Nomen Artis - Beyond the silence, no 10 /26, 2013

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România



Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală



Prof. univ. Elena Loghinovski – România



Mircea Aurel Buiciuc - România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu, Ovidiu Cristian Dinică Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL III, No. 10 / 26 - 2013 - luna octombrie – număr aniversar – 3 ani de la apariţie

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare,la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

„Doar o singură dată voi trece prin viaţă. De aceea, dacă voi putea dărui puţina blândeţe, ori să fac un bine cât de mic unei fiinţe asemenea mie, promit să o fac acum, fără zabavă, pentru că altă dată nu voi mai trece pe aici."

William Penn

”Trebuie să reţii că tot ceea ce se întâmplă înăuntrul tău este mult mai important decât ceea ce se întâmplă în exterior.”

John C. Maxwell

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Tintoretto: Autoportret, (1547-1548)

Pe numele adevărat: Jacopo Comin zis Tintoretto s-a născut la 29 septembrie 1518, Veneţia, (d. 31 mai 1594, tot la Veneţia) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai Şcolii veneţiene1 de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renaşterii. În tinereţe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire (in modo robusto) porţile oraşului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al muzeului Prado din Madrid şi făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie 2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat („boiangiu”=„tintore”). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menţinându-şi această preocupare şi mai târziu de-a lungul activităţii sale artistice. E posibil ca artistul să fi moşte-nit de la

10 oct. 2013 Nr.11/27

tatăl său extraordinarul simţ al culorilor, stilul dinamic şi ferm. Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuţia picturilor a fost supranumit şi „Il Furioso”, iar folosirea dramatică a perspectivei şi a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc. Tintoretto şi-a dedicat artei toată energia şi tot entuziasmul, lăsând posterităţii o operă de o forţă dramatică unică.

Tintoretto şi-a petrecut copilăria între vasele cu vopsele ale tatălui său. Nu se ştie unde şi-a făcut ucenicia artistică, dar primele sale lucrări sunt apropiate de manierismul lui Parmigianino2 (15031540) sau de stilul lui Andrea Schiavone (1510-1563).

Tintoretto şi-a format propriul stil, îndeosebi exersând cu perseverenţă desenul, studiind sculpturile, desenele şi gravurile colecţiilor veneţiene. În 1539 era deja un pictor independent, (cum reiese dintr-un act elaborat de un notar public, în care se regăseşte numele lui Tintoretto). Acesta avea pe atunci 20 de ani şi locuia în Campo San Cassiano, în apropierea podului care duce spre biserica Santa Maria Mater Domini. În 1550 s-a căsătorit cu Faustina de Vescovi, fiica comandantului gărzii de la Scuola Grande di San Marco.

1

Renașterea venețiană sau Renascentismul venețian se referă la perioada care a început în pictură cu Giovanni Bellini la mijlocul secolului al XV-lea. După el, arta Veneției este revoluționată de către Giorgione, iar la începutul secolului al XVI-lea de către Tițian. Această eră este încheiată de Veronese și de Tintoretto, ultimul încetând din viață în anul 1594. Ei marchează trecerea spre manierism. În arhitectură sunt de remarcat construcțiile monumentale realizate de Pietro și Tullio Lombardo și - mai ales - de Andrea Palladio. Literatura s-a dezvoltat sub semnul umanismului, un rol important avându-l în-ființarea de către Aldo Manuzio în anul 1502 a „Noii Academii" (Accademia Aldina sau Aldi Neacademia), în jurul căreia s-au grupat Alberto Pio, cardinalul Pietro Bembo și alte personalități ale vieții culturale. În muzică, în perioada târzie a Renașterii, apare un grup de compozitori care dezvoltă stilul policoral și arta orchestrației, ca Andrea și Giovanni Gabrieli.

Tintoretto: Minunea Sfântului Marcu sau Sfântul Marcu salvând viaţa unui sclav, 1548

Cu doi ani mai înainte a executat pentru această instituţie compoziţia Minunea Sfântului Mar-

2

Girolamo Francesco Maria Mazzola (cunoscut şi sub numele Francesco Mazzola sau mai des /uzual/ ca Parmigianino („micuţul din Parma”) sau Parmigiano; (n.11 ianuarie 1503 – 24 august 1540) a fost un pictor italian manierist şi grafician activ în Florenţa, Roma, Bologna, şi în oraşul natal Parma.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu sau Sfântul Marcu salvând viaţa unui sclav (Miracolo dello schiavo). Această operă, elaborată (la

vârsta de 30 de ani), a entuziasmat contemporanii, în ea regăsindu-se echilibrul ideal: cantitatea şi calitatea, culoarea şi forma, care sunt introduse în scenă în mod alternativ, corelate în mod remarcabil cu concepţia structurală a tabloului. Scuola refuză totuşi această operă, considerând-o prea originală. Nu au lipsit şi alte critici. Astfel scriitorul Pietro Aretino (1492-1556) îi impută graba cu care lucrează („fa presto”) şi - din această cauză - înclinaţia spre neglijenţă, care va dispare o dată cu vârsta maturităţii.

