitare ce şi-au pierdut accesul la marile mase de cititori. Audienţa este restrânsã şi, ceea ce este mai periculos, este extrem de omogenã, lipsitã de diversitate, de fecunditate şi adversitate a opiniilor.

Reînvigorarea interesului pentru poezie constituie o problemã de prim rang pe care comunitatea intelectualã trebuie sã o rezolve. Din douã motive: (1) importanţa pãstrãrii fortei limbajului într-o societate liberã, la care poezia are principala contribuţie şi (2) importanta pãstrãrii unei culturi unitare, variate şi bogate, poezia fiind unul din domeniile pierdute, ca şi jazzul, muzica simfonicã şi teatrul. „O societate ai cãrei lideri intelectuali îşi pierd capacitatea de a modela, de a aprecia şi de a înţelege puterea limbajului va deveni sclava celor care continuã sã ţinã seama de acest lucru, fie ei politicieni, predicatori, autori de anunţuri publicitare ori prezentatori de ştiri". (…)

Pentru a-şi recãpãta un loc central în cultura americanã poezia trebuie sã se elibereze de mediul academic. „Un poet are nevoie şi de inocenţã - nu numai de cunoaştere, de emoţie - nu numai de inteligenţă, de

vulnerabilitate - nu numai de severitate". „Cultura nu este o institutie ci un ecosistem alcãtuit dintr-o mulţime de elemente independente dar interconectate", ceea ce în literaturã înseamnã scriitori, profesori, critici, editori, publicişti, bibliotecari, librari, cititori.

Gioia sugereazã urmãtoarele mãsuri: (1) recitãri de poezie în public, în care poeţii declamã şi din lirica altor confraţi; (2) îmbinarea recitalului de poezie cu alte arte, în special muzica; (3) contribuţii ale poeţilor cu articole de criticã a poeziei în publicaţii destinate intelectualitãţii largi şi nespecialiste; (4) promovarea antologiilor critice, cu exigente mari în selectivitate; (5) incitarea publicului larg la memorarea, recitarea şi interpretarea poeziilor, începând cu copiii de scoalã; (6) folosirea valenţelor poeziei ca artã auditivã în emisiunile radio prin frecvente programe scurte - în cele peste o sutã de posturi radio - din colegii, dar şi în cele adresându-se publicului larg, cu intercalarea de muzicã clasicã sau jazz sau de discuţii culturale. Ceea ce, de fapt, era procedura la noi în anii ‘60-’70 când un public larg cultiva poezia, cenaclurile de poezie erau numeroase, poeţii constituiau importante figuri culturale iar cãrtile de poezie dispãreau cu repeziciune din librãrii.

Autor: Horia Ion GROZA

Mihai Cătrună - Scări spre infinit(u/p) (lucrarea face parte dint-o colecţie particulară)

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 31

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Minuni peste tot se întâmplă, În aer, în apă şi-n vin, Biserica-i poartă sub tâmplă Chipul de ctitor divin.

NICOLAE NICOARĂ-HORIA Între ochii tăi și rază, Între Dumnezeu și Dor, Îngerii nu dorm, veghează, Sfântă-i oboseala lor! Și-acum îi aud cum cântă Psalmul întru care sunt Și-n lumină înveșmântă Gândul meu dinspre pământ.

De acolo, dintre sfinți, Nici tu nu ești somnoroasă Și pe brațe mă alinți, Poezia mea frumoasă!

Curge liniștea șuvoi, Între lacrimă și rază, Între Dumnezeu și noi, Îngerii nu dorm, veghează...

Arsenie Boca...

2 Ianuarie 2013, spre seară...

Nu l-am cunoscut de loc Nici de timp niciodată, Dar ştiu că îmi poartă noroc Fiinţa aceasta ciudată, Numele acestui cuvânt Arzător ca arsenicul pur, Unii spun că e sfânt Prin tot ce zideşte în jur; Alţii şi-acum îi arată dispreţul, Dar iarba şi florile toate Nu le atinge îngheţul La Prislop pe mormânt presărate!

Mă simt de-o lumină înaltă pătruns Şi versurile binecuvântateArsenie Boca şi e de ajuns, Tristeţile mele se vindecă toate...

Bucurie sfântă...

23/24 Ianuarie 2013

De-o rouă sfântă ochii mei sunt uzi, Nu-i altă bucurie mai deplină Decât atunci când obosit auzi Că Poezia vindecă şi-alină! Ştiam şi eu, contemporan cu vântul, Cu aerul şi apa din izvoare, Câtă putere are-n veci cuvântul, Fără de el nu e nimic sub soare.

De-aceea l-am iubit de când mă ştiu Umblând prin lumea asta prea îngustă, Întotdeauna eu mă rog când scriu Şi clipa rugăciunii e augustă.

Sunt fericit, nu pot să spun că nu-s Atunci când de cuvântul meu se-atinge Un om rănit, de boala lui răpus, Şi simt lumina peste el cum ninge...

Au fost destui, e-adevărat şi-aceia Care-au scuipat în versul meu flămând, Dar nu s-a stins din miezul lui scânteia, Cum poţi să frângi dogoarea unui gând?

De-o rouă sfântă ochii mei sunt plini, Nu-i nici o bucurie mai curată Decât lumina sângerând sub spini Întru Învierea care ne-a fost dată...

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

în necuprinsul /de steril.

C A Z I N O U Faites vos jeux!

LUCIA PATACHI A R

F I

T R E B U I T

să mă lepăd de verdicte; să las la garderoba autobiografică toate greşelile culese din arborele genealogic; ignorând canoane, să-mi scald trupul în şuvoiul mileniilor ce-au făcut era actuală; să refuz linia frântă spre orizontul iluzoriu şi, în toată geometria spaţiului, să fiu verticală!

Ar fi trebuit...

S T A T I C Ă Mă simt trăind în imediat, între lehamite şi teamă, într-un acum paralizat, îngust şi rece / ca o lamă.

Sunt doar un vid zăcând pe-un prag, între odaia mortuară a ce mi-a fost urât sau drag şi ipoteticul / afară.

Prezentul, obosit pendul, a-ncremenit pe verticală, de du-te/vino prea sătul, învins de-a ezitării /boală.

Vâscos şi greu se lasă timpul pe un grăunte inutil, neroditor precum nisipul,

Mizăm pe ceilalţi pe celălalt pe noi înşine purtăm o legătură groasă peste ochi şi – ca să nu ne abatem – ochelari de cal.

Uneori ne legăm împreună, ne ducem de râpă şi devenim parabolă.

Fotofobia ne împiedică să trişăm.

Oricum,

les jeux sont faits.

Rien ne va plus.

D E

N O R O C

Rupe zăvorul la porţi, ia din soare patru roţi şi din tava lui de jar dă-i tain la armăsar.

Frâu nu-i pune: ştie el când să zboare uşurel, când să lase-n urmă gândul; iar trăsură fă-mi pământul!

Ia-mă, du-mă printre stele şi descântecele mele te-or meni în patru foi să uiţi drumul înapoi.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

L.P.

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

după diametrul norilor din marginea dreaptă a drumului care începe cu tine.

Iubirea

Ovidiu Cristian Dinică Caii În locul în care mor caii se adună ploile să acopere gândurile singurele care deplâng moartea zeilor, zeii rămăşi stăpânesc fântânile cu zborul lor.

Un zeu cu o piatră aruncată a zugrăvit cerul nechezând a târziu peste graniţa viselor, unde speranţele iau conturul inimii.

Poemul Casei În casa cu pereţi verzi timpul are rădăcini care ating conturul rotund al viselor pe care calcă strident bătrâna ce stăpâneşte rostul zilei printre balauri şi saci de cartofi se răsteşte la chiriaşul cu aripi de greier, care îi tulbură apa cu săpun de crini şi-n sufletul căruia ninge cu flori de cireş, pe scările înalte ale inimii sale în timp ce el recită ploii din poemele amiezii.

Iubito, cu razele soarelui te înconjor ca pe un fulg rătăcit pe care îl plimb între privire şi inimă până când sărutul va prinde contur în ninsoarea de primăvară iscălind pe cerul din dreptul inimi, cu ecou de lumină peste ploaia ce va ninge în amintiri comune Cuvântul Un singur cuvânt, rostit în toate felurile pe care le ştiu şi le port, cu puterea tuturor literelor, unite într-un singur fel, va fi punte, ţărm, orizont.

Cercul Interiorul cercului este asemenea căderii continue din care extragi rădăcina pătrată a timpului de la înălţimea variabilă a ploii spre marginea oglinzii.

In interiorul cercului copacii singuri se circumscriu

33

În paşi de Vis – Adriana Baloiu 33

http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouriabstractemoderne/ adrianabaloiu/in_pasi_de_vis/

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARMEN HUZUM

VIRGIL TITARENCO

RĂTĂCIRE de-aş rătăci a mea simţire sau de mi-aş frânge-n raţii plânsul tot m-aş opri să-mi caut zborul să mă împerechez cu dânsul... să mi-l împlânt adânc sub umeri să îmi răsară-n tălpi vlăstare pe frunte herghelii în tropot în palmă mucegai şi soare aripa agăţată-n cuie să ţipe-a jale şi-a descântec a paşi veniţi de pe niciunde în urmă-le alai şi cântec şi dor şi vânt în plete sure să-şi tânguiască amăgirea să se împartă- n două sensuri cătând în bobi desăvârşirea

ŞI ÎNCĂ E TOAMNĂ, IUBITE şi toamna aceasta ce greieri mi-adună să-mi cânte a nou şi a vechi se-mprăstie toată îmi pune cunună mă sfâşie-n ramuri mă-mparte-n perechi de ochi rătăciţi în nesomn // o ploaie veşmântul îmi pune de timp îndoielnic ce veşnic îmi bate obrazul de ceară al nopţii minune ce albii îmi sapă ca apa să cate cărare spre lumea pierdută // o frunză se-opreşte în palma deschisă cuvântul îl cat în trist anotimp mi-e veşted şi gândul simţirea ucisă de-atâta umblare de-atâta netimp pe margini de cer şi încă e toamnă iubite ...

10-02. 2013 nr.18

moratoriu aparent stohastic ţie şi într-un fel mie uneori peretele neted al universului interior nebulos al primelor spirale îmi atinge spatele gol ca o aluzie despre cruciada copiilor pierduţi printre coastele noastre sporadice lăstari de timp răsucindu-se făcîndu-şi loc printre noi doi mereu cerşindu-şi dreptul impropriu la viaţă în laguna enormă a acestui semn perpetuu de îndoială ******** pe marginea ceştii de cafea stau ca într-o dană europolitană de porţelan prin ceaţa rotocoalelor de abur sidefiu mirosuri exotice mă compromit mă trădează în braţele despărţirii de mine îţi promit acelaşi nefericit tablou jazz-ul tău preferat şi blonda cu barbă recunosc era mai bună o yerba şi indiferenţa mea simbolic dedusă din atingerile trupului tău ******** există întotdeauna o linie verticală şi una orizontală ca un bisturiu peste degetele îngerului păzind pîntecul femeii ziua aceasta are un neajuns m-aş naşte experimental din tine dacă ar fi să mai alerg încă o dată pe placenta albastră a zăpezii cu picioarele roşii de frig să ne iubim neantic la întîmplare învăluiţi în nesiguranţa caldă din privirile trecătorilor

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

SIMONA-GRAZIA DIMA

CINEVA ÎN ZAPADĂ Trece-n zăpada cineva, trece strălucitor şi anonim şi ţine o sorcovă în mâini şi îmblânzeşte cu suava răcoare noaptea care-i suflă încinsă în obraji, e cineva care înveseleşte, înveseleşte mohorelile veacului şi sună din staniolul verde ca o pădure în care te pierzi şi trăieşti atoateştiutor - fără literă, fără legi, fără alfabet trece noros, cu miros de stive şi rafturi pline, într-o mişcare largă şi într-o conversaţie animată, eternă, o ceaţă mare îl urmează, răsună voci, lătrat de câini, dau clinchet, sub geamul nostru, clopoţeii de la glezne şi aripi, ne-mproască pe obraz şampanie, de-aceea ne aruncam cu-atâta linişte în somnuri recunoscătoare, în noaptea ce scutuă argint pe tigrul adormit în spasme.

10-02. 2013 nr.18

cred că e un capăt dar iată-mă dincolo de el nu sunt jivine atât de urâte pe cât credeam sunt mai multe lumini care le desluşesc feţele, în spiţele palmelor unor fiinţe cuminţi susură vinişoare străbătute de murmurul legii.

Tai, dibaci, printre oasele întâmplărilor şi tranşez perfect ziua, aştept - acum, când ţi-aud doar foşnetul de minotaur să te înghit… : voi vorbi pe limba ta, mă voi ruga în ruga ta, voi striga din trupul tău, în numele tau, nepierzător de mine însumi!

TU Mi-ai pătruns fiinţa atât de adânc te simt ca pe-o sevă urci şi cobori te reverşi ori te strângi pretutindeni îţi aud clocotul - încă tragic.

Mă opresc în noapte nu mai pot să respir

Gheorghe Demetrescu Mirea – Vârful cu Dor (u/p) (se află în colecţia Muzeului de Artă Tulcea)

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

Iubirea mea e simplă şi e toată Pe-al vremii gând, idee-nmiresmată, La fel ca azi şi mult mai mult ca ieri.

De ce îmi ceri, aşa, ca din senin Să nu pun semn la pagina cu soare Şi ca o tristă desprimăvărare Să te iubesc potrivnic şi puţin?

MARIANA EFTIMIE KABBOUT Aşteptare Te mai aştept... Şi-acum te mai aştept La o răspântie necunoscută...

Mă scrie clipa... Chiar de n-aş mai vrea, Destinu-mi pare ultima redută.

S-o cuceresc? Ce sens ar mai avea?

Să mai înfrunt aceeaşi rătăcire În care totul pare că ar sta Pe-un fir plăpând, aievea, în neştire?

Te mai aştept. De ce n-aş aştepta, Când viaţa e doar timp şi-nfrigurare?

La urma urmei şi la urma mea E una şi aceeaşi aşteptare...

Dilemã Nu se mai spune. Poate că n-a fost.

Nu se mai poate şti ce se mai spune.

Nici nu mai e ce-ar fi putut, cu rost, Să fie printre lucrurile bune.

E un izvor de flăcări fără glas Ce nu-şi mai află locul în culoare, Şi de-ar mai fi să fie ce-a rămas, Sunt eu – pe ringul unde nu se moare.

Neştire Eu nu ştiu să iubesc cum tu îmi ceri.

Nu mă mai mir că nesfârşită e Neştirea ta şi cât de mult mă doare Să ştiu că ceri aşa la fiecare!

Măcar de-aş înţelege şi de ce…

Ei Se lăudau c-ar fi destul de buni şi se mândreau, răstălmăcind durerea.

I-am admirat ca pe frumoşi-nebuni, frumoşi creaţi pentru-a slăvi puterea.

N-am înţeles cum de-au crezut că-i tot născut pentru a lor zădărnicie...

Dar azi, mă uit în urmă şi socot: S-au închinat doar la a lor mândrie...

Poezia Te-ai întrebat ce este poezia?

Rătăcitor, simpatic, nesătul, N-ai înţeles că este melodia Pe care o iubeşte sufletul?

Nu are vămi şi nu revarsă teamă, Nu se cuvine s-o priveşti ostil!

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

Ne este neam şi patrie, şi mamă, Şi-apoi, la urma urmei, şi copil. În neguri i-ai urzit beteală deasă, Cu-n paloş, trupul i l-ai scrijelit, Pe rug i-ai ars şi datină şi casă Şi-n dezacorduri, tihna i-ai zdrobit!

Poetul a salvat-o de la moarte, În suflet i-a păstrat seninul gând.

Cu pacea lumii a mai scris o carte În care o vei regăsi oricând.

Iar de va fi să crezi că poezia E-un oarecare scâncet desuet, Ascultă ce-ţi şopteşte veşnicia: „Să nu ucizi vreodată un poet!”

Când ai să crezi că bine-i stă ca ţintă, Să-ţi aminteşti că el n-a învăţat Cu ură să te ştie şi să mintă Că te-a iubit prea simplu şi curat! Şi bine că nu ai aflat motiv Să îl ucizi absurd, definitiv!

MARIANA DOBRIN AUTOBIOGRAFIE PE-O FILĂ DE POEM Am făcut atâtea lucruri ce mi-au procurat plăcerea, Am învins singurătatea şi tristeţea şi durerea.

Când la uşă îmi vor bate grijile pe cai în spume, Cu o cheie fermecată le preschimb pe toate-n glume. Şi în lumea de poeme mă avânt cu voluptate, Timpul nici nu ştiu când trece, dau visării-ntâietate.

Rog o frunză graţioasă, ce stă dreaptă în lăstar, Să-mi adune-un bob de rouă şi să mi-l ofere-n dar, Să îmi spăl cu el obrazul şi privirea mea de foc, Lacomă să devoreze frumuseţea-n orice loc.

Strig izvoarele şi munţii şi le spun că vin curând, Mi-e un dor nebun de toate, le îmbrăţişez în gând.

Plec apoi pe-un nor, ca neaua, să îl rog pe Cel-de-Sus Să-mi mai treacă în agendă bucurii ce n-am ajuns.

După ce-am umblat prin stele, mă întorc la griji banale, Totu-mi pare foarte simplu, nu îmi stă nimic în cale.

Vasile Palaghioi - Răsăritul macilor 34

Am o aură aparte, bucurii şi frenezie.

Mulţi mă-ntreabă: ştiu vreo vrajă? „- Da, se cheamă fantezie, Plus o lume-armonioasă de acorduri celestine, Jocul sunetelor ample ale muzelor divine, Peste care-aşez paleta de culori ce mă-nconjoară, Preschimbându-mi existenţa în sensibilă vioară.

Permanent mă conectez şi vibrez cu frumuseţea, C-o baghetă fermecată exmatriculez tristeţea !”

34

http://www.scenery.ro/tablouri-vasile-palaghioi/tablouri-de-visrasaritul-macilor.html

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 38

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Viorel Muha Amintirile nu se sinucid piatra, privită prin semne, îmi spune pietruită-n drumul vieţii, ea-mi cere paşii să-i număr dinspre început tâmpla-mi cuprinde durerea amintirea ochilor tăi plânge acolo păstrată de timp nimic nu este ostenit, nici măcar când eu nu mai exist, dincolo de-o poartă văd colţul străzii dărâmat o urmă de ceaţă trecea ultima dată când te-am mai zărit încăperea se certa cu umbre de colţ cu raze de soare când ochii tăi i-am privit cornul lunii a fost din început doar iubire unul acolo unde tu răsăreai aplecat deasupra lumii soarele mă doare amintirile scrise pe frunze de toamnă se întorc de unde au venit aştept acum pe-o piatră din vârf de munte din noapte să apari cu-n nou răsărit

răscolit de albul măinilor, trec de intrarea întunericului nopţii. privesc luna printre cele două falii, buzele ţi le sărut. ating suav cu palmele pernele vieţii, iar cu dinţii ating încet, respiraţii. apăs adâncul venirii, şi... brusc răscolit el se strânge, spre mine. deodată cazi în prăpastia vieţii, tresari, mă prinzi strâns de mâini, şi-ncet mă tragi în neatul dăruit şi-ntors de amândoi, între un mine şi-un tine.

Vopsitorii de întuneric o gheară îmi strânge încet lumina o sugrumă spre întuneric o mână mi se agaţă cu disperare dar numai se zbate în mine nu vor să tacă vorbe nespuse în cei fără dreptate răsăritul moare la mica publicitate sunt numai anunţuri moarte tăcerea cumpărată se zbate nu le este ruşine celor care au luat drumul întunericului să se vopsească numai cu el?

Neatul dăruit sting visuri-n focul macului. roşul sângelui vede, rostul, în rozul intrării mângâind sufletul tău. amintirea-mi citeşte cartea vieţii. primăvara din trupul meu, aprinde-n răsărit, soarele. deschid galben de aur printre fire, fără spic, sau unduiri de noapte, aştept. supendat sunt acolo, parcă într-o stea, culeg căldura ta. bobul de grâu prin trup devine sămânţă.

Marcel Seralio - Comunicare Cu Zei/3

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 39

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MARA MANOLACHE Timpul vindecă Timpul vindecă culegând din puritatea arborilor dăruind culoarea minţii întunecate răsfoită, ar fi un roman încâlcit fără început, fără sfârşit dar există credinţa, lumina din suflet rănile pudrate cu fire de poezie fină, există durerea ce curge prin vene ca o toamnă pustie, există iubirea, primăvara inimii narcisa sufletului şi îngheţul minţii, există speranţa călăuză de drumuri parcurge ani lumină ne întrebăm de ce e bătrână, timpul apropie timpul răstoarnă timpul vindecă.

Sublima tăcere Sublima tăcere strigă smerită în noaptea care se scurge timid alunecă şoapte înmuiate în suflet picături de stele scapară venin timpul transformă bobiţe de toamnă târzie pe frunzele reci culoarea singurătăţii împrăştie vise toarnă cascade de lacrimi seci în marginea iernii lumina e parte din stele pe întinsul pământ răvăşit cu mâna întinsă furi secunda s-o hrăneşti

frânturi din anotimpuri vechi poveşti încărcate la marginea iernii când bătrânii încă mai ştiu acum cuvintele se ceartă între ele pe rând timpul le va sorbi

Radu Lucian Alexandru Frumoasă Frumoasă e luna brunetă pe sub stele, frumoasă ca cerul din gândurile mele, frumoasă precum floarea ce stă să răsară frumoasă ca tine sub timpul de seară!

Frumoasă e clipa ce stă să iubească, frumoasă ca tine, ca tine de frumoasă, frumoasă precum albul cel fără de pată, frumoasă ca tine, dulceaţă de fată...

Frumos e fluturele care pluteşte, frumoasă-i şi iubirea de poveste, frumoasă ca şi lumina din soare, frumoasă eşti tu, sărutată la mare...

Frumos e gestul tău de mulţumire, frumos e glasul tău de preţuire, frumos e zborul prin visele tale, frumoasă eşti tu şi şoaptele goale...

Frumoasă e luna brunetă pe sub stele, frumoasă ca cerul din gândurile mele, frumoasă precum floarea ce stă să răsară frumoasă ca tine sub timpul de seară!

Frumoasă e clipa ce stă să iubească, frumoasă ca tine, ca tine de frumoasă, frumoasă precum albul cel fără de pată, frumoasă ca tine, dulceaţă de fată...

dar munţii păstrează

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Mircea Aurel Buiciuc şi traducerile domniei sale: IURI MAMLEEV35

SECTANŢII PRECUVÂNTARE

Acest roman a fost creat într-o perioadă de profundă ilegalitate (anii ’6o), la Moscova. Pe-atunci, nici vorbă nu putea fi de publicarea lui în URSS, deşi nu conţinea nimic de natură „politică”. Conţinea, în schimb, coşmarul acestei lumi, al lumii întregi... A fost scris într-o situaţie de desperare, când se părea că toate speranţele s-au năruit (inclusiv credinţa în nemurire, credinţa în Dumnezeu). Ulterior, când am prezentat romanul unei mari edituri newyorkeze, răspunsul acesteia a fost sever: lumea nu este pregătită pentru o asemenea carte. Şi totuşi romanul Sectanţii (Shatouny) a fost publicat de o altă editură americană36, dar într-o versiune prescurtată cu o treime. Din acest moment a început editarea lui, de astă dată în Europa, integral şi, fireşte, în diferite limbi europene.

Despre Sectanţii s-a scris mult, din cale afară de mult, inclusiv disertaţii, cu osebire în franceză şi germană. A căpătat faima de aşa-zis „roman negru”. Dar cu toate acestea, percepţia lui de către varii lectori s-a dovedit a fi atât de uluitoare, încât ai 35

Scris şi circulat în samizdat la sfârşitul anilor ’60 şi publicat pentru prima oară la New York în anii ’80, Sectanţii este cea mai cunoscută scriere a lui Iuri Mamleev, o carte-totem care i-a consolidat reputaţia de scriitor metafizic „negru” şi de continuator al tradiţiei lui Andrei Platonov în literatura rusă. Inspirat de ideile cercului Iujin şi ale grupului de artişti Lianozovo — grupări underground ale intelighenţiei ruse din epoca Hruşciov —, Sectanţii „conţine coşmarul lumii întregi... [fiind] creat într-o situaţie de disperare, când se părea că toate speranţele s-au năruit, inclusiv credinţa în Dumnezeu„ (Mamleev). Infernul a coborât pe pământ şi l-a populat cu un criminal în serie diabolic şi cadavre risipite pe întinsul Rusiei, cu mistici, ocultişti perverşi şi fanatici în ale filozofiei — creaturi damnate 29. Vezi: Yuri Mamleyev The sky above Hell, Taplinger, 1980.

10-02. 2013 nr.18

fi înclinat să crezi că este vorba de cărţi cu totul diferite. Mie personal mi se pare extrem de profundă interpretarea scriitorului american James McKonkey37. „Unicul scriitor american care pomeneşte, fie şi în treacăt, de Mamleev este Flannery O’Connor... Mediul înconjurător investigat de Mamleev şi caracteristicile acestui mediu depăşesc cu mult suprarealul, de parcă pământul s-ar fi prefăcut în infern fără ca oamenii să-şi dea seama că a avut loc o asemenea transformare... Operele sale reprezintă o ilustrare metaforică a dezastrelor noastre spirituale...” Mai departe McKonkey scrie: se creează impresia „că actualmente noi, oamenii, suntem pur şi simplu supuşi chinurilor celor damnaţi şi repudiaţi.

Viziunea aflată aici, la temelia romanului, este de sorginte religioasă, iar comedia acestei cărţi se dovedeşte a fi ucigătoare prin seriozitatea pe care o degajă”. Cu toate acestea, mă voi referi la o întâmplare petrecută în Berlin cu doi muzicieni de-ai noştri, ruşi. Cei doi hotărâseră să se sinucidă. Dar în noaptea aceea le căzuse întâmplător în mână romanul Sectanţii. Citindu-l în cursul acelei nopţi, au renunţat la planul lor cumplit. Probabil că romanul a exercitat asupra lor, în chip paradoxal, un catharsis sui-generis, dându-le un aflux de forţă vitală. Caracterul neobişnuit al acestui fapt a demonstrat că viaţa este o taină şi de aceea merită să fie trăită. În Rusia s-au ivit şi alte interpretări ale Sectanţilor; spre exemplu, o seamă dintre eroii săi n-au fost consideraţi a fi câtuşi de puţin monştri sau criminali, ci oameni care au ajuns în căutările lor spirituale la acele limite neîngăduite fiinţei umane să ajungă, unde raţiunea omenească este neputincioasă.

De aceea aceşti eroi par atât de „smintiţi”. De fapt, ei sunt pur şi simplu nişte călători în zona Marelui Necunoscut.

A existat, desigur, şi o percepţie mai simplă: în roman este descris cu lux de amănunte infernul, infernul vieţii contemporane, cu întreg cortegiul ei de consecinţe şi tentative desperate de a afla salvarea în infern. Totuşi, lucru de la sine înţeles, toate acesVezi: Epoch, Fall, 1980; v.: Iuri Mamleev, Iznanka Goghena, Tretiia volna (Reversul lui Gauguin, Al treilea val), Paris-New York, 1982.

Predislovie (Prefaţă).

30

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tea vizează umanitatea contemporană în ansamblu, şi nu doar o parte a ei38.

Pentru mine personal, Sectanţii au fost şi rămâne un roman-enigmă. Nici un fel de interpretări, fie şi luate la un loc, nu sunt exhaustive. Romanul se dovedeşte a fi cu mult mai profund, el este important prin sine însuşi... Dar, indiscutabil, multe dintre problemele referitoare la viaţă, moarte, nemurire ş.a., abordate în cuprinsul său, reclamă un răspuns.

Cred de cuviinţă că fiecare cititor va putea să dea un răspuns la unele dintre aceste probleme dacă se va cufunda în sine însuşi.

Iuri Mamleev -

PARTEA ÎNTÂI I

În primăvara anului 196... trenul electric de seară spinteca bezna ce-nvăluia orăşelele şi pădurile din împrejurimile Moscovei, purtându-şi ropotul uniform mereu mai departe şi mai departe... Vagoanele erau luminate şi aproape pustii. Oamenii şedeau la locurile lor nemişcaţi, de parcă s-ar fi aflat sub puterea unei vrăji, desprinşi fiind de toate treburile lor şi, exact în acelaşi chip, de viaţă. Şi fără a avea ştire încotro îi va duce acest tren. În vagonul din mijloc se aflau doar şapte persoane. O băbuţă nevolnică şedea cu privirea aţintită la tăgârţa ei cu cartofi, mai-mai să se prăvălească cu faţa în ea. Un ditai voinic mesteca întruna un bulb de ceapă, în timp ce scruta cu o mină poznaş-temătoare pustiul ce i se perinda pe dinaintea ochilor. O femeie corpolentă şedea ghemuită pe locul ei, astfel încât nu i se vedea nici măcar faţa.

Iar în colţ, şedea el, Fiodor Sonnov.

Era un bărbat masiv, de vreo patruzeci de ani, cu o înfăţişare stranie, tâmp-concentrată, cuibărită-n lăuntrul fiinţei sale. Expresia acestei feţe de dimensiuni uriaşe, brăzdată de meandre şi zbârcituri, vădea o alienare feroce, fiind adâncită în sine şi, deopotrivă, orientată spre lume. Dar orientată în

Vezi: Magazine litteraire, Paris, Jullet Aout, 1986 (numărul consacrat sfârşitului lumii); v.: Un maître du grotesque (articolul despre Sectanţii, semnat de Jacques Catteau).

10-02. 2013 nr.18

sensul în care, pentru posesorul acestei feţe, lumea pur şi simplu nu exista.

Fiodor era îmbrăcat simplu, iar sacoul lui cenuşiu, aproape zdrenţuit, îi acoperea cogeamite burta, pe care o mişca spre sine cu un soi de concentrare, bătându-se uneori cu palma peste ea, de parcă burta ar fi fost a doua lui faţă − fără ochi, fără gură, dar poate că mult mai reală.

De răsuflat, Sonnov răsufla în aşa fel, încât, expirând, lăsa impresia că ar trage aer în piept. Deseori, ochii săi tulburi, întunecaţi din pricina existenţei împovărate pe care o ducea, examinau cu luare-aminte oamenii ce şedeau în preajmă. El şi-i agăţa, şi-i prindea zdravăn de privire, deşi fiinţa sa lăuntrică străbătea prin ei ca printr-un pustiu învârtoşat. În cele din urmă, trenul îşi încetini mersul. Omuleţii prinseră deodată a-şi mişca bucile şi se îndreptară spre ieşire. Fiodor se urni şi el cu senzaţia că din locul pe care şezuse se ridicase un elefant. Staţia în care oprise trenul se dovedi să fie o aşezare mică, pierdută într-o intimitate agreabilă, cu nişte căscioare statornice, din bârne, într-un peş. De îndată ce omuleţii săriră pe peron, se-nviorară într-un mod cum nu se poate mai ciudat şi, ca apucaţi de streche, începură să o ia la goană − înainte, tot înainte!

Băbuţa-cu-tăgârţa îşi duse din neştiute pricini desaga spre un gard cufundat în întuneric şi, aplecându-se, îşi făcu nevoile în ea. Ditai voinicul nu alerga, ci pur şi simplu galopa înainte, cu salturi uriaşe, bălăbănindu-şi cu temei labele. Se vede treaba că viaţa îşi începea cursul. Fiodor însă rămase neschimbat. El mătăhăia, rotindu-şi capul şi cercetând cu privirea împrejurimile, de parcă taman atunci ar fi picat din lună. În piaţa centrală, două autobuze năpârlite ca nişte potăi stăteau parcate în acelaşi loc.

Unul era aproape gol. Celălalt însă − atât de ticsit de oameni, încât răzbeau dinăuntru până şi şuşuielile senzuale. Dar Sonnov nu acorda atenţie la tot acest luciu amăgitor. În timp ce trecea pe lângă un stâlp, îl lovi netam-nesam pe un puştan drept în falcă. Şi, cu toate că lovitura fusese puternică şi băiatul se prăvălise în şanţ, Sonnov făcuse isprava cu o asemenea degajare lăuntrică, de parcă ar fi ţintit în gol.

Doar un spasm carnal îi străbătu întreg trupul mătă-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE hălos. Îşi continuă drumul cu acelaşi mers îmbăţoşat, trăgând cu coada ochiului la stâlpi.

Băiatul nu-şi putu veni în fire multă vreme din pricina loviturii, a mimicii cu care-i fusese dată, iar când se dezmetici, Sonnov se afla deja departe...

Acesta îşi târa anevoie picioarele pe o stradă îngustă, cu întortocheri pricinuite de casele diforme, dispuse la voia întâmplării. Deodată, se opri locului şi se aşeză pe iarbă. Îşi săltă cămaşa şi începu să se bată pe burtă cu mişcări lente, pline de un anume tâlc, de parcă în braţe ar fi avut concentrată conştiinţa. Aruncă o privire spre vârfurile copacilor, un rânjet spre bolta înstelată... Şi brusc începu să cânte. Cânta cu o voce sfâşietoare, din burtă, expectorând cuvintele printre dinţii lui putrezi. În cele din urmă, îşi strânse cureaua nădragilor, se ridică şi, lovindu-se peste fese, ai fi zis că a luat-o din loc, mânat parcă de un gând ce i se înfiripase în minte.

Avea de mers cale lungă să ajungă. În cele din urmă, o coti spre o pădure sălbatică. Copacii creşteau aici hăt demult, avântându-se, fără concursul de altădată al forţei naturii: nu conta faptul că erau maculaţi de borâtură şi hârtii, ci că pur şi simplu luminau din interiorul lor durerea şi degradarea tulbure a fiinţei umane. Că doar nu erau te miri ce ierburi acolo, ci suflete omeneşti retezate. Fiodor o luă într-o parte, dar nu pe cărare. După vreo oră de mers, undeva-n depărtare îi apăru fără veste în cale o siluetă întunecată de om. Ceva mai târziu silueta căpătă chipul stângaci al unui tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani. Iniţial, Sonnov nu-i acordă nici o atenţie, dar mai apoi manifestă subit un interes aprig, ucigător. ─ N-ai cumva o ţigară? îl întrebă el morocănos pe tânăr.

Acesta, cu o mutrişoară veselă şi însufleţită, prinse a cotrobăi prin buzunare ca într-un prohab după mădular. În clipa aceea Fiodor, scoţând un grohăit spasmodic, ca şi cum ar fi turnat în sine un pahar de votcă, vârî în burta tânărului un coşcogea cuţit de bucătărie. Cu un asemenea cuţit sunt de obicei înjunghiate animalale pentru carne. Lipindu-l pe tânăr de un copac, mai scormoni cu cuţitul în burta lui, vrând parcă să mai găsească acolo şi să ucidă ceva viu, dar necunoscut. Apoi îl întinse molcom pe cel ucis pe iar-

10-02. 2013 nr.18

ba Domnului şi îl târî ceva mai într-o parte, către o poiană. În acest timp, sus, pe bolta neagră a cerului, se dezvălui luna. O lumină cadaveric-aurie smălţui poiana, iarba unduitoare şi buturugile. Fiodor, al cărui chip căpătase o expresie calmă, blajină, se aşeză pe o buturugă, îşi scoase şapca în faţa defunctului şi îşi strecură mâna în buzunarul acestuia, căutându-i buletinul. De bani nu se atinse, în schimb îi cercetă buletinul, ca să-i afle numele. ─ Eşti venit de departe, Grigori, se înduioşă Sonnov. Se vede treaba că te duceai acasă.

Mişcările îi erau sigure, domoale, aproape mângâietoare; după toate aparenţele, săvârşise un lucru care-i era bine cunoscut. Scoase din buzunar un pacheţel cu sandvişuri şi, aşezându-le pe un ziar, la căpătâiul defunctului, începu să cineze cu poftă, pe îndelete. Savura fiecare dumicat, până şi firimiturile, de care nu-i era silă. La sfârşit, adună tacticos restul de mâncare în pacheţel. ─ Păi, acum, Grişa, putem sta şi la un taifas...

Hm, ce zici?! îngăimă Sonnov ştergându-se la gură. Şi, cu un gest alintător, bătu uşurel cu palma peste obrazul lipsit de viaţă.

Apoi grohăi şi, întinzându-se mai comod, îşi aprinse o ţigară. ─ Am să-ţi povestesc, Grigori, despre viaţa mea, continuă Sonnov, pe faţa căruia expresia de cufundare în sine se preschimbă pe neaşteptate în alta, care mai că aducea a bunăvoinţă şi mulţumire de sine.

Dar înainte de toate, am să-ţi vorbesc despre copilăria mea, despre cine mi-s şi de unde apărui şi eu pe lume. Adicătelea, despre părinţii mei. Babacul meu mi-a povestit toate dedesubturile vieţii lui, aşa că am să ţi le zic şi ţie în taifasul nostru. Taică-miu a fost un om de rând, ager şi descurcăreţ, dar pogan la inimă. Nu petrecea o clipită în văzul lumii fără să aibă securea asupra lui. Va’s’c-aşa... Şi de-ar fi fost înconjurat de cărnuri moi, pe cât era de potrivnicii... Cât priveşte muierile, avea şi el ofurile lui, că doar nu era să-i treacă veleatul numa’ printre buşteni. Da nu-şi putea nicicum afla perechea. În cele din urmă a găsit-o pe cea care i-a fost lui pe plac, iar mie muică...

