Nomen Artis - Dincolo de tacere: nr. 12 /28/ 2013

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Cristian Neagu Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Liliana Popa – România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL III, nr. 12/28, 2013 - decembrie -

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, credinţă, educaţie

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 dec. 2013 NR.

12/28

„Iubirea nu ne-a fost dată pentru a ne face fericiţi. Cred că o avem pentru a ne arăta cât de puternici suntem în purtarea bunelor şi relelor şi în suferinţă."

Hermann Hesse

„Sufletul nostru-i asemeni apei: din cer se iscă, la cer se suie şi iar coboară către pământuri, veşnic altfel... De sus ţâşneşte din stânci abrupte şuvoi curat, apoi se sparge în nori de spumă, senvăluieşte-n vuiet blând jos spre adâncuri... De-apar în drumu-i stânci împotrivă, spumegă amarnic treaptă cu treaptă spre abis... Pe paturi molcom şerpuie-n văile verzi şi-n lacul cel neted chipul îşi scaldă stelele toate... Suflet al nostru, cum semeni tu apei, soartă a noastră, cum semeni cu vântul..."

Goethe

„Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală."

Osho

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Georges Seurat1 se iveşte pe lume la Paris pe 2 decembrie 1859, fiu al unui grefier pensionar atunci când impresionismul pare să-şi piardă din vigoare. Stilul şi concepţia lui Seurat fac simţită influenţa unei noi revoluţii plastice.

Scurta lui carieră artistică a fost de ajuns pentru a-i asigura un loc în istoria universală a artelor. Nici contemporanii săi nu au trecut indiferenţi pe lângă opera sa. Camille Pissarro, Vincent van Gogh şi mai târziu Henri Matisse aderă pentru o vreme la această nouă viziune, considerată o continuare logică a impresionismului. Iar în cursul secolului al XX-lea, cubiştii şi pictorii abstracţi s-au sprijinit în experimentele lor pe rezultatele maestrului pointillismului.

Georges Seurat este interesat de desen încă din copilărie, unchiul său - ei însuşi pictor amator - îl încurajează să picteze. La vârsta de 17 ani, Seurat se înscrie la Şcoala de sculptură şi pictură, iar în 1878 îşi începe studiile la Académie des Beaux-Arts din Paris. În perioada studiilor, petrece mult timp în biblioteci şi muzee.

Studiază temeinic operele vechilor maeştri. În 1879, la a patra expoziţie a impresioniştilor, Seurat - după cum spunea unul din prietenii săi a suferit „un şoc profund şi neaşteptat". Se îndepărtează de pictura academică şi închiriază un atelier. Doreşte să-şi însuşească acea revoluţie plastică pe care au reuşit să o impună predecesorii lui. Ajunge însă să se confrunte cu o 1

Georges Seurat (n. 2 decembrie 1859, Paris – d. 29 martie 1891, Paris) a fost un pictor francez neoimpresionist, creator și teoretician - împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură.

10 dec. 2013 NR.

12/28

problemă pe care nu o poate ocoli: cum să intre în rândurile celor care continuă cuceririle impresionismului, fără a fi un simplu epigon al acestora.

Citeşte volumele Gramatica artei plastice şi Istoria pictorilor tuturor şcolilor ale lui Charles Blanc, dar înainte de toate, lucrarea chimistului Eugène Chevreul cu titlul Legea contrastului simultan al culorilor. Pornind de la aceste izvoare, îşi construieşte propria teorie despre „contopirea optică a culorilor", care va sta la baza celor mai importante inovaţii plastice ale sale. În 1883, începe să lucreze la prima sa operă importantă, pictura La scăldat, Asnières. Tabloul nu este acceptat de comitetul de selecţie al Salonului oficial din1884, de aceea Seurat îl expune la Expoziţia Pictorilor Independenţi, trezind interesul câtorva critici şi admiraţia lui Paul Signac. Această operă marchează o perioadă bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se evidenţiază înainte de toate prin formatul său, este prima pictură din seria pânzelor vaste.

Seurat doreşte aici să facă legătura dintre descoperirile predecesorilor săi cu o pictură ale cărei tradiţii sunt deja altele, străine întru totul de impresionişti. El se referă la frescele vaste renascentiste, cum sunt picturile lui Piero della Francesca2, ceea ce îl obligă - după studii făcute în aer liber - să realizeze forma finală în atelier.

O duminică de vară pe insula Grande-Jatte, 1884-1886

2

Piero de' Franceschi, numit della Francesca (n. 1420, Borgo San Sepolcro - d. 12 octombrie 1492, ibidem) a fost un pictor și matematician italian, a cărui operă - centrată aproape exclusiv pe teme cu caracter religios - a exercitat o influență puternică asupra multor pictori renascentiști, considerat inițiatorul acelui măreț curent artistic din Italia de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1885, Seurat îşi petrece vara într-un mic port, la Grandcamp şi începe să experimenteze o nouă tehnică, pe care o numeşte divizionism, a cărei esenţă constă în a picta pete de culoare regulate, din ce în ce mai mici, până la un punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se întâlneşte cu Pissarro, care îşi însuşeşte imediat această tehnică. Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat îşi prezintă tabloul intitulat O duminică de vară pe insula Grande-Jatte la a opta şi ultima expoziţie a impresioniştilor, într-o sală separată, alături de creaţiile lui Pissarro şi Paul Signac. Criticii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind şocaţi de mulţimea şi roirea micilor pete colorate.

Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, numindu-l pointillism (fr.: point = punct), dar - şi de data asta – „porecla s-a transformat în renume".

La puţin timp după aceasta, tabloul este prezentat la a doua expoziţie a Societăţii Artiştilor Independenţi precum şi la Bruxelles în 1887. În acest tablou totul este surprinzător: formatul uriaş (207x308 cm), legarea unei teme – scenă în aer liber - atât de importante pentru impresionism cu imobilitatea figurilor şi, înainte de toate, tehnica deosebită. Pentru a obţine un efect de maximă luminozitate, pictorul nu a amestecat culorile pe paletă, ci a aplicat pe pânză culorile complementare ca pe nişte mici puncte, care - privite de la distanţă - se contopesc, oferind tabloului o luminozitate vibrândă.

Termenul de „metodă neoimpresionistă" a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1886 de criticul de artă Félix Fénéon, susţinător al picturii lui Seurat, implicând faptul că noul curent astfel iniţiat provine, fără îndoială, din impresionism, în acelaşi timp îl înnoieşte radical. În jurul lui Seurat se grupează pictori care gândesc asemenea lui: Paul Signac, Camille Pissarro, Maximilian Luce. În această perioadă, Seurat descoperă lucrarea lui Charles Henry despre expresivitatea culorilor, purtând titlul Introducere în estetica ştiinţifică, care îl ajută să abordeze problemele teoretice ale cromaticei şi facilitează aplicarea practică a acestora în pictură. Cu timpul adaptează tot mai mult noua tehnică la scenele de interior. Astfel începe să lucreze la tablourile

10 dec. 2013 NR.

12/28

intitulate Modelele (1888) şi Le chahut (18891890).

Modelele, 1888

Le chahut, 1889-1890

Curcubeul

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Gustave Flaubert3 a fost unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori occidentali. Cea mai importantă operă a sa este Madame Bovary (1857).

Gustave Flaubert se naşte la spitalul unde tatăl lui era chirurg - Achille-Cléophas Flaubert4. Trăsături ale tatălui lui Flaubert se recunosc în portretul doctorului Larivière din Doamna Bovary. Mama scriitorului, Anne-Justine-Caroline Fleuriot, de origine pur normandă, fiică de medic, orfană de timpuriu, a îmbrăţişat de la început concepţiile soţului ei şi a rămas cu toată fiinţa cea mai apropiată de Gustave. Achille Flaubert, fratele mai vârstnic cu nouă ani al lui Gustave, l-a urmat în carieră pe tatăl său, dar nu s-a ridicat la înălţimea acestuia. Relaţiile dintre cei doi fraţi au fost destul de reci. Caroline Flaubert, sora mult îndrăgită de Gustave, mai tânără decât el cu trei ani, s-a măritat în 1845 cu Émile Homard; iar moartea ei (survenită la naşterea unei fetiţe, care va fi crescută de Gustave şi de doamna Flaubert) a fost una dintre cele mai adânci dureri încercate de scriitor.

Atmosfera sumbră a spitalului unde şi-a petrecut copilăria, neliniştile tatălui hărţuit de responsabilitate şi doborât de trudă, disecţiile la care asistă mai mult în secret, toate acestea îşi vor spune cuvântul în cristalizarea unui caracter înclinat spre pesimism şi melancolie, dar vor imprima duritate, migală şi exactitate viitoarei munci scriitoriceşti.

10 dec. 2013 NR.

12/28

În luna februarie 1832 Gustave intră ca extern la liceul din Rouen, căruia îi păstrează o tristă amintire pentru o anume educaţie romantică, desuetă, care împingea mulţi elevi la viciu şi adesea la sinucidere. Supraîncărcarea volumului de materii predate, învăţarea mecanică îl dezgustă pe tânărul scriitor, care reface trăirile de atunci în pateticile pagini ale Memoriilor unui nebun: „Mă mai văd aşezat, pe băncile clasei, absorbit în visele mele de viitor[...] în timp ce pedagogul râdea de versurile mele latineşti, iar colegii mă priveau batjocoritor". Citeşte cu pasiune pe Byron, Goethe, Shakespeare, Cervantes. În 1825 (?) scrie primele povestiri: Un parfum de mirodit, Ciumă la Florenţa, Turbare şi neputinţă, istorii de certă influenţă byroniană, de factură pesimistă.

Flaubert o cunoaşte la Trouville pe Elisa Schelesinger, soţia (nelegitimă mult timp) a unui afacerist, în vârstă de 26 de ani, femeie de o cinste şi de o puritate ireproşabile, care rămâne toată viaţa marea pasiune a scriitorului; episodul întâlnirii este povestit amănunţit în Memoriile unui nebun, unde tânăra doamnă se numeşte Marie; ea va deveni modelul lui Marie în Educaţia

sentimentală.

Memoriile unui nebun, roman terminat în

1838, este un jurnal al crizei sentimentale pe care o traversează un adolescent exaltat; este vizibilă influenţa Confesiunilor lui J. J. Rousseau, a Confesiunii unui copil al secolului a lui A. de Musset5 (apărută chiar în acelaşi an), iar ecourile ei se vor răsfrânge tardiv în Confesiunea lui Claude, primul roman a lui Émile Zola. În 1837 publică povestiri fantastice (Vis de infern, Quidquid volueris), romanul Pasiune şi virtute, în care se schiţează portretul doamnei Bovary, iar în 30 martie, apare în revista Colibri, O lecţie de istorie naturală, povestire care aduce un ton nou, sa-

3

Gustave Flaubert (n.12 decembrie 1821, Rouen, Franța – d. 8 mai 1880, Croisset).

4 Achille-Cléophas Flaubert, fiu de veterinar din Nongent-surSeine, a făcut studii strălucite de medicină la Paris și a fost numit mai întâi asistent-chirurg, apoi chirurg-șef la spitalul mai sus amintit, unde își avea, de altfel, și domiciliul. Energic, perseverent, cu un ascuțit simț al datoriei, celebru ca practician, el a format o școală de tineri chirurgi, care i-au purtat venerație și recunoștință. În 1854 a fost învinuit de ateism, dar achitat, recunoscându-i-se mai înainte de toate valoarea excepțională de om și medic.

5

Alfred de Musset (n. 11 decembrie 1810 în Paris - d. 2 mai 1857 în Paris) a fost un scriitor francez. A fost unul din primii reprezentanți ai romantismului în această țară. A frecventat cenaclul lui Victor Hugo. Scrierile sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspirația spre fericire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle) și dialogul dintre poet și muze.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tiric, antiburghez caracteristic întregii creaţii realiste flaubertiene.

C’ât despre operă: Doamna Bovary (Madame Bovary) rămâne opera capitală, pentru literatura secolului al XIX-lea, urmată de celelalte prin care Flaubert a rămas în istoria literaturii universale: (1862) Salammbô - roman ce evocă un episod din istoria Cartaginei; (1870) Educaţia sentimentală (L'Éducation sentimentale), roman ce dezbate tema iluziilor pierdute în viaţă; (1874)

Ispitirea sfântului Anton (La Tentation de Saint Antoine), caracterizată printr-un realism halucinatoriu; (1881) Bouvard şi Pécuchet (Bouvard et Pécuchet), roman neterminat, apărut postum, satiră la adresa stupidităţii umane.

„Discursurile exagerate ascund sentimente mediocre; aşa cum preaplinul sufletului se revarsă uneori în metaforele cele mai sterile, pentru că nimeni, niciodată, nu poate exprima măsura exactă a nevoilor, nici a părerilor, nici a durerilor, iar cuvântul omenesc nu este decât un ceaun dogit în care batem ritmuri după care să joace ursul, când de fapt ne-am dori să înduioşăm stelele.”

Gustave Flaubert - Doamna Bovary

10 dec. 2013 NR.

12/28

Mircea Bochiş şi Jacques Rancourt la ICR-PARIS

La journée est bien partie pour durer je me suis levé comme chaque matin j’ai mis le pied sur chaque trottoir chaque soleil lissait ses premières armes l’escalier pour descendre ici a été blanc de tout son long jamais je n’avais autant entendu voler les pigeons chaque charrette patiente avec son vieux sur chaque versant du marché le soleil a été matinal aujourd’hui il remonte au bout des rues la journée est bien partie pour durer alors moi et chacun de mes fantômes que je me lance devant derrière comme des bulles alors moi et mes fantômes nous refaisons l’escalier blanc nous irons écrire des poèmes en tâchant de nous renvoyer la balle de l’un à l’autre le plus loin possible Un matin parfois tous les métros vous passent dessus on a oublié son parapluie on casse sa clef aussi le vent ne veut pas rester dehors on tombe on dort à tous les étages On dit

„Artistul trebuie să fie în opera sa ca şi divinitatea în creaţie, invizibil şi atotputernic; să fie pretutindeni simţit, însă nicăieri văzut.”

Gustave Flaubert

on dit la mer polira d’abord ses naufragés si l’on veille à rester très calme la neige vous montera jusqu’aux épaules

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un peu grecques un peu québec des âmes s’attendront sur toutes les rives elles apprendront à la mer à nager entre le coude et les côtes leur petite malle invraisemblable insistante jamais midi jamais minuit mais le temps qui sans cesse se fige à l’oblique saluant les rues très grecques ou confirmant la neige à québec Qui sait demain Qui sait demain si la blancheur sera encore un déguise-trou ou un simple papier de cigarette délicat autour de son tabac que l’on fume puis une autre cigarette comme l’eau du bain continue l’eau du bain ou le bruit de la voiture mais la vie est froissée à peine Soudain tu t’es mise à dormir Soudain tu t’es mise à dormir ta main chaude et d’une seule pièce j’ai pensé nous avons le nord aux pieds et la tête vers le sud ma mère à gauche la tienne à droite et l’Atlantique et le Pacifique tu as commencé à respirer plus fort et j’ai pensé aux étoiles d’en face nous avions la Terre dans le dos rien du Vietnam ni rien de l’Ethiopie ne parvenait jusqu’à nous rien non plus du Chili au moment de mourir on chuchotait à peine j’ai pensé encore il y a des vaches dans les étables et le lait on danse dans des salles tu dormais dans le calme j’ai chuté aussi alors les étoiles ont dû se mettre à nous bombarder

Jacques Rancourt

10 dec. 2013 NR.

12/28

Ironistul „singur printre poeţi” Olteanul Marin Sorescu6 decretat de George Călinescu tot ce poate fi mai nou în poezie şi chiar în dramă, s-a bucurat în timpul vieţii şi chiar după moarte de un succes cum puţini au avut parte. Volumul care i-a deschis calea succeselor printre cei mai buni poeţi contemporani a fost Singur printre poeţi - Parodii (1964).

Până atunci publicase în reviste ieşene şi în Luceafărul, unde a fost o bucată de vreme redactor. Parodia ca gen minor, a fost luată în serios de poet făcând o parodiere critică, anticalofilă şi convenţională, râzând de clasici şi de debutanţi. El avea un umor liric cu înţepătură amicală care a prins, aruncând peste bord convenţiile lirice protocolare şi academiste laolaltă cu cele moderniste. El dezbate lucruri cunoscute, dar spuse „pe dos”. Abordarea celor mai tragice teme este la fel de nonşalantă: „Ne spălăm cu clăbucul tău, soare Săpunul nostru fundamental Pus la îndemână Pe poliţa cerului. Întindem mereu braţele spre tine Ţi le frecăm bine cu lumină De ne dor oasele de-atâta fericire.

O, ce veselie E pe pământ dimineaţa!

Ca într-un spălător de internat Când copiii iau apă în gură Şi se stropesc unii pe alţii.

6

Poet, dramaturg, eseist și traducător, absolvent al Facultății de Filologie din Iași. S-a născut la Bulzești, județul Dolj în data de 19 februarie 1936 și a debutat în anul 1964 cu volumul Singur printre poeți. A primit de 6 ori premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române în anii 1968 și 1977 și multe alte distincții. A fost Ministrul Culturii între 25 noiembrie 1993 și 5 mai 1995. A fost căsătorit cu Virginia Sorescu și nu a avut copii. A murit la București în data de 8 decembrie 1996.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Deocamdată încă nu ştim de unde să luăm Şi cele mai bune prosoape Şi ne ştergem pe faţă cu moartea.”

(Matinală)

Ceea ce are dominant poezia soresciană, înrudind-o cu parodia Singur printre poeţi este fantezia lucidă, sinteza dintre aceasta şi atitudinea ironică, surâsul maliţios şi şarja. El operează aparent cu o tehnică prozaică cu materiale verbale obişnuite, persiflându-le, cenzurându-şi permanent emoţia lirică.

O inteligenţă poetică mobilă şi o afectivitate delicată se rotesc în poezia sa pe orbite fin echilibrate, împrejurul nucleului emoţional. În ciuda aparenţelor Sorescu este un metaforic, dând poeziei sensuri poetice noi unor noţiuni „banale”, lipsite de măduvă poetică precum în Don Quijote, Shakespeare, Galileo Galilei sau Bătrânul fără mare. Metafora poeziei Shakespeare e aceea a unui demiurg, zideşte, desăvârşeşte o lume, fiind însăşi creaţiunea: „Shakespeare a creat lumea în şapte zile./ În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti./În a doua a făcut râurile, mările, oceanele /şi celelalte sentimente -/şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Cezar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei/lui Othello şi altora /Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,/ În vecii vecilor.” În Muzeul satului poezia este panoramică, de un lirism şi tragism epopeice: „Din viaţa acestor oameni Lipsesc mai multe secţii, Iar altele, cum ar fi Bunăstarea materială, fericirea şi norocul În istorie Sunt slab reprezentate.

Nu întâlneşti aici nicio monedă, Pentru că, neavând aur şi argint, Ţăranii şi-au gravat anual chipul Pe boabe de mei, de grâu, de porumb, Care nu ni s-au păstrat.” În poezia celebră Trebuiau să poarte un nume poetul roteşte ideea poetică pe un spaţiu liric larg, descoperind element după element, to-

10 dec. 2013 NR.

12/28

talul geniului eminescian. El îşi începe poezia cu versul „Eminescu n-a existat”, pentru ca ulterior versurile să demonstreze că sufletul poetului există în totul şi-n toate de pe cuprinsul pământului românesc: „A existat numai o ţară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe Ca o barbă nepieptănată de crai. Şi nişte ape ca nişte copaci curgători În care luna îşi avea cuibar rotit. Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani şi plugari Cărora le plăcea să spună Seara în jurul focului, poezii Mioriţa şi Luceafărul şi Scrisoarea a III-a.”

Sorescu fixează poezia pe un ax prestabilit, punând-o în mişcare pe o rotaţie sigură.

După volumul Poeme, Moartea ceasului se înscrie cam în aceleaşi tipare, fiind un fel de apendice al Poemelor. Poezia lui Marin Sorescu reia marea sa temă a donquijottismului cosmic, clădindu-se din coloşii şi magmele cosmice, dându-le un epicentru uman: „Mi-am adus în atelier un stejar falnic Şi l-am spânzurat de un cui Cu coroana în jos.

Cerul l-am legat cu un nor În dreptul ferestrei.

Sub el, orizontal Am aşezat câmpia.

De la ciocârlii şi prepeliţe Am păstrat numai câte-o aripă, Celeilalte dându-i drumul să zboare.

Locurile rămase libere pe pereţi Le-am umplut cu sentimente; Împuşcate de mine în decursul anilor, Cu bătăi de inimă.

Acolo unde nu se vede nimic e dragosteaUn sentiment mai abstract. În mijlocul atelierului am înălţat un munte De lemn.

Problema care se pune acum

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE E ca pe toate aceste mortăciuni Să le fac să zâmbească” (Vânt)

Tinereţea lui Don Quijotte (1968) este legată structural de Poeme, continuând pe linia

poeziei mirajului realităţii şi a dramei în realitatea dură a schimbării necontenite de valori.

Apare aici un apocalips grotesc, un univers văzut prin lentile ce aplatizează totul într-un fals, un fel de dicteu suprarealist. El rămâne un Icar care încearcă zboruri noi, spre ţinte îndrăzneţe, prăbuşindu-se într-un final tragic: „Am umblat cu cerşitul pe la păsări Şi mi-a dat fiecare Câte o pană.

Una înaltă de vultur Una roşie de la pasărea paradis, Una verde de la colibri, Una vorbăreaţă de la papagal, Una fricoasă de la struţ O, ce aripi mi-am făcut!” (De-a Icar)

Unde să fugim de-acasă (1966) este un volum de versuri inocente în care jocul şi potrivirea de cuvinte se concentrează într-o exprimare de o rară suavitate şi puritate. La fel şi volumul O aripă şi-un picior (Despre cum era să zbor) este un deliciu pentru copii.

Alteori parcă îl pastişează pe Arghezi, rupând ceva din Tinca: „Stăteam noaptea amândoi, Bibilică, bibiloi, Ningea lună peste noi.

Eu credeam că mă iubeai, Dară tu mă sărutai, C-o mână mă mângâiai, Cu alta cotrobăiai.

Boarfo! Nu ţi-am zis şucar Să bagi mâna-n buzunar?

Cum putut-ai să te-nduri Să mă-nşeli şi să mă furi?

C-am spoit un an tingiri Pe la feţele subţiri, Şi-am trăit prin mahala Doar cu praz şi ciulama, Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie Rochie de cununie,

10 dec. 2013 NR.

12/28

Să-ţi fac degetu-nflorat C-o piatră de matostat. Şi tu, uite cum te ţîi De cuvântul ăl dintâi!

Bine, dragă, îţi mersi!”

Creaţia sa dramatică poate fi considerată de excepţie: Iona, Paraclisierul, Matca, Există nervi, A treia ţeapă şi Răceala.

Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA). Drama Iona îşi are originile din mitul biblic în care personajul principal trebuie să propăvăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive. El ajunge în burta unui peşte uriaş şi este dat afară după 5 zile.

Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravieţuire. În parabola Iona, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: „Când un poet scrie teatru, este

aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală".

Această operă presupune inducerea unei stări de confuzie celui ce priveşte, în final contrastând, prin sinucidere, ideea de libertate din nebunia proprie precum şi ciclicitatea vieţii stagnante la un nivel inferior spre un nivel al reîncarnării pe care Iona încearcă să îl înţeleagă. Piesa este interpretată de un singur personaj ce susţine un monolog ce integrează spectatorul în sta-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rea aceea de confuzie şi nelămurire generată de complexitatea actului de a trăi. Deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii şi, mai ales, Trei dinţi din faţă sunt două dintre romanele sale cele mai reprezentative.

Noua ediţie a romanului Trei dinţi din faţă de Marin Sorescu include fragmente preţioase recuperate de nepoata scriitorului Sorina Sorescu din dactilograma unchiului său. Sorina Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu, îşi aminteşte cu nostalgie dialogurile formative pe care le purta cu Marin Sorescu la vârsta primelor încercări literare. Implicată acum în proiecte de reeditare postumă a operei lui Marin Sorescu, pe măsură ce îi reîntregeşte cărţile ciuntite de cenzură şi aduce la lumina tiparului pagini inedite pe care unchiul său, plecat prea devreme din această lume, nu le-a publicat, Sorina Sorescu îl redescoperă pe scriitor cu ochii cercetătorului literar. Un univers axiologic în continuă rede-

finire. Percepţia subiectivă nu a dispărut, desigur. De la început, Marin Sorescu a însemnat pentru mine un model de imediată proximitate (familială). Şi va rămâne întotdeauna aşa. Dar este şi un autor „de studiat” (culmea obiectivării care se poate atinge în relaţia cu un scriitor canonic), pe care îl descopăr mereu altfel, cu fiecare etapă a evoluţiei mele. Aş fi avut multe de discutat cu el, mai ales la maturitate, când n-a mai fost printre noi, spune Sorina Sorescu.

Marin Sorescu n-a scăpat de rigorile cenzurii. În arhiva personală a scriitorului s-au păstrat câteva dactilograme pe care s-au operat, la edituri, tăieturile ideologice. Cel mai grav mutilat de cenzură a fost romanul Trei dinţi din faţă. Nu e de mirare că un alt roman, Japiţa, scris de Sorescu la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, în care scriitorul relua personajul central Tudor Frăţilă, a rămas roman de sertar, publicat abia după moartea autorului.

Evocând tragismul nevoii de libertate a expresiei în condiţiile represiunii totalitare, romanul „Trei dinţi din faţă” a avut, la publicare, un

10 dec. 2013 NR.

12/28

destin tragic, care amplifică investiţia biografică a autorului în text. Scriitorul îşi asumase până la identificare profilul intelectual al personajelor. În succesiunea variantelor provocate de intruziunile cenzurii, se poate reconstitui un complicat proces de rescriere, dar şi de renunţare. Autorul are momente când aproape că se desparte de acest text, care, redus la o simplă intrigă sentimentală, nu îl mai reprezenta, spune nepoata scriitorului, Sorina Sorescu.