De-a lungul vieţii sale, Tintoretto a lucrat pentru diferite scuole veneţiene, care îşi pierduseră în timp caracterul religios, transformându-se în instituţii laice de binefacere cu mari resurse financiare, ca urmare a donaţiilor provenite din partea membrilor şi a altor persoane caritabile. Calitatea de membru într-o asemenea instituţie era o ches-tiune de prestigiu, fiind o dovadă a înaltului nivel social şi financiar al unui cetăţean al Veneţiei, şi se obţinea după o triere foarte severă. În 1564, Scuola Grande di San Rocco decide să fie aduse modificări ornamentelor de pe tavanul sălii de şedinţe a comisiei de supraveghere din Albergo. Se instituie un concurs în vederea executării lucrării şi, înainte ca alţi pictori să-şi fi depus propunerile, Tintoretto se prezintă cu o pictură ovală, foarte elaborată şi într-un timp foarte scurt obţinând astfel comanda. În 1565, o dată cu finisarea primei părţi a acestei comenzi, Tintoretto devine membru în Scuola Grande di San Rocco, contribuţia lui constând în decorarea sediului acestei instituţii.

Până în anul 1587 a realizat 58 de picturi pentru cele două nivele ale clădirii, printre care se numără: Dru-

mul Golgotei, Iisus înaintea lui Pilat, Închinarea păstorilor, Botezul Domnului… În sala Albergo, pe unul din pereţi se pot vedea trei tablouri înfăţişând patimile Domnului: Drumul Golgotei, Ecce Homo, respectiv Iisus înaintea lui Pilat. În aceste opere, ca şi în alte creaţii târzii, Tintoretto acordă o atenţie tot mai sporită surprinderii într-o lumină precisă a detaliilor, se străduieşte să dea ritm viziunii sale, reprezentând relieful blocului prin accentuarea distribuirii umbrelor profunde şi prin indicarea luminii în anumite părţi ale ar-

10 oct. 2013 Nr.11/27

hitecturii. Tintoretto aşază culorile constructiv, pictând spaţiile şi formele prin trăsături de penel îndrăzneţe şi lungi.

Răstignirea, 1565, „Scuola di San Rocco”

Tabloul intitulat Răstignirea poate fi admirat şi astăzi în Scuola di San Rocco, în locul lui original, pe zidul opus intrării principale. Printre cei asupra cărora această pictură a avut un efect covârşitor, au fost şi pictorii flamanzi Rubens3 şi Van Dyck4. În această adevărată dramă a luminii şi a umbrei, Tintoretto ia poziţie în mod evident în favoarea construcţiei bogate în detalii, care se deosebeşte de structura teatrală şi geometrică a unor opere anterioare. El ne invită să participăm la evenimentele înfăţişate de el.

Tintoretto a condus un atelier de creaţie, unde, alături de alţi ucenici, i-a iniţiat în arta picturii şi pe proprii copii. Dintre aceştia, trei devin pictori: Marietta, Domenico şi Marco. Situaţia lui financiară se îmbunătăţeşte şi îşi permite să cumpere o casă pe malul lui dei Mori, în preajma bisericii Madonna dell'Orto, pentru care realizează câteva picturi. În toamna anului 1579 Tintoretto primeşte o comandă din partea prinţului Gonzaga de Mantova pentru pictarea a patru tablouri. După terminarea acestor 3

Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia - d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare.

4 Antoon van Dick (n. 22 martie 1599, Antwerpen – d. 9 decembrie 1641, Londra) a fost unul dintre cei mai mari pictori și creatori de gravuri flamanzi, reprezentant al stilului baroc, discipol al lui Rubens, inovator în folosirea gravurii cu „acquaforte”. Devine celebru în calitate de pictor al curții regelui Carol I Stuart al Angliei.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

lucrări este invitat la curtea din Mantua pentru a supraveghea personal amplasarea pânzelor. Probabil aceasta este singura lui călătorie în afara Veneţiei.

Unii istorici de artă presupun că în tinereţe ar fi vizitat şi Roma, lucru sugerat de influenţa evidentă exercitată de sculpturile lui Michelangelo asupra creaţiei sale. Printre compoziţiile alegorice şi pe teme laice se numără lucrările: Crearea „Căii

lactee”, Femei făcând muzică, Susanna şi bătrânii, Adam şi Eva, Hristos cu Maria şi Martha.

Adam şi Eva

Cina cea de taină Hristos cu Maria şi Martha

Pe data de 30 martie 1594, Tintoretto îşi redactează testamentul în care îşi desemnează soţia ca fiind principalul său moştenitor.

Câteva luni mai târziu se îmbolnăveşte în cursul epidemiei de ciumă, iar după două luni, la 31 mai 1594 se stinge din viaţă la Veneţia, în vârstă de 75 de ani.

Este înmormântat în biserica Madonna dell'Orto5.

Selecţie şi prezentare: George Gh. Ionescu şi Viorela Codreanu Tiron Masacrul inocenţilor 5

Bibliografie - Adolfo Venturi: Storia dell'arte italiana. Milano 19021929; H. Tietze: Tintoretto. Londra 1948; Roberto Longhi: Pittura veneziana. Florența 1975; Theodor Hetzer: Venezianische Malerei. Stuttgart 1985; Astrid Zenkert: Tintoretto in der Scuola di San Rocco. Tübingen 2003.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

Iisus în faţa lui Pillat

Venus surprinsă de Vulcan Mai multe lucrări puteţi viziona accesând link-ul: http: //www.wikipaintings.org/en/tintoretto/venus-and-marssurprised-by-vulcan#supersized-artistPaintings-241332 Închinarea păstorilor

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cititorii noştri au avut de multe ori, aproape în fiecare număr al revistei, prilejul de a se întâlni cu scrierile dlui. Eugen Cojocaru - colaborator preţios al revistei noastre, care de fiecare dată ne încântă prin scrierile sale. Vă propunem, prin urmare, la ceas aniversar să-l cunoaşteţi mai bine pe autor dându-vă şi câteva date bibliografice: Eugen Cojocaru (n. 11 decembrie 1955, la Cluj) este scriitor, jurnalist, traducător, poet şi artpromoter; aparţine generaţiei în blugi şi mai crede şi azi în idealul Flower Power, ce face ca totul să fie îmbibat de dragoste, de multă dragoste. Tocmai de aceea îşi aminteşte cu drag de anii de studenţie, ce vor rămâne un moment important pentru el. La Facultatea de Litere din Cluj-Napoca a avut profesorii cei mai buni pe care şi i-ar fi putut dori un student.

Printre aceştia se numără Liviu şi Emilia Petrescu, Octavian Schiau, Mircea Muthu şi D. D. Draşoveanu, mari nume ale culturii române şi internaţionale. Dascăl i-a fost din 1983 până în 1987 şi Constantin Noica - renumitul filosof. Cu aceeaşi plăcere, Eugen Cojocaru evocă şi atmosfera de efervescenţă culturală din Clujul de-atunci, dominată de personalităţi ca Adrian Marino, Augustin Buzura (cu care cititorii noştri s-au „întâlnit în numărul trecut [n.n.]), Grigore Zanc ori Ioan Bădică – creatorul unui prolific cenaclu autohton. Evoluând într-un asemenea mediu, Eugen Cojocaru avea deja, imediat după terminarea facultăţii, în 1987, două cărţi „pe rol” la Editura Dacia – un volum de istoria şi teoria artei şi un roman.

După revoluţia din decembrie 1989, la care a participat activ, se vede nevoit să emigreze în Occident, pentru că vechea-noua putere nu îl agreează.

Aşa ajunge în Germania, unde locuieşte şi în prezent.

Zece ani de tăcere, în care publică totuşi, articole diverse teme, la ziare din ţară şi din străinătate, după

10 oct. 2013 Nr.11/27

care, în 2001 îi apare prima carte. Este vorba de romanul Rezistenţa veselă sau d’ale balcanismelor.

Urmează altele şase…

Munca sa se concretizează pe de o parte în beletristcă (povestiri, poezii, romane), iar de cealaltă parte în articole, reportaje, interviuri, critică de teatru şi film, studii de istoria şi teoria artei. Activitatea sa a început încă înainte de absolvirea Facultăţii de Litere (Cluj-Napoca, 1987). În 2009, era Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Germania şi Membru al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Români – LITERART XXI. Începând din 1983 este corespondent la mai multe ziare şi reviste din ţară – Faclia, Steaua, Tribuna, Echinox, Napoca Universitară, după 1990 în Familia, Poesis, Astra, România Literară etc. şi străinatate – SUA, Germania, Canada, Danemarca, Franţa ş.a.m.d.: Origini, Observator, Dorul, Cuvântul românesc, Lumea românească, New York Magazin ş.a.m.d. În 1989 în 22 Decembrie a fost printre cofondatorii revistei săptămânale Atlas-Clujul liber, prima revistă liberă, independentă, anticomunistă şi una dintre cele mai bune la acea epocă în Transilvania şi în ţară, unde a fost redactor-şef adjunct până în august 1990.

După 1990, a continuat activitatea jurnalistică, publicând articole în calitate de corespondent extern în Germania (România Liberă, Curierul Naţio-

nal, Evenimentul Zilei, Ziua, Monitorul de Cluj, România Literară, Convorbiri Literare, Astra, Familia

etc.). A făcut numeroase lecturi şi interviuri pentru presă, radio (Radio România, Radio România Internaţional) şi televiziune (TVR 1, TVR Cultural ş.a.m.d.) în ţară şi pentru presă si radio (SWR/Radio Contra, Freies Radio Stuttgart, Deutsche Welle) în Germania. În 1998 a terminat primul volum al unei proiectate cvadrilogii a spiritului românesc decodat pe linie ludic-ironică: Rezistenţa veselă sau d’ale balcanismelor (Editura Clusium, 2000); 2003 apare volumul de istoria şi teoria artei: Arta – Concept şi istorie - Editura Clusium; 2006 - BIG BANGS BACK (Editura Ideea Europeană, Bucureşti), roman de echidistanţă spirituală Est-Vest pe marginea Revoluţiei din decembrie 1989 şi perioada de tranziţie; prezent cu povestirea Die kühle des letzten Bildes/ RĂCOAREA ULTIMULUI TABLOU în antologia Ru-

mänische Schriftsteller in Deutschland/Scriitori români în Germania (Editura Radu Bărbulescu, Mün-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE chen, 2006); PLIMBARE PE TĂIŞUL GÂNDULUI, Editura Crigarux, Piatra-Neamţ), poeme; 2007 ROMÂNIA - ŞOCUL VIITORULUI - Ideea Europeană, Bucureşti, culegere de articole publicate între 19922006: situaţia României în lume, cum este văzută din Occident, politica Occidentului faţă de ea, eseuri despre Zeitgeist-ul actual, despre situaţia internaţională, etc. În anul 2008 - romanul ISUS – Editura Crigarux, Piatra-Neamt. De asemeni este prezent în Antologii, spre ex.: Clujul din cuvinte – Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca; 2009 piesa de teatru în volum The windoors – and I kissed that heaven too despre renumitul solist Jim Morrison al formaţiei The Doors, franceză, engleză, română, (Editura Crigarux, Piatra-Neamţ); volumul de povestiri Faţa nevăzută a lunii - Editura Pergamon, Bistriţa; prezent în antolgia de lirică română tradusă în germană. Transilvania; mon amour!, Hermannstadt; 2010; în Antologia lirică Jahrbuch für das Neue Gedicht - Editura Klaus F. Schmidt, Frankfurt/Main; 2011 Plimbare pe tăişul gândului – lirică, vol. 2, Editura Crigarux; Liebe, Revolutionen und andere Freiheiten – traducere în germană a romanului Big Bangs Back, Verlag Radu Bărbulescu, München.

Arta - Concept şi istorie a primit premiul I la categoria Eseuri & Critica de artă şi literară al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Români – LITERART XXI - 2003. Big Bangs Back a fost ales de revista de cultură Discobolul drept cel mai bun roman al anului 2006 şi a fost propus pentru Premiile Uniunii Scriitorilor Români pe anul 2006. Premiul Naţional de Spirit şi Umor „Ion Băieşu” la Gala Geo Saizescu – 2011. În ceea ce priveşte activitatea de impresar de reţinut este faptul că din anul 2003 susţine direct atât arta plastică internaţională, cât şi arta plastică din România - ca galerist şi impresar - organizând numeroase expoziţii în Germania, Belgia şi România etc. *** Colectivul de redacţie îl felicită pentru îndelunga-i colaborare şi îi urează „La Mulţi Ani!”

10 oct. 2013 Nr.11/27

FEMINISM SAU ELIBERAREA (EXTERIOARĂ) FINALĂ A „ŞEHEREZADEI“ Autor: Eugen Cojocaru

Vă întrebaţi, bănuