"Nomen Artis - DINCOLO DE TACERE"

Page 1


MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Albert Kovács, România

Prof.dr. Elena Loghinovski, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Cristian Neagu Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Liliana Popa – România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

- ANUL II, NR. 7/ 23 – luna iulie 2013 -

Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti si Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 1|Page


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

„Dacă omul dă semne de o oarecare nobleţe morală, aceasta constă în a nu crede în nimic, a nu se teme de nimic. Cel care îngenunchează în orice clipă în faţa mâniei unui Dumnezeu răzbunător nu este decât un laş care se teme de a cădea pradă fanteziilor sale şi de a găsi suferinţă în plăceri.”

George Sand

„Aceia care păstrează capacitatea de a aduna frumuseţea nu vor îmbătrâni niciodată.”

Franz Kafka, Scrisori către Milena

„Ştii tu ce este nefericirea, tinere? Abia ai păşit în viaţă, acum îi simţi primele zbuciume, pasiunile tale abia acum se ridică în picioare, îţi accelerează fluxul sângelui, îţi strică pacea somnului, trezind în tine senzaţii noi, nelinişti convulsive, tulburări nervoase, iar tu numeşti aceasta a suferi! Crezi că ai primit marele, cumplitul, solemnul botez al nefericirii! Suferi, este adevărat, dar care altă suferinţă este mai nobilă şi mai preţioasă decât aceea a iubirii? Ce nesecat izvor de poezie este aceasta! Cât este de caldă, cât este de fertilă suferinţa care se poate spune şi pentru care poţi fi compătimit!”

George Sand în Lelia

„De aceea şi sunt într-o anumită măsură independent faţă de tine, tocmai pentru că dependenţa trece dincolo de orice limite. Jocul alternativei, ori-ori, este prea mare. Ori eşti a mea şi atunci e bine, ori m-ai pierdut, şi atunci nu e ceva rău, nu-i chiar nimic, nu mai rămâne nici gelozie, nici suferinţă, nici îngrijorare, chiar nimic. Şi asta-i cu siguranţă ceva vicios, să construieşti bazându-te pe o fiinţă şi să se furişeze şi acolo spaima în jurul temeliei; dar nu spaima în legătură cu tine, ci spaima că te-ai încumetat să construieşti aşa.”

Franz Kafka în Scrisori către Milena

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Alfons Maria Mucha (n. 24 iulie 1860-14 iulie 1939), cunoscut în limba engleză ca Alphonse Mucha, a fost un pictor ceh din pictorii stilului Art Nouveau şi artist decorator, cunoscut cel mai bine pentru stilul său distinct. Mucha a realizat mai multe ilustratii, reclame, cărţi poştale, desene postere şi picturi după modele.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

(prezent Brno), iar desenul a fost principalul hobby al său încă din copilărie. A lucrat ca pictor decorativ în Moravia, pictând în cea mai mare parte decoruri de teatru. În anul 1879, s-a mutat la Viena pentru a lucra pentru o companie de teatru vienez, în acelaşi timp şi-a sporit educaţia artistică. Atunci când un incendiu a distrus afacerea angajatorului său, în anul 1881, s-a întors în Moravia, făcând pictură decorativă şi portrete. Contele Karl Khuen de Mikulov l-a angajat pe Mucha şi a decorat Castelul Hrušovany Emmahof cu picturi murale, şi a fost de acord să sponsorizeze formarea lui Mucha, la Academia de Arte Frumoase din Munchen .

Portret

Alphonse Maria Mucha s-a născut în oraşul Ivančice, Moravia (în prezent Republica Cehă). A făcut studiile la liceul din capitala Moraviei, Brünn

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Mucha s-a mutat la Paris în anul 1887, şi şi-a continuat studiile la Académie Julian şi Academia Colarossi . În plus faţă de studiile sale, a lucrat la producerea de ilustraţii şi reviste de publicitate. De Crăciun în 1894, Mucha a mers întrun magazin de imprimare pentru realizarea unui poster publicitar nou pentru o piesă de teatru cu Sarah Bernhardt, cea mai faimoasă actriţă din Paris, la Théâtre de la Renaissance pe bulevardul Saint-Martin. Mucha s-a oferit voluntar pentru a realiza litografia posterului în termen de două săptămâni, şi la 1 ianuarie 1895, reclama pentru jocul Gismonda de Victorien Sardou a fost postat în oraş şi a atras atenţia publicului. Bernhardt a fost atât de mulţumită de succesul acestui prim poster că a început un contract de şase ani cu Mucha.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Mucha a realizat o mulţime de tablouri, postere, reclame şi ilustraţii de carte, precum şi proiecte pentru bijuterii, covoare, tapet şi seturi de teatru ceea ce a fost numit iniţial Stil Mucha, dar a devenit cunoscut sub numele de Art Nouveau (în franceză „pentru noi" artă). În contrast cu factorii de decizie a posterului contemporan el a folosit culori pastelate. În 1900 la Expoziţia Universală de la Paris răspândirea „stilul-ului Mucha" pe plan internaţional, despre care Mucha a declarat: „Cred că Expoziţia Universală a avut unele contribuţii spre a aduce valorile estetice în artă şi meserii". Tot Mucha a decorat Bosnia şi Herţegovina şi Pavilionul colaborând şi la decorarea Pavilionului austriac. În Stilul Art Nouveau, Mucha a fost unul dintre cei care au încercat să se disocieze pe tot parcursul vieţii sale, el a insistat că picturile sale au fost în întregime un produs realizat de el însuşi şi al artei cehe. A mai declarat că arta a existat doar pentru a comunica un mesaj spiritual şi nimic mai mult – aceasta reprezentând frustrarea lui de a câştiga faima în arta comercială, în perioada când dorea cel mai mult să se concentreze pe mai multe proiecte artistice.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 4


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Mucha a petrecut mulţi ani de lucru la ceea ce el considera în arta sa, Epic slav (Slovanská epopej), astfel a ajuns la o serie de douăzeci de picturi imense care descriu istoria Republicii Cehe şi a popoarelor slave, în general, pe care le-a dăruit ulterior oraşului Praga în 1928. Mucha a vrut prin aceasta să completeze şi mai ales să aducă o celebrare a istoriei slave.

Mucha s-a căsătorit cu Maruška (Marie/ Maria) Chytilová la 10 iunie 1906, în Praga. Cuplul a vizitat Statele Unite 1906-1910, timp în care fiica lor, Jaroslava, s-a născut în New York City. Ei au avut de asemenea un fiu, Jiří, (n. 12 martie 1915 la Praga – d. 5 aprilie 1991, la Praga), care a devenit un cunoscut jurnalist, scriitor, scenarist, autor de romane autobiografice şi studii la lucrările tatălui său. În SUA, Alphonse a aşteptat să câştige bani pentru a finanţa proiectele sale naţionaliste să demonstreze cehilor că el nu s-a „vândut". Alphonse şi familia sa au revenit în Cehia şi s-au stabilit în Praga , unde a decorat Teatrul de Arte Plastice, talentulul său pentru a crea picturi murale s-a evidenţiat în Primăria de la Casa Municipală, şi alte repere din jurul oraşului. Când Cehoslovacia a câştigat independenţa după primul război mondial, Mucha a proiectat noul timbru, bancnote şi alte documente de guvern pentru noul stat.

Valul în creştere a fascismului în timpul anilor 1930 a dus ca lucrările lui Mucha, precum şi naţionalismul lui slav, să fie denunţat în presă ca fiind „reacţionar". Când germanii şi-au mutat trupele în Cehoslovacia, în primăvara anului 1939, Mucha a fost printre primele persoane care au fost arestate de Gestapo. Însă, în timpul interogatoriului, artistul s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit (la Praga) pe data de 14 iulie 1939, de o infecţie pulmonară. A fost îngropat în cimitirul Vysehrad.

Fată depletită cu lalele, 1920

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 5


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Alte picturi de Alfponse Mucha

Material realizat de Viorela Codreanu Tiron, după: „PLOETZ - Enciclopedia istoriei Lumii”, Edit. V&R, 2008; şi wikipedia.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Amantine (sau „Amandine") Lucile Aurore Dupin (franceză amɑtin lysil oʁɔʁ dypɛ), mai târziu Baroană Dudevant (1 iulie 1804 – 8 iunie 1876), cel mai bine cunoscută sub pseudonimul său literar George Sand (franceză ʒɔʁʒ sɑd), a fost o scriitoare și feministă franceză. Câteva date biografice 1804 - s-a născut la Paris, pe numele adevărat Amandine Lucille Aurore Dupin de Francneil - viitoarea baroană Dudevant, George Sand; 1808 - Fetița rămâne orfană de tată (decedat într-un accident). Este crescută de bunică - fiica naturală a mareșalului de Saxa - la Nohant. 1817 este trimisă la o mănăstire englezească din Paris, pentru a primi o educație aleasă. După mai multe luni de disperare (trece printr-o criză de misticism) cu nedefinite aspirații la viața monahală. În 1821 îi moare bunica, iar din cauza unor certuri cu mama sa Aurore Dupin se mărită cu primul venit: baronul Casimir Dudevant. Din această căsătorie rezultă doi copii: Maurice și Solange. 1831 – Divorțează și părăsește Nohant-ul instalându-se împreună cu copiii la Paris. După ce încearcă mai multe mijloace de a se întreține, se angajează la „Figaro". Debutul publicistic este urmat în scurt timp de debutul literar, ambele fără ecouri răsunătoare. Duce o existență boemă și scandalizează „lumea bună" prin îndrăzneala cu care își acceptă condiția de „declasată", apucăturile masculine, modul de a fuma pipă sau ţigară și mai ales prin aventurile sale. Întreține o relație cu Jules Sandeau, după numele căruia se inspiră în alegerea pseudonimului, Sand, și care o ajută să scrie primul roman, Rose et Blanche, ou la Comedienne et la Religieuse, semnat J.Sand. 1832 - pseudonimul

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului Indiana, ce se bucură de un mare succes (însuși Balzac îi arată prețuirea). Îi cunoaște pe Sainte Beuve, Merimée şi Vigny. Delacroix îi face portretul pentru Revue de deux mondes. Pictorul preţuieşte conversațiile cu această femeie. Între ei se naşte o prietenie lungă, adesea întrepătrunsă de iubire. 1833 – este anul can G.S. îl cunoaște pe Alfred de Musset. Legătura lor, care avea să devină celebră, îi aduce neplăceri, din cauza atacurilor din partea familiei poetului. Din fericire este și o benefică sursă de inspirație, mărturie elocventă fiind romanul Elle et Lui. 1834 - Aurore pleacă împreună cu Alfred în Italia, dar îl părăseşte la Veneția, pentru medicul Pagello. 1836 – reprezintă un capitol important în existența scriitoarei, acest an fiind marcat de relația cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin, pe care îl cunoaște în octombrie datorită muzicianului Franz Liszt. Curând, îl introduce pe Chopin în cercul artiștilor romantici. Dar povestea lor de iubire debutează de-abia în vara anului 1838. Iarna următoare o petrec împreună la Mallorca, unde el încearcă să-și vindece boala. Se lupta de câțiva ani cu primele simptome ale tuberculozei. Deși nu-i plac scriitoarele, Aurore îl fascinează. O situează „deasupra tuturor femeilor". Discret, rezervat și misterios, este atras de forța, expresivitatea și exuberanța sa. Romanciera îi prețuiește talentul, însușirile de artist cu capul în nori. În timp ce sănătatea lui Chopin se înrăutățește, relația se deteriorează. Pe măsură ce copiii cresc, certurile lor devin tot mai dure. Aurore scrie un roman a cărui eroină se distruge din cauza scenelor de gelozie pe care i le face iubitul grav bolnav. Concubinajul ia sfârșit după opt ani, în urma unui scandal furtunos. Adevărul l-au știut numai cei doi protagoniști şi a fost înmormântat odată cu trupurile lor pământeşti. Sub al doilea Imperiu, scandaloasa romantică George Sand devine La bonne dame de Nohant (Doamna cea bună din Nohant), castelana generoasă și prietena ospitalieră a scriitorilor Sainte-Beuve, Michelet, Theophile Gautier. Îi sfătuieşte şi îi sprijină pe cei mai buni reprezentanți ai noii generații: Fromentin, Dumas fiul, Flaubert. Îşi cultivă grădina, îşi distrează nepoţii cu teatrul său

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de marionete, se amestecă în viața angajaților şi le învață odraslele să citească, organizează serbări, fără să înceteze să scrie. 1848 - Devine colaboratoare a Guvernului Provizoriu. Fondează săptămânalul La cause du Peuple. În anul 1854 publică autobiografia Historie de ma vie. Până în anul 1876, aproape în fiecare an predă editorilor un roman sau o piesă, mai puțin cunoscute decât cele din anii de mari succese; în 1876 – George Sand încetează din viață la Nohant (Indre), lăsând în urmă o operă strălucitoare. Pe ultimul drum au condus-o, printre alţii, Flaubert și Dumas fiul.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Citate celebre şi mai puţin celebre din opera scriitoarei Era una din acele femei care au traversat epoci atât de diferite, încât spiritul lor a dobândit întreaga supleţe a destinului lor, care s-au îmbogăţit sufleteşte din experienţa nenorocirii, care au scăpat de eşafodul din '93, de viciile Directoratului, de vanităţile Imperiului, de ranchiunele Restauraţiei; femei rare, a căror stirpe se pierde. George Sand în Indiana (1832)

Dintre operele sale amintim: Rose et Blanche (1831); Indiana (1832); Claudie; Lelia (1833); Valentin (1832); Jaques (1834); Cadio; Spiridon, André (1835); Simon Mauprat (1837) Cosima, Horace, Isadora; Cele șapte corzi ale lirei; Lucrezzia, Călătoria calfei în Franța; Consuelo (1841); Contesa de Rudolstadt (1844); Le Pressoir; Narcis (1859); Morarul din Anghibault (1845); Orașul negru (1861); Molière; Balta diavolului (1846); Florian și Piccinino; Păcatul domnului Antoine (1846); Valvèdre; Micuța Fadette; Scrisoare către popor; Ultima dragoste; Scrisoare către bogătași; Scrisoare către clasa de mijloc; Istoria Franței povestită poporului; Marchizul de Vilelmer; A doua scrisoare către popor; Sora mea Jeanne; Castelul pustnicilor; Căsătoria Victorinei; Domnul Sylvestre; Meșterul Favilla (1855); Marguerite de Sainte-Gemme (1859); Omul de zăpadă (1859); Legende rustice (1858); Elle et Lui; Familia de Germandre; Confesiunile unei tinere fete; Istoria vieții mele (1855); Doi frați și Flamanand; Impresii și amintiri (1873); Frumosul Laurence; Jurnalul unui călător

Dar ce viitor putea să-i ofere acestei femei, acum când ea nu-l mai interesa? Ar putea oare s-o ia de soţie, pentru a-i arăta în fiecare zi o faţă tristă, o inimă distrusă, un suflet dezolat? Ar putea s-o ia de soţie pentru a o face odioasă familiei lui, demnă de dispreţ pentru egalii ei, ridicolă faţă de servitori, pentru a o aventura într-o societate în care s-ar simţi nelalocul ei şi în care umilinţa ar ucide-o, pentru a o copleşi de remuşcări, făcând-o să simtă toate nenorocirile pe care le atrăsese asupra iubitului ei? George Sand în Indiana (1832)

George Gh. Ionescu

Cei care te privesc fiindcă eşti frumoasă, pot să spună, văzându-ţi paloarea şi tristeţea: „Este bolnavă..." N-au decât; dar eu, eu care te urmăresc cu inima mea, eu, care din tot sufletul te învălui cu solicitudine şi cu dragoste, eu îţi cunosc bine suferinţa. Ştiu bine că dacă cerul ar fi voit-o, dacă mi te-ar fi dat mie, mie, nefericitul, care ar trebui să-mi sfarăm capul că am venit aşa de târziu, n-ai fi bolnavă. George Sand în Indiana (1832)

în timpul războiului etc.

Bibliografie/surse: enciclopedia wikipedia; Maurois, André - Lélia sau viața lui George Sand, Chișinău, Editura Hiperion, 1993;Toma, Ramona - Aniversare: George Sand, Revista Vox Libri, Biblioteca Județeană Ovid Densuşianu, Deva, nr. 1, 2006 ş.a.

M-am resemnat să iubesc fără a fi răsplătită în acelaşi fel şi am descoperit, în suferinţele ascuţite ale acestei iubiri înăbuşite şi strivite, nişte clipe de entuziasm mai pur şi de resemnare mai dulce decât în vremurile în care eram ţinta unei iubiri arzătoare, dar brutale şi nesuferite pentru firea mea. George Sand

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 8


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Hyperion, care apărea la München. A întreținut o

Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga - d. 3 iunie 1924, Viena) a fost un scriitor evreu de limbă germană, originar din Praga. Kafka a fost un reprezentant remarcabil al prozei moderne şi a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Romanele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă şi stranie asupra realității, marcată de expresionism și suprarealism, în care condiția tragică a omului este reprezentată parabolic. Născut la Praga (pe atunci capitala Regatului Boemiei, care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar) într-o familie evreiască, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka, născută Löwy. Limba maternă a lui Kafka, în care a și scris mai târziu, a fost germana, vorbită în acea vreme ca limbă maternă de aproximativ un sfert din populația orașului Praga. În anul 1880 ponderea populației evreiești la Praga era de 10,3%, iar cea a populației germane de 22%.1 După absolvirea liceului german, Kafka a studiat dreptul, a luat doctoratul, apoi a lucrat, un timp, la tribunalul din Praga și ulterior ca avocat la compania de asigurări Assicurazioni Generali (1908 -1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Austria și a vizitat orașul Arad, trăind într-un „cerc strâmt" până către sfârșitul vieții. În 1909, Kafka a debutat literar cu primele schițe de proză publicate în revista literară 1

Cf. Ergebnisse der Volkszählungen der K. K. Statistischen Central-Kommission u. a., in: Anson Rabinbach: The Migration of Galician Jews to Vienna. Austrian History Yearbook, Volume XI, Berghahn Books/Rice University Press, Houston 1975, S. 46/47 (Table III).

corespondență asiduă, pe durata a circa patru ani, cu Felice Bauer2 și apoi și cu Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în limba cehă câteva povestiri. Scriitorul a lăsat și un jurnal intim, dar acesta este atipic și greu de clasificat. Inițial, Kafka a suferit de o depresie cronică, fapt demonstrat de majoritatea scrisorilor trimise părinților, surorii sale Ottla și prietenului său Max Brod. A încercat să se vindece de depresie recurgând la soluția medicinii naturiste. Îmbolnăvindu-se de tuberculoză (1917), pe fundalul unui regim vegetarian, care includea și lapte nepasteurizat, Kafka a fost internat într-un sanatoriu din Italia. Starea sănătății i s-a agravat și, începând din 1922, nu a mai putut lucra. Un nou tratament în sanatoriul din Kierling, lângă Viena, nu a dat roade. Franz Kafka a murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Dymant3. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de poetul Max Brod4, prietenul și legatarul său testamentar, cel care nu a dus la îndeplinire rugămintea lui Kafka să ardă manuscrisele.5 Concepția de viață a lui Kafka, influențată de filozofia lui Kierkegaard6, își găsește expresia 2

Felice Bauer (n. 18 noiembrie 1887 - 15 octombrie 1960) a fost logodnica lui Franz Kafka; scrisorile adresate ei au fost cuprinse în vol. Scrisori către Felice. 3 Dora Diamant (Dworja Diament, sau Dymant) (n. 4 martie 1898 – d. 15 august 1952) este cunoscută ca fiind ultima iubită a lui Kafka și persoana care a păstrat o parte din ultimele sale scrieri în posesia ei până când au fost confiscate de către Gestapo în 1933. Franz Kafka îşi expimase dorinţa ca toate manuscrisele lui să fie distruse după dispariţia lui. 4 Max Brod (n. 27 mai 1884 - d. 20 decembrie 1968) a fost un scriitor, compozitor, traducător și jurnalist evreu-ceh de limbă germană, celebru mai ales pentru relația de prietenie cu Franz Kafka. Datorită persecuțiilor naziste, în 1939 se mută în Israel. 5 Cf. Mituri, povești și istorii măcinate de malaxorul realității, 7 noiembrie 2009, Ovidiu Ciutescu, Jurnalul Național. 6 Søren Aabye Kierkegaard (n. 5 mai 1813, Copenhaga - d. 11 noiembrie 1855, Copenhaga) a fost un filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale. Kierkegaard a criticat vehement atât hegelianismul din timpul său, cât și ceea ce a considerat ca fiind formalități nule ale Bisericii Naționale Daneze. O mare parte din opera sa filozofică se concentrează asupra problemelor legate de modul de viață al oamenilor, accentul căzând pe prioritatea realității umane concrete în detrimentul gândirii abstracte, subliniind, în același timp, importanța alegerii și a devotamentului individual. Opera sa

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE într-o modalitate artistică originală, în care elemente de suprarealism se îmbină cu o formă de exprimare proprie expresionismului. Prezentând strivirea personalității în societate, Kafka înfățișează destinul fără perspectivă al omului într-o viziune halucinantă, grotescă, impregnată de anxietate. Romanele și nuvelele sale exprimă fie sentimentul tragic, împins la paroxism, al individului expus presiunii destructive al unui monstruos aparat birocratic (Procesul, 1925; Colonia penitenciară, 1919), fie imposibilitatea omului de a descifra sensul existenței sale civice (Castelul, 1926), fie dezintegrarea relațiilor interumane (Metamorfoză, 1915). Impresia de coșmar și tensiunea dramatică, specifice scrierilor lui Kafka, sunt sugerate prin suprapunerea logicului cu absurdul, întro formă parabolică, obsesivă. Kafka a exercitat o puternică influență asupra literaturii contemporane. Dintre opere publicate în timpul vieții amintim: Opinie (Betrachtung), 1913; Verdictul (Das Urteil), 1913; Fochistul (Der Heizer), 1913; Metamorfoza (Die Verwandlung), 1915; Colonia penitenciară (In der Strafkolonie), 1919; Un medic de țară (Ein Landarzt), 1919; Prima durere (Erstes Leid), 1921. Iar postum au apărut: Procesul (Der Prozess), 1925; Castelul (Das Schloß), 1926; America (Amerika), 1927; La construirea

zidului chinezesc (Beim Bau der chinesischen Mauer), 1931; Scrisori către Felice (Briefe an Felice); Scrisori către Milena (Briefe an Milena); Jurnal (Tagebücher).

teologică se axează pe etica creștină și instituția Bisericii. Opera sa în domeniul psihologiei explorează emoțiile și sentimentele indivizilor atunci când se confruntă cu alegerile pe care le fac în viață. Făcând parte din metoda sa filozofică, inspirându-se din Socrate și dialogurile socratice, primele opere ale lui Kierkegaard au fost scrise utilizând diverse personaje pseudonime, fiecare prezentându-și punctele de vedere specifice și interacționând sub forma unui dialog complex. El desemnează pseudonime pentru a explora în profunzime anumite puncte de vedere, care uneori se pot întinde pe parcursul mai multor cărți, între timp Kierkegaard, sau un alt pseudonim, criticând respectiva poziție. Astfel, sarcina descoperirii semnificației operelor sale este lăsată în grija cititorului, deoarece „această sarcină trebuie să fie astfel încât ea să fie dificilă, deoarece numai ceea ce e dificil inspiră inimile nobile". Ulterior, specialiștii lau interpretat pe Kierkegaard în mod diferit, printre care, drept un existențialist, neo-ortodoxist, postmodernist, umanist și individualist. Traversând granițele filosofiei, ale teologiei, psihologiei și literaturii, el este o figură influentă în gândirea contemporană.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

În limba română au apărut: America, traducere de T. Simion Pop și Erika Voiculescu, București, Editura Univers, 1970 (reeditări: RAO Internațional, 1995, 2006; Leda, 2005); Castelul, traducere de Mariana Şora, București, Editura pentru Literatură, 1968 (reed.: RAO Internațional, 1995, 2006; Prietenii Cărții, 1996; Leda, 2004); Colonia penitenciară, traducere de Mihai Izbășescu, Iași, Editura Moldova, 1991; Corespondență, traducere de Radu Gabriel Pârvu, vol. IIII, București, RAO International, 2005-2008; Jurnal, traducere de Radu Gabriel Pârvu, București, RAO Internațional, 2002 (reed.: 2006); Metamorfoza, povestiri, traducere de Mihai Izbăşescu, București, Editura Leda, 2005; Opera antumă, povestiri, ediție îngrijită de Radu Gabriel Pârvu, București, RAO Internațional, 1996; Opere complete, traducere de Mircea Ivănescu, vol. I, Proză scurtă; vol. II, Proză scurtă postumă; vol. III, Jurnal; vol. IV, Scrisori; vol. V, Scrisori către Felice și corespondență din perioada logodnei, Bucureşti, Editura Univers, 1996-1999; Pagini de jurnal și corespondență, traducere de Mircea Ivănescu și Al. Alexandru Șahighian, București, Editura Univers, 1984; Procesul, traducere de Gellu Naum, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965 (reed.: Apollo & Oltenia, 1993; RAO Internațional, 1994, 2007; Historia, 2007); Scrieri postume și fragmente, ediție îngrijită de Radu Gabriel Pârvu, vol. I-II, București, RAO Internațional, 1998; Verdictul și alte povestiri, traducere de Mihai Izbășescu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969 ş.a.

Prezentare de Viorela Codreanu Tiron

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ADRIAN PĂUNESCU - 70 de ani! 7

Înainte de a da curs autorului acestui articol se cuvine să ne amintim câteva date biografice despre cel ce a fost Adrian Păunescu, şi care, dacă ar mai fi trăit, ar fi împlinit anul acesta frumoasa vârstă de 70 de ani: Adrian Păunescu a fost un poet, publicist, textier și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceştia, ale genurilor folk și rock. Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1. În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu8. Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț. Iată ce ne transmite poetul şi criticul Neagu Cristian, care – într-un fel – a fost crescut de Adrian Păunescu:

„Infracţiunea de a fi” – Adrian Păunescu de Cristian NEAGU Motto: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra.”

(Evanghelia după Ioan, 8, 1-11)

Aş putea fi întrebat, – bănuit de nostalgia trecutului – dacă nu cumva, alegându-mi ca temă portretizarea omului de cultură, Adrian Păunescu, încerc subtil reabilitarea controversatei sale personalităţi, (de care în mod sigur nu are nevoie) găsindu-mă eu, un condeier abia afirmat, să aduc cu mult după al doisprezecelea ceas, atenţiei publice, aspecte deja cunoscute, riscând inutilitatea efortului… Ei bine, după mulţi ani de aşteptare, consider că am o datorie morală prin faptul că am fost cândva discipolul acestui geniu rebel, să fac cunoscut ceea ce nu s-a spus 8

7

Adrian Păunescu – pe numele adevărat Adrian Păun, n. 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București)

Cf. Vladimir Tismăneanu, Stalinism For All Seasons: A Political History of Romanian Communism, University of California Press, Berkley and Los Angeles, 2003, p. 247 şi site: http://www.spiegel. de/spiegel/print

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE până acum despre structura sensibilităţii native a domniei-sale, a operei, şi a preţului plătit pentru acestea, dar nu înainte de a-i întreba, la rândul meu, pe înverşunaţii săi polemişti cât de bine îl cunosc prin, dar mai ales dincolo de cărţile sale? A fost – aşa cum se spune – poet de curte? Lingău comunist? Ce se ştie despre viaţa lui personală? Desigur, a deranjat pe mulţi când a devenit fenomenul Păunescu, dar mai ales atunci când s-a prevăzut că istoria literaturii (nu cea manolesciană sau ştefănesciană, ci una nepărtinitoare) îl va aşeza lângă zei, numindu-l Pontifex Maximus al deceniului `75 -`85. Da domnilor, din acest motiv s-a reuşit „glorios” instalarea unei psihoze menite să diminueze acest fenomen, şi să menţină presupunerea ca şi realitate în prizonieratul efectului denigrator, convingându-mă astfel că spiritul dâmboviţean bazat pe criteriul: „n-am văzut, dar aşa vorbeşte lumea,” funcţionează perfect, mai ales când conceperea unei astfel de practici aparţine câtorva „confraţi” ai săi, încadraţi corespunzător normelor impuse de fostul regim, dar care după 1989, au dat în brânci să îmbrace convingătorul veşmânt al disidenţei, plesnind apoi pe ici-pe colo, de atâta filozofie capitalistă, în timp ce el, acelaşi Adrian Păunescu, rămas consecvent convingerilor sale, ne demonstra, – trăind cu demnitate conjunctura nefavorabilă vieţii, – care este diferenţa dintre poziţia de drepţi şi cea verticală. Voi supune instanţelor morale „rechizitoriul” poeziei păunesciene de atitudine, – tendenţios implantat publicităţii – pentru a demonstra „datul cu părerea” în mod gratuit, din necunoaştere şi viciu clevetitor, în timp ce azi, acuzatorii, nu pot demonstra cu niciun singur rând scris în acea perioadă, curajul de a acuza/ironiza orânduirea, de a se împotrivi. Să începem prin a alcătui portretul spiritual, dar şi determinarea dezacordului său asupra factorului politic decizional: „Mă-ntorc din epocă, în casa mea,/ Vreau noapte cu intrare separată,/ Nici un străin în inimă nu-mi bată, (atenţie!) / Nici politruci în spate să nu-mi stea, (ceea ce demonstrează motivul determinării sale fruste) / Nu-mi lumineze fruntea nici o stea, (roşie în cinci colţuri, n. n.) / Să fiu doar fiu, iubire, om şi tată,/ Să bat în cuie uşă, steag, cravată, (ideea izolării) / Nici să nu

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

dau, nici nimenea să-mi dea./ De epocă sătul sunt până-n gât,/ Şi ei de mine poate-i este silă, (să fim drepţi judecători ai versurilor ce urmează) „Las masca mea vitală în argilă,/ Că vreau să mă retrag numaidecât./ Umil cârpaci de epocă umilă,/ Tot ce-am urcat mai am de coborât.” (Împlinire coborând- 1981) Coborârea, (retragerea) nu şi-o putea împlini, dacă ne gândim la angrenajul politic al perioadei comuniste din anii ‛80. Alege să rămână însă „cârpaciul epocii umile,” zdrenţuite, fără a se gândi să emigreze: „O rândunică sunt, în iarna mare/ Aripile mi-au ars, (a se presupune cine…) gâtleju-i sec/ Asupra păsărimii e înec/ Şi soarta lor m-atinge şi mă doare/ Dar eu, acesta, sunt acela care…/Sunt rândunică, însă n-am să plec.” (O rândunică-n iarnă – 1981), asumându-şi riscul de a împrospăta calitatea actului de cultură, înfruntând directivele şi cenzura, introduce în paralel cu şablonardele omagii impuse, un curent libertinist, iniţiativă transformată ulterior într-un succes răsunător. Pentru acest fapt, astăzi, (abia astăzi) este numit duplicitarul a căror versuri „ies dintr-o încredere în cosmetizarea comunismului [...] un azil de versuri orfane [...] un enorm bâlci de de sentimente contradictorii. [...] Se adaugă obstinaţia autorului de a aborda problemele mari, reale sau închipuite, ale epocii în care trăieşte, obsesiile hugoliene şi heliadeşti, mantia albă, aspiraţia de a deveni oracol şi de a vorbi de la egal la egal cu mai – marii lumii.” (Tudor Cristea, Riscul pe cont propriu, Adrian Păunescu sursa: Agonia.net) Concluziile trase de onorabilul critic literar (director al revistei Litere din Târgovişte) sunt – pe alocuri – slabe de ţâţâni, uitând domniasa să dezvolte pe tema psihologică în contextul determinant al poetului, de cele mai multe ori influenţat de mediul socio-politic în care acesta este nevoit să creeze, să trăiască, să reziste, asumându-şi construcţia unui culoar de refugiu cultural (din calea binecunoscutului limbaj de lemn, lozincard…) prin care conducea zeci de mii de oameni, şi bineînţeles că din când în când, trebuia să „tune”, Partidul, Ceauşescu, România, pentru a asigura cât de cât această parcurgere. Dar, aşa cum am învăţat de la înaintaşi, artelor, şi nu numai lor le e dat să exorcizeze fantoma privirii stând la pândă. Mă aşteptam ca distinsul confrate să susţină o analiză, pornind de la idiomatica indis-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 12


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pensabilă poetului liric, prin caracterul activ pe care îl trădează limbajul convenţiilor sociale în formularea experienţelor asupra includerii determinării, ce răspund atitudinii practice fundamentale, identificându-se în dominanta versului. Ar mai fi fost destul de interesantă tema sufletului solitar, executant fără convingere a sarcinilor de partid, căci iată ce mesaj au versurile destul de riscante, şi totuşi tipărite la acea vreme: „Prin aerul de fulger şi gâlceavă/ Mă mai rotesc cu greu pe mine însumi/Din întrebarea-mi vine şi răspunsu-mi/ Am libertatea apei într-o ţeavă.” (Poezii de până azi, 1978, la numai cinci ani de Cenaclu.) Se va înţelege poate că „proprietarul” Cenaclului Flacăra nu era Păunescu. „Infiltrări” supraveghetoare erau totuşi prezente la fiecare spectacol, până când acestea, au şi creat acea diversiune din 1985 pe stadionul Petrolul, desfiinţând atât Cenaclul, cât şi pe animatorul acestuia, care devenise „instigator periculos al maselor.” Ne mai amintim „Antedeluviana” – 1981? „O neam crucificat romano-dac,/ Vei fi înmormântat pe verticală/ Poporul meu mutat de tot la coadă,/ Şi-atâta mai conjug: nu se mai poate!” Dar de Zalău – 1984? Atunci când după spectacol a trebuit să dea cu subsemnatul la Bucureşti, în faţa lui Mihai Dulea, preşedintele C.C.E.S. datorită versurilor recitate vulcanic în faţa a câteva mii de spectatori, aceiaşi care i-au scandat îndelung numele: „Ce cântece muncitoreşti sunt alea/ De care muncitorii n-au habar?…/M-am săturat de falsuri, minciuni şi de prostii/ Vreau opere complete, nu opere alese…/mai bine tipăriţi pe Preda/El, dintre pământeni, cel mai iubit.” sau: „Să mergem deci să cerem aprobare/Când să vorbim şi noi puţin mai tare,/ Când este ora bună de culcare,/ Când doare pe acel pe care-l doare.” (Aprobări – 1981) după cum şi… „Opriţi informaţia unilaterală,/cancerul societăţii socialiste/multilateral dezvoltate!” (Informaţia unilaterală – 1984) Nu-i aşa?… Curată cosmetizare a comunismului de după 1971! Apropo, Maestre! Catalogaţi procentual poezia păunesciană drept, „moloz, mult moloz” cu toate că este numit de publicul larg „cel mai mare poet în viaţă”. Citându-vă din preţioasele scrieri (unde, fără excepţie stilul determină personalitatea) aveţi dreptate: „Împrejurul drumului prăfuit ce se pierde în zare, se întind măştile.” (Treaz…) Sunteţi totuşi

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

un estet rafinat, şi nu cum declaraţi în poezia „Eu sunt” (primul vers al strofei trei) Slăbuţ însă la categoria riscului condeieristic în perioada comunistă, fără a vă considera astăzi ciuperca răsărită după revoluţie, căci toate s-au dovedit a fi otrăvitoare. Oare ce făcea domnia-voastră când Păunescu – prin decret prezidenţial – era declarat unic şomer al statului socialist? „Moloz, mult moloz!” Într-un articol din revista 22 (10 martie, 2004) fără prea mare efort, observăm strădania distinsei Carmen Muşat, scriitoare prolifică dar şi critic literar, de a aşeza, – ca într-un joc puzzle – piesele denigrării păunesciene, chiar dacă acestea sunt, de cele mai multe ori, nepotrivite formei adevărului. Vom da citatului câteva concluzii susţinute cu înverşunare într-un echilibru tremurând, – de scurtă durată – potrivite lui Adrian Păunescu precum „nuca-n perete,” sub semnătura sus menţionatei: „Deşi a debutat ca un poet autentic la începutul anilor ‛60, Adrian Păunescu a devenit ulterior un jalnic versificator, (aducem la cunoştinţă că în 1973 primeşte distincţia Ordinul Crucea Germaniei pentru poezie, iar dacă ni se permite o paralelă, mentorul domniei-sale Carmen Muşat, respectabilul Mircea Martin, a fost distins cu Premiile U.S.R. în 1969, 1974 şi 1981, secţiunea critică literară, iar Adrian Pău-nescu, obţinea Premiile aceleiaşi U.S.R. în 1968 – 1971, secţiunea poezie; interesant este faptul că la acea vreme Mircea Martin, conducătorul cenaclului Universitas, nu împărtăşea convingerile de astăzi ale doamnei Doctor în Filologie «din 2001» – (n. n.) poet de curte înainte de 1989, (recomandăm a se studia poezia sa de atitudine, comparativ cu ceilalţi poeţi optzecişti, şi chiar de mai înainte, parţial regăsindu-se în prima parte a temei pe care o dezbatem – n. n.). Din rafinată subtilitate menită să convingă, totuşi cuprinde preventiv în paranteză, următoarele: (cu rare izbucniri de conştiinţă, rapid reprimate) (chiar şi rare, – dar destul de tăioase – avem un alt exemplu de atitudine mai riscantă?… «nu înţelegem însă cine reprima rapid izbucnirile de conştiinţă» – n. n.) animator de cenacluri itinerante, (deşi a plătit tribut, susţinând această formă a actului de cultură, prin a i se dezmembra familia, totuşi dna filolog conchide: „…dispus să facă din propria viaţă un

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spectacol mediatic” – n .n.) promotor de marcă al culturii de amatori pe care îi populariza în timpul regimului comunist, într-o emisiune-maraton intitulată populist „Antena vă aparţine” (din promovarea aşa-zisei culturi de amatori, au urcat pe piedestalul afirmării, formaţiile: Phoenix, Iris, Voltaj, Holograf, Curtea veche; apoi, Mircea Vintilă, Florian Pitiş, Gil Dobrică, Vali Sterian, Ducu Bertzi, George Nicolescu, etc…etc; nu avea rost să-i promoveze pe Patapievici, Pleşu, Liiceanu, Manolescu, nume grele, dar frumos „aliniate” la acea vreme; cât priveşte titulatura emisiunii, e ca şi cum am vorbi despre „vinovat fără vină” – n. n.) realizator egolatru şi egocentric de interminabile emisiuni TV. (în perioada comunistă, TVR-ul ne oferea – după cum se ştie – „interminabilele” 2h şi 40` zilnic, iar după 1990, migrena păunesciană a dnei. Muşat, putea fi vindecată din… telecomandă – n. n.). Distinsa Carmen Muşat face dovada că a citit selectiv poezia lui Adrian Păunescu, – între lectura activă şi cea pasivă – alegând, ceea ce o va ajuta să expună polemica de interpretare psihologistă, fapt pentru care, ne permitem a-i reaminti că în lectura activă, după descoperirea straturilor structurale ale obiectului reprezentat, se stabilesc corelatele intenţionale în determinarea procesului psihic intim; (după cum îl putem determina şi pe cel al criticului…n.n.) Aşadar: „Temperament de Nae Girimea, deghizat în versificator de ocazie, (off, ce mai roade invidia… şi când te gândeşti că „Repetabila povară” devenise Imn spiritual; n.n.) autor de obscure poeme întrun vers (ca acest, Gata de luptă: „Vertical, orizontal, nechezatul unui cal!” ) (cui credeţi că i se potriveşte în cazul de faţă? n.n.) gata oricând să sufere în faţa naţiunii în numele căreia poartă „bătălii” la televizor (desigur, mai sunt români „infestaţi” de românism, care nu vor accepta „simbria” renegării acestuia; n.n.). Adrian Păunescu se vede pe sine ca autor predestinat unei posterităţi măreţe, (se pare că în anul de catedră de la Amsterdam, 1997-1998, Carmen Muşat a predat literatura română fără a cita din „definiţiile” lui Nichita: „dacă orice poet adevărat n-ar crede despre sine că este cel mai mare poet, ar fi o farsă şi o minciună tot ceea ce scrie dânsul” – Fiziologia poeziei, Editura Emi-

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

nescu 1990, p.559, alin 2, n.n.) capabil să nemurească, în opera sa, orice biet muritor ce-i intră în viaţă („bietul muritor,” pentru mulţi poeţi, a însemnat inspiraţie la poezia socială faţă de care, unii fac alergie. Mari critici, enunţători ai doctrinelor literare, au constatat că deosebit de relevantă pentru psihologia artistului pare a fi, în acest context, tocmai valoarea socială a sacrificiului „bietului muritor.” Totul porneşte de la „butucul viţei de vie românească” simbol al transmiterii de rod nealterat, după cum, libertatea spiritului se afirmă în aplicarea integrală a sufletului, şi n-ar trebui să ne fie cu supărare. n.n.) Cum altfel putea să fie portretizat Adrian Păunescu de către redactorul-şef de la Observatorul cultural, când aflăm cu încântare că este şi membru fondator al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii? Ne aşteptam să fie abordată tema adevărurilor poetice, cu un aşa specialist la îndemână… căci, cele cauzate de conformitatea lor cu realitatea, sunt şi parte integrantă a lumii proprii poetului, o adevărată lume în lume; o lume a conştiinţei în impactul cu lumea înconjurătoare. Dar… asupra spiritualităţii contemporane, misiunea-i misiune! Studiul teoretic al artelor e cu totul altceva, mai cu seamă analiza structurii poesferei, când teza ce confirmă un dr. filolog se intitulează, „descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească.” (sic!) Voi încheia dezbaterea noastră cu un citat din concluziile lui Nichita Stănescu asupra criticii literare tendenţioase, demn de învăţat pe de rost: (n-ar strica, nici în cazul protagonistei noastre; n.n.) „M-a interesat critica literară. La început. Mai ales cea de încurajare. M-a interesat şi critica în care am fost contestat, şi aceea care m-a minimalizat, exacerbat. Când scriu, nu cu gândul la critică scriu. Mai sunt şi critici care se doresc «directori» ai literaturii, ai spiritualităţii noastre.” (Fiziologia poeziei, Editura Eminescu 1990, p.568, alin 3). Mulţumim dle Cristian Neagu pentru „disertaţia” domniei-voastre întru păstrarea valorilor culturale. Pentru că dincolo de toate păcatele omeneşti Adrian Păunescu rămâne o personalitate marcantă a literaturii române.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

cii. Proiectul Conştiinţei Globale consideră că, de fapt, contradicţia este doar una temporară şi aparentă şi încearcă să o rezolve prin metode de investigaţie moderne, strict ştiinţifice. - La ce idei şi curente mai vechi fac apel cercetătorii implicaţi în proiect?

„Gândurile şi emoţiile noastre pot influenţa realitatea fizică, pe distanţe mari" Ipoteza Gaia

- D-le profesor, un grup de cercetători clujeni, condus de dvs., participă de câţiva ani la cel mai important proiect internaţional de cercetare neconvenţională, unul care sfidează ştiinţa actuală. Proiectul a început la Universitatea din Princeton şi românii sunt singurii din ţările din Est care participă la el, probabil şi ca un semn de recunoaştere a valorii şi experinţei dvs. legate de manifestările paranormale din pădurea Hoia-Baciu. Acest proiect internaţional, tulburător şi straniu, se numeşte „Proiectul Conştiinţei Globale". Despre ce este vorba? - Proiectul Conştiinţei Globale este cel mai important proiect internaţional de cercetare a unor posibile acţiuni neconvenţionale ale minţii umane. Originea sa se găseşte în numeroase discuţii purtate în anii 1970 - 1980, în cadrul unor grupuri de avangardă, formate din oameni de ştiinţă cu vederi largi şi reprezentanţi ai unor curente spirituale, preocupaţi toţi de ideea tulburătoare, potrivit căreia mintea umană ar putea influenţa nemijlocit realitatea fizică. Afirmaţiile ce consideră gândul uman o forţă redutabilă, care poate schimba realitatea, au o tradiţie milenară şi au jucat un rol esenţial în majoritatea curentelor esoterice şi doctrinelor spirituale care s-au succedat de-a lungul istoriei. Această idee tradiţională a fost şi este însă infirmată vehement de către comunitatea ştiinţifică, deoarece pare să contrazică setul de legi cunoscute ale fizi-

- Cercetătorii folosesc relativ frecvent anumiţi termeni cu conotaţie mai degrabă esoterică şi/sau spirituală, de exemplu: conştiinţă globală, conştiinţă planetară, noosferă sau Gaia. Noţiunea de noosferă îi aparţine lui Pierre Teillhard de Chardin (1881-1955), cel care a fost deopotrivă preot iezuit, paleontolog, antropolog şi filosof. Ideea lui a fost că în procesul de evoluţie al Terrei s-ar forma treptat, distinct de geosferă (lumea minerală) şi de biosferă (lumea vie) - o noosferă care umanizează Pământul. Noosfera ar fi generată de minţile, gândurile şi cultura umană şi Gaia ar avea un fel de existenţă autonomă.

Gaia Foarte interesantă este şi aşa numita ipoteză Gaia, care a fost lansată în anul 1965, de către James Lovelock, cunoscut medic şi filosof. Prin ipoteza Gaia, Lovelock a voit să desemneze planeta noastră ca organism viu. Gaia este numele Pământului în mitologia greacă (numele corect este, de fapt, Geea). Ipoteza Gaia consideră că Pamântul nu este doar o simplă sferă de piatră (litosfera), acoperită în majoritate cu apă (hidrosfera) şi pe care s-a dezvoltat viaţa (biosfera), ci ar fi el însuşi un organism uriaş şi sensibil. De aceea, pentru Lovelock este prioritară existenţa şi sănătatea planetei ca întreg, mult mai importantă decât supravieţuirea diferitelor specii individuale de vieţuitoare. Ipoteza sa este apreciată şi susţinută de numeroase grupuri şi mişcări ecologice. Într-o asociere a ipotezei Gaia cu conceptul de noosferă, noosfera ar fi mintea planetei Gaia.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Cum se leagă toate acestea în proiectul de la Princeton, la care participaţi?

- Principalul artizan şi, totodată, directorul Proiectului Conştiinţei Globale este Roger D. Nelson, psiholog şi cercetător recunoscut al fenomenelor neconvenţionale, mai ales pentru activitatea anterioară, purtată de el în cadrul Laboratorului pentru cercetarea anomaliilor din Princeton (Princeton Engineering Anomalies Research Laboratory; PEAR) de pe lângă Universitatea de inginerie şi ştiinţă aplicată din Princeton, S.U.A. Obiectivele proiectului sunt radicale şi multiple: evidenţierea, prin metode ştiinţifice, a unei posibile acţiuni a minţii asupra materiei; verificarea unei posibile sincronizări a unui număr ridicat de minţi umane, care pot acţiona coerent şi simultan asupra lumii fizice, determinând modificări şi efecte măsurabile; ipoteza existenţei unei conştiinţe de grup sau chiar a unei conştiinţe globale, care ar reprezenta un fel de superminte planetară.

Când gândurile şi emoţiile influenţează aparatele electronice - Când a început acest proiect de tăietură revoluţionară şi în ce constă el?

- Proiectul Conştiinţei Globale a început în august 1998, la Princeton, şi s-a extins, treptat, în SUA, şi apoi în întreaga lume. Acum, el cuprinde o reţea formată din 88 de sisteme electronice operaţionale interconectate, răspândite din Alaska până în Noua Zeelandă. Fiecare sistem electronic, denumit şi egg, este format dintr-un generator de numere aleatoare, cuplat la un computer. Cele 88 de sisteme electronice din lume sunt sincronizate după Timpul Universal (UT), care a înlocuit vechiul timp Greenwich (GMT). Ele transmit în fiecare secundă datele, în timp real, prin Internet, la computerul central din Princeton. Din 2003, unul dintre cele 88 de sisteme electronice, şi primul din Europa de Est, se află la Cluj, ca urmare a participării active a Colectivului de cercetări neconvenţionale al Institutului de cercetări experimentale interdisciplinare din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai" la Proiectul Conştiinţei Globale. Activitatea sa este monitorizată permanent de o echipă pe care o coordonez

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

şi din care mai fac parte cercetătorii Voicu Duca, Adrian Ianoliu şi inginerul de sistem Gheorghe Lupaş.

Sistemul electronic de la Cluj-Napoca (în stânga, jos generatorul de numere aleatoare)

Generatorul de numere aleatoare de tip Orion

- Care este secretul proiectului?

- În centrul proiectului sunt aceste generatoare de numere aleatoare. Se numesc astfel, deoarece „produc" 200 de numere pe secundă, cifre de „0" şi „1", în secvenţe nestructurate, tinzând spre dezordine maximă. Esenţa proiectului este următoarea: mintea, conştiinţa, gândul uman pot influenţa direct evenimente, fenomene şi sisteme fizice - adică tocmai generatoarele de numere aleatoare. Astfel, mintea umană, gândul, ar influenţa în mod straniu secvenţele numerice produse de generator, structurându-le şi ordonândule inexplicabil. Se urmăresc clipele în care cât mai mulţi oameni, cu minţile şi gândurile lor, se sincronizează şi se interconectează. - Când se produce această conectare formidabilă de minţi omeneşti?

- Totul se întâmplă în timpul marilor evenimente planetare, care concentrează o intensă reacţie de emoţie colectivă. Şi toate rezultatele obţinute demonstrează cu fermitate faptul că, indiferent de locul unde se produce evenimentul major, efectul observat este global. Un factor extern, care pare să acţioneze independent de distanţă, afectează simultan toate egg-urile reţelei răspândite în lume. Şi acest „ceva" din exterior este reprezentat de un număr ridicat de

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE minţi umane, care se interconectează şi acţionează coerent şi sincronizat, atunci când sunt afectate de un anumit eveniment major, capabil să genereze o reacţie emoţională colectivă. Totul se petrece ca şi cum un fel de minte colectivă ar genera un câmp la scară planetară, care afectează funcţionarea dispozitivelor electronice din toată lumea. De aceea, se afirmă că Proiectul Conştiinţei Globale ar efectua o ElectroGaiaGramă (EGG), de unde şi denumirea egg pentru sistemele electronice ale reţelei, adică ar înregistra continuu o electroencefalogramă a unei minţi colective planetare. Iar proiectul se mai numeşte şi Proiectul ElectroGaiaGramă. Efectul precursor - Puteţi să-mi daţi câteva exemple din rezultatele Proiectului la care participaţi?

Graficul deviaţiei emoţionale colective, în cazul accidentului Concorde

Graficul variantei medii de Anul Nou 2004

- Între 1998 şi 2007, de pildă, un număr mare de evenimente au avut efecte puternice asupra celor 88 de sisteme electronice din reţea. Printre ele: bombardarea ambasadelor SUA din Dar es Salaam şi Nairobi, începutul bombardamentelor NATO în Iugoslavia, accidentul Concorde de la Paris, accidentul submarinului nuclear Kursk, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, ceremonia de deschidere a Olimpiadei de iarnă de la Salt Lake City, accidentul navetei spaţiale Columbia, atacurile teroriste de la Madrid, sfârşitul

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

primei etape a războiului din Irak (cu dărâmarea statuii lui Saddam Hussein), funeraliile papei Ioan Paul al II-lea sau căsătoria prinţului Charles cu Camilla Parker. Fără a intra prea mult în detalii matematice, analiza datelor care se efectuează simultan la Princeton şi la Amsterdam arată că, în minutele şi orele care urmează producerii şi mediatizării unor astfel de evenimente majore, se constată frecvent o modificare a secvenţelor numerice generate de dispozitivele electronice, care încep, inexplicabil, să se ordoneze. Aşa s-a întâmplat, de pildă, la prăbuşirea avionului Concorde lângă Paris. Accidentul, soldat cu 113 victime, s-a petrecut pe 25 iulie 2000, la ora 15:02 UT. Aproape imediat, la nici 15 minute de la accident, asupra sistemelor electronice a început să se manifeste acţiunea unui „ceva" necunoscut, un factor extern. Şi care s-a menţinut la valori ridicate timp de peste două ore şi jumătate. Ceea ce a influenţat sistemele a fost un număr mare de minţi omeneşti interconectate şi sincronizate de emoţia intensă a accidentului. De parcă între minţile umane s-ar fi aşternut punţi care le leagă pentru un timp. Punţi care le-au făcut să acţioneze coerent şi simultan asupra realităţii fizice. Dar evenimentul-model analizat în cadrul Proiectului Conştiinţei Globale este Anul Nou, care are particularităţi unice, deoarece reuneşte, în doar 24 de ore, 37 de evenimente succesive pentru că Anul Nou este sărbătorit la 37 de momente de timp diferite de către populaţia Globului, răspândită pe 37 de zone orare (23 la ore întregi şi 14 la jumătăţi de ore). În cazul Anului Nou 2004, rezultatele obţinute arată că sincronizarea maximă s-a produs în medie cu circa un minut înainte de miezul nopţii. Această structurare elimină orice posibile efecte locale şi demonstrează că, în anumite intervale de timp, toate egg-urile reţelei răspândite în lume sunt influenţate de unul şi acelaşi factor extern, independent de distanţă: gândurile, minţile, conştiinţele asociate ale unui număr ridicat de persoane preocupate de un acelaşi eveniment. Dar, cu siguranţă, cel mai puternic efect a fost înregistrat la 11 septembrie 2001, fiind asociat cu seria de atentate teroriste de pe teritoriul SUA. Încă de la ora 05:00, secvenţele numerice generate de cele 37 de egg-uri ale re-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Graficul emoţiei planetare în timpul atacului terorist asupra turnurilor din New York

ţelei, aflate la acel moment în funcţiune, au prezentat un aspect complet nefiresc, o creştere fulminantă a varianţei medii - cum se numeşte în matematică. Varianţa a atins valoarea maximă la ora 10:13, după ce turnul WTC 2 s-a prăbuşit, şi sa menţinut la valori înalte, până spre orele 11, după care a început să scadă rapid. Desincronizarea extremă a sistemelor electronice ale reţelei a fost expresia şocului fără precedent al celor peste 2 miliarde de oameni care au urmărit, în direct, desfăşurarea atentatelor. Acest şoc planetar a scurt-circuitat, practic, reţeaua. Efectul precursor înregistrat în acea zi istorică, în care analiza datelor a evidenţiat valori anormale încă de la orele 05:00, cu aproape 4 ore înaintea primului atentat, este foarte ciudat. Un astfel de efect a fost semnalat foarte rar până acum, numai în cazul unor atentate majore. Unii cercetători apreciază că el s-ar datora unui număr ridicat de minţi asociate care „presimt" că se va întâmpla ceva grav. Efectul precursor ar putea avea astfel o valoare predictivă foarte generală, semnalând iminenţa producerii unui eveniment dramatic undeva pe Glob. Luminile răsfrânte la nesfârşit - Ce concluzii se pot trage din toate aceste experimente tulburătoare? Cum vor schimba ele ştiinţa, d-le profesor?

- Mai întâi, trebuie să vă spun că aceste rezultate sunt imparabile! De pildă, între 1998 şi 2007, au fost 244 de evenimente planetare, care toate au influenţat dispozitivele electronice ale reţelei. Şi şansa ca aceste influenţe să fi fost întâmplătoare, de 1 la 3.75 milioane, e practic nulă! Este absolut clar că acolo a fost un factor extern, o sumă a minţilor omeneşti. Şi concluziile

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

sunt şi ele impresionante, pe măsură. Gândurile, intenţiile, emoţiile şi traumele noastre pot influenţa instantaneu realitatea fizică pe distanţe mari, independent de barierele fizice interpuse. Minţile omeneşti pot interacţiona nu doar între ele, ci şi cu legile fundamentale ale fizicii, producând efecte sau anomalii. Şi care pot fi măsurate. Un număr ridicat de minţi umane, interconectate de un eveniment care generează o emoţie colectivă intensă, se poate sincroniza şi acţionează la scară planetară, independent de distanţă, determinând fluctuaţii dinamice în însăşi esenţa Spaţiului-Timp. Evident, toate acestea nu pot fi explicate de ştiinţa de azi. Unii cercetători sunt de părere că ele nu sunt şi nici nu vor fi vreodată explicabile, în cadrul paradigmei ştiinţifice. Şi, în general, toate fenomenele neconvenţionale asociate cu mintea umană, şi care ţin de parapsihologie, ridică probleme extraordinare pentru ştiinţă. De aceea, e firesc ca unii reprezentanţi ai liniei tradiţionale conservatoare să critice sistematic cercetările care raportează anomalii, inclusiv rezultatele Proiectului Conştiinţei Globale. Din nefericire pentru sceptici, cercetările neconvenţionale urmează în totalitate metodele ştiinţei şi sunt efectuate mai ales de confraţi din interiorul comunităţii ştiinţifice, cu o poziţie recunoscută. Ca atare, în ultimii ani, numărul scepticilor combatanţi s-a redus, iar vocea lor este tot mai estompată. Toate criticile scepticilor, care neagă sistematic existenţa anomaliilor, de tipul celor care intervin şi în Proiectul Conştiinţei Globale, sunt inconsistente şi, aş spune chiar, disperate. Dar, prin extinderea experimentului la scară planetară şi rezultatele remarcabile obţinute, Proiectul reprezintă cea mai severă sfidare la adresa paradigmei oficiale. - Cât ajută, până la urmă, ipoteza Gaia ori noosfera?

Distribuţia geografică a celor 88 de sisteme electronice (egg-uri) ale reţelei

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ipoteza Gaia şi conceptul de noosferă nu sunt, probabil, decât metafore seducătoare, la fel ca şi termenii „conştiinţă globală" şi „conştiinţă planetară". Roger D. Nelson, directorul proiectului, consideră că termenul conştiinţă globală ar trebui înlocuit cu termenul „câmp de conştiinţă". Dar şi acest nou termen este doar o altă metaforă, deoarece nu se referă la un câmp fizic obişnuit, cu mărimi bine definite, care variază continuu, ci la un fel de câmp neobişnuit, generat de un număr ridicat de minţi umane interconectate, independent sau puţin dependent de distanţă, ce transportă informaţie capabilă să influenţeze secvenţele numerice produse de generatoare de numere aleatoare. Însă nu avem nici cea mai mică idee despre suportul care ar transporta o astfel de informaţie. Dar poate că imaginea cea mai sugestivă pentru toate acestea a fost dată acum 1.300 de ani. S-a întâmplat în anul 700 după Hristos. Atunci, Fa ts'ang, unul dintre întemeietorii şcolii chineze budiste Huayan, a vrut să-i explice practic împărătesei Wu relaţia cosmică dintre Unu şi Multiplu. Şi Fa ts'ang a condus suita imperială într-o încăpere ai cărei pereţi, tavan şi pardoseală erau cu totul acoperiţi de oglinzi. El a aprins o lumânare în centrul sălii şi a atârnat-o de tavan. Imediat, toţi cei prezenţi s-au văzut înconjuraţi de nenumărate lumânări aprinse, de mărimi diferite, ce păreau să se întindă la infinit. Iată, acesta este „Unu în Mulţi", a spus Maestrul. După aceea, el a aşezat în mijlocul încăperii un cristal cu multe faţete. Atunci, imaginile nenumărate ale lumânărilor reflectate în oglinzi, ce se reflectau la rândul lor în alte oglinzi la nesfârşit, s-au concentrat - focalizându-se toate în interiorul cristalului ce lumina orbitor. „Mulţi în Unu" - a mai spus atunci Maestrul chinez. Aceste imagini splendide ilustrează esenţa Proiectului Conştiinţei Globale.

Valentin Iacob Notă:Interviul a mai apărut în nr. 1059 din Formula

AS.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Mihai Ştirbu Mihail Kogălniceanu „a umplut cu înalta lui personalitate mai bine de 50 de ani din istoria neamului". El a rămas în conştiinţa românilor, ca un

simbol al dezvoltării României moderne, fiind participant la toate marile evenimente ale veacului al XIX-lea: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor şi Războiul de Independenţă din 1877. (Alexandru Zub). Statuia lui Mihail Kogălniceanu, care şi-a început discursul (fără a-l mai termina vreodată), la 28 septembrie 1911, la sărbătorirea jubileului Universităţii ieşene, a fost sculptată în bronz şi amplasată pe un soclu cu două basoreliefuri. Creată de sculptorul italian Raffaello Romanelli, a devenit în timp un simbol al învăţământului superior din Iaşi. Mihail Kogălniceanu, primul dintre cei zece fraţi, s-a născut la 6 septembrie 1817 în Iaşi („după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu în Ceaslovul naşterilor şi morţilor familiei Kogălniceanu, o carte care, sunt încă câţiva ani, ca un adevărat registru al stării civile, se obişnuia a se păstra din tată în fiu mai în toate familiile noastre‛‛), stingându-se la 20 iunie 1891, la Paris. Tatăl scriitorului, vornicul Ilie Kogălniceanu, se trăgea dintr-o veche familie moldovenească de răzeşi înstăriţi, cu slujbe ajunsese la ranguri şi funcţii însemnate. Printre înaintaşii familiei lui, era şi un presupus cronicar, Enache Kogălniceanu. Neamul răzăşesc al Kogălnicenilor, cu pământuri în ţinutul Fălciu încă din secolul al XVIlea, îşi trăgea numele de la apa Cogâlnic, pe malurile căreia îşi întemeiase primele familii; râul Cogâlnic, situat în vechiul judeţ basarabean Orhei, se pierdea în mlaştini, în Valea Răutul. Mama, Catinca (născută Stavilă într-o familie de răzeşi români din Basarabia - orheiană din Valea Călmăţuiului - la căsătorie a adus „scule şi bani de zestre, o fâşie de ogor la Cruceşti, pe Cogălnic), a fost crescută în familia lui Mihail Sturdza, viitorul domn al Moldovei. Dintre cei zece copii ai ei, Mihail era cel dintâi născut. Despre înain-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE taşi, despre începuturile în educaţie şi despre tot ce a însemnat baza devenirii sale, a vorbit însuşi Kgălniceanu în „Discursul rostit la 1/13 aprilie 1891 în şedinţa solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare: „Naşul meu, adică acela care m-a luminat cu sfântul botez, întrebuinţez stilul bătrânesc, a fost domniţa Marghioala Calimach, soţia logofătului Grigore Sturdza, tatăl repausatului Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei. Domniţa Marghioala iubea foarte mult pe maică-mea, care, copilă tânără, a fost rămasă orfană de tată şi mamă şi încredinţată epitropiei logofătului Grigore Sturdza — bunul meu despre mamă, medelnicerul Stavilla, având moşia sa vecină cu moşiile din Basarabia ale familiei Sturdzeşti, astăzi proprietăţi ale principelui Dimitrie Sturdza, fiul fostului domn al Moldovei. Domniţa Maria Calimach vorbea numai greceşte; ea mă iubea mult de mic copil şi, când mă lua în braţe, ea îmi exprima dragostea într-a mă dezmierda cu bătaie de pălmiţe, până când leşinam de plâns, şi întovărăşite aceste cu toate numirile dezmierdătoare greceşti ce se întrebuinţează la copii. La săvârşirea ei din viaţă, domniţa Marghioala mă recomandă iubirii şi îngrijirii fiului său Mihail Sturdza, care deja în tinereţe luase primul loc între cei mai învăţaţi şi talentaţi boieri tineri ai Moldovei. Acestei misiuni, lăsate cu limbă de moarte, Mihail Sturdza a fost credincios; acestei misiuni dato-resc că Mihail Sturdza, ajuns domn al Moldovei în 1834, în acelaşi an, împreună cu fiii săi Dimitrie şi Grigore, ma trimis la învăţătură în Francia‛‛. De la începuturi, Mihail Kogălniceanu a avut parte de o educaţie aleasă în familie, apoi sub îndrumarea cărturarului iluminist, călugărul Gherman Vida originar din Maramureş, apoi la Institutul Francez din Iaşi condus de Victor Cuénim, şi la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, lângă Iaşi. În acea perioadă, a fost coleg cu Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza. În august 1834, a fost trimis pentru studii în străinătate împreună cu cei doi fii ai domnitorului Moldovei – Dimitrie Sturza şi Grigore Sturza – la Colegiul Lunéville din Paris. Deşi se adaptase vieţii printre străini, dorul de casă, dorul de specificul moldovenesc în care crescuse, l-a determinat să trimită epistole surorilor sale (Maria, Pulheria şi Elena)

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

prin care le cerea „trimiteţi un săculeţ cu sâmburi de dovleac, reţete de dulceţuri moldoveneşti, căci aice nu se ştie măcar ce-i harbuzu…” Le mai ruga să-i trimită şi Istoria pentru începutul românilor în Dachia, de Petru Maior. În anul următor a ajuns la Universitatea din Berlin, fiind găzduit în casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiată în Berlin după revocaţiunea edictului de la Nantes. Conştient că acolo i s-au deschis ochii spre ceea ce tindea – dragostea pentru învătătură, dragostea de ţară, era recunoscător şcolii: „Da, Universităţii din Berlin, a doua mea mumă, Universităţii Fredericia Wihelma; da, exemplului ce mi-a dat amorul pentru patria germană şi pe care l-am găsit în toate păturile societăţii germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru patria română şi spiritul liberal care m-a însufleţit în toate actele vieţii mele‛‛. În ianuarie 1837 Mihail Kogălniceanu a debutat în „Lehmann's Magazin für die Literatur des Auslande, (în limba germană), cu eseul Romänische oder wallachische Sprache und Literatur (Limba şi literatura română sau valahă). Din octombrie 1837, Mihail Kogălniceanu a devenit student al Facultăţii de Istorie şi de Drept, la aceeaşi Universitate din Berlin. Odată revenit la Iaşi, în martie 1838 a fost numit în înalta funcţie de „aghiotant domnesc“. A început o bogată activitate jurnalistică, preluând suplimentul literar al revistei Albina de la Gheorghe Asachi, colaborând cu Alăuta Românească. În acelaşi an i-a apărut prima proză. Kogălniceanu nu s-a considerat niciodată scriitor; el însuşi nu părea a-şi preţui scrierile literare. Nu i-a lipsit însă talentul, iar paginile rămase, multe tipărite postum, dezvăluie, dacă nu opere de mare valoare, preţioase contribuţii de pionierat. Din 1840 şi până în 1845, a fost şi patronul unic al firmei Cantora Foiei Săteşti/Cantora Daciei Literare – editură şi tipografie. Fiind preocupat de soarta oropsiţilor vremii, a publicat în anul 1840 la Stuttgart, Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor. A tipărit Calendar pentru poporul românesc, apoi în 24 noiembrie 1843 a ţinut prima lecţie ca profesor de istorie în Iaşi: Cuvânt pentru

deschiderea cursului de istoria naţională în Academia Mihăileană. La 2 ianuarie 1844, a publicat

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 20


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tot la Iaşi revista „Propăşirea - Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale‛‛, care, din cauza cenzurii vremii, a devenit „Foaie ştiinţifică şi literară‛‛, iar în octombrie 1844 a fost suspendată definitiv din ordinul domnitorului Mihail Sturdza. Tot în 1844, a editat „Foaia de învăţături folositoare‛‛, supliment al „Foii săteşti a Prinţipatului Moldaviei‛‛. Din ordinul domnitorului Sturza, Mihail Kogălniceanu a suportat o dură experienţă de viaţă la Mănăstirea la Râşca, printr-o scurtă detenţie. În 1845 a publicat volumul al II-lea din colecţia „Letopisiţile Ţării Moldovei‛‛, căruia i-a urmat al III-lea volum în 1846. Din septembrie 1846 Mihail Kogălniceanu s-a expatriat din motive politice la Paris, poposind pentru documentare şi agrement în Spania, unde a scris un jurnal de călătorie: Notes sur l'Espagne‛. În martie 1848, din cauza participării „în mod conspirativ“ la Revoluţia paşoptistă din Moldova, fiind considerat „instigator principal“, deşi Ocârmuirea Moldovei a oferit o recompensă de 700 de galbeni celui ce îl va prinde, Mihail Kogălniceanu a reuşit să scape, ajungând la Cernăuţi. Acolo a publicat scrieri pline de spirit revoluţionar-paşoptist: „Dorinţele Partidei Naţionale, Noul Acatist al marelui Voevod Mihail Grigoriu (pamflet antisturdzesc), şi „Proiect de Constituţie pentru Moldova‛‛. În 1852 a tipărit volumul I din colecţia „Letopisiţile Ţării Moldovei‛‛. Spiritul său reformator a folosit în literatură, în prima perioadă a activităţii, pentru răspândirea şi impunerea ideilor naţionale, pentru progres şi „luminare" culturală. Ideolog politic în primul rând, Kogălniceanu are meritul de a fi respectat specificul literaturii ca artă şi de a fi contribuit astfel la constituirea unei doctrine literare. A ştiut să traseze, cu clarviziune, câteva directive esenţiale, vitale pentru dezvoltarea scrisului românesc, într-o perioadă de începuturi anevoioase şi amestec de influenţe. Foarte probabil că fiind preocupat de existenţa sa şi a familiei sale, în 1854 Mihail Kogălniceanu şi-a deschis o fabrică de postav lângă Mânăstirea Neamţ, ce a dat faliment în 1869. Conform lui George Călinescu, Mihail Kogălniceanu „făcea şi exploatare agricolă‛‛. În 1861 declara că avea două proprietăţi: moşiile Mârzeşti şi Horlaţi, cărora li se adaugă şi moşia de la Râpile – jud. Fălciu. În 1870 a cumpărat de la Aleco Scarlat

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Rosetti moşia Şopârleni, din judeţul Fălciu, plasa Podoleni. În acelaşi judeţ Fălciu, plasa Podoleni, a devenit stăpânul moşiei Ghidişeni în 1885. Între anii 1870 şi 1880, a devenit proprietarul a trei moii din Dobrogea: o moşie de 1.800 de ha. la Murfatlar, o moşie de 1.100 de ha la Tatlageac şi o moşie de 900 de ha. la Cecige şi Hanlik. Dar a suferit şi pierderi: la 8 decembrie 1886 i s-a mistuit în flăcări Conacul de pe moşia de la Râpile, odată cu foarte multe documente, îndeosebi corespondenţa politică din „depozitul“ de acolo. Poate din cauza acelui incendiu, în decembrie 1887 a fost nevoit să-şi scoată la licitaţie, (în Köln-Germania), colecţia-i de 188 de tablouri (semnate de Bellini, Boucher, Breughel, Fragonard, Poussin, Rubens, Tiepolo, Tintoretto, Tizian, Van Dyck, Veronese ş. a.). Datorită formaţiei sale intelectuale şi sociale, şi-a continuat activitatea gazetărească fondând la 1 octombrie 1855, la Iaşi, ziarul prounionist, Steaua Dunării („Steaoa Dunării“) – jurnal politic, literar şi comercial care a apărut până în 1860, cu „o ediţie intermitentă de Bruxelles“ L'Etoile du Danube. În 1857, din poziţia de deputat activ în Adunarea/Divanul Ad-hoc din Moldova, milita pentru desfiinţarea boierescului, pentru reunirea Moldovei cu Muntenia, pentru democratizarea Principatelor Valahe. Unionist convins, în 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pleda pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om-nou. Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria-Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi.“ Între 30 aprilie 1860 şi 17 ianuarie 1861, a fost preşedinte de consiliu şi ministru de interne

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în primul minister guvernamental al Principatelor Unite. Numit prim ministru în 11 octombrie 1863, a format Guvernul României care a rezistat până în 26 ianuarie 1865. Foarte prezent în viaţa politică, Kogălniceanu a sprijinit votarea legii agrare (14 august 1864), a fost ales membru al Academiei Române în 1868, a devenit ministru de Interne în Guvernul Dimitrie Ghica, iar între 1876 – 1878 a fost ministru de Externe, rostind la 9 mai 1877 în Camera Deputaţilor „Discursul prin care se declară Independenţa Absolută a României‛‛, anunţând intrarea României în Războiul de Independenţă faţă de Imperiul Otoman. Între 1879 şi 1880 a fost ministru de Interne. În aprilie 1880 a fost numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, iar între 1887 – 1890 a fost preşedintele Academiei Române. Din 1 aprilie datează celebrul

Discurs de la serbarea a 25 de ani de la fundarea Academiei Române, discurs în patru părţi: (I) au-

tobiografică, (II) dezrobirea ţiganilor, (III) ştergerea privilegiilor boiereşti şi (IV) emanciparea ţăranilor”. La 20 iunie 1891, Mihail Kogălniceanu a murit, pe fondul unei chinuitoare afecţiuni la vezica urinară (boală considerată pe atunci „boierească‛‛), pe masa de operaţie, într-un spital din Paris, la a 11-a intervenţie chirurgicală. Îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Mama sa, Catinca, născută Stavilla, era coborâtoare dintr-o familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea Albă (Akerman), „de unde s-a răspândit în toată Basarabia, unde şi astăzi sunt mulţi proprietari purtând numele de Stavilla‛‛. Rămasă orfană fusese crescută în familia lui Mihail Sturdza, viitorul domn al Moldovei. 1852, 10 noiembrie. Mihail Kogălniceanu s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca) Jora (unionistă convinsă), văduva colonelului Iorgu Scorţescu, stăpâna moşiei Zahorna-Vailuţa. Au avut 8 copii: Constantin, Ion, Vasile şi cinci fete. Soţia, împreună cu fiica sa Lucia, a moştenit casa din Iaşi în care se născuse Kogălniceanu. După decesul ei, casa a rămas moştenitorilor de drept: Constantin, Lucia, Vasile şi nepoţilor: Eliza şi N. N. Krupenski, Ioana şi Mihail I. Kogălniceanu. În 1920, fiica sa a vândut întreaga proprietate Societăţii „Ocrotirea Orfanilor din

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Război”, cu suma de 60.000 lei. În 1934, casa a revenit Epitropiei Institutelor Şcolare „Gheorghe Mârzescu‛‛. Casa există şi astăzi pe strada Mihail Kogălniceanu, la nr. 11 şi este muzeu memorial din anul 1971. În 1850 Kogălniceanu publicase în „Gazeta de Moldavia" (nesemnată), prima parte a unui roman rămas neterminat, Tainele inimei. Intenţia autorului era, după cum se deduce din primul capitol, de a scrie un roman cu intrigă amoroasă, dar cu un foarte evident caracter politic şi social. Pregătirea acţiunii era făcută cu minuţie, după modelul romanelor lui Balzac, scriitor cu deosebire preţuit de Kogălniceanu, din care tradusese câteva fragmente din Physiologie du mariage. Trebuie menţionat că, pe lângă impresionanta operă scrisă, pe lângă bogata şi benefica activitate de politician, Kogălniceanu a fost în primul rând om, om supus legilor nescrise ale existenţei omeneşti, domeniu în care se pare că a avut slăbiciuni. Jurnalul intim al lui Mihail Kogălniceanu consemnează circa 700 de femei, frecventate asiduu şi comentate cu ochi avizat de cel care, în viaţa publică, a fost primul ministru al Domnului Alexandru Ioan Cuza. Dovada existenţei unei mari iubiri extraconjugale pentru Raluca Lămotescu, tânără şi focoasă, care s-a străduit vreo 20 de ani să-l smulgă familiei, este testamentul din 6/18 august 1882. Interesat de soarta devotatei amante, raţionalul Kogălniceanu, a ţinut-o mai mult în străinătate, el fiind nevoit ani întregi să facă naveta între amânări şi promisiuni, până când copila nelegitimă, Maria R. Lămotescu, s-a măritat cu toată pompa şi zestrea pretinse: moşia Scoposeni şi „una sută pogoane de vie ". Se pare că între timp, relaţia cu Raluca „se depreciase până la trivialitate" din cauza geloziei femeii faţă de „fiica vătafului de curte al unei moşii dobrogene" către care începuse să se îndrepte simpatia marelui om de stat. Fiica nelegitimă, Maria, a devenit mai întâi soţia lui Ioan Lecca, din familia cu acest nume de la Bacău şi apoi a lui Atanasie Eliade. Urmaşii lor trăiesc astăzi în Franţa. Margareta Lecca, nepoată de fiică a marelui istoric şi om politic, a fost cea de-a doua soţie a lui Henri Coandă. Deşi nu era un bărbat atrăgător, Kogălniceanu a avut cel mai bun „palmares" la categoria

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE femei: „Mihail Kogălniceanu nu rata nimic! Nici servitoare, nici doamne din lumea bună. Bântuia chiar şi cartierele rău famate, împreună cu domnitorul Al. I Cuza în căutare de femei”, relatează istoricul Dan Falcan. Totuşi, ca şi în politică, şi în viaţa sentimentală înţeleptul Mihail Kogălniceanu a ştiut să urmeze calea de mijloc, lăsându-se ispitit de farmecul pasiunilor interzise, însă discret, în limitele rezonabilităţii burgheze şi ale bunuluisimţ. Marile evenimente la care a participat ca protagonist (dezrobirea ţiganilor, revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, legea rurală, proclamarea Independenţei) i-au pus în valoare spiritul constructiv şi capacitatea de a alege, cu simţ istoric şi luciditate critică, din tradiţii şi din influenţele străine, elementele utile pentru accelerarea procesului de modernizare a instituţiilor României şi de reorganizare a ţării pe baze democratice. Cultura, în viziunea lui Kogălniceanu, deţinea un rol esenţial în atingerea obiectivelor naţionale şi politice, de aceea el a avut mereu în vedere şi consolidarea unei culturi autohtone.

BIBLIOGRAFIE: helloromania.eu; Revista Pentru Patrie „Miniştrii de interne ai României - Mihail Kogălniceanu‛‛ Miliana Şerbu; Enciclopedia României - o enciclopedie online 100% românească „Mihail Kogălniceanu‛‛; crispedia.ro „MihailKogalniceanu‛‛; „Viaţa si opera lui Mihail Kogălniceanu‛‛; Wikisource ,,Discurs rostit la 1/13 aprilie 1891 în şedinţa solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare‛‛; artline.ro ,,120 ani de la moartea lui Mihail Kogalnicianu; REVISTA AGERO/CULTURA „Mihail Kogălniceanu, arhitectul reUnirii Principatelor Valahe în strămoşeasca lor Dacie antică‛‛ - prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu; Ziua News 10.03.2009; „Legea „Femeilor publice” (II). Mihail Kogălniceanu: „Jurnalul” cu 700 de femei‛‛ - Dan Aldea; „IAŞII LUI Patras - Frumuseţea ne scrie istoria‛‛ Autor: Patras Antonio; Historia.ro ,,Aventurile „boierilorplayboy”: de la dueluri şi răpiri din dragoste, până la desfrâuri cu o mie de femei; Kogălniceanu a avut aproape 1.000 de amante‛‛ - Autor: Ana Maria Niculae, Maria Apostol; jurnalul.ro 07.01. 2009 ,,CTITORI AI ROMÂNIEI 150 de ani de la Unirea Principatelor Române‛‛; Curierul de Iaşi la data de 13.07.2012 „Iaşul istoric – Monumente statuare pentru Kogălniceanu şi Cuza‛‛ ş.a.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Irimie Străuţ s-a născut la 28 ianuarie 1932, în omuna Feneş, în comuna Feneş, judeţul Alba. Provine dintr-o familie de păstori şi de mineri. Urmează şcoala generală la Bulzeşti, Hunedoara, Alba Iulia şi Lupeni, iar liceul la Petroşani. Va absolvi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1954) şi Facultatea de Istorie-Filosofie (1970). Îşi face debutul în 1951, cu un reportaj, la „Scânteia tineretului" şi tot acum cu proză la ziarul „Zori noi" din Petroşani. Lucrează ca redactor la diverse publicaţii din Petroşani şi Deva, ca redactor şi şef de secţie la revistele pentru copii „Luminiţa" şi „Arici Pogonici" (1962-1989). După 1990 pune bazele revistelor „Bucuria copiilor" şi „Licurici". Scrie în „Contemporanul", „România literară", „Luceafărul", „Orizont", „Săptămâna", „Literatorul", „Vremea", „Totuşi iubirea", „România Mare", „Naţional", „Dimineaţa", „Glasul patriei" etc., precum şi la publicaţii pentru copii din Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Germania, China, Grecia şi Serbia. I s-au acordat numeroase premii în ţară, precum şi Medalia de Aur a Târgului de Carte de la Leipzig (1971, 1978). Străuţ este specializat în literatura pentru copii, unde încearcă toate genurile şi toate registrele, de la basmul prelucrat şi reconstruit şi evocarea istorică de liberă inspiraţie la snoava cu scop educativ şi la tableta satirică. A tălmăcit, în versuri, poveşti şi a scris scenarii de filme pentru copii şi tineret. A compus şi poezie patriotică ocazională, precum şi pagini de evocare a unor scriitori. Mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu cu unul dintre cei mai remarcabili profesionişti ai literaturii celor mici. Păcat că la realizarea interviului domnul Străuţ a fost bolnav însă optimist şi încă cu multe idei. Îi doresc viaţă lungă şi să scrie încă multe cărţi ! „Frumuseţile din jur meu m-au impulsionat să scriu ! "

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 23


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE A.G. - De unde pasiunea pentru scris ?

Irimie STRĂUŢ:-Pasiunea pentru scris izvorăşte probabil de la locurile în care am crescut, cu oameni minunaţi şi locuri de o frumuseţe aparte.Frumuseţile din jur meu m-au impulsionat să scriu! La 16 ani am debutat în publicistică în revista Academiei Române „Cum vorbim", cu un articol dcspre graiul arhaic, cu reminiscenţe dacice, păstrate şi azi, din satul strămoşilor mei. Doi ani mai târziu am publicat în revista „Licurici", unde am lucrat apoi 40 de ani ca redactor, o poezie scrisă stând cu vacile la păscut pe dealurile din Străuţii de Jos iar fragmente de proză au apărut când eram elev la Petroşani, în ziarul „Tânărul miner" unde era redactor şef marele scriitor Ion Băieşu care m-a recomandat pentru Şcoala de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu" a Uniunii Scriitorilor, pe care am absolvit-o în promoţia numită azi „Nicolae Labiş". -Cum aţi ajuns la această şcoală şi ce colegi aţi avut ?

-În urma unui examen de admitere, pe 15 septembrie 1952, am intrat la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Am fost coleg de serie cu Ion Gheorghe, Radu Cosaşu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Sălăjan, Elena Dragoş, Alexandru Popescu (Vergu), Ioana Zamfir, Atanasie Toma, Dumitru Cărăbăţ, Gh. D. Vasile, Horia Aramă, Ion Grecea, Ştefan Luca şi alţii. -Ce profesori aţi avut şi ce amintiri vă leagă de ei ?

- Printre profesori au fost: Mihai Gafiţa, seminarul de creaţie, Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir la catedra de măiestrie artistică, Tudor Vianu la prelegeri de literatură universală, D. Micu, Ion Oana. Mai apropiaţi mie au fost Mihai Beniuc şi Ion Oana, poate pentru că veneau din aceeaşi zonă ca mine, din Ardeal. Aproape un an Oana ne-a învăţat amănunţit epopeea tragi-comică a „Ţiganiadei", considerind-o la fel de valoroasă ca „Iliada" sau „Odiseea". Pe Tudor Vianu şi Călinescu îi apreciam pentru că ne vorbeau ore întregi liber, despre scriitori greci, latini, despre Shakespeare, Vol-

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

taire sau Goethe. 0 profesoară aproape analfabetă a fost Monica, soţia lui Em. Gălan, pe care Labiş, la un seminar, a făcut-o să plângă, încurcând-o cu întrebările sale. Simpatizat de noi era „Englezul" Petru Dumitriu, înalt şi impunător, cu pipa în colţul gurii, îmbrăcat cu haine „sare şi piper" de stofă englezească, elegant şi flegmatic. De cele mai multe ori venea la cursul de „măiestrie artistică" cu Biblia, din care ne citea fragmente. După lectură, ne spunea cu voce gravă „Iată o temă eternă pentru un roman". -Aţi fost coleg cu Nicolae Labiş,cum l-aţi descrie şi ce amintiri vă leagă de el ?

- În primul rând doresc să amintesc că Labiş învăţa la clasa de măiestrie a Veronicăi Porumbacu. Iar pe de altă parte era dintr-un grup de „răzvrătiţi", anticomunişti, care aveau idei „duşmănoase" desprce politica Partidului Comunist şi mai cu seamă cea bolşevică, a URSS, a ocupanţilor sovietici, susţinând revoluţia ungară, despre care aflase de la Doina Sălăjan şi ea scoasă din presă, după 1956. Despre abaterile lui Lae de la „morala proletară" au circulat mai multe versiuni. Eu am participat la şedinţa UTM care l-a exclus prima dată pe Labiş din această organizaţie. Motivul a fost că şi-ar fi pierdut carnetul de „ute-mist" ,în fapt, ascuns de Tomozei. De fapt, cazul pierderii carnetului" a fost al poetului Sorin Comăniţă, eliminat pentru aceasta din şcoală. Dar mai grav a fost, în viziunea organizaţiei de tineret condusă de biroul organizaţiei de bază a partidului, că întro seară poetul a sărutat o colegă pe gât şi chiar a muşcat-o(!). 0 „aventură puştească" pe seama căreia s-a făcut prea mare tam-tam. Mai combativă şi mai „vigilentă" a fost o colegă ucraineană, Rahila, care l-a pârât şi pe care, sigur, fiind urâtă, n-o săruta şi n-o strângea nimeni în braţe! Labiş a fost un fenomen ! La 16 ani, să fii căutat de marile reviste ale ţării, să citeşti în mai multe limbi străine - poezie, proză, filozofie, să-ţi faci într-un cuvânt, cultura, după steaua ta şi s-o faci profund, să fii laureatul pe toată ţara al primului concurs literar postbelic... Nicolae Labiş a fost un mare poet, a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia poeziei de după al doilea război mondial. -Printre colegii de la şcoala de Literatură „Mihai Eminescu" au fost şi cadre militare ?

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 24


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

- Sigur că da. Veneau chiar în uniformă militară la şcoală ca Portik, fraţii Ioan şi Florian Grecea, Radu Cosaşu, Culcea, H.Salem, Athanasie Toma, Doina Sârbu să impresioneze profesorii la examene.Unii dintre ei erau securişti.Aveau pe cap chipiul cu steaua în cinci colţuri în frunte !

MEDALION VASILE POPOVICI

-Aţi locuit 40 de ani în Bucureşti şi acum v-aţi retras la Deva. Care este diferenţa dintre capitală şi provincie ?

- Mă bucur că am venit la Deva unde sunt oameni minunaţi, cinstiţi şi prietenoşi. În Bucureşti s-au schimbat multe în ultimul timp nu doar în viaţa socială, politică ci şi cea literară. Sunt tot felul de gunoaie cu ifose de elitişti, dispreţuind literatura adevărată, iar cea pentru copii chiar nu mai există. Mai mult nu mai poţi tipări nimic fără să plăteşti,cei din anumite găşti tipărindu-se şi premiindu-se unii pe alţii. La Deva, în cinci ani, oraş de provincie, cum ne privesc de sus, cei de la centru, mi s-au publicat cinci cărţi fără nicio contribuţie personală. Plus aici mă simt acasă, am o foarte mare activitate publicistică. Afirm cu bucurie că fiind aproape de Serbia am reluat colaborările cu revistele din Voivodina. -Ce faceţi acum şi ce planuri aveţi pentru viitor

- Definitivez şi încerc să public până în cel de-al

treilea volum închinat lui Labiş cu prilejul împlinirii a 71 de ani de la naşterea sa şi a comemorării a 50 de ani de la trecerea lui în eternitate. De asemenea, voi republica volumul interzis de cenzura comunistă „Ora albă", precum şi mai multe volume cu poezii de asemenea puse sub sechestru în anii dinainte de 1959, printre care şi cele care mi s-au publicat parţial la Pancevo, în Serbia. Nici pe copii nu i-am uitat, oferindu-le volumele: Ţupa-Ţup se întoarce şi Prietenii lui Ţupa-Ţup, cât şi ce voi mai găsi nepublicat prin rafturile bibliotecii mele. -Stimate domnule Străuţ vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc să aveţi parte de încă multe bucurii şi împliniri.

Adalbert GYURIS

Pânza Penelopei Şi te-am cules din Eve şi din visuri prin veac secund să-ţi recompun întregul, iar după, m-am izbit de aisbergul ce m-a lăsat la fund printre abisuri. Şi-acum, de-acolo caut timp pierdut; purtai azur şi ochii Caliopei şi-ntregul tâlc al pânzei Penelopei de-abia-n târziul meu l-am priceput. Liniştea de după furtună Mai las‛, iubito, să închid fereastra să sechestrez un univers în noi să simt a magmei scurgere-n şuvoi să fie-ntreg potopu-n noaptea asta. Prin noi, fluid universal să curgă, să se pogoare din senin fortuna, să se ogoaie-n linişte furtuna, ca liniştea de după…să se scurgă. Deschide larg fereastra ce-am închis-o s-ascult cum pacea curge-n univers, să-ţi recitesc poema într-un vers ce pentru tine dinadins am scris-o. În noaptea ’ceea În noaptea ‛ceea zgomotul de mii de decibeli din univers parcă se stinse; sclipea caleidoscop stelar pe fond şi toată liniştea de noi se prinse atât cât s-auzim subliminal cum dă în plesnet colţ de iarbă. Chiar apele din mers au tras la mal precum luntraşul, luntrea lui beteagă. Ţi-ai prins părul în trei agrafe

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

lăsându-te în voie şi aprinsă pe brazda luncii dintre ape, biruitoare şi învinsă. Vânzând iluzii - dublă nonă Vânzând iluzii ca pe cărţi poştale, când nu sălăşluieşti mistere să le-ascunzi, ai dat la toată lumea pe parale. Atât de darnică ai fost cu mine! mi-ai dat pe gratis ere glaciale. Şi care pricini ţi-au dat ghes să te afunzi în labirintu-ntoarcerii în tine? de ce cu-atât hatâr n-ai vrut să mi le vinzi aşa, chiar dacă, ca pe cărţi poştale?! Dar tu, de ce te reîntorci în tine, ca un prelung ecou de liră de Orfeu? cu el ai umple hăul meu din mine. De ce pe gratis mi-ai lăsat iluzii cum lasă stelele ce cad ,,lumine”, de parcă n-ai în tine niciun dumnezeu! Mă cheamă cerul şi nu pot să-ntârzii. Acolo, făr‛ de tine, o să-mi fie greu pe cât de greu îmi e când spun: „cu bine!”

George ROCA MEMORIA PENIŢEI : O VIZITĂ ÎN NOUA ZEELANDĂ Am fost în Noua Zeelandă pentru prima dată în urmă cu 30 de ani! Atunci eram necăsătorit şi parcă nu a fost aşa de bine. Singur te simţi prea... însingurat! Atunci am stat vreo trei săptămâni şi am bătut cele două insule mari de la Auckland la Invercagill călătorind cu un bilet de circuit pe drumul de fier. Apoi, altădată, venind din America, am făcut o escală la Auckland de 3 zile... A treia vizită am făcut-o în trei! În anul 2000. Având un băieţel de 11 ani, dornic să cunoască şi el lumea mare, ne-am vânzolit, pentru o lună în Aotearoa cum îi zic băştinaşii maori Noii Zeelande, sau Ţara Lungului Nor Alb (The Land of the Long White Cloud). De data aceasta eram trei turişti, adică, „tata, mama şi copilul” cum ne plăcea nouă să ne alintăm! Băiatul meu era curios deci, să vadă cum e acolo în Kiwiland... aşa că aici la „canguri” fiind vacanţa de toamnă - nu prea lungă - ne-am gândit că ar fi bine să mergem pe undeva mai mai aproape! Am zburat de la Sydney la Auckland. 2160 de kilometri, parcurşi cam în 3 ore cu jumbo jet-ul. Acolo avem mulţi prieteni originari din România şi am avut intenţia să-i reîntâlnim. Auckland-ul, cel mai mare oraş din NZ, cu o populaţie de peste un milion de locuitori, mi s-a părut micuţ faţă de Sydney... Am vizitat CBDul (Central Business District), faimosul „bulevard" – Queen Street, apoi ne-am dus în turnul de televiziune să vedem oraşul... care de acolo, de la înălţime parcă nu mai părea aşa de „pricăjit”, ci chiar destul maiestuos. Poate din cauza unghiului de vedere, a panoramei sau poate chiar al unui superb apus de soare! În următoarea zi ne-am urcat pe un vaporaş şi am plecat pe mare, spre nord-est... După

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 26


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE circa 4 ore de călătorie, parcurgând aproximativ 62 de mile (100 de km), am ajuns la insula Aotea (Great Barrier Island), a şasea suprafaţă de pământ ca mărime a arhipelagului neo-zeelandez. Un loc minunat, virgin şi foarte puţin populat! Aproximativ 800 de locuitori pe o suprafaţă de 285 km pătraţi. Insula are şi patru puişori care o înconjoară: Rakitu, Kaikoura, Insula Balaurului şi Insula Ţiparilor. Pentru o sută de dolari neo-zeelandezi am închiriat întreaga casă a unor maori bogaţi. O vilă mare, curată şi cochetă. În cele patru zile, cât am stat acolo, am trăit ca într-un paradis al unei epoci trecute! Fără gaz, electricitate şi apă curentă... Eu şi cu „ăla micu” făceam spume... că trebuia să ne culcăm seara odată cu găinile... dar soţia mea era în culmea fericirii, domnia sa fiind bună prietenă cu Moş Ene. Auzi dom'le, în anul 2000 să nu ai lumină la bec... seara! Lumânările sau terminat după două nopţi şi atunci ne-am adus aminte de tradiţionala „descurcăreală” a neamului românesc... făcându-ne opaiţe şi candele din fâşii de cârpă îmbibate în ulei de gătit. Am fost şi la pescuit - pe care, sincer, lam considerat o pierdere de timp, eu fiind un personaj veşnic ocupat cu treburi în mişcare nu cu aşteptatul la „dacă muşcă, sau nu muşcă” (peştele, desigur!)... Băieţică al meu, mai răbdător, a prins trei peşti mari, asemănători cu păstrăvul de mare, grei de peste două kilograme fiecare. Am pus şi eu mâna să-l ajut să-i scoată! Era tare fericit! Prinsese Kahawai! Bun de mâncat! La al patrulea, am avut o surpriză. Am văzut că era îmbârligată peste el o caracatiţă uriaşă! Arată ca o cârpă de spălat duşumeaua. Închisă la culoare, părea moartă... Braţele nu i se mişcau, dar nu se dezlipea de peşte. Nu ştiu cu ce naiba, ditamai molusca, ne-a retezat firul cu tot ce era pe el! A şters-o şi cu peştele şi cu cârligul şi cu plumbul şi cu... Mama ei de octopedă! De ciudă, românaşu‛ meu era cât pe ce să plângă! Acasă, la reşedinţa noastră maoră, am curăţat peştele, l-am dat prin făină şi sare şi lam prăjit în tigaie... Mămăliga şi mujdeiul încă nu se inventaseră pe insulă, aşa că am mâncat nişte kumera (cartofi dulci) ca garnitură. O masă copioasă, tradiţională din mările sudului... oferită părinţilor săi de juniorul meu. Într-una din zile am fost în vizită la o familie recomandată cu căldură

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

de nişte prieteni de-ai noştri români din Auckland. Originari din Elveţia, stabiliţi acolo de peste 20 de ani, şi-au cumpărat cu 100 de mii de dolari 50 de hectare de pământ cu munţi şi văi... Aveau şi o peşteră pe proprietatea lor! Ce mai, un Paradis! Muncind din greu, deveniseră proprietarii uneia dintre cele mai importante plantaţii de Macadamia Nuts din Pacificul de Sud. Bogaţi tare, dar muncind pe rupte... trăiau simplu precum Robinson Crusoe. Şcoli nu sunt pe insulă, aşa că au rămas şi fără copii. Chiar şi cei mici sunt trimişi la şcolileinternat din Auckland. Totuşi era atât de plăcut acolo, atât de seren! Departe de jungla de beton, de viaţa trepidantă, de stres, necazuri, calculator, televiziune manipulantă, aer poluat, bârfe, nebunii, crime... Te simţeai ca într-o altă lume... un paradis simplu, dar vindecător al tuturor relelor acumulate în marea metropolă. O revenire la lumea strămoşilor noştri... Ne-am reîntors la Auckland cu bateriile creierului încărcate! Am mai stat 2 zile acolo, după care, împreună cu nişte prieteni din Bucureşti am plecat la Rotorua. Drumul până acolo a fost superb! Noua Zeelandă este aşezată pe o centură vulcanică, având şi acum o activitate destul de intensă. Rotorua este cel mai vizitat oraş de turişti. Gheizere, vulcani noroioşi, ceaţă, sulf, plante unice... s-u-p-e-r-b! Am fost într-un loc unic unde erau nişte copaci înalţi (seqvoia) de peste 100 de metri. Printre ei, un nou colţ de de paradis... un izvor, căprioare, linişte... A doua zi am fost şi am văzut gheizerele. Wow! Jeturi de apă caldă aruncate spre cer! Mirosea tare a sulf! Fănuş, băiatul cel mic al prietenului meu, s-a uitat ciudat la mine, apoi s-a apropiat de taică-său şi l-a întreabat cu o tipică inocenţă copilarescă: - Nu ştii cine a făcut pârţ pe aici! - Poate tu, mă piticule! - Ba tu, ba tu... - Aşa vorbeşti tu cu taică-tu? - Hi, hi, hi! Tu eşti pârţâilă, tu eşti pârţâilă! - Nu eu, mai drăcuşorule, gheizerul! - Iar mă păcăleşti, că ştii că sunt mai mic... Uite „tatataaa”, gheizerul face pipi, nu pârţ! Ce să mai zici? Deseori, copiii spun chestii deştepte! Ăl mare a tăcut şi mai apoi a schimbat

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vorba... Cât am stat la Rotorua, numită şi „Sulphur City”, de câte ori venea câte un damf de pucioasă, Fănuş se uită şugubăţ la taică-său, apoi la mine şi râdea! Ei! O fi ştiut el de ce! Se zice că aia micii nu mint! A treia zi am avut mai mult „fun”. Am fost pe munte cu telecabina şi la coborâre ne-am reîntors cu săniuţa (pe roţi). O senzaţie minunată! Apoi iar cu telecabina şi iar cu săniuţa! Se construise o pistă specială pe care săniuţa „aluneca" lin. Puteai folosi frâna dacă o luai prea repede la vale. Coborârea dura cam un sfert de ceas. Copiii erau aşezaţi între picioarele protectoare ale tatălui lor... Fănuş uitase şi de gheizerele paterne, şi de sulf şi strigă cât îl ţinea gura: „Bagă motor, bagă gaz!...”. Soţia mea, metamorfozată într-o doamnă sobră, nu a dorit nici în ruptu‛ capului să se dea cu săniuţa. A stat pe terasa-restaurant a telecabinei, cică să se bronzeze! În acea poziţie inertă, cu faţa îndreptată spre astrul luminos şi cu ochelari de soare pe nas părea o actriţă de cinema din filmele italiene ale anilor '60. Simpatica divă de la Cinecita a băut între timp vreo trei cafele, din care cauză n-a putut să doarmă două nopţi după aceea! Dar noi băieţii, dacă ne-am distrat minunat, am dormit tun! De la Rotorua, ne-am continuat drumul spre sud prin Insula de Nord. (Scuzaţi oximoronul!) Ne-am despărţit de prietenii noştri româno-aucklandişti şi cu un „coach-bus” frumos, curat şi comfortabil am plecat spre Wellington, capitala ţării. Ne-am oprit pe parcurs, pentru a lua masa de prânz, la Taupo, oraş aşezat pe malul celui mai întins lac vulcanic din Noua Zeelandă. Lacul era plin de păstrăvi, cu o apă foarte bună la gust, rece şi proaspătă! Taupo, în limba maori, este o prescurtare a numelui „Taupō-nui-a-Tia” care înseamnă „Marea mantie a lui Tia” – Tia fiind o căpetenie locală (şi un explorator) care a descoperit lacul. Am ajuns la Wellington spre seară. Clădirile oraşului se scurg parcă de pe vârful muntelui până la punctul de tagenţă cu marea (oceanul!). Multă verdeaţă! Multă! Cina am luat-o la un restaurant chinezesc, după care am vizitat centrul oraşului. A doua zi a fost o vreme superbă. Ne-am plimbat per pedes peste tot şi am avut „good time” cum zic localnicii! Wellington este

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

capitala Noii Zeelande şi este cea mai sudică aşezare a Insulei de Nord. Chiar dacă e mai mic decât Auckland-ul, acesta oraş cosmopolit – creează istorie şi în zilele noastre! Clădiri vechi, de 100 de ani, sunt recondiţionate şi inobilate. Se umblă la subtilitatea tradiţiilor băştinaşe. Se învie sau chiar inventează traditii, cultură, istorie... Totul e frumos, proaspăt şi curat! Ziua următoare am folosit-o pentru a vizita muzee. Prima dată ne-am dus să vedem Galeriile Naţionale de Artă, unde era un show al artelor plastice mexicane. Am avut norocul să vedem lucrări de Frida Kahlo şi Diego Rivera. Am filmat o mulţime de pânze, până când a venit un imens „maor de serviciu", cam de două ori mai voluminos ca mine, şi mi-a confiscat camera... Eu necomformist şi rebel ca întotdeauna, i-am zis că nu scrie nicăieri că nu e voie să filmezi (era interzis doar fotografiatul!!). Goliatul s-a uitat la mine cu aceeaşi privire care o au jucătorii echipei de rugby „All Blacks” la începutul meciurilor când îşi sperie adversarii cu faimosul dans de luptă „haka” şi a plecat cu camera mea Sony CCD 220 la garderobă, de unde a revenit triumfător cu un număr de plastic şi cu un zâmbet sub nas şi pe buze, parcă vroind să-mi demostreze că nu este atât de rău precum pare. Când am plecat am controlat caseta şi spre bucuria mea nu era şters nimic... Poate nu învăţaseră băştinaşi din Ţara Norului cel Lung cum trebuie pedepsiţi nonconformiştii români! Dacă îmi ştergea înregistrarea m-aş fi supărat, cu toate că domnia sa avea dreptate, dar aşa că nu mi-a şters-o, ce să zic? Să trăiască maoraşul nostru! Expoziţia se numea „Viva la Vida" (Mexican masterpieces from the Jacques & Natasha Gelman Collection). By the way, se zice că Frida Kahlo se trage după bunicul dinspre tată de prin Ardeal (Arad, Oradea), şi este socotită cea mai importantă pictoriţă a secolului XX. Mie îmi place compoziţia, culoarea şi mesajul tablourilor ei. Totuşi cel mai mult apreciez sprâncenele autoarei în autoportrete. Diego Rivera, soţul sprâncenatei, a fost cel mai mare artist-producător de pictură murală a secolului mai sus amintit. A avut un succes nebun în Statele Unite, unde a făcut o groază de bani, pictând faţadele zgârie-norilor (ex. Rockefeller Building). Ambii au căzut, mai apoi, în

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dizgraţie, deoarece au fost „aprigi comunişti". Despre Frida se zice că a fost (şi) amanta lui Leon Trotzky, iar în glumă... de Diego se zice că ar fi fost... îndrăgostit de Stalin! Acesta îl idolatriza pe tătuc, pictându-i portretul pe gigantele lucrări pe care le executa pentru americanii capitalişti. Când a murit Frida, a ieşit un scandal de toată frumuseţea cu autorităţile mexicane deoarece sicriul defunctei era acoperit cu drapelul sovietic, roşu cu secera şi ciocanul... în loc de cel naţional mexican. Oricum, cei doi, au lăsat în urma lor creaţii minunate, unice şi de mare valoare! Multe dintre tablurile kahloiene s-au vândut la Sotheby‛s, New York, cu peste 1 milion de dolari!!! Lucrările lui Diego aşijderea... După prânz, am fost să vizităm Muzeul Naţional al Noii Zeelande care se numeşte „Te Papa" (Our Place), adică în traducere... locurile noastre, ţara noastră, adică „Te Papa” în limba maoreză! Muzeul s-a deschis recent şi este găzduit într-o clădire modernă, cu inovaţii expoziţionale, tehnică modernă, aparatură digitală, electronică, sunet, lumină... Am văzut acolo pagini scrise, descrise şi vizuale din istoria şi obiceiurile maorilor – băştinaşii din acele locuri exotice. Un lucru interesant, care mi-au atras atenţia, au fost saloanele alocate cuceririi Antarctidei. Fotografii, descoperitori, utilaje, transportoare, imagini ale continentului de gheaţă... Ceva inedit! În drum spre marea Insulă de Sud a Noii Zeelande, de la Wellington la Picton, am trecut cu feribotul Strâmtoarea Cook. Cu toate că este declarată cea mai periculoasă strâmtoare din lume, pe parcursul celor 28 de kilometri, am avut parte de trei ore de încântare a ochiului. Insule, insuliţe, colţi de stâncă ieşiţi din apa albastră a oceanului obligau vaporaşul nostru să facă slalom pe apă. Mi-aduc aminte că prin 1986, acolo a pierit faimosul vas de croazieră „Mikhail Lermontov", unul dintre cele mai gigante vase de acest gen din lume. Glumeţii zic că s-a dat la fund pentru că nu a ştiut să schieze, să facă slalom... În apele strâmtorii îşi au habitatul mai multe specii de cetacee. Deseori poţi observa prin preajmă balene, delfini sau chiar caracatiţe gigante. Mulţi înotători şi-ai încercat puterile să cucerească apele celor 28 de kilometri care despart cele două insule. Conform tradiţiei orale maore, prima temerară a fost o femeie băştinaşă,

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Hine Poupou, ajutată de un delfin dresat. În timpurile moderne, în 1962, neo-zeelandezul Barrie Devenport a făcut traversarea în 11 ore şi 13 minute. Prima femeie albă, care a avut succes a fost americanca Lynne Cox, în 1975. Alte recorduri demne de consemnat sunt cele ale lui Aditya Raut, un copil indian de 11 ani şi ale italianul Salvatore Cimmino, care a executat traversarea strâmtorii în 8 ore şi 18 minute... având un picior amputat! „I-auzi brâul, trece râul...! vorba unei strigături olteneşti... iar noi trecem strâmtoarea Cucului de la Wellington la Picton... cât ai zice „peşte”, dar nu cu brâul ci cu feribotul. Despre periplul din Insula de Sud a Noii Zeelande într-o povestire viitoare... George ROCA, Sydney, Australia

VIOLETA STIKA FRICA Mereu mi-a fost frică de ceva sau cineva. Şi pe măsură ce frica se dezvolta, deveneam mai agresivă. „Timizii sunt obraznici”, îmi spunea Cristi. „Nu eşti tu un om aşa dur cum vrei să pari”. Straniu, peste câţiva ani acelaşi lucru mi l-a spus fata cea mică. „Flexibilitatea ta de salcie se va termina”. Îmi amintesc, copil fiind, când fratele meu a intrat într-un cazan cu smoală c-aşa a vrut el mi-a destăinuit ani mai târziu, atunci avea vreo 5 noroc că era călduţă dar ce frică mi-a fost de mama. Că eu îl lăsasem să se joace între blocuri, având bacul. Pe măsură ce creşteam, frica era cu mine, în mine. Scena se schimba, de la an la an, actorii erau alţii. Frica mea-genetică (oare?- căpăta noi valenţe. Se adapta grozav la mediu, la schimbare. Devenea frică modernă. Nu mai erau mama, tata, rectorul sau administratorul din Regie. Nu mai era întunericul ce inunda oraşul cum apunea soarele şi parcurile deveneau pustii. Nu mai erau examenele la care nu aveam cursuri în sesiune. Frica devenise treptat „De unde gă-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sesc?... de unde să iau..?” Mi-o amăgeam cu câte „O dimineaţă pierdută, sau un „Plural Englezesc”…Cât de vie mi-a rămas imaginea ei speriată de mine, când, într-o zi am înfruntat-o. Era prea mult soare în iarna aceea. Dar ea ştia, că e inconsistenţa clipei. Ştia că forţa mea va fi biciuită repede. Câteva zile… şi gata, va pune iar stăpânire pe mine. Ştia că oricât aş fi vrut eu să fiu de tare, ea îmi va alunga gândul „Timpul nostru a venit, Cristi!” Că trăisem prin romane, prin grădina lui Iocan, iubind pământenii şi crezând că o să ating vreodată o stea… Heii!!! Hmmm! Crrrrrrr!!!! Croncăne cioara din vârf de par. „Dacă nu te-aş fi văzut, întâmplarea, vai de capul ei, nu m-ai fi ascultat”. „Te îndreptai spre corbul acela din veacurile trecute! Nu ţi-e frică să treci aşa aiurea dintr-un timp în altul? Nu vezi sperietoarea aceea de lângă maci? Ce crezi tu că e oare? „Niciodată!” Se trezeşte omul fără frică din mine strigând. A…. da, era cât pe ce să uit! Pe lângă fricosul din mine mai convieţuieşte o creatură. Nici eu nu o cunosc prea bine. Mă surprinde ca un vulcan, ca o seceră ce aşteaptă după colţul de clipă. Şi atunci… „voi deveni erou”, îmi vine mie aşa deodată să cânt un folk din vremurile apuse. Dar degetele mi-s amorţite, acordurile le-am uitat… şi tare mi-e frică de Reflectoare. „Pândeşte-ţi zilele! Poate vei găsi una bună... şi cine ştie, eu voi dormi atunci”- îmi şopteşte Ea într-o noapte. Şi de atunci, stau la pândă, uitând de mine până dincolo de timp.

V. S.

M-am dăruit cuvântului

Răscolind prin cenuşa timpului meu M-am dăruit cuvântului Rupând filă cu filă Din carte. Şi când m-am transformat în aripă N-am mai avut trup Şi gând Să pot zbura.

Violeta Stika

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Oraşul lichid sau ţipătul mut din proza lui Ioan Barb Constantin Stancu, Iaşi

Baza poeziei lui Ioan Barb este realitatea, trăirea intensă şi sensul într-o lume în schimbare, aplecată peste marginea curcubeului. După experienţa intensă trăită în volumele de versuri, originale şi intense, scriitorul abordează proza, e tentat de povestire, de povestea cu tâlc, de povestea care străbate oraşul de la un capăt la altul, de povestea în care eroii îşi caută destinul pierdut într-o seară, într-un loc, la o persoană misterioasă. Prin cartea Oraşul scufundat (unsprezece povestiri), apărută la Editura „Cenaclul de la Păltiniş”, – Sibiu, 2013, autorul îşi prezintă tabloul de fond al vieţii, imaginea din spatele cuvintelor, pe care se derulează aventura umană. Ioan Barb povesteşte simplu, dar profund, fraza curge pe înţelesul oricui, povestea are un tâlc, are farmec, destinele eroilor se destind, ca un arc presat la maxim, în perioada comunistă, în perioada de după anul 1989 în România, chiar în zona Călanului, sau în zonele de interes pentru lumea lui Barb. Munca, ritualul zilnic petrecut între casă şi uzina metalurgică, etapele vieţii de la copil, soldat, matur cu familie, vremea tuturor lucrurilor, clipa astrală în care se întâmplă ceva, iată perimetrul în care povestea devine mit. Barb are capacitatea de a transforma o poveste simplă în mit, eroii devin eroi prin „marele eşec” pe care îl suportă, e un eşec cosmic, nimic nu-i mai salvează, devin embleme pentru comunitate. De remarcat lipsa relaţiilor de familie, lipsa prietenilor adevăraţi, a preoţilor, a slujitorilor creştini care să le ofere o minimă mângâiere, lipsa dragostei adevărate, dispariţia resurselor din viaţa lor, miracolul aşteptat care nu mai vine în viaţa lor, birtul ca o biserică în paragină, spectacolul lumilor. Titlul cărţii este dat de metafora oraşului scufundat care la mari adâncimi ascunde un alt

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 30


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE oraş, scufundat, miraculos, tainic, poate adevăratul oraş, oraşul oglindă lichidă. Personajele lui Barb nu se pot adapta, comunismul le-a rupt de rădăcină, noua societate nu le oferă argumente, patima duce la păcat: lăcomie, beţie, curvie, revoltă, exhibiţionism, trufie, memoria unei alte vieţi paralele, tăcerea… „Orice asemănare cu imaginarul este reală” – acesta este moto-ul cărţii, un moto scurt şi relevant, devoalând tema principală a povestirilor, perfect adevărat. Scriitorul defineşte esenţa cărţii prin povestea de început: „Reconstruieşte acest tărâm pe care l-am numit „Oraşul scufundat” şi în care, dacă te întorci, vei fi ademenit de sirene încât e posibil să nu-ţi mai regăseşti puterea de-a reveni în lumea celor ce încă sunt vii. De aceea, când vei coborî în oraşul de sub ape, din interiorul tău, întoarce-te spre aceeaşi vârstă şi-ncearcă să priveşti prin ochii celui care-ai fost. Poate aşa vei înţelege tot ce-ţi părea atunci de neînţeles.”. Sunt şi lucruri simbolice în povestiri: grilajul de la intrare, armăsarul care devine gloabă, cel gurmand care nu poate scăpa din poftele proprii, beţivul care moare în frig, părăsit de toţi, localitatea în care toţi îşi vând proprietăţile companiei care cumpără tot, uitând că îşi vând vieţile, pierzând totul, negândindu-se unde vor locui după ce compania va evacua oamenii aceea prinşi în clusterele istoriei, sinuciderea în fântâna casei, simbolic – căderea în izvoare, nebunia care cuprinde personajul principal, brusc, irepetabil, inexplicabil, bunicul pierdut în cutele vremurilor, nefolositor pentru vecini şi urmaşi, soldatul rătăcit între ordine inexplicabile şi reguli sociale brutale, revelaţia lui, brutală, ca un vis din care se trezeşte, povestea în poveste, moartea care întâmpină oamenii cu pânza ei de păianjen din care nu scapă nimeni. Lumile sunt paralele: oraşul nou – oraşul vechi, generaţii care au fost, generaţii care vin, generaţii care nu se înţeleg, tradiţiile familiei pierdute pentru totdeauna, orăşeni şi ţărani, domni şi sărmani, sătui şi flămânzi, singuri sau prinşi în laţul păcatului, români-nemţi-maghiariţigani, lumea ca lume, trădători, miliţieni, muncitori care au talent dar nimeni nu-i vede, revolta tăcută, spusă cu viaţa trăită, o revoltă a marilor

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

adâncimi, de titanic clocotind de viaţă pe fundul oceanului… Mutul ca personaj principal în localitate, neputând să vorbească, dar putând să redea sensibilitate, adevăr, tristeţe, neînţeles, mutul ca un martor, martorul tăcut care acuză… Câteva citate redau tainele veacului întins peste oameni cu tentacule nevăzute, caracatiţă ce prinde personajele în braţele ei multiple… Pierderea memoriei: „La ce v-am spus eu, mă, mucoşilor, toate astea? Voi nu ştiţi ce a fost comunismul. Voi nu ştiţi nimic, mă. Mai aud pe unii spunând „comuniştii e buni”. Nu e buni, mă! Să nu poţi mânca tu vita ta, când nu se găsea nici urmă de carne pe tarabe. Să te închidă, pentru ce? Că ţi-e foame?”. Trezirea soldatului:„Atunci am început să mă dezmeticesc, să revin din lumea mea ideală, să realizez că nu trăiam un simplu joc de-a vardiştii ci mă jucam cu viaţa şi cu moartea. Începeam să mă întreb tot mai des: unde este adevărul despre patriotism? De ce soldaţii erau folosiţi la cele mai degradante munci şi nu la instrucţie? De ce ofiţerii erau, în final, aşa de laşi? Toate aceste întrebări le-am legat de felul arhaic, depăşit, dezumanizant şi înjositor în care se desfăşura instrucţia în regimentele noastre”. Pierderea istoriei: „Dar însăşi bucuria se transformase în nebunie generală. Compania cumpărase, deja, o parte bună din sat. În curând vor fi dărâmate pe rând, casele, grajdurile, magazinul sătesc, buticul din mijlocul satului, biserica ortodoxă, capela protestantă, cimitirul, grădiniţa, şcoala primară. Toate se vor muta. Unde se vor muta? Nimeni nu se gândea la aceste lucruri”. Revolta: Tot Rully baci ştia pe de rost povestea din ziua când Belu şi-a aruncat pe jos carnetul de partid şi l-a călcat în picioare. Venea tot mai des beat la serviciu şi se odihnea în birou. Lau pârât la partid. În acea vreme afirma în faţa prietenilor de pahar că nu şi-a propus să facă umbră prea multă vreme deasupra pământului. Lau chemat la icoane, l-au criticat. A scos carnetul şi l-a aruncat pe masă în faţa comitetului de partid: „Să vă căcaţi pe el”, ar fi zis: „E mort de mult mă, e mort”. „Nimeni nu a scos o vorbă. Cel de la judeţ a înghiţit în sec.” Citatele ar putea continua, Ioan Barb are curajul de a merge până la capătul poveştii, adevărul care dă sens zicerii.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Autorul povesteşte şi povestea sa are mesaje subliminale extraordinare, el comunică tragedia… Volumele de poezie publicate de Ioan Barb sunt câteva, dar dense, magma metaforei răzbeşte prin ritmul ascuns al poveştii proprii: Picătura de infinit, poeme, Editura Atu, Sibiu, 2010, colecţia „Raftul de poezie”, referinţe critice, coperta IV, Silviu Guga. Sub via fiinţei plâng strugurii, poeme, Editura Atu, Sibiu, 2010, colecţia „Raftul de poezie”, referinţe critice coperta IV, Cornel Ungureanu, Ioan Radu Văcărescu. Babilon poeme, colecţia „Poeţi români contemporani”, Editura Brumar, Timişoara, 2011, prefaţă Cornel Ungureanu; Sabatul interior, poeme, colecţia „Magister”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011, referinţe critice coperta IV, Ioan Moldovan. Despre proza autorului, Siviu Guga scrie: „Acest prim volum de proză al său dovedeşte că nu-şi hazardează schimbarea «carierei». Prozatorul Ioan Barb nu-l contrazice pe poetul Ioan Barb. Multe «elemente» poetice regăsim în proza acestui volum, dar putem spune şi altfel, că proza lui Ioan Barb nu adumbreşte poezia sa, deşi are valoare de sine stătătoare. Ioan Barb are capacitatea de a înţelege lumea în care trăieşte şi de a istorisi fapte şi relaţii dintre oameni. Reuşeşte să pătrundă în esenţa, numai de el ştiută, a întâmplărilor şi cu o mişcare epică dibace, făcută cu un discernământ estetic nativ, le dă învelitori melancolice sau pasionale, ironice sau polemice”. O nouă experienţă, o plimbare prin lumi secrete, prin oraşe lichide, prin istorii care devin subiect de tragedie, iată lumea prozei lui Ioan Barb, curajul de a ieşi în prim-planul realităţii online, ca să folosim un termen la modă, tragic şi bolovănos… Constantin Stancu, Iaşi

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

BORIS MARIAN Cineva scrie istoria literaturii, Cineva scrie pentru istorie, Cineva nu scrie nimic, Cămila ne poartă frumos armonia, Dar mare-i pustiul și grea e mânia, În leu se preface, distruge în cale Muzee, palate și locuri natale, Apare copilul, el pacea aduce Cu jocul și focul ce-n ochi îi străluce, Astfel a grăit Zarathustra-n vechime, Ce cauți pe meleaguri abstracte, străine? Nu sunt atotcunoscător, nu am o conștiință perfectă, Nu sunt omniprezent, ich bin ein Tor, Dar mă ascund în inimile voastre. E timpul azi să mă rostesc, Să mă despart de propriul trup de gheață, Cunosc virtutea și păcatul, orice gest, Dar sunt același ignorant, onestitate. Cunosc atracția, repulsia și ard, Dar sunt același ignorant, mereu, Nu am nici telefon, nici card, Cred doar în Poezia-Dumnezeu. Și nor de nor se-adună peste noi, Căci nebunia predică în lume, E totul pieritor, am fost eroi, Acum ne fericim cu glume. Nu sunt atotcunoscător, So stehe ich als alter Tor.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

EUGEN COJOCARU, Germania „VÂNARE DE VÂNT” LA REȘIȚA FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE POEZIE 2013

Între 30.5 și 2.6 a.c. a avut loc în capitala pitorescului județ Caraș-Severin Festivalul Internațional de Poezie „PORȚILE POEZIEI”, ediția a III-a. La ora actuală este al 8-lea din lume cu peste 50 de poeți participanți din 15 țări împreună cu cei autohtoni. Directoarea Direcției Județene pentru Cultură CS, poeta Liubița Raichici, este sufletul organizatoric al reușitei acțiuni contra Zeitgeistului actual: stress imens, o goană nebună după lucruri materiale și bani, egoism exacerbat, anticultură, cultivarea pesudovalorilor etc. Cele patru zile pline de activități interesante s-au deschis oficial în sala de conferințe a Palatului Administrativ în prezența Președintelui Consiliului Județean, Sorin Frunzăverde, Consulul Serbiei la Timișoara, Dragomir Radenkovici; secretara de Stat în Ministerul Culturii, Luminița Constantin, Directorul firmei de energetică CEG, Daniel Răduț - principalul sponsor al Festivalului la toate edițiile şi alte notabilități locale. S-a demonstrat că se poate readuce în prim-plan calitățile unei societăți umane: prietenie,

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

altruism, toleranță, iubire, dragoste de poezie și cultură adevărată - reale „deschideri” spre o lume a spiritului și sufletului. Acesta este rolul primordial al „Porților Poeziei” - nu numai un privilegiu al participanților, dar și pentru toţi cei ce le trec „pragul”! Poeții străini, cazați la Hotelul Rogge, au fost tratați cu generozitate pe tot parcursul evenimentelor dimpreună cu colegii lor români. În fiecare zi au fost organizate frumoase acțiuni de cunoaştere reciprocă și a obiectivelor turistice din zonă: Întâlnire cu publicul la Palatul Culturii din Reșița, unde, după un inimos program cu Corul Menestrelul al Palatului Copiilor din localitate și Incanto Quartetto al Operei Române din Timişoara, toți barzii au fost prezentați și au recitat din poemele publicate în reușitul volum închinat evenimentului; Excursie la Oravița cu vizitarea celui mai vechi teatru din Romania, „Mihai Eminescu”, înființat în 1861 și călătorie cu trenul pe cel mai vechi traseu din Romania, 1833: OravițaAnina; vizită la Bocșa, unde poeții au susținut un mic spectacol în fața numerosului public, gazdă generoasă fiind biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” și preotul paroh Ciprian Costiş; moderatorul șarmant al întâlnirii a fost Dan Liuţ, director la Casa Orăşenească de Cultură, care, în final, a încântat asistența cu un recital de poezie autohtonă în dialect; tot aici s-a admirat Muzeul sculptorului Constanitn Lucaciu cu donațiile maestrului al doilea Muzeu al său în lume este la Vatican! De un bun succes s-a bucurat vizitarea Muzeului Mineralogic al pensionarului maistru minier Constantin Gruescu, unul dintre cele mai mari din Estul Europei, ce posedă multe unicate; nonagenarul a primit oaspeții cu multă căldură sufletească, iar familia a oferit cafea și prăjituri tradiționale. Sejurul liric și de suflet a fost încununat în ultima seară cu un dineu oficial, gustat în ambianța live a muzicii românești tradiționale. Toți particpanții au fost încântați de nivelul înalt și atmosfera frumoasă a acestor zile realmente festive și au promis solemn că se vor întoarce cât de curând cu mare plăcere în acest colț binecuvântat al României. Iată dovada, cum un așa-zis exclusiv eveniment cultural are un impact deosebit de benefic pentru zona Caraș-Severin (și întreaga Românie) nu numai în domeiul cultural, ci cu puternice efecte asupra relațiilor politice, eco-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nomice și mass-media cu străinătatea – cele 14 țări pornind din Statele Unite, prin Europa cu Italia, Franța, Suedia, Germania, Serbia, Ungaria ş.a. ajungând prin Rusia până în îndepărtata Japonie. Meritul indubitabil aparține inimoasei organizatoare și fermecătoare gazde, poeta Liubița Raichici, secondată cu mărinimie de colectivul Direcției Județene de Cultură și toţi cei implicați la frumosul și meritatul succes al Festivalului Internațional de Poezie reșițean. © Eugen Cojocaru – participant la Festival TURNEU DE TEATRU ÎN GERMANIA CU PIESA „ESCROCI ÎN AER LIBER”

Iubitorii de teatru au avut ocazia, din nou, să se bucure de prestația de excepție a doi actori ai Teatrului Național București – Monica Davidescu și Dan Tudor - cu piesa de succes a apreciatului scriitor, scenarist și umorist Ion Băieșu. Organizatorul, ca în toți acești ani, este inimosul președinte al Asociației Culturale „A. I. Cuza” din Heidelberg, Josif Herlo. Punerea în scenă aparține, cum ne-a obișnuit în ultimul timp, lui Dan Tudor, și păstrează în primul act o mai fidelă apropiere de textul și atmosfera originară, dar, în a doua parte, îi reușește cu brio o originală „întregire&actualizare” printr-o subtilă „pastișă” cu nuanțe de absurd, conform vremurilor în care trăim. Un tânăr și o tănără – 21 și 18, cel puțin așa pretind ei – se întâlnesc în gara unui orășel și trec repede, fără să se cunoască mai bine, la organizarea detailată a nunții, stabilind-o doar peste câteva zile. Cei doi talentați protagoniști oferă o

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

adevărată paradă actoricească, garnisită în prima parte cu fulgurante aluzii omagiale la alte perechi făcute celebre de Ion Băieșu pe scenă, pe micul și marele ecran: Tanța și Costel întruchipate de neuitații Octavian Cotescu cu Coca Andronescu și Dem Rădulescu cu Vasilica Tastaman în spumoasa comedie a lui Geo Saizescu, „Astă seară dansăm în familie”. Dan Tudor și Monica Davidescu depășesc „matricele” citate, reușind printr-un travaliu artistic de mare virtuozitate să imprime rolurilor amprenta lor personală, impunându-se, astfel, pe un drum sigur spre galeria perechilor celebre ale teatrului românesc. Actul doi dezvoltă și aprofundează o viziunea regizorală nouă, în care Dan Tudor e autorul principal. El îi „trimite” pe cei doi tineri la teatru, cum menționam, tocmai la o piesă a fondatorului și maestrului absurdului: „Cântăreața Cheală” de Eugen Ionescu. Doar că scena și cei doi devin acum „spectatori”, iar publicul „preia” rolul actorilor și al piesei ionesciene. Aceasta înseamnă: absurdul suntem noi, realitatea! Printr-o rafinată îmbinare între partitura scrisă și improvizație se naște o fascinantă metarealitate, încoronată de umorul spontan și jocul inspirat al celor doi artiști, ce se „amestecă” printre spectatorii deveniți involuntar co-protagoniști ai unei duble farse absurde. Monica Davidescu și Dan Tudor reușesc pe deplin trecerea - ca să rămân în universul lexical al lui Ion Băieșu – de la „vinul de Lehliu” („de casă, nu de oraş !”) la un vin spumos de calitate, culminând cu o „şampanie regală” a performanțelor teatrului românesc. Publicul stuttgartez, încântat de prestația dramatică, a aplaudat în picioare acest foc de artificii al situațiilor comice și de inventivitate teatrală – oglindire la înalt nivel a Zeitgeistului.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

© Eugen Cojocaru

Page 34


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

DELIA FERARU, Piteşti Captura

CRISTIAN NEAGU, Bucureşti Descompunere Mi-am privit în urmă surâsul Printre frescele înegrite de plâns, Aliniate în cimitirul de timp, prin care visul Bântuie într-un spaţiu restrâns. Cerşesc -prin uşa sufletului- sentimente pure La trecători de-o zi în viaţa mea, Dar nimeni nu se-ncumetă s-adune cererea lor, plus oferta mea. Mă pierd în furnicarul metropolitan Tresărind panicat de claxoane, Şi-alerg prin cimitirul-timp, orfan De sentimentele lumii normale. Mă rog Mă rog în genunchi vântului, dintr-o odisee, Să nu îmi zvânte urma sărutului tău; O urmă umedă cu gust de prea femeie, O urmă umedă cu gust pe gustul meu. Prin târziul nopţii, unduitoare simfonie Îţi sărută genele discret, nedefinit, Iar eu mă rog ploilor de toamnă târzie Să nu îţi cadă reci pe chipul adormit. Mă rog destinului cu mâini împreunate, Să-ţi dea: acelaşi drum pe care sunt şi eu, Aceeaşi viaţă, acelaşi ceas de moarte Şi în mormânt, acelaşi copârşeu...

Cruci de argint zac la marginea amurgului, părăsite într-o rătăcire a seducţiei vântului de toamnă, mi-a brăzdat obrajii sufletului. Baladele cerului mă blamează şi eu mă reîntorc la crucile mele din argint, le îmbrăţişez şi ridic peluza amurgului care mă sfidează! Crucile mele coborâte mă sfârtecă, trădarea mea devine celestială, mă îmbrac în tunica amurgului, beau din cupa cu întuneric cristalizat! Mi se decojeşte pielea de suflet, iar crucile mele din argint se îmbracă cu ea. Cerul fredonează din nou balade rock…. ! Ecou Pian cu degetele lui Dumnezeu tatuate pe clape, nu mă risipi, nu mă sfâşia acum! Vreau să suspin în acordurile tale unse cu tămâie, să mă dizolv când se sparg sunetele tale în urechile Lui... Lasă-mă, lasă-mă, pian gol să respir o dată prin lacrimile tale pline de note mirosind a durere. Ia-mă cu tine în lumea din adâncuri, unde muzica ta mă străbate cu unde de soare şi cer însângerat, unde clapele tale îmi mângâie sufletul cu mănuşi din catifea, unde pe stânci născute din vanitatea amurgului, strig...

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 35


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE iar strigătele mele sfârşesc prin a fi şoapte dantelate în urechile lumii pe care o lăsăm în urmă... Te vor asculta oare, pian neînfricat, oare te vor auzi? Oamenii te vor purta ca talisman la marginea sufletelor, nu vei muri niciodată cu adevărat în ei! Vampirism Mi-e sete de cuvinte, vreau să le muşc, să sfâşii venele poeziei, să mă murdăresc de ea Caut terminaţiile nervoase ale silabelor prin gura întunecată a muzicii ţâşnite în noapte din flăcările iadului cuvintelor...

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Ochii tăi se uită-n poezie... Ochii tăi se uită-n poezie, Ca aripile păsării în zbor, Ce văd acolo nimenea nu știe, Nu le știe nimeni taina lor... I-am auzit azi-noapte cum recită Lumina înrourată din cuvinte Și-acum ființa ta e fericită Sub patrafirul zorilor, fierbinte. Această zi Duminică să-ți fie, Și-așa duminicii mă simt dator! Când ochii tăi se uită-n Poezie, Și ea se uită-n frumusețea lor...

Bucurie sfântă...

Arsenie Boca...

NICOLAE NICOARĂ HORIA, Arad

Nu l-am cunoscut de loc Nici de timp niciodată, Dar știu că îmi poartă noroc Ființa aceasta ciudată, Numele acestui cuvânt Arzător ca arsenicul pur, Unii spun că e sfânt Prin tot ce zidește în jur; Alții și-acum îi arată disprețul, Dar iarba și florile toate Nu le atinge înghețul La Prislop pe mormânt presărate! Minuni peste tot se întâmplă, În aer, în apă și-n vin, Biserica-i poartă sub tâmplă Chipul de ctitor divin. Mă simt de-o lumină înaltă pătruns Și versurile binecuvântateArsenie Boca și e de ajuns, Tristețile mele se vindecă toate...

De-o rouă sfântă ochii mei sunt uzi, Nu-i altă bucurie mai deplină Decât atunci când obosit auzi Că Poezia vindecă și-alină! Știam și eu, contemporan cu vântul, Cu aerul și apa din izvoare, Câtă putere are-n veci cuvântul, Fără de el nu e nimic sub soare. De-aceea l-am iubit de când mă știu Umblând prin lumea asta prea îngustă, Întotdeauna eu mă rog când scriu Și clipa rugăciunii e augustă. Sunt fericit, nu pot să spun că nu-s Atunci când de cuvântul meu se-atinge Un om rănit, de boala lui răpus, Şi simt lumina peste el cum ninge... Au fost destui, e-adevărat și-aceia Care-au scuipat în versul meu flămând, Dar nu s-a stins din miezul lui scânteia, Cum poți să frângi dogoarea unui gând? De-o rouă sfântă ochii mei sunt plini, Nu-i nici o bucurie mai curată Decât lumina sângerând sub spini Întru Învierea care ne-a fost dată...

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DUMITRU ICHIM, Canada FLĂMÂNDUL PUI DE LOTUS Ca mama care mă chema, tot mai puternic Marea se aude acum prin anii mei alean urcând prin i și e. Sinaiului și altor munți eu nu le port zavistie că de sărutul Tău sunt mai aproape. Îți mulțumesc de plânsul vechi din cântecele-mi crude când steaua Ta mi-o îngânai pe ape. Mai e puțin să mă-ntâlnesc cu Tine. Mă bâlbâi vorbei cu retez, gângav încerc, dar vorba-i peltă. Ciudat Ți-am fost - copilul Tău răzleț risipitor de frumuseți, dar iarăși mulțumesc, cum munții Tăi cu pot, de vremea să Te-mbrățișez cu miile de brațe ca o deltă. Și mâl pe undeva de sunt (mocirlă sau noroi eu nu-s), de ciudățenie ai milă, în drum spre Tine am văzut plângând un pui flămând de lotus și-am împărțit lumina Ta din limpezitul mâl și restul de argilă. DESPRE CIREȘI NUMAI DE BINE, DAR TOTUŞI - Așa este și iubirea noastră! Stăteam amândoi în fața cireșului înflorit. - Cred că l-a jefuit pe Dumnezeu (am zis eu) când s-a născut în Betleem. - Nu spune asta, e păcat!

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Au nu ți-e frică de blestem? Si-n fața lui ne-am sărutat *** Azi noapte-n vis parcă-mi spuneai: - Nu fii gelos, că nu-i nimic a greș; e doar un cireș! - O fi, n-o fi… ( răspuns-am eu pe față) Când el te ține-n brață și înainte să te culce ți-anină-n creangă steaua cea mai dulce găsită-n rugi cu diamantul rar și te-nvelește cu frunzarul lin, cu patimă, suspin după suspin și tu îmi spui că n-ai habar? De-a fost un vis, sau m-a mințit vreun val, cireșul încă mi-i rival. DE VORBĂ CU OLARUL Rău ai ieșit cu mine la socoată, tot asudând cu lutul meu pe roată. Troheul, iambii - ie pe ulcică voiai să-i scrii în smalțuri, uitând de ghiontul ce-îți dă graba, dar tare-mi este frică de mâinile-ți frumoase că le-ai mânjit degeaba, că nici o strachină măcar nu ți-a ieșit din cântec și sudoare. Tot mai visezi în meșteșug de-olar din lutul meu – povestea de ulcioare? Cu mine întocmeala ți-a greșit, cercând din lutul aiurelii zăbăuc să scrii cu nelumitul brâu pe oală întreaga toamnă-a doinelor de nuc. Aruncă-mi lutul fără jale, fără frică; urzit a fost, de ce nu vrei să crezi, spre-a deveni o altă chibzuială? Mă va culege pentru cuib vreo rândunică asemeni mâinii Lui și eu asemănare să-I țin cuvintele-n știubeu de lut, flămândele de psalmul Lui, până vor ști ca pe de rost lumina să I-o zboare.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 37


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

ANCA TĂNASE Nu moare, Don Quijote Nu moare cel cu pieptul deschis înspre vânt, din al cărui pumn încleştat ţâşneşte o lance, cel pentru care va exista oricând măcar o moară de vânt cu 1000 de capete nu moare, acesta îşi strânge tâmplele în palme până le face izvor

Florina DINU, Slatina Te-am Te-am mângâiat cu vântul, te-am mângâiat cu şoapta, te-am mângâiat cu florile, te-am mângâiat cu mâna... te-am sărutat cu ploaia, te-am sărutat cu vocea, te-am sărutat cu gândul, te-am sărutat cu gura...

pentru el, piatra înfloreşte, copacul şi pasărea cântă la fel, planetele sunt fructe comestibile, „frumoase la vedere şi bune la gust” anotimpurile, sunt cărări prin copilăria culorilor marea, poate fi purtată cu evlavie în căuşul palmelor să ude deşertul

te-am iubit cu noaptea, te-am iubit cu Soarele, te-am iubit cu trupul, te-am iubit cu privirea...

nu moare, acesta!

inima îngână ploaia verii.

se mai clatină câteodată când cade o stea, i se mai rupe şi lancea, dar are armă călcâiul acoperit cu frunză

te-am mângâiat, te-am sărutat, te-am iubit... Cântecul inimii sărutul tău atinge clapa inimii

şi rămâne-n picioare căci undeva, mereu, există o moară.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 38


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

HATOS VASILE, Italia RUGĂCIUNEA Când mă trezesc în fiecare dimineaţă Mă spăl cu apă rece pe faţă, Apoi meditez asupra sufletului meu Să ştiu dacă există în el vreun rău, Să ştiu dacă am în el vreun păcat Dacă am minţit sau dacă am furat, Apoi ridic ochii privind adânc cerul Că să-mi pătrundă în suflet Adevărul. Mă-nchin încet sufletului meu Şi stau de vorbă cu el mereu... Îmi analizez a mea simţire Să ştiu cine sunt sau dacă sunt ieşit din fire, Ca să trezesc a mele simţuri şi idei, Ca să nu cred în mai mulţi dumnezei, Apoi prin meditaţii profunde Încerc s-alung răul din mine prin unde, Privind în sufletul meu Să ştiu dacă sălăsluieşte vreun rău, Iar dacă ieri am gândit rău despre mine Plutind în visuri divine Prin timp şi spaţiu adormit, Am încercat să ies din al meu timp Să privesc adânc în sufletul meu Să alung dacă există vreun gând rău, Să-l alung din intelect prin voinţă Să mor puţin câte puţin prin căinţă,(...) Să mor ca să învăţ a muri Cu sufletul urcat sus în vii, prin podgorii, Unde învăţ să visez Dând ascultare a visului creez, Dând ascultare Dumnezeului Meu Ce-n cuget sălăşluieşte mereu. Căci trezind în mine Adevărul Cugetul mi-a ajuns mai tare ca fierul, Pot să fărâm răul din mine Doar făcând numai bine, Şi aşa încet pas cu pas Am ieşit din al meu impas,

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Mi-am dobândit un intelect curat Şi-n Raţiunea Pură am intrat, Şi-am alungat răul din mine Cuprins de energii divine, Încet, încet am urcat în sufletul meu Ca să-mi cunosc mai bine al meu Eu, Să nu pătrundă în mine păcatul Căci este mai rău decât dracul! Iar dacă un simţ m-a făcut să tresalt Privind frumosul cu visul înalt, Am ascultat de Adevărul meu Şi-am ucis acest gând rău. L-am tăiat în intelect prin voinţă Ca să scap de această dorinţă, Căci fiecare simţ e-o scânteie Ce dă sufletului vreo idee, Fiecare idee e un simţ Veşnică implantată în dorinţi Şi pasiuni arzătoare Plutind ca o stea călătoare Ce pluteşte în infinit Aşa este un suflet răvăşit, Căci numai meditând mereu dau pace sufletului meu. Nu-l las robit de patimi şi dorinţi Ci-l sălăşluiesc pe-o cale de voinţi Unde sufletul meu De-a pururi va dăinui mereu, Iar când se iveşte seara Primesc în suflet înălţarea.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

PAPARUZ ADRIAN, Zărneşti MIHAELA POPA, Zărneşti Anxietate oricât de tare aş spune îmi pasă simt că bat clopote înlăuntru-mi înroşite tălpi cu unghii încarnate într-un je m'en fiche autohton universal pahar oscilant între jumătate gol şi picătura care l-a umplut cu ambrozie sau cucută.

încă mai alerg s-ating cerul copilul din mine spune fiecare zi are formă de inimă oamenii au aripi dar nu toţi ştiu curcubeul tobogan nici cişmeaua cu florile ei de apă ce fac să dispară gratiile aşteptării şi sensul cuvântului departe.

eternitatea mea nu fuge nicăieri ai început să miroși a toamnă a mere coapte și a flori de fân privirea doar ți-a rămas primăvară ochii tăi sunt încă cireși înfloriți surâzi mai rar enigmatic ai învățat să-mpletești fulare din amintiri (se anunță o iarnă geroasă) buzele-ți ard totuși/de dor sau poate de sete despre tine nu spui nimic mai păstrezi tainele inimii pentru mine ești mereu mai frumoasă iubito chiar dacă încă nu știi de ce te iubesc nepoții ai început să miroși a toamnă dar să nu te temi și să nu te grăbești (cum faci de obicei) eternitatea mea nu fuge nicăieri. crazy town la cozi lungi funerare lumea așteaptă râzănd în picioare un bon un număr la moarte pentru visuri/speranțe deșarte se moare din orice motiv (groparii trudesc excesiv) de sete de foame de frică de lene chiar ieri mi s-a dus o amică petrecem grozav în burgul nostru horticol parastase-conclav dezmorţite vinicol decedăm carismatic artistic pe cruci ne semnăm cabalistic şi totuşi ne lipseşte ceva în oraşul acesta smintit din iubire încă nimeni nu a murit.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 40


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

IRINA LUCIA MIHALCA Respiraţia iubirii , Omul dă lumină lucrurilor întunecoase, sufletul este călător, pe pământ este chinuit, în vis se-aşează acolo unde-i place, pentru a se uşura, a lumina, a se înălţa. Lumini se sting şi se-aprind, risipind aurore spectrale în destinul implacabil. În cercuri, păsări ne însoţesc corabia torentului de vise. Mă gândeam la tine, te vizualizam, Unde-i pânza freatică va fi şi viaţa, şi sete potolită, şi-atâtea altele, dacă drumul e vibrant, Picătura de viaţă de acolo vine! Cum mă vedeai? Întind palmele pline de cuvinte, alege! Mă simţi, acolo, lângă tine, zâmbind, privindu-te în culorile visului? Atinsă, mângâiată, alintată, adâncă simţire, cu multe exclamaţii de împlinire şi mulţumire, prea departe am ajuns, Trăirea mă depăşeşte, din suflet vine, o foame reciprocă de energie, Ca şi iubirea, nu ştii de unde se porneşte şi nu ştii unde se va opri...

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Nu orice trup ne împlineşte! Doar cel cu care rezonăm pe aceeaşi undă a simţirii - jumătatea noastră Vibrez auzindu-te! Ne topim unul în braţele celuilalt, simţim totul în umbra viselor, - un dans al privirilor, fiori, un zâmbet de primăvară, adâncă emoţie, lumină, înălţări şi dureri trăirea e vie, caldă, de necuprins, cuvintele par golaşe, nedefinite... Hai să ne cablăm, să aprindem lumina, să se vadă sufletele, curentul vine de la mine şi este continuu, Tulburată vei fi după ce vei simţi căldura trupului meu, Meriţi mai mult decât crezi tu că meriţi! Totul trebuie să curgă, să ardă în adâncuri, Fiecare cerc deschis trebuie închis, Fiecare umbră a zilei îşi continuă zborul vieţii, Tot ce se naşte îşi aşteaptă trăirea şi-apusul umbrei perfecte. O energie blândă, necesară, este acolo, în fundaţia din petale şi construcţia din vise, O energie care aduce echilibrul vindecător şi zâmbetul tău devine luminos, Doar vântul ştie să se oprească, să nu dărâme lumea noastră. În scufundarea noastră sibilină care sfidează sângele roşu al inimii pulsânde, curând vom atinge marea, eterna lumină

De ce s-a ales trupul pentru a definitiva creaţia? Îmi plac reacţiile tale, de bucurie, de satisfacţie, reacţii ce nu pot fi controlate, Vreau să te topeşti cu mine în acel moment de erupţie din trupul tău de femeie, după care se aşterne o tăcere fantastică,

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

DORINA NECULCE, IAŞI LORIAN CARSOCHIE, BUCUREŞTI nostalgie pe atunci visam și eram ireali ca extremităţile mării văzute de o sirenă pe timp de furtună; atât de ireali deveniserăm, că visurile noastre se materializaseră, devenind primăvară, devenind floare, devenind culoare, devenind soare și închizându-se în jurul nostru cu niște creneluri inexpugnabile, pe care imaginația, ajunsă între timp la vârsta maturității, în zadar își încerca cheile înțelegerii în vederea ieșirii din acea încercuire, căci, precum aveam să fi văzut, fuga dintre gratiile copilăriei seamănă cu un salt în afara ramei tabloului, seamănă cu tine, neînțelegere, seamănă cu tine, necunoaștere și cu tine seamănă, viață, zornăind prin culoarele timpului mai dezordonat decât o monedă when you return to reality !

încă un pumnal ascuțeam zâmbetul păpușii ramona buze ciudate sclipici rostogolit peste un ram e din cauza bolii mi se spune n-are nimic ramona i-au trecut sudorile morții peste trupul slab dar n-are nimic de ascuns totul e bine condamnații nu mai au nevoie fidelity (traducere, profesor Alina Condac) all the roads have closed in the tower of waters we may live with borrowed lungs we still swell one anotherasleep swing of lonely childrenhood but,today I shall obey today I shall be a small and caressing May rain That only I can be for you Open your soul my love my yell crushes the empty towers, the wall is raising inside you havens of light and shadows stay next to you in my water`s face with obedience drops on your forehead I bow to you. s-au închis toate drumurile în turnul de ape mai putem trăi cu plămânii împrumutaţi

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu venele desfrunzite ca nişte ramuri întinerite ne putem creşte unii pe alţii-leagăn adormit al copilăriilor sihastredar azi mă voi supune azi îţi voi fi ploaie de mai măruntă mângâietoare aşa cum numai eu îţi pot fi deschide-ţi iubite sufletul şi strigătul meu dărâmă turnurile goale zidul în tine zideşte ceruri lumină şi umbre rămân lângă tine în chipu-mi de ape cu stropi de supunere pe a ta frunte mă înclin între întuneric şi adânc doar morții îi mai port pică urcând dealul îmi imaginez că el e acolo ferecat în scoarța salcâmului în floare în mijlocul durerii îi aprind lampioane (noaptea mi se deschide în palme) alerg prin apele tulburi ale minților e acolo îmi zic... acolo între întuneric și adânc! şi sap sap în amintiri cu amăgirea că aș putea să îi deschid cândva coasta să-i răsădesc pieptului nuferi astupându-mi tăcerea cu vorbe târzii fumul o să dea în clocot peste trupul meu se vor îneca pârâuri la căpătâi morții or să mă recunoască în dama de pică poate doar zece ani doar zece pământului i-ar mai trebui să-mi schimbe fața.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ Râmnicu-Vâlcea Poveste cu îngeri doi îngeri se cercetau în oglindă primul avea oglinda ca o inimă îndreptată spre cer, celălalt o purta asemeni unei mări pe creasta stâncilor. în prima oglindă furtuna venea către amiază timp în care în cealaltă se atingeau în pauza dintre cuvinte norii în cele două oglinzi ploua concomitent Piatra Dintr-un început se numește piatră lovirea adâncă a cuvântului în fibra ploii se numește piatră felia de țărm dăltuită de fulger la întretăierea cuvintelor În orașul de piatră am adus un ac de pământ un pește şi un pom toate acestea în locul cuvintelor ce riscau să-şi spargă capul în piatra orașului a venit din furtună îngerul cu el am alcătuit din cuvintele salvate poemul să-i redau zborul în orașul de piatră din piatra orașului să pot distinge începutul Dulce Gutuie vreau să înțeleg nașterea ca prima opțiune a frumuseții să umblu orb prin lume până când liniștea zăpezii mă îneacă într-un cub sfărâmat de tine

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 43


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE frumusețe a neliniștii stingher să deschid inima ca pe o fereastră a stelelor neatinse și cu eleganță să urc cuvintele în șirag de tăceri de pe frunte pe boltă cerbii să-mi fie aproape în izvoare să-mi spăl oboseala uitării Anotimp închis pot fi liniștea ungherului în care se strâng clipele pânzei de păianjen gata să primească ploaia ce acoperă încet cupola tainică a oaselor acest ungher al ierburilor ascunde toți porii ființei tale străvezii respir singura uitare cântecul plecat al berzelor Tata da tată vreau să fiu împăcare ochilor tăi căprui să-ți îmbrățișez inima singura care nu mă minte să-ți cuprind aripile într-un zbor ce depășește norii să-ți port hainele albe cu umeri lați și pieptul încălzit de amintiri să iubesc și umbrele tale risipite pe întinderea cuvintelor să port de grijă fluturilor dăruiți în toate zilele tale de duminică în miros de brad și mere coapte pe cuptor

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

MARIA CHINDEA Bucureşti RUGĂCIUNEA DORINŢEI În tâmpla dorinţei cerul şi cercul inventau alte straie să travestească taina care fermentează muşcătura clipei terestre eu sprijineam universul în umăr ca puterea să curgă fără sincope cofraje de Ianus în răscrucile noastre nara tremură umflând corzile trupului meu de femeie când mă îndrept spre tine legănând spaţiul în şolduri aşteptare filigranată cu pârguri... ca să poţi acorda Universul pianina dualităţii magia unului sonor desenează arpegii îndrăgostite polarizează mâna de înger şi conduce aripa iar ţie nu-ţi va rămâne decât să îngenunchezi şi să laşi Rugăciunea trupurilor să curgă!

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Gellu Dorian - Cronică la „Materia respiră” - de Vasile Popovici Absolvent de filologie, Vasile Popovici din Cornii Botoşanilor, născut în 1938, scrie poezie de la 15 ani, dar s-a decis să debuteze în volum abia în 2007. A publicat de atunci până la prezentul volum zece cărţi, unele din ele la Editura Princeps din Iaşi, sub directa lectură a poetului Daniel Corbu. Filolog fiind, ştie ce valoare are cuvântul scris. Atent la acest fapt de viaţă a cuvântului, Vasile Popovici şi-a aşezat poezia scrisă până acum între prozodie şi vers alb, de la meditaţie la reflecţie şi notaţie, versul curgând sub semnele augure, în firescul lucrurilor firii: „Nemărginiri de capete de infinuturi/ din minus înspre plus, iar de la plus la minus;/grăbim pe căi lactee fără de zenituri/spre lumea energetică din punctul Terminus” justifică opinia noastră. Însă, pentru a-şi exprima ideile, de cele mai multe ori aplicate la noile descoperiri ale ştiinţei, apropiindu-şi limbajul adecvat acestora, întru apercepţie facilă la cititor. Materia respiră, titlu ales de poet „poeziilor alese” din această carte ne trimite din capul locului la marea, incomensurabila existenţă a materiei. Ne duce cu gândul şi la celebrul vers bacovian „Aud materia plângând”. Privită şi aici, cu alte rezultate artistice evident, ca pe o vietate, materia îşi declină în versurile autorului nostru stările fiinţiale. Apelul poetului către materie este unul elocvent, de dialog, de comunicare, de rugă: „Răzbună-te!/ Răzbună-te pe fulger/care/ n-a putut/să se prefacă-n trăsnet!//...pe cei ce îţi ucid speranţa/ răzbună-te!”// Răzbună-te pe cei/ ce nu-ţi cântă duios/precum o doină,/o doină de iubire!// Dar nu te răbuna/ pe cei care/ nu ştiu,

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

nu pot iubi;//Iubeşte aproapele/ pe care/ ţi-l doreşti aproape!// Răzbună-te pe ură,/ să rămână dragostea,/iubirea francă!// Răzbună-te pe tine,/ că n-ai ştiut/ să te răzbuni!//Răzbună-te!”. Un îndemn evident ce defineşte încordarea pe care autorul şi-o menţine pe tot parcursul acestei cărţi. Reflexiv şi meditativ, ca în poezia pastelată Glasul eternităţii, autorul scrie cu nonşalanţă, conectat la o realitate imediată, filtrată prin suma sensibilităţilor sale. Alternate, de la priviri asupra naturii la îndepărtatele astre, ori de la cele mai îndepărtate timpuri la cele mai recente descoperiri ale ştiinţei, poeziile lui Vasile Popovici din această carte ţes o materie ce respiră aşa cum respiră zilnic poetul, firesc, fără a avea pretenţii de mari realizări estetice, dar, autorul, convins de împlinirea lor. O poezie de antologie, la o clasă în care l-am include pe poet, între sensibilităţi subliminale şi profesionalism de om pregătit în domeniu, este „Zodiile:”: „Zodiile, bătrânele.../din austral,/din septentrional,/curg zodiile/cum curg ploile/şi-mi udă ţărâna,/glodul, mocirla/ce-mi poartă/ sufletul/alb şi roşu,/şi verde, şi albastru,/şi sihastru,/şi sihastru...”. La fel şi poezia „Tresăltare”: „În vântul de seară/pletele-ţi saltă/curge senin în revărs/ de albastru;//ce vrajă înaltă!//Ce inima-mi/ tandră/ şi neduşmană-mi tresaltă.// În liniştea serii.”. Uşorul aer eminescian, având în vedere că poezia este datată 16 ianuarie, emoţionează şi clarifică o stare poetică tradiţională pe care poetul o are şi este conştient de ea. De altfel, Vasile Popovici, deşi conectat la un limbaj nou poetic, pe care ştie să-l stăpânească, nu este deloc ancorat la noile paradigme poetice, la mode sau la curente ale momentului. El scrie pur şi simplu, rezonând cu ceea ce el trăieşte, vede, izolat, cu bună voie, într-un sat de pe malul Siretului, unde lumea pare a trăi la fel de secole, deşi aerul modernităţii trece şi pe acolo ca un călător ce lasă urme vizibile. Atent la cele ale Bibliei, ca în poezia Decenţă, dar şi în multe altele în care aluziile la religie se fac simţite, Vasile Popovici ţese în textele sale tot felul de idei, pe care le topeşte, nu ca un om religios, ci ca un laic care ştie ce rost au toate învăţăturile străbune, ironizând moartea într-un mod aparte: „Când va buciuma Adam/ - intempestiv - /plecatul/ la judecata ceea/despre care-n

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE carte scrie,/ la patru ace trebuie/ să-mi fie îmbrăcatul,/ chiar dacă n-oi avea pană la pălărie.// Şi ca s-ajung acolo/ - să gesticulez convingător -/ ar trebui/ să îmi adun ciolanele/ împrăştiate,/ să nu-mi lipseasc‛-o mână, vreun picior,/iar dacă-s toate,/să le-mbrac,-/ chipeş s-arate.//Sunt om orgolios şi mă încurcă jena;/ nu prea am ţoale bune,/ nici cravată,/ să mă prezint la judecata/ cu pricina;/ mai bine la alt termen/ pentru-o altă judecată.//Să mă prezint în faţa Lui/necuviincios, s-ar supăra şi Cerurile ‛Nalte,/ şi m-ar trimite/ pentru încă-o veşnicie,/jos, să mă iniţiez/ în Codul manierelor galante”. Astfel de texte mai găsim în carte şi dau un aer de siguranţă de sine celui ce le scrie. Nu despre împlinirea lor estetică discutăm aici, ci de sinceritatea din care ele se ivesc. Poetul taxează cu atitudine cabotinsimul, întrebându-se dacă Demiurgul o fi având simţul umorului. Or toate câte sunt, este şi autorul nostru convins, sunt la Dumnezeu, deci şi umorul, pe care Vasile Popovici îl încearcă cu autoironie: „Că nu suntem decât doar nişte bieţi actori,/ iar printre ei, şi eu, umilul cabotin,/ce repetăm de zeci şi zeci de mii de ori/intratu-n actu-ntâi, că celelalte acte de la sine vin./Noi am numit acest cabotinism, destin,/ clădit pe mişcătoarele nisipuri, c-o marjă de erori”. Ironia, uneori aplicată la prezentul trăit, viu, este foarte atent cultivată de poet, chiar şi acolo unde „patriotismul” pare a fi fost motivul principal care a declanşat scrierea textului:”De drag de ţară şi de neam ne doare-n fesuri,/ andante-andante, din succesuri în succesuri/ ajungem molto presto-n marşa triumfală,/ încet dar sigur înspre gloria finală.// Din şpagă şi hoţie ne-am făcut virtute;/ v-am pus gâtul în jug – însemn de servitute; din trasu‛ vost‛ în ham şi jug ne doare-n fesuri/ din servitutea voastră ne-am clădit succesuri.// Ne scoatem ţara la mezat – curată pleaşcă!/ aşa negustorie nu făcea nici Ceaşcă;/ din milă prăduim allegro cu succesuri/ şi cel mai rău ne este când ne doare-n fesuri.”. Remarcabilă este şi poezia, tot de factură ironică, în care şi sarcasmul are un rol impus de autor, Dear fi să fie Dumnezeu, - femeie. (Uneori punctuaţia pare a fi abuzivă, însă corect practicată de autor, care este, totuşi, profesor de limba română!). Alte texte care îşi iau substanţa din

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

tradiţii, cum ar fi De deochi, fac din Vasile Popovici un poet, unul din ce în ce mai rar de găsit printre poeţii de azi, care repune în valoare, în felul său, izurile folclorice atât de pline de substanţă poetică inepuizabilă. Prin astfel de abordări, de sondări, de excursuri poetice, Vasile Popovici, în noua sa carte, fuge de monotonie, de simplisme, diversificând discursul şi modalităţile de punere în pagină a poeziilor sale. Important este că el crede în ceea ce face, nu trăieşte din himera poeziei, ci face din fiecare text o bucurie personală. El respiră odată cu materia poeziei sale. Aerul din jurul lui deste aerul poeziei sale. De la poezia naivă, nonşalantă, firească, în schemele adoptate de autor, la meditaţiile filosofale (uneori chiar filozofarde), fără preten-ţii de precepte ori perspective şi priviri personale asupra materiei care „respiră”, Vasile Popovici ştie ce face; nu se hazardează în a crede că rupe tipare, că rupe gura lumii (nici măcar pe cea a satului în care trăieşte), ci, cu satisfacţie, îşi aduce obolul său de talent semenilor din preajmă, cu decenţă, nu cu condescendenţă. Autor a zece cărţi, nici nu se putea altfel. De atfel, această nouă carte a lui Vasile Popovici, de „poezii alese”, continuă linia precedentei cărţi – Pământul ca o punte, Editura Pim, 2012. Legăturile sunt vizibile. De altfel, autorul şi-a şi notat fiecare volum, de la primul la prezentul, cu cifre romane, acesta fiind al XI-lea, ca într-o carte fluviu, care se scrie una după alta, ca într-un ciclu la care nici autorul nu ştie cînd va pune punct. Gellu Dorian9, Botoşani,

9

Scriitor (botoşănean), referent de specialitate la sectorul literatură-teatru al Centrului judeţean de conservare şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare Botoşani; redactor şef al revistei de cultură „Hyperion - Caiete botoşănene“, redactor şef şi consilier editorial al Editurii „Axa“ Botoşani; preşedintele Fundaţiei Culturale „Hyperion - Caiete botoşănene“ Botoşani; director de programe al Societăţii Culturale „Dacia Revival International“ New York; membru în colegiile de redacţie ale revistelor: „Covorbiri literare”, „Poezia”, „Caietele de la Durău”. Iniţiatorul colecţiei de poezie „La steaua - Poeţi optzecisti”, Editura „Axa” Botoşani. Iniţiatorul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, acordat în fiecare 15 ianuarie la Botoşani.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

I. Reflecţii de la Expoziţia „Fascinaţie şi Mister” prof. dr. Mihai Păstrăguş Expoziţia de artă de la Galeriile Municipale Iaşi (Pasaj Hala Centrală), deschisă în a treia decadă a lunii mai, şi care s-a închis recent, a fost un bun prilej, atât pentru artiştii suceveni cât şi pentru publicul ieşean iubitor de artă, să se cunoască pe plaja valorilor. Cei trei artişti suceveni: Lucia Puşcaşu, Iulian Asimionesei şi Niculai Moroşan, cunoscuţi în lumea artei mari ca nişte virtuozi în pictură, grafică, tapiserie şi artă decorativă, au lăsat ieşenilor o impresie de neuitat.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

de curioşi, ca şi receptorii artei lor la cest subiect, şi au decis reflectarea acestuia în actul lor de creaţie artistică, fiecare cu stilul şi tehnica sa, realizând o replică artistică pe măsura dimensiunii lor spirituale ale autorilor şi importanţa subiectului. Atât Lucia Puşcaşu, personalitate artistică complexă, cu disponibilităţi artistice plurivalente, binecunoscută în mişcarea artistică din ţară şi străinătate, cât şi colegii săi de breaslă, Iulian Asimionesei şi Niculai Moroşan nu au desfiinţat misterul, şi nici nu l-au transformat în unul şi mai mare. Ei au rămas cu soluţia artistică în zona lucifericului, făcând un echivalent artistic capabil să mărească fascinaţia, cu acel afect psihic declanşat când subiectul e copleşit de scenele la care asistă, de performanţele şi valorile pe care le percepe şi de care nu se poate desprinde. Artiştii noştri au pus accentul pe corpul uman, mai ales ipostaza feminină, utilizând metafore adecvate, foarte bine alese, în reliefarea unor stări psihomorale şi afective.

Iulian Asimionesei - Viziune

Surorile - Lucia Puşcaşu

Titlul incitant, misterul şi fascinaţia corpului uman, luând ecuaţia de la cauză la efect, a fost prezentă permanent în temele de meditaţie filosofică, ştiinţifică, religioasă, dar şi artistică, de la misterele eleusine şi orfice din Grecia Antică, până în Renaştere, dar şi în epoca noastră. Artiştii invocaţi mai sus, probabil au fost tot atât

Limbajul plastic utilizat de Lucia Puşcaşu, atât în tapiserie cât şi în pictură, în abordarea unor subiecte ca Surorile, Visul, Copacul vieţii, Mândrie, Dansul Soarelui, Ritual, Femeia pasăre, Femeia floare, Muza Soarelui, După baie ş.a., face din metaforă, bogat detaliată şi transpusă în structura tapiseriei şi picturii, un instrument magic cu care aruncă vraja pe suprafaţa plastică şi sporeşte efectul de fascinaţie. Instrumentul metaforic îşi intensifică potenţialul poetic, mer-gând spre orfism, când intră în rol, în variate înfăţişări,

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 47


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE contarstele cromatice şi volumetrice. O metaforă de mare forţă expresivă este antropologizarea pomului vieţii în Copacul vieţii, în care se împletesc organic cele două elemente vitale ale vieţii umane: masculinul şi femininul. Imaginea, alcătuită dintr-o iscusită împletire de fibre colorate într-un albastru cristalin dau impresia de imaterial celest, de esenţă transcendental platoniciană. Compuse artistic, toate aceste elemente plastice lărgesc domeniul semantic al operei, dezvăluie sensuri dincolo de aspectul fizic al lumii şi frizează imaginaţia metafizică, devenind un poem cu valenţe renascentiste prelungit într-un romantism suprarealist contemporan. Suprafaţa, devine astfel, intangibilă, un pretext pentru o reverie diurnă sau nocturnă, în care raţiunea şi sentimentul fuzionează producând efectul de mister. Pe un acelaşi domeniu al culturii corpului uman, dar cu alte motive şi în alte stiluri, nu mai puţin expresive, se înscrie şi creaţia artistică a lui Iulian Asimionesei şi Niculai Moroşan.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

mult înfăţişarea atletică a corpului feminin, în fapt, imaginile explorează trările interne insinuate în ductul liniilor corporale. Cambrajul, fin şi delicat, întreaga substanţă corporală, transmit inflexiunile stărilor afective, nuanţele trăirilor înregistrate pe diapazonul afectiv - tristeţi sau bucurii, gânduri sau stări. Folosind motivul vasului de lut, Iulian Asimionesei, readuce în atenţie tema filosofică a eternei prefaceri, exprimată cu conţinut liric de faimosul poet persan, Omar Khayyam, care afirma în unul din catrenele sale: Acest

vas fu odată un biet îndrăgostit/Gemând de nepăsarea unei femei frumoase./Iar toarta era braţul ce mângâia mâhnit/Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase. (traducere de George Popa). Dacă Iulian Asimionesei a folosit mai mult efectele grafice cu jocul discret al poeziei liniilor, Niculai Moroşan aduce în joc şi culoarea, îmbinând cu mare rafinament poetic efectele de culoare cu vibraţiile liniilor grafice, ajungând la imagini plastice care înfăţişează misterul într-o formă, sui generis, cu accente suprarealiste (Fata cu părul

de foc, Fata cu părul pădure, Duhul pădurii, Legendă la Kaliacra, Relaxare, Sunetul harpei, Torent). În imaginea, Legendă la Kaliacra, artistul

Niculai Moroşan – Fata cu părul de foc

În cele câteva portrete, crochiuri şi „viziuni”, Iulian Asimionesei porneşte, am putea susţine, pe două căi: Crochiurile, care se înscriu pe o tehnică anatomistă, iar „viziunile”, pe linia fanteziei şi visului. Ambele căi sunt generos potenţate poetic. Deşi invocatele crochiuri par a explora mai

înfăţişează inspirat, în formă şi cuoare, legenda celor 40 de fecioare care s-au aruncat în apă pentru a nu trece la islamism. În această suită de imagini culoarea şi forma converg armonic şi sugerează autentice efecte lirice şi muzicale. Explorând inspirat mitologia populară şi folclorul, ca şi colega de expoziţie, Lucia Puşcaşu, împrospătează expresia plastică, diversifică creaţia artistică şi conferă frumosului vizual valenţe noi. Expoziţia de artă Fascinaţie şi Mister, se înscrie în categoria evenimentelor artistice memorabile, cu un major efect educativ în formarea gustului estetic actual. Expoziţia, prin viguroşii săi reprezentanţi: Lucia Puşcaşu, Iulian Asimionesei şi Niculai Moroşan, face dovada existenţei unui potenţial artistic de autentică valoare la Suceava, capabil oricând să producă surprize în spaţiul axiologic al artei contemporane.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Prof.dr.Mihai Păstrăguş

Page 48


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE II. Metaforă şi stil în arta sticlei

Prof. dr. Mihai Păstrăguş

Ieşenii iubitori de artă au avut privilegiul de a se bucura în cursul lunii martie de o expoziţie de artă, sui generis, cum de mult timp nu a mai fost pe la Iaşi – arta prelucrării sticlei. Prin diligenţele distinsului pictor acuarelist, Mircea Eugen, au fost invitaţi să expună la Iaşi, în Salonul municipal din pasajul Anastasie Panu, doi remarcabili artişti contemporani, care ţin capul de afiş de câţiva ani pe plan european: sibianul Ion TĂMÂIAN şi sârbul Slobodan MARINKOVIC. Formaţi artistic în spiritul celor mai bune tradiţii nationale, unul produs al şcolii din ClujNapoca, altul al celei din Belgrad, dar specializaţi şi sensibilizaţi cu tehnicile şi creaţiile contemporane din domeniu, ambii artişti îşi dau măsura talentului autentic în această recentă expoziţie – prin care au generat un eveniment-spectacol de lumină – culoare, stil şi metaforă în prelucrarea unei materii cu comportări rebele. Sticla – materia primă a cestei arte – este un material fuzibil, care pentru a fi supusă scopurilor artistice trebuie adusă la starea de fluiditate. Această operaţie presupune un bagaj de cunoştinţe inginereşti, după care, cu un plan diegetic, pus la punct de către creator cu acribie regizorală, se poate interveni artistic. De aceea, invocăm conceptul de stil ca o viziune şi concepţie ştiinţificoartistică, tradusă în experienţa practică în care se conturează fenomenologia formei la cei doi artişti propuşi să-i cunoaştem şi mai bine. Metafora în procesul de prelucrare a sticlei intră, putem susţine, în acţiune de-abia după ce s-au creat tehnic condiţiile de colaborare cu materialul. Artistul sticlar însă a inclus-o în planul său diegetic încă de la începutul conturării intenţiei sale. Arta sticlei – ca una din artele focului -, pe lângă multe dificultăţi, are avantajul, totuşi, că o dată pusă la punct tehnologia, se crează efecte de lumină şi culoare din cele mai spectaculoase. Pictorii romantici, mai ales cei germani, în primele faze ale existenţei curentului, practicau arderea diferitor materiale, în mod special noaptea, pentru a obţine efecte de culoare şi lumină, pe care apoi, se străduiau să le găsească un echivalent în tehnica combinării culorilor, după care „norocoşii”

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

le aşezau pe pânză, carton sau în cadrele vitraliilor. Avantajul artistului sticlei este că materia sa păstrează lumina în masă, iar cu dozarea unui pigment cromatic sau al unor inserţii metalice se obţin efecte cu mare potenţial estetic. Se pot obţine adevărate fantezii cromatice echivalente cu mineralele preţioase din natură.

Vizionând expoziţia, constaţi că cei doi artişti ai sticlei, Ion Tămâian şi Slobodan Marinkovic, înzestraţi din plin cu harul inventivităţii şi al fanteziei, au găsit din belşug resurse lirice pentru a face din sticlă un material cu valenţe axiologice, încărcat cu valoare, capabil să încânte privirea, să bucure sufletul şi să declanşeze stări poetice. Pe deasupra, fiecare vizitator şi-ar dori ca spaţiul său habitual să fie populat cu astfel de forme lirice. Artistul Ion Tămâian cât şi colegul său Slobodan Marinkovic au, pe lângă meşteşugul tehnico-artistic şi o bogată cultură de mitologie, filosofie, istorie, literatură etc.

Aceasta le-a permis să construiască inspirate metafore şi alegorii, care dau substanţă şi adevăr oricărei creaţii artistice. Din plăsmuirea lui Ion Tămâian s-au născut adevărate fiinţe, care deşi sunt doar închipuiri himerice, ele reîncarnează cu un statut ontologic evocativ prinţese, vestale, legendara împărăteasă Sisy, cavaleri teutoni, măşti, siluete etc. Plăsmuirile sale nu readuc

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 49


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în actualitate doar copia fiinţei fizice invocate, ci semnificaţia, esenţa acestora, caracterele, cum sublinia scriitorul şi moralistul francez La Bruyère. Artistul Tămâian corporalizează în creaţia sa nu numai fiinţe sau lucruri concrete, el, deopotrivă, dă fiinţă şi ideilor abstracte: ritm, armonie etc. Ciclul Amintiri despre Picasso, e un dialog cu ideile artistice şi cu concepţia estetică a marelui artist, cuprinse în canonul său despre artă, din care sculptura lui Ion Tămâian îşi trage parţial seva existenţială. Stilul artistic al lui Ion Tămâian ar putea fi definit într-un spaţiu convenţional de factură clasic-romantică, cu rădăcini folclorice şi forme moderne. Stilul său de sinteză nu are nimic cu eclectismul, nici măcar cu cel de bună calitate. El poartă încărcătura personalităţii sale proteice, în permanentă osmoză a noului în care tradiţia şi inovaţia coexistă organic şi generează forme noi. Din aceste trăsături se constituie vigoarea creaţiei sale artistice, care nu poate eşua în scheme şi forme rigide. Creaţia artistică a lui Ion Tămâian are şi o substanţă lirică de înalt rafinament. Potenţialul său liric, încărcătura poetică a operei sale se insinuează în fiecare formă, în ductul liniei care delimitează forma în spaţiul plastic, în dinamica culorilor şi în distribuţia luminii încorporată în masa formei. Artistul îmbină în modul cel mai reuşit transparenţa cu translucidul materiei, lumina cu culoarea, linia curbă de inspiraţie barocă cu svelteţea formei, uneori cu accent giacometian. Totul se constituie într-un balans, nimic în plus, nimic în minus, de aici senzaţia de echilibru clasic cu alură modernă. Formele lui Tămâian nu ies numai din atelier, ci mai ales din spiritul său complex, din metafizica neliniştii sale artistice. Neliniştea îl face să caute mereu ceva nou. Cine caută găseşte, chiar dacă nu tot ce doreşte. Slobodan Marincovic, colegul de expoziţie, format şi el pe o paradigmă contemporană a actului de creaţie artistică – sculptură – la Belgrad, Kracovia şi Amsterdam, se constituie întrun duet armonic. Judecând după ceea ce vedem în expoziţie, deducem că Slobodan Marinkovic este un artist complex. Lirica acestuia, de sorginte balcanic-slavonă, dar cu impuls modern, conferă creaţiei sale o trăsătură distinct-particulară. Folo-

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

seşte proprietăţile materiei într-o viziune de design modern, înclinând spre utilitar. Slobodan Marinkovic accentuează, aşadar, pe un liric implicat în funcţional. Arhitectura formelor sale se conjugă cu raţionalismul liric, înrudit cu geometria şi matematica formelor elaborate. Libertatea construcţiei lirice, deşi este subordonată liniei geometrice elaborate, se manifestă cu vigoare în modul în care artistul Marinkovic crează efecte aleatorii de distribuţie al unor materiale divers colorate, inclusiv inserţii metalice cu contraste plăcute, intrate în componenţa formei, modului în care lasă lumina să penetreze gradual materia translucidă. Accentul tehnico-liric rezultă, pe de altă parte, şi din jocul luminilor şi al umbrelor, din fenomenologia formei, dar şi din tehnica fusion glass, din efectele de emulsie şi suspensie al mai multor materiale destinate să pigmenteze sticla supusă tratamentului artistic.

Tehnica suspensiilor de materiale din culori diferite a fost utlizată de artist cu succes în sugerarea unor forme animaliere, plante, lucruri sau simboluri abstracte, care la rândul lor, se proiectează în spaţiul habitual şi formează adevărate reverberaţii lirice sau crează efecte feerice. Deşi în expoziţie, obiectele sale au mai mult valoare utilitară, totuşi lasă de înţeles că este un sculptor de mare rafinament, nu numai al formelor utile, ci şi al celor cu încărcătură simbolic-umană, al formelor cu potenţial liric modern din plaja artelor frumoase. Frumosul şi utilul formează la Slobodan Marinkovic o diadă indivizibilă, deşi aceasta are doi poli de atenţie. Prin măiestria sa artistică, prin încărcătura de liric atribuită lucrurilor intrate în mâna artistului, Slobodan Marinkovic, ca şi colegul de expoziţie Ion Tămâian, ne fac să trăim lumea obiectelor utile ca pe un spaţiu artistic autentic.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

M.P.

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE UN IMPERIU LITERAR NUMIT EMIL LUNGEANU

De curând, Editura Betta a fost onorată cu editarea volumului „Omul exotic- Odiseea li-

terară a Hannei Bota - studiu critic în cinci tablouri mitologice”, scris de domnul Emil Lungeanu.

Despre ce să vorbesc mai întâi? Despre uimitoarea carte a domnului Emil Lungeanu, poetul, dramaturgul, eseistul, prozatorul care ne taie răsuflarea cu fiecare operă scoasă de sub tipar? De ce îi spun carte? Pentru că dacă i-aş spune piesă de teatru aş nedreptăţi poezia scriiturii, dacă i-aş spune proză i-aş eluda caracterul eseistic, într-un cuvânt stilul intelectual-sprinţar, enciclopedist-sfătos fură cu totul cititorul şi nu se compară decât cu sine însuşi. De la început, autorul îşi seduce lectorul introducându-l în lumea zeităţilor olimpiene care, trecând în revistă ultimele noutăţi literar-artistice, analizează dosarul literar al Hannei Bota! Citez: „APOLLO: …Muză, mi-ai depus la mapă o ciudăţenie de referat de mă doare capul, parcă ar fi proces-verbal întocmit de poliţia călare. EUTERPE: Vai de mine! Pentru care cântăreţ din liră, Stăpâne? APOLLO: Poftim colea (examinând hârtiile). Dosarul Hanna Bota. Are autorizaţie de zbor cu pegasul eliberată în 1994, când cu debutul Candidaţi pentru ploaia târzie, şi reînnoită de atunci încoace în mod constant…” Sau despre personalitatea fascinantă a poetei şi romancierei Hanna Bota, o minune adolescentină care colindă tărâmuri exotice sublimând apoi întâmplări şi sentimente în creaţii literare pe cât de inedite pe atât de valoroase? Şi cum să nu-l inspire pe scriitor, să nu-i zgândărească sensibilitatea poetică o făptură

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

care a cucerit şi îmbunat cu a sa charismă chiar şi pe canibalii din Vanuatu?! Iată ce ne spune poeta în volumul său cu poeme şi fotografii ale locuitorilor insulei de la capătul lumii: “...dar azi sunteţi mai paşnici decât copiii separaţi de sânul mamei/şi nu mi-e teamă nici de macete nici de ameninţări/nu pot fi servită la cină/ da/ spuse Yerutonga ruşinat pentru istoria insulelor/toate s-au întâmplat înainte/…/bărbaţii azi doar te privesc şi nu-şi pot stăpâni/neliniştea libertăţii tale ca un vânt străin ce bate întâia dată pe insula noastră”. Sălbaticul domesticit îşi înfrânge pornirile ancestrale în faţa tinerei cu pielea albă: „Yerutonga îmi culege o floare/mângâie între degete nisipul alb/…/apoi tace gânditor şi trist privindu-mă/eu o nouă lume care a dat buzna peste el neînţeles/şi plec pe cărarea dintre colibele satului/…/ cu orhideea albă agaţată după ureche”. Personajele cărţii: Apolllo, Euterpe, Athena, Calliope, Artemis, Chiron, Clio, Hera, Zeus ne poartă prin lumea închipuirilor mitologice din vremea lor şi a noastră cu vervă, cu umor, autorul făcând slalom printre valorile culturale ale umanităţii. Citez: APOLLO: „…gagiul rămas cu buza umflată, ce face? Dă de duşcă o cană de kava ca să uite că ar putea fi pentru întâia dată nefericit; poftim la el ce mai tragedie de love story, ha! Compară-l cu nefericitul acela care la vârsta de 50 de ani băuse arsenic fiindcă nu i se vindeau tablourile… Cum îl chema? I-am acordat eu fonduri parnasiene ca să aibă de lucru în Tahiti şi Insulele Marchize… EUTERPE: A, Gauguin, desigur. Exotist

şi el, şi tot în Pacific plecat să lucreze printre băştinaşi. Pictură, ceramică, sculptură în lemn. L-a salvat totuşi un negustor, Ambroise Vollard, care i-a găsit cumpărător, dar prea târziu. APOLLO: Ei, vezi? Uite, nişte kava din asta ar trebui importată

de acolo, până n-o epuizează beţivanii lor sentimentali.(…) EUTERPE: Stăpâne, se-aude cum că

rapsodul Timotheos din Milet a inventat o chitară cu unsprezece corzi în loc de şapte, al cărei cânt îi face pe oameni inactivi. (…) APOLLO: Cum altfel? Muritorii ăştia fără minte nu suportă muzica citaredică, e prea delicată şi liniştitoare pentru ei. Preferă zarva primitivă a muzicii auletice, ca ţapul ăla de fecior al Dryopei de umbla cu suflătoarea lui toată ziulica după nimfe, sau ca satirul Tyrbas

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 51


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu flautul şi corul ditirambic, alt dezmăţat! Nici nu-i de mirare că lui Pan s-a găsit să-i ţină tovărăşie unul ca Dionysos, şi ăla tot un melanaighis ca el şi-un caraghios, înţolit cu pielea aia de capră neagră de zici că e moartea lui Armani şi Lagerfeld. Beţivii fără muzică nu-s beţivi destul. Poftim, nu tot din fluier cântau cică şi sălbaticii ăştia din insule, ameţiţi de kava lor, ca la tyrbasiile din nordul Peloponesului? (Abătut) O, sărman Orfeu, cântăreţul meu fără pereche, mângâierea inimilor şi a pietrelor! Parcă am avut un presentiment dăruindu-i lira din carapace de ţes-toasă… De n-ar fi purtat-o valurile ca pe o luntre până în Lesvos, azi nu mai aveai Secţie de poezie lirică, fată, iar nouă nu ne mai rămânea nimic de discutat acum…” Iubirea există dintotdeauna ca motivaţie supremă a faptelor noastre. Chiar şi zeii, din măreţia lor olimpiană, sunt impresionaţi de confesiunile poetei ce îşi plânge iubirea în versuri mărturisitoare, cutremurător de frumoase: „Îţi văd spatele puţin aplecat spre stânga/acolo unde inima ţi-e povară/de prea mult sânge/unde rănile ţi le-ai închistat ca să nu te vadă pruncii/te văd doar din spate cum pleci/ aşa cum Moise prin crăpătura stâncii pândind/l-a văzut pe Dumnezeu/ căci faţa dacă i-ar fi văzut-o ar fi murit/şi prea mult mă iubeşti ca să-ţi întorci cărările spre mine/sunt capăt de cale ca o ghilotină/de-aceea îţi risipeşti cărările pe câmpuri de vânătoare/ nemaiaşteptând nimic decât să trecem cu barca dincolo de mare.” (De nedespărţire). Dar toate acestea sunt un preambul, o pregătire a cititorului pentru lovitura de maestru, de virtuoz al cuvântului şi al gândului, uimindu-l cu logica sa. Citez: „CHIRON: (…) Dovada? Când îl reîntâlnise Magdalena şi sărise pe el, înviatul o oprise. «Nu mă atinge, căci încă nu m-am urcat la Tatăl Meu». Să punem aşadar cap la cap cele trei întâlniri de la Ierusalim ca să vedem filmul vindecării rănilor răstignirii: (1) Duminica în zori: «Nu mă atinge încă» (2) Duminica seara: «Le-a arătat mâinile şi coasta sa». (3) Opt zile mai târziu: «Pune-ţi mâna în coasta mea». Ei bine, trebuie oare să fii medic ca să vezi aici foaia de observaţie clinică a unui convalescent? Crezi că degeaba insista aşa Ioan asupra persistenţei rănilor? Ele dovedeau că putea fi pipăit, ba chiar şi mănâncă mai apoi împreună cu discipolii. Iar dacă

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

avea trup material, atunci înseamnă că putea fi vătămat şi ucis din nou, motiv logic pentru a nu se arăta în public, cel puţin la Ierusalim. Nu umbla oare sinedriul să-l asasineze pe Lazăr după ce-l văzuse înviat? Darmite pe el!” Chiron şi Clio se întrec într-un duel al stărilor: Starea gândului, Starea cuvântului, Starea faptului, domnul Emil Lungeanu reuşind un zbor inefabil al timpului prin spaţiul istoric al întâmplărilor, readucându-ne în lumea Învierii lui Iisus în stilul caracteristic, lumesc, prin potrivirea ludică, expresivă a vorbelor, cotrobăind şi feliind cu bisturiul logicii prin textele evanghelice şi apocrife, dincolo de care pluteşte taina miracolului, a reînvierii prin iubire, prin puterea cuvântului scris ori gândit. Citez: „CHIRON: Cine ar mai putea şti azi cum arătau cronicile originale despre viaţa şi moarea acestui Zeu? Şi unde e Împărăţia lui, renaşterea muritorilor prin iubire? Uite cum ne mai spetim săpând după oasele Adevărului să le dezgropăm, făcând pe arheologii precum eroina Mariei din Magdala, acest pios omagiu romanesc reductibil la o singură frază simplă, pe înţelesul tururor: «Cartea aceasta este despre iubire (…) Maria Magdalena a făgăduit Mântuitorului că se va vorbi oriunde în lume unde se va veşti noua împărăţie, pentru că iubirea înseamnă renaştere»”. O carte care te pune pe gânduri, care te mângâie cu farmecul unic al potrivirii cuvintelor, care te poartă prin meandrele vieţii şi te îndeamnă să trăieşti acum ca ieri, ca mâine, ca întotdeauna… o piesă de teatru care, pusă în scenă, ar onora orice teatru de aici ori de aiurea...

SINGUR ÎN NOAPTE Volumul bilingv (română-franceză) de „versuri târzii” al domnului Emil Lungeanu SINGUR ÎN NOAPTE, Editura „Antim Ivireanul”, 2013, bucurându-se de inspirata traducere în limba franceză a poetei Paula Romanescu, consfinţeşte dimensiunea valenţelor sale poetice ca expresie de netăgăduit a simţămintelor ce-i încarcă existenţa: „CE ESTE POEZIA? Ce este poezia, nu se ştie. Câte păduri tocate în zadar! Biblioteci întregi umplute doar

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 52


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cu-aceeaşi găunoasă teorie. Material didactic? Ce prostie! Nişte ologi în marşul literar Ce nici cu picioruşele măcar n-au scris în viaţa lor o elegie. Cum deci ţi-ar fi de-ajuns savanteria s-o scoţi la capăt vreodată? Ne-a mai rămas doar tautologia, Doar definirea ostensivă, iată: Mă uit la ochii tăi de ciocolată Şi-atunci pricep ce este poezia.” De o sinceritate dezarmantă dar şi tandră, ironică şi sensibilă şi în multe alte feluri, versul înveşmântat în cele mai neaşteptate şi sugestive metafore, păşeşte pe gândurile poetului, parcă într-o joacă sprinţară, firească, purtându-ne prin forme poetice diferite, când melancolic, când exuberant, îmbătându-ne cu licorile inefabile ale înaltului său spirit, aşa încât să pricepem că poezia este însăşi esenţa vieţii, este zbor deasupra nemuririi: „ABRACADABRA”. Nu pot să merg pe apă precum Isus ori Angel magul /Nici prin sticla vitrinei nu pot să trec fără s-o sparg /Nu ştiu să fac Statuia Libertăţii să dispară-n larg /Ca David Copperfield sau Moise cu toiagul./Nu pot să fac dintr-o eşarfă un trandafir /Nici hocus-pocus dintr-o turmă un popor /Nu ştiu pe un covor persan să zbor /Nici pe un pat de cuie să dorm ca un fakir. /În schimb, pot să te strâng în braţe fără să te-ating /Şi-un lung roman de dragoste să-ţi scriu pe gură/Ba chiar şi soarele cu lacrimi pot să-l sting. (…)”

Eliza Roha

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

ELISA ROHA Firul Ariadnei şi ţesătoriile Elizei Roha (din romanul „Ultimul om”)

Ilustrul model al lui Timon mai poate fi încă şi azi achiziţionat de la „magazinul de antichităţi” al lui Plutarh de către amatorii de haute couture. O dovedeşte cu prisosinţă phoenixiada personajului din Ultimul om (Editura Betta, Bucureşti, 2012), cel mai recent dintre romanele doamnei Eliza Roha. Fără pretenţia de a îmbrăca nici pe departe măreţia şi nici tragismul atenianului, istoria acestui personaj al zilelor şi locurilor noastre oferă totuşi un studiu de caz din perspectivă teistă asupra încercărilor labirintice ale destinului. Dar, dacă e să urmăm pe un Albérès în definirea romanului modern ca pretext, ca operă „care se serveşte de o povestire pentru a exprima altceva”, atunci morala cazului de faţă ar putea fi la fel de bine ridicată la scara istoriei unui întreg popor, în acelaşi chip în care multiseculara cronică a familiei Lebrenn din Les Mystères du peuple se confundă de fapt cu însăşi istoria naţiunii franceze. Destrămarea unei familii oarecare, ce are darul să pună în mişcare romanul Elizei Roha, e doar prima piesă din dominoul pierderilor succesive suferite de eroul poveştii, un detectiv aflat la conducerea unei agenţii de informaţii, ale cărui obsesii profesionale pe tema cherchez la femme fac din dânsul o versiune modernă a locotenentului Sartine, dacă nu, mai degrabă, a misoginului Pigasov al lui Turgheniev: „Când vedea o femeie, oricum ar fi fost, fără să vrea o considera o posibilă trădătoare. Exact ce nu suporta el: trădarea ! Să nu vadă laşi ori trădători în apropierea sa.” Iar când trădarea se va arăta într-adevăr, în mod ironic ea va veni chiar din partea propriei consoarte. Divorţul intempestiv al acesteia şi plecarea din ţară împreună cu fiul vor fi urmate, în cascadă, de pierderea locuinţei, a drepturilor băneşti rezul-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tate din partaj, apoi a locului de muncă, a sănătăţii. Pentru acest vertiginos descensus ad inferos venit ca din senin, va fi suspectat presupusul blestem atras de subtilizarea unei străvechi hărţi a fantomelor aurului dacic scăpat de jaful roman. Odiseea acestei misterioase hărţi din piele argăsită, dispărută în timpul bombardării şi incendierii Bibliotecii Centrale Universitare în marele spectacol din decembrie ‛89, apoi regăsită în mod inexplicabil în biblioteca unei universităţi europene, este demnă de aventurile unui Gérard de Sède pornit în căutarea comorii cathare de la Montségur. Legenda ei este urmărită până la rădăcini, respectiv până în epoca îngenunchierii Daciei după moartea ultimului ei rege („Marele Dispărut”), prilejuind pagini întregi de autentic roman istoric. Nu mai puţin palpitantă este recuperarea clandestină a originalului hărţii din străinătate, delict la care, în mod pitoresc, însuşi detectivul nostru se face complice, cu o candoare de-a dreptul rizibilă : „Eşti omul legii şi fără concursul tău nu pot obţine documentul. Trebuie să găsim o portiţă salvatoare” – i se plânge un compatriot istoric. La care omul legii răspunde : „E un proverb românesc, cui pe cui se scoate. Un lucru furat trebuie adus înapoi tot prin metode ilicite”. (Soluţia corectă a acestui paradox juridic o expunea cândva Erich Kästner în Emil şi detectivii.) Pe seama aceleiaşi hărţi sunt puse şi păţaniile celorlalţi complici, accidentul şi piciorul beteag al Sevastiei, tăierea istoricului susnumit de pe lista candidaţilor la titlul de academician etc. Dar la fel de bine am putea să speculăm, eventual, şi abundenţa aparent nefastă a halatelor albe din viaţa personajului central (consoarta e chirurg, aşijderea noul ei soţ, gazda unde se mută după divorţ era şi ea văduvă de doctor, fiica fostei menajere a gazdei e dentistă etc.), lucrurile petrecându-se întrucâtva ca şi cum exponenţii lui Asclepius şi ai duplicitarului său părinte (deopotrivă vindecător şi răzbunător, să ne amintim) ar fi agenţii tainici ai unui destin potrivnic. În ciuda spectaculozităţii acestor întorsături şi a ritmului debordant în care ele se succed, prăbuşirea întregii schelării existenţiale nu va fi totuşi suficientă pentru a face din personajul Elizei Roha o figură tragică. Dimpotrivă, liber-

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

tatea adusă de stingerea vechilor obligaţii şi condiţionări, al cărei gust îl redescoperă acum, nui oferă doar o compensaţie, ci şi un debuşeu, deschizându-i larg porţile unor noi experienţe personale revitalizante şi ale unei noi viziuni asupra vieţii. Pierderea locuinţei din metropolă, bunăoară, îi întoarce ochii către deliciile idilicului trai la ţară după pilda unui Clifford Simak: „Or, la ţară, îşi punea plase la tindă şi putea dormi acolo până da frigul în miros de liliac, regina-nopţii şi trandafiri, de salcâmi şi de tei, de mere şi pere coapte. O să pună o masă sub nucul de la poartă şi o să joace ping-pong, să-şi menţină condiţia fizică. Un rai, ce-avea să-i înfrumuseţeze viaţa, ca să nu mai vorbim de... Steluţa !” Această Evă rurală şi disponibilă care-i încălzeşte de-acum laviţa, „cărnoasă, blândă, primitoare”, i-ar fi putut fi model lui Renoir pentru nudurile produse în serie precum cremvurştii, dacă giugiucul dumneaei nu ar cadorisi-o ca pe o tractoristă cu „o pereche de botoşi cu tălpi de cauciuc”, în loc să-i fi cumpărat şi el, mai romantic, nişte bikini ecologici din frunze. Dar Ariadna hărăzită să-l scoată în cele din urmă din labirint nu va fi acest ersatz de amor cu băsmăluţă şi ţuică la masă, ci iubirea mai exotică şi neaşteptată a unei insulare (prin simetrie, tot un simbol al izolării), armâna Kera: „Kera reuşise să-i redea independenţa, să-i desprindă gândurile de Sorin, de Ivona. Parcă erau din altă viaţă.” Un happy end al renaşterii din propria cenuşă incomparabil mai puţin spectaculos decât avalanşa demolatoare din primele pagini ale romanului, şi totuşi examinat conclusiv în aceiaşi termeni ai unui determinism de ordin providenţial, traseele întortocheate şi surprizele destinului fiind privite din perspectiva binecunoscutei erori logice a finalismului „post hoc, ergo propter hoc” : „Fusese voia lui Dumnezeu, iar el instrumentul. (...) S-a simţit purtat de colo, colo, împins de o mână proteguitoare. (...) Dacă eu m-am socotit ultimul om, Dumnezeu mi-a arătat că poate iubi şi ultimul om (...) De fapt, gândurile lui erau tot un fel de rugă către Divinitate, nimic din viaţa lui nu era lăsat la voia întâmplării. Nu refuzase nici o provocare scoasă în cale, de cine, de Dumnezeu. (...) Dumnezeu nu l-a vrut vreun erou, ci un om obişnuit care să se bucure de frumuseţea vieţii. I-a iertat

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 54


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE păcatele, i-a dat zile ca să împrăştie iubire. El însuşi să se bucure de iubire. Asta e, ne scăldăm în iubire ca în lumină. E peste tot, pătrunde nestingherită peste tot şi prin tot.” Un tablou luminos ca peisagiile marine ale lui Seurat pictate la Gravelines. Sigur, dincolo de extaz, ne-am putea minuna şi mai abitir cum de o specie aşa de iubitoare în vorbe ca Omul este în acelaşi timp aşa de distrugătoare în fapte. Dar nu această duplicitate umană grevează morala fabulei, ci patetismul monologului, un soi de versiune profană a apostolatului lui Pavel cel de toţi respins, „ultimul” sau „cel mai mic dintre apostoli şi nevrednic de a se numi astfel”, cum singur se numea în prima lui epistolă adresată ecleziilor din Corint. Exagerarea acestei autodiminuţii ce dă însuşi titlul romanului riscă să facă din „omul obişnuit” (vezi citatul mai la deal), paradoxal, tocmai „vreun erou” providenţial, conform pericopei evanghelice in eligendo „Mulţi dintre cei de pe urmă vor fi primii”, între altele şi din pricina miraculoasei anulări a sentinţei unei boli incurabile („i-a dat zile”), concesie divină ce poate fi foarte uşor greşit interpretată drept alegere individuală. E bineştiut egocentrismul norocoşilor scăpaţi cu viaţă din dezastre, a căror convingere că au fost „aleşii” divinităţii e de fapt contrazisă de pilda cristică a celor optsprezece victime ale prăbuşirii turnului din Şiloam („Credeţi voi oare că aceia erau mai păcătoşi decât restul locuitorilor Ierusalimului ?”). Or, e greu de spus dacă măsura de prevedere pe care şi-o ia autoarea precizând semnificaţia noii şanse acordate personajului („ca să împrăştie iubire” şi „să se bucure de iubire” el însuşi) a fost suficientă pentru a preîntâmpina un asemenea tip de lectură. De altfel, mai înaintea romancierilor, chestiunea imanenţei („Fusese voia lui Dumnezeu”) ar trebui să le dea migrene chiar teologilor, căci dogma teodiceei („nimic din viaţa lui nu era lăsat la voia întâmplării” – cf. căderea vrabiei lui Hamlet) este de fapt flagrant ireconciliabilă cu postulatul predestinării divine. Altfel, ceea ce rămâne limpede în epilogul cărţii, pe înţelesul tuturor, e manifestul iubirii, acelaşi care în cazul Hannei Bota servea de prolog romanului Maria din Magdala – fără ca paralela între aceste două demersuri epice feminine să fie prin asta epuizată.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Îndelung exersate în ultimul deceniu cu fiece nouă proză, începând cu tetralogia de tip bildungsroman Fata din pomul cu mere (Deceniul obsedat – 2007, Femeia în verde – 2008, Zodia proscrişilor – 2009, Destine în derivă – 2009), tehnicile narative ale d-nei Eliza Roha au căpătat deja caracteristici proprii tot mai vizibile. Încrucişările nuvelistice (respectiv convergenţa lor, dacă ar fi să adoptăm viziunea teoretizărilor tomaşevskiene) şi efectul de biliard al ciocnirii personajelor, ce pune în mişcare şi poveştile proprii ale altor actanţi, sunt practicate prin extensie arborescentă şi flashback-uri stufoase, derulate cu încetinitorul. Descriptivismul ambiental este şi el aprofundat până la detalii luxuriante şi reificare balzaciană (a se vedea, bunăoară, enumerarea mărfurilor de pe tarabe ocazionată de căutarea unui cadou, începând de la bibelourile-kitsch magnetice cu amoraşi ataşabile la frigider şi până la gablonzuri, în stil La Moşi). Ori de câte ori se iveşte prilejul, critica social-politică se îmbracă prêt-à-porter cu teme notorii împrumutate direct din garderoba istoriei contemporane româneşti: „Cine a avut interesul să se tragă cu tunurile în lăcaşul ce adăpostea valori inestimabile pentru cultura noastră ?”(e vorba de Biblioteca Centrală Universitară), sau „la ce-i mai foloseau lui Mărginean cele trei foiţe de hartă în condiţiile în care adevărurile istorice nu mai interesau ? Auzise că istoria ţării, ca obiect de studiu, urma să fie scoasă din programa şcolară.” etc. Notă aparte face tehnica mixtă de dialog, respectiv aglutinarea prin parataxă a unor schimburi de replici şi includerea lor în chiar corpul naraţiunii, diferenţiate doar grafic cu verzale à la Stephen King. Întocmai ca şi în precedentele romane de analiză Chipuri de apă (2011) şi Formula matematică a iubirii (2010), dialogul rămâne oricum destul de zgârcit în economia cărţii. E reluată şi metoda cu dublu tăiş a construcţiei narative în flux continuu, nesegmentată în capitole distincte, ce sporeşte într-o oarecare măsură dificultatea vizitării acestei vaste construcţii labirintice de peste 350 de pagini dar, în acelaşi timp, pare mai adecvată monologului autoscopic şi retrospecţiilor frecvente. Interesant este că laborioasa carte a doamnei Roha îşi consumă ideologia încă din prima pagină, argumentul de divorţ al doctoriţei Avram

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 55


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rezumând in parvo problematica simulacrului de viaţă şi inerţiei unui cuplu conjugal tipic cu destulă vechime. Termenii în care e expusă ea sunt de domeniul naturalismului, în perfect acord cu profesia medicală a celei care o formulează : „Cu hormonii nu te pui, mai am puţin şi intru în menopauză, vârstă dificilă pentru femei, nu mai răspund de actele lor. Dar mă gândesc şi la tine, meriţi şi tu o tinereţe zglobie să-ţi alinte nopţile, altceva decât o doctoriţă calculată şi chirurg pe deasupra ! Ce pretenţii să ai de la nişte roboţi din plasmă şi proteine, împănaţi cu efluvii endocrine şi lăsaţi de capul lor. Dragă, hai să fim serioşi ! Ce-şi mai bat joc hormonii ăştia de noi ! Dar ei sunt sarea şi piperul... Ce crezi ? La ce ne-ar folosi o existenţă fadă, lipsită de nebunii, calculată, cu plozi făcuţi la eprubete, după compatibilităţi. În fond, nu moşteneşte nimeni pământul, iar din avion nu se văd prostiile noastre, darămite din ceruri! Ce atâtea restricţii de doi bani, doar nu am dat în cap la nimeni !” Dar, sigur, reducţionismul „hormonul bate neuronul” ar rămâne pur caricatural dacă nu ar fi doar pretextul serioaselor analize sociologice pe care le merită cu adevărat problematica omului contemporan şi la care autoarea se înhamă cu multă responsabilitate. Din acest punct de vedere, Ultimul om mi s-a părut mai puţin psihanalitic decât romanul precedent Chipuri de apă, unde evoluţia personajului feminin era explicată prin recursul la interpretări energetist-scientiste ţinând de o „supraexistenţă” ambiguă şi enigmatică. Procedeul frecvent al derulării filmului înapoi este mai curând documentaristic decât proustian, iar istoriile personajelor, în bună măsură, sunt foarte probabil asamblate din prefabricate biografice autentice. Iată un singur exemplu de tablou cu detalii frapante, mult prea concrete şi exacte pentru o simplă ficţiune : „Fata locuia la capăt de tramvai, într-o căsuţă de paiantă. Numeroasa familie se înghesuia în două încăperi şi o bucătărie pe beci. Alăturat aveau magazia pentru lemne, iar veceul în fundul curţii. O alee alcătuită din pietre colţuroase, nepotrivite, străbătea noroiul curţii, de la poartă la puţul din faţa casei, apoi o cotea către marchiza improvizată din placaj ce adăpostea intrarea în bucătărie. Câteva cărămizi aruncate la distanţă de o jumătate de metru, peste care erau aşezate nişte scânduri, formau o

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

altă alee ce ducea la veceu. Pomi desfunziţi, tufe de toate felurile, de un maroniu trist, trandafiri îmbrăcaţi în ziare, câteva orătănii ce scăpau mereu din împrejmuirea din sârmă şi cotcodăceau enervant, nelipsitul guiţat al porcului crescut pentru Ignat, cotineaţa cu porumbei căţărată în vârful unui prepeleac sub care se albise pământul de găinaţ, constituiau tabloul dezolant al locului din care pornea în fiecare dimineaţă iubita lui. Mai săraci de atât nu se putea !” Mde, ştiu şi eu ? Poate în raport cu standardele de atunci, că astăzi, prin cartierele astea mărginaşe, cred că destui încă ar omorî pentru un purcel, găini şi porumbei, dacă nu cumva şi pentru mai puţin. Unele amănunte din scenele americane al lui Jack „al treilea” par şi ele să indice o documentare a specificului local pe care doar experienţa nemijlocită ţi-ar putea-o furniza. Cert e că Ultimul om îşi desemnează autoarea ca pe o romancieră de cursă lungă care, o dată în plus, promite încă destule alte cărţi de primă mână după cele câteva duzini de până acum. Cărţi, adică, dintre acelea ce-ţi merită atenţia fie şi de-ai rămâne cumva, dintre cititorii de romane tot mai puţini pe care-i numără azi lumea, precum abencerajii de odinioară ai lui Chateaubriand, mohicanii lui Fenimore Cooper sau canibalii Hannei Bota, ultimul. Emil Lungeanu

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PHANTAZIA – fragment

de Florin Contrea

(roman în curs de apariţie)

Altădată discuţia se porni firesc de la o idea a lui Savian care-l frământa de-o vreme: - Ia spune Stane, nu cumva vracii ăştia ai tăi, care născocesc versuri din acestea... cu sens ascuns pentru ceilalţi, nu au chiar atât de multă putere pe cât se laudă? Nu am auzit să fie atât de meşteri să-i vindece pe toţi cei care se plâng de boli... - O fi şi asta, nu zic nu... chiar nici eu nu ştiu, puterea versurilor de unde le vine... Ei zic că le vine de la Cel de Sus dar tare mă-ndoiesc... Dar nici din partea cealaltă a veni, - nu-mi vine-a crede... Poate le vine aşa, de nu se ştie de unde... - Inspiraţia?! - Dacă îi spui aşa... Dar, ia spune-mi şi mie, de ce te tot gândeşti la lucrul ăsta? Crezi că vei putea scrie şi tu versuri aşa, ca din senin? - Aş vrea eu dar... Mie nu-mi vin în gând aşa, deodată, cum curge apa de izvor, fără să se termine o oră-ntreagă, - cum văd că ţi se-ntâmplă ţie... - Asta fiindcă nu ai harul care trebuie... Şi dacă nu-l ai acum, teamă mi-e că nici nu-l vei avea vreodată... degeaba stărui... - Ei asta nu tu vei hotărî... Iar de va fi să ai dreptate, ei bine, vei avea şi pace! Nu mă necăjesc eu pentru atâta... - Să crezi tu!... Ştiu bine ce zace în gândul tău... - Ori şti, ori nu ştii, tot aia e! - O fi... - Dar, la urma urmelor, de ce te chinuieşti atâta să fii poet dacă nu ţi-a fost dat să fii?... Se pomeni Savian întrebat de interlocutor aşa netamnesam, cum obişnuia acela.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

- Ei, nu-ţi dai seama? Indiferent de ce afirmi tu acum eu simt că sunt şi voi poet... şi încă unul autentic, dacă asta te încălzeşte cu ceva... - Pe mine? Îţi faci iluzii... Ei bine, poţi fi şi poet dacă asta te face să te simţi mai bine. Deşi n-am văzut încă un vers ca lumea scris de tine. Dar, ce să zic, asta nu e treaba mea... - E a mea desigur... Nu, n-am ce versuri să-ţi recit, că tot nu le-ai pricepe... Este o mare deosebire de stil şi de tematică între ce facem noi... - Nu prea înţeleg ce spui, dar asta nu mă deranjează prea mult... - Nu e greu de înţeles... Chiar ştii bine de ce e vorba dar te prefaci, nu mă duci tu cu zăhărelul... E vorba de locul sau, mai bine zis, felul în care-ţi vin versurile în minte... Le ştii dinainte sau... ţi le spune cineva?! - Sigur că mi le spune cineva dar n-o să-ţi spun ţie aşa ceva... Dar, ce, vrei să mi se piardă toată puterea gândului? Nu-ţi face tu planuri de astea cu mine... - Altfel ce? - Ai să vezi imediat! Şi, dintr-o dată, se aburcă sus pe un cal alb cu aripi care apăru ca din senin lângă ei. Scoase un chiuit de răsunară văile şi munţii din jur şi o luă în sus în zbor. Se făcu din ce în ce mai mic, prefăcându-se când într-un liliac negru, când în ceva asemănător cu un fluture al nopţii şi se pierdu în înălţimi dincolo de nori... - Na, iată-mă din nou singur... Dar, cel puţin, simt că am înaintat cu câţiva paşi pe drumul meu... Care numai scurt nu poate fi... Intră într-un han cam prăpădit amplasat la o răscruce de drumuri de la marginea pădurii... La o masă cu colţurile rotunjite de vremuri, zăcea cu capul proptit în mâini un ins destul de amărât, după înfăţişare. Alături un pahar nu prea curat, dar cu jumătate de tărie în el. Savian îl privi peziş şi se îndreptă spre un hangiu burtos şi cu o sclipire şireată în priviri. - Mă serviţi cu ceva bun?! - Cum nu? Luaţi loc... Bere, vin, răchie? - Ce-o fi acolo... Nu prea mult... Domnul ăsta se simte rău?!...

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - A, domnul Berty? Nu prea, e numai ameţit un pic. Îşi plăteşte consumaţia cu versuri... din alea triste de-ţi vine să-ţi plângi şi zilele când le citeşti... - Şi acesta e poet? Nu pot să cred! - Ba bine că nu!... Nu ştii că pe-aici se zice că ar fi ţara poeţilor?... Tocmai acum se adună la castel pentru nu ştiu ce adunare a lor. Fii binevenit dacă ştii şi tu să viersuieşti... Numai vezi, trebuie să fii cu grijă depre cine şi ce anume spui pe acolo că altfel... îţi poţi pierde şi capul. Unii au păţit-o deja... Am auzit de cineva, ajuns chiar la Turnul uitării dar care a dispărut apoi cine ştie pe unde... Poate-i fi auzit ceva de el... - Eu?!... Nici pomeneală, de unde să aud eu aşa ceva? - Mai ştii, orice e posibil... - Ei bine nu, fii fără grijă, numai poet nu am ajuns... Sunt doar în trecere pe aici... Iar dacă pot să întâlnesc poeţi, cu-atât mai bine, mai aflu şi eu câte ceva interesant, ce n-am ştiut... - Ei, nu e greu deloc să aflii... Ia uite chiar aici am o... să-i zic şi eu că-i poezie, ce-a scris-o mai nainte pe un şervet. Ia şi citeşte... - Ia să încerc, deşi e scris destul de... încurcat. Nu mă descurc în literele astea ascuţite... în fine: „ Plutea prin curcubeu spre stele, spre sufletul din care n-a rămas nimic... / în umbra neagră din tenebre o deznădejde fără margini se întinde... etc. etc.” - Să spun că-mi place asta, n-aş minţi, - să spun că înţeleg de ce e vorba... n-ar fi adevărat. Mă mai gândesc. - Da, te gândeşte dacă vrei, sau nu gândi nimic de vrei să fie fericire-n suflet... - A, domnu Berti, te salut! - Şi eu... Mă bucur să constat că citeşti din ceea ce am scris şi eu cândva... Deşi, sincer să fiu, mi-e greu să-mi amintesc ce e pe-acolo... Din vreme-n vreme, spre mine vin imagini de-o bogăţie neştiută, din nestemate minunate, ce se împart în mici scântei şi iar se recompun în calea mea... Aş vrea să ştii că ce gândesc acum nu se mai poate reconstitui în altă eră, iar înţelepţii vremii de-ar veni, s-ar rătăci curând în labirintul sensurilor neştiute... Iar viaţa asta ce mai e... - Chiar, ce-i cu viaţa ta, maestre? - Cu viaţa mea chiar nu mai ştiu... dacă mai e, dacă a fost cândva...

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

- Eu văd că tot mai e... şi nu văd, chiar nu văd de ce n-ar fi şi-n continuare... Aşa cum e acum... - Aşa cum e, îţi spun, eu n-o doresc, oh, nu, n-o mai doresc deloc... - De ce? - Mă mai întrebi, ce, nu se vede? E un coşmar cumplit, o suferinţă fără de sfârşit... - Iar poezia ce o scrii din ce se mai inspiră? - Din viaţa mea, aşa cum ţi-am descris-o... Din viaţa şi din suferinţa mea... - Şi mai din ce? - Ai vrea să recunosc; din asta? – (Şi arătă cu-n gest imperceptibil spre pahar...) - Ei, n-o să-ţi fac plăcerea de-a recunoaşte ce nu e... Nici pomeneală... - Hai să te cred, de vrei aşa... Să fie cum doreşti... Deşi nu pot să cred, dar asta e problema mea, numai a mea... - Aşa să fie... Savian, privindu-l puţin neîncrezător pe Berty cel imprevizibil în afirmaţii voi să plece din local când auzi în stânga sa un glas poruncitor: - Lăsaţi vă rog gâlceava asta fără rost. Eu poruncesc aici acum! Sunt Trâmbiţa Realităţii – dacă nu ştiţi sau nu aţi auzit încă de mine. Şi cer imperios tăcere! Iar tu, poet al al jalnicei melancolii fă bine şi trezeşte-te din apatie! Destul cu jalea asta fără motiv!... - Aha, tot tu erai Orlando cel cu versul tunător! Cunosc muzica asta, prea bine o cunosc. Nu mă convinge totuşi oricât de mult insişti! La suprafaţa vieţii pluteşti şi dai din vâsle prin valuri mici, prin smârcuri, nu vezi adâncul apei. - Tot tu vorbeşti!? Te lauzi cu propriile-ţi frământări, cu temeri fără motiv, cu spaimenchipuite... - Iar tu, te lauzi numai cu victorii imaginate! - Lăsaţi polemica, vă rog. Avem de discutat.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

®Florin Contrea

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Proza scurtă a lui Stefano Benni10 pentru prima dată în română Avem de-a face cu un autor vivace, care etalează un scris alert, îndrăzneţ, de-un comic debordant. Fie că abordează teme din actualitatea cotidiană, tehnicizată, ori se referă la viaţa mitologizantă a adolescenţilor, sau parodiază literatura călătoriilor în Orient, aceeaşi gîndire nonconformistă îi ghidează condeiul. Jocul de cuvinte, ironia cu bătaie lungă, aluziile îndrăzneţe şi dezinhibiţia constituie armele sale predilecte. Cărţile sale au fost deja traduse în 25 de ţări, dar sunt încă necunoscute publicului de limba română. Încercăm să umplem aici o lacună. Îl dă pe tata la TV Totul e gata în casa Minardi. Doamna Lea a curăţat ecranul televizorului cu alcool, a pus deasupra poza de la nuntă, a scos husa de pe divanul care acum sclipeşte într-un vîrtej de floarea soarelui. A pregătit o tavă de sărăţele, un cozonac chiar dacă-i în afara sezonului, whisky-ul albionic şi sucul de portocale pentru copii. A şters frunzele ficusului, a pus pe măsuţa de sticlă panseluţa cea mai frumoasă. Cei trei copii o privesc cum controlează dacă totul e în ordine, îşi răsuceşte

10

Stefano Benni (n. 12 august 1947, Bologna) jurnalist, poet, scenarist, dramaturg şi umorist italian. A publicat romane și antologii de povestiri de mare succes pe plan național, printre care Bar Sport, Elianto, La compagnia dei celestini, Baol, Comici spaventati guerrieri, Saltatempo, Margherita Dolcevita. Scrierile sale au fost traduse și publicate în 25 de țări, şi acum - graţei dnei Afrodita Cionchin - şi în limba română. Romanele sale constituiesc o satiră la adresa societății italiene din ultimele decenii, prin construirea unor lumi și a unor situații imaginare. Stilul său literar face apel frecvent la jocuri de cuvinte, neolo-gisme și parodierea altor stiluri literare. Mai multe despre autor puteţi citi pe site-ul: http://www.Orizonturiculturale.ro

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

şuviţele cu permanent şi ţopăie cu tocurile pe parchetul dat cu ceară. N-o văzuseră niciodată fără papuci în casă. Şi cei trei copii sînt gata. Patrizio, doisprezece ani, e pe divan cu treningul de gimnastică preferat, roşu aprins, şi o şepcuţă a vînătorilor de castori din Minneapolis. Lucilla, şapte ani, are o pijama cu pui de triceratopşi desenaţi şi ţine în braţe o păpuşă Barbie gravidă. Terminator, doi ani, a fost vîrît la mititica, în scaunul cu hamuri şi într-un trening supracăptuit care îi permite să-şi mişte doar trei degete şi o lingură-proteză. A fost drogat, i-au dat sirop cu codeină ca să nu-i calce pe nervi. Cineva sună la uşă. E vecina, Mariella, cu soţul Mario, au adus ciocolată şi îngheţata care merge direct la frigider, să nu se topească. Mario, cu sacou şi cravată, pentru ocazie, îi salută pe copii şi-i strînge energic mîna lui Patrizio. - Ei, flăcăule, ce zici de taică-tu? - Mă rog… – face Patrizio. - Ce frizură frumoasă – zice Mariella către Lea – ne-am făcut frumoase azi, ai? Mda, nu-i o zi ca toate celelalte. - Într-un anumit sens… – face Lea. - La ce oră e transmisiunea? - Peste vreo cinci minute. - Atunci putem să dăm drumul la televizor. - Telecomanda o ţin eu – zice Lucilla. - Lucilla, nu mai fă pe dictatoarea. - Tăticul mă lăsa totdeauna… În clipa aceea şi domnul Augusto Minardi e emoţionat. A consumat o excelentă cină de orez cu ciuperci şi încearcă să se odihnească, întins pe un pat de fier. - Sper să fac o figură frumoasă – se gîndeşte. - Peste cinci minute e rîndul dumneavoastră – îi zice o voce din faţa încăperii. - La naiba – se gîndeşte domnul Minardi – am uitat să mă spăl pe dinţi. Oare se vede la televizor? *** - N-am invitat-o pe portăreasă – zice doamna Lea, mestecînd o figurină de ciocolată – dar nu dintr-o prejudecată socială, nici vorbă, numai că e o mare palavragioaică şi poate îi umblă gura despre ce-a văzut aici astăzi. Uneori nu poţi avea încredere decît în prietenii cei mai intimi.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mariella o prinde afectuos de mînă. - Ai făcut bine – zice – şi apoi lui Augusto nici nu-i era simpatică. - Ai fi zis vreodată, flăcăule, că într-o zi o să-l vezi pe taică-tu la TV? – zice Mario aşezîndu-se pe divan lîngă Patrizio. - Chiar că nu… - Dar tăticu‛ a mai fost odată – zice Lucilla – era în coloana unei manifestaţii, numai că s-a văzut doar o clipă, în plus mai şi ploua şi era acoperit pe jumătate de umbrelă. - Da, da, îmi amintesc – zice Mario – am fost şi eu la manifestaţia aia. - Pe tine te-au dat vreodată la TV? – întreabă Patrizio. - Pe mine nu, dar pe frate-meu da. L-au filmat cu telecamerele poliţiei cînd se bătea pe stadion, s-a văzut mai mult de două minute cu steagul în mînă, păcat că dădeau în el ăilalţi de-i suna apa-n cap, blegul! - Begul… – rîde Terminator, bocănind cu lingura. - Mario, te rog, ai grijă cum vorbeşti! Chiar azi – îi zice soţia severă. *** Domnul Augusto parcurge lungul coridor spre sala cu lumină roşie. Chiar în capăt vede o telecameră care îl încadrează. - Sîntem deja în emisie? – întreabă. - Nu – zice însoţitorul – sînt înregistrări pe care eventual le montează după aceea… - Ia te uită. Ca la vestiar, înainte de partidă. - Cam aşa ceva – zîmbeşte celălalt. Iată, acum sîntem în transmisie directă. *** Apariţia pe ecran a lui Augusto a provocat aplauze răsunătoare şi chiar cîteva lacrimi în casa Minardi. Patrizio nu reuşeşte să stea în loc şi tot sare pe divan. Lucilla îşi muşcă încetişor păpuşa. Doamna Lea are ochii umezi. - Ia te uită ce liniştit e – zice Mariella – parcă numai asta a făcut toată viaţa. Chiar îi şade bine. - Da. S-a pieptănat în spate, cum i-am spus eu. - Cred că va primi o mulţime de scrisori de la admiratoare – zice Mario. Soţia îl ceartă din priviri. - Iată, se aşează. Uite ce frumos prim-plan.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

- Bătrînul Augusto! – zice Mario cam emoţionat – cine ar fi crezut! - Vai, nu – zice Mariella – publicitatea chiar acum. *** - Sînt în emisie? – întreabă Augusto. - În clipa asta nu – zice tehnicianul – sînt treizeci de secunde de publicitate. Apoi va fi prezentatorul care ne anunţă, apoi trei minute care ne trebuie nouă ca să pregătim totul, apoi începem. Emoţionat? - Păi sigur. Dumneavoastră nu? - Nici cît negru sub unghie. Asta-i meseria mea – zîmbeşte tehnicianul. Publicitatea s-a terminat. Apare pe ecran chipul îndurerat al prezentatorului. - Dragi telespectatori, avem legătura în direct cu închisoarea San Vittore pentru transmiterea primei proceduri judiciare terminale din ţara noastră. E o ocazie poate tristă pentru unii, dar foarte importantă pentru creşterea noastră democratică. În acest moment îl vedeţi pe condamnat, Augusto Minardi, aşezat în ceea ce se poate numi anticamera sălii terminale. Aici i se va face o injecţie calmantă, înaintea procedurii. - Vai, Doamne – zice Lea. - Ce e? - Augusto moare de frica injecţiilor… ***

- Chiar e necesar? - E mai bine. O să vă moleşească puţin, n-o să vă daţi seama de nimic… - Mai bine nu. Pot să refuz? - Nu vă pot obliga – zice medicul ridicînd din umeri – dar băgaţi de seamă că dacă vă apucă istericalele acolo înăuntru, dumneavoastră vă faceţi de rîs… - Nu – insistă Augusto – injecţie nu. *** - Şi acum ar trebui să fie gata fişa pregătită de reporterul nostru Căpăţînă, despre diversele etape care au dus la această zi fatidică – zice prezentatorul. „Augusto Minardi, 50 de ani, fost muncitor textilist, şomer de trei ani, fără antecedente penale, în dimineaţa de 3 iulie a anului trecut nă-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE văleşte în supermagazinul de la periferia localităţii M. înarmat cu un pistol. Vrea să fure banii din casă. Dar casiera acţionează sistemul de alarmă. Năvăleşte agentul de pază. Are loc un scurt schimb de focuri în urma căruia rămîn la pămînt trei persoane; agentul de pază, Fabio Trivella, 43 de ani, casiera Elena Petusio, 47 de ani, şi pensionarul Roberto Aldini, 76 de ani”. - Nu-i corect – zice Lea – ăla a murit de infarct. - Da – zice Patrizio – dar mai e şi poştaşul… „Minardi este arestat puţin mai tîrziu întro sală de jocuri video. Procesul are loc după două luni, în transmisie directă, şi Minardi e con-damnat la închisoare pe viaţă. Dar, în urma noului decretlege din 16 octombrie, pedeapsa este comutată în execuţie pe scaunul electric”. - A fost fişa delictului – explică prezentatorul – iar acum vă fac cunoştinţă cu oaspeţii care vor anima dezbaterea noastră în timpul procedurii şi după aceea. Îl avem mai întîi pe părintele Ceapă, iezuit şi sociolog. - Bună seara. - Cronicarul de televiziune Girolamo Schiţă. - Bună seara. - Hei – sare-n sus Patrizio – dar ăsta-i chiar Schiţă! - Nu-mi place, e aşa de vulgar – zice Lea. - Dar e unul din cei mai urmăriţi – comentează Mario. *** - Apoi îl avem pe senatorul Căruţă din opoziţie, care a prezentat numeroase amendamente la acest decret-lege, iar alături de el scriitorul şi regizorul de filme horror Paolo Pălărie şi actriţa Maria Văduva… - Bună seara, bună seara, bună seara… - Şi, în sfîrşit, ministrul care a semnat decretullege, onorabilul Sanguin. - Bună seara. - Ce mutră de porc – comentează Mario. - Mămico, de ce nu ni-l mai arată pe tăticu‛? - Lucilla, taci din gură şi nu mînca toate figurinele de ciocolată. - Mută ‘e poc – zice Terminator. *** - V-am legat prea strîns? – întreabă tehnicianul. - Nu, nu, e foarte bine – răspunde Augusto.

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

- Dacă vreţi un sfat, cînd vine descărcătura electrică să ţineţi capul în jos. Aşa nu se văd strîmbăturile… - Ce anume? - Strîmbăturile… - Dar eu aş vrea ca cei de acasă să mă vadă. - Eu – zice senatorul – aş vrea să spun în primul rînd că sînt împotriva acestei transmisiuni directe. - Şi atunci ce cauţi aici, mumie împăiată? – urlă Schiţă. Ca de obicei, dumneata şi porcii paraziţi din partidul dumitale vă legaţi de amănunte, dar vă spălaţi pe mîini la o adică… - Dumneata să te calmezi şi să respecţi gravitatea momentului, măscăriciule. - Măscărici eşti dumneata, tîmpitule. - Vă rog, vă rog – intervine părintele Ceapă. - Aş vrea să vă reamintesc solemnitatea evenimentului – zice prezentatorul – şi în acest sens aş vrea să-l întreb ceva pe regizorul Pălărie. Domnilor Schiţă şi Căruţă, vă rog, puţină linişte. Dumneata, domnule Pălărie, ai fi reuşit vreodată să-ţi închipui un astfel de scenariu? Adică, dacă de exemplu ar trebui să te gîndeşti la un actor pentru rolul lui Minardi, pe cine ai alege? - Păi, nu ştiu… poate, avînd în vedere că e un tip aşa de sanguin… n-ar fi rău Depardieu… *** - Ai auzit – zice Mariella excitată – l-a comparat cu Depardieu! Nu eşti mulţumită? - Mda, e un bărbat frumos, dar nu ştiu dacă-i seamănă într-adevăr… – zice Lea timidă. Sună telefonul. - Mămico – zice Lucilla – e un ziarist. Întreabă ce simţim în aceste momente… - Gura, acum îl filmează pe tăticu‛ – zice Lea fără s-o bage în seamă. *** - Şi pentru rolul feminin? – zice prezentatorul. Dumneata, domnişoară Văduva, ai fi în stare să joci rolul soţiei? - Mda, e un rol frumos, foarte dramatic… sigur, ar trebui să mă îmbătrînesc foarte tare cu machiajul. - Asta s-o crezi tu, curvă nenorocită – zice Mariella. - Nu-i nimic, nu-i nimic – zice Lea împăciuitoare.

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 61


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Şi de mine nu zice nimic? – spune Patrizio. Eu aş vrea ca rolul meu să-l joace Johnny Depp. - Da, şi eu Gary Cooper – rîde Mario. - Upăr – zice Terminator. - În acest moment stăm în faţa televizorului şi mîncăm figurine de ciocolată şi după aceea avem şi îngheţată – tocmai zice Lucilla la telefon. – Ce arome? Nu ştiu, vreţi să mă duc la frigider, să mă uit? - Iată-ne la momentul pe care îl aşteptaţi cu toţii – zice prezentatorul. Vedeţi scaunul, acelaşi model se foloseşte în penitenciarele americane. Iată-l încadrat pe tehnician, domnul Grossmann, care are deja la activ douăsprezece execuţii capitale în Texas şi Alabama. - Dar ştiţi foarte bine italiana – zice uimit Augusto. - Mama mea e italiancă – răspunde Grossmann. - Vedeţi că stă de vorbă cu condamnatul. De altfel ştie foarte bine italiana, pentru că mama lui e din Matera. Nu ştiu dacă în acest moment îl putem aduce la microfon, cred că nu, pentru că îl văd foarte ocupat. Acum o ultimă repriză publicitară, iar apoi va avea loc procedura terminală. - Spuneţi-i măcar pe nume: execuţie! – zice Căruţă. - Iar lui să-i spunem criminal, nu-i aşa? – strigă Schiţă. – Ce-ar fi să terminăm cu această milostivenie greţoasă, măscărici oportunist? - Cabotin sîngeros… - Moralist de operetă! - Publicitate. *** - I-a spus criminal – plînge Lea. - Păi, ştii, în transmisiune directă l-a luat gura pe dinainte – o consolează Mariella. - Dar de tras a tras, de fapt – zice Patrizio – şi a şi cîştigat. - A cîştigat în ce sens? – zice Mario. - Păi, în sensul western… - Deci în mod sigur lămîie, ciocolată şi cremă caramel. Şi pe urmă o chestie care nu ştiu dacă e iaurt sau frişcă – zice Lucilla la telefon. *** - S-a făcut – zice tehnicianul. – Băgaţi de seamă că sînteţi filmat în prim-plan. Ţineţi capul un pic

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

înclinat şi respiraţi încet. Veţi vedea, nu veţi simţi nimic. E ca o mică injecţie. - Vai, Doamne, nu – se albeşte la faţă Augusto. - Nu, nu, e ca şi cum aţi cădea de la etajul şase. - Aşa e mai bine – zice Augusto – sînt gata. - Acesta e un moment important al democraţiei noastre televizate – zice prezentatorul. – Voiam să vă oferim datele de audienţă imediat după procedură, dar sînt atît de uimitoare încît le facem publice imediat. În acest moment şaisprezece milioane de oameni urmăresc transmisia noastră. - Formidabil – zice Mario – ca la Italia-Germania. - Ia te uită ce liniştit e – zice Mariella – parcă e la cinema. - Nu, nu, eu îl cunosc, pare liniştit, dar e emoţionat – zice Lea. - Eu am cinci ani… da, tăticu‛ a fost totdeauna bun cu mine… cum spuneţi? Păi, poate o dată sau de două ori… da, cu cureaua la fund, dar nu tare… zice Lucilla la telefon. - Sîntem la momentul atît de aşteptat. Schiţă şi Căruţă, linişte vă rog, să-i despartă cineva! Vedeţi chipul condamnatului. Un chip mediteranean. Chipul unuia dintre noi. S-a bărbierit. A cinat pentru ultima dată: orez cu ciuperci şi vin alb. Iar acum e aici, în faţa conştiinţei sale şi a noastre. Tehnicianul declanşează numărătoarea inversă. Puteţi vedea secundele scurgîndu-se în partea de sus a ecranului. Mai sînt mai puţin de cincisprezece secunde. Vă amintim că, cine doreşte, are încă timp să închidă televizorul. Stă în puterea voastră să asistaţi sau nu: aceasta e democraţia. Mai avem opt secunde… Observaţi cu atenţie luminile dea-supra scaunului. Cînd se vor aprinde toate trei, înseamnă că a pornit încărcătura electrică. Mai avem trei secunde… două… una. *** - Domnule Grossmann, acum că ne odihnim şi totul a mers bine, cum aţi defini această execuţie? - Păi, aş zice… normală… condamnatul a dat dovadă de un oarecare calm… - Bravo, tăticule – strigă Patrizio. - Bravo – zice Terminator bătînd cu lingura. - Bătrînul Augusto – zice emoţionat Mario vărsînd pe jos o picătură de whisky – cine ar fi crezut?… ce

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE forţă… îmi amintesc o dată la pescuit, şi-a înfipt cîrligul în mînă. - Mario, te rog – zice Mariella, care o ţine pe Lea cu capul în braţe. - Fratele meu sare pe divan, nenea Mario tocmai bea whisky, mămica plînge cu capul pe genunchii lui tanti Mariella. Tare? Da, mi se pare că plînge tare. Eu? Eu stau la telefon cu dumneavoastră, nu? Da, mă numesc Lucilla, vă rog, cu doi de l, nu Lucia, că la şcoală totdeauna mi se greşeşte numele…

Stefano Benni Prezentare şi traducere de Laszlo Alexandru

***

(nr. 3, martie 2013, anul III) Material a apărut pentru prima dată pe site-ul http://www.orizonturiculturale.ro/ Mulţumiri traducătorului şi dnei Afrodita Conchin!

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

IONEL TEODOREANUMEDELENISMUL SAU AGONIA UNEI LUMI SUFLETEŞTI Cine citește „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu, rămâne cu nostalgia unei tinereți risipite. Moartea Olguței, lasă cititorii revoltați în fața unei sorți implacabile. Dar lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne totuși lumea zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit, cum au zis unii. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă, Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu. Raiul „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”. „La Medeleni” e o uimitoare explozie epiclirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul. La apariție aplauzele cititorilor au fost frenetice. Apoi criticii i-au mai estompat din efuziuni. G. Călinescu stabilește că romanul „are o valoare durabilă”, Camil Petrescu arată că lucrarea prezintă „aspecte afective” ale copiilor printr-o serie de „incidențe de viață”, la rându-i Ibrăileanu stabilește cî Olguța este „tipul cel mai frapant”…„cel mai reușit” model de fată din literatura noastră. Perpessicius mărturisește că „entuziasmul” său „nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut de-alungul acestor pagini de primăvară și mireasmă.” În „Cum am scris Medelenii”, Ionel Teodoreanu ne spune: „Voi încerca astăzi, în fața dom-

niilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr: acela al autobiografismului Medelenilor. Şi fapta mea e legitimă nu fiindcă-mi apăr casa, ceea ce nu mă interesează decât pe mine, ci pentru că apăr însăși casa literaturii, care trebuie să ne intereseze pe toți; fie că-i suntem oaspeți, fie că suntem gazde…Toată copilăria e plină de minciuni estetice. Neștiind să scriu literatură, o făceam în viață…De aici a ieșit metafora.” Caracterele celor trei personaje principale, Dănuț, sora lui, Olguța, și Monica, sunt apariții încântătoare, pline de poezie. Dănuț, la anii intrării în liceu, începe a avea conștiința că e „băiat”

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE și ca atare nu se poate compara cu fetele. Fire melancolică, visătoare, cedează uneori în fața „băiețoasei” Olguța, mai impetuoasă și voluntară. Monica se dezvăluie ca o ingenuă, mai feminină. De o mare gingășie este figura lui moș Gheorghe, un alter ego al lui Baci Mihu din „Viața la țară”, Olguța devenind pentru el o adevărată slăbiciune. Moartea lui rămâne impresionantă pentru copii. Trebuie spus că majoritatea cititorilor rămân cu impresia că acest roman este un roman autobiografic. Nimic mai fals. Ionel Teodoreanu și-a propus să înfățișeze drumul unei „generații de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului și a căminului patriarhal, și a căror tinerețe, după ce s-a înfruptat din marele război, a reînceput în ritmurile jazz-band-ului.” În al doilea roman al trilogiei, Ionel Teodoreanu reia firul vieții eroilor adolescenți. Povestea amorurilor juvenile ale lui Dănuț cu o Adina, soția unui căpitan, apoi cu Ioana Pală, soție de pictor, este un fel de bildungsroman, înfățișind formarea lui Dănuț care devine „maturul” Dan Deleanu care în al treilea volum, se căsătorește cu „blânda” Monica și practică avocatura la Iași. Vânzarea Medelenilor unui parvenit lasă urme tragice în familia Deleanu. Iar Olguța, bolnavă de cancer, se sinucide, rugând-o pe Monica să-i ducă un ultim adio lui Vanea, iubitul ei. Medelenii sunt o lecție vie prin care trece orice tânăr în luptă cu destinul. Finalul vieții scriitorului l-a prevestit în niște versuri emoționante, variantă proprie a eminescianului „Mai am un singur dor” la câteva luni până la moarte:

„Dar într-o zi, întors în pământ, voi uita de viață și de moarte./ Fraților mei de atunci dacă-n file /Veți regăsi prospețimea pădurii în floare, ca cei de pe mare,/Prin voi, dar fără mine: cenușă sub cruce,/Voi fi în pădurea-nflorită la marginea mării, a dorului mare de moarte.” Nu știu cât mai citește tineretul de azi „La Medeleni”,dar ignorarea acestui roman lasă un gol imens în sufletul lor , pervertit de goliciunea timpurilor prezente. ION IONESCU-BUCOVU

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

ADRIAN BOTEZ din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…) HRISTOS ŞI CÂINELE - poveste de oriunde A fost odată ca niciodată, pe când Hristos şi Sfântul Petru se plimbau printre oameni, de-i vedeau toţi. Şi ce dacă-i vedeau? Parcă se sinchisea vreunul de ei ? Ţi-ai găsit… Mai rău era că Sfântul Petru solicitase, de la Hristos, concediu de odihnă, să-şi poată repara toate rândurile dencălţări pe care le rupsese, umblând cu predicatul, prin lumea oamenilor. Se strânseseră, aşa, vreo sută-două, de perechi bune - câteva erau din piele de la pergamentele scăpate din Alexandria, când cu incendiul… Şi mai voia concediu, ca să-şi vindece rosăturile de la picioare - sfânt-sfânt, dar numai Hristos să fii, să nu-ţi ologeşti picioarele degeaba, umblând pe la toţi ne-nţelegătorii: - „Ca să nu le spun altfel” - ofta cu, năduf, dar numai în gând, Sfântul… Şi-aşa se face că Hristos rămăsese să-şi bată gura de unul singur, cu atâta nămetanie de omenire. Bunul şi Blândul s-ar fi lăsat, la un moment dat, păgubaş, dacă Preasfânta Născătoare nu i-ar fi zis, cu lacrimi amare în ochi şi în glas : - Fiule, dar dacă nici tu, apoi cine i-o sfătui de bine şi ajuta pe necăjiţii aceştia? - Maică dragă, nu mai pot - mi-ajunge… - încercă Fiul Preasfânt. - Fie-ţi milă, Fiule, şi-ndură-te de ei! - Dar, maică, m-am răstignit… am… - Ştiu că-i mai greu decât la răstignire, acolo a fost o dată, numai - iar aici e de câte ori trebuie, şi mereu trebuie… - dar, dacă tot i-ai învăţat cu

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nărav, să te răstigneşti tu pentru ei, iar ei să-şi petreacă timpul tot întrebându-se dac-oi fi făcuto ori ba, dacă ai existat măcar, ori ba - şi câte altele la fel, nu-s ei de vină, ci tu… -Tot eu, maică? Tot eu… -Tot tu, mereu tu… Aşa e datul tău, în lumea pe care-ai făcut-o, cu slăvitul tău Tată… Până s-or dezvăţa oamenii să ia totul în deşert, mai ajută-i, Fiule, că tare mare nevoie de ajutorul tău au toţi… Parcă Hristos, bietul, nu ştia toate astea! Câte bârfe şi cârtiri nu-şi auzea el, în fiece seară, când se apropia de câte-o uşă ori fereastră, să ceară, cu umilinţă, loc de dormit, peste noapte – câte luări în deşert şi câte răpănoase vorbe, pe seama lui… şi a Maicii Preacurate… şi a tuturor mamelor din lume… şi a Tatălui Atotputernic (care nu că n-ar fi putut pedepsi, dar amâna, probabil, aşa, de-o curiozitate, de bătrân ce era). Dar, de! doar el, Fiul, hotărâse să facă toată treaba, pentru mântuirea oamenilor - să pătimească, să se răstignească, să moară, să se îngroape, să se lupte cu iadul, şi-apoi să învie: ce folos, doar vreo câţiva, şi nici aceia toţi apostoli, s-au smerit şi au auzit glasul lui Dumnezeu, cu adevărat - restul, de formă - că se vindea bine Hristosul, ca marfă de import-export. Dădea bine la public, şi se făceau filme cu vedete de peste mări şi ţări, şi se făceau telenovele, şi se scriau cărţi lăcrămoase, despre câte spusese ori nu spusese, făcuse sau nu făcuse, ori avusese de gând să facă Iisusul. Şi toţi criminalii şi mafioţii pământului, înainte să-şi înjunghie sau împuşte victima, mai citeau câte un pasaj ori mai priveau o dată pe ecran patimile Domnului - şi, cu o mână ţinându-şi batista cu care-şi ştergeau lacrimile de emoţie estetică, cu cealaltă-şi trimiteau victima în ceruri - „ad patres”...Ce să mai zici de-atâta cucernicie? Îţi venea să te iei cu mâinile de cap - dacă, între timp, nu cheliseşi de tot, deatâta bucurie a sacrificiului împlinit rodnic. Acuma se cuvenea să tragă ponoasele. Noroc că, lui Iisus, păru-i strălucea precum soarele de amurg, umbrindu-i faţa - şi nu se vedea aşa bine supărarea de pe chipul lui - căci dacă i s-ar fi văzut şi chipu-i mânios, în suferinţă cumplită, total necomercial nimeni nu l-ar mai fi primit în casă, noaptea, nimeni n-ar mai fi acceptat să-l lase să-i vindece copiii şi bătrânii din casă… Că numai de-alde ăştia se mai lăsau, acum, vindecaţi…

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

Şi, mergând Hristos pe drum aşa, agale şi cam cu îndoială şi lehamite, simţind că lumea asta de deştepţi foc nu-i mai simţea de mult, deloc, dar absolut deloc, lipsa - auzi un scheunat sfios şi mic, pe marginea şanţului. Era un biet căţeluş care abia făcuse ochi (scăpând de a fi înecat, după bunul şi atât de creştinescul obicei al oamenilor). Îl călcase un automobil foc de grăbit (ce înseamnă, pentru baronii şoselelor, viaţa? - nimic! - ei sunt nemuritori, restul sunt resturi!), îi strivise şi-i rupsese, cu totul, labele din spate. Îi şiroia sângele, pic-pic, şi tot pic-pic, pe nesimţite, i se scurgea şi stingea viaţa din trupu-i micuţ. Şi, înainte de a adormi pe vecie, ca o bucăţică de sufleţel netrebnic, şi cu totul fără relevanţă, în faţa măreţei lumi a oamenilor (nici cât un fir de praf suflat în vânt nu conta) - îndrăznise, conştient de cumplita-i neruşinare înmărmuritoare, să scape un supărător scheunat. Dar văzuse că prin preajmă nu-i nimeni dintre cei care se simt atât de teribil de deranjaţi de suferinţă şi de moarte - pentru că ei sunt oameni, şi, deci, nu-i aşa? nemuritorii Fii ai lui Dumnezeu. Sărmanul căţel îl recunoscuse, după obrazul întunecat de suferinţă, pe unul de-al lui, o fiinţă umilă şi singură, care atâta are pe lumea asta şi-n lumea asta: suferinţa şi chinul, necurmate. Hristos se aplecă asupra căţelului: -Ce mai faci tu, amărâtă creatură a Tatălui meu câine? -Ce să fac, b-b-bine, frate întru suferinţă… - se bâlbâi de emoţie, că l-a luat în seamă cineva, şi pe el, câinele. -Hristos mă cheamă - se prezentă Domnul. Şi Iisus, mi se mai spune - preciză Preabunul. -Am auzit de tine, tu l-ai mântuit pe om… O! ce cinste mi-ai făcut - scheună, slab de tot, căţelul. …(el, sărmanul, nu se referea la cinstea de a-l fi mântuit Dumnezeu pe om, nu avea el dreptul să-şi exprime, în lumea asta, vreo opinie, ci la faptul că Preablândul catadicsise să se oprească lângă el – lângă el, o potaie de gonit cu pietre, şi nici măcar atâta, acum - bun doar de zdrobit capul c-un bolovan sau bâtă, cel mult). -Hm… mormăi Hristosul. Nu-s chiar sigur că n-am greşit - murmură el, întunecat. -Da, cred că ai greşit tare, aplecându-te asupra unui netrebnic ca mine - suspină, strivit de umilinţă şi remuşcare, bietul căţel (gândindu-se, în con-

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tinuare, cu groază aproape, că o făptură cu chip de om s-a aplecat peste el). Iartă-mă, te rog… -Pentru ce să te iert? se miră, parcă ieşit dintr-o apă, Iisusul. -Pentru tot - pentru c-am îndrăznit, eu, mai nemernic decât ultimul fir de colb, să-ţi spun ţie „frate”…şi pentru că ţi-am răpit atâta timp… şi atenţie… mie, nevrednicul nevrednicilor… -Păi, dacă n-oi fi frate cu tine - cu cine să fiu? răbufni Hristos. Şi dacă n-oi sta lângă tine, cine crezi că mă mai rabdă lângă el, dintre făpturile astea grozave? - Fiii Omului… n-ar mai fi… Nu vezi că nimeni nu mă ia în seamă? -Nici pe tine? se miră, şi parcă ieşi din anticamera morţii, pentru o clipă, grozav de naivul căţel. -Nici… Dar nu de tine ziceam, când ţi-am spus că am greşit, ci de om ziceam - că l-am mântuit, după ce l-am făcut, aşa cum îl vezi… -Tu, Doamne, să greşeşti? Tu eşti infailibil, ca papa - scheună, oarecum mirat şi foarte naiv, căţelul. -Ei, tocmai aşa n-o fi… Aici am greşit, fără niciun dubiu - se folosi de neologism, cam preţios, puţin nepotrivit pentru statura lui de Lingvist Cosmic, care a făcut lumea din Cuvânt - Hristosul. Dar îl tulburau gânduri prea multe şi amare, ca să nu-şi scrântească, niţel, limba… -Te doare tare? - continuă Hristos, cuprins, dintrodată, de o grijă febrilă, ciudat de fierbinte. - N-nu… şi câinele nu mai ştiu cum să-i spună, mintea lui de câine nu-l ajuta. „Hristos - Hristos îi spun oamenii, ei pot îndrăzni orice, sunt fiii lui” dar el, un câine… iar „Doamne”-i mai spusese, dar tot… - Spune-mi „Doamne” - e mai general şi mai uşor de ţinut minte - spuse împăciuitor, dar dus pe gânduri, deci tot neologizând cam într-aiurea, Hristos. Apoi, văzând cum căţelul era cuprins de toropeala plăcută, dar de neîntors, a morţii, îl mângâie, de la cap către îndurerata-i codiţă - şi, deodată (dar asta devenise de-a dreptul plictisitor, ca o scamatorie veche, răsuflată, de-atâta

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

folosinţă) - se împlini banala minune a creşterii, din nevăzut, înapoi în văzut, a celor două lăbuţe din spate, ale zdrobitului căţel. Banala minune a Învierii Vieţii. Căţelul, de, şi el, ca omul - nu se prea miră - dar, ceea ce nu stă în obiceiul oame-nilor, căci e socotit a fi un comportament lipsit total de demnitate, lipsit de bun-gust şi de bon-ton - căţelul, pentru că nu era decât un animal nenorocit şi vulgar, tot plin de praf şi gloduri, iar nu Capodopera Creaţiei, Omul scheună de bucu-rie şi recunoştinţă, lingându-i lui Hristos mâna cu care acesta-l lecuise…

***

***

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 66


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

SUMAR LUNA IULIE, / NR. 7/23, 2013 Citatele lunii iulie Alphonse Mucha /p. 3 Viorela Codreanu Tiron Autori celebri: George Sand /p. 7 George Gh. Ionescu Franz Kafka - 2013; 130 de la naştere Viorela Codreanu Tiron Adrian Păunescu -2013 - „Infracţiunea de a fi”-Adrian Păunescu /p. 11 Cristian Neagu De vorbă cu prof. clujean Adrian Pătruţ despre „Proiectul Conştiiţei Globale” /p. 15 Valentin Iacob Iubirile scriitorilor – Mihail Kogălniceanu şi Ecaterina Jora /p. 19 Mihai Ştirbu Adalbert Gyuris despre Irimie Străuţ /p. 23 Medalion Vasile Popovici /p. 25 Memoria peniţei: O vizită în Noua Zeelandă/ p. 26 George Roca Violeta Stika - Frica /p. 29 Oraşul lichid sau ţipătul mut din poezia lui Ioan Barb /p. 30 Constantin Stancu Boris Marian -poezie /p. 32 „Vânare de vânt” la Reşiţa – Festivalul Internaţional de Poezie 2013 /p. 33 Eugen Cojocaru, Germania Turneu de teatru în Germania cu piesa „Escroci în aer liber /p. 34 Eugen Cojocaru, Germania Incursiune în poezia românească contemporană /p. 35 Cristian Neagu, Bucureşti /p. 35 Delia Feraru, Piteşti /p. 36 Nicolae Nicoară Horia, Arad /p. 36 Dumitru Ichim, Canada /p. 37 Anca Tănase /p. 38 Florentina Dinu, Slatina /p. 38 Hatos Vasile, Italia /p. 39 Mihaela Popa, Zărneşti /p. 40 Paparuz Adrian, Zărneşti /p. 40 Irina Lucia Mihalca /p. 41 Lorian Carsochie, Bucureşti /p. 42 Dorina Neculce, Iaşi /p. 42 Ovidiu Cristian Dinică, Râmnicu Vâlcea /p. 43 Maria Chindea, Bucureşti /p. 44 Gellu Dorian – Cronică la „Materia respiră” de Vasile Popovici /p. 45 Colindând prin expoziţiile ieşene alături de dl. prof. dr. Mihai Păstrăguş I.Reflecţii la expoziţia „Fascinaţie şi Mister” /p. 47

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 67


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-07 -201 Nr. 7/23

/2013

II.Metaforă şi stil în arta sticlăriei /p. 49 Un imperiu literar numit Emil Lungeanu /p. 51 Eliza Roha Firul Ariadnei şi ţesătoriile Elizei Roha (din romanul „Ultimul om”) /p. 53 Emil Lungeanu Phantazia (fragment) – autor: Florin Contrea /p. 57 Proza scurtă a lui Stefano Benni pentru prima dată în România /p. 59 Ionel Teodoreanu şi medelenismul (sau agonia unei lumi sufleteşti)/ p. 63 Ion Ionescu Bucovu Hristos şi câinele – poveste de oriunde (...) /p. 64 Adrian Botez Sumar /p. 67

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com Numarul 8/24 va apare 10 august, 2013

Vă invităm să vizualizaţi revista pe : www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută !

Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate

Page 68


Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!! Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.