Poveştile personajelor regăsite în romanul lui Marin Sorescu s-au completat în timp, pe măsură ce au fost recuperate numeroase pagini considerate de cenzură neimportante sau deranjante spre a putea fi lăsate în volum. Per-

sonaj evident autoportretistic, Tudor sintetizează şi poveşti ale altor intelectuali din generaţia '60. Studiile critice de după Revoluţia din 1989 au impus prejudecata că generaţia '60 a fost o generaţie favorizată şi oarecum laşă, care nu şi-a asumat niciun risc pentru a-şi exprima ideile artistice. Este o percepţie falsă. Episodul detenţiei lui Tudor Frăţilă, al judecăţii, al condamnării, trimite la drame reale, nu din biografia lui Marin Sorescu, ce-i drept, dar a altor intelectuali congeneri cu autorul romanului. Un posibil prototip al personajului este, în acest sens, regretatul profesor Aurelian Popescu de la Universitatea din Craiova, coleg de facultate cu Marin Sorescu la Iaşi care a fost arestat, la sfârşitul anilor '50, pentru „vina” de a-l fi celebrat pe Ştefan cel Mare. Sau alţi tineri cercetători, precum academicianul Alexandru Zub, conducătorul cercului de istorie al studenţilor ieşeni, care a fost condamnat la zece ani de închisoare politică din care a executat şase, pentru că în 1957 a organizat o manifestare, considerată ilegală de autorităţi, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare. Sunt în roman reţele de simetrii, de corespondenţe, care trimit la acest sistem de valori împărtăşit de întreaga generaţie '60. Romanul fixează totodată şi un canon literar de referinţe prin trimiteri frecvente la operele marilor scriitori interbelici, interzişi în perioada proletcultistă. Val Tomiţă are de asemenea un model real. Un sculptor: Val Chende, prieten în

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE perioada de tatonări artistice cu Sorescu şi căruia scriitorul îi atribuie tema primei sale perioade de creaţie: Speranţa. Posibil să fi fost tema amândurora. Din păcate, Val a lăsat posterităţii doar simbolul propriei morţi, prea timpurii, un „Memorial Val Chende” în Toronto, spune Sorina Sorescu. În ultimii ani ai vieţii, lui Marin Sorescu i s-a făcut o mare nedreptate. În perioada 19781990, Marin Sorescu a fost redactor-şef la revista craioveană Ramuri, de unde a fost forţat să plece în 1991, în urma următoarei scrisori:

Către, Şt. Aug. DoinaŞ, preşedinte de onoare al U.S. Mircea Dinescu, preşedinte al U.S. Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei „Ramuri” este aproape nulă; Având în vedere că Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (Şt. Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refuzând sistematic să-i publice; Având în vedere că denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran („E. Cioran a ajuns ca Ceauşescu pe toate gardurile”) şi denigrează U.S. („Uniunea Scriitorilor se va desfiinţa; s-o ajutăm să se prăbuşească”); Având în vedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotind redacţia şi Oltenia ca pe o moşie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni; Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactor şef al revistei „Ramuri”.

Menţionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeşte salariul de la revista noastră, fiind salariat la editura „Scrisul Românesc”. Menţionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu.

Ion Buzera, Valentin Bazăverde, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu, George Popescu, Constantin Barbu.

10 dec. 2013 NR.

12/28

Asta e soarta marilor personalităţi ale literaturii noastre.7 Seleţie şi prezentare prof. Ion Ionescu-Bucovu

Contabilitate Vine o vreme Când trebuie să tragem sub noi O linie neagră Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi, Câteva momente când era să fim frumoşi, Câteva momente când era să fim geniali, Ne-am întâlnit de câteva ori Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape (Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)

Toate acestea fac un viitor luminos Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit Fac zero.

Un sfert de ani de studii Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere, A căror înţelepciune am eliminat-o treptat. Şi, în sfârşit, o soartă Şi cu încă o soartă ( de unde-o mai fi ieşit?)

Fac două (Scriem una şi ţinem una, Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi).

Marin Sorescu

7

Bibliografie: Literatura română contemporană, vol.1, Poezia, coordonator Marin Bucur. Eugen Simion, Scriitori români de azi, CR, 1974

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dacă nu cer prea mult - Ce-ai lua cu tine, Dacă s-ar pune problema Să faci zilnic naveta între rai şi iad, Ca să ţii nişte cursuri?

- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne, Dacă nu-ţi cer prea mult.

- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia, Te-ar ţine de vorbă, Ţi-ar împuia capul cu fleacuri Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.

- Te implor, taie-mi cartea, O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine O sticlă de vin şi-o femeie.

Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.

- Ceri prea mult.

Ce-ai dori să iei cu tine, Dacă s-ar pune problema Să faci zilnic naveta între rai şi iad, Ca să ţii nişte cursuri?

- O sticlă de vin şi-o femeie, Dacă nu cer prea mult.

- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi, E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.

- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?

Mai bine tăiaţi-mi vinul, Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul, Inspirându-mă din ochii iubitei.

Tăcere, minute lungi, Poate chiar veşnicii, Lăsându-mi-se timp pentru uitare.

- Ce-ai dori să iei cu tine, Dacă s-ar pune problema Să faci zilnic naveta între rai şi iad, Ca să ţii nişte cursuri?

10 dec. 2013 NR.

12/28

- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.

- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.

- Atunci taie-mi mai bine cursurile, Taie-mi iadul şi raiul, Ori totul, ori nimic.

Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.

Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad, Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?

Cum să-i înalţ pe drepţii din rai, Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?

Cum să suport eu drumul şi diferenţele De temperatură, luminozitate şi presiune Dintre rai şi iad, Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

Am zărit lumina Am zărit lumina pe pământ Şi m-am născut şi eu Să văd ce mai faceţi Sănătoşi? Voinici?

Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.

Nu am timp de răspunsuri, Abia dacă am timp să pun întrebări Dar îmi place aici.

E cald, e frumos, Şi atâta lumină încât Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată, Se uită la mine cu sufletul...

Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi Din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci Amară.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Marin Sorescu

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Neagu Djuvara - dincolo de timp Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, pe 18 august 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, una care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (1937) şi doctor în drept (Paris, 1940), Neagu Djuvara participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941); este rănit în apropiere de Odessa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, e trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I“). În 1961 pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (INALCO). Din 1984, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până

10 dec. 2013 NR.

12/28

după revoluţia din Decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991, a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi. „Mă bucură faptul că pot să scriu despre un om pe care-l preţuiesc foarte mult. Mă bucură faptul că sunt contemporan cu un om deosebit, care, chiar dacă ne vedem rar, ştiu că există undeva lângă noi, printre noi. Mă bucură faptul că ursitoarele au decis să ajungă la vârsta patriarhilor în cele mai bune condiţii de funcţionare.

Căci, altminteri, viaţa nu ar mai fi o mare bucurie şi o suită neîncetată de mirări, ci o lungă agonie asortată cu suferinţe, resemnare, plictiseală şi resentimente. Dacă nu mai punem la socoteală varia poticneli ale trupului şi nevolniciile, în multe cazuri, buruienoase ale istoriei imediate, lui Neagu Djuvara i-a fost dat să înfrunte şi să depăşească destule astfel de potrivnicii. Dar şi o natură tare, de vechi os boieresc cu sânge armenesc l-a făcut să fie ceea ce este. Un om simplu, natural şi firesc. Într-o lume a trăirilor artificiale, într-o lume a ideilor artificioase, într-un univers plin de violenţe, cataclisme şi catastrofe, nimic nu-l împiedică pe dl. Neagu Djuvara să fie autentic. Şi senin.” declara dl. Bedros Horasangian8 în Observatorul cultural. „Asta nu se mai învaţă. De nicăieri. Bunica te poate îndruma cum să foloseşti cuţitul şi furculiţa. De exemplu tocătura de carne nu se taie.

Mama îţi poate sugera cu discreţie cum să te îmbraci în diferite ocazii. Nu tu întinzi mâna celui mai în vârstă. Tata te poate îndruma cum să te comporţi în compania damelor sau ce să faci la pocher atunci când ai doar perechi de regi cu valeţi şi miroşi că adversarul ar putea avea trei aşi.

8

Bedros Horasangian (n. 18 noiembrie 1947, București) este un scriitor și eseist român de origine armeană, prozator al generației literare '80. (Fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian). Utilizează mai multe pseudonime. În prezent deține ru-brica de cronică muzicală în revista Observator cultural, semnată cu pseudonimul Florin Baiculescu. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Insti-tutului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dar nimeni nu te poate învăţa să fii tu însuţi. Asta a făcut dl. Neagu Djuvara toată viaţa. Să fie el însuşi. Nu e puţin lucru, nici uşor. Sigur, este doar o supoziţie. L-am cunoscut la anii senectuţii – nu e simplu să rămâi de lemn tănase când ţi se spune cu aerul că apa curge, „Mâine mă duc la aeroport… Vine fata mea de la Paris… Dar câţi ani are fata dvs.? Fata mea are 70 de ani !!!???″.

Ce să mai spui, devii brusc visător. Exact opusul unei astfel de atitudini ne oferă biografia – spusă sau scrisă, povestită în orice caz - a Dlui. Neagu Djuvara. Căci înainte de a fi diplomat sau istoric, a fost ostaş român pe front sau consilier diplomatic în Africa, a studiat în Franţa sau a citit şi scris în România, a fost şi a rămas un om de lume sau de cuvânt. Cuvânt scris. Într-o lume care trăncăneşte fără limite, Dl. Neagu Djuvara gândeşte temeinic şi scrie judicios. A fost şi a rămas un spirit alert, un fin observator al prezentului şi al trecutului. La viitor se pare că este mefient. Dar să nu mai lungim pelteaua encomiastică, Dl. Neagu Djuvara este un prodigios povestitor. Un mare povestitor, din cea mai nobilă spiţă a povestitorilor. Din antichitatea greacă şi lumea orientală, până în contemporaneitatea românească. Nu ştim ce efect au avut asupra istoriografiei româneşti studiile, nu puţine, desigur, dar evident iconoclaste, ale istoricului ce s-a născut dintr-o memorie prodigioasă, un zburdalnic joc al ideilor şi un excelent simţ al limbii. Nu credem că minimalizăm aportul intelectual al Dlui. Neagu Djuvara dacă-l considerăm în primul rând un vajnic mare povestitor.

Chiar dacă temeinicia şi orgoliul de a fi scriitor nu mai au astăzi consistenţa convingerilor lui Radu Petrescu – acel extraordinar Consul Romanus, din volumul său Meteorologia lecturii ar putea fi studiat şi de elevii puberi şi de sclifosiţii întorsăturilor de frază şi atât – Dl. Neagu Djuvara, credem noi, reface şi poate împrospăta acest orgoliu.

Amintiri din pribegie, cea mai puţin savantă dintre cărţile istoricului, cu deja o impresionantă bibliografie academică la activ, credem noi cu sfială, respect, preţuire reală şi prietenie cuviincioasă, este unul dintre vârfurile prozei româneşti. Ei da, despre mândra literatură este

10 dec. 2013 NR.

12/28

vorba şi nu despre biata istorie. Un moment care ar merita marcat de funcţionarii in charge ai literaturii române. Prozele lui Neagu Djuvara sunt un exemplu de cum se pot mânui nexurile epice şi cum se poate îmbogăţi sensul unei poveşti. Harul povestirii şi darul de a povesti al celui care s-a ocupat intens de istoria mai veche şi mai nouă – oricând şi oriunde se pot găsi pomelnice cu volumele pe care le-a scris deja vârtosul povestitor în ultimii ani ai unei contorsionate biografii – fac, ar putea face, mândria literaturii române. Din toate timpurile. Din vremea lui Dosoftei, Neculce şi Miron Costin (Se fac cronicarii la şcoală? Habar nu avem!) trecând prin Ion Ghica, (nu neapărat cel din Scrisori către V. Alecsandri, ci acela din extraordinarele Convorbiri economice) Se fac la şcoală sau la facultate? Avem mari îndoieli!- trecând prin Creangă, Slavici şi Rebreanu, prin Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Holban şi Sebastian, şi mai aproape de noi, Marin Preda, Buzura, Breban, Adameşteanu, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun. Facem această glosă de situare a unui prozator de marcă într-un moment când proza este asaltată necuviincios de jurnalism, iar virtuţile ficţiunii devorate de senzaţionalul, de multe ori găunos şi lipsit de substanţă al realităţii ce generează ceea ce anglosaxonii numesc non-fiction. Nu orice text este proză, nu orice fel de discurs este literatură.

Chestiunea de fond ar fi dacă produsul prozei ar fi bun sau rău, aşa cum categorisea Enescu muzica. Şi atât. Bună sau proastă. Prin scrisul său direct şi elegant deopotrivă, prin înscrisurile sale legate de un trecut fabulos şi un prezent pâclos, Dl. Neagu Djuvara ne îndreptăţeşte să credem că literatura română mai are un viitor. Nu e neapărat necesar să obţinem un premiu Nobel pentru România. Nu e neapărat mare nevoie ca autorii români să fie traduşi în 30 de limbi şi să conferenţieze peste tot mapamondul ca să desluşim nişte crâmpeie, reale sau nu, de viaţă şi mare literatură. […] amintim de toate isprăvile unui om, altminteri cuviincios şi de o politeţe rară. O frumoasă lecţie de gimnastică a ideilor, dar şi de a trăi şi mai frumos. În echilibru cu lumea, şi, mai ales, cu tine însuţi….”

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Bedros Horasangian

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Alice Munro Se tot vorbeşte în aceste zile, pe toate canalele media, despre o femeie. Nu e vedetă de televiziune, nici actriţă de succes; om politic de anvergură internaţională, nici atât. Şi atunci? E scriitoare. Şi atât. Canadiană. Nici tânără, nici bogată, nici multipremiată, nici foarte mult mediatizată. Un lung şir de „nici, nici, nici“. Scrie proză scurtă. E suficient.

A luat Premiul Nobel pentru Literatură.

De fiecare dată când se acordă câte un Premiu Nobel pentru Literatură agenţiile de presă şi televiziunile intră în alertă. Cine, de unde, cum, când. Se răscolesc biografii, se amintesc bibliografii, se cern mărturii, se discern opinii critice.

Literatura şi scriitorii devin subiecte de actualitate chiar şi pentru emisiunile de ştiri. Printre nu ştiu câte cataclisme, atentate şi alte nenorociri se strecoară şi o ştire nevinovată. Că un scriitor de nu ştiu unde a luat Premiul Nobel. Au auzit de Premiul Nobel şi cei care nu citesc nimic o viaţă întreagă. Asta-i viaţa. Despre un premiant Nobel se vorbeşte, în general, numai de bine. Dar nu întotdeauna. Sunt destui nobelizaţi bombăniţi.

Că juriul, că şi criteriile, că politicul, ideologicul – stânga, dreapta – au şi ele rolul lor, ca şi geografia. Ei şi? Şi mai ce? Şi că i-a pus Dumnezeu mâna în cap. Cui? Unui scriitor. Care, altfel, trudeşte şi se sacrifică de unul singur. De multe ori.

Scrisul este o activitate solitară. Cere multe sacrificii, răbdare şi oase tari. Să ne amintim doar de Flaubert sau de Radu Petrescu al nostru. Doi mari nevoiaşi în ale scrisului, cărora nu le-a păsat de vreun Nobel. Mă rog, pe vremea lui Flaubert nici nu exista; dar şi aşa, nu-l văd eu pe marele

10 dec. 2013 NR.

12/28

benedictin dându-se în stambă cu interviuri şi sesiuni foto. Sau cu intervenţii, c-o fi, c-o păţi.

Dar parcă poţi să ştii ce face succesul dintr-un premiat! Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta se numeşte Alice Munro.

Aţi auzit de ea? Mă îndoiesc. E scriitoare. Canadiană. Şi scrie, a scris. Multe povestiri.

Schiţe, nuvele. Şi un singur roman. Explicaţii?

Habar nu am. Uite că şi proza scurtă e apreciată, putem spune. „A obţinut Premiul Nobel pentru proză scurtă“, se repetă pe toate canalele. O banalitate. Adevărat. Şi nu prea. Mai e încă ceva.

Alice Munro a luat Nobelul pentru că scrie o proză bună. Că e scurtă sau lungă – nu contează. Şi George Enescu spunea cândva că nu există muzică uşoară şi grea, ci doar bună şi proastă.

Nu ştiu câţi dintre cititorii români au avut în mână singura traducere din multele cărţi de povestiri ale lui Alice Munro. Volumul, cu un titlu cam dulceag-lacrimogen, Prea multă fericire (Editura Litera, 2011, traducerea din limba engleză de Ioana Opaiţ), nu a beneficiat, din câte ştiu, de vreo atenţie specială din partea celor care citesc în limba română. Păcat. Am ajuns la această carte cu totul întâmplător. Ca într-o poezie de Prevert, când un trecător întreabă unde e strada cutare. Şi apoi toate iau un alt curs.

Pur şi simplu, aşa se întâmplă. Povestirile lui Alice Munro sunt remarcabile. Puse cap la cap, cele zece proze scurte din Prea multă fericire alcătuiesc o carte bine închegată, scrisă cu naturaleţe; întâmplările relatate sunt dintre cele mai banale, epicul se aşază cuminte în pagină. O literatură a cotidianului frust, am fi tentaţi să afirmăm – de altfel, eticheta de Cehov al Canadei circulă pe seama acestei autoare (la urma urmei, şi americanul Raymond Carver beneficiază de acest titlu – de ce nu? – de glorie) –, dacă prozele ei nu ar conţine mult mai mult decât atât.

Munro se dovedeşte o bună povestitoare. Şi are şi ce să povestească. Teme, idei, stări, emoţii sunt tratate în modul cel mai sobru cu putinţă. Lipseşte ironia. Lipseşte umorul. Iată că se poate naşte o proză de foarte bună calitate şi fără umor. Probabil că în Canada, unde e mai tot timpul frig, nu e prea mult loc de râs şi de făcut glumiţe. Scrisul lui Alice Munro este la fel de

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE penetrant şi de robust ca al unei alte mari scriitoare canadiene, Margaret Atwood. La fel de bine putea lua Nobelul şi această autoare, care scrie romane masive. De ce i s-a dat premiul lui Alice Munro? Juriul dă explicaţii, ca de fiecare dată. Dar cărţile scriitorilor premiaţi spun mult mai multe despre noi şi despre lumea de azi, despre literatură sau viaţa care o animă, decât formulările sobre emise de juriile care acordă premii. Nu ştiu exact care a fost situaţia cu candidaţii români anul acesta, dar e foarte posibil să avem şi noi în viitorul apropiat un scriitor care să primească Nobelul. Până atunci, mă bucur realmente pentru premiul obţinut de Alice Munro.

Proza scurtă merită atenţia juriilor, ca şi cea „lungă“.

Cred că şi Radu Cosaşu gândeşte la fel, nu am mai apucat să vorbim la telefon de mult.

Ultima dată ne entuziasmam de reeditarea povestirilor lui Isaac Babel şi de minunatele nuvele ale lui Katherine Mansfield. Parcă. Sper să nu greşesc.

Bedros Horasangian

MARIA SAVA despre LUMEA DREAPTĂ A POETULUI Lumea poetului, cea tandră, cea dură chiar, uneori aproape vagă, alteori mult prea eterică, uneori doar sunet, alteori doar literă ascultându-i cuvintele din urmă-i, adesea purtându-şi îndurerata lumină trecută prin vinele vechi sau încă aşteptată. Poetul, fiinţa de deasupra versurilor, a poemelor înveşmântă lumea cerurilor şi pe cea de dincolo de ceruri cu viaţa sa - poem prin care inspiră oamenii ce par doar trecători.

Marea ursită a iubirii veşnice este chiar în noi, iar revivificarea se face cu ajutorul a tot ce ne înconjoară şi ne uimeşte fie doar şi într-o clipă.

10 dec. 2013 NR.

12/28

Poetul vine cu armura sa, tăcerea grandioasă a muzicii sferelor. Şi se pleacă în faţa tuturor de câte ori poate, flămânzeşte în faţa fericirii, prin suferinţă, suferă în aşteptarea ei, flămând. Meditând asupra lumii drepte se poate spune că atât poetul, cât şi cititorul său, o descoperă cu ajutorul copilului din ei, a experienţei personale pe de o parte şi a poeziei, a experienţei aflate în jurul privirii lor, pe de altă parte.

Lumea dreaptă a iubitorului de poezie interacţionează cu lumea crudă din afară până ce aceasta din urmă îi ucide trupul şi doar o parte din sufletul lui, aceasta făcând-o poate chiar cu arma lumii sale drepte, dar diferită. Şi totuşi poetul nu are nimbul deşertăciunii, în ciuda oricărei vremi şi a soartei sale adesea umbrite de sinea sa. Să îi ascultăm muzica divină şi tăcerea cu care poeţii lumii se înfruptă. Poetul plecat într-o altă viaţă e totuşi aici, pipăie norul şi visul aproapelui, a celor ce vor să-l privească. Poetul nu moare înaintea vremurilor sale, veşnic rămâne undeva, poate doar într-un colţ al luminii, chiar peste lacrima sa uitată într-un poem nemaicitit.

Ceea ce am scris mai sus dedic acelui POET ce nu mai este asemenea nouă, prezent în lumea de aici, deşi a iubit-o altfel decât mulţi dintre noi.

Adesea îmi amintesc de cel pe care prietenii săi mai vechi şi mai noi, îi spuneau Nino. Poetul ION STRATAN a atins mult mai mult şi mai bine lumea, realitatea ei frumoasă, dureroasă, crudă, abisul ei, dorul de dincolo şi acum, visul ca umbră, frânturi imense din lumina albă, toate trecând prin inima sa treptat, alteori abrupt, în final atât de abrupt …Să nu îl uităm pe inconfundabilul OM dedicat POEZIEI. Fie ca poezia, personalitatea sa profund dăruită culturii să rămână vie pentru generaţiile ce vor sosi. Altor vizitatori şi mie ne rămâne dorul unui cuvânt al PRIETENIEI domniei sale, primitoare mereu de oaspeţi întru poezie, cultură şi suflet…

Selecţie şi prezentare: Maria Sava, Iaşi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 dec. 2013 NR.

12/28

VECERNIA LUMINII Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au topit Şi s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei de piatră, Săpând adânci făgaşe spre duhul cotropit De flacăra de sare a sângelui din vatră...

EUGEN SEREA9 DOR DE AVVA (I) Mi-e dor de tine, Avva, din ce în ce mai dor, Ca stelelor din lacrimi de stelele ce mor, Precum tămâia simte un dor adânc de jar Şi navei în furtună îi este dor de far...

Mi-e dor de mângâierea Cuvântului aprins Al duhului în rugă, când e de Duh cuprins, De Primăvara Vieţii înveşnicind de sus Cu Înflorirea Albă în mine-a lui Iisus!

Cucernice Părinte, îmi este dor de Rai, De Gestul tău Iconic, de Viul tău de Grai, De-ngemănarea sfântă de Apă şi de Duh, De zumzetul de taină al mierii în văzduh...

Fiinţa mea te cheamă în roua de pe fragi, În bezna-ngrijorării, în râsul celor dragi, În Sfânt Potir de aur al inimii de lut, În orice încheiere, în orice început...

Revino-n suflet Avva, în ucenicul tău, Şi-ntoarce-mă-n Lumină din calea Celui Rău, Pecetluieşte-mi ochii cu Dragostea de Fiu Şi mâinile şi gura cu Focul Celui Viu...

O, Doamne-al Învierii din moarte şi păcat, Ţi-ai sfâşiat Iubirea şi-n ea m-ai îmbrăcat, Sfărâmă Tu tăcerea din Piatra de Hotar Şi adu-mi-l, Iisuse, pe Avva iar în dar!

Din Cer, atâtea boabe de mană am tot strâns În Sfânt Potir de aur al inimii de tină, Ca Pâinea Ta şi Vinul n-au încăput de plâns Şi de atunci sunt rază golită de Lumină...

Amar de vremi trăit-am pe muchie de Abis, Lumina Ta de Taină apusu-mi-a-n vecernii, Până când Tu, Iisuse, trezitu-m-ai din vis În pragul nehotarnic şi ucigaş al iernii...

Dar Azi, Nemărginirea cu Viaţă m-a umplut Din Lacrima de Sânge pe Cruce izvorâtă, Lumina Sieşi Templu din vasul meu de lut Şi-a înălţat şi curge spre toţi, nezăvorâtă...

AŞTEAPTĂ-MĂ...

Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să vin Sub crucea ta, plângând, să mă închin La Tatăl Nostru ce te-a pus în Slavă Şi mi te-a dat – fără să-I cer! – ca Avvă...

Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să fiu Aşa cum tu m-ai vrut:cu Chip de Fiu Care-ţi întoarce Dragostea divină Prin închinarea vieţii în Lumină...

Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să-I cer Duhului Sfânt, duh nou – potir de cer Şi împreună frânge-vom Cuvântul Cum n-am făcut-o când sfinţeai pământul...

Aşteaptă-mă, Părinte!... Doar puţin: Cât să încep să fiu, nu să devin!

De nu aici, te roagă lui Iisus Să ne-ntâlnim în Veşnicie, sus...

ANIVERSARE

9

Născut la 1 aprilie 1968, în Comuna Ciuşlea (noua denumire – Garoafa), jud. Vrancea. Debut literar în 2011, cu volumul VECERNIE, Editura Platytera (2011). A mai publicat în Revista Sinapsa, publicaţie de cultură şi teologie ortodoxă; Actualitatea Literară; A mai apărut şi pe diverse site-uri şi bloguri ortodoxe. Are şi compoziţii muzicale.

„Frumoasă eşti, iubito, o, vino din Liban!’’

Doar Solomon ştiut-a să-ţi cânte frumuseţea, Credinţa, hărnicia, iubirea şi blândeţea Ce ţi se-adună-n suflet cu fiecare an!

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Aduci în casă pacea grădinilor din Rai Revarsă Ghetsimani fior de rugăciune, Ca Îngerul Fecioarei şi eu, cu plecăciune, Îţi spun ca să te bucuri:cu tine-i Adonai!

Te-mbrăţişează pruncii cu aripile lor, În ochi au bucuria întoarcerii Acasă, Sărutul lor e-alinul când toate te apasă Şi iarăşi prinzi putere să te avânţi în Zbor!

O, Dar primit din ceruri, din Mâna lui Iisus!

N-am înţeles adesea că Jertfă e Iubirea Şi nu doar adiere ce gâdilă simţirea... Şi-atunci Tu Însuţi, Doamne,Te-ai pogorât de sus! Şi am Lumina Vieţii pe cale-n noaptea grea Şi bucurie-n suflet prin lumea cea de ură... Îţi mulţumesc, Iisuse, de Har peste măsură! Îţi mulţumesc şi ţie, tu, jumătatea mea!

10 dec. 2013 NR.

12/28

să împărţim cristale de mană liniştii de dinaintea furtunii dar încă bate vântul şi ploaia mă bate cu doruri ...multe Amurg de pirandă Amurgul pe murg stătea şi-şi aştepta a sa beznă-ntre culori de zori surori şi licurici în păru-i copt de ochiul ca o piuneză de opiu cu ochelari de lună pentru vederea lui nocturnă a sa beznă taciturnă de pe urmă.

DIANA A. MATEI, Ploieşti Chemare Mai ţii minte mugurii aceia crescuţi din ale tale versuri albe pe ale mele crengi agăţate de cuibul toracic al toboşarei din la, mi, doR? Aceia au înflorit speranţe şi primăvara din orhideea primei întâlniri iar streaşina din colţul ochiului părea că rugineşte dar mi-e toamnă şi de frunzele ce cad atât de incolor peste caldarâmul călcat în picioare de lumea văzută şi ne/văzută/ Însă aştept să vii

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ Anotimp ploios după plecarea ta mi-a trebuit o zi să adun cuvintele în care am pescuit gândul întoarcerii o altă zi să desfac nodul de la pantofii prin care degetele prindeau conturul rădăcinilor zilele se succedeau tot mai goale în fiecare zi cu jenă aveam de înfruntat ploaia într-una din zile am răsturnat inima într-o vază cu flori apoi am aflat că adunând frunze poţi grăbi întoarcerea primăverii

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE am coborât în stradă să dezgrop urmele sărutului tău

10 dec. 2013 NR.

12/28

am deschis colivia de la ultimul etaj şi aştept să înverzească

Fuga cu privire la ape este o chestiune de ore să trec fugar puntea locuiesc în întrebarea cu răspuns închis sub strat de zăpadă mi se pregăteşte desfrunzirea pot duce pe umeri orele târzii ale nopţii în cuptorul neîncăpător al somnului să transcriu pe portativ fuga cu eleganţă pot fi pradă să pic în mrejele vânătorului răbdător acum dorm lângă tine iubito şi totul miroase a fân proaspăt Poeţii se trage asupra poeţilor se trage din toate poziţiile cu nori şi petale inima lor un imens teritoriu acoperit de teamă îi alungă într-un colţ cu somnambule dorinţe răscolite de ierni vin păsări cu viforul în cioc să spargă în piept inima tânără la ceasul târziu tipăresc serenada topirii în gheţuri cu mistuire de vise noaptea îi cuprinde sub stele veghind la liniştea colii de hârtie înfrunzirea cel din faţa mea mi-a cerut să-i citesc fuga în umbră copacilor să-i ating inima cu mâna să-i pun creier pane în colţul mesei pentru combustia stelelor de la tropice să-i cânt eu i-am luat paltonul de pe trupul mărunt

1. Străinul

MIHAELA OANCEA

Fredona rătăcirea când l-am găsit în port, naufragiat, la sfârşit de octombrie, retras sub borurile prea largi, pătate de vreme, apăsat de dorul de-ai lui, de vatra strămoşească, de ce-i mai rămăsese din bruma anilor.

Soarele scăpăta peste deal, diluat în aşternutul serii; cerul, şi el neînţeles, fumega-n copite de cai...

Un sunet de toacă, despletit din liniştea mării îi seca lacrimile tânguite-n privirea adâncă, răscolitoare, ce nu-şi găsea alinarea.

Lumina candelei îl smulgea beznei torcând gânduri rebele pe faldurile frunţii.

- Mă simt străin în ţara-mi! rostea necontenit frângându-şi palmele de tâmple...

Cromozomii lui, contemporani cu cei ai pelasgilor, refuzau a se dispersa obedienţi în retina vremii, încifraţi ca-ntr-o carte de tarot, încolonaţi în marşul dictat...

- Norii plâng când cerul îşi pierde sfinţii, când nu mai sunt plasturi pentru ipocrizie ori slavă deşartă, dar mereu, cu încăpăţânare, vor vâna curcubeul! îi tot şopteam pribeagului, în noapte...

- Sunt doar străin... de lume şi de tot, dar demn, n-am să-mi plec fruntea nicicând în faţa lor!

2. Alegeri pe arcuşul înserării Îţi aminteşti cum priveai placid Rana ce se căsca-n abisul întristărilor noastre Numărând coastele neîncrederii?

Voiai să mă doară, deşi te-omora implicit...

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Era primăvară cu arome dulci de salcâmi, Dar toamnă veştedă în noi, Cei doi căţărători pe vorbe şi iluzii – Vornicul înserării se cuibărise De ceva vreme pe plăcile reci, de teracotă, Din sufletele noastre-amare, Într-o ceaţă gri-alburie, cu marama tivită de indecizii.

Momentul acela a fost grăitor Pentru ce urma să devenim Odată cu înstrăinarea tacită: Tu... pribeagul din crisalida şovăielilor mele Eu... nehotărârea dorinţelor tale

10 dec. 2013 NR.

12/28

Eu sunt al nimănui şi-al tuturor Un visător ce-a vrut să scrie-o carte.

Vorbindu-vă de tot ce ne desparte De dragoste, trecut şi viitor Rămân un simplu versificator

AGAFIA DRĂGAN, Roşiorii de Vede TOAMNA

IONEL MONY CONSTANTIN, Focşani Rondel cuminte De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare Conştiincios le şterg până la fund Port părul scurt, aşa-i modern se pare Când creşte, alerg iute să mă tund.

Nu mai fumez, merg seara la culcare Prin cârciumi nu mai plec să mă afund De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare Conştiincios le şterg până la fund Avea dreptate bietul tata mare Oricât ar fi bărbatul de bolând Cu „aplicaţiune” şi răbdare Nevasta îl dresează în curând De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare Rondel de versificator Eu sunt un simplu versificator Armonizând cuvintele deşarte Îmbălsămate-n înveliş sonor Ideile sunt pentru mine moarte Eu vă mimez dureri ce nu mă dor Şi bat în tobe ce demult sunt sparte Eu sunt un simplu versificator Armonizând cuvintele deşarte

E atâta frumuseţe în tot ce ne înconjoară, sărutul cald al toamnei uşor ne înfioară, sunt încă frunze verzi prin arămii culori, din nostalgia ierbii mai poţi culege flori. Şi galbena gutuie aşteaptă să se coacă, sub rod de mere roşii livada se apleacă, se-nclină încet şi via în dulcea bobului povară, melancolia toamnei, mustind în vin coboară. Îşi poartă toamna haina în blânda armonie, cu jocu-i de culori ne îmbată şi ne îmbie, zâmbind îşi duce mândra bogata frumuseţe, în colţ de ochi ascunde un licăr de tristeţe.

Mişcare e în toate şi forfotă şi zor preludiu toamnei cântă cu vântul dirijor, al iernii trist acord răsună în surdină, curând încet se lasă a ploilor cortină.

Măiastra toamnă a uitat penelul să-şi încarce, Şi obosită un nor ... aşterne să se culce, speriate cad din ramuri şi ultimele frunze, prin iarbă stins aleargă uitate nişte gâze. În nostalgia toamnei aş vrea ca să rămân, zăpezile în suflet, să cadă, să le amân, cu toamna să visez o altă primăvară, minţindu-mă că sunt ce-am fost odinioară.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ce vin mereu în urma ta

VASILE HATOS,

Italia

Învaţă tu, copile... Învaţă tu, copile să te renaşti râzând, Învaţă de la mama să fii mereu plăpând, Învaţă de la tata să fii voios, viril, Învaţă de la viaţă să fii mereu gentil. Învaţă căci învăţând renaşti, Iubirii îi dai bineţe şi liniştea o paşti În suflet, căci dăruind frumos, Înveţi ce-i adevărul – coborând în jos! Învaţă că bătrânii trebuie respectaţi Dându-le bineţe şi nu trebuie lăsaţi La vârsta când timpul - pe chipuri - le lasă urme adânci, Învaţă tu, copile să nu te loveşti de stânci! Învaţă mersul lumii şi-al ceasului oprit, Învaţă ca în goana vieţii să fii mereu iubit, Învaţă să laşi vântul ca să zburde în voie, Învaţă de la visuri ca să pluteşti pe Căi Lactee! Învaţă să faci binele chiar dacă unii te consideră prost!

Căci Binele făcut în viaţă are un rost. Învaţă să fii simplu, curat şi să nu minţi, Gândirea ca să-ţi fie mai pură decât la sfinţi!

Să laşi vrajba din suflet, înecând-o în visuri, Căci coborând alene încet apar suişuri Şi urci cu al tău suflet plutind în infinit, Învaţă tu, copile să fii mereu iubit.

Să ai în tine o dragoste curată Cum era în basmele de altădată! Învaţă pioşenia, răbdarea, suferinţa, Căci mai apoi, apare şi căinţa.

Că faptele rele de le-ai făcut în viaţă Te urmăresc în visuri şi sunt ca o paiaţă Când îşi ia zborul din cugetul tău, Învaţă tu, copile să te fereşti de rău. Învaţă să ai prieteni cinstiţi şi omenoşi, Căci o gândire pură atrage curioşi

10 dec. 2013 NR.

12/28

1

Şi nu te lăsa sedus de inteligenţa ta, Ci las-o ca să zburde încoace şi încolo, Privind cu nostalgie un chip pe ici, pe colo, Aprobă-le c-un zâmbet frumos şi înălţător, Învaţă tu, copile să fii mereu binevoitor, Căci voinţa de a face bine Să fie mereu în tine.

Numai aşa se naşte un cuget curat Învăţând să fii mereu bărbat! Învaţă tu, copile virtutea s-o străbaţi, Prin căile gândirii s-alergi neîncetat, Să fii mereu în umbră şi umbra după tine, Tăcerea ce se naşte o să-ţi aducă bine.

Un monolog lăuntric, un sens, o cale în viaţă, Toate apar din umbră, la fel cum la piaţă Apare un produs nou, te duci, îl vrei, Aşa apar gânduri în mintea cu idei, O lume în care se bat idei neclare, Un câmp minat ce nu are alinare.

Păşeşti încet prin gânduri şi idei, Învaţă să nu crezi în mai mulţi dumnezei!

Căci Unul îţi este ajuns Ca să vorbeşti cu El seara pe ascuns. Învaţă de la mama să ai un suflet bun Căci în viaţă mergi pe un drum lung, Obstacole ţi-apar că viaţa este aşa, Un amalgam de gânduri ivit în viaţa ta. Învaţă de la ape mersul viu al nopţii, Acolo îţi este dat lungul drum al sorţii! Învaţă de la ierburi, să fii mereu supus, Aşa cum un soare apune în apus. Învaţă să fii tare, minciuna s-o răpui În intelect că, viaţa aceasta-i a nimănu-i! Învaţă să fii vrednic de a ta voinţă, Taie în gândire, de-i răul pe-o cosiţă, Căci valurile vremii se scaldă în gândire, Nu-ţi lăsa cugetul să cadă în amorţire, Învaţă de la lemne că toate în viaţă au un sens, 2 Chiar dacă gândirea îţi zice că-i nonsens! Învaţă de la tata să fii loial şi drept, Apoi fericirea în suflet s-o aştepţi, Învaţă de la vreme că timpul e-n atomi,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Gândeşte-te că-n viaţă un sfert din ea o dormi. Învaţă că-n pădure e-o linişte uitată, O meditaţie îndelung căutată. Învaţă ca-n gândire să fii mereu aprins Iar focul din durere încearcă ca să-l stingi C-o dragoste curată şi c-o iubire pură, Că toate au un suflu ce vin de la Natură. Învaţă să fii primul oriunde mergi şi eşti, Căci prin muncă dreaptă multe dobândeşti, Învaţă de la frunză, când o iei în mână, Ca s-o priveşti adânc că aceasta are o vână, Ce curge spre pământ neîncetat, Învaţă tu, copile să fii mereu bărbat! Învaţă de la ceruri că existenţa ta E-un bulb ce încolţeşte în inteligenţa ta. Învaţă de la vise să fii mereu în sus, Înălţător ca gândul, ca soarele în apus. Învaţă să fii vrednic de a ta purtare Ca un orizont ce se deschide în înalta zare. Învaţă ca în lume să fii pios, gentil, Ca aşa este un suflet de copil.

Castiglione di Ravenna, Italia, 2013

Noaptea iarăşi se trezeşte Noaptea iarăşi se trezeşte Stelele pe cer se plimbă Şi în hău se prăbuşeşte Câte-o nimfă!

Dar luminile nocturne Se coboară pe câmpie Iar poetul câte-o frază mai aşterne Pe hârtie.

Iară raţele pe apă Fug sus în luminiş Când o ciută se adapă Pe furiş.

Numai trestia în baltă Se îndoaie şi suspină, Ca şi bolta cea înaltă Când îngână! Şi foşnesc încet stejarii; Dar luna spune blând: - Iată s-au trezit arţarii Dintr-un gând!

10 dec. 2013 NR.

12/28

NUŢA CRĂCIUN, Orăştie malul abrupt al cuvintelor când devii trist rămâi singur în pragul casei tale ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins muşte atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală şi nimic nu explică moartea construieşti singur temniţe în care îţi închizi pe viaţă culorile laşi liber negrul culoare pe care poţi fredona în voie după îndoielile sufletului tău noaptea te ucide sub poveri pe care nu le mai poţi duce nu ai găsit nicio divinitate care să dăinuie care să-ţi mişte puţin sufletul aşa cum ceaiul luat împreună după clipele de dragoste îţi înmuia oasele că simţeai cum dormeau în tine toţi îngerii şi visau liber istorii simple fără eroi şi fără cuceriri acum cuvintele ţi-au îmbătrânit subit iar moartea lor nu e decât un mod de a marca timpul un tic ceva mecanic ce învârteşte lumea pe degete cu sens fără sens nu-ţi mai pasă ca-ntr-un muzeu în care nu se mai moare se alunecă doar dintr-un timp în altul până când oamenii din jur devin oameni normali iar normalitatea o uşă falsă mai falsă decât zâmbetul Mona Lisei.

Gostila

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 22

10 dec. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NR.

12/28

ION BUCOVU SEARĂ DE TOAMNĂ pe cerul serii orizontul doarme, mijeşte dintre plopi un corn de lună, se-aşterne aur pe poteci pustii şi toamna asta parcă e nebună. în colţ de umbre şoaptele apun în dulci melancolii verlaine-iene, pe un covor de frunze eu adun flori veştede de maci şi zânziene. sub cerul infinit şi plin de har un lampadar cu stele luminează o noapte magică ca de cleştar în care toamna asta delirează. mă văd adesea ca în paradis, încremeniţi în seară amândoi, când fericiţi visam acelaşi vis să rătăcim în lume numai noi. la tine-n braţe toamna astăzi râde, la mine plânge seara-n prag, s-a strecurat în inimă un gâde ce m-a făcut ca să rămân pribeag.

IRINA LUCIA MIHALCA

Să nu revii, atât este al tău

Prea mult timp într-o notă gravă şi prea multă furie spulberată pe stâncile din visele tale, n-o să-şi recapete niciodată echilibrul delicat care-ţi aminteşte drumul întreg, un poem te ajută să treci prin agonia unei zile goale.

Reflectată în tine, emoţia mea sublimată prinde contur în ceasul care-şi învârte haotic limbile, în umbra dublă a catedralei, pe care, cu litere de foc, o port cu mine.

Sămânţa tăcută, purtată de vânt pe-oglinda apei, atracţie către necunoscut sub arcadele unde iubiţii răsucesc departe durerea, cu mâinile strânse într-o rugăciune îndurerată, pentru ca soarele să le încălzească inimile.

Priveşte, totul prinde contur, cu o singură culoare, dintr-o linie, trasezi o petală de nufăr, să nu revii, atât este al tău, cât ai putut respira cu sufletul aprins din acel ceas!

Jeff Rowland – Seară de tomnă

Ştergi şi-ncepi din nou, de nu îţi place, ştii bine, greu trăiesc acele clipe, până să le termini, fuge viaţa din ele.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Toate fug. Fuge lumina lor, fug chipurile, dar ce e important, cu adevărat important, fuge verdele emoţiei, privirea, starea, acea magie de neuitat a clipei, sufletul tău de-atunci pe care niciodată n-ai să-l mai regăseşti.

Un lucru pe care l-ai făcut cândva nu-i pierdut, să nu uiţi, chiar de l-ai şters, nu-i pierdut, ceva a rămas în tine şi asta este de-ajuns!

Umbre violete se contopesc cu depărtările azurii ale cerului, o pată de culoare în spectrul acelui spectacol sideral, corabie noahică eşuată în nesfârşite înălţimi. În acel drum singuratic în câmp deschis, unde floarea-soarelui larg ne zâmbeşte, există fotografii ce rămân netulburate, cu mine, cu tine, în filele unei cărţi răsfoite de vânt, fiecare pagină întoarsă devoalează frumuseţea lăuntrică.

Copleşit, în imposibilitatea de a-ţi trage sufletul, finalul va fi fericit atunci când se va termina.

Să mergem, iubitule, sub creanga rodiului rămân doar şoaptele iubirii şi bucla mea ancorată-n inima ta!

10 dec. 2013 NR.

12/28

ţinte, dorinţe, imagini, reţineri, amăgiri.

Alergi printre bucurii şi lacrimi, somnul vieţii între leagăn şi cimitir, privind doar înainte uiţi trăirea, lumina, creaţia, dormi încă.

- Opreşte clipa, călătorule!

E timpul schimbării, Trezeşte-te să te-ntâlneşti, la colţ de viaţă, cu tine!

Trăieşte azi, respiră adânc clipa, alungă-ţi teama, nu amâna mereu altă zi, fără ezitări, ai încredere în adevăr, în tine, în corp, viaţă, alegeri, credinţe, nu te bloca în ele printre ruine, nu te răni, nu te victimiza.

- Să nu uiţi niciodată că viaţa e clepsidra zilei, zborul secundei acum!

Mergi dincolo de minte, de ale ei urlete şi limite, nu te lupta cu ea, recompune albastra poveste, infuzie de energie.

Deblochează jocul, recreează viaţa, primeşte abundenţa. În cântul iubirii ziua să-nceapă, deschide-ţi ochii - un salt dincolo de văzut.

Fără regrete, la capătul staţiei, desculţ prin iubire, să spui: - A fost, a fost, a fost atât de frumos!

Dintr-un trecut nedefinit, mă odihnesc, acum, în braţele tale, pentru totdeauna.

Opreşte clipa, călătorule!

Pe undele timpului alert derulezi a vieţii şosea. Între sosiri şi plecări, rutina şi golul, mereu mâine, gânduri-capcană,

Timp şi fiinţă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Miraj de toamnă

10 dec. 2013 NR.

12/28

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU(SÂRBU)

Am intrat în subconştientul cuvintelor să caut sunetele în care vibrez pe notele armonizate ale toamnei.

Partiturile pe care o să le cânt au ritmul roditor şi culorile arămii cu voce să dea glas profunzimii.

Cu netăgăduită uimire de suflet înrămat în simboluri şi ochii plecaţi pe fereastră către niciundele timpului umbros; am simţit în tine respirul, iarba sortită pentru descântec, în dimineţi cu ciocârlii căzute din zbor, de nu mai scap de iluzii.

Numai ele în soare zburând cu soare îmi umplu inima, mai departe-i secerat grâul, după o vreme o să culegem porumbul şi porumbii necopţi se fierb după care începe să fiarbă şi mustul, de aroma căruia mă îmbăt.

La sânii tăi, struguri-s culeşi şi mă izbesc de singurătate.

ILEANA POPESCU BÂLDEA masca din fluturi de piatră astăzi au plecat toate păsările cerul aluneca trist pe urmele lor erau legate cu aripi de gleznele mele câteva oase ce-mi trăgeau moartea prin pământ ţi-ai smuls masca uşor cu celule cu tot şi ochi indecişi de-ntuneric - ia-o ai spus îl poţi păcăli şi pe Dumnezeu cartonul acesta creponat este pictat în cuvinte îţi priveam peste umăr muşchii feţei aveau culoarea mirării cearcănele se prelingeau prin orbite şi-un rest din creier îţi muta centrul de greutate dintr-un buzunar într-alt suflet - ia-o doar cu ea vei putea să-ţi numeri cioburile zâmbind tâmp când vei trece pe lângă poarta iadului doar cu ea v-am dat otravă parfumată şi-am modificat genetic câteva litere tocite prin pământ cărările trosneau mirosea a suflete arse m-am aşezat pe-o bancă din degete priveam ca într-un fel de tunel prin tine umbră cum te schimonoseai de singurătate şi mă rugai să-mi pun masca

Miraj de toamnă – Anca Bulgaru

în dreapta îmi zâmbea raiul în stânga iadul mă fixa

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 25

10 dec. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NR.

12/28

mi-am smuls inima cu un ciot de coastă şi am rostogolit-o spre lumea ta la schimb cu o… oră, un ceas, o veşnicie… aici este soare se spune că am murit la intersecţie înainte de a se decide dracu s-a repezit să-mi ia masca din mână şi-a devenit autostradă de piatră pe care mă plimb umbră uneori îţi văd chipul sub tălpi dar aud cum în puţinul tău trup de om îmi bate inima uşor ca un fulg ce a uitat să mai scrie…

ANTON KLEIN Eşti muza mea Eşti muza mea şi-n fiecare clipă Îmi dai aripi ce mă ridică La nivelul trăirii tale În visele de umbre şi mistere…

Eşti muza mea cu suflet cald Şi ochii strălucind lacomi de iubire, Spre paradis drum să ne deschizi În visele de umbre şi mistere…

Eşti muza mea şi mereu te chem În clipele de taină, neştiute Ţie să îţi dedic vers după vers În visele de umbre şi mistere…

GEORGIA MICULESCU SPERANŢĂ ETERNĂ De-ar tăcea doar o clipă vocea lumii care m-asurzeşte şi liniştea pământului de şi-ar înceta alergarea dintre munţi iar norii de şi-ar opri plânsul din privirea celor neînţeleşi în uitare de-ntrebări şi judecăţi amorfe ce bântuie tăcerea cer doar o clipă de tăcere în vuietul mut al timpului ce piere căldura soarelui viu să mă-mbrăţişeze cu ochii-nchişi să sorb muţenia fizică a vorbelor de pretutindeni aidoma frunzelor de mai ce-şi dorm balansul în zefirul ce-adie.

Tu eşti parfumul Tu eşti parfumul dulce al iubirii mele Ce mă învăluie noapte de noapte Când pe aleea paradisului mă conduci În miracolul viselor noastre fierbinţi.

Tu eşti oceanul ce-mi mângâie privirea Ocean care mereu spre larg mă cheamă Şi cu valuri înspumate mă invită În miracolul viselor noastre fierbinţi.

Tu eşti condorul, ce-n zbor cerul îl atinge Mă prind de tine şi te rog rămâi cu mine Să transformăm în clipe veacuri În miracolul viselor noastre fierbinţi Tu eşti şi veşnic ai să-mi fi marea iubire

Iubirea-i cât inima de mare Pentru tine aştern aceste gânduri, Slove care să-ţi bucure privirea.

Pe foaia albă pură ca iubirea, Pentru tine scriu noaptea mii de rânduri.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Că între noi s-aşterne depărtarea, Distanţele făcând să crească dorul, În suflet clocoteşte iar amorul Şi-mi plânge fără tine fericirea.

10 dec. 2013 NR.

12/28

şi poate acel „te iubesc pentru că nu trebuie să te iubesc" lăsat la prova unui vapor care urmează să plece...

Dorul meu spre tine acuma zboară Şi gânduri îţi trimit acum solie.

Tu fă-mi din când în când o bucurie, Scăpându-mă de viaţa cea amară.

Cu semnul tău fă inima să-mi cânte, Că-n depărtare dorul nostru creşte, Dar spre mine trimite azi o veste, Că eu de azi nu mai găsesc cuvinte.

Ca semn trimite-mi, în dar, o sărutare, Să-mi cadă ca un fluture pe gene Şi te voi cânta astăzi în poeme, Că iubire-i cât inima de mare.

ANA SOFIAN poate e de vină acest octombrie răsucit pe talerul balanţei se caută un echilibru în timp ce frigul atârnă în mine cât mai mult se aud trosnind parâmele aici înăuntru acostează o brumă apoi un geamăt de fluviu mai trece câte-un strigăt ori câte-o pasăre strivind aerul îmi lipsesc ancore Şi cuvinte încăpătoare îmi lipseşti tu băncile unei faleze

IURI IULIAN LORINCZ Anotimpul naşterii mele Îţi scriu astăzi mamă rânduri culese din anotimpul naşterii mele ştiu nici o mie de poezii nu te pot face mai fericită decât această zi de noiembrie ţi-aş fi scris mai demult necunoscută mi-a fost adresa ta preţ de o tinereţe sufletul meu te-a strigat iar lacrima a tânjit după mângâierea palmelor tale am obosit mamă drumurile tale mi-au crescut în tălpi nu mai simt spinii uscaţi din cimitir anotimpul ăsta mă întoarce în timp iar eu nu pot face nimic decât să-ţi scriu aceste cuvinte ca austru să ţi le sufle în ceruri voi aştepta aici cuminte în anotimpul naşterii mele un picur de apă sau un fulg de zăpadă ca dar venit de la tine CHEMARE în toamna asta nu au migrat cocorii au rămas cu mine fără teama anotimpului alb mi-au descoperit în suflet

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un al cincilea anotimp priveşte-mă iubito sunt o lagună plină de aripi şi iubiri vino şi tu te voi primi ca pe o pasăre albă în toamna mea nesfârŞită Semn de carte un munte de cremene stă ridicat între respiraţiile noastre; mi-am pus inima semn de carte între paginile cărţii cu poezii triste nedeschisă de tine… nu ai fost altceva decât himera unei oaze din mijlocul deşertului buzele mele fripte de sete căutau umezeala dintr-un sărut am murit de mult iubito fiecare ploaie căzută din cer îmi udă mormântul născându-mi în ceaţa ochilor un curcubeu semnat cu numele tău.

10 dec. 2013 NR.

12/28

Cuvinte noi se nasc din gură de ateu, Comoara din adânc se-afundă sub gunoi, Treziţi-vă români în ceasul de apoi!

Profetu-i izolat – icoana lui Haşdeu, Am tras perdeaua nopţii cu Iorga-n empireu, Ne-am renegat şi Jderii, uitând de Sadoveanu, Ion s-a spânzurat, s-a răscolit Rebreanu!

Estet în istorii – veacul Lovinescu, Ne-a cucerit doar patul în noaptea lui Petrescu, „Poemele luminii” filosofând cu Blaga, Dar universul nostru îşi va pierde vlaga!

Ne vindecă în grai geniul Eminescu, Emoţii se trezesc în noi cu Minulescu, Copiii noştri, azi, de Creangă au uitat Pentru unii, încă, nu s-a născut Pillat!

Corbul nici nu este pomenit în şcoli, Coşbuc şi Goga mor acoperiţi de boli, Arghezi-i răstignit, durerea-i fără leac: „Doamne, iartă-i, dacă ei nu mai ştiu ce fac!”

Se-ntinează limba primită-n dar din rai, Lumina-n tipare coboară şi de n-ai...

Păcălim cuvinte, le pierdem la barbut, Române, de ai suflet, vreau limba să-mi aud!

ŞERBAN ELENA, Bucureşti Comoara E ruptă limba mea: felii, fâşii, bucăţi, Pulsează vena ei cu mii de entităţi Înghesuite cer să nască alte limbi Şi Călinescu-a plâns: „române, vrei s-o schimbi?”

Balastul adunat e zi de zi mai greu,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

rubrică realizată de Stelian Ţurlea Poezia este cea mai complexă formă de expresie a unei limbi, poate cuprinde tot ce avem de spus.

Ioana Ieronim

Ioana Ieronim (pseudonim al Ioanei Moroiu; 9 ianuarie 1947, Râşnov, judeţul Braşov) este o poetă şi traducătoare. Este fiica Mariei (născută Bărbulescu) şi a lui Mihai Moroiu, medic.

A absolvit Liceul Central din Bucureşti şi în 1970 Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura engleză, a Universităţii bucureştene. Lucrează o perioadă la Uniunea Scriitorilor, este redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, la revista Secolul 20, iar din 1992 până în 1996 funcţionează ca ataşat cultural la Ambasada României din Statele Unite. Este şef de departament la revista 22 (1997-1998) şi director al Programului Fulbright în România (1998-2003).

Deşi a debutat în revista Luceafărul încă din 1974, Ieronim tipăreşte primul volum de versuri, Vară timpurie, abia în 1979. Este aici o lirică graţioasă, cuminte, în descendenţă moderat-blagiană: „Laudă zilei/largi preerii de singurătate/mă înconjoară.//În zare/paşi anonimi stârnesc/pulberile.//Eu fluier, încet-/pe un petec de pământ gol şi rotund / blânda iubire îşi zornăie lanţul/aşteptând." Delicate până la destrămare, decupate caligrafic din epiderma realului, scenele (sau „panourile", cum li se spune în carte) se hrănesc din picturalitatea sui-generis a câte unui stop cadru: „Aici, aproape, o maşinărie / ca un dragon cenuşiu întinde gâtul / se repede fulgerător / şi muşcă din pământ / [...] / O fată trece cu paşi fragili, în coturnii la modă / printre

10 dec. 2013 NR.

12/28

munţii sălbatic mirositori / răscoliţi din adânc /şi râde sus din cabina rotitoare / bărbatul cu tricoul roşu: Love me / scrie pe pieptul lui - roşul s-a întins puţin /în literele albe." Modic expresive, textele se sprijină pe confesiunea indirectă, suavă, evanescentă.

Aceleaşi elemente, modulate cu minime variaţii în scenete lirice, se vor întâlni în Proiect de mitologie (1981) şi Cortina (1983), pentru ca Eglogă (1984) să înregistreze (sub un moto extras din lirica lui Lucian Blaga), în mii de versuri, povestea unei femei singure, trăind la ţară, cu sonorităţi şi cadre ce leagă - fără o conştiinţă explicitată în text a faptului - lumea lui G. Coşbuc din Mama cu cea a Moromeţilor lui Marin Preda şi cea din La Lilieci de Marin Sorescu.

Sfârşitul acestui veritabil roman în versuri face prin rezumat, cvasididactic, racordul cu citatul tutelar: „A fost o văduvă săracă, / După război. / Orăşancă era / şi a plecat să-şi crească fetele /într-un sat din munţi./Cum a înţeles femeia viaţa străină?/Cum au înţeles-o oamenii pe ea? // De un sfert de veac/apa trece peste întâmplările lor. /Apa care, / doar ea / vede totul."

Poeme (1986) şi Luni dimineaţa (1987) revin la notaţia individuală în poetizări şi caligrafii corecte în marginea existentului abstract sau concret, uneori forţate conceptual prin vagi mimetisme de tip suprarealist sau prin supralicitări ale recuzitei tehniciste, pentru care poeta are într-o prea mică măsură vocaţie.

Opera literară: Vară timpurie, Bucureşti, 1979; Proiect de mitologie, Bucureşti, 1981; Cortina, Bucureşti, 1983; Eglogă, Bucureşti, 1984; Poeme, Bucureşti, 1986; Luni dimineaţa, Bucureşti, 1987; Triumful Paparudei, Bucureşti, 1992; ediţie bilingvă (Triumful Paparudei - The Fools Triumph), traducere de Georgiana Gălăţeanu Fărnoagă şi Sharon King, postfaţă de Gheorghe Crăciun, Piteşti, 2000; Triumph of the Waterwich, traducere în colaborare cu Adam J.Sorkin, introducere de Adam J.Sorkin, Highgreen - Northumberland (Marea Britanie), 2000; Munci, zile, alunecări de teren, prefaţă de Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 2001; 41 poeme - 41 Poems, ediţie bilingvă, traducere în colaborare cu Adam J. Sorkin, postfaţă de Dan Cristea,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Bucureşti, 2003. Traduceri: Nils Petersen, Strada Săndălarilor, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977; Joseph Conrad, Ţărmul refugiului, Bucureşti, 1979; Simon Vestdijk, Călătorie în Jamaica, Bucureşti, 1980; Andrei Codrescu, Alien Condor (Candoare străină. Poeme alese).

1970-1996, ediţie îngrijită de traducător, Bucureşti, 1997.

- Ioana Ieronim, iată că, după mai bine de trei ani şi jumătate, avem prilejul unui nou interviu pentru Ziarul de duminică după apariţia la Contemporary Literature Press, în ediţie online, a volumului de versuri în engleză Ariadne’s Veil, îngrijit de neobosita Lidia Vianu, un volum de 41 de poeme. Poţi prezenta pe scurt acest volum celor care nu-l ştiu?

- Volumul cuprinde o lirică asumat sentimentală, traduce încercarea de a explora un orizont subiectiv. Poemele sunt aproape exclusiv o privire înlăuntru, personală, un discours amoureux. Pentru dureroase realităţi imediate, am folosit, în timpul recent, forma de teatru. Când Lidia Vianu, această scriitoare - şi editoare – de excepţie, a numărat poemele din Vălul Ariadnei (ceea ce eu nu făcusem), am descoperit o neaşteptată coincidenţă: în volum sunt 41 de poeme, acest număr prim, cifra care apare în bine-ştiutul descântec „41 de bobi, 41 de fraţi, bine ştiţi, bine să daţi.”

Poezia, până la urmă, ca descântec... Cifra este şi titlul unei cărţi mai vechi, una dintre ediţiile mele bilingve, în traducerea engleză a lui Adam Sorkin. Acolo numărul poemelor, 41, a fost, într-adevăr, ales cu intenţie.

-Intenţionezi să publici Ariadne’s Veil şi în româneşte?

-Nu există lucru mai greu decât a traduce propria poezie. Asta o spun mulţi, o spun şi eu, care am o mare plăcere de a traduce şi am ceva experienţă, în variate registre de transpunere. Am reuşit, într-un timp oarecare, să cobor pe firele poemelor înspre limba română şi să rescriu o parte din Ariadne’s Veil în cuvintele de acasă. Altfel, mulţumită Lidiei Vianu, au fost lucrate traduceri din tot acest volum, de masteranzii săi care se specializează în traducere literară, la

10 dec. 2013 NR.

12/28

Universitatea din Bucureşti - şi aceste versiuni sunt în curs de finisare.

- Cum e să scrii poezie într-o altă limbă? Ai abordat această temă într-un admirabil eseu apărut în Poetry international, apoi în revista 22. Poţi spune ceva şi pentru Ziarul de duminică?

- Încântată că ai descoperit eseul meu... Eu sunt de fapt împotriva scrierii de poezie într-o altă limbă decât cea maternă, fiindcă limba originară este singura în care stăpâneşti toate nuanţele, în care nu te poţi înşela (deşi...). Poezia este cea mai complexă formă de expresie a unei limbi şi ai nevoie de un instrument de înaltă fidelitate. Totuşi, trăim într-o lume globalizată, în care suntem puşi deseori – şi chiar pe perioade lungi – în situaţia de a vorbi o limbă străină. Mai ales engleza, care este lingua franca, latina epocii noastre. Cum spuneam în eseul menţionat de tine, poezia, oricât ar fi ea de tăcută şi personală, este o formă de comunicare, implică un tu (metafizic sau fizic, singular sau plural, din afară sau lăuntric, într-un glissando al implicitului şi explicitului). Experienţa mea de scris în engleză a fost un tu cu care comunic în mod obişnuit în limba engleză. Sunt texte care au venit, eventual, ca reacţie la un dialog sau la o lectură în limba engleză. Ele şi-au găsit expresia spontană în limba rostirii iniţiale, s-au întâmplat în limba de comunicare, în respectiva geografie mentală.

- Mulţumeşti într-un text introductiv al amintitului volum scriitorilor americani Sean Cotter şi Gene Tanta. Au avut un rol în inspiraţia poetului?

- Ei nu au avut rol în inspiraţia volumului. Să precizez că Sean Cotter este un distins specialist în traductologie şi promotor al literaturii române în Statele Unite (recent a fost distins cu un premiu pentru un volum tradus din Nichita Stănescu), iar Gene Tanta, originar din Timişoara, Fulbrighter în Romania până acum câteva zile, se află în SUA din copilărie şi este un interesant poet cu ecouri de tradiţie românească - precum şi un eseist pe teme de marea literatură a imigraţiei americane. Cei doi scriitori americani au fost cei care au avut amabilitatea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să citească manuscrisul Ariadne’s Veil, la rugămintea mea prietenească: aşa cum rogi prieteni scriitori să citească manuscrisul unei cărţi înainte de a-l trimite la un editor (eu fac asta întotdeauna şi în limba română, consider asta o importantă lectură: valoroasă mai ales unde punctează, eventual, propriile îndoieli). Cu atât mai mult a fost cazul în situaţia în care am scris poemele într-o limbă învăţată în adolescenţă.

Oricât de puţine ar fi sunetele/conotaţiile nedorite în expresia mea englezească, vorbitorii nativi pot detecta asta şi sugestiile lor sunt de preţ. Pe Gene l-am asimilat la nativi. Mi se par naivi cei care spun despre x sau y: ştie engleza (ca limbă străină) la perfecţie. Să notez că o parte dintre poemele volumului au fost văzute şi de minunatul poet şi critic irlandez Dennis O’Driscoll10, cel care s-a stins din viaţă prematur. Cu puţini ani în urmă, el a fost oaspete în România, la festivalul literar de la Neptun. Am inclus reacţia lui la lectură, într-un preambul al acestei ediţii, ca semn de omagiu şi profund regret pentru dispariţia sa.

- Spui, la un moment dat, sau personajele poemelor spun: „who said we were Ariadne and Theseus?” Cine suntem, de fapt? Trebuie să ne regăsim în personajele poemelor?

- A existat un moment în care mi-am dat seama că apelasem de mai multe ori la imaginea unui fir al Ariadnei. Am (re)descoperit recent, scriind, fascinaţia acestui mit întemeietor. Reconsiderarea clasicilor este, întâmplător, un trend - şi, desigur, mai mult decât un trend: o permanenţă, o necesitate vitală (recent Saviana Stănescu a susţinut un doctorat la Bucureşti pe această temă). Dacă din subconştientul umanităţii noastre originare au răsărit miturile, ele vor ilumina infinite faţete ale subconştientului nostru, câtă vreme vom fi - dincolo de orice mode ale relativizării ori obliterării memoriei. Pentru materia transcrisă de mine în acest volum, mitul AriadnaTezeu, cu semnificaţiile lui mereu deschise, me10

Dennis O'Driscoll (n.1.ian.1954-d.24 decembrie.2012) a fost un poet irlandez, eseist, critic și editor. Considerat a fi unul dintre cei mai buni poeți europeni ai timpului său.

10 dec. 2013 NR.

12/28

reu insolubile, a funcţionat ca formă de triangulare pentru a lămuri câte ceva din terenul pe care încercam să-l descifrez.

- Un alt poem vorbeşte despre „poetry, our true language”. Ce înseamnă acest limbaj? Că poezia poate cuprinde tot ce avem de spus, cum declarai cândva?

- Da. Poezia poate cuprinde tot ce avem de spus. Şi poate nega ce am spus. În poezie cuvântul şi tăcerea au valori echivalente. Poezia poate dezvălui şi ascunde şi iar dezvălui şi iar ascunde, precum vălul Ariadnei.

- Biografia ta include mai multe profesii – redactor de carte, jurnalist cultural, ataşat cultural, scriitor. Te-ai fixat în vreuna?

- M-am fixat la aceea de scriitor, care a fost permanentă, indiferent de câte absenţe îmi vor fi fost impuse de viaţă, de circumstanţe. Orice altceva s-a întâmplat, a avut şi o legătură cu scrisul. Există, cred, un metabolism mereu viu şi o tensiune ireductibilă între planul trăirii şi cel al reflecţiei, al mărturisirii.

- Ce înseamnă să fii freelancer?

- Înseamnă că nu ai un serviciu, nu eşti în slujba unei instituţii, nu ai un stăpân cu orar de la 9 a.m. la 5 p.m., sau orice alt orar. Dar înseamnă că tot timpul disponibil de la datoriile inevitabile ale vieţii se dedică scrisului, într-o formă sau alta. Şi CITITULUI, această infinită plăcere (cititul liber şi capricios - ori lectura dedicată progra-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 31

10 dec. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE matic unor proiecte proprii). Dar nu numai despre cuvinte este vorba, ci şi despre alte bucurii hrănitoare ale spiritului.

- De la distanţă, cum apare poezia românească de azi? Poţi cuteza o caracterizare?

- Sunt foarte impresionată de poezia românească de astăzi şi de la distanţă, şi din apropiere. Ne înconjoară o varietate de stiluri, de universuri creatoare substanţiale, de voci inconfundabile, din toate generaţiile. România poeziei e astăzi o ţară excepţional de bogată. Nu ştiu cum am proceda să existe şi o mai bună şcoală, care să facă poezia şi literatura, artele în general o prezenţă în viaţa mai multora. Când mi se întâmplă să văd genul de comentarii despre poezie care se pun în circulaţie prin şcoli (şi inevitabil pe Google...), care se impun spre a fi repetate papagaliceşte, mă cuprinde jalea: trebuie multă fantezie, mult noroc, nişte calităţi cu totul ieşite din comun, ca să se nască plăcerea şi înţelegerea poeziei în mintea şi sufletul unora foarte tineri, o relaţie directă cu poezia - după ce li se dau ca temă asemenea texte, de tip beton armat, drept explicaţie cu ton obligatoriu despre „ce a vrut să spună poetul”.

- Până unde poate merge exerciţiul de „umilinţă şi trădare” al poetului, în strădania sa de a sluji lumea?

- Cum aş răspunde? Mă preocupă şi pe mine această întrebare. Pentru demersul creator, limita n-ar trebui să fie decât cerul, cum se spune. Limitele sunt ale propriei vieţi, ale instrumentelor de lucru, ale ideilor prefabricate şi prejudecăţilor pe care trebuie să încercăm să ni le observăm, să ni le depăşim. Umilinţa creaţiei aş considera-o în sens simili-creştin, ca valoare pozitivă, de îndeplinire a unei misiuni, un mecanism în care răsplata se include în chiar gestul dăruirii. Trădarea ar fi, poate, acel écart de la ceea ce a fost statuat şi acceptat – trădarea care face parte din sensul creator ca desprindere, locul pentru o fluturare de aripă. Puterea poetului este din familia puterii celor fără putere.

NR.

12/28

Oricât de mică este audienţa pentru poezie, ea pare vitală pentru sănătatea limbii şi spiritului, a memoriei, a deschiderii clipei prezente, cea încă nenumită. Eu cred, fără a putea dovedi, că poeţii cu adevărat hrănesc acest lucru omenesc esenţial, cuvintele. În vremurile noastre problematice, cum le ştim, am văzut colegi neliniştiţi că ei nu văd efectul constructiv, reparator, al rostirii lor, al gândirii lor nuanţate. Decât să aştearnă cuvinte în zadar, îşi spun ei, mai bine ar încerca să găsească forme de ac-ţiune, care să aibă un rezultat vizibil printre oameni. Aş zice că o viaţă de om poate cuprinde mai multe feluri de a fi în lume - şi nu ştiu ce să facă aici cu acest cuvânt, trădare. Trădarea ar fi neîncrederea unui poet în importanţa cuvântului, a poeziei, căci despre asta vorbim - şi o falsă slujire, în oricare plan neam situa, pragmatic sau ideatic.

PORTRET DE FEMEIE Poartă o mantie neagră de catifea un acord al tainei de ore târzii Şi arcade s-a fardat pe un singur obraz căciula mare trasă pe frunte braţele în fâşul etern albastru ivindu-se din faldurile moi cu o mică poşetă sacoşă cizmele încărcate de noroiul cartierului nou copilul pe lângă ea între tarabele de zarzavaturi flori vopsite roşu, vernil, auriu miere solară cu surâsul ferit şi stăpân, de madonă ea strânge într-un colţ de geantă hârtiile scrise azi-noapte le apară de tentaculele umede ale ţelinei.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Ioana Ieronim

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

BORIS MARIAN I. Zdrobite cătuşe Pe uşa clasei a intrat un omuleţ, avea chelie mică, lucioasă. Era noul profesor de muzică. Cel vechi se dusese la cele veşnice, aşa se pare. Ne-a împărţit nişte foi scrise de mână, apoi s-a apucat să scrie pe tablă acelaşi text. De ce? Nu ştiu. Îi tremura mâna de oboseală. Totul a ţinut cam o oră, astfel că următoarea, de mate-matică a fost suspendată spre enervarea profesoarei căreia îi auzeam vocea ridicată pe coridor. Am citit, şi pe hârtie şi pe tablă – „Zdrobite cătuşe în urmă rămân/în frunte mereu muncitorii” …Neştiind bine ce înseamnă cătuşe, mă gândeam la nişte piese din lut pe care le zdrobeau muncitorii de zor. A urmat muzica, era oarecum ameninţătoare, pornită din durerea unui ocnaş, aşa mi se părea.

Am învăţat, ca orice copil de şapte - opt ani, până când a început să mă înveselească. Au început să circule şi poezii satirice pe aceeaşi temă. Iar la bătaie, aŞa cum ne băteam noi mai des, fiind clasă exclusiv de băieţi, bătaia, bătăliile pe „cai” erau cele mai înălţătoare momente. Fiind o clasă eterogenă, aveam colegi din toate categoriile, uneori mânca bătaie clasa muncitoare, alteori burghezia. Deşi nu aveam noţiuni clare asupra termenilor, după haine ştiai care e mai de „jos”, care nu. A urmat, după câţiva ani buni, „Te slăvim, Românie, pământ strămoşesc/ mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc”. Portretul lui Groza era la locul lui, imnul era altul. Suna mai „paşnic”, semăna cu o cântare evlavioasă. După alţi câţiva ani, Ceauşescu, mare reformator în toate, a venit cu „Tricolorul”, un imn care chiar mi-a plăcut. Nu înţeleg ce le-a venit „revoluţionarilor” să-l scoată. Probabil din cauza unor versuri pe care „cârmaciul” cu ajutorul neprecupeţit al bardului Adrian Păunescu (nu ironizez poezia sa de valoare) le-a strecurat cu multă „hohmă” în text. „Deşteaptă-te, române din

10 dec. 2013 NR.

12/28

somnul cel de moarte/în care te-adânciră barbarii de tirani”, al lui Andrei Mureşan11 nu mi s-a părut nepotrivit decât că are un aer vetust.

Muzica este puţin ameninţătoare, ca la „Zdrobite cătuşe”. Apoi se ridică două întrebări (cine crede că eu râd de imnul naţional, să nu citească de aici înainte, eu nu râd, ci constat)- de ce somnul este de moarte? Apoi – care barbari şi care tirani?

Barbarii erau năvălitorii cu bărbi, de obicei necreştini, iar tiranii sunt conducătorii care în vechea Eladă au adus şi lucruri bune cetăţii. O contradicţie în termeni cum ar spune un filosof din Cişmigiu. Mai mult, o colegă, de etnie turco-tătară era indignată, considerând că barbarii erau otomanii sau tătarii, dar tătarii nu prea au barbă.

Iar tirani, de unde? Mai tiran ca Ţepeş a fost vreunul? Uite aşa am parcurs eu, în paralel cu propria biografie, evoluţia imnului naţional. Regret că nu cunosc imnul regal. O fi mai bun?

BORIS MARIAN

11

Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița - d. 12 octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic întreprinzător, a studiat filozofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. A fost printre conducătorii Revoluției din 1848, participând în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu Marseilleza românilor. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănătatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GEORGIAN GHIŢĂ II. Paşi de iarnă

1 Felinarul de pe alee strecura prin geamul jilav, o panglică de bronz care se culcase pe covor. Mircea o privea din când în când cu gândul aplecat la nimicuri, stând în picioare lângă caloriferul ce ardea fără odihnă încât smalţul său părea un fard obosit de la oră la oră. Se găsea de mult timp la fereastră, urmărind fulgii mari de zăpadă, măriţi şi mai mult de lumina globurilor atârnate de stâlpi, cum se aşterneau pe străzi.

Nu avusese o zi cum şi-ar fi dorit. Începuse la un moment dat să se urce pe o pleoapă de vis. Ţinea somnul între degetele uitate pe caloriferul ce-şi striga tristeţea într-un ecou infinit, dar vocea zurbagie a unui câine îl făcu să tresară imediat. Peisajul nopţii părea sărac fără oameni.

Străzile lipsite de furnicăria umană arătau ca râurile secate de arşiţă, pe care se putea merge pe prund. Ninsoarea nu-l ajutase deloc să treacă mai uşor peste câteva ceasuri, oferindu-i o rentă de plictiseală în monedă măruntă. Pe pânza ei, luna cususe o pată diformă ce rânjea sub lumina slabă a felinarului amorţit în rugăciune.

Teii din grădină fremătau uşor sub o boare de vânt. Câte o maşină ici-colo se mai auzea trecând parcă abătută de această vreme monotonă. Era trecut de opt. Luna îşi schimbase poziţia, iar Mircea se regăsea încă nemişcat.

Simţea un mare foc secându-i corpul, o singurătate şi o îngrijorare pe care n-o putea alunga nimic. Mâinile îi tremurau ca într-o puternică emoţie. Refuzase să mai privească acea panglică a cărei dispariţie o aştepta oftând. Îşi imagina pentru moment că în curând va fi zi, că oamenii vor invada iarăşi oraşul, iar el va trebui să se piardă printre ei. Totul s-ar putea schimba, totul ar putea ajunge altfel, mai bun şi mai revelator.

Cu puţin noroc, s-ar putea întâmpla aceeaşi totală schimbare şi în el. Încercase de multe ori

10 dec. 2013 NR.

12/28

să-şi vină în fire. Înţelesese curând că trebuie să pună frâu acestui entuziasm, de care aflase câteva cunoştinţe. Străzile acoperite cu zăpadă, limpezirea aceea incredibilă a atâtor întunecimi, năruiri şi murdării, îi dădea curaj. Deschisese şifonierul larg. Îşi probă ţinuta de iarnă, îşi încercă un palton, făcând planuri în sfârşit pentru ieşire. Îndată ce-a văzut însă închizându-se luminile din blocuri, i-a fost peste putinţă să mai lupte.

Ieşise însă. Începu să umble prin ninsoare. Nu simţea frigul, nu-şi simţea nici măcar pielea zdrobită. Inima îi bătea câteodată mai puternic, a dor înnăbuşit. Îl străbătea atunci din nou în minte şoapta ei, figura aceea puternic luminată, ochii mari, râsul ciobit. Simţea ceva rece, umed, pe obraji. Câţiva fulgi căzuseră, oprindu-se lin pe faţa sa. Ningea înghesuit, cu fulgi grei ca în miezul iernii. Brazii pe lângă care trecea miroseau ciudat, a bolniţă de munte, a pom de Crăciun. „Dragul meu, bravo”; îşi aminti deodată. Ciudat, amintirea acestor cuvinte nu-l mai supunea, nu-l mai făcea să lăcrimeze. Totul se prăbuşise, aşa simţea. Nici supunere, nici durere, nici măcar jenă, nu mai era nimic acum. Se brodi dintr-o dată într-un spaţiu puternic luminat. Constată că zăpada e colorată ciudat aici, nemaiavând acelaşi miros cu cât se apropia de biserica din faţa sa. Ardeau lumini verzi, albastre, argintii. „Cred că e târziu”, se gândi abătut. Nu ştia în ce parte a oraşului se află. Zări un taxi, se îndreptă către el, dădu şoferului adresa, apoi se trânti ostenit între scaune. „Dacă aş putea lăcrima...” Nimic; nicio durere, nicio cugetare de rău.

O fantastică indiferenţă faţă de toţi şi toate.

Se gândi o clipă că va cheltui prea mult cu taxiurile. Se uita de câteva ori pe fereastră, dar nu recunoscu nimic. Ningea tot mai puternic; ningea fără vânt, cu fulgi mari, ca brazda retezată.

2 Ochiul acela nepăsător ce abia îl zărea prin ceaţă, trebuia să-l suporte în majoritatea nopţilor. Dacă el l-ar privi cu dispreţ sau mai îngăduitor, şi tot ar fi fost un chin mai puţin amar. Această privire cruntă, anostă, de om care nu mai are nimic de aşteptat de la aproapele său,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE se înfigea adânc în tâmpla gândului său, rămânând acolo, frământându-l toată noaptea, dându-i insomnii.

Se refugia treptat lângă o icoană, căci, marele alb îl copleşi sub fluturarea valurilor de speranţă. Îşi alungi puţin creionul, căutând orice să nu se mai gândească la ea. Dezamăgirea era prea mare, i se înfipse ca un pumnal în inimă, şi toate gândurile vroia să le curme de îndată, dar ceva îl reţinu să păstreze o continuitate a turnurii iniţiale. I se părea că alunecă pe un covor de dans. Se răsucea şi dansa totul în jurul său.

Era un dans şi un cântec molatic, crud, aşa cum arcuşul viorii se zbătea pe coardele ei la trap.

Alunga imaginea ei deşartă, luminată doar de zăpadă, sub cubea cerului de întuneric a căreia, numai o singură linie se mişcă. Ea îşi făcu loc în bezna nemărginită. Această imagine elucubrantă ce-i înveli sufletul cu picături de lumină, semăna cu o stupidă neizbutire. Se cutremura la fiecare iluzie de mişcare şi fiecare pată mai gri decât albul priveliştii de afară. Şiruri de imagini, în toate chipurile, se interferau prin mintea sa, ca vânturile la răscruci. În toate stăpânea ea. Încerca să construiască ipostaze, gesturi imprevizibile la multe din mişcările sale, lipsite de lux, răspunsuri cu totul goale la inocenţa virgină de orice intenţie în expresia cotidiană a noutăţii lăuntrice. Sădea astfel în continua formulă, sute de situaţii idilice, ori dramatice, pe care se profilau umbre sinistre din afară. Îşi aminti nopţile grele de insomnii care l-au lăsat în urmă, năzuind stăruitor la constituirea unei singure imagini, la desemnarea amănuntului adevărat, al închipuitei sale vieţi intime. Totul e studiat îndelung, socotit bine, ales după o adâncă judecată, de parcă ar fi un pictor pedant care ţine cont de defectele cele mai rafinate, până la limita vederii.

Se imagina întins pe covor, cu ochii pierduţi în cepul râsului. Poziţiile corpului, cu toate îndoirile sale, domneau în ochi. Îi lua mult să socotească situaţia aceasta. Partea de sus a corpului uşor aplecată pe spate, vârful sânilor ce se odihneau pe pielea catifelată, mâinile sale întâlnindu-se cu ei, el rămânând astfel în umbra în care, firesc, numai dânsa îl putea scoate. Era

10 dec. 2013 NR.

12/28

mult mai liniştit, căci nu îl mai chinuia aşa tare acea idee cumplită de a nu o cunoaşte atât cât trebuie. De teama asta pătrunzătoare vroia să scape mai mereu. Ea-i perfora nopţile ca un cui, ea-i înfigea în adâncul ei negru, praf de puşcă, gata să fie aprins cu o simplă scânteie, năruind asupra sa, într-o zdruncinare colosală, explozivă, de lungi şi subţiri dâre de sânge, greutăţi de cataclism, mase enorme şi întunecare, fierbinte de lavă şi rece acru şi puturos de noroi subteran, frica imensă că n-o va mai vedea poate niciodată aşa cum s-a obişnuit.

Trebuia să se trezească de sub această dărâmătură, interiorul e raţionamentul limpede şi sănătos, ca un fir subţire de izvor, care pică şi se prelinge, real şi răcoritor, mai dispare poate după o piatră sau printre mărunte obiceiuri. Nu trebuia să-şi dovedească neputinţa alegerii, dar pentru asta trebuia să intre printr-un mărăciniş de argumente, care îl sfâşia, îl sângera grav, îl chinuia mai rău ca năruirea enormă a visurilor sfioase şi seci de care credea că, în sfârşit, scăpase. Îi era sete de mântuire; vroia să ştie cum poate fi pe-acolo, vroia să aibă oglinda cărărilor pe care le poate străbate pasul ei maiestuos, pe care le va bate piciorul ei scurt, divinul ei picior.

SIMONA ANTONESCU III: Fetiţa care fura cireşe Nu ştiţi cine-mi fura cireşele? Nu aţi văzut nimic ciudat în grădina mea? Am cireşul acesta special de vreo câţiva ani de zile. Este un cireş care face fructe de patru ori pe an: face cireşe de iarnă, cireşe de primăvară, de vară şi de toamnă. Cum vi se pare? Nu-i aşa că e grozav?

Poate credeţi, însă, că acesta este motivul pentru care cireşul meu este special. A, nu. Asta-i altă poveste. Cireşul este special din cauza fetiţelor-cireşe. Să vedeţi cum fac: culeg cireşele

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de vară, le pun la borcan şi obţin nişte minunate fetiţe-cireşe. Dar să nu încercaţi să faceţi asta şi cu cireşele celelalte, cele de toamnă sau de iarnă, pentru că nu veţi reuşi. Acum însă nu ştiu cine-mi fura cireşele. Astă-iarnă, chiar după Crăciun, când erau gata-gata să se coacă, au dispărut într-o noapte toate. Am mers pe la toţi vecinii, întrebând: „nu aţi văzut nimic ciudat în grădina mea?” Dar vecinii mei au ridicat din umeri: - N-am văzut şi nu ştim...

Am ridicat atunci şi eu din umeri şi m-am lăsat păgubaşă. Ce-o să fie? mi-am spus. Iarna aceasta nu voi mai avea cireşe. Nu-i nimic, în fond.

Dar primăvara am păţit la fel. Tocmai când mai aveam două-trei zile până la cules, hoţul cel neştiut a trecut într-o noapte şi mi-a lăsat cireşul gol-goluţ! Am mers din nou pe la toţi vecinii: - Nu ştiţi cine-mi fură cireşele?

Bieţii mei vecini au ridicat şi de data aceasta din umeri, simţindu-se vinovaţi că nu mă pot lămuri.

Doar n-o să-mi fure şi cireşele de vară, pe care trebuie să le pun la borcan ca să obţin fetiţele-cireşe! Gândul acesta m-a cam speriat.

Categoric, trebuie să dau de urma hoţului, înaintea culesului de vară! Şi... odată luată această hotărâre mi-am simţit inima mult mai uşoară, dovadă că hotărârea era bună. Am trecut la treabă imediat. Mai întâi am sunat-o pe vecina care cultiva flori. Probabil că unii dintre voi o cunosc pe această vecină a mea. Ea are straturile acelea de lalele din care obţine fetiţele-lalele. Minunate fetiţe! Politicoase şi mereu vesele, sunt aproape tot atât de drăgălaşe ca si fetiţele mele cireşe.

Numai că lalelele vecinei mele nu înfloresc de patru ori pe an.

- Alo? Bună dimineaţa, am spus eu la telefon. Pofteşte, te rog, la mine la o cafea. Şi vecina cu lalele a sosit imediat. Pricepuse ea că se petrece ceva grav, pentru că de obicei beam cafeaua împreună numai miercurea sau când ploua. Am ieşit pe terasă, ca să o întâmpin, aşa cum se cuvine atunci când îţi sosesc musafiri. Vecina înainta încet pe alee, iar cei patru pisoi i se tot împleticeau printre picioare, împiedicând-o la mers.

10 dec. 2013 NR.

12/28

Nu vreţi să facem o mică pauză, ca să vă povestesc despre grădinarii mei? Este vorba chiar despre aceşti patru pisoi: doi ai mei, doi ai vecinei. Ei s-au ocupat de la bun început de tot ceea ce a fost necesar pentru cireşul special şi pentru lalelele speciale. Sunt foarte pricepuţi, vă spun!

Adevărul este că – până să aflu că sunt grădinari – mi-au scos un strat de ceapă şi toţi morcovii.

Dar apoi am înţeles ce-i cu ei şi le-am dat de lucru. Fetiţele-cireşe si fetiţele-lalele sunt foarte legate de ei, şi întotdeauna merg să le ceară sfatul când au probleme de ale lor, cireşeşti sau floriceşti. De-ale fetelor vorbesc însă cu noi, cu vecina şi cu mine. Iar acum am să vă spun un mare secret: vă voi dezvălui numele pisoilor-grădinari.

Ei sunt: Oţ, Az, Ec şi Ut. Când le veţi spune prietenilor voştri această poveste, vă rog să treceţi sub tăcere numele pisoilor. Iar voi să veniţi întro zi pe la mine, la o ceaşcă de ceai, şi vă voi spune de ce este aşa un mare secret. În sfârşit, vecina se instală comod în balansoarul de pe terasă, cu ceşcuţa în mână, şi începu a sorbi gânditoare cafeaua.

- Să ştii, i-am spus, că mă cam tem. Hoţul acesta care s-a învăţat la cireşele mele îmi dă de bănuit. Precis că urmăreşte să pună mâna pe fetiţele mele, dar probabil că nu ştie în ce anotimp apar. Ce mă fac dacă vine şi la vară? Să fure cireşele îi va fi uşor, dar habar nu va avea în ce fel să le pună la borcane, iar bietele mele copile vor fi pierdute!

- Mda, mormăi vecina. Îţi trebuie un plan.

Mă voi gândi în seara aceasta, în timp ce fac dulceaţa din petale de trandafir, şi îţi voi da de ştire.

Vecina mea făcea o dulceaţă din petale de trandafir – o minunăţie! Fetiţelor le plăcea chiar mai mult decât dulceaţa mea de cireşe (făcută, bineînţeles, din cireşe de iarnă, primăvară sau toamnă). Cu asta le hrăneam, cu dulceaţă, iar de băut nu puteau bea decât compot de cireşe. În fiecare săptămână, amândouă pregăteam dulceţurile, apoi făceam schimb de borcane: un borcan cu dulceaţă de cireşe contra unuia cu dulceaţă de trandafiri, ca să aibă fetele ce mânca.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Am mai rămas o vreme, tăcute, pe terasă, privind la pisoii care curăţau cireşul de uscături şi la fetiţele noastre care se jucau în grădină. Apoi vecina se ridică, îmi mulţumi frumos pentru cafea, îşi chemă fetiţele-lalele şi plecară cu toatele. Se apropia ora prânzului, şi copilele ei trebuiau neapărat să intre în casă, unde stăteau ascunse de ochii soarelui până la apus. Abia atunci mai puteau ieşi, pentru o oră – două. Altfel, razele mult prea fierbinţi de la prânz le ofileau trupuşoarele plăpânde. Copiii noştri speciali aveau nevoie de mult mai multe îngrijiri decât copiii obişnuiţi, dar noi eram fericite că-i avem.

Zilele curseră netulburate una după alta, apropiindu-mă pe mine de nefericitul moment din miezul verii când cireşele s-ar fi copt din nou. În fiecare dimineaţă priveam la fructele foarte micuţe şi verzi din pom, şi la fetiţele-cireşe din anii trecuţi, care îşi legănau picioarele printre crengi, păzindu-le. Gândul că este posibil să pierd copilele din vara aceasta îmi făcea inima să se strângă ca străpunsă de un cuţit.

Răspunsul de la vecina care cultiva flori nu mă mulţumise. Ea propusese să începem imediat să construim un turn de jur împrejurul pomului ameninţat, un turn fără ferestre şi doar cu o singură intrare foarte mică, păzită cu străşnicie zi şi noapte. Dar cum era să fac aşa ceva, când cireşul meu ar fi murit imediat, lipsit de lumina şi dragostea soarelui? Nu! Trebuia să găsim altceva. Dar timpul trecea iar eu, apăsată tot mai mult de tristeţe şi deznădejde, nu reuşeam să mă mai gândesc la nimic. În noaptea care despărţea primăvara de vară nu am închis un ochi, iar dimineaţa mă hotărâsem deja: aveam să plec la o veche prietenă a mea şi a fetelor: Căutătoarea de Scoici. Sfatul ei mă mai ajutase şi în alte situaţii, şi eram sigură că o va face şi de data aceasta. Mi-am împachetat deci, la repezeală, periuţa de dinţi şi ceşcuţa de cafea care îmi purta noroc, am dat fetiţelor instrucţiuni pentru paza cireşului şi am pornit-o spre malul mării, unde locuia Căutătoarea de Scoici. Am îmbrăcat în frunzuliţe curate şi proaspete vreo cinci fetiţe-cireşe şi le-

10 dec. 2013 NR.

12/28

am luat cu mine, gândindu-mă că fetiţele-perle se vor bucura să-şi revadă o parte din prietene.

Pe Căutătoarea de Scoici o cunoscusem cu multe veri în urmă, într-o vacanţă. Umplusem plaja cu fetiţele mele cireşe, iar ceilalţi copii se adunau întotdeauna în jurul nostru cu chiote de veselie, încântaţi de pălărioarele roşii cu frunzişoare verzi ale fetelor mele. Şi într-o dimineaţă, chiar lângă prosoapele noastre întinse pe nisip sa aşezat Căutătoarea de Scoici. Mi-aduc aminte că în anul acela aveam treizecişişapte de fetiţecireşe, şi erau treizecişişapte de prosoape cu dungi roşii şi verzi, frumos aliniate pe plajă.

Căutătoarea de Scoici mi-a zâmbit şi a spus: - Frumoasă vreme! Copiii se vor bronza repede. Sunt o căutătoare de scoici. Eşti în vacanţă?

- Da, am răspuns, fără să pricep prea bine ce face o căutătoare de scoici.

Noroc că noua mea cunoştinţă, pricepându-se bine să citească nedumerirea în ochii oamenilor, m-a lămurit repede: - Suntem multe căutătoare de scoici aici, pe malul mării. Noaptea, ieşim cu bărcile în larg şi ne scufundăm în locuri ştiute de noi, ca să aducem la suprafaţă scoici care fac perle. Vâslaşii care conduc bărcile noastre sunt muţi, pentru că niciun bărbat nu poate să ne privească în timpul lucrului, înveşmântate în rochiile noastre albe, fără să-şi piardă graiul pentru totdeauna.

- Ştii vreo zână? am întrebat, auzind-o vorbind despre rochii albe şi vâslaşi muţi.

- Ei, zână! a râs Căutătoarea de Scoici.

Da’ de unde? Suntem nevoite să purtăm straiele acelea când ne scufundăm, pentru că rechinii se tem foarte tare de culoarea albă, şi ne lasă în pace când văd rochiile fluturând agale prin apă, în ritmul valurilor. Auzi, zână!

- Atunci, cu vâslaşii muţi ce este? Cine-i blesteamă?

- Nu este vorba de blestem. Să ştii că cei care doresc să devină vâslaşi, să conducă bărcile şi să aibă grijă de noi acolo, în larg, cunosc foarte bine soarta care-i aşteaptă, dar a fi vâslaş este o mare onoare. Ei se simt mândri atunci când Bătrâna Căutătoare de Scoici este de acord să-i accepte pe una dintre bărci, şi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pierderea graiului nu înseamnă nimic pe lângă faptul că ei intră în graţiile Protectoarelor Mării.

- Protectoarele Mării? - am întrebat eu, din ce în ce mai uimită.

- Ele sunt zâne într-adevăr. Dar tu chiar nu ştii nimic? se miră de data aceasta Căutătoarea de Scoici.

- Ştii, noi locuim tare-tare departe, am încercat să mă scuz, pentru ca nu cumva să se supere din cauza nepriceperii mele.

Uneori, oamenii se simt jigniţi dacă pari a nu ştii lucruri care pentru ei sunt foarte importante.

- Cât de departe? mă întrebă Căutătoarea de Scoici privindu-mă pieziş, probabil vrând să afle cam cât de multe mai trebuie să-mi explice.

- A, departe, am zis. Am mers o zi cu trenul, o zi cu maşina, o zi cu bicicleta şi o zi pe jos ca să ajungem aici. Şi nu minţeam, pentru că eu nu pot minţi, ca şi voi de altfel.

- Clar, mi-a spus atunci noua mea prietenă. Va trebui să-ţi explic eu totul. Fii atentă: mama mea a fost căutătoare, înţelegi?

- Da, am răspuns eu repede, bucuroasă că am priceput uşor.

- Bunica a fost căutătoare, da? Deci fiica mea va fi Şi ea tot căutătoare. Nici eu şi nici alte căutătoare nu vom spune vreodată care sunt locurile unde se află scoicile care dau perle, decât numai fiicelor noastre, înţelegi?

- Da, sigur. Sunt atentă.

- Ei bine, în afară de această fiică pe care o învăţ acum să se scufunde, mai am şi câteva fetiţe-perle, pe care le-am obţinut din scoici.

Ele sunt mult mai rare, şi de obicei trebuie să aduci la barcă vreo zece – douăzeci de perle în scoicile lor purtătoare, până să găseşti acea perlă specială din care poţi obţine mai apoi fetiţa. Anul acesta am ajuns la un număr de douăzecişitrei de fetiţe-perle. Mi se pare că sau împrietenit destul de repede cu fetiţele tale cireşe, mai spuse căutătoarea, arătându-mi cu un zâmbet cum copilele mele cu pălărioare roşii construiau castele din nisip alături de copilele ei cu pălărioare sidefii.

10 dec. 2013 NR.

12/28

Era un iureş şi o veselie, şi se amuzau aşa de frumos împreună, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti!

Aşa am cunoscut-o pe Căutătoarea de Scoici. Din ziua aceea, tot restul vacanţei, pe nisipul auriu înşiram în fiecare dimineaţă treizecişişapte de prosoape roşii cu dungi verzi şi douăzecişitrei de prosoape sidefii, iar în mijlocul acestui şir ne aşezam noi două, privindu-ne copilele alergând prin apă sau construind castele.

Poate nu o să mă credeţi, dar am găsit-o şi de data aceasta exact în acelaşi loc, la malul mării, cu douăzecişicinci de prosopele sidefii alături.

Arăta ca şi cum nici nu ar fi plecat de acolo între timp, doar că ştiam că nu era posibil să-şi fi petrecut iarna pe nisip. Se vede treaba că mai obţinuse încă două fetiţe-perle de când o văzusem eu ultima oară. A pus mâna streaşină la ochi şi ne-a privit apropiindu-ne.

- Frumoasă vreme, a spus atunci când am ajuns lângă ea. Dar nu-i cam devreme pentru o vacanţă? V-aţi terminat treburile pe acasă aşa devreme, anul acesta?

Fetiţele-cireşe au alergat imediat în mijlocul grupului de fetiţe-perle, unde au fost primite cu mare bucurie, iar eu m-am aşezat lângă Căutătoarea de Scoici, încercând să zâmbesc, că să nu o sperii de la bun început. Dar nu cred că a fost un zâmbet prea reuşit, pentru că vechea mea prietenă s-a uitat brusc foarte atentă la mine: - Ce-ai păţit? m-a întrebat.

- Nu ştiu cine îmi fură cireşele, am spus.

- Care cireşe? Cireşele din care obţii fetele?

- Până acum, nu. Mi-a furat cireşele de iarnă şi pe cele de primăvară. Dar mi-e teamă, foarte teamă, şi nu am găsit nicio soluţie care să fie convenabilă şi să-mi rezolve problema. Ce mă sfătuieşti să fac, pentru că într-o lună se vor coace cireşele de vară? Nici măcar nu am aflat cine-i hoţul.

Căutătoarea de Scoici se uită o vreme în zare, la soarele care făcea apa mării aurie, şi la mare, acolo unde ea se unea cu cerul. Apoi spuse: - Mâine îţi voi spune cine este hoţul, şi ce este de făcut, dar nu te voi putea ajuta să duci

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE treaba la bun sfârşit. Va trebui să te descurci cumva.

- Îţi rămân datoare pe viaţă pentru sfat!

Cât despre restul, să nu-ţi faci griji: eu, fetele şi cei patru pisoi nu vom avea somn, nici zi, nici noapte, până când cireşul nu va fi salvat!

- Acum trebuie să plec, mai spuse Căutătoarea, ridicându-se. Voi merge la Protectoarele Mării la noapte, şi trebuie să pregătesc daruri pentru ele dacă vreau să capăt un răspuns.

- Mulţumesc, am mai apucat să spun, în timp ce ea dispărea în spatele stâncii ce mărginea plaja. În urma ei, timpul părea că s-a oprit în loc. Eram aşa de nerăbdătoare să-mi ştiu cireşul în siguranţă, încât aveam impresia că ziua nu se mai sfârşeşte. Într-un târziu se înnoptă. Am culcat fetele iar eu am rămas multă vreme cu ochii la stele şi cu gândurile dincolo de ele. Dimineaţa m-a găsit cu ochii cam umflaţi, şi prietena mea, Căutătoarea de Scoici, a ghicit de cum m-a văzut: - N-ai dormit deloc.

- Am dormit, am spus eu, dar pentru că mă prinsese cu mâţa în sac am adăugat încet: un pic, foarte puţin. Totuşi, am dormit.

- Bine, bine. Stai jos acum. Ascultă ce veste îţi aduc de la Protectoarele Mării. Ele au văzut în oglinzile lor fermecate pe hoţul care te necăjeşte. Este vorba despre Femeia Pitică. Ai auzit de ea?

- Nu, am spus, pregătită să aflu despre această Femeie Pitică toate grozăviile lumii.

- Femeia Pitică nu-i o fiinţă prea blândă, continuă Căutătoarea. Ea are răutatea ascunsă în ochi, gata oricând să-i picure. La început, toţi au crezut că are lacrimi în colţurile ochilor, dar când lacrimile ei cădeau undeva, ardeau locul precum acidul! Poate transforma o stâncă în nisip fin cât ai clipi, iar din locurile înverzite, acoperite cu iarbă şi flori, rămâne doar un pumn de cenuşă fumegândă, când îşi picură ea răutatea.

Dar – ca să afli toată povestea – am să-ţi mai spun că Femeia Pitică nu a fost întotdeauna rea.

Bătrâna Căutătoare de Scoici îşi aminteşte cum, odată, demult, ea era frumoasă. Era bună atunci când era frumoasă. Dar într-o zi a îmbătrânit,

10 dec. 2013 NR.

12/28

iar lumea din jur a început să-i spună Femeia Pitică – în loc de Micuţa Doamnă – cum îi spusese până atunci. Femeia s-a supărat, din cauza supărării s-a urâţit, din cauza urâţeniei oamenii au început să o ocolească, aşa că ea s-a înrăit. Pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai rea, până când s-a transformat în fiinţa care este astăzi. Foarte puţini sunt cei care-şi mai amintesc că ea a fost, cândva, frumoasă şi bună. Acesta este hoţul tău, a încheiat Căutătoarea.

- Dar de ce? am întrebat. De ce vrea cireşele mele?

- De fapt, ar vrea câteva fetiţe. Se vede treaba că începe să se simtă singură. Sau poate este doar invidioasă. Oricum, Protectoarele Mării spun că a încercat totul cu cireşele furate până acum: le-a pus la borcane, a răsădit sâmburii în grădina ei. Lipsite de dragoste însă, seminţele nu au încolţit.

- Şi cam care sunt, exact, puterile acestei Femei Pitice? Am vreo şansă în faţa ei, sau totul este pierdut?

- Puterile îi sunt destul de mari, spuse Căutătoarea de Scoici, mai ales că ea este foarte plăcută de către Furiile Marii, care o ajută mereu. Dar nu deznădăjdui, pentru că are totuşi un punct slab care ne-ar putea fi folositor: nici ea şi nici Furiile Marii nu sunt prea deştepte.

- Şi ce am de făcut? am întrebat eu, plină de speranţă.

- Protectoarele Mării spun să dezrădăcinezi cireşul. Mută-l într-un alt loc din grădină, iar pe vechiul loc plantează un cireş obişnuit, la fel de mare, si să sperăm că Femeia Pitică nu va observa diferenţa. Las-o apoi să fure cireşele obişnuite şi să încerce tot felul de scamatorii cu ele. Până la urmă, văzând că nu ajunge la niciun rezultat, se va plictisi şi va renunţa.

- Bună idee! m-am entuziasmat eu, pentru că ideea era cu adevărat strălucită. Mii de mulţumiri, ţie şi Protectoarelor Mării! Transmite-le din partea mea şi a fetelor mele mii de plecăciuni cu fruntea la pământ. Şi acum, am plecat!

Am făcut, deci, cale întoarsă – o zi cu trenul, o zi cu maşina, o zi cu bicicleta şi o zi pe jos – ajungând acasă pline de praf şi obosite, dar fericite că aveam în mâinile noastre soarta

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE viitoarelor fetiţe-cireşe. Am chemat imediat pisoii-grădinari şi le-am spus despre ce este vorba, ca să ne putem apuca de treabă cât mai repede.

Pisoii m-au ascultat cu atenţie, apoi au zbughit-o în grădină. Cred că ştiau ei ce este de făcut, pentru că – până când ne-am spălat noi puţin – mii Şi mii de furnici înconjuraseră cireşul cel special şi săpau şanţuri de jur împrejurul lui. Cam pe la miezul nopţii, şanţurile erau aşa de adânci încât aş fi încăput toată, în picioare, în ele.

- Suficient, am spus. Acum intraţi sub rădăcină şi ridicaţi pomul, toate odată.

Miile de furnicuţe purtară cireşul pe spinările lor până în celălalt capăt al grădinii. Pisoii prinseră a râde, pentru că pomul părea a luneca de unul singur pe faţa pământului.

- Ei, v-aţi veselit? le-am spus. Unde-i cireşul înlocuitor?

Pisoii îmi arătară spre poarta grădinii, de unde se vedea venind spre noi, în acelaşi fel plutitor, un cireş identic cu cel mutat. Chiar erau amuzanţi pomii aceştia alunecători!

Furnicuţele terminară treaba îndată, vegheate de destoinicii mei grădinari. Când soarele îşi desfăcea întâia rază spre pământ, cireşii erau la locurile lor, furnicuţele se ascunseseră în muşuroaie, iar noi pregăteam compotul şi dulceaţa pentru masa de dimineaţă a fetelor.

Protectoarele Mării avuseseră dreptate.

Femeia Pitică a mai furat vreo trei ani la rând cireşe, fără să observe nicio diferenţă, apoi a renunţat. Recolta de fetiţe-cireşe din anul acela a fost una dintre cele mai drăgălaşe. Iar vacanţa ne-am petrecut-o, bineînţeles, pe plaja dintre stânci. Fetiţele-perle au fost încântate de borcanele de dulceaţă de cireşe şi de petale de trandafiri pe care le-au primit. În fiecare an, douăsprezece borcane din cele mari, frumoase, cu capace aurii, merg la Protectoarele Mării.

10 dec. 2013 NR.

12/28

CRISTINA MOLDOVEANU SEMN DE CARTE sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc că am tăcut demult am devenit atât de mioapă încât îmi ţin ca melcul ochii în vârful pixului cu gel în jur miroase a cozonac cu mac şi castane pocnind pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni Raskolnikov a adormit pe raftul cel mai de sus al bibliotecii nu pot povesti niciodată despre degetele morţilor bătrânilor paralitici pruncilor avortaţi despre inimă ca o cutie neagră afumată pe dinăuntru de lumânări ieftine nu vreau să aţipesc cu fruntea asudată înainte să stea ploaia care trece şuvoi prin sângele meu m-am născut de multe ori dintr-o petală de cireş atât de albă încât colţii lupilor flămânzi s-au înroşit la rădăcină

Foto: Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 dec. 2013 NR.

12/28

care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.

EUGEN IONECO - TESTAMENT Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment, mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.

Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că „după", va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală… Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă. Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama,

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat sămi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.

Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.

Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde. Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).

Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: „Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta?

Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?

10 dec. 2013 NR.

12/28

versând timpul şi în afara timpului. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Nu apărem pe pământ pentru a trăi.

Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc.

Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău.

Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu...

Pictură realizată de Nicolae Grigorescu, naos, Mănăstirea Agapia

Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, tra-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Khazarii de ieri Evreii de azi - Un popor misterios

(După Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii)

O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul timpului de către evrei, relativ la închipuita lor existenţă milenară pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care susţine colonizarea Daciei de către imperiul roman cu populaţie evreiască strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul 2002 de către Tesu Solomovici în lucrarea România Iudaică, lucrare sub forma a două volume uriaşe publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea că evreii au o existenţă naturală în România dinainte încă de naşterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas până la a spune că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns să ne învăţăm istoria de la străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit aici când s-au aşezat în Transilvania şi în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun că nici nu ne născusem când ei erau stăpâni în Dacia ca cetăţeni romani.

Ceva adevăr există în aceste afirmaţii, ştiind că, - de exemplu, Triburile judaice ale Khazarilor au pătruns prin secolele 8-9 pe teritoriul de azi al României, întinzându-şi Imperiul şi aici, - însă povestea reală a fost extrem de mult exagerată de către partizanii Sionismului.

Vă vom explica în detaliu cum stau lucrurile...

10 dec. 2013 NR.

12/28

Teoria ascendenţei evreieşti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansată întro serie de studii ale autorilor evrei încă de la jumătatea secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, pentru ca să revină în forţă la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor şi fără nicio reacţie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situaţia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îşi prezenta în şedinţa Academiei Române lucrarea Istoria Evreilor în Ţările noastre, dând replica necesară unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea Statul român şi situaţia juridică a Evreilor în România: „Fără îndoială că un număr mare de familii israelite au venit în provincia dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor împăraţi romani. Aceste familii vechi israelite sau conservat aici şi sunt cel puţin tot aşa de vechi pământene ca şi naţiunea română… Ele formează şi sâmburele populaţiei evreieşti de astăzi din România”. Astfel de fundamentări fără niciun probatoriu decât imaginaţia autorilor evrei s-au dorit lucrări de „rigurozitate ştiinţifică” ce se publicau la momentele când evreii încercau să-şi consolideze poziţia socio-economică din România, ci nu de dragul adevărului ştiinţific. Provincia dunăreană Dacia, despre care scria Bluntschli, era totuşi Dacia Traiană, iar împăratul Traian, aşa cum s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de „colonişti″, punând armata chiar să îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, că familiile evreieşti sunt „cel puţin tot aşa de vechi pământene ca naţiunea română”, adică apărea chiar în vremea când evreii, năvălitori peste români, revendicau „împământenirea” de la tânărul stat român.

Nicolae Iorga, după ce enumeră toate documentele în care este menţionată prezenţa unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, răspunzând de fapt lucrării L’histoire

des Israelites roumains et le droit d’intervention

(Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formu-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lează următoarea concluzie: „Astfel am ajuns la [anul] 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreiesc aşezat în părţile noastre”.

Adevărul despre apariţia evreilor pe pământurile românilor a fost totuşi scris de adevăraţii cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei.

Este vorba despre autorii istoriei Imperiului Khazar, numit şi Regatul Evreiesc, sau cele Nouă Tărâmuri ale khazarilor – popor barbar răspândit în Caucaz, pe Volga şi pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca „evreu” în Ucraina şi Polonia, după care împins cu ură de către aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba română a fost publicată traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de către editura Nagard, anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului Iosif Constantin Drăgan).

O listă foarte mare de studii israeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremurătoare: cetăţenii actualului stat Israel nu au nicio legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), autori ai textelor biblice, deşi au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Aceşti israelieni îşi trag originea din sălbaticii khazari (numiţi şi askenazi), băutori de sânge uman, popor fără cultură scrisă, care împreună cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente acum 1.000 de ani, prin sadism şi plăcerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârşia khazară a evreimii de astăzi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda „poporului ales″, afirma A. Koestler, prin cele două studii ale sale în limba ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 Editura Zion, Ierusalim) şi Khazaria – istorja unui regat evreiesc în Europa (1951 Editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării sale, A. Poliak scrie că „Realităţile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relaţiilor

10 dec. 2013 NR.