O bună bucată de vreme a supus-o la încercări. Da cea din urmă încercare îi plăcea babacului să şi-o

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE amintească. Avea, va’s’că, taica bănet cu ghiotura, Grigori. Şi s-a dus într-o bună zi cu muică-mea, cu Irina adică, într-o pădure sălbatică, într-o izbă izolată. Şi i-a dat de înţeles că acolo avea el ascunşi bănişorii şi că nimeni n-avea ştire de treaba asta. Ei, aici e-aici... Şi a ticluit-o în aşa fel, încât muică-mea să nu sufle o vorbă nimărui despre venirea lor acolo, să nu ştie nime, ci să creadă toţi că babacu a plecat de unul singur la muncă, pe un an de zile... A pus totul la cale aşa fel ca s-o ispitească pe muică-mea, să-i întindă o capcană fără cusur şi dacă ea va plănui să-l omoare şi să pună mâna pe bănişori, să poată face treaba asta fără nici o temere că ar putea-o da cineva în vileag. Ai priceput, Grigori?

Sonnov zăbovi o clipită. Ar fi fost greu să-ţi închipui până atunci că putea fi atât de vorbăreţ. Îşi continuă vorba: ─ Şi cum spuneam, şade taica la vreme de seară, dimpreună cu muică-mea, cu Irina adică, în izba aceea micuţă, pitită-n bungetul pădurii. Şi face pe prostul proştilor. Şi observă că Irina-i tulburată, însă nu vrea s-o arate pe faţă. Dar sânii ei albi tresăltau de mama focului. Se făcu noapte. Babacu se culcă pe un pat de unul singur şi se prefăcu că doarme. Sforăie. Dar de fapt era numai ochi şi urechi. Se făcuse întuneric beznă. Deodată aude cum, tiptil-tiptil, muica se scoală, răsuflarea îi e gâfâită. Se scoală şi se duce în colţ, spre secure. Taica avea o secure cât toate zilele, puteai spinteca-n două cu ea şi un urs. Apucă Irina securea cu amândouă mâinile, o saltă şi abia auzit se-apropie de patul babacului. A ajuns foarte aproape de pat. Numai ce şi-a luat avânt, că taica buf! O izbeşte cu piciorul în burtă. A sărit din aşternut şi zdup peste ea, strivind-o sub greutatea lui. Şi pe loc a şi avut-o. Din zămislirea aia am apărut eu pe lume... Iar taica a îndrăgit-o straşnic din pricina acelei întâmplări. Fără a mai zăbovi, în ziua următoare şi-au pus pirostriile la biserică... Şi nu s-au mai despărţit de-atunci. „Dibace femeie”, zicea el despre dânsa. „Nu o bleagă. De n-ar fi tăbărât asupra mea cu securea, nu m-aş fi însurat în veac cu ea.

Pe când aşa, pe dată m-am lămurit că-i o muiere puternică... Nu o smiorcăită.” Şi, rostind aceste cuvinte, obişnuia s-o lovească uşor peste fund. Iar muica nu

10-02. 2013 nr.18

se sfia; doar rânjea bosumflată, dar de respectat, îl respecta pe taica... Uite că dintr-o asemenea zămislire produsă la un pas de un omor mă şi trag eu... Hei, de ce taci, Grigori? trecu pe neaşteptate o umbră pe chipul lui Fiodor. Ori poate că nu povestesc eu aşa cum se cuvine, nătângule?!

Se vede treaba că pălăvrăgeala cu care nu era obişnuit îi creă lui Fiodor o stare de isterie. Nu era el omul căruia să-i facă plăcere să vorbească. În cele din urmă, se ridică de jos. Îşi săltă pe burtă nădragii. Se aplecă spre faţa mortului. ─ Hei, unde eşti tu, Grigori, unde eşti? prinse a se tângui el. Faţa lui de sălbăticiune deveni aproape bătrânicioasă. Unde eşti? Răspunde! Unde te-ai ascuns, pui de cotârlă?! Sub o buturugă, sub o buturugă te-ai ascuns?! Ce, crezi că am mierlit-o şi te-ai ascuns de mine?! Aşa-i?! Ştiu eu, ştiu bine unde te afli!!

N-ai să pleci!! Te-ai pitit sub o buturugă! Şi Sonnov se apropie de o buturugă aflată alături şi începu să-i dea şuturi cu înverşunare. Buturuga era putredă şi prinse a se face fărâme-fărâmiţe sub loviturile lui. ─ Unde te-ai ascuns, pui de cotârlă?! Se porni pe urlat Fiodor. Deodată se opri. Unde eşti, Grigori?!

Unde eşti?! Oare cu tine vorbesc?! Nu cumva te hlizeşti? Răspunde! „Răspunde... unde!” − răsună ecoul. Luna se-ascunse deodată. Întunericul copleşi pădurea, şi copacii se făcură una cu bezna.

Mârâind în surdină şi rupând crengi nevăzute, Sonnov se mistui în pădure... În faptul dimineţii, când soarele se aburcă pe boltă, poiana apăru străbătută parcă din interior de căldură şi de viaţă: se luminară copacii şi ierburile, gâlgâia apa în adâncul pământului... La poalele unui copac, zăcea, aidoma unui buştean putred şi aruncat, cadavrul. Nu-l văzuse şi nu-l atinsese nimeni. Pe neaşteptate, de după un tufăriş, se ivi un om; grohăind când şi când, căta cu privirea, indiferent, în lături. Era Fiodor. Acelaşi sacou ponosit atârna pe el ca un sac mototolit. Nu se putu duce undeva mai departe şi înnoptase în pădure, lângă un buştean prăvălit, cu o tâmpă convingere că totul se va sfârşi în chip fericit pentru el. Acum, pesemne, hotărâse să-şi ia adio de la Grigori. Pe faţa lui nu se

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vedea nici urmă din starea isterică de peste noapte: faţa se trăsese înăuntrul său şi privea la lumea înconjurătoare cu o expresie buimacă şi nedumerită. În cele din urmă, dădu, aşa cum dai de nişte ciuperci, de cadavrul lui Grigori. Se aşeză alături de el cum te aşezi lângă cineva drag. Obiceiul lui idiot de a îmbuca molfăind lângă cel mort nu se dezminţi nici acum.

Fiodor îşi desfăcu pacheţelul şi mâncă de dimineaţă. ─ Află, Grigori, că nu eşti tu nici primul, nici ultimul, îngăimă el pe neaşteptate, după o îndelungă şi indiferentă muţenie. Şi îşi pironi ochii nu atât la fruntea defunctului, cât la întinderea pustie din jurul său. ─ Multe n-am apucat să-ţi spun, rosti netamnesam Sonnov. Că se lăsase întunericul. Ţi-oi spune acum. Era neclar cui se adresa el de astă dată: spre cadavru nu se uita defel. Mama a avut doi copilaşi: pe mine şi pe Klavdia. Da pe mine mă tolocănea, fiindcă eram prostănac. O cafteam zdravăn, pe furiş, din pricină că nu ştiam cine sunt şi de unde-oi fi apărut pe lume. Ea-mi tot arată spre burtă, iar eu îi zic: „numi spui adevărul, boarfă... Nu asta te-ntreb...” Cumnecum, cu vai nevoie, ajuns deja tânăr în toată regula, m-am angajat la un centru de salvare. Eram pe-atunci un tânăr cârlionţat. Dar tăcut. Toţi se temeau de mine, dar ştiau un lucru: nu crâcnesc niciodată. Ortacii − salvatorii − erau băieţi simpli, veseli. Treaba pe care o făceau mergea strună, pe scară largă. Înecau oameni. Se afundau în apă şi de-acolo trăgeau oamenii în adânc şi-i înecau. Ştiau să lucreze cu dibăcie, una-două. Când rudele prindeau de veste, băieţii se prefăceau că îi caută pe cei înecaţi şi le scoteau din apă cadavrele. Pentru fapta lor erau premiaţi. Bănetul îl cheltuiau în beţii sau cu muierile; câte unii îşi cumpărau nădragi din banii ăia... Din respect, m-au primit şi pe mine în gaşca lor. Înecam şi eu la oameni cu dibăcie, simplu, fără să-mi fac probleme. Îi expediam babacului partea cuvenită, la casa... Şi obiceiul ăsta m-a prins în mreje: mă ocupam şi de înmormântarea celor pe care-i înecam. Iar rudele lor mă cinsteau; ia uite ce salvator sufletist, îşi ziceau în sinea lor; iar eu nu mă dădeam în lături de la trataţiile lor.

Mai ales când era vorba de votcă... Îmi plăcea păhărelul... Da p-ormă, să vezi ce gând a început să mă

10-02. 2013 nr.18

roadă: mă uit la mort şi mă-ntreb: unde-o fi dispărut omul, poftim?... Unde-a dispărut?! Şi mi se năzărea că pluteşte-n pustiul din jurul mortului... Alteori nu mi se năzărea nimic. Da de uitat mă uitam totdeauna la mort, voiam parcă să desluşesc până la capăt ce anume îi în pustiul ăla... O dată am înecat un copil, un ţânculeţ; s-a dus la fund fără pic de frică... Iar în noaptea aceleiaşi zile mi s-a arătat în vis: scotea limba la mine şi râdea cu hohote. Adică, eşti un prost, un prost făcut grămadă, tu m-ai înecat, da mie mi-i mult mai bine pe ceea lume... Şi de-amu încolo n-ai să mă mai găseşti... Am sărit din pat lac de sudoare, ca un bolnav de holeră. În sat abia se crăpa de ziuă şi eu m-am dus în pădure. Asta-i bună, îmi zic, doar ceea ce fac eu nu-i o treabă serioasă, îs nişte glumiţe. Un fel de joacă. Ei au ţuştit-o pe ceea lume şi nici că le pasă... Iar eu de colo: „Am ucis”... Da poate că toate astea nu-s decât un vis?! ...Odată, mi-a apărut în cale o fetişcană... Am sugrumat-o de ciudă şi mă gândesc: e-atât de plăcut, atât de plăcut să vezi cum se duce omul, sub ochii tăi, în pustiul acela... Am scăpat atunci printr-o minune: omorul n-a fost descoperit. După aceea am devenit mai precaut... De la salvatori am plecat, voiam să ucid la modul concret. Şi chestia asta mă atrăgea, mă atrăgea tot mai mult, ca şi cum cu fiecare crimă descopeream o enigmă: pe cine anume ucid, pe cine?... Ce am de văzut, ce nu am de văzut?! ...Poate că eu ucid o poveste, iar miezul ei îmi scapă??! ...Şi uite-aşa am început să umblu haihui prin lume. De fapt, nici eu singur nu mai ştiu ce fac, de cine mă leg, cu cine vorbesc... M-am tâmpit de-a binelea... Hei, Grigori, Grigori... Te-ai dus? ...Tu eşti ăsta?? îngăimă el în pustiu cu glas impasibil şi blând deopotrivă, lăsându-se brusc în jos. În cele din urmă se ridică. Expresia unei stranii satisfacţii nu-i dispăruse de pe chip. Maşinal, dar într-un fel experimentat, de om cunoscător, şterse toate urmele. Şi înaintă în desiş... O cărare îngustă, şerpuită, îl scoase în cele din urmă din pădure. În depărtare se zărea o mică şi solitară staţie de cale ferată. Intră într-un tufăriş − să mai facă vreo poznă pe-acolo. „Ce să mai vorbesc de Grigori de vreme ce nici eu însumi nu ştiu dacă exist”, cugetă el mai apoi. Şi de-acolo din tufăriş îşi înălţă mutra, că-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tând spre întinderea ce se desfăşura dinaintea ochilor săi. Gândurile ba erau absente, ba galopau în contra existenţei naturii.

Ajunse pe căldură la staţie. Şi se aşeză la o măsuţa de la bufet, cu o bere în faţă. Senzaţia tactilă a berii i se păru acum unica realitate existentă pe pământ. Îşi scufundă în această senzaţie gândurile, şi acestea dispărură cu desăvârşire. În forul conştiinţei, sărută măruntaiele burţii sale şi încremeni. Din depărtare se auzi apropiindu-se trenul. Brusc se învioră: „Trebuie s-ajung la cuib, la cuib!” Şi, pe cât era de greoi, pe-atât de sprinten dispăru pe uşa deschisă a trenului electric.39 (va urma…)

LIVIU ANTONESEI NICIODATĂ NU SUNT PREA MULTE POVEŞTI /

THERE ARE NEVER ENOUGH TALES Avantajele lecturii lente

Întîmplarea a făcut să primesc spre lectură textul volumului de faţă cules într-un program pe care computerul meu nu-l posedă. Pentru cunoscători, manuscrisul este cules în Times Ro, iar eu l-am citit în Times New Roman. Neavînd deci programul, neavînd nici vreme să mi-l procur, am citit manuscrisul încet, cu mari dificultăţi, trebuind mereu să substitui fonturile româneşti unor semne grafice ciuda-te, din fericire mereu aceleaşi pentru fiecare font românesc în parte. M-am bucurat cel puţin de constanţa regulii de substituţie. Însă, se pare, nici un chin nu este cu totul inutil, orice efort se compensează pînă la urmă. Cititor rapid de obicei, uneori chiar grăbit, nevoit fiind acum să mă supun unei lecturi lente, am 39

10-02. 2013 nr.18

zăbovit mai îndelung asupra textului, am fost mai atent la nuanţe, la detalii, la structura poveştilor, la replicile personajelor. Am fost deci mai atent la textul ca atare, am efectuat, dincolo de efortul material al perceperii pure şi simple a textului, o lectură mai atentă. Este ceea ce sugerez oricărui alt cititor al volumuluiCartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om. Sigur, aş putea solicita editurii să culeagă textul în Times Ro şi să-l printeze în Times New Roman, dar din păcate o astfel de procedură este cu totul neobişnuită. Pe deasupra, ar însemna să forţez mîna cititorului, să mă îndoiesc de capacitatea sa de a efectua o bună lectură lentă, capabilă să facă pauze, să revină, să se autosuspende şi să reînceapă. În ce mă priveşte, nu sînt atît de suspicios faţă de cititor, îl socotesc mai degrabă „fratele”, „complicele” scriitorului decît „inamicul” acestuia. Iar Leonard Oprea din acest volum mi se pare unul dintre foarte puţinii scriitori capabili să instaureze în mod autentic o asemenea relaţie de confraternitate, de complicitate cu cititorii săi. În mod ciudat, în opinia mea, cu un număr foarte mare de cititori, chiar suspect de mare aş îndrăzni să spun. Suspiciunea mea se mai reduce, desigur, în momentul în care constat că aceşti nu-meroşi şi foarte diferiţi cititori potenţiali practică la fel de multe maniere de lectură, de la cea, să-i zic, „primară”, inocentă, pînă la cea foarte rafinată, capabilă să efectueze veritabile călătorii arheologice în straturile multidimensionale ale textelor propuse de cel care, născut la Braşov, după un ocol prin Bucureşti, pare să se fi fixat, deocamdată, dar deloc sigur că definitiv, în îndepărtatul Boston. O nefixare topografică însoţită de o fericită nefixare culturală şi chiar scriitoricească. Puţini dintre cei obişnuiţi cu literatura science fiction de la începuturile scriitoriceşti ale lui Leonard Oprea ori cu militantismul său civic vor fi întrezărit chipul de astăzi al prozei sale. O proză în care, la rigoare, poţi găsi urme din Borges, Mrozek (cel din povestiri) ori Malamud, dar urme atît de diluate, de efasate, de firesc asimilate, de interiorizate, încît nu aduc în vreun fel vreo atingere originalităţii sale de viziune şi de scriitură. De ce? Pentru simplul motiv, ce poate părea paradoxal unora, că aceastăoriginalitate ţine de ape-

Volum apărut la editura Curtea veche, Bucureşti.(

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lul la originaritate, de scufundarea în abisurile culturale ale speciei. Proza de acum a lui Leonard Oprea se integrează într-un vastintertext la care participă, cu egală îndreptăţire, Sfînta Scriptură, Talmudul, învăţăturile arabe şi cele tibetane ori zen-buddhiste, folclorul creştin şi precreştin, hinduismul, viaţa şi opera lui Edgar Allan Poe şi Andrei Codrescu, cea a prietenilor săi, dar şi viaţa sa proprie şi a familiei sale. Odemocraţie a culturii diferită de cea naturală la care făcea trimitere Mircea Dinescu. Este chiar senzaţional modul în care, în Povestea noastră de pildă, scriitorul pare a-şi asculta/citi şi rescrie viaţa a cărei poveste a fost spusă/scrisă de altcineva, chiar de Altcineva, alteritatea absolută, de divinitatea care, atîtea nume purtînd, este totuşi una singură. La fel de remarcabil mi se pare faptul că această originaritate multiformă este coerentă şi, aş spune, organică, nelăsînd vreo clipă senzaţia de artificial, de forţat, de incongruenţă. Pentru că „mitologiile” sînt frecventate distinct în fiecare povestire în parte?

Se prea poate, dar cred că există un motiv încă şi mai adînc, mai temeinic, fundamental deci. Şi anume acela că, dincolo de originarităţile marcate cultural, deci istorice, există o originaritate adevărată, anteistorică, pe care aş putea-o numi prebabelică, dacă ultimul termen n-ar fi şi el marcat cultural, n-ar purta amprenta istoricităţii. ***

Două, chiar trei tipuri de lectură

Am scris că poveştile lui Leonard Oprea suportă o infinitate de tipuri de lectură în funcţie de variatele tipuri de cititori. Ele se înscriu pe o scară definită, în fond, de două maniere de lectură extreme, „pure” ca să zic aşa într-un efort didactic de instalare a unei anumite ordini. Mai întîi, există lectura naivă, genuină, inocentă, manifestată în două moduri nu atît de diferite între ele pe cît par, deci o lectură care fie consideră că „poveştile” sînt extrase direct, fără nici o modificare, din spaţiul cultural originar, fie, dimpotrivă, socoteşte că „poveştile” sînt inventate ca atare de autor, sînt efectul travaliului exclusiv al acestuia. Fără a fi neapărat exacte, aceste maniere de lectură nu sînt şi ilegitime. În fond,

10-02. 2013 nr.18

aşa sînt citiţi cel mai adesea, de aparţinătorii „marele public”, toţi autorii importanţi, de la Homer la Shakespeare, Eminescu ori Dostoievski. Există o plăcere a „lecturii pure” de necontestat, căreia adesea şi eu îi duc dorul deşi, pentru mine, a devenit imposibilă. Cum imposibilă a devenit pentru toţi cei al căror gust a fost modificat de „critica lecturii pure”. Şi astfel ne facem intrarea în teritoriul celei de-a doua maniere de lectură, cea marcată de experienţa culturală a cititorului ce şi-a pierdut inocenţa, cititor care nu are cum să nu observe că „poveştile” nu sînt nici produse în întregime de Leonard Oprea, dar nici „împrumutate” de acesta cu totul dinfondul originar, din massa de motive produse de originaritatea marcată cultural-istoric. De fapt, dincolo de excelenţa scriiturii, perfect adaptată tipului de literatură practicat în acest volum, marele talent al lui Leonard Oprea este de găsit tocmai în procesul de metamorfozare a motivelor, de glisare, de alunecare din acestea, un fel de la modification care n-are nimic în comun cu procedeul din noul roman francez, dar pentru care nu reuşesc să găsesc un termen mai potrivit. Ei bine, acestei la modification, care conferă originalitate prozei de faţă, îi sînt supuse nu doar motivele „mitologice”, ci şi cele „biografice”, fie că este vorba despre biografeme propriu-zise, în măsura în care am acces la ele, fie despre cele de context, indiferent că ne situăm în apropierea „Pieţei 1 Mai” din Bucureşti, în New Orleans-ul lui Andrei Codrescu, în Braşov ori oriunde în altă parte în lumea vizibilă a autorului. Lectura lentă mi-a permis de altfel să încerc o mulţime de exerciţii palpitante de detectivism literaro-biografic, iluzionîndu-mă că am aflat o mulţime de „secrete” aflate sub o cheie ori alta. O plăcere suplimentară, pe care nu şi-o pot oferi, desigur, cei mai mulţi dintre cititori, dar absenţa căreia nu afectează în vreun fel plăcerea lecturii propriuzise, fie aceasta „inocentă” ori „rafinată”. ***

Niciodată nu sînt prea multe poveşti În fraza de mai sus, cred că am spus esenţialul asupra prozei lui Leonard Oprea. Ea îţi provoacă, într-adevăr, o adevărată, o foarte intensă plăcere

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a lecturii. Nu ştiu dacă autorul însuşi scrie cu plă-

cere, deşi înclin să cred că da, dar cu siguranţă îţi oferă o imensă plăcere atunci cînd îl citeşti. Mai întîi, pentru că este impecabil în „decupajele” pe care le efectuează în fondul originar. În al doilea rînd, pentru că ştie să povestească bine, ştie să „spună poveşti”. Principala inovaţie tehnică mi se pare chiar această reîntoarcere la plăcerea de a povesti, la arta poveştii. Asta nu înseamnă că, la nevoie, nu poate apela la inovaţiile tehnice de ultimă oră, cum se întîmplă în deja amintita Povestea noastră de pildă, doar că, în cazul său, tehnica serveşte povestea nu se substituie acesteia, cum se petrece în cazul atîtor ambiţioşi autori moderni ori, horribile dictu, postmoderni. Desigur, se prea poate ca el să fie străbătut de o ambiţie ceva mai mare, şi anume aceea de a povesti bine, de a povesti extraordinar de bine făcînd apel nu la excesul, ci la economia de mijloace. Mă şi întreb dacă, în Povestea noastră ori în alte cîteva texte, nu a dorit decît să arate la ce tehnici anume, vizibil controlate, a renunţat pentru a regăsi povestea fără de care proza, în adevăratul sens al cuvîntului, nici nu există. Ca şi cum ne-ar fi spus: uitaţi-vă ce bine am învăţat tehnicile de compoziţie, priviţi cîtă meserie ştiu, nu mai puţină decît oricare alt prozator bun, numai că, deosebit de ei, eu pot renunţa de bună voie la acest arsenal, pentru că am regăsit un dar pierdut de mulţi şi de multă vreme, pentru că eu mai ştiu să vă spun poveştile, să-mi spun poveştile. Da, el ştie să spună povestea sa şi toate poveştile lumii pentru că a ştiut cum, prin acea la modification, să le facă ale sale, să le pună ştampila proprie.

În această privinţă, fără îndoială, Leonard Oprea este un „hoţ” de geniu, care sporeşte în loc să micşorezeze proprietatea, „obştească” în cele din urmă, din care s-a înfruptat.

10-02. 2013 nr.18

citi o poveste sau două pe zi, cum se şi spun poveştile, seara la culcare. Desigur, dacă Leonard Oprea ar proceda asemenea Şeherezadei în pericol, ar putea să ne ajute el însuşi să prelungim lectura încîntătoarelor sale poveşti. Şi, de altfel, autorul nu va avea încotro. Orice povestitor se află, de fapt, în pericol, viaţa oricărui scriitor atîrnă de capacitatea sa de a (ne) mai spune/scrie poveşti. Mi-l pot imagina pe Nardi instalat pe vîrful unui munte, pescuind motivele din oceanele înconjurătoare, aruncînd înapoi „peştii” mai mici şi păstrîndu-i doar pe cei mari, şi pregătindu-ne apoi poveştile aşteptate, de unii poate şi meritate, pînă la capătul ultim al lumii. Am încercat în final să prind tonul din proza bunului şi îndepărtatului meu prieten. Spre deosebire de prozatorul comentat aici, nu ştiu dacă am reuşit, dar, vorba unui personaj dintr-un roman american celebru, „măcar am încercat”. Iar dacă Nardi îşi va asuma de bună voie destinul Şeherezadei, îl asigur că voi mai încerca.

Pe parcursul lentei lecturi a acestui volum de poveşti, dar şi în vreme ce scriam prefaţa, m-am întrebat mereu dacă poţi afirma despre un autor în viaţă şi pe care, pe deasupra, ai avut privilegiul să-l cunoşti, că este un scriitor foarte bun, chiar un mare scriitor. Am ezitat mereu pînă acum cînd, luîndu-mi inima în dinţi şi necesara doză de curaj, ajung la concluzia că poţi. În fond, toţi scriitorii mari au fost cîndva în viaţă şi aproape tuturor le-a fost recunoscută valoarea cel puţin de către unii din contemporanii ce i-au şi cunoscut.

Liviu Antonesei

Notă: La acest text s-a păstrat ortografia autorului, la cererea domniei sale.

Cartea de faţă cuprinde 40 de poveşti „de la lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din păcate, prea puţine. Niciodată poveştile nu sînt prea multe, ele nu sînt nici măcar suficiente pentru a ne îndestula. Un alt avantaj al lecturii lente, pe care iarăşi o recomand oricărui cititor, indiferent cît de „inocent” ori de „rafinat” ar fi acesta, este acela că poţi „lungi lectura”, te poţi iluziona că aceasta nu se va sfîrşi. Poţi

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Prof. Dr. Adrian Botez Kali Yuga. Pericolul prin „ştiinţe” /vs/ şansa soteriologică prin ŞTIINŢĂ „Fructul copt cade la rădăcina copacului” citează René Guénon un străvechi proverb buddhist chinez. Este cea mai elegantă şi rafinată metaforă a sfârşitului de ciclu uman-spiritual (Manvantara), a căderii lumii din Vârsta Întunecată (Kali Yuga), până la cel mai de jos capăt al Osiei Lumii - cădere care aduce, după ea, toate inconvenientele orbirii spirituale, renegării spirituale, scufundării în materialismul, egoismul şi pragmatismul cele mai sinistre, revoltătoare şi dezgustătoare. Căci, peste toate aceste miasme ale Sfârşitului - pluteşte aroganţa su-premă, suficienţa prostească şi cu aere doctorale, intoleranţa brutală şi neghioabă, cu aere de triumfalism ştiinţific, cu pretenţii de atotştiinţă - ale lui Lucifer. „Actuala supremaţie a Occidentului prezintă, de altfel, o corespondenţă foarte semnificativă cu sfârşitul de ciclu (…). Dominaţia occidentală însăşi nu este decât o expresie a «domniei cantităţii»”40.

Din păcate, acesta este adevărul. Sau, poate, din fericire. Omenirea a ajuns „la rădcina copacului”, la capătul de jos, înfundat în borboros, al lui „axis mundi”, încheind, în zona spirituală Kali Yuga (Vârsta de Fier, Vârsta Întunecată, Bătrâneţea Senilă a Omenirii) un ciclu de creaţie, un Manvantara. Oamenii de acum nu mai cred în spiritualitate – ci în tehnicitate, nu mai cred în aerul tare al Olimpului, Sinaiului, Taborului, Golgotei - nu mai cred în pura şi ameţitoarea pneuma, în ether-aitheros, în băutura zeilor (ambrozie şi nectar, soma, amrita, hydromel etc.) - ci în mlaştina bolborositoare, pestilenţială - dar fascinantă, în maleficul ei ultim - a Materiei Brute40

-René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 12.

10-02. 2013 nr.18

Prakrti. Şi nici măcar în aspectul ei iniţial, de Mamă Pasivă, ce se pregăteşte să-l primească pe Făt-Frumosul-Demiurg (Spiritul-Purusha) - ci în aspectul ei putrid, de ultimă fază a descompunerii - nu doar inutil, sterp – dar şi otrăvitor. Şi, fiind la sfârşit de ciclu fiinţial, e şi firesc acest lucru. Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara, slăvesc cojile sterile (ebraic: Keliphot-uri) - şi-i batjocoresc pe „căutătorii aurului spiritual”. Sau îi tratează cu un dispreţ stupid, cu o „suveranitate atotştiutoare” jalnică. Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara - le ştiu pe toate, le pot pe toate… Nu sunt, oare, dovadă, maşinăriile tot mai entuziasmant de complicate? Mai multe şi mai captivante (de la captură-prizonierat, evident!). Şi această omenire sclavă maşinilor, această omenire ajunsă în culmea lenei de a fiinţa REAL - această omenire pe cale de a fi îngheţată de o paralizie spirituală totală - îşi exhibă maşinuţele de tot felul (expresii ale impotenţei şi sterilităţii spirituale tot mai totale), cu o mândrie neroadă, inconştientă. Căci tocmai „vânzarea sufletului” către MAŞINI („high tech”!) este una dintre dovezile majore ale vidării spirituale, ale haosului axiologic şi vital, ale amplificării zonei de entropie spirituală, în care a intrat omenirea. În loc să se consolideze pe dinăuntru, pentru a fi capabilă să înţeleagă şi să determine ea însăşi Minunile Învierii, la care a făcut-o părtaşă HristosDumnezeu, acum 2000 de ani - ea, omenirea paraplegică se complace în a-şi exhiba fragilitatea sterilă, în a-şi admira neputinţa spirituală, disipată în monştrii de fier negru şi în ecranele, fulgerând luciferic, din zona siliciului - ale calculatoarelor, branşate la Molohul Central, la perversul ucigaş de personalitate, vampirul care extrage din minţi ultima picătură de orientare spre Adevărul sacru: Monstrul Caracatiform, Tentacular - INTERNETUL. Superbele Idei Platoniciene zac, leşinate, agonizante, în sinistrele cuşti de fier ale „tehnologiei înalte”(„high tech”). E jalnic, neliniştitor - şi dezvoltă (sau ar trebui să dezvolte) în noi un imens sentiment de culpabilitate şi insecuritate spirituală. Pe Hristos îl răstignim, zilnic, pe crucea fascinaţiei faţă de propriile noastre cârje spirituale înjositoare, de propriile noastre ticăloase dezertări spirituale, aten-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tate împotriva Spiritului: dezertăm în armata arogantă şi stupidă, vicleană, alienantă prin continua stare de minciună - armata MOLOHULUI DE AUR, a falselor valori - întrucât se trimite la virtualităţi: băncile, banii - şi iarăşi computerele - devin zeii noştri, ridică ficţiunea egoistă, brutală, lacomă, sanguinară - la rang de Divinitate Atotputernică. De fapt, Atotanihilatoare (din punct de vedere spiritual). „Pragmatismul reprezintă împlinirea întregii filozofii moderne şi totodată ultima treaptă în mersul ei descendent; dar există, de asemenea, şi încă de mult, înafara filozofiei, un «pragmatism» difuz şi nesistematic, care reprezintă, faţă de primul, ceea ce materialismul practic e faţă de cel teoretic - şi care se confundă cu ceea ce vulgul numeşte «bunul simţ». Acest utilitarism aproape instinctiv e, de altfel, inseparabil de tendinţa materialistă: «bunul simţ» constă într-o limitare strictă la orizontul terestru, într-o lipsă de preocupare pentru tot ceea ce nu prezintă interes practic imediat; pentru el, lumea perceptibilă este singura «reală», iar cunoaşterea provine exclusiv pe calea simţurilor; «bunul simţ» preţuieşte această cunoaştere restrânsă doar în măsura în care ea îngăduie satisfacerea unor nevoi materiale şi încurajează un anume sentimentalism, pentru că, trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca «moralismul» contemporan, sentimentul se află, în fond, foarte aproape de materie. Inteligenţa este, în acest context, pur şi simplu izgonită sau acceptată doar cu condiţia aservirii ei pentru realizarea unor scopuri practice, devenind astfel o simplă unealtă, supusă exigenţelor laturii inferioare şi corporale a individului, ceea ce, după o ciudată expresie a lui Bergson, s-ar putea numi «o unealtă de făcut unelte»; sub toate formele sale, pragmatismul este, în mod esenţial, caracterizat prin indiferenţă faţă de adevăr”.41 Umanitatea şi-a înjosit corpul astral (corpul sentimentelor) şi şi-a pervertit inteligenţa, pentru a înjosi ŞTIINŢA - în „ştiinţele” derizorii, strict pragmatice. În fapt, nimic nu e ştiinţă - înafară de ŞTIINŢA SACRĂ: „Sub pretextul de a le asigura inde-

10-02. 2013 nr.18

pendenţa, concepţia modernă a separat radical ştiinţele de orice principiu superior şi le-a privat astfel de orice semnificaţie profundă, şi chiar de orice interes real, din punctul de vedere al cunoaşterii; incluzându-le într-un domeniu iremediabil mărginit, ea nu putea ajunge decât într-un impas. Dezvoltarea în interiorul acestui domeniu nu reprezintă, de altfel, nici măcar o aprofundare, cum par să creadă unii; dimpotrivă, ea rămâne superficială şi constă doar într-o dispersie în detaliu - pe care am semnalat-o deja - într-o analiză sterilă şi penibilă, care poate fi continuată la nesfârşit, fără a se înainta însă pe calea adevăratei cunoaşteri. Trebuie spus că o asemenea ştiinţă nu e cultivată de occidentali pentru ea însăşi: ceea ce urmăresc ei, în general, nu e o cunoaştere, chiar inferioară - ci nişte aplicaţii practi-ce”42…. şi, mai jos43: „Ştiinţa modernă a fost construită, aşadar, cu ajutorul resturilor vechilor ştiinţe, din materialele respinse de acestea şi abandonate ignoranţilor şi «profanilor»” - René Guénon terminând ideea clar şi în forţă, cu o concluzie zdrobitoare, despre prostituţia ştiinţelor profane44: „Unicul ţel este o producţie tot mai mare; nu calitatea, ci cantitatea contează(…) civilizaţia modernă este într-adevăr o civilizaţie cantitativă, sau, altfel spus, una materială(…).

Industria, comerţul, finanţele par a fi singurele care contează (…) concurenţa financiară exercită o influenţă preponderentă în relaţiile dintre popoare (…) în mentalitatea generală contemporană, aspectele economice sunt considerate ca aproape singurele ce decid derularea evenimentelor istorice şi, mai mult, se crede că totdeauna a fost aşa (…). Astăzi e de ajuns, pentru a conduce masele, să dispui de mijloace materiale, în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, ceea ce arată limpede gradul de decadenţă al epocii noastre; în acelaşi timp, maselor li se dă de înţeles că nu sunt nicidecum conduse, că acţiunea lor e spontană şi că se guvernează singure, iar faptul că o cred, arată nivelul lor de înţelegere.”

Da acesta este adevărul: prostia ne este indusă, parţial, de forţe luciferice extrem de pu42

41

- René Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc., 1993, pp. 146147.

- René Guénon, op. cit, pp. 88-89.

- Idem, p. 94.

44 - Idem, p. 148.

43

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ternice - dar, în general, ne prostim de bunăvoie şi cu bună ştiinţă. Ne luciferizăm de dragul lui Lucifer.

Trăim în Imperiul Marii Umbre a Sfârşitului - iar glasul amăgitor al Anticristului devine tot mai seducător - iar noi, tot mai vulnerabili în faţa acestei seducţii malefice. Anticristul nici nu mai are nevoie de prea mult rafinament, în acţiunea sa pervertitoare şi distructivă: noi, oricum, în proporţie de masă, suntem pregătiţi să-l credem şi să-l adoptăm ca Maestru al Pseudo-Iniţierii. Marea majoritate a oamenilor se lasă chiar, încântată, să fie îmbrăţişată de gelatina hidoasă a mlaştinii materiei. Domnia materiei pare a fi invincibilă - şi asigurată pentru cel puţin 1.000 de ani. Cine mai ascultă azi glasul firav, de aur şi cristal diamantin, al basmelor? Am asurzit cu toţii, se pare.

Cine mai crede şi mai vede, extaziat, minunea firului de iarbă, a rourei, a mirabilelor insecte şi stele, a zborului fluturilor-îngeri, păsărilor-îngeri? Am orbit şi, ca orbii lui Brueghel, ne tragem, unii pe alţii, în groapa pierzaniei spirituale. Cum glăsuieşte şi Evanghelia după Matei 45: „Orb pe orb de va povăţui, amândoi vor cădea în groapă”.

Vârsta de aur, miturile, resurecţia spiritului, speranţele şi iubirea autosacrificială? Unii spun: „Palavre! Prostii! Totul este aici şi acum - şi aici şi acum se şi epuizează totul!” Altceva decât:„trăieşte-ţi clipa!” (dar cât de rău este înţeles Horaţiu, dacă nu e îmblânzit înţelept-cristic cu Sfântul Paul: „Trăieşteţi ziua de azi, ca şi cum ar fi cea de pe urmă!”) - „după noi, potopul!” - nici nu merită (se zice…) să fie luat în seamă ca deviză. Alţii spun: „Ce tot ne boscorodiţi? Ce, parcă noi nu analizăm simbolurile spirituale?

Ba, încă, ce frumos - şi, mai ales, cu ce folos! Psihanaliza ce-i, oare, decât rezolvarea totală, profundă panaceul problemelor noastre interioare (?)!”. O, nu!

Nu. Psihanaliza este o farsă sinistră (rămăşiţă, pervertită caricatural şi periculos, a tehnicilor sacre, magice, alchimice) - promovată de cei mai perverşi „profeţi”, care ne cheamă în cele mai josnice şi înjositoare cercuri ale infernului sexual (neexorcizat, în lipsa magiei sublimării sattwice a sexului, a transfigurării lui Putifar sau Pasiphae - în Maria-Mama Cosmică). Or, sexul (conştientizat inferior) a fost 45

- Biblia, Institutul biblic şi de misiune al B.O.R., Buc., 1944, p.1117.

10-02. 2013 nr.18

motivul căderii lui Adam Protogonos - motivul despicării-disipării lui Unu-Unitatea Divin-Spirituală, Absolut Armonică. Altă categorie de rătăciţi îşi proiectează „visul izbăvirii” în viitor: „Nu vedeţi cum PROGRESĂM? Acolo, în viitor, e vârsta de aur!” O, nu!

Nu. Acolo, în viitor, în mod logic, este sfârşitul actualului Manvantara.

Dar, deocamdată, este KALI YUGA- VÂRSTA FIERULUI ÎNTUNECAT46 (după BRONZ, care a urmat ARGINTULUI…). Dacă vreţi să învăţaţi ceva, pentru a vă revigora şi înălţa spiritual, pentru a putea „sări” pragul finalului de Manvantara - priviţi NU spre miturile false ale progresului şi hightech-ului (jalnice capcane ale finalului de Kali Yuga, încâlcite mreje ale forţelor asurice, care determină alternarea fascinaţiei naïve cu complexul lui Iehova, în sinele nostru compromis, degradat, sufocat de alterităţi malefice). Priviţi spre singurele structuri valabile, dotate cu forţe soteriologice concentrate: miturile trecutului, ca realitate reiterată ciclic, spre originaritatea energetică – ca recuperare (soteriologică) a adevăratei vârste de aur – pentru spiritualitatea umanităţii terestre.

Nu permiteţi răsturnarea simbolurilor47 căci vă răpiţi singura şansă de mântuire, eliberare spirituală. Nu lăsaţi „adversarul” satanic să pună stăpânire „pe locurile care au fost sediile unor străvechi centre spirituale”48. Nu-l lăsaţi pe „vrăjmaş” să transforme totul în pulbere atomică. Pulverizarea lumii reprezintă, evident, „una din formele posibile ale disoluţiei lumii”49 - dar, poate, veţi conştientiza că nu 46

-Kali-Yuga - lumea de faţă, a „fierului”, ultima din ciclul erelor vedice.

Este pomenită prima oară în Aitareya Brahmana, VII, 14, succedând Krita-yuga, Treta-yuga şi Dvapara-Yuga. Este vârsta damnării, decadenţei, nenorocului şi suferinţei, patronată de zeiţa Kali, spiritul Răului.

47 - Spre exemplu, numărul 666 era, la dacii zalmoxieni, numărul sacralităţii suprem-benefice…A intervenit, în istoria demonizantă a antichităţii Orientului Apropiat (mai precis, în civilizaţia babilonianoisraelită) o inversare simbolică cu implicaţii cosmice extrem de grave, semnalate de Cartea Apocalipsei. Cf. atât N. Densuşianu, Dacia preistorică, Obiectiv, Craiova, 2000 - cât şi alte lucrări mai recente, din ciclul Secretele Terrei, de Paul Lazăr Tonciulescu-E. Delcea , tot la Editura Obiectiv-Craiova, 2000-2005, Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997 etc.

48 - Cf. René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995, p. 194.

49 - Idem, p. 172.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în felul acesta veţi „sălta” dintr-un Manvantara în următorul. Ci, în felul acesta, vă veţi pierde sufletele (mai exact, capacitatea de evoluţie spirituală va fi sever inhibată, grav întârziată) - ceea ce, într-adevăr, este catastrofa supremă, care vă va preface, din identităţi spirituale renăscute, înviate divin, cooperante la demiurgie - în spectre etern rătăcitoare: „Căci cine voieşte să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine, îl va afla. Căci ce va folosi omul, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”50 – sună, clar şi definitiv, mesajul cristic. Este nevoie de efortul iniţiatic de a discerne şi, apoi, de a acţiona hotărât, în plan spiritual exclusiv; altfel, eşecul fiinţei va fi nu doar lamentabil, ci esenţial: „Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă; că vă spun: mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea”51.

Iată ce spune şi iniţiatul spiritual René Guénon, în veacul nostru, despre falsul mit al progresului şi consecinţele sale în plan spiritual: „Partizanii «progresului» au obiceiul să spună că «vârsta de aur» nu e situată în trecut, ci în viitor; adevărul, dimpotrivă, este că, în ce priveşte Manvantara al nostru, el se află cu adevărat în trecut, deoarece el nu reprezintă altceva decât starea primordială însăşi. Într-un anume sens, totuşi, el este în acelaşi timp în trecut şi în viitor, dar numai cu condiţia de a nu ne mărgini la Manvantara prezent şi de a lua în considerare succesiunea ciclurilor terestre, pentru că, în ceea ce priveşte viitorul, este vorba de «vârsta de aur» a unui alt Manvantara; el e, deci, separat de epoca noastră printr-o barieră de netrecut, pentru profanii care vorbesc astfel şi care nu ştiu ce spun, când anunţă venirea apropiată a unei «ere noi», raportând-o la umanitatea actuală52. Eroarea lor, adusă la gradul extrem, va fi aceea a Anticristului însuşi (s.n.), pretinzând că instaurează «vârsta de aur», prin domnia «contra-tradiţiei» şi dându-i chiar această aparenţă, 50

- Cf. Evanghelia după Matei, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1118.

51 - Cf. Evanghelia după Luca, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1182.

52 - Atenţie, deci, şi prudenţă maximă, faţă de „hristoşii” mincinoşi, care bolborosesc fără contenire despre „New Age”!!!…

10-02. 2013 nr.18

într-un mod pe cât de înşelător, pe atât de efemer, prin contrafacerea ideii tradiţionale de SANCTUM REGNUM; se poate înţelege prin aceasta de ce, în toate pseudotradiţiile, care nu sunt decât prefigurări parţiale şi şterse ale «contratradiţiei», dar care tind inconştient s-o pregătească desigur mai direct decât oricare alt lucru, concepţiile «evoluţioniste» joacă, în mod constant, rolul predominant pe care l-am şi semnalat. Bineînţeles, bariera, de care vorbeam adineaori şi care-i obligă, într-un fel, pe cei pentru care ea există, să se închidă în interiorul ciclului actual - este un obstacol mai decisiv pentru reprezentanţii contrainiţierii, decât pentu simplii profani, deoarece, fiind orientaţi doar spre disoluţie, ei sunt, într-adevăr, cei pentru care nimic n-ar putea exista dincolo de acest ciclu şi astfel, pentru ei mai ales, sfârşitul acestuia trebuie să fie cu adevărat «sfârşitul lumii», în sensul cel mai deplin al expresiei.”53 În concluzie, disoluţia absolută îi pândeşte, în primul rând, pe «preoţii disoluţiei», pe „preoţii Anticristului-Evoluţiei”, pe cei care se erijează în „iniţiaţi”, fiind pseudo-iniţiaţi (contra-iniţiaţi, pentru că sunt „preoţii contra-tradiţiei”) - întronându-se în locul Satanei (de fapt, dimpreună cu Satana stând pe turnul lumii…), pentru a momi lumea umană (a actualului Manvantara) către pierzanie: „Civilizaţia modernă, ca orice alt lucru, are raţiunea ei de a fi, iar, dacă această civilizaţie este încheierea unui ciclu, atunci putem spune că ea e întradevăr ceea ce trebuie să fie, că survine la locul şi la timpul potrivit; ea va trebui însă judecată după cuvântul Evangheliei, adeseori prost înţeles: «Sminteală trebuie să fie, însă vai de cel prin care vine sminteala!»54” 53

- René Guénon, op. cit, pp. 279-280.

- Čacravartin este, în sens literal, acela care face „«să se învârtească roata» - ceea ce înseamnă că el e aşezat în centrul tuturor lucrurilor, în timp ce Anticristul, dimpotrivă, este fiinţa care va fi cea mai depărtată de centru; el va pretinde, totuşi, la rândul său, că «face să se învârtească roata», dar în sens invers mişcării ciclice normale (ceea ce «prefigurează», de altfel inconştient, ideea modernă a «progresului»), când în realitate orice schimbare în rotaţie e imposibilă, înainte de «răsturnarea polilor», adică înainte de «redresarea» care nu poate fi împlinită decât prin intervenţia celui de-al 10-lea Avatara; dar dacă el e socotit Anticrist, aceasta se datorează tocmai faptului că va parodia, în felul 54

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În aceste condiţii obiective, are vreun rost să ne legăm de vreo speranţă de izbăvire spirituală şi care speranţă va avea capacitatea internă de a nu se confunda cu iluzia? La prima parte a întrebării răspunsul este: în mod cert - DA. La partea a doua a întrebării, răspunsul l-am formula cam aşa: prepararea iniţiatic-spirituală reală, cu bunăcredinţă, în litera şi spiritul învăţăturii străvechi, a adevăraţilor Maeştri Spirituali, care au străbătut istoria „pe dedesubtul ei” (sau, poate, „pe deasupra ei”? – oricum, indiferenţi la accidentele-istorie) - Maeştri situaţi în imergenţa organizaţiilor secrete tradiţionale (de POVESTAŞI, ca Ion Creangă - de iniţiaţi în Ştiinţa Sacră - ceea ce, esenţial, e cam acelaşi lucru ca „povestaşii” - doar că au pertinenţă în mediile aşa-zis „culte” - ca Templierii Evului Mediu, ca Rozicrucienii sau ca Vasile Lovinescu însuşi, fiu spiritual al lui Guénon, Schuon, Burckhardt etc. - emergenţe personalizate în vremurile noastre) - ne va ajuta să scăpăm de iluzia „lumii moderne” şi de falsele ei speranţe. Şi să ne însuşim forţele spirituale foarte reale, miraculoase tocmai pentru că sunt adevărate, extrem de reale, aparţinând spiritului curat, deparazitat de ficţiuni malefice - spiritul atotputernic şi întemeietor al noului Manvantara (numit de cărţile sfinte Ierusalimul Ceresc). Dar, pentru aceasta, trebuie să conştientizăm foarte clar că „lumea modernă” este terminalul dinspre Apus al Vârstei de Fier, al Umbrei Amurgului Omenirii, Kali Yuga, sau Ragnarökr – Amurgul Zeilor, al germanicilor, rudele de sânge şi spirit ale dacilor-daoi (fii ai Lupului Fenrir, dar şi Fii ai Căii Drepte-Dao). „Din punctul de vedere a ceea ce trebuie distrus, deoarece manifestarea sa este împlinită, acest său, însuşi rolul acestui Avatara final, care e reprezentat în tradiţia creştină ca «a doua venire a lui Cristos»” (…) – cf. Idem, p. 274-276. „Nu s-a observat suficient analogia care există între doctrina adevărată şi doctrina falsă; Sf. Ipolit, în opusculul său despre Anticrist, dă un exemplu memorabil, care nu-i va surprinde pe cei care au studiat simbolismul: Mesia şi Anticrist au, amândoi, ca emblemă, LEUL!” – cf. P. Vulliaud, La Kabbale juive, vol. II, p. 373. „Motivul profund, din punct de vedere cabalistic, se află în considerarea celor două feţe, luminoasă şi obscură, ale lui Metatron; iată de ce numărul apocaliptic 666, «numărul Fiarei», este şi un număr solar. (Acest număr este format mai ales de numele Sorath, demon al soarelui, fiind opus ca atare îngerului Mikaël)” – cf. René Guénon, Regele Lumii, Rosmarin, Buc., 1994, p. 30.

10-02. 2013 nr.18

sfârşit este, în mod firesc, «catastrofal», în sensul etimologic în care termenul evocă ideea unei căderi bruşte şi iremediabile; dar, pe de altă parte, din punctul de vedere în care manifestarea, dispărând ca atare, se află redusă la principiul ei, în tot ceea ce ea are ca existenţă pozitivă, acelaşi sfârşit apare, dimpotrivă, ca «redresarea» prin care, cum am spus, toate lucrurile sunt brusc restabilite «în starea lor primordială». Aceasta se poate de altminteri aplica analog la toate nivelele, fie că e vorba de o fiinţă sau de o lume: întotdeauna, în fond, punctul de vedere total sau relativ total, în raport cu primul - este BENEFIC, deoarece toate dezordinile posibile nu sunt dezordini decât dacă le privim în ele însele şi separat, şi pentru că aceste dezordini parţiale se şterg în întregime, în faţa ordinii totale, în care intră, până la urmă, şi căreia îi sunt, despuiate de aspectul lor negativ, elemente constitutive – la fel ca orice alt lucru; în definitiv, nu e nimic MALEFIC în afara limitării care condiţionează în mod necesar orice existenţă contingentă, iar această limitare nu are în realitate decât o existenţă pur negativă. Am vorbit la început ca şi cum cele două puncte de vedere, BENEFIC şi MALEFIC, ar fi cumva simetrice; dar e uşor de înţeles că nu e aşa şi că al 2-lea termen nu exprimă decât un lucru tranzitoriu şi instabil, pe când primul are un caracter permanent şi definitiv, astfel încât aspectul BENEFIC nu poate să nu triumfe în cele din urmă, în timp ce aspectul MALEFIC piere în întregime, pentru că, în fond, nu era decât o iluzie inerentă «separativităţii». Numai că, de fapt, nu se mai poate vorbi atunci de MALEFIC şi BENEFIC, în măsura în care aceşti doi termeni sunt esenţial corelativi şi marchează o opoziţie care nu mai există, întrucât, ca orice opoziţie, ea aparţine unui anumit domeniu relativ şi limitat; odată ce ea e depăşită, rămâne doar ceea ce este; astfel, dacă vrem să mergem până la realitatea cea mai profundă, putem spune cu toată rigoarea că «sfârşitul unei lumi» nu este şi nici nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii.”55 Am citat atât de copios din R. Guénon, Marele Iniţiat (iniţiat în sufism - dar, de fapt, 55

- René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc, 1995, pp. 282-283.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 53

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE iniţiat în Unica Ştiinţă Sacră) - în speranţa că se vor afla cel puţin câteva spirite receptive, câţiva cititori convinşi (sau care vor accepta să fie convinşi) să părăsească atitudinea, malefică, de scepticism - şi să ne urmeze, prin labirintul simbolurilor Ştiinţei Sacre, spre lumina mântuitoare. Căci ce altceva sunt Amintirile din copilărie, ale lui Ion Creangă - decât un superb pleonasm pentru ANAMNEZĂ - pentru ceea ce sufismul islamic numeşte DHIKR56= AMINTIREA verbului divin întemeietor (DEMIURGIC), Incantaţie a Verbului Divin?

Să încercăm, cutezători şi harnici cititori, să ne reintegrăm demersului iniţiatic, real, pentru a simţi, în final, transfigurarea propriei noastre fiinţe.

Căci acesta este scopul cu care a scris Maestrul Spiritual ION CREANGĂ cartea sa iniţiatică: pentru obţinerea rezonanţei cu „stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi”. Pentru obţinerea unui tra-seu, identic cu ceea ce numea Iisus Hristos „Calea, Adevărul şi Viaţa”. La finalul parcurgerii acestui traseu, va trebui să simţim că ne-am autodepăşit, autosacrificial, fiinţa umană trecută, şi că suntem în preajma a ceea ce sufiţii numesc hudur - prezenţa reală a divinităţii. Fructul copt, căzut de-a lungul osiei lumii, se va reinstaura ca Fruct Verde, Fructul de Smarald (sau Creanga de Aur), în Vârful Copacului Cosmic. prof. dr. ADRIAN BOTEZ

56

- Cf. Frithjof Schuon, Să înţelegem Islamul - introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Humanitas, Buc., 1994 : dhikr=(în arabă) amintire, pomenire, având drept modalităţi concrete invocaţia(…).

Realizarea spirituală este o ANAMNESIS a ceea ce a fost dintotdeauna şi nu a încetat să fie, în ciuda iluziei şi a uitării. În esoterism, termenul se aplică formulelor ritmice a căror repetiţie vizează armonizarea diverselor elemente ale fiinţei şi determinarea vibraţiilor susceptibile să deschidă comunicarea cu stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi. Sufitul se va strădui să atingă un dhikr permanent, o incantaţie continuă centrată pe un Nume Divin (cel mai adesea: Allah) sau pe Shahadah: întâi în cuvânt, apoi în inimă, în stare de veghe sau somn(…)”. La fel, cf. Remus Rus, Istoria filosofiei islamice, Editura Enciclopedică, Buc., 1994.

SĂRBĂTOARE Confesiuni - Gerra Orivera Vin către voi, fraţi ai mei întru lumină, să împărtăşesc cu voi bucuria mea în această clipă magică. În pulsaţia acestei clipe să-nluminăm împreună realitatea exterioară ce ne-mbrăţişează cu dragoste.

Vin către voi să vă spun că sărbătoresc şi că – mai presus de orice - am învăţat să sărbătoresc Clipa de acum şi Clipa care vine. Sunt în mijlocul vostru să vă aduc darul meu. Ofrandă a luminii din mine – a luminii din voi! Am trăit viaţa pe lama de bisturiu a extremelor şi-am risipit în lume şi umbre şi sclipiri de steluţă. Nicio trăire nu m-a ocolit, nicio orbire nu mia întunecat asumările. Am găzduit în inima mea sentimente din toată paleta de culori a vierii sub pulsaţia lumii. N-am ratat nicio treaptă pe dimensiunea verticalei interioare, niciun munte şi niciun abis din orizontala lutului ce mă-nfăşoară. Oricât m-a strâns cunoaşterea în chingă şi m-a rănit ignoranţa-n zăbală, am îndurat arsura lor. Şi-am sângerat şi zgură şi combustii de supernove. Nu m-am dezis nici de îngenunchere, nici de urcarea pe rug când trăirea a vrut să-mi călească vibraţia. Şi dacă de-atâtea ori am dat cu barda în ceruri, nici pe mine nu m-am iertat în furia de care m-am lăsat răpusă câteodată. Faptul că mă izbeam de ziduri în aventurile cunoaşterii în care porneam cu entuziasmul fiecărei clipe ce se înnoia în mine, mă chinuia. Şi mă umplea de frustrări. Şi de furii incandescente.

Am greşit de nenumărate ori! Dar cine nu greşeşte? Însă am avut şi curajul să-mi asum picătura de înţelepciune pe care-am extras-o plătind-o cu atâta suferinţă, şi asta până când graţia divină ma adus, printr-un mare cutremur, într-un punct zero.

Atunci am înţeles că primul lucru pe care îl datorez existenţei este să-mi accept natura divină. Şi că de-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aici trebuie să plec! - în orice explorare a mea sau a lumii înconjurătoare. Că fără această în-ţelegere şi acceptare nimic nu se poate construi durabil, că voi fi precum mânăstirea lui Manole în care mă voi zidi cu multă trudă, dar inutil… Că acesta este primul pas al trăirii conştiente, adevărate, nu doar al vegetării.

Acceptarea şi înţelegerea din ce în ce mai profundă a naturii mele divine, aduce cu sine şi responsabilitatea. De a mă manifesta şi-n universul lăuntric şi-n cel exterior la vibraţia înaltă a divinului. Doar de la acest punct zero, tot ceea ce voi realiza, dincolo de eşecuri, se va contabiliza la capitolul câştiguri! De aici încolo voi dobândi, ca şi Tatăl meu, atributul de creator! De-abia de aici îmi voi putea număra paşii pe nisipul infinitului! Încercările vieţii pot să mă mai îngenuncheze de multe ori de acum încolo, dar ele se vor reflecta altfel în mine. Voi ştii linia directoare pe care trebuie să-mi înscriu pulsiunile trăirii şi acţiunile mele nu vor mai fi distructive.

Chiar dacă voi mai greşi şi atitudinea mea faţă de greşeală se va schimba radical. Pentru că acum ştiu că procesul învăţării presupune şi eroarea, pentru că nimic în univers nu se desfăşoară liniar.

Poate doar mortificarea. Pentru că moartea nu există. Doar creaţia continuă din alte şi alte componente ce-şi modifică forma sub atingerea noastră divină. Doar asumându-mi natura de creator, truda mea nu va mai fi sterilă. Când voi greşi nu mă voi mai biciui atât de năpraznic încât să-mi blochez forţele creatoare. Voi învăţa smerit din eşec şi voi pleca mai bogat mai departe. În explorarea universului ce sunt. În crearea şi multiplicarea miracolelor ce mă compun.

Schimbând continuu filtrele prin care viaţa mă priveşte. Multiplicând paleta coloristică prin care ne pulsează arterele lumii şopotul vieţii.

Asumându-mi moştenirea genetică de fiu al cerurilor îmi voi putea înălţa şi componenta de fiu al pământului. Voi ştii că tot ceea ce fac este perfect în înţelepciunea clipei ce-mi brodează respiraţia. Întrun acum mereu perfectibil ce ne schimbă perpetuu straiele în care locuim lumina. Şi ne-mbogăţim strălucirea vierii. Cu entuziasmul exploratorilor din ţinuturi necunoscute, vom pătrunde în noi cât mai adânc. Şi vom scoate la lumină comorile lui Ali-Baba. Ele erau

10-02. 2013 nr.18

dintotdeauna acolo numai că noi nu le vedeam. Erau ascunse bine sub patina tuturor fricilor şi ignoranţelor noastre. A neasumărilor care ne încătuşau viaţa într-o letargie comotoasă. Şi mai important decât toate acestea, este conştientizarea că natura creatorului este de Bucurie. De profundă Iubire şi Bucurie! Că asta e energia pură şi dinlăuntrul şi dinafară care îi vibrează fiecare mişcare. În lumile interioare şi exterioare deopotrivă! Că fără acest combustibil divin motorul oricărei fiinţe din univers se gripează iremediabil. Conştientizarea că şi tu şi eu suntem creatori. Că noi toţi suntem creatori. Că nu putem fi decât creatori! Indiferent cât de evident sau ascuns ne este talentul de creatori. Sau cât de conştienţi de acest adevăr imuabil suntem. Eu, tu, noi, oricare dintre fiinţele create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Marele Creator din a cărei esenţă purcedem!

Pasul imediat următor a fost conştientizarea că bucuria de creator trebuie manifestată prin Celebrare! A minunii ce sunt, a miracolului ce eşti şi încă nu vrei să crezi! Sau nu te percepi aşa. A miracolelor cărora le dai naştere. În fiecare suflu ce-ţi animă mintea şi mâna creatoare! Şi mai ales inima ce învaţă să prindă-n petala-i şi cea mai suavă adiere a iubirii! Şi să-i dea dimensiunea şi puterea infinitului! A Beatitudinii Vidului divin căreia spiritul nostru creator îi dă consistenţă în vibraţia cea mai înaltă!

Odată scos la suprafaţa conştienţei acest adevăr, am început să aduc în oglinda aurită a inimii mele toate chipurile. Prin care Dumnezeu bătea la poarta ochiului meu de sărbătoare. Şi să le înfăşor în izvoarele cerurilor mele. Smerit şi orgolios am învăţat să aduc ofrandă tuturor lumilor pe care viaţa le desfăşura sub paşii mei. Şi în interiorul de cristal al inimii mele.

Cu certitudinea că numai dând valoare divină tuturor fiinţelor şi „întâmplărilor” ce vin să-mi dăruiască o fărâmă de cunoaştere – voi fremăta la adevărata potenţă clipa terestră! Ce-mi aureşte epiderma trăirii! Şi mă absolvă de păcatul multelor clipe ce le-am petrecut legumind. Inconştientă de miracolul ce îmbăiază creaţia.

Am început să văd, să simt, să înţeleg, că tot ce mă compune şi mă-nconjoară este o celebrare! O

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE celebrare a materiei, a energiei divine în infinitele ei forme, ce-şi înalţă vibraţia prin jocul atingerilor şi întrepătrunderilor. Că existenţa însăşi este un păienjeniş divin ce-şi autocelebrează vierea şi în care suntem cu toţii încorporaţi acestei opere prin graţia Creatorului. Că tot ce pulsează în mine şi oriunde în universuri îmbracă haina firescului şi a sacerdotalului deopotrivă. Că fiecare fiinţă indiferent de calităţile şi dimensiunile ei este măreaţă. Şi este centrul universului fiind arhitect unic al miracolului multifaţetat ce suntem. Conştienţi sau nu suntem coparticipanţi la înzestrarea cu respiraţia minunii unice ce suntem în catedrala vieţii! Pulsând dumnezeire. Şi bucurândune! Şi celebrând! Dar nu din când în când. Ci încontinuu. Pentru că trebuie să conştientizăm că totul e sacru în noi şi-n jurul nostru. Şi firesc. Şi simplu. Şiatunci şi celebrarea v-a trebui să devină o stare firească a noastră. Precum e respiraţia. Pe care s-o manifestăm la fel de spontan şi perpetuu. Dacă nu celebrăm ce suntem şi ce ne-atinge cu îmbrăţişări inefabile, cum vom da mărturie că iubim creaţia? Că ne integrăm acestui miracol ce se reconfigurează continuu în palma Divinului? Că trăim conştienţi de lumina ce dă dimensiunea veşniciei aripei noastre?

Fără celebrare iubirea noastră este fadă. Fără condimentul ameţitor al zborurilor. Şi neatinsă de sărutul îngerilor! Deci să celebrăm primind în adoraţia noastră gâza ce ne poposeşte în palmă. Beată de soare, a ratat aterizarea pe-o floare. Nu mirosim şi nu avem sucurile ei. Dar suntem un popas şi-o rampă de lansare. Ea ne primeşte în vibraţia ei absolut firesc.

Fără patimi şi încrâncenări. Să celebrăm şi ploaia şi tunetul şi fulgerul. Energia tuturor interacţionează cu a noastră. Şi-i mai dă o tuşă de culoare. Să celebrăm pământul ce ne hrăneşte şi trupul şi sufletul în toate formele posibile. De la energia grosieră până la cea elevată care ne expansionează conştiinţa fulgerător. Să celebrăm arborii de la care învăţăm şi semeţia vierii şi trăinicia fiinţării în chip de substanţă de lut şi de stele. Să celebrăm păsările cerului ce ne-mbogăţesc paleta simţirilor într-o infinitate de duioşii filigranate cu încântări divine. Să celebrăm toate animalele pământului şi oceanelor care ne însoţesc şi ne-ajută în aventura mistică a trecerii

10-02. 2013 nr.18

noastre pe pământ. Să ne celebrăm pe noi, că ni s-a acordat graţia divină de-a ne naşte pe acest pământ binecuvântat. Că ni s-a oferit şansa de-a ne bucura de bogăţiile nenumărate ale mamei Geea ce ne găzduieşte temporar. Precum ni s-a oferit şi favoarea de a-i diversifica şi înmulţi prisosurile prin pute-rea şi amprenta personală asupra manifestării. Şi-a pleca şi noi în marea lumină mai îmbelşugaţi de cum am venit. Şi cu sentimentul că ne-am împlinit datoria faţă de lumina din noi: cea de-a îndumnezei materia grosieră pe care am locuit-o. Să celebrăm alături de marea familie universală bucuria de a veni în manifestare.

De-a ne încălzi sub sărutul aceleiaşi iubiri nesfârşite manifestate în infinite moduri. De-a ne expansiona cunoaşterile şi trăirile la dimensiunile infinitului.

Să folosim aşa cum dorim ingredientele propriei noastre fericiri după oricare dintre reţetarele divinităţii din noi. Să celebrăm graţia prin care ni se acordă şansa de-a ne compune propria noastră melodie divină. La pianul utilat cu claviatura infinită a nesfârşitelor talente cu care ne-a înzestrat divinitatea.

Suntem depozitarii seminţelor perfecţiunii în orice talent în care vrem să excelăm. Depinde doar de efortul şi intensitatea dorinţei noastre de-a ne manifesta natura de zei într-un domeniu sau altul.

Orice am alege, natura celebrează onoarea de-a fiinţa alături de noi în respiraţia divină clipă de clipă.

Totul este un şirag dumnezeiesc de fieste prin care ea se bucură de propria ei manifestare. Ar trebui să privim mai atent şi să luăm exemplu de la fraţii noştri din alte regnuri. Ei ştiu să-şi poarte identitatea simplu, frumos şi plenar. Pentru ei propria individualitate nu este niciun chin şi nicio povară. Pentru că ei acceptă ceea ce sunt. Nu sunt în război perpetuu cu ei înşişi. Spre deosebire de ei, noi am fost înzestraţi cu un dar în plus: darul conştienţei. Dar acesta, în loc să ne fie o unealtă de evoluţie fulgerătoare pe scala inteligenţei materiei în continuă metamorfozare, e un instrument de regres. De cele mai multe ori suntem într-un război continuu cu noi înşine. Ceea ce facem cu ceea ce cere sufletul nostru nemuritor se situează câteodată la antipozi.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE De-atâtea ori din ignoranţe şi neacceptări transformăm câmpul magic al existenţei într-o arenă sângeroasă. Din care toţi cei cu care interacţionăm precum şi noi înşine ies învinşi. Deposedaţi de-o minune pe care n-am avut timp s-o primim în clipa noastră terestră sau destul curaj să ne-o asumăm. Şi s-o trăim atât de frenetic încât să ne topim total în magma clipei terestre. Să fim concomitent şi creatori şi creaţi sub efigia aceleiaşi inspiraţii divine. De noi depinde ceea ce alegem să fim. Conştienţi sau nu, noi ne crem ca o operă mirifică sau ca un rebut. Şi totul se sprijină pe câţiva piloni pe care doar noi ni-i putem consolida: acceptare, înţelegere, strădanie, dăruire, sub amprenta iubirii.

Dacă nu credem cu tot sufletul în natura noastră divină şi în evantaiul infinit al potenţelor noastre, existenţa noastră va fi doar o lungă somnolenţă. Şi o risire de neiertat a minunilor ce suntem, a ceea ce am putea crea şi-am avea şansa să devenim, îmbogăţind minunea unitară a creaţiei. Dar dacă neam deschis chiar şi pentru o clipă ochiul lui Dumnezeu, cel ce vede adevărata esenţă a lucrurilor şi-a fenomenelor vieţii – nu putem decât să celebrăm existenţa. Cu tot ceea ce cuprinde ea, ca lumină şi umbră. Pentru că viaţa însăşi e o continuă celebrare şi autocelebrare a materiei ce îmbracă miliarde de forme. De culori şi densităţi diferite în funcţie de elevarea ei şi bagajul informaţional ce-l cuprinde.

Deci să celebrăm clipa şi spaţiul ce-l cuprindem în îmbrăţişarea noastră de lut şi de stele. Să celebrăm divinitatea din noi ce-o creştem cu fiecare respiraţie a iubirii. Să celebrăm ceea ce suntem în hlamida imperială a clipei ACUM ce se întinde ca un câmp infinit de potenţe sub tălpile noastre... şi ne îmbie să luăm în stăpânire divină cât mai multe. Să ne desăvârşim dumnezeirea din noi prin iubire.

Să celebrăm pe Dumnezeu smerindu-ne plini de adoraţie la picioarele fiinţării ce suntem. Noi ca unul, respirând unitar lumina – Creaţia!

G.O.

10-02. 2013 nr.18

SOARELE MAGIC din gura Ta Părinte mă preling într-un azi nelicitat care se devoară perpetuu între sorburi domestice şi expiruri de bezne şi de ceruri limba spaţiului mă-nfăşoară smerit în lut şi-n cântec de stele reverberat în spaţiul galben al secundei învaţă să toarcă soarele magic al lumii şi eu îl respir prin epidermă albastră spaţiul galben al zilei îmi creşte în uter poveste de lotus măiastră şi mă naşte ca o fecioară vinovată doar de prea multă candoare ce splendoare ninge miracole-n lume odată cu mine când îmbrăţişând omenirea în inima voastră mă topesc…

Igor Morski – Aproape de Tine (u/p)

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 57

G.O.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANCA D. VIERU RECENSĂMÂNT –

- La dumneavoastră au fost cu recensământul, doamna Vasiliu?

- Or fi trecut ieri, dar n-am stat acasă.

Marga Vasiliu scormonea apatic în geantă după chei, fără să-şi privească vecina.

- O să vedeţi, e un bătrânel tare cumsecade, dar atât de vorbăreţ că de-abia dac-a făcut câteva apartamente. A pus un afiş că trece azi după ora cinci, îmi închipui că aşteaptă să se-ntoarcă lumea de la serviciu. Da' ce-i cu dumneavoastră, nu vă simţiţi bine?

- Un pic obosită, am dormit prost în ultima perioadă…

- Vă-nţeleg perfect, şi eu am fost distrusă după ce lam pierdut pe Relu. Am plâns zile în şir, nu mai mâncam nimic… E greu după atâţia ani. Dar o să vă reveniţi…

- Da… Marga Vasiliu îşi găsise în sfârşit cheia şi se pregătea să intre.

- Aa, şi vedeţi… aveţi grijă cu bătrânelul de la recensământ, e ceva de groază, la toată lumea a spart câte ceva, eu am scăpat ieftin, doar o ceşcuţă de cafea, şi era deja crăpată, dar la madam Ionescu s-a împiedicat de-o carpetă şi-a dat cu cotul în geamul de la vitrină. Noroc că nu s-a spart geamul, asta ar fi fost culmea, dar s-a speriat pisica şi a dărâmat un ghiveci cu flori. S-a făcut o mizerie… Ce i-o mai trebui recensământ la vârsta lui?

- Poate are nevoie de bani.

A salutat-o pe vecină şi a intrat în casă. Se pregătea să închidă uşa fără să pară nepoliticoasă, dar vecina continua: - Acum îmi dau seama că seamănă un pic cu răposatul domn Vasiliu, are ceva din aerul dumnealui.

10-02. 2013 nr.18

Marga Vasiliu a oftat şi a închis uşa. Nu fusese niciodată prietenă cu vecinele din bloc, iar în ultima perioadă nu ştia cum să scape de bunăvoinţa lor curioasă. Îşi scoase pantofii din picioare şi-i alinie cu grijă la locul lor de pe hol. Gândul că acum ar fi putut să-i arunce la întâmplare, că nu mai era nimeni care să se-mpiedice de ei, îi accentua tristeţea de fiecare dată când intra în casă. Sandu era mereu atât de neatent şi se împiedica de tot şi de toate, încât doar o ordine deplină ţinuse lucrurile sub con-trol. Iar acum Marga constata că după atâţia ani de aliniat pantofii nu putea să-i arunce la întâmplare. Se duse în bucătărie să-şi facă o cafea, „ce bine, dragă, că ai tensiunea mică şi poţi să bei câtă cafea vrei…”, mă rog, nu că prietenele ei n-ar bea, îşi fac acum de-aia fără cofeină, deşi lumea a-nceput să spună că nici aia nu-i sănătoasă, de parcă mai e ceva sănătos în ziua de azi… Porni filtrul de cafea, cadou de la fiul lor Doru, dar care zăcuse nefolosit până de curând, lui Sandu îi plăcea cafeaua la ibric şi n-avea rost să fo-losească filtrul doar pentru ea. „Trebuie să reînveţi să te bucuri de lucruri mărunte”, scria în revista pe care io dăduse una din prietene. Ca şi cum fetele astea tinere care scriu articole de genul ăsta – motivaţionale, parcă pot înţelege. „Cum să fii fericit în 100 de paşi.” Scoase totuşi din vitrină o ceşcuţă şi o farfuriuţă din porţelan fin. „Să faci un ritual din fiecare gest.” Se uită şi la paharul de şampanie din cristal de Boemia aşezat stingher ceva mai în spate, ultimul dintr-un set de douăsprezece, „o adevărată valoare”, spusese mama ei când i le dăduse cadou la nuntă, „aşa ceva nu mai găseşti acum, astea le-am primit şi eu la nunta mea”.

Dar n-avea chef să se gândească la trecut acum şi mai ales n-avea niciun chef de recensământ. Le trăise din plin pe cele dinainte, când Sandu lucra la Institutul de statistică. „Ce idee, dragă”, spuseseră toţi atunci, după revoluţie, când se angajase acolo ca statistician, „cum să renunţi la meseria de profesor, programul e mai lejer şi ai timp de meditaţii.” Sandu bălmăjea ceva de fiecare dată, că s-a săturat de geometrie în spaţiu şi integrale, că lumea nu înţelege că statistica e ceva viu. Da… toţi ridicau din umeri, ce să răspunzi la asemenea inepţii, ce poate fi mai viu ca o

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE clasă de elevi? Şi doar era bine ştiut cât îl iubeau elevii, Sandu nu dădea niciodată note mici şi explica aşa de clar că înţelegea şi ultimul tolomac. Şi făcea mereu glume.

Luă paharul de cristal în mână, îl privi în lumină, ce bogăţie de culori, ce tăieturi fine, îi dădu un bobârnac să audă sunetul clar, prelung. Apoi îl puse la loc în vitrină. Ce să facă cu el, doar n-o să bea şampanie acum… Ultimul pahar… parcă era un titlu de piesă… sau de carte. Douăsprezece pahare şi acum rămăsese unul singur.

Da… La început nu-şi dăduse seama, se necăjea când se spărgea câte unul şi se mira, cum se poate să spargi aşa uşor nişte pahare pe care le foloseşti de câteva ori pe an, doar nu sunt pahare de apă din care bei zilnic.

Primul se spărsese la botezul lui Doru în '75, Sandu nu fusese atent şi-l lăsase prea aproape de marginea mesei. Mama ei s-a supărat, „sigur, uite cum vă bateţi voi joc de lucruri, eu am putut să am grijă ca să vi le las vouă”. Dar ea n-a luat în seamă chestia asta, Doru era mic şi plângea întruna, iar ea nu mai dormise o noapte întreagă de câteva luni, era obosită şi abia aştepta să se termine petrecerea. A venit apoi cutremurul din '77, atunci s-au spart două şi iar n-a bănuit nimic, ar fi fost culmea să-i pară rău pentru două pahare când muriseră atâţia oameni, iar alţii pierduseră totul. În anii care au urmat Sandu a mai spart un pahar la o petrecere de ziua ei şi din nou unul la ziua lui. Rămăseseră şapte. Şi atunci, aşa deodată, şi-a dat seama. Iar când a început să pună lucrurile cap la cap, i s-a părut totul mai clar ca niciodată. Paharul spart era de fiecare dată semnalul. Îi arăta o nouă aventură a lui Sandu.

Aşa se explica şi primul pahar spart la botez, în timpul sarcinii ea se îngrăşase enorm şi arăta ca o balenă, aşa se explica agitaţia lui Sandu la cutremur, când a alergat de nebun pe străzi şi ea crezuse ca proasta că s-a dus la şcoală. Privind retrospectiv îşi dădea seama cât de bine se leagă toate lucrurile. Bănuieli vagi, zvonuri pe care nu le luase în seamă şi le crezuse fără temei i se păreau dintr-odată evidenţe de netăgăduit. Începuse să se uite cu spaimă la paharele de cristal rămase şi să se întrebe când se va sparge

10-02. 2013 nr.18

următorul. Dar Sandu era un soţ bun şi un tată grijuliu, iar ea nu avea nici cea mai mică dovadă. Când i-a spus, după îndelungi ezitări, unei prietene, aceasta i-a râs în nas „hai, dragă, ai înnebunit de prea mult bine, să vezi cum e Gicu al meu, nu mişcă un pai în casă şi umblă cu toate fufele de mă ştie tot institutul, sunt sigură că Sandu nu te-nşală, auzi ce idee, se sparg paharele…”

Tragedia a venit la aniversarea de 14 ani a lui Doru şi a luat-o oarecum pe nepregătite. Cu atâtea pahare care se spărseseră, la ocazii erau nevoiţi să completeze cu pahare de şampanie din sticlă obişnuită, iar pe cele de cristal le dădeau musafirilor, aşa că Sandu nu prea mai avea cum să le spargă. Cumpăraseră de curând o pianină pentru Doru, „de unde-o avea atâta talent”, se mirau prietenele, „dintr-o contabilă şi-un profesor de matematică, uite ce băiat sensibil a ieşit…” I-au cântat lui Doru „Mulţi ani trăiască”, au băut şampanie şi fiecare a pus paharele pe unde a apucat.

Apoi Sandu l-a chemat pe Doru să cânte ceva, era mândru de talentul lui, iar când a ridicat capacul pianului au zburat toate cele patru pahare aşezate acolo de invitaţi. Niciunul n-a scăpat. Marga a fost devastată, degeaba o consolau prietenele, degeaba i-a promis Sandu c-o să cumpere un set nou de pahare de cristal. Patru pahare sparte nu puteau decât să prevestească o mare nenorocire. Şi aşa a fost. La şcoala unde lucra Sandu se angajase o profesoară de sport tânără şi plină de zvâc, care pusese pe jar toţi profesorii. Sandu devenise – nu şi-ar fi închipuit că se poate - mai zăpăcit, se împiedica mai abitir de lucrurile din casă şi după un timp a început să apară cu nasturii de la cămaşă rupţi cu pânza din jurul lor cu tot. L-a întrebat în zadar, el nici nu observase şi îi răspundea cu priviri nedumerite şi ridicări din umeri. Iar elevii continuau să-l adore, mai ales după ce se aflase că pierduse tezele de la clasa a zecea A, aşa că le dăduse la toţi nota zece. Directoarea se uitase la el mustrătoare şi nu prea - îl plăcea un pic - şi l-a întrebat „dacă erau de la clasa a unşpea ce făceai, le dădeai la toţi unşpe?” Dar ei nu-i venea să râdă. Maică-sa îi spunea „stai liniştită, e criza de patruzeci de ani, fii deşteaptă şi-o să treci şi de asta”. Uşor de spus, când Sandu începuse să lipsească nopţile de acasă, se

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE întorcea pe urmă cu un aer vinovat, după un timp a dispărut aerul vinovat şi apoi a dispărut şi el. Când s-a întors după o săptămână să-şi ia câteva lucruri, i-a spus că a găsit iubirea vieţii lui şi nu poate s-o lase să-i scape. Marga nu s-a simţit în stare să reacţioneze în vreun fel, fusese mereu o fire blândă şi docilă, aşa că l-a ajutat să sorteze lucrurile şi i le-a pus într-un geamantan. Nu s-au certat.

Sandu s-a întors în mai puţin de o lună, iar ea nu i-a cerut explicaţii. Mult mai târziu, când au putut vorbi amândoi în linişte despre perioada aceea, îi spuneau „perioada de motăneală”, el i-a mărturisit că a început să se dezmeticească în timp ce ea îl ajuta să-şi facă bagajele. „Fiecare pereche de chiloţi pe care-i puneai şi fiecare pereche de ciorapi dădea o lovitură iubirii mele pentru Mirela. Când am ajuns în seara aia la ea, deja mă vedeam aşa cum eram în realitate, un bărbat de patruşcinci de ani lovit de o nebunie bruscă.” Poate aşa fusese, sau poate Mirela îşi găsise un alt obiect al pasiunii, fidelitatea nu era una din calităţile ei, oricum, Marga n-a ştiut niciodată adevărul şi după un timp nici n-a mai contat. Atunci a renunţat el la postul de la şcoală şi s-a mutat la Institutul de statistică, iar viaţa lor a revenit pe făgaşul normal.

Dar mai erau trei pahare. Acum se temea de ele, de ceea ce ar fi putut să-i aducă un nou pahar spart. N-a încercat niciodată să afle dacă paharele dinainte însemnaseră mici „motăneli” sau fusese doar imaginaţia ei. Dar nu mai voia să rişte şi atunci când s-a însurat Doru i-a făcut cadou paharele. El n-a luat decât două, „ce să facem, mamă, cu trei pahare, păstrează tu unul, aşa, ca amintire”.

Ultimul pahar nu i-a mai adus însă nicio surpriză.

Sandu a fost în continuare un soţ bun, aşa cum fusese şi înainte, şi un bun companion, care-i lipsea acum teribil.

Se ridică şi se duse la vitrină, luă ultimul pahar de cristal în mână, lumina se reflecta în mii de raze pe faţetele lui, dar ce trist pare un pahar de şampanie gol, ar trebui să desfacă o sticlă, sunt câteva în cămară. Zâmbi, poate pentru prima dată după mult timp, şi puse paharul de cristal pe masă. Cristal adevărat de Boemia, n-o să mai găseşti aşa ceva acum, parc-a auzit că fabrica a dat faliment. Să-l

10-02. 2013 nr.18

trateze pe bătrânelul cu recensământul. Continua să zâmbească, în fond poate ăsta e un semn. Iar bătrânelul care sparge tot este binevenit, bătrânelul care seamănă cu Sandu şi se ocupă cu recensământul. Este binevenit.

Aproape aţipise pe fotoliu când auzi soneria, se ridică un pic ameţită, era emoţionată ca atunci când se întâlnise prima dată cu Sandu. Ca şi cum avea întâlnire cu Sandu.

Deschise uşa şi se uită la cele două fete care-i zâmbeau. Păreau să fie eleve.

- Bună ziua, am venit cu recensământul.

Fetele i-au arătat legitimaţiile şi ea nu înţelegea.

- Da' parcă trebuia să vină un domn mai în vârstă, aşa mi-au spus vecinele…

- Aa, e bunicu', noi avem altă zonă, dar îl ajutăm un pic, a rămas în urmă şi s-a dus la blocul de alături…

Se uită fără chef la legitimaţii, Mona şi Andreea, da, jumătate din fetele de vârsta asta se numesc Andreea.

- Sunteţi eleve?

- Nu, studente în anu-ntâi. Am dat bacul anul ăsta.

- Trebuie să ai liceul, altfel nu te primeşte.

Erau vorbăreţe, se completau una pe alta şi râdeau întruna. Le aşeză la masă şi fetele îşi întinseră foile.

Apoi începură tirul de întrebări, nume, prenume, stare civilă legală, stare civilă de fapt, ridică ochii nedumerită, „nu contează”, zicea Mona către Andreea, „scrie acolo văduvă cum a spus doamna”, număr de copii născuţi vii, locul naşterii… Ce ameţită e, răspundea parcă în vis, ce senzaţie ciudată, aluneca spre o apă, se apropia de ea, e rece, foarte rece… N-a simţit cum în cădere mâna ei a atins paharul de pe masă, care s-a rostogolit pe covor şi s-a lovit de piciorul mesei. *** - Aoleu, ce ne facem… Cred c-a leşinat.

- Să sunăm la 112. Stai… n-o mişca, nu vezi că sunt cioburi peste tot?

- Da' ce naiba făcea cu paharul ăsta gol pe masă?

- Asta te frământă pe tine? Mai bine adu-ţi aminte de măsurile de prim ajutor de la curs…

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ah, nu mai ştiu, m-am uitat mai mult la instructor, că era drăguţ… stai, cred c-ar trebui să văd dacă respiră.

- Păi respiră, uită-te la şuviţa asta care-i fâlfâie.

- Trebuie s-o întoarcem pe-o parte.

- Hai mai bine s-o lăsăm aşa şi să sunăm la 112.

- Îţi dai seama ce naşpa o să fie, o să spună că noi suntem de vină…

- Mai bine sunăm la vecini… *** - Păi bine, mamă, ne-ai tras o sperietură…

Doctorul plecase, fetele plecaseră şi ele. În sfârşit se liniştise şi Doru şi stăteau amândoi pe canapea.

- Ei, o nimica toată, mi-a scăzut tensiunea. Am uitat să-mi beau cafeaua.

- Şi ce naiba făceai cu paharul ăsta gol pe masă, te-ai mai şi tăiat cu cioburile… Îi zâmbi: - Am vrut să văd dacă taică-tău mă înşală.

Doru se încruntă şi-i puse mâna pe frunte.

- O să vorbesc cu George să-ţi facă totuşi nişte analize. Poate şi un RMN… - Cum crezi, dragă. Da' nu vrei să afli dacă mă înşală?

Doru dădu din cap cu o privire îngrijorată, care părea să spună că nu e momentul s-o contrazică.

- Mă înşală. L-am aşteptat, dar el n-a venit să mă ia.

Mai era doar un pic ameţită. Doar un pic. Îşi găsi o poziţie mai comodă pe canapea şi ochii îi căzură pe revista de pe măsuţa joasă din colţ, deschisă la articolul „Cum să fii fericit în 100 de paşi”. Se întoarse către Doru cu un zâmbet uşor.

- Ar trebui să-mi faceţi un nepot, cine ştie cât mai am de aşteptat…

10-02. 2013 nr.18

Natură moartă şi joie de vivre Trageţi perdeaua Aici fiecare geam e sufocare lentă împinsă în tăceri de împrumut lăsaţi lucrurile inutile la locul lor un calendar un ceas - timpul măsurat e timp pierdut cutia goală de pe noptieră aerul din jurul paharului pastilele şi joie de vivre

Anca D. Vieru

daţi somnul mai încet butonul cât un ac e undeva aici nu-l găsiţi? v-am spus tăcerile ne fac vederea slabă

Autor: Igor Gonceakov – u/p Autor: Kolbai Csaba /ulei pe panză

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 61

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARTEA DE ISTORIE Asasinarea unei familii imperiale

ale. Vorbind fluent limba rusă şi fiind expertă în istoria Rusiei şi în istoria femeilor în secolul al XIX-lea, în 2002, a lucrat drept consultant în rusă la trilogia The Coast of Utopia a lui Tom Stoppard, pusă în scenă la Teatrul Naţional. Împreună cu William Horwood, este coautoarea cărţii Dark Hearts of Chicago, 2007, un thriller despre jurnalista Emily Strauss de la ziarul World din New York.

Slavomir Rawicz

Helen Rappaport Ekaterinburg Ultimele zile ale Romanovilor Editura Corint Traducere de Ioana Iepureanu. Cartea este o descriere captivantă a ultimelor zile şi chiar a ultimelor ore din viaţa Romanovilor. La 4 iulie 1918, un ofiţer pe nume Iacov Iurovski, a preluat comanda detaşamentului care păzea Casa Ipatiev din oraşul Ekaterinburg. Prizonierii săi erau membrii familiei imperiale - fostul ţar Nicolae, soţia sa Alexandra şi copiii lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. 13 zile mai târziu, conform ordinelor directe de la Moscova, aceştia au fost asasinaţi într-o cameră din subsol. Se încheiau 300 de ani de domnie a Romanovilor. „O sinteză remarcabilă… Cu pricepere şi imaginaţie, Rappaport juxtapune haosul tot mai mare din ţară şi monotonia în care trăiau zi de zi prizonierii…

Rezultatul este un punct de vedere personal fascinant."

Sunday Times. „Rappaport a găsit un mod captivant de a spune povestea familiei imperiale… Istorie, specificul locului, tragedie umană şi atmosferă de epocă - o combinaţie perfectă şi rară care nu poate da greş."

Susan Hill Helen Rappaport este autoarea cunoscutei cărţi No Place for Ladies: The Untold Story of Women in the Crimean War (Aurum), cât şi a unor lucrări biografice de referinţă despre Stalin, Regina Victoria şi despre femeile implicate în reforme soci-

Întoarcerea acasă Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate Editura Corint

Traducere de Veronica Halinschi şi Lia Decei.

Cuvânt-înainte de Stejărel Olaru.

Un om cu un destin extraordinar, Slavomir Rawicz, a scris acest bestseller tradus în peste 25 de limbi şi tipărit în sute de mii de exemplare. Arestat NKVD în Polonia natală, în 1939, deportat în Siberia, aproape de Iakutsk, fostul ofiţer de cavalerie reuşeşte să evadeze din lagăr împreună cu alţi şase deţinuţi. După 12 luni de suferinţe, în care au străbătut aproape 6.500 de kilometri prin Siberia, Mongolia, Deşertul Gobi, Tibet şi au traversat Himalaya, patru dintre ei reuşesc să ajungă în India, realizând poate una dintre cele mai surprinzătoare şi mai dramatice călătorii din istorie.

Incredibila lor aventură a servit drept sursă de inspiraţie pentru ecranizarea The Way Back (Drumul spre casă),în regia lui Peter Weir, lansată la sfârşitul anului 2010. Filmul, cu doi actori români Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean - a rulat şi la noi.

57

Sursa: Ziarul financiar/ziarul de duminică – supliment de cultură

57

http://www.zf.ro/search?search=search-zf=ziarul+de+duminica

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ION TOPOLOG şi

„Inelul de aur” Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca), prof. Ligia Ghinea

„INELUL DE AUR”, care se doreşte „nu o riguroasă reconstituire ştiinţifică a unor biografii sau exegeze, ci o poveste”, după cum ne sugerează atât autorul, în paginile romanului, cât şi subtitlul acestuia, „Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca)”.

Coperta şi titlul se dovedesc a fi inspirat alese, aflându-se în perfectă osmoză şi fiind extrem de explicite, fiindcă fotografiile celor două personalităţi şi personaje, în acelaşi timp, şi cuvântul „povestea”, ne introduc treptat, din planul real, al adevărului istoric, în cel al ficţiunii. Fiecare dintre noi poate spune, citind titlul, că nu e nimic altceva decât o poveste de iubire, ca atâtea altele, aşa cum poate că oricare are basmul său, în care trăieşte sau a trăit, numai că istoria aceasta romanţată, a iubirii dintre Enescu şi Maruca, trimite la câteva idei esenţiale de la care vom porni în discuţia noastră, şi anume că visele (motiv vechi în literatură), ce sunt, de fapt, nişte poveşti dorite de noi, pot fi urmate şi pot deveni realitate, iar viaţa poate fi privită ca un vis frumos sau ca o poveste, care se încheie, însă, undeva în afara visului sau, mai bine zis, în realitatea exterioară poveştii. Important de spus ar mai fi că visul ne poate propulsa, continuu, în tot ceea ce facem, căci e important ca omul să viseze, să aibă idealuri, fiindcă fără ele am deveni asemeni personajului Emma Bovary, al lui Flaubert. Şi ar mai fi de adăugat că nimeni nu ne poate fura visele, iar literatura e posibil să devină suportul realităţii, în orice moment, fiindcă, după cum

10-02. 2013 nr.18

se ştie: „Si la vie sera suffisant, la littérature n’éxiste pás”. Un argument care ar susţine aserţiunea noastră că fiecare are un ideal, un vis al său, pe care îl urmează demonstrând răbdare, tenacitate, energii surprinzătoare, este chiar motto-ul extrem de sugestiv al acestei cărţi: „Când suntem copii, părinţii ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget, un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării - toate sunt de formă rotundă - dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur…” (G. Enescu: AMINTIRI), motto care ar putea surprinde lectorul ce ştie despre Enescu doar atât cât a învăţat din cărţile de specialitate. Iată, deci, visul lui Enescu, deşi părinţii săi, ca şi ai noştri, atunci când l-au adus pe lume, l-au primit în propriul lor vis, în povestea lor, şi de aceea, de mic, Enescu a fost condus către muzică, mai întâi de cei din familia sa. Apoi, mai târziu, de muzele sale Valérie de Loire şi Maria Cantacuzino, cea care avea să-i devină soţie la 55 de ani, după o viaţă de aşteptare şi de pasiune devastatoare. Din punct de vedere compoziţional, autorul situează povestea de iubire pe un fundal, un hinterland, unde politicul, istoria, socialul şi artele îşi susţin partitura pe rând sau simultan, ca într-o orchestră pe care dirijorul, cu abilitatea sa, le face să cânte într-un concert extraordinar. Şi atunci, vom încerca să discutăm pe rând, temele prezente, începând desigur cu Erosul, nucleul epic central, adică povestea celor doi, care sau întâlnit, într-o seară de iulie, (12-13), din memorabilul an 1907, când Enescu a participat la o serată la Sinaia, în casa Marucăi, deşi nu fusese invitat. Fără temeri, sinceră şi totală, iubirea lor este fulgerătoare, deşi prinţesa Maria este căsătorită cu Mihai Cantacuzino, fiul nababului Grigore Cantacuzino, trăind doar formal cu el, mai ales pentru cei doi copii ai lor.

Enescu, poreclit Pinx, fusese propulsat la Paris de contesa Ninon Dupreux, „doamna sufletului său”, care l-a angajat ca profesor de pian pentru fiica sa, Christinne, pianista celebră de mai târziu. Aici, se află în compania elitei societăţii franceze: Saint Saens, Marcel Proust, Anatole France şi contesa Valérie de Loire, care va fi alături de el multă vreme, iubindu-l, şi care, în ultimele clipe de viaţă ale marelui compo-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE zitor, se va ocupa ca partiturile sale să ajungă la editură, pentru a fi publicate. Maruca, născută RosettiTescanu, poreclită Perla Moldovei de socrul său, cioara moldavă de soţul ei şi de multe adversare şi prinţesa de către marea ei iubire, George Enescu, este o femeie absolut specială, pasionată de călătorie, frumos, aventură, arte, ce câştigă prietenia principesei Maria, pentru totdeauna.

Autorul ne prezintă un personaj complex, construit prin multe goluri şi tehnică poliedrală, fiindcă sunt prezentate multe opinii ale altor personaje despre ea, şi, astfel, ea devine protagonista romanului. Oricum, ea va juca singurul rol important din viaţa marelui Enescu, fiindcă ea reprezintă mereu Moldova lui dragă, cu tot ce înseamnă acasă. Eroina este fascinată de ezoteric şi, mereu, în căutarea a ceea ce numeşte, în memoriile sale, „Esenţa, Adevărul, Absolutul”, pe care le găseşte în iubirea pentru marele nostru muzician. Fiind căsătorită, decide să nu divorţeze când soţul ei o înşală cu multe femei, dar mai ales cu propria soră, şi cei doi soţi rămân împreună, însă trăiesc fiecare după propriile aspiraţii: el implicându-se în multe aventuri (şi murind într-o escapadă, într-un accident de maşină, cu două femei alături), dar având grijă de familie, iar ea, încercând să-l ignore şi să se regăsească prin iubirea faţă de copii, prin scris („Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave”) şi prin devotamentul faţă de destinul lui Enescu, pe care îl iubeşte, inspirându-i aproape toate compoziţiile şi, mai ales, capodopera „Oedip” - compusă, de altfel, la Tescani, moşia Marucăi. După moartea lui Mişu Cantacuzino, deprimată, fiindcă, în ciuda a tot ce se întâmplase între ei, acest bărbat fusese prima ei mare iubire, Maruca se aruncă în braţele lui Nae Ionescu, numit Lucifer. Şi când acesta, din orgoliu, simţind că nu se poate lăsa înrobit de pasiunea pentru ea, o femeie, o părăseşte, Maruca îşi toarnă acid pe faţă şi îşi dă foc, intrând într-o gravă depresie. Este salvată de Enescu şi cei doi se căsătoresc, el având 55 de ani, ea ceva mai mult. Patru ani mai târziu, Nae Ionescu moare, încheindu-se astfel, un capitol care a lăsat urme adânci în viaţa ei. Din pricina războiului şi a comunismului, ei vor trăi mai mult la Paris, el fiind apreciat şi invitat

10-02. 2013 nr.18

peste tot în lume, pentru a susţine concerte şi pentru a ţine cursuri de muzică, ea mergând, adesea, să locuiască şi la copiii săi. Enescu moare în 1955, la Paris, unde este înmormântat, iar 13 ani mai târziu, după ce îşi pierde amândoi copiii, moare şi prinţesa moldavă. Destinul lor, ca atâtea altele, celebre în literatura universală, dovedeşte că, pentru a fi iubit, trebuie să iubeşti, urmându-ţi mereu visele şi neîncetând să dăruieşti tot ce ai mai pur, mai frumos, pentru a atinge idealul, aspirând continuu spre absolut.

Dat fiind că suntem într-un roman frescă, autorul ne prezintă aspecte sociale şi politice din istoria românilor, dar şi cea universală. Astfel, se vorbeşte despre atentatul de la Sarajevo, moartea regelui în 1914 şi intrarea României în primul Război Mondial sau despre Răscoala din 1907 şi dispoziţia regelui de-a înceta execuţia ţăranilor, la insistenţele lui Iorga şi Delavrancea. Apoi, este punctat rolul lui Goga, Gojdu, Tăslăuanu, Hossu, Miron Cristea şi I.C. Brătianu, în realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Fiindcă istoria este o altă pasiune a autorului58, nu pot fi trecuţi cu vederea nici legionarii şi nici Garda de Fier sau Horia Sima şi Corneliu Zelea Codreanu, mareşalul Ion Antonescu, Nae Ionescu şi alţii, care au scris cu litere de aur sau de sânge, în cartea neamului nostru. Fiind o epocă de mari frământări sociale şi internaţionale, avem un peisaj complet, abia după ce se punctează insurecţia armată de la 23 august 1944 şi comunismul, deci tot ce a adus şi Al Doilea Război Mondial în lume. Nu sunt uitate nici momentele epocale, cum ar fi asasinatele lui Duca, Armand Călinescu, Iorga, Antonescu sau moartea lui Aurel Vlaicu şi decizia regelui Ferdinand de a pune, în memoria sa, Crucea pe Caraiman. Vocaţia descriptivă a scriitorului se face remarcată şi în secvenţa, care se întinde pe câteva pagini, în care se prezintă funeraliile Reginei Maria, atât de iubită de români. Erudiţia autorului care dă, în acelaşi timp, şi o notă de livresc romanului, se observă în fascinaţia sa pentru călătorie (pagina 111) şi pentru tot ce a însemnat modelul francez în istorie, artă, cultură. Spre exemplu, ne 58

Literatorul Anul VII, Serie Nouă/Nr. 218 (253) Ion Topolog – Eresuri /prof. Ligia Ghinea (Sfântu-Gheorghe)

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vorbeşte despre ministrul Nicolas Fouquet, geniul finanţelor din epoca lui Ludovic al XIV-lea, invidiat de acest rege, Regele Soare, şi arestat de D’Artagnan, condamnat la moarte mai întâi, apoi revenindu-se asupra hotărârii, la închisoare pe viaţă, şi înlocuit de Colbert. Rolul literaturii, al artei, în viaţa personajelor este punctat pe tot parcursul romanului, prin referiri la Eminescu, Macedonski, Rebreanu, Eliade, Cioran, Brâncuşi, ultimii trei buni prieteni cu Enescu şi cei care l-au însoţit şi pe ultimul drum pe compozitor. Muzica deţine, desigur, aria cea mai largă, aşa cum este şi firesc, şi ni se prezintă, în permanenţă, date referitoare la compoziţiile şi concertele muzicianului, precum şi premiile, elogiile, onorurile cu care a fost răsplătit Enescu toată viaţa, peste tot în lume, uneori, chiar de cei ce i-au fost discipoli, aşa cum se ştie din biografia sa.

Două aspecte importante am dori să mai punctăm, capodopera sa „Oedip”, la care s-a gândit timp de peste 25 de ani şi la care a lucrat 10 ani, realizată în special, la Tescani, mai ales în perioadele în care nu susţinea concerte şi, deci, se odihnea alături de iubirea vieţii sale, Maruca, şi celebra secvenţă de pe front (pagina 270), în care Enescu face armele să tacă pentru a da glas muzicii, în interpretarea celor care se află chiar pe baricade diferite. Este o scenă extraordinară care dovedeşte rolul pe care îl pot avea artele pentru ca pacea să domnească peste tot în lume, uitând de orice orgolii sau lipsuri. Tot muzicianul şi, deopotrivă, Maruca sunt cei care duc în cercurile lor legende, mituri despre poporul român sau din literatura universală, dovedind iubire de neam, erudiţie şi talent.

Despre seratele la care au participat, aflăm din descrieri deloc sărace, despre acel Paris al Balcanilor, cum au fost numiţi Bucureştii, şi astfel avem o reală imagine a ceea ce a fost considerată „La Bélle Époque”, imposibil de reiterat în alte timpuri. Pe lângă erudiţia autorului şi pasiunea sa pentru istorie şi arte, putem remarca la nivelul romanului procedeul utilizat în „Decameronul” lui Boccaccio sau în „1001 de nopţi”, inserţia şi alternanţa planurilor prezent şi trecut, dar şi tehnici moderne, evocarea, rememorarea, anularea cronologiei şi fluxul memoriei involun-

10-02. 2013 nr.18

tare, alături de prezenţa elementelor de jurnal sau a epistolelor (cum sunt, de exemplu, scrisorile Marucăi sau fragmentele din memoriile sale), tehnici pe care le regăsim la scriitorii Mircea Eliade şi Camil Petrescu.

Stilul autorului este alert, epicul nu trenează, deşi pe alocuri se observă monumentalul în naraţiune, tendinţa de a scrie roman fluviu, asemeni marilor Tolstoi sau Balzac. Precizia, concizia frazei, fără alambicări inutile, doar uneori cu intercalări, opoziţii sau fraze incidente, topica ce reflectă uşurinţa construcţiei prozaice şi elocinţa autorului, discursul limpede, preferinţa pentru stilul indirect liber sunt tot atâtea trăsături ale artei narative a lui Ion Topolog, pentru care optează domnia sa, ca şi Rebreanu sau Preda. În concluzie, dragă cititorule, ai în faţa domniei tale, un roman total, o frescă a României din care reconstituim evenimente ce au marcat destinul tuturor românilor, autorul trecând în revistă ilustre personalităţi, precum Bibescu, Ghica, Sturza, Catargiu, regina Elisabeta, regina Maria, fără a uita de elita intelectualilor: Alecsandri, Maiorescu, Delavrancea, Grigorescu, Eminescu şi mulţi alţii pe care i-am evidenţiat şi mai înainte.

Cu privire la istoria relatată cu atâta talent, dăruire şi pasiune, încheiem, menţionând din nou că acest roman reflectă opinia scriitorului, evident subiectivă, formulată, fără intenţia exhaustivităţii, pe baza izvoarelor menţionate în excipitul romanului. În final, nu ne rămâne decât să mulţumim autorului pentru că ne-a oferit prilejul, la moment de zăbavă şi de sărbătoare, să ne astâmpărăm setea de frumos, citind aceste pagini, din care am desprins tot ceea ce am precizat anterior, însă am dori să adăugăm că poate s-ar cuveni să aderăm (sau nu) la opinia lui Rebreanu, recunoscut drept un anticalofil, care la o expoziţie de pictură a rostit un discurs extrem de concis, dar inconfundabil pentru esenţa sa: „Adevărul omenesc este unul singur, însă expresia lui este multiplă”. prof. Ligia Ghinea

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

narul Fraților Grimm avea 33 de volume şi cântărea 84 kg.

Fraţii Grimm59 Doi vizionari întru totul remarcabili Cine nu-şi mai aminteşte de cei care au dat cele mai frumoase poveşti pentru copii, de remarcabilii fraţi Grimm? Ei nu numai că au cules povestiri încântând copilăria atâtor generaţii, dar au cercetat limba germană punând bazele germanisticii de azi. Zelul celor doi li s-a părut multora de neînţeles în epoca respectivă.

Frații Grimm (în limba germană:Gebrüder Grimm) (Jacob şi Wilhelm Grimm) au fost folcloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunoscuți în toată lumea pentru colecția de basme publicată în două volume, poveşti care conţin, printre multe altele, Albă ca zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița roșie şi Hansel și Gretel (primul volum a apărut în 20 decembrie, 1812, iar al doilea volum în 1814). Poveștile scrise de cei doi frați au încântat copilăria multor generații, devenind pretexte cuceritoare pentru diverse ecranizări și dramatizări. Frații Grimm și-au adus contribuția la formarea limbii germane, în special prin dicționarul Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cuvinte germane) pe care l-au scris împreună şi prin prima carte de fonetică/fonologie a limbii germane, Legea lui Grimm, scrisă doar de Jacob. Dicțio59

Jacob Ludwig Carl Grimm (n. 4 ianuarie 1785 – d. 20 septembrie 1863) și Wilhelm Carl Grimm (n. 24 februarie, 1786 – d. 16 decembrie,1859) s-au născut în orașul Hanau situat în apropiere de Frankfurt, Germania, într-o familie cu nouă copii, dintre care au supraviețuit doar șase: Jacob, Wilhelm, Carl Friedrich Grimm (17871852), Ferdinand Philipp Grimm (1788-1844), Lud-wig Emil Grimm (1790-1863) și Charlotte(Lotte) Amalie Grimm (1793-1833). Părinții lor erau Philipp Wilhelm Grimm, jurist, și Dorothea Grimm, născută Zimmer, fiica unui consilier orășenesc din Kassel. Familia Grimm era originară din Regatul Saxoniei, bunicii fraților Grimm fiind de confesiune reformată.

„La începutul secolului al XIX-lea, Germania trecea prin lupte pentru putere şi ocupaţii militare. Pentru că visau la o naţiune unită, Jacob şi Wilhelm Grimm au început să studieze limba nativă şi să strângă poveşti şi mituri populare. În acelaşi timp, au fondat un întreg domeniu de cercetare şi au scris sute de lucrări, printre care „Dicţionarul German“, „Mitologia germană“ şi „Gramatica limbii germane“, notează Deutsche Welle.

Fraţii Grimm au avut o viziune - au vrut să conserve şi să transmită mai departe extrase din tezaurul cultural german ameninţat cu dispariţia şi spunem: „ameninţat” fiindcă la acea vreme la începutul secolului al XIX-lea - Germania era fărâmiţată şi măcinată de conflicte politice, lupte intestine şi cuceriri militare. În afară de asta, nu existau îndrumări de limbă germană pe care cei doi ar fi putut să le consulte şi nici edituri care să se lupte pentru dreptul de a le publica basmele. Cei doi nu au ştiut niciodată cât de mult succes aveau să capete poveştile lor. În cele din urmă, determinarea le-a fost răsplătită. Poveştile lor sunt acum cunoscute în întreaga lume, iar cei doi sunt cunoscuţi ca părinţii fondatori ai limbii germane şi ai studiilor literare.

Jakob şi Wilhelm Grimm nu s-au împăcat cu starea în care se afla propriul popor, lucrând întru unitate şi trezirea conştiinţei naţionale, de aceea au început să-şi exploreze limba maternă, să culeagă mituri şi povestiri populare străvechi. Astfel ei au pus bazele unui tărâm de cercetare inexistent până la acea dată. Au scris sute de lucrări, între care volumele de referinţă „Dicţionarul german", „Mitologia germană" şi „Gramatica germană".

Brüder Grimm 200 Jahre das Deutsche Wörterbuch

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 66

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cei doi fraţi au depus la vremea lor muncă de pionierat. Institutele de germanistică nu fuseseră încă înfiinţate. Nu existau nici edituri de carte pentru copii, care să se intereseze de poveştile lor. Ei nu au ştiut şi nici nu ar fi îndrăznit să spere că vor avea cândva succesul pe care l-au avut. Or, incertitudinea succesului face cu atât mai impresionantă silinţa cu care şi-au continuat cercetările.

Cu toate acestea, fraţii Grimm nu au fost afectaţi de lipsa recunoaşterii muncii lor şi întotdeauna şi-au continuat cercetarea. Tatăl lor a murit când aveau 10, respectiv 11 ani, şi şi-au intrat foarte repede în rolul de capi ai familiei.

La 17 ani, Jacob s-a mutat la Marburg să studieze Dreptul, iar fratele său mai mic, Wilhelm, i s-a alăturat un an mai târziu. După câteva semestre, Jacob a renunţat la studii şi au început împreună cercetarea independentă. De-a lungul vieţii, cei doi fraţi şi-au câştigat existenţa ca bibliotecari, jurnalişti, diplomaţi şi mai târziu ca profesori, însă marea lor dragoste a rămas studierea germanei vechi şi colectarea de legende şi mituri.

Cum erau fraţii Grimm?

La această întrebare a încercat să răspundă Andreas Döring, directorul Teatrului Göttingen, care i-a adus la viaţă pe scenă pe cei doi. Döring a căutat prin multe scrisori şi documente vechi pentru a reuşi să-şi facă o părere despre felul de a fi al fraţilor Grimm. „Erau agresivi, dependenţi de muncă, moralişti şi ciudaţi“, explică Döring. Erau cunoscuţi pentru severitatea şi pentru încăpăţânarea lor, mai ales când era vorba de munca de cercetare. Au existat conflicte teribile şi mulţi erau curioşi cu privire la cei doi nou-veniţi. Domeniul lor de cercetare era în totalitate nou şi mulţi savanţi mai bătrâni erau sceptici. Dar au rămas o echipă de neînvins, în ciuda diferenţelor dintre ei.

Wilhelm se presupune că era fermecător şi sociabil, iar Jacob era rigid şi introvertit. „S-au acceptat unul pe celălalt aşa cum erau şi au devenit de nedespărţit“, mai spune Döring.

Fraţii Grimm au muncit până în ultima clipă a vieţii. Wilhelm a murit în 1859, la vârsta de 73

de ani, iar Jacob în 1863, la 78 de ani. Cei doi nu au reuşit să termine cel mai mare proiect, „Dicţionarul German“, care a fost completat 100 de ani mai târziu de învăţaţii germani.

Că nu s-au bucurat la început de recunoaştere din partea contemporanilor - asta nu i-a deranjat. Cei doi erau obişnuiţi din copilărie să-şi vadă de treaba lor fără a se sinchisi de alţii.

Primele cărţi le-au publicat la vârsta de 25 şi 26 de ani.

Bildergalerie Brüder Grimm Märchen

Fraţii Grimm au lucrat asiduu până au închis ochii. Wilhelm a murit în 1859 la vârsta de 73 de ani, Jacob în 1863, la vârsta de 78 de ani. Nu au apucat să-şi ducă la capăt cel mai mare proiect. Totuşi, „Dicţionarul german" a fost finalizat un secol mai târziu de o echipă formată din mai bine de 100 de germanişti. Un proiect gigantic, pe măsura anvergurii Fraţilor Grimm.

Pe 20 decembrie 2012 s-a aniversat bicentenarul apariţiei vestitelor „Poveşti" care le poartă numele.

Foto: Shutterstock/ Statuia se află în oraşul Hanau Surse: Ananda Schwartz

Grade,

Ioachim

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Alexandru,

Page 67

Robert

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

10-02. 2013 nr.18

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2013 nr.18

SUMAR: Ion Andreescu - rubrica pictori celebri /p. 3 Maurice Quentin de La Tour - –Prinţul pasteliştilor –/p. 6 Autor: Costin Tuchilă

Tudor Muşatescu – rubrica „Biografii selective” /p. 7 Autori: Viorela Codreanu Tiron şi Dorina Litră

Jules Renard - Viorela Codreanu Tiron /p. 10 Monseniorul Vladimir Ghika – autor: Ştefan J.Fay /p. 11 Pagini de istorie –– (continuare din nr 17) (Material obţinut prin bunăvoinţa dlui consul Ştefan de Fay)

Monica Mureşan – „Povestea copacului Phoenix” /p. 14 Bujor Nedelcovici şi Antoaneta Turda /p. 15 Cronică la volumul „Al doilea Mesager”

Stelian Ţurlea /p. 19

Interviu cu Cătălin Dorian Florescu

Ion Pachia-Tatomirescu – Nouă radiografii ale „cazului Dacia” …/p. 22 George A Stroia –De ce mai avem nevoie de poezie? /p. 27 Nicolas Dinu –Poezie - /p. 28 Horia Ion Groza /p. 29 Problemele poeziei americane contemporane pot fi şi problemele poeziei „române”

Nicolae Nicoară-Horia – Poezie /p. 32 Incursiune în poezia română contemporană /p. 33 Luchia Patachi Ovidiu Cristian Dinică Carmen Huzum Virgil Titarenco Simona Grazia Dima Mariana Eftimie Kabbout Mariana Dobrin Viorel Muha Maria Manolache Radu Lucian Alexandru

Mircea Aurel Buiciuc şi traducerile domniei sale /p. 41 Iuri Mamleev –Secţanţii (fragment) Liviu Antonesei – cronică la volumul lui Leonard Oprea /p. 46 „Niciodată nu sunt prea multe poveşti”

Adrian Botez – /p. 49

Eseu -Kali Yuga- Pericolul prin ştiinţă

Gerra Orivera –proză scurtă - şi o poezie /p. 54 Anca D. Vieru –proză scurtă /p. 58 Apariţii editoriale /p. 62 Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 69

10-02. 2013 nr.18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Helen Rappaport – Ekaterinburg - Ultimele zile ale Romanovilor Slavomir Rawicz - Întoarcerea acasă Povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate

Ion Topolog -„Inelul de aur”

Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca), (cronică de prof. Ligia Ghinea)

Fraţii Grim – Doi vizionari întru totul remarcabili / p. 66

Picturile, grafica, fotografiile din acest număr aprţin: Ion Andreescu Maurice Quentin de La Tour Mihai Cătrună Adriana Baloiu Gheorghe Demetrescu Mirea Vasile Palaghioi Marcel Seralio Igor Morski Kolbai Csaba Igor Gonceakov Shutterstock

Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : nixi58@gmail.com

Numărul 19 va apare 10 martie, 2013 Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută !

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]

Page 70

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1.

2. nici nu vor 3.

Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare!

Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!