12/28

dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cât şi a întrebării cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală [cu principal debuşeu România - n.n.]. Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum si cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul său Koestler adaugă: „Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară…, strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob.” Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii, vom arăta temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii nu sunt evrei”. „Sunt conştient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenţă a statului Israel. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu şi nici pe legământul mitologic al lui Abraham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiază pe dreptul internaţional, adică pe hotărârea luată de Naţiunile Unite în 1947. Îl înţelegem pe Koestler, că trebuie să se apere în faţa conaţionalilor săi, dar noi trebuie să ne amintim ca hotărârea luată de Naţiunile Unite se bazează pe şantajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca „evreii să îşi primească patria înapoi”, adică pământurile Palestinei. Neexistând, însă, nicio justificare a prezenţei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insista cu justificări fabricate la întâmplare şi noroc: „Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor Israelului [adică cele khazare - n.n.] şi oricare ar fi iluziile nutrite de ei în această privinţă [că ar fi urmaşi ai poporului biblic - n.n.], statul lor

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE există de jure şi de facto [?]… împărţirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie paşnică şi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existenţa legală a statului Israel. Dacă cromozomii populaţiei sale conţin gene de origine khazară… e un lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Israelului la existenţă”. Noi credem că dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la existenţa modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reală bază ştiinţifică, dărâmă chiar şi orice pretenţie (a la Tesu Solomovici) de ascendenţă a evreilor de azi asupra teritoriilor româneşti. „Paradoxul” descoperit de aceste cercetări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi, într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume khazarii sau askenazii, care în anul 740 după Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale şi de jaf. Evreii khazari sau askenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanţe, ei conduc organismele mondialiste şi oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască.

La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Ural şi stepele ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice şi greceşti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare făceau expediţii de jaf în Gruzia, în Armenia şi în Califatul Arab. Până în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică (denumită în epocă, Marea Khazară), fiind stăpânii supremi vreme de peste un secol şi jumătate şi astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având feţele albe, cu părul mai ales roşu, flutu-

10 dec. 2013 NR.

12/28

rându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte şi firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armatele lui Gog şi Magog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de fiare sălbatice, „care beau sânge de om”. Privitor la semnificaţia denumirii de „khazar”, cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc „cazac”; cuvântul maghiar „huzar” (ambele desemnând un călăreţ cu înfăţişare războinică); sau cuvântul german „ketzer”, însemnând eretic, adică evreu. (Nu trebuie făcută totuşi confuzia etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este posibilă o apropiere istorică între aceştia.)

Cronica lui Priscus afirma apariţia khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, împreună cu maghiarii şi alte triburi, khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoardei hune a lui Attila. Khazarii s-au aflat, întradevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească „Regatul de miazănoapte”, cum îl numeau persanii şi bizantinii. În anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de către împăratul bizantin Heracliu, aflat în alianţă cu hoarda khazarilor condusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a obţine această alianţă, fiica împăratului Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui khazar. Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamică sau mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin, de religie creştin-ortodoxă) şi Regatul Khazar (care era în căutarea unei identităţi religioase personale), în primii douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit (Turcia de astăzi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă o piedică. Ca urmare a avut loc o serie de bătălii interminabile între arabi şi khazari, din care

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia şi Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab.

O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda khazară şi a alungat-o înapoi, peste munţi, spre casă.

Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identităţi religioase diferite de cea a romanilor creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor concurenţi, cărora le era astfel stopată capacitatea de asimilare cultuală şi apoi culturală. În altă ordine de idei, mozaismul, promiţând adepţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam războinic şi sângeros precum khazarii. O cronică arabă nota: „Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui Harun al Rasid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi alfabetul ebraic.

Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să decadă, decăderea sa fiind marcată de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falşi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihoteşti pentru „recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea că „naţiunea evreiască” este singurul mediator între Dumnezeu şi restul omenirii, dar că la sfârşitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.

Apariţia vikingilor rhusi (strămoşii ruşilor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a khazarilor. Rhusii efectuau campanii violente de pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apropie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au aşezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la năvălirile rhusilor. Schema a funcţionat vreme de aproape un secol, timp în care relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au influenţat profund naţiunea maghiară. A fost înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii

10 dec. 2013 NR.

12/28

instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit „mai vrednici în războaie” maghiarii le-au încredinţat conducerea militară a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în maghiara de astăzi să existe peste 200 de cuvinte de origine khazară.

Rhusii au reuşit în cele din urmă să distrugă regatul khazar la sfârşitul secolului al Xlea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIIIlea, khazarii să cadă victime ale marii invazii mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia şi-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. „Dar înainte şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, în cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană” (S. W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu apariţia celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre Ţările Româneşti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor şi aşezărilor khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o mare comunitate evreiască şi după cucerirea oraşului de la khazari de către neamul rhus. De aceea, în Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la „khazar” sau „jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.

O situaţie mai specială au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-catolică şi l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi „trufaş în credinţa lui, care nu voia în ruptul capului să se creştineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supuşilor săi, „Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea să fie

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste importante poziţii, fapt confirmat şi de poziţia de custode al veniturilor curţii regale, deţinută de contele Teka, evreu khazar. Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româneşti (mai ales Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate de către o populaţie evreiască nestatornică, aşezată vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina şi Ungaria. Focarul propriuzis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici născându-se idişul, limbajul popular al evreilor până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în S.U.A. şi Rusia), amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explicaţia constă în faptul că, din punct de vedere cultural şi social, în Polonia medievală elementul dominant l-au constituit germanii, populaţie imigrantă superioară evreilor khazari şi mai influentă din punct de vedere economic şi intelectual. În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirmă că, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului („adevăraţii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de astăzi), „Dar în acelaşi timp religia lor exclusivistă generează tendinţa de a se strânge laolaltă şi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor, cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau ţară în care se stabileau… Religia mozaică – spre deosebire de creştinism, budism sau mahomedanism – implică apartenenţa la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase] evreieşti comemorează evenimente din istoria lor naţională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului.

10 dec. 2013 NR.

12/28

ciunile şi toate riturile practicate proclamă apartenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul rasial şi istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Credinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea creează în mod automat ghetourile fizice şi culturale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora întro pseudo-naţiune…; această pseudo-naţiune este vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţionale întemeiate pe premise rasiale şi istorice…”

A. Koestler evită să spună direct adevărul: „pseudo-naţiunea” evreiască s-a constituit într-o reţea mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a controla şi stăpâni întreaga omenire.

Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu găsise nicio menţiune de element evreiesc aşezat durabil „în părţile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii khazari, veniţi dinspre Polonia şi Rusia. Apariţia primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori şi încasatori de impozite, aceştia devenind astfel exponenţii exploatării celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o, la Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scăpat de masacrul declanşat de cazaci.

Arthur Koestler

Vechiul Testament este mai întâi şi întâi

naraţiunea istoriei unei naţiuni… „crezul ei este mai degrabă tribal decât universal. Toate rugă-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CĂLĂTORIA CĂTRE BABAJI -„ZEUL” ÎNTRUPAT Nu este uşor să călătorească cineva prin India. În general, călătoria într-o ţară străină presupune dificultăţi legate de limbă, probleme de comunicare, informaţii greşite furnizate intenţionat de către unii localnici, fie din antipatie faţă de turiştii „bogaţi”, fie pentru că se străduiesc să-i ţină cât mai mult la hotelul din oraşul lor, fie pentru un alt motiv oarecare. În India lucrurile erau încă şi mai complicate. Aici autobuzele se umplu atât pe dinăuntru, cât şi... pe deasupra! Pe acoperiş se mănâncă, se fumează, se doarme, iar dacă aceasta se întâmplă la „etaj″, e lesne de imaginat ce înghesuială cumplită domneşte în interiorul autobuzului.

Cu toate acestea, călătoria pe care am întreprins-o ca să-l întâlnesc pe Babaji în Himalaya s-a dovedit una foarte lesnicioasă. În ciuda dificultăţilor întâmpinate de-a lungul celor 800 de kilometri, se găsea întotdeauna un om care să ne facă viaţa „uşoară″. De obicei era câte un discipol de-al lui Babaji.

Când i-am spus prietenei noastre franţuzoaice, Kiki, că urma să ne reîntoarcem la New Delhi, şi-a manifestat dorinţa de a veni şi ea cu noi. Ne-am bucurat de preţioasa şi agreabila ei companie. Aflând că mergem să-l întâlnim pe Babaji, a încercat să ne avertizeze. Ne-a vorbit despre diferiţi guruşi care exploatează căutările existenţiale ale tinerilor. În general, atitudinea ei era nu doar circumspectă, ci chiar negativă faţă de guruşi. Această poziţie nu survenea ca rezultat al unor prejudecăţi, ci al experienţei pe care o acumulaseră ea şi alţi prieteni apropiaţi de-ai ei. Ne-a povestit chiar şi câteva păţanii deale prietenilor săi. Iată, pe scurt, una dintre ele: O prietenă avea un guru care trăia undeva în nordul Indiei, însă îşi formase un grup de discipoli în Europa. Nu era vreun „mare guru″, precum Rajneesh sau Maharadji, dar avea şi el ucenici care îi trimiteau scrisori şi îi cereau

10 dec. 2013 NR.

12/28

sfaturi legate de problemele cruciale ale vieţii lor. Acesta le răspundea şi medita pentru ei.

Elevii aveau obligaţia să-i trimită regulat bani, fapt care îi permitea să nu muncească şi să trăiască foarte confortabil. Această tânără îi devenise discipolă, şi în scurt timp... amantă, pentru câteva luni. La capătul acestei perioade, în care a întreţinut şi relaţii sexuale cu el, tânăra s-a dezmeticit, a sesizat escrocheria, batjocura şi exploatarea căreia îi era supusă, şi l-a părăsit pe individ. S-a străduit apoi să-i ferească de asemenea capcane pe alţi tineri care veneau din Apus sub imboldul unor sincere căutări, relatându-le experienţa ei. Îmi închipui că tânăra respectivă va fi auzit deseori răspunsul pe care şi noi obişnuiam să-l dăm pe atunci: „Da, există şi astfel de impostori, însă gurul nostru nu aparţine unei asemenea categorii″. De altfel, exista în noi un orgoliu camuflat, care se manifesta prin convingerea că noi nu suntem naivi şi nu ne putem înşela. Ne socoteam capabili să recunoaştem cu uşurinţă un pseudo-guru. Îi consideram pe cei păcăliţi nişte simpli ignoranţi, lipsiţi de inteligenţă.

Fetele au încercat de două ori să cumpere bilete pentru tren şi n-au reuşit! Aceasta ni se întâmpla pentru prima dată. Cu trenurile nu mai avusesem probleme niciodată în trecut.

A treia oară am mers cu toţii împreună.

Nu reţin cu exactitate care era problema, însă îmi amintesc că aşteptam în faţa ghişeului, că funcţionarul nu avea dispoziţie să ne ajute, că în spatele nostru se formase o coadă care ne presa, iar noi nu puteam lua biletele. Am ieşit din rând şi aşteptam, dezamăgiţi şi enervaţi. Rămăseserăm fără replică! S-a apropiat atunci un indian care vorbea bine engleza şi ne-a indicat în detaliu ce trebuia să facem.

Un sfert de oră mai târziu, aveam biletele în mână! În discuţia de mulţumire care a urmat, acel om ne-a dezvăluit că şi el era discipol al lui Babaji, şi chiar ne-a dat informaţii mai concrete despre autobuzul pe care aveam să-l luăm din New Delhi. Astfel s-a rezolvat o problemă care apăruse acolo unde nu o aşteptam, soluţionându-se la fel de neprevăzut precum se şi ivise.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Am demarat călătoria neîntreruptă către New Delhi. Seara, în somn, îi auzeam pe vânzătorii de ceai strigând cu putere în fiecare staţie: „Ceai...

Ceaai... Ceaaai...“. Mă aflam într-o stare de agitaţie şi de hipersensibilitate nervoasă. „Să fie oare chiar Babaji?″ Nu excludeam deloc această posibilitate. Minunile pe care le văzusem în Sfântul Munte prin bătrânul Paisie, dar şi diversele fenomene inexplicabile care mi se întâmplaseră la Mind Control, precum şi cele de la cursurile de yoga sau de hipnoză, instituiseră înlăuntrul meu certitudinea existenţei lumii spirituale. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin în această privinţă. Totuşi, prezenţa unui zeu întrupat, aşa cum pretindeau adepţii lui Babaji, nu era un lucru tocmai uşor de acceptat! Pe de o parte, părintele Paisie spunea că în cosmos există două puteri, Dumnezeu şi Diavolul; depinde cu cine lucrează fiecare. Pe de altă parte, concepţia hinduismului postula că toate puterile au aceeaşi sorginte, numai forma diferă, sursa fiind unică şi comună. Şi, bineînţeles, hinduismul şi în special yoga ar fi expresia cea mai adecvată, cea mai pură a adevărului. Cum rămânea atunci cu Hristos?

Monahii yoghini îmi răspundeau că era un mare guru, iar ultimul său ashram s-a aflat în Himalaya, unde şi murise, după evenimentele din Palestina. Alţi yoghini Îl aşezau mai sus: Hristos ar fi fost una dintre cele nouă încarnări ale lui Dumnezeu, precum Krishna ori Babaji.

Apoi, îmi aminteam cuvântul pe care mi-l spusese un egumen în Sfântul Munte, cu luni de zile înainte de a pleca spre India. Pe atunci nici nu plănuisem încă să merg în India. A venit în trapeză, unde luam masa singur, şi am schimbat câteva cuvinte. La un moment dat, fără nicio legătură cu contextul discuţiei, mi-a zis ca din senin: „Uite, noi îţi spunem că suntem cu Hristos, şi cu El vrem să te unim. Ceilalţi cu cine sunt, cu cine vor să te unească?“. De ce să-mi fi adresat aşa, fără nicio legătură cu restul convorbirii, aceste cuvinte? Fusese oare luminat de Dumnezeu?

Vorbele acelea îmi produseseră o impresie puternică şi rămăseseră înmagazinate undeva în memorie. Acum, sosise clipa ca ele să iasă din

10 dec. 2013 NR.

12/28

nou la suprafaţă. Cu adevărat, ce este acest Babaji? Mag? Yoghin? Dumnezeu? Avatar? Ce înseamnă „mag”? Ce este magul? Prin ce diferă el de sfânt? Minuni face unul, minuni face şi celălalt. Cine spune adevărul? De partea cui stă dreptatea? Tuturor acestor întrebări trebuia să le dau un răspuns. De altfel, pentru aceasta venisem în India, să văd lucrurile de aproape şi să iau o hotărâre. Mă dusesem în Sfântul Munte, iar acum ajungeam în India, tocmai pentru a avea acea perspectivă completă care să-mi permită să-mi clarific toate nedumeririle în cunoştinţă de cauză, prin experienţă nemijlocită. Voiam să dau fiecărei variante a acestei alternative şanse egale.

La Delhi am rămas într-un bungalow lângă autogara centrală. Pe dinafară arăta destul de prezentabil. Era scump, 15 rupii, în vreme ce la hotel dădeam 5-6. Ne-am hotărât să rămânem aici, până vom porni spre Haltvani, un orăşel la poalele Himalayei.

Când am mers să cerem cuverturi pentru saltelele mizerabile, proprietarul ne-a spus că vrea 5 rupii pentru una „extra”! Am cedat până la urmă şantajului. Când le-a adus, ne-a fost scârbă să le şi apucăm: erau pline de murdărie cleioasă.

Ne-am resemnat la gândul că le vom pune deasupra sacilor de dormit. La hoteluri utilizam totdeauna sacii de dormit, datorită mizeriei. Întindeam sacii pe paturi, şi aşa ne culcam. Era aproape ca în deşert: ziua foarte cald, iar noaptea frig.

La puţin timp după ce am stins lumina, am auzit-o pe H. zbierând şi am simţit ceva ca o pisică păşind peste picioarele mele. Între timp cineva a reaprins lumina. În cameră intraseră cinci-şase şobolani uriaşi, cât pisicile, şi se plimbau peste paturile noastre. Mai mult, nu se speriau deloc; aruncai cu ghetele după ei, şi te priveau indiferenţi. În acea noapte am „dormit″ cu un ochi deschis, încremenit de frică. Puteau să ne mănânce vreo ureche sau vreun nas. A fost o experienţă dezgustătoare! În dimineaţa următoare, ne-am dus la autogara centrală. Pretutindeni în India întâlneşti mulţimi interminabile de oameni, dar acolo domneau o înghesuială şi o forfotă de ne-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE descris. Existau multe ghişee, multe peroane, iar autobuzele erau inscripţionate numai în hindu (o formă de sanscrită, asemănătoare chinezei). Nici vorbă de inscripţii în limba engleză. Am încercat fără succes să găsim un birou de informaţii. În cele din urmă, am reuşit să localizăm peronul.

Dar cum puteam recunoaşte autobuzul? Autobuzele se succedau într-un ritm ameţitor, unele ajungând cu întârziere, unele mai devreme, iar altele chiar fără niciun fel de inscripţie. Şi asta era departe de a fi totul... îndată ce se îndrepta vreun autobuz spre peron, cât încă se afla în mişcare, un buluc de indieni năvălea în jurul lui, căţărându-se pe geamuri şi pe uşi şi aruncând înăuntru boccele cu lucruri. Când autobuzul se oprea, era deja arhiplin... Nu numai înăuntru, ci şi pe acoperiş! Iar eu stăteam cu bagajul şi mă întrebam dacă nu cumva acela era autobuzul pe care trebuia să-l luăm, în timp ce prietenele mele căutau şi ele, întrebând în stânga şi în dreapta.

Ni se spusese că sunt două-trei autobuze pe zi, astfel încât venisem de dimineaţă tocmai ca să reuşim să plecăm. În aceste condiţii, însă... ne-am împotmolit. Mi se părea imposibil să pătrundem în interiorul autobuzului, de unde se procura şi biletul.

Dar în vreme ce mă gândeam la toate acestea, sa apropiat de mine un indian si mi-a oferit soluţia pe tavă: ne va lua el cu un taxi până la o anumită staţie intermediară, şi de acolo, după ce între timp vor fi coborât mulţi dintre pasageri, vom putea continua drumul cu autobuzul. Le-am strigat pe prietenele mele. Am intrat şase persoane în taxi şi am plecat. Pe drum, am aflat în timpul discuţiei că şi acest indian îl întâlnise pe Babaji.

Era discipol de-al său! Într-adevăr, am prins undeva pe traseu ultimul autobuz din acea zi către Haltvani. Era începutul după-amiezii. Am intrat în autobuz, am găsit chiar locuri libere şi ne-am desfătat de priveliştea Indiei. Lângă mine şedea un ins de bună condiţie socială. Sub aspectul religiei, era sikh. Un om serios şi cultivat. Am început o discuţie din care am aflat multe lucruri despre viaţa socială a indienilor. Pe parcursul drumului, care a durat multe ore, a fumat de două-trei ori haşiş fără ca cineva să se mire sau să se arate

10 dec. 2013 NR.

12/28

deranjat. Trecând timpul, l-am întrebat la ce oră crede că vom ajunge la destinaţie. „În jur de ora 3 noaptea”, mi-a spus. Am rămas uimit: încă o dată informaţiile noastre se dovedeau greşite.

Aveam aşadar o problemă. Ce vom face într-un oraş necunoscut, printr-o mulţime de vagabonzi, cu toate instituţiile şi magazinele închise, cu poliţie practic inexistentă, în vreme ce noi constituiam pentru tâlhari... o adevărată delicatesă. Trebuia să nu atragem în niciun fel atenţia, să trecem cu totul neobservaţi. De obicei, însă, autogările sunt filate. Aşadar, situaţia era dificilă! Efectuasem câteva plimbări nocturne prin New Delhi şi aveam o imagine despre viaţa de noapte în India. În plus, mai erau şi cele două fete împreună cu mine... Mă cuprinsese o foarte accentuată îngrijorare. În cele din urmă, ne-am dovedit iarăşi norocoşi. Când am ajuns, în autogară se afla foarte puţină lume, iar noi nu cunoşteam nimic altceva în afară de numele unui hotel; îl spuneam rişcarilor cu biciclete, dar niciunul nu părea că lar cunoaşte. În final, i-am spus unuia dintre ei numele Babaji şi mi-a confirmat că înţelege. Nea transportat pe nişte uliţe întunecate şi ne-a lăsat în faţa unei case, zicând: „Babaji“.

A ieşit un tânăr politicos, pe jumătate adormit. Ne-a cerut un preţ piperat, am acceptat şi... ne-am culcat.

Dimineaţa am avut ocazia să discutăm din nou cu tânărul, căruia prietenele mele i se plângeau din cauza preţului. Era şi acesta discipol al lui Babaji. Chiar gurul îl însărcinase cu această îndeletnicire, de a le oferi găzduire vizitatorilor care veneau cu intenţia să-l întâlnească. „De multe ori”, mi-a spus, „simt prezenţa gurului. Ne vizitează aici. Există un miros caracteristic atunci când vine aici.”

Tot de la el am aflat că gurul apăruse de nicăieri în regiune, ca un tânăr în jur de 20 de ani; nimeni nu ştia de unde venise, nimeni nu-l mai văzuse înainte. Îl descoperiseră nişte ciobani. De 40 de zile şi nopţi medita. Când a deschis ochii, o întreagă mulţime se adunase deja în jurul său. Lau întrebat cine este, iar el a răspuns: „Babaji″.

Au râs cu toţii, fără să-l creadă. S-a retras în munţi, în vechiul templu, şi peste puţin timp au

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 50

10 dec. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE început să vină yoghini din diferite zone, guruşi de prestigiu care l-au recunoscut după câteva semne pe care le avea la picioare ca fiind încarnarea lui Babaji, şi i s-au închinat.

Apoi au început să se strângă primii discipoli, iar astăzi se impusese în toată regiunea, primind mulţi străini care veneau să-l vadă. Mai târziu am stat de vorbă şi cu tatăl tânărului, care era un fanatic susţinător al principiilor hinduismului.

Mi-a atras atenţia faptul că aveau atârnată într-un loc foarte expus privirilor o icoană reprezentând Bunavestire a Maicii Domnului. Era în stil renascentist şi îl înfăţişa pe înger oferind crinul Maicii Domnului.

Părea straniu! Să fi fost vorba de o simplă politeţe faţă de vizitatorii apuseni? Nu cumva încercau să insinueze că, aşa precum s-a întrupat Hristos, tot astfel şi Babaji este Dumnezeu încarnat? În spatele gestului de a expune această icoană am recunoscut din nou concepţia potrivit căreia toţi suntem una. Babaji, Hristos, sunt de fapt acelaşi lucru! Eu însă nu eram convins în privinţa aceasta. Căutam cu asiduitate...

Orăşelul avea o populaţie numeroasă.

Pentru nivelul Indiei, care este suprapopulată, el putea fi însă considerat mai degrabă un sat. Un sat aflat sus, pe Himalaya. De la el mai departe nu existau mijloace de comunicaţie. Trebuia să găsim un mijloc oarecare de locomoţie pentru a ajunge cu încă 10 kilometri mai sus, în munte.

Acolo drumul se oprea, şi ar fi trebuit să mergem pe jos, pe cărare, până la templul vechi, alţi 7 kilometri de-a lungul albiei unui râu.

Am ieşit aşadar în căutarea unui taxi.

Toţi cereau preţuri exagerat de mari! Atunci s-a apropiat de mine un domn la vreo 50 de ani: - Mergi la Babaji? a întrebat.

- Da, i-am răspuns.

- Vrei să mergem împreună? a întrebat din nou.

- O.K., am răspuns, bucuros de acest neaşteptat ajutor.

Am început să căutăm împreună un mijloc de transport, autoturism sau orice altceva. De fapt, el vorbea şi eu îi ţineam companie. Era un om foarte bun. Am înţeles repede că eu con-

NR.

12/28

stituiam o problemă. Prezenţa mea ridica preţul.

I-am spus: „N-are importanţă, eu şi prietenele mele vom plăti mai mult”. N-a acceptat însă o asemenea propunere. În cele din urmă s-a găsit o camionetă, în interiorul căreia ne-am înghesuit vreo 10 persoane, şi astfel am început să urcăm drumul îngust de munte.

Datorită acestui om am găsit camioneta; şi el ne-a ajutat tot de dragul gurului. În felul acesta a fost depăşit şi ultimul obstacol. Pe toată durata călătoriei, ori de câte ori am întâlnit vreo problemă pe care n-o puteam rezolva şi care punea serios în pericol însăşi continuarea călătoriei, s-a găsit mereu câte un discipol al gurului care să ne ajute cu succes. Acest lucru ne impresionase cu adevărat şi ne crease o atracţie pozitivă faţă de Babaji; se năştea deja un sâmbure de entuziasm şi de credinţă în capacităţile „neobişnuite″ ale acestui guru.

Fragment din

Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie

de Dyonysios Farasiotis

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 51

10 dec. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DUMITRU ISTRATE REŞEŢEANU, Buzău Mântuire prin scris În vremurile de acum, care nicidecum nu sunt cele din urmă, mai degrabă sunt un început timid al sfârşitului. Harul, adică talentul cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe scriitor, trebuie mai curând ascuns, întrucât truda de a-l înmulţi, nu se deosebeşte de a nebunului care divide râmele scoase cu cazmaua din gradină pentru ca specia lor să-şi înmulţească exemplarele.

Florentinul Giovanni Papini ar fi vrut să ştie care din cărţile sale este pe placul lui Dumnezeu, de parcă acest scriitor mic-burghez s-ar fi nevoit cu gândul deasupra colii de scris, asemeni unui călugăr îmbunătăţit prin rugăciunile şi mătăniile făcute în faţa icoanei.

Să fi urmărit el, în ascuns, nu gloria ce o împrăştie timpul cu uşurinţă, ca pe fulgii de păpădie, ci mântuirea? De fapt, doar un nebun ar fi citit şi scris până la orbire numai pentru a epata, de a face pe placul acestei lumi căreia în veci nui poţi intra în voie! Opera sa e o încercare disperată tocmai pentru a elucida lumea ca pe o problemă sâcâitoare, un fel de spin sub coasta divinităţii. A se observa că florentinul nu şi-a pus întrebarea dacă e pe placul Creatorului. Sau gena care poartă harul, talentul, cum l-am numit mai sus, nu a fost strecurat în fibra creaturii din lut în momentul când Dumnezeu dansa de bucurie că şi-a materializat visul. Pentru că nu-i o fericire să fii posesorul talentului. Din pricina lui eşti văzut din afara ta de parcă ai purta cu mândrie „cocoaşa".

Din nicio evanghelie nu reiese dacă Iisus a fost sau nu fericit. Personal cred că a cunoscut emoţiile fericirii în ziua când a scris cu degetul un semn pe nisip, iar vântul păcătos i-a acoperit

NR.

12/28

slova. A poruncit furtunii de pe mare să înceteze. De ce o fi îngăduit vântului să-i şteargă, pe vecie, holograma?

Cercetând amănunţit opera unui scriitor, descoperi că şi el a fost şi este tot un fiu rătăcitor al lui Dumnezeu. După ce şi-a finalizat o parte din creaţie se poate spune că a cunoscut o parte din oboseala trăită de Creator!? În cazul când scrisul este pe placul divinităţii, scriitorul, dispreţuit de cele mai multe ori de semenii săi, ar urma să fie îndrumat spre drumul pavat cu îngeri şi care duce până sub talpa ocrotitoare a lui Dumnezeu?

E nemaipomenită ideea ca un Stăpân al Universului să fie înconjurat numai de scriitori care, după un târâş pe coate şi genunchi printre cioburi, ajung să cunoască virtutea absolută! Mă tem să nu genereze cumva mult râvnitul habitat divin o încremenire veşnică a gândirii şi să rămână ca organ vital doar ochiul care contemplă la nesfârşit, nu Înţelepciunea, ci Măreţia divină.

Pentru Scriitorii scârbiţi de obstacolele puse în calea creaţiei lor cât sunt pe pământ, a contempla astrul divin ar fi ca atunci când eşti dus să savurezi cu privirea aurora boreală după ce, mai întâi ai fost pus în cămaşa de forţă. *** Numai că scriitorii sunt foarte obraznici; răsplătiţi cu nemurire, vor să fie descompuşi prin prisma creaţiei lor în culori nevisate nici de Creator. Iată o motivaţie serioasă care să facă neplăcut scrisul în ochii divinităţii. Că, uite, dogma creştină impune credinciosului decalogul şi, de bun augur, multă smerenie; şi, nu în ultimul rând, abstinenţa parţială sau totală prin intermediul postului. Însă, nu există o singură zi din an - ce zic eu? măcar un sfert de oră din zi când creştinismul să propună participanţilor la maratonul mântuirii canonul practicării înţelepciunii! În nici una din religiile existente, nu cred că tronează o divinitate care să testeze creaturii sale coeficientul de înţelepciune practicată. Singurul muritor care, aplecat asupra colii de scris, dă acest test în faţa Creatorului este scriitorul, cu preponderenţă poetul - mai tot

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE timpul trage cu ochiul gândului în interiorul său, iar, când e orbit de perle, foloseşte cuvântul în locul culorilor, pentru a le imortaliza. Din această pricină e considerat paranormal. Dar nu poate fi aşa! Chiar şi un poet - Angelius Silesius (16241677) - s-a înşelat crezând că interiorul fiecăruia dintre noi este un laborator de alchimist, unde poetul depune efort să transforme dulcele amar al vieţii într-o picătură de miere.

Poate şi din acest motiv, scrisul nu este pe placul divinităţii! Iar Giovanni Papini şi-a pierdut prosteşte vederea şi timpul.

Oare scriitorul se poate mântui prin scris? Dacă nu, din ce cauză? El ţinteşte împărăţia lui Dumnezeu nu doar pentru a avea prilejul să-L contemple ca pe un tablou de Picasso, ci de a se situa în acel punct din care se vede, adică poate privi întreg Universul. Ceea ce-i oferă cunoaştere. Sigur, nu toţi vor fi de acord cu aceste păreri, însă „a contempla" înseamnă „a admira", ceea ce generează motive de uimire şi slavă.

De ce se tot crede că divinităţii îi place să fie contemplată şi ridicată-n slăvi la infinit?! Religiile lumii se feresc să recunoască în faţa adepţilor că prin mântuire nu se câştigă lenea şi posibilitatea de a se holba în veci la un Creator care, prin natura sa divină n-are odihnă, iar mântuiţii vor fi salahori pe şantierul altei vieţi.

Adică, în acel habitat numit nemurire, ei nu vor fi plantaţi ca nişte statui vii doar pentru a contempla la nesfârşit frumuseţile Împărăţiei cereşti. Dacă, la un moment dat, se vor plictisi?! *** În faţa icoanei realizezi acel dialog ziditor-zidire de care vorbea părintele Stăniloaie dar, când scrii, coala de scris capătă valenţele divine ale icoanei, încât are loc ceea ce cu puternică intuiţie a prevăzut Angelus Silesius (1624-1677): „actul scrisului goleşte inima (scriitorului) pentru a păşi în ea Dumnezeu." Care, „Văzându-ţi inima în afara inimii, într-adevăr, va intra".

Doar aşa scrisul duce la mântuire. Unii dintre cei ce au respectat canoanele amintite vor fi astăzi în pantheonul sfinţilor.

10 dec. 2013 NR.

12/28

Nu ştiu dacă aici, pe pământ, cineva s-a gândit la Rainer Maria Rilke. Dacă există mântuire prin scris, el ar trebui canonizat fiindcă este primul dintre cei mântuiţi - s-a rugat pentru noi, păcătoşii, să ne fie dată fiecăruia „moartea născută din propria lui viaţă, adică, moartea ce ne-o zidim în inimă, să aibă în miez iubirea".

Rainer Maria Rilke12 Cântecul Orbului Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea, ceva fără sens, un blestem, e ceva precum o zilnică povară.

Pe braţul femeii mi-aşez mâna grea, pe griul cenuşiu e sura mâna mea Şi ea mă conduce prin golul de-afară.

Trecând, forfotind, vă imaginaţi că altfel ca piatra pe piatră sunaţi, dar vă amăgiţi : numai eu trăiesc şi sufăr, fac zgomot mereu.

E-un ţipăt fără de sfârşit în mine Şi nu ştiu, din inimă sau pântec vine.

Recunoaşteţi al cântecelor son? voi le cântaţi mereu pe alt ton.

Căldura luminii, în orice dimineaţă pe uşa deschisă în casă o primiţi. Şi aveţi un simţ, aşa, de la faţă la faţă, de aceea va îngăduiţi.

12

Rainer Maria Rilke (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar - d. 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția) a fost un autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

În spini, ca trandafirii...

Volumul de versuri Vecernie (Platytera, 2011) consfinţeşte debutul poetului Eugen Serea. Poezia pe care o practică, pe urmele unui filon tradiţional de poezie religioasă creştină, urmăreşte să atingă un echilibru între frumos şi moralitate, între atmosfera fără de care simţirea poetică nu poate subzista şi trimiteri explicite la urgenţa unei asumări a tainei dumnezeieşti ce respiră, în fond, pretutindeni în creaţie.

Lumea dezvăluită prin poemele lui Eugen Serea este atinsă ireversibil de rana morţii, dar stă sub semnul atingerii lui Dumnezeu, al unei „transcendenţe imanente”, care transformă, prin jertfa hristică, sângerarea în revărsare de lumină a Învierii.

O trăsătură constantă a poemelor din volumul de faţă este sensibilitatea strunelor naturii faţă de acest mister în desfăşurare. În glasul naturii se poate decela „radiaţia de fond” a Cuvântului „jertfit la întemeierea lumii”: „Un fir de praf de-abia ieşit din tină/ Încă mai cântă-nsângeratul Vers” (Spirale...).

Providenţa divină se reflectă, cu rezonanţe de personalizare venite din adâncul unei conştiinţe umbrite de har, la nivelul microformelor naturale: „Micuţul fir de iarbă zâmbeşte-n somn… Visează/ Oceane vegetale, de valuri fremătând,/ Sub mângâierea lunii… Şi vântul îl veghează” (Firul de iarbă).

Florile însele poartă „cădelniţe de soare” (Dumbrava), acelaşi soare ce sângerează la asfinţit în stâncile-pumnale. Asistăm permanent nu numai la o oglindire a mişcărilor conştiinţei în reacţiile naturii, ci şi la o reflectare a naturii în gesturile umane: „Tămâia de miresme din florile căţui/ Rostogoleşte piatra de pe mormânt de pleoape…” (Amurg...).

Vecernia apare ca motiv al unui dezgheţ lăuntric ce începe, o dată cu căinţa, din inima

10 dec. 2013 NR.

12/28

înstrăinării: „Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au topit/ Şi s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei de piatră” (Vecernia Luminii). Panorama lumii apare, unui ochi înluminat, marcată de semnul nădejdii „în lumea de teamă/ că Viaţa e Taină şi nu eşafod…” (Dor de Avva (II).

Taina aceasta izvorăşte din Însuşi Trupul lui Hristos, care, „înfăşurat în pânză”, este „o rană chiar mai vie decât noi” (Priveghi). Pământul, din care ies deopotrivă „viermi şi ghiocei”, desenează profilul omului, ce poartă în corpul său toate contrastele firii: „Acesta-s eu: o umbră-n lutul firii,/ Născută ba de soare, ba de lună;/ Dar cerul când îmi fulgeră şi tună/ M-ascund cu spaimă-n spini, ca trandafirii…” (Ecce homo). Criza profundă a omului, suspendat între abisul păcatului sau nefiinţei şi Abisul necuprinderii divine, e reliefată prin aceste contraste, prelungite în chiar tensiunile corporale: „Cad stele moi şi reci într-al meu cufăr:/Am diamante-n ochi şi-n piept venin…” (Vis de iarnă).

Remarcăm forţa poetică de reliefare a erosului unui chip ce traversează, pipăit de „neantul cu degete de orb”, cu o înfiorare „tăioasă ca o rază de lună-n ochi de corb”, puntea dintre sine şi dragostea lui Dumnezeu (A ruginit pă-

durea…).

„Când submarin, când spărgător de gheaţă,/Amestec de Lumină şi de fum,/Copil bătrân, îndrăgostit de Viaţă?...” (Veşnica pome-nire), eul liric străbate, cu „nădejdile înfăşurate în spaime”, „pâcla ce ia forma iluziilor” (Ceaţa), sau visele în care „părinţii ni-s tineri, copiii cărunţi” (Viscolul). Pulsaţia imageriei temporale desparte, în noapte, inima poetului de ieslea înţeleasă ca loc al renaşterii lăuntrice, al „naşterii lui Dumnezeu”. În contrast cu dansul macabru al Salomeei, poetul îşi depune, în rugăciune, mintea pe „tava” inimii, după modelul Sfântului Ioan Botezătorul. Este un chip emblematic al isihasmului, după interpretarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, duhovnicul căruia Eugen Serea îi dedică în volum câteva poezii. Copiii ucişi înainte de naştere apar, la rândul lor, în contrast cu plăcerile „sacralizate” (în fond, desacralizante), ca nişte „sicrie mici, cioplite-n Dumnezeu...” (Ne-Copiii).

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pentru autor, poezia păstrează o vocaţie profetică. Vecernia marchează, în plus, începutul unei noi zile în sens liturgic, prin urmare al unei vieţi ce se deprinde, peste toate zbaterile resimţite în „noaptea spiritului”, a se acorda la ritmul iconomiei dumnezeieşti. În volumul de faţă, Eugen Serea dovedeşte că are resurse pentru o poezie de calitate.

Florin Caragiu

Primesc de la Buşteni o carte de versuri, Vecernie, de Eugen Serea, apărută acum vreo două luni, la Editura Platytera, Bucureşti. Ca produs editorial, este o carte frumoasă. Îmi place coperta, simplă, echilibrată, discretă, expresivă, făcută de Ovidiu Bădescu, Galleria 28, Timişoara. Un profesionist! Îmi place aşezarea textului în pagină, îmi place fontul. Îmi place că autorul nu-şi pune nicăieri fotografia şi că nu face paradă de tot felul de date personale. Îmi place prefaţa de bun simţ semnată de Florin Caragiu. Despre autor, nu ştiu decât că locuieşte în Buşteni, este autodidact şi combate pe diverse saituri de dezbateri pe teme religioase. I-am citit nişte intervenţii. Pare că se pricepe, în orice caz, dovedeşte competenţă, fluiditate şi echilibru în gândire şi talent la scris.

Dar versurile?

Poezia cum e?, că, în fond, asta contează… Vreau să spun, din capul locului, că, deşi o carte de debut, Vecernie consacră deja un poet.

Eugen Serea este un poet în toată puterea cuvântului. Scrie o poezie autentică, în care se regăseşte condiţia fundamentală a poeziei adevărate – formă agreabilă şi conţinut cu semnificaţii complexe, profunde şi emoţionante. Şi face asta la un nivel surprinzător, pentru un debutant: „Se scutură-n ţărână sublima iasomie,/ Cu dangăte de clopot petalele îi cad,/ Ca fulgii de zăpadă din iarna ce-o să vie/ Se-aşterne lin argintul pe ace vechi de brad”. Sesizez aici o mare siguranţă de sine, o excelentă stăpânire a mijloacelor prozodice şi un excepţional simţ al comunicării ideii poetice, pe care o elaborează subtil, într-o dinamică metaforizată de tip simbolistic: „Al lebedelor cântec se zbate în tulpină/ Şi tremură în frunze al panicii fior,/ Se urcă-n

10 dec. 2013 NR.

12/28

sevă moartea, încet, prin rădăcină,/ Din lutul îndoielii în florile ce dor…”.

Evident, suntem în faţa unei formule poetice cunoscute, pe care însă Eugen Serea o aplică perfect. El nu este şi nu tinde să fie un modernist. El face o poezie clasică, tradiţională, cu ritm şi rimă, cu strofe, cu idei poetice bine conturate, cu mijloace lirice la vedere. Nu este şi nu intenţionează să fie un inovator, unul care experimentează formule poetice năstruşnice. La el, poezia stă în banca ei, dar banca asta se află în primul rând, acolo unde stă premiantul clasei.

El ştie ce face. Şi ce face, face bine, scriind o poezie lipsită de ambiţii prosteşti, dar plină de certitudinea unor viziuni verificate, pe care, iată, Serea nu se sfieşte să le recondiţioneze şi să le repună în circulaţie: „Bat clopote de ceară, departe, în amurg/ Şi ninge sfânt din zarzări şi zările sunt roşii,/ Adie vântul serii sub Apele ce curg/ Spre noi din veşnicia în care-s vii strămoşii…”.

Sigur că nu asta este marca originalităţii, dar, la naiba!, cu adevărat original nu e nimeni.

Originalitate absolută nu există. Într-o literatură, abia dacă reuşesc trei-patru poeţi într-un secol să o ia complet de la capăt. De la capătul unde, oricum, există un model. Sigur că originalitatea este una dintre condiţiile valorii, dar nu şi garanţia ei. Este Tristan Tzara, de exemplu, un mare poet, numai fiindcă a vrut să fie original, inventând poezia „dada”?

Să nu-i cerem lui Serea imposibilul! La un poet aflat la început de drum, mai ales într-o poezie de felul celei îmbrăţişate de el, este normal ca ecourile marilor clasici să se facă auzite, şi încă destul de clar, ca această certă coloratură macedosnkiană: „Poetul e-acum doar în boabe de mană/ Şi-n stâlpul de flăcări şi-n stâlpul de fum/ Şi-n apa din stâncă şi-n praful din drum/ Şi-n dulce-adiere de crini, diafană// Poetu-i tăciune, poetul e scrum,/ Poetul e rugă în ochiul tăcerii,/ Poetul e lacrimă-n arşiţa verii…/ Poete, poete… Ce viu eşti acum!”. Nu-i aşa că e aici şi puţin Coşbuc: „E noapte-n oraşul ce doarme sub munţi/ Şi viscolul urlă a spaime de moarte,/ În visele noastre îngheţate sub frunţi/ Părinţii ni-s tineri, copiii cărunţi/ Şi mirul se

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 55

10 dec. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE scurge din amfore sparte…”, ba chiar, absolut surprinzător, ceva Bacovia: „Se vaită rafale sacopere luna…/ Şi stelele unde şi când s-au ascuns?! Deşertule orb!… Îmi e, frate, totuna…/ Şi ninge şi ninge şi ninge într-una/ Şi dunele albe în mine-au pătruns” (excelentul poem Viscolul).

Se mai fac auzite ecouri difuze din Goga, din Voiculescu, poate din Pillat sau din Arghezi (oricum numai lume bună), din Doinaş, chiar din îndepărtatul Heliade: „Dormeau, fără de vlagă, un somn mai greu ca moartea,/ În jurul meu doar trupuri, cu sufletele-n zbor/ prin miazănoaptea firii, cerându-şi aprig partea/De pofte pătimaşe, de foc mistuitor”, dar asta e, repet, normal, până la un punct. Până la punctul în care poezia cade în pastişă. Poezia lui Serea n-o face. Constatând că Serea nu este epigonul fără speranţă al cuiva anume, aş prefera să vorbesc mai degrabă de un anumit tip de sinteză lirică deschisă, decât de un îngust epigonism. Şi asta fiindcă poezia lui Serea este una de forţă, una capabilă de sinteza modelelor anterioare, cum spuneam, una dinamică şi plină de promisiuni pentru viitor, promisiuni din care nu lipseşte tentaţia unei abordări cu mult mai personale. Aşa ceva este posibil, fiindcă zăcământul poetic se află în sufletul lui, şi este unul substanţial, ceea ce înseamnă că Serea nu lucrează cu material de împrumut.

Un foarte bun instinct poetic, o extraordinară orientare lirică, o coeziune perfectă a ideilor, stărilor şi viziunilor, o deplină maturitate a mijloacelor tehnice – iată argumentele pe care mă bazez atunci când mă aştept ca Serea să evolueze frumos şi să aspire cu şanse la o consacrare rapidă ca poet de circulaţie naţională.

Chiar în ciuda formulei poetice retro de care, mi-e clar, el nu se va putea îndepărta decisiv niciodată. Dar, cine ştie, tocmai asta ar putea deveni propulsorul lui, fiindcă, nu-i aşa?, gusturile sunt schimbătoare şi modele revin periodic, chiar şi în poezie.

Alta e problema, la Serea: Şi anume, tocmai încărcătura religioasă a poeziei sale. Intenţionat am lăsat la urmă acest aspect, pentru a se reţine mai bine. Serea scrie o poezie de inspiraţie şi de respiraţie religioasă, biblică, creştină, ortodoxă. Poezie pe o temă da-

NR.

12/28

tă, carevasăzică. Atunci când rigorile tematice sunt atât de stricte, când evoluezi într-un cadru inspiraţional dinainte fixat, îţi rămâne destul de puţină libertate de mişcare. E ca la exerciţiile impuse din gimnastică. Nu ai decât şansa unei subtilităţi excepţionale şi a unei tehnici perfecte de execuţie. Toate astea, dacă poetul e un spirit religios, un credincios practicant, un creştin complet şi total, aşa cum se arată a fi Serea.

Dacă este un spirit rebel, evident că nare treabă cu dogma, şi atunci poezia lui poate să îmbrace, în raport cu divinitatea, forme diferite, de la negaţie sau căutare, la dezamăgire sau refuz, situaţie exact opusă modului în care Serea înţelege şi face poezie religioasă.

Rareori, o dungă de nedumerire abia dacă îndrăzneşte să tulbure schema prestabilită, printr-o întrebare pe care poetului parcă îi este ciudă că trebuie s-o pună, aşa cum se întâmplă în acest excelent catren final dintr-o excelentă poezie (E primăvară iarăşi): „E primăvară iarăşi în idoli şi-n icoane,/Lin, Crucea se trezeşte în freamăt de copaci,/ Doar fierul doarme-n stâncă visându-se piroane…/E primăvară-n toate… Tu, Doamne, de ce taci?!”.

M. Ghiţă Mateucă

Mixaj: Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI13 „MUNCA ESTE LEGEA LUMII MODERNE…”

Labor omnia vincit improbus.

(Munca stăruitoare biruie toate) Vergiliu Munca este o activitate fizică sau intelectuală făcută pentru a crea bunuri materiale şi spirituale. Dintre toate tipurile de activităţi, munca ocupă locul cel mai important în viaţa omului. Ea trebuie exersată din copilărie şi mai departe pentru formarea personalităţii şi a identităţii adultului. Munca este o condiţie a existenţei, dar şi o dovadă a sănătăţii noastre fizice şi sufleteşti. Omul harnic este pregătit în orice moment pentru producerea bunurilor materiale sau şi a celor spirituale. Astfel el ajunge să fie mulţumit şi să se bucure de ceea ce a realizat, iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce perfecţiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, invers, perfecţiunea muncii aduce mulţumire şi plăcere. Chiar dacă munca pretinde efort şi trudă uneori, ea nu constituie o povară a vieţii, fiindcă ea angajează omul spre un scop, care pe măsură ce este împlinit, aduce satisfacţia materială dar şi pe cea sufletească. Goethe în Faust preamăreşte bucuria muncii în colectivitate, cerând 13

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o carieră artistică, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive.

10 dec. 2013 NR.

12/28

eternizarea clipelor fericite. Bătrân şi orb, Faust are viziunea muncii creatoare în libertate: „Îşi merită viaţa, libertatea-acela numai/ Ce zilnic şi le cucereşte ne-ncetat./ şi astfel îşi petrec aicea pe limanul/ Primejdiei, copii şi tineri,/ Bărbaţi, moşnegi, cu vrednicie anul./ Aş vrea să văd asemenea devălmăşie,/ Să locuiesc cu liberul popor pe liberă câmpie./ Acelei clipe aş putea săi spun, întâia oară:/ Rămâi, că eşti atâta de frumoasă!/ Căci urma zilei mele pământene/ Nici în eoni nu poate să dispară./ şi presimţind o fericire, ce înaltă se-nfiripă,/Eu gust acum suprema clipă.”

Constituind condiţia esenţială a vieţii, munca este sfântă ca viaţa însăşi, fiindcă ambele au origine divină, iar Dumnezeu binecuvântează totdeauna munca cinstită. Munca trebuie să aibă întotdeauna un scop bine definit şi creator. Ea trebuie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere, nu în zadar Confucius medita: „Dacă îţi place ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a se înţelege – trudă. Efortul fizic sau intelectual făcut în vederea atingerii unui scop este virtutea ce dă sens şi bucurie vieţii, pe când lenea este o patimă ce degradează sufletul, considerată fiind un simptom al patologiei psihice şi spirituale.

Munca însă trebuie făcută cu cap, adică fără a ne duce la surmenaj, la robotizare; să fie aleasă conform aptitudinilor fiecăruia, să nu ocupe prea mult timp pentru a nu deveni „din subiect obiect”, după cum spunea Cioran, adică a nu deveni o rutină obositoare; să nu ajungi la sfârşitul ei obosit în aşa hal încât să nu doreşti altceva decât să dormi; să avem grijă să existe timp Şi pentru a ne pune întrebări, a gândi, a contempla ceva, a iubi sau a ne îndeletnici cu de-ale artei, a avea timp şi de prieteni. Înţeleptul Aristotel spunea: „Muncim ca să ne câştigam timpul nostru liber”.

Munca nu trebuie să fie monotonă şi pentru aceasta trebuie făcută cu capul şi cu inima, deopotrivă. Un exemplu edificator a dat cineva cu deţinuţii din romanul lui F.M. Dostoievski Amintiri din cartea morţilor - care îşi ispăşeau pedeapsa, mutând stereotip, fără niciun rost,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nisipul dintr-o parte în alta… Aceasta este monotonia ucigătoare a fiinţei, prin inutilitatea gestului respectiv şi neparticiparea fiinţei. Cioran, pe care nu toţi îl înţeleg sau îl acceptă, deoarece are o mare integrală a analizei sufleteşti, întrucât era conştient de necesitatea unei părţi a timpului atribuit ţie însuţi, exprima părerea sa: „Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează.” A se înţelege că realizarea unui om necesită nu numai munca „exterioară” ci şi cea din interiorul fiinţei noastre. Cioran mai afirma - şi pe unii i-a speriat formularea - că „Munca este un blestem”. Cu adevărat, munca este blestemul divinităţii, fiindcă omul ar fi putut trăi şi altfel, fără efortul de a-şi produce cele necesare; Dumnezeu ar fi putut să facă ca omul să se hrănească fără să muncească, însă a considerat că nu i-ar fi folosit o astfel de viaţă. Dumnezeu a lăsat ca bucuria să vină în urma ostenelii. Canonul primit de Adam de la Dumnezeu, atunci când a căzut în păcat a fost: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale” (cf. Facerea 3,17). Înţeleptul Solomon spune că „Cea mai scumpă comoară pentru un om este munca” (cf.

Pilde 12, 27), iar hărnicia este socotită o virtute, fiindcă odată pus în această stare, omul trebuie să se ostenească muncind, fără a ajunge la surmenaj. Unii oamenii mai greşesc neglijând odihna. În Facerea lumii se spune: „Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate

10 dec. 2013 NR.

12/28

lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (Fac. 2, 1-3). Alţii se zăpăcesc, mintea li se împrăştie, o iau razna cum se spune, încercând să facă mai multe lucruri deodată, când normal ar fi să termini lucrul început, astfel mintea se curăţă, se odihneşte şi omul poate începe altceva.

Dar, există un aspect tragic al zilelor noastre. Din cauza lipsei de ocupaţie, adică în lipsa muncii, mulţi ajung să se îmbolnăvească de depresie. Este situaţia actuală a tineretul care nu are locuri de muncă. Despre „o generaţie pierdută” vorbeşte un jurnalist de la Deutsche Welle, şi înclin să-i dau dreptate, afirmând că în Europa „fiecare al patrulea tânăr sub 25 de ani nu are un loc de muncă sau măcar unul de specializare profesională… Pe solul steril al acesteia a crescut o tânără generaţie descurajată… Un tineret bine pregătit, numărând absolvenţi cu diplome de studii superioare, s-a trezit brusc lipsit de perspectiva de a-şi pune în valoare competenţele, de a-şi câştiga traiul pe măsura specializării profesionale. Această generaţie este una pierdută, lipsită de perspective, de încredere în sistemul social şi politic al UE…” Mihai Eminescu, la vremea sa, scria: „Munca este legea lumii moderne, ce nu are loc pentru leneşi… temeiul unui stat e munca… bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă…

Fiecare, şi mare şi mic, datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăieşte.” Munca a fost şi rămâne legea lumii, numai că astăzi ai mintea, sufletul şi trupul pregătit pentru muncă, pentru această datorie, dar buzunarele celor care ar trebui să o primească sunt cusute. Trăim într-o societate care ne îndeamnă să consumăm permanent, consumul este evaluat în bani, banii se obţin prin muncă, munca ne hrăneşte, munca ne îmbogăţeşte, munca ne fericeşte, ca atare societatea datorează omului posibilitatea de a munci. Dar, nici studiile superioare, nici supercalificarea nu le oferă tinerilor această posibilitate, nu ajută la reducerea şomajului. Unii

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 58

10 dec. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NR.

12/28

tineri se angajează pe posturi care nu corespund studiilor făcute, calificării lor, alţii nu găsesc nici astfel de posturi. Cuvântul „Job” s-a internaţionalizat, a ajuns un cuvânt preţios şi este rostit ca o rugăciune de către tinerii veşnic în căutarea lui.

Poate ar fi momentul unei reevaluări serioase şi grabnice a situaţiei şi găsirea tot atât de grabnică a soluţiei? Societatea modernă a suferit o mare schimbare şi este necesară găsirea soluţiilor, cu scopul ajungerii la un viitor umanizat şi a nu lăsa ca timpul să sacrifice generaţii întregi. Poate oamenii adunaţi pe specialităţi vor putea gândi şi găsi soluţii, dacă elitele politice ale lumii nu o pot face? Viaţa tinerilor este prea preţioasă pentru a se permite cuiva a o neferici. Timpul este dăruit fiecăruia de Dumnezeu şi timpul risipit în zadar nu poate fi răscumpărat niciodată.

Iată de ce mă trec fiorii gândind la această „generaţia pierdută”! şi ea va fi cu adevărat pierdută, în cazul în care nu se va găsi o soluţie salvatoare şi aceasta cât de curând posibil.

Vavila Popovici Raleigh NC

ADRIAN BOTEZ MOŢ, CODIŢĂ, SMOC14 - poveste coreeană Cu multe veacuri în urmă, pe vremea celor trei regate15 - asupra cetăţii Chionson16 s-au năpustit şi-au înconjurat-o duşmani fără număr cât nisipul mării. Regele coreean din Chionsonul de-atunci n-avea nici oşteni suficienţi, nici arme îndeajuns şi, mai cu seamă, ducea lipsă de merinde, pentru a suporta un asediu îndelung.

Cuprins de nelinişte şi disperare, chemă la el pe trei sionbă17, care aveau titlul de sănvon18 - vestiţi pentru înţelepciunea lor şi le porunci: - Retrageţi-vă în cea mai liniştită sală a palatului meu - şi sfătuiţi-vă între voi cum să salvăm Chionsonul, pe oamenii lui şi dinastia! Toţi coreenii v-au respectat ani în şir, şi v-au slăvit, ca pe oameni cu un spirit neîntrecut, foarte puternic şi luminat. Aţi beneficiat de tot ce-a fost mai bun, rafinat şi sacru, între roadele pămân14

În Coreea medievală, vârsta şi starea socială a unui individ de sex masculin erau marcate prin modul cum îşi aranja părul: băiatul de până la 10-12 ani purta părul într-un moţ pe frunte, bărbatul tânăr, neînsurat, purta părul împletit într-o codiţă, iar bărbatul însurat, deplin matur, îşi purta părul prins într-un smoc pe creştet.

15 În Coreea medievală, peninsula era împărţită în trei regate: Kogurio, Pekie şi Silla.

16 Numele medieval al Seulului, capitala Coreei de Sud , de azi.

17 Om cu carte 18 Titlu ştiinţific şi academic, din Coreea medievală.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 dec. 2013 NR.

12/28

tului şi cerului coreean - bibliotecile, cu tablele conţinând cele mai înalte sutre19 şi cele mai profunde taine buddhiste… Aţi beneficiat şi de alte roade bogate - ce-a fost mai bun, parfumat şi gustos de-ale mâncării şi băuturii - vi s-a pus la picioare. Pe toate vi le-au pus la picioare, ca ofrandă adusă spiritului vostru, oamenii din această cetate. A venit, acum, vremea să răsplătiţi respectul şi roadele , pe care v-am lăsat să le culegeţi şi să vă înfruptaţi din ele: adunaţivă toate puterile minţii şi spiritului, şi găsiţi soluţii de salvare pentru cetate, pentru poporul vostru, pentru bibliotecile sfinte! Pe timpul meditaţiei voastre pioase şi de obştesc folos, veţi avea pe masă mâncarea cea mai aleasă, pentru trei zile. Duceţi-vă şi vă faceţi datoria!

Cei trei sănvoni au ascultat de porunca regală şi s-au retras în cea mai liniştită, care era, de fapt, şi cea mai bogat împodobită şi elegantă sală a palatului. Dar, în loc să se cufunde, toţi trei, în gânduri şi să se frământe pentru soarta cetăţii - au început, încă din primul ceas, să se certe între ei care-i mai deştept şi căruia dintre ei trebuie să-i revină cinstea de a fi declarat salvator al patriei - măcar că niciun gând de-al lor n-apucase a se îndrepta spre patrie, necum spre salvarea ei: - Eu sunt, cu adevărat, omul cel mai matur şi mai valoros al regatului! Fără mine, palatul, regele, supuşii, ţara - ar fi prăbuşiţi de mult şi pierduţi - iar bibliotecilor coreene n-ar avea cine să le dezlege tainele, încifrate în hieroglife! Buddha pe mine mă iubeşte! Sunt singurul care merit să port părul prins în smoc! - striga primul învăţat, sănvon Cion.

- Nici împletit în codiţă! Moţ ar trebui să porţi, precum copiii mici, cu lapte la gură! Voi nu vă daţi seama că, dacă eu aş muri, tot regatul ar trebui să se-mbrace în alb,20 1.000 de ani? Aţi fi morţi toţi, fără înţelepciunea mea! - bătu cu pumnul în masă al doilea sănvon, pe nume Cihun.

- Sunteţi nebuni amândoi şi orbi! Bine, tu să porţi codiţă - iar el moţ - eu voi fi singurul ca-

re voi prinde smoc în creştet! O mie de liang21de argint de mi s-ar plăti pentru fiecare cuvânt ce-l rostesc, şi încă ar fi prea ieftin, pentru câtă adâncime şi importanţă au gândurile mele! Sunt cel mai aproape de Buddha - mai că-l trag de vârful piciorului drept! – nu se lăsă mai prejos cel de-al treilea sănvon, Ciu, suindu-se pe masă şi lovindu-i în cap, pe ceilalţi doi, cu sandala împletită din fire de aur. Apoi, apucă străchinile cu mâncare de pe masă (rezervate lor pentru meditaţia de trei zile, pentru patrie…) - şi zvrrr!! în capetele colegilor într-ale înţelepciunii! Şi, astfel, se încinse o bătaie şi o păruială în toată legea, între cei trei străluciţi învăţaţi şi patrioţi, salvatori ai patriei… Nu auzeai, în încăperea cea elegantă, decât strigăte de felul acesta: „Tu să porţi moţ!”, „Nici măcar codiţă!”, „Doar eu - smoc!” - şi tot „moţ” şi „codiţă” şi „smoc” - şi trosc! cu o cratiţă în capul unuia, şi pleosc!, cu un bol de orez în nasul altuia…

Praf se făcură mobilele luxoase şi tablourile pe mătase, mâncarea se risipi jalnic pe jos feţele celor trei sori ai învăţăturii buddhiste arătau ca vai de ele, julite, însângerate şi pline de sosuri…

Peste trei zile, flămânzi şi obosiţi de bătaie, scuipături reciproce şi de urletele „moţ!”, „codiţă!”, „smoc!” - dădură să se repeadă la uşi şi să ceară de mâncare - uitând cu totul că rostul lor în acea cameră a palatului regal era să gândească la salvarea cetăţii şi poporului coreean, iar nu ghiftuiala… Prea târziu! Prin canaturile smulse ale uşii năvăleau, deja, oştenii fioroşi ai duşmanului victorios - care, fără niciun respect pentru cei trei învăţaţi de elită, mai ales că nu vedeau trei frunţi înnegurate de gânduri, ci trei mutre învineţite şi „însângerate” de sosuri le retezară, scurt şi concis, la obiect, căpăţânile, şi le azvârliră în curtea palatului, peste celelalte mii de căpăţâni anonime, ale locuitorilor Chionsonului.

Nicio consideraţie şi vai de cei care se ceartă pentru priorităţi ale recunoaşterii fumurilor, orgoliilor deşarte - şi nu mişcă un deget pentru a schimba în bine viaţa semenilor lor, sau

19

21

20

Versete, în care sunt ordonate rugăciunile buddhiste.

Culoarea doliului buddhist.

Unitate de măsură a greutăţii, folosită atât în China, cât şi în Coreea medievală, echivalând cu aprox. 31,25 grame.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a salva cetatea! Dar şi mai vai de acel popor, care greşeşte în alegerea înţelepţilor săi: va deveni un morman de biete hârci însângerate, sub puhoiul duşmanilor de tot felul… Când cetatea e în primejdie, doar solidaritatea şi patriotismul o pot salva - iar nu ierarhia „moţului”, „codiţei” ori „smocului”…

*** MĂGARUL COSMOPOLIT - poveste ungurească -

-I-ha-i-haa-hei-hei, ce ştiţi voi, sărmani provinciali sedentari, vai de capul vostru! - răgea măreţ un măgar, într-o seară târzie, când gospodarii dintr-un sat de pe ţărmurile frumosului lac Balaton se întorseseră de la treburile câmpului.

Auditoriul măgarului orator era format din: o iapă oarbă, pe care stăpânul fermei, de milă, o hrănea pe degeaba, aşteptând-o, cu răbdare, să moară de moarte bună, căci îşi făcuse cu prisosinţă datoria faţă de fermă, în viaţa ei lungă - şi doi cai murgi, care tocmai fuseseră deshămaţi de la şareta logofătului, care alerga, toată ziua, de ici-colo, supraveghind toată munca de la cele patru ferme ale marii moşii boiereşti.

-I-ha-i-haa-hei-hei, n-aţi văzut, toată viaţa voastră, decât împuţitul ăsta de staul şi naţi mâncat decât fânul ăsta muced, de sub boturile voastre - pe când eu, încă din tinereţele mele, i-ha-i-haa ! am văzut lumea toată! - răgi măgarul, cu dispreţ, către cele trei animale, silite să-i devină auditoriu măgarului - nu atât de spaţiul comun, cât de respectul faţă de un atât de umblat măgar, care îmbătrânise pe atâtea drumuri ale războiului mondial, şi poposise prin atâtea locuri celebre - celebre în fel şi chip…

Ce-i drept, nu-i minciună: măgarul ăsta umblase tare mult, şi peste tot locul - evident, fără voia lui şi mânat de tot felul de joarde, bice şi biciuşti - căci războiul fusese tare lung, şi purtat peste tot locul, pe tot pământul.

Mai întâi, măgarul peripatetician fusese mânat de un biet ţăran ungur, care ducea, cu o cotigă nenorocită, la care-nhămase măgarul ăsta

10 dec. 2013 NR.

12/28

(pe atunci în plină tinereţe şi avânt) - saci cu pâine ori făină, pentru front. Într-o seară, doi soldaţi nemţi îi tăiaseră gâtul bietului om - şi furaseră, odată cu pâinea, şi cotiga, şi măgarul de la cotigă. Dar măgarul s-a considerat (spre cinstea lui de neştirbit), oricine îi era stăpân şi ori de ce naţie îi era stăpânul - numai şi numai măgar unguresc. Şi nemţii, cu cotiga, îşi cărau acum morţii. Măgarul, aflat acum pe post de cioclu, nuşi simţi mândria lezată: cineva trebuia să facă şi munca de salubrizare. Dar după ce nemţii terminară de mâncat nu doar pâinea furată de la ungurul ucis, ci şi tot ce putea fi socotit ca bun de mâncat pe unde treceau - începură să-i facă ochi dulci măgarului nostru… Ce mai încolo-încoace - se pregăteau să-l mănânce, fript-nefript…Tocmai când să-i facă felul pică, din senin, un obuz - drept peste cei doi asasini, care-şi ascuţeau cuţitele - şi-i făcu praf şi pulbere. Scăpat teafăr - bravul măgar se simţi uşurat, din două motive: îi muriseră potenţialii măcelari, în burţile cărora ar fi trebuit să-şi găsească odihna de seară - dar, poate mai important, cotiga fusese şi ea sfărâmată de obuz. Aşa că măgarul zburda acum, de uşor ce-i era.

Numai că morţi erau tot mai mulţi de cărat - şi mâncare tot mai puţină: fu prins de un soldat (Dumnezeu numai ştia cărei naţii îi aparţinea, sau dacă el socotea că aparţine vreunei naţii) - şi pus, alături de un căluţ mic şi grozav de păros - să tragă un furgon militar, care căra produsele măcelului mondial. Şi măgarul, solidar cu căluţul păros până şi în ochi înainta, printre corbi şi morţi, şi tot înainta…

-I-haa-hei, măi ţăranilor, de tânăr am văzut palatele cele mari ale împăratului de la Viena (da, aşa şi era, căci cărase mobila unor ovrei, care se mutau repede, din calea trupelor - dar nu aşa de repede ca să nu fie ajunşi de tăvălugul războiului, arestaţi, ca traficanţi de aur, drept în faţa Schönbrunn-ului…) - şi apoi am ajuns la Praga, şi la Bonn, am trecut pe lângă casa lui Beethoven… ştiţi voi, din familia noastră de mari muzicieni - se zice că un bunic al meu a cântat alături de marele Ludwig (da, aşa era: pe când Beethoven se oprise la marginea unui drum de

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţară, sunându-şi în urechi primele acorduri ale Pastoralei - bunicul actualului măgar, înhămat la o cărucioară, răsturnată într-un şanţ, îl călcase pe bocanc pe Beethoven, şi, cu copita lui grea, îi răsese genialului muzician toate bătăturile de la piciorul stâng - amânând astfel, din cauza zbieretelor - ale maestrului german, de data asta… cu 24 de ore, începerea marii simfonii…).

Auditoriul din staul asculta cu capul plecat, în semn de adâncă pioşenie şi preţuire…

- Apoi, am trecut şi-am văzut, unul după altul, palatele din Anvers, şi din Liège, şi din Bruxelles - apoi am trecut în Franţa - oh, iha-haa, Doamne, Parisul, Pont-Neuf, Tour Eiffel, Moulin Rouge - o, frumoasele femei de la Moulin Rouge! (într-adevăr, ordonanţa colonelului neamţ îl cărase pe stăpânul său beat-mort, de la luxoasele bordeluri, în primul furgon pe care-l aflase în drum - şi se nimerise să fie tocmai cel tras, cu abnegaţie, de urecheatul nostru…).

- Eu, domnule măgar, am trecut, pe când eram tânără, pe lângă Palatul Pescarilor, de pe malul Dunării, o, ce romantic! - se băgă, sfioasă, în vorbă iapa cea oarbă, care fusese, într-adevăr, o gloabă de povară, ce ajunsese în Budapesta, când cu rechiziţiile şi căratul de muniţie către Transilvania - gata să se lanseze într-o tiradă romanţioasă, pe care măgarul cosmopolit i-o reteză, cât ai zice peşte: - Ce palat, ce pescari - bojdeuca aia nenorocită! Cucoană, lasă prostiile - să fi văzut dumitale Versailles-ul, i-ha-i-ha-i-ha-hahaaa, hai?

L-ai văzut? N-ai văzut nimic, ţărancă proastă ce eşti…

Adevărul e că, în graba războiului, n-avuseseră vreme, nici stăpânul măgarului, deci cu atât mai puţin măgarul nostru, să treacă prin vreun oraş mai de seamă al ţării sale de baştină, ci fusese aruncat şi vânturat, de vântoasele de fier şi foc, numai prin oraşele Apusului… Câte înjurături, în toate limbile pământului, nu-i auziseră urechile lui mari, şi câte joarde, rupte din toţi copacii şi aracii Europei, nu simţise pielea lui, tăbăcită bine, încă din viaţă…

- Am ajuns până la taurii din Madrid… spuse cu emfază curat spaniolă, măgarul (dac-ar fi vrut să fie mai exact, dar n-avea interes - ar

10 dec. 2013 NR.

12/28

fi mărturisit că pe taurii Madridului nu-i văzuse decât morţi: pe când lâncezeau franchiştii, aşteptând deznodământul războiului civil, se organiză o corridă, să-şi omoare timpul şi vacile, şi să mai scoată frica din oasele locuitorilor madrileni, năuciţi de atâtea lupte ale nu se ştie cui împotriva lui nu se ştie cine - şi urecheatul nostru târâse leşurile măcelărite în arenă…).

- Dar Parisul, iha-ihaa, se înduioşă bătrânul măgar cosmopolit, catedrala Notre-Dame... şi vărsă o lacrimă, ştiut fiind cât de pioşi catolici sunt toţi asinii - începând cu intrarea Domnului Iisus în Ierusalim… - Seina, cu buchiniştii şi pictorii, pictorii celebri… oh, Louvrul, ce de picturi, ce grele picturi, la Louvru! (de fapt, tot o ordonanţă de general neamţ, altul decât cel de la bordeluri – „închiriase”, printr-un foc de revolver, furgonul tras de măgarul nostalgic – pentru a căra, la reşedinţa temporară a înaltului ofiţer, o stivă de tablouri furluate, ca pradă onorabilă de război, din celebrul muzeu…).

- Şi n-aţi mai vrea să treceţi, pe acolo, încă o dată, înainte de… de… - se fâstâci tânărul şi nediplomatul cal murg de la dreapta şaretei.

- Cum îndrăzneşti să vorbeşti, în faţa domnului măgar, de astfel de… de… - îl certă, pe confratele său mai tânăr şi neîndemânatic – murgul de la stânga şaretei logofătului.

- Dar toţi vom muri, iaca, na! Salam ambulant de cal ce eşti! - răbufni cel mustrat, iar cel din stânga trăsurii îl muşcă de gât - şi ar fi fost gata să se încaiere în lege, de n-ar fi fost stănoagele şi glasul tunător al măgarului: - I-haa-i-haa, mârlanilor, nu vă este ruşine? De mine, cel care am avut la copitele mele Europa întreagă? Iar, prin fiul meu, am la picioare Senatul american, în persoană?!

Zvăpăiaţii şi neinstruiţii mucoşi murgi încremeniră, de frică şi de extaz: - Senatul…american…? Ni-ha, haaa!

Da, e drept că, imediat după război, un plod (făcut într-o şură din portul Brest, cu o măgăriţă franţuzoaică, foarte fâşneaţă) al măgarului cosmopolit a fost îmbarcat pe un vas de război american, care se întorcea în patria celei cu făclia în mână… cine ştie ce căutând, cu urgenţă… Şi, până să se instituie şi generalizeze

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE serviciul motorizat de cărat gunoiul, o furgonetă, trasă de sus-zisul fiu măgăresc, cărase rămăşiţele epocalelor (şi rău-mirositoarelor) discursuri ale congresmenilor americani. Dar, ceea ce nu ştia, şi nu va şti până la moarte măgarul cosmopolit - este că, odată ce s-au putut dispensa de serviciile măgarului de origine maghiară - cu simţul lor practic desăvârşit, americanii l-au făcut, imediat, hamburger - trecându-l, astfel, pe post de vacă - între două felii de pâine, asortat cu bulion…

Lângă străfulgerările lacului Balaton, în staulul întunecat, măreţul măgar, cu atât de largi aptitudini cosmopolite - ostenit de atâtea amintiri, evocări şi discursuri, se lăsă pe picioarele din spate, alunecă pe cele din faţă, în propriul bălegar - şi, cu capul înfundat în paiele mucegăite, mai holbă, o dată, autoritar şi triumfător, un ochi, apoi se apucă să sforăie grăbit - visând cum aleargă în trap sau galop mărunt, mereu sub biciuşcă străină, înconjurând pământul în goană, şi cu pielea ferfeniţă, pe spinare şi la coadă însă păstrând ferma convingere că-şi inspectează, în marş triumfal, propria moşie cosmosul…

Adrian Botez

10 dec. 2013 NR.

12/28

ELENA BUICĂ BUNI

BUCURIILE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ Vin sărbătorile de iarnă şi ca în fiecare an, din orizontul larg al literaturii, mă întorc cu fidelitate şi iarăşi pun cuvântul la lucru în slujba lor, căci statornicia în scris are întotdeauna un cuvânt de spus. Bucuria acestor sărbători nu se estompează nici chiar dacă, tocmai în această perioadă, mai adaug un an peste cei 80 împliniţi.

Există un anume fel de tinereţe şi la această vârstă, una specială în care vezi lumea învăluită în mai multă lumină, o lume mai aşezată, mai domoală, mai frumoasă, mai curată şi cu bucurii izvorâte din trăiri mai profunde. E o lume în care te reconstruieşti din partea cea mai bună a zestrei de suflet pe care ai agonisit-o de-a lungul vieţii, partea cea mai generoasă, ca apa sfinţită, căci fiecare păstrăm tainic în noi un strop de dumnezeire. Trăim bucuriile curate, departe de bucuriile întinse în mod viclean în calea noastră. Cu toţii ne bucurăm că primim în casele noastre dumnezeirea prin pruncul Iisus. Fiecare încercăm să aducem bucurie şi pace în interiorul nostru pe măsura vârstei spirituale în care ne aflăm.

Vârsta nu estompează nimănui dorinţa de a retrăi iubirile adunate în căuşul inimii. Nu e perioadă mai iubită şi mai bine primită la orice vârstă, ca aceea a sărbătorilor de iarnă.

Nu mai sunt sărbătorile aşa cum le le-am trăit noi, cei mai vârstnici, în copilăria noastră.

Ne-am îndepărtat mult de scena în care eram participanţi cu trup şi suflet de copil alături de părinţii noştri şi de colectivitatea în care vieţuiam. Acum, mulţi semeni din rândul celor mai tineri nici nu au cum să ştie ceea ce ştiam noi când

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE eram mici. Tăvălugul vieţii aduce multe schimbări şi din ce în ce se succed în ritm tot mai alert.

Viaţa oamenilor a devenit tot mai încărcată de tot felul de probleme. Liniştea căminului de odinioară a fost treptat înlocuită cu încordarea de a ne menţine ritmul zorit, de parcă ne îmbrânceşte cineva nevăzut când pasul e mai domol. Actualizăm tradiţiile, dar hainele noi în care le îmbrăcăm totuşi ne vorbesc ca altădată, deşi se pare că au alt glas. Înţelepciunea anilor cerne şi discerne şi ştie unde să caute izvorul frumoaselor trăiri şi să le îmbrace în înţelesuri noi, ştie unde să caute bucuriile neştirbite. De-a lungul timpului ne schimbăm mereu, dar în esenţă suntem mereu aceiaşi.

Neştirbită a rămas frumuseţea retrăirii în Casa Domnului a bucuriei zilei în care a fost întruchiparea divinului cu umanul, iar lumea a început să se schimbe prin Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. La fiecare 25 decembrie, Dumnezeu coboară la oameni ca aceştia să urce la El, la fiecare 25 decembrie, Iisus se naşte în lăuntrul nostru. Bucuria venirii pe lume a pruncului Iisus, este şi bucuria venirii pe lume a copiilor noştri, cu frumuseţea şi bogăţia îngerească cu care Domnul ne trimite pe pământ pe fiecare dintre noi. Nimic nu e mai frumos decât să îţi petreci sărbătorile cu cei dragi, ciocnind un păhărel de vin bun, după o sărmăluţă aburindă şi o friptură de purcel, ori caltaboş sau câte alte bunătăţi revărsate cu abundenţă pe masă în camera în care bradul împodobit e purtătorul darurilor încărcate de bucurii şi surprize. Colindele, slujbele la biserică, obiceiurile şi tradiţiile dragi nouă şi puse la păstrare în cutele mai adânci ale inimii, au încă puterea de a trezi în noi bucurii ca odinioară şi cred că mereu va fi aşa. Întotdeauna vom sorbi frumuseţile acestor zile şi vom îmbrăca cu ele amintirile care ne vin dintr-un „adânc de departe", de frică să nu se destrame ca un vis. Întotdeauna ne va rămâne înscrisă pe faţă lumina şi bucuria revărsată în noi cu multă dărnicie şi întotdeauna vom răspunde bucuroşi zâmbetului semenilor noştri care ne transmit bucuria trăirilor lor.

Oricât de comercializate ni se par azi împodobirile magazinelor, străzilor, întregii at-

10 dec. 2013 NR.

12/28

mosfere în care trăim, totuşi ne bucurăm şi acceptăm, deoarece cam de pe la începutul secolului al XX-lea, Crăciunul a început să capete şi o înfăţişare laică. E sărbătoare a Luminii pentru multe alte popoare cu alte religii.

Dar trebuie să amintim, chiar şi numai în treacăt, şi alte bucurii pe care le trăim până la această mare sărbătoare. Întâmpinăm cu bucurie, Lăsata-secului, apoi pe Sfântul Andrei, apostolul care ne-a creştinat. Cu bucurie şi mai mare îl aşteptăm pe Moş Nicolae care lasă copiilor dulciuri în încălţămintea pusă la intrarea în casă. Ignatul ne aminteşte de vâlvătaia paielor aprinse pentru pârjolirea porcului cu care se va umple masa de bunătăţi. Repetiţiile sunt făcute cu multă râvnă pentru colindele din ajunul Crăciunului, ba şi pentru cele următoare, căci steaua trebuie să răsară ca o taină mare, biciul trebuie mânuit cu îndemânare la urările pluguşorului de Anul Nou, iar buhaiul şi căpriţa nu trebuie trecute prea uşor cu vederea. Cu mic, cu mare, toată lumea întâmpină Anul Nou cu aceeaşi neştirbită speranţă într-un an care să aducă sănătate şi împlinirea dorinţelor. Aceleaşi urări le adresez şi eu românilor de pretutindeni, oriunde s-ar afla: Crăciun fericit, sărbători minunate şi Anul Nou, 2014, să vă aducă împlinirea dorinţelor de bine!

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Elena Buică Toronto, Canada

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 dec. 2013 NR.

12/28

Sumar: Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri - George Seurat - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Scriitori de ieri – Gustav Flaubert – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 5 Jacques Rancourt – poezii /p. 6 In memoriam Marin Sorescu – autor: prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 7 Medalion Marin Sorescu /p. 12 Scriitori de azi – Neagu Djuvara – autor: Bedros Horasangian /p. 13 Premiul Nobel pentru literatură 2013 – Alice Munro - autor: Bedros Horasangian /p. 15 Maria Sava despre Lumea Dreaptă a Poetului /p. 16 Incursiune în poezia română contemporană /p. 17 Eugen Serea, Bucureşti /p. 17 Diana A. Matei, Ploieşti /p. 18 Ovidiu Cristian Dinică, Râmnicu Vâlcea /p. 18 Mihaela Oancea, Bucureşti /p. 19 Ionel Mony Constantin, Focşani /p. 20 Agafia Drăgan, Roşiorii de Vede / p. 20 Vasile Hatos, Italia /p. 21 Nuţa Crăciun, Orăştie /p. 22 Ion Bucovu /p. 23 Irina Lucia Mihalca /p. 23 Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) /p. 25 Ileana Popescu Bâldea /p. 25 Georgia Miculescu /p. 26 Anton Klein /p. 26 Ana Sofian /p. 27 Iuri Iulian Lorincz /p. 27 Şerban Elena, Bucureşti /p. 28 Interviu lunii – Ioana Ieronim – autor: Stelian Ţurlea /p. 29 Ioana Ieronim – poezie /p. 32 Proză scurtă /p. 33 Boris Marian: Zdrobite cătuşe /p. 33 Georgian Ghiţă: Paşi de iarnă /p. 34 Simona Antonescu: Fetiţa care fura cireşe /p. 35 Cristina Moldoveanu – poezie /p. 40 Eugen Ionesco – Testament: Mesajele nu au niciun efect asupra mea /p. 41 Pagini de istorie – Khazarii de ieri, Evreii de astăzi – Un popor misterios /p. 43 Note de călătorie – Călătoria spre Babaji -„Zeul″ Întrupat /p. 48 autor: Dyonysios Farasiotis Dumitru Istrate Reşeţeanu - Mântuire prin scris /p. 52 Rainer Maria Rilke – poezie /p. 53

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 dec. 2013 NR.

12/28

Cronică/Recenzie de carte - Vecernie, de Eugen Serea /p. 55 autori: Florin Caragiu & M. Ghiţă Mateucă Vavila Popovici – Munca este legea lumii moderne ... /p. 57 Pagina celor mari pentru cei mici – autor: Adrian Botez /p. 59 Elena Buică Buni – Bucuriile sărbătorilor de iarnă /p. 63 Sumar /p. 65 Picturile şi sculpturile din acest număr aparţin: George Seurat Anca Bulgaru Nicolae Grigorescu Jeff Rowland Antonio Canova Victor Mikhailovich Vasnetsov

Comenzile pentru formatul pe suport de hârtie se fac numai la cerere !

Colectivul de redacţie vă urează : SĂRBĂTORI FERICITE ! ŞI UN CALD „LA MULŢI ANI !”

Numarul următor (1/ 30) va apare 10 ianuarie. 2014

Vă invităm să vizualizaţi revista pe: www. nomenartis.ro Materialele se vor trimite pe adr. <nomenartis@gmail.com>

Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III

Page 66

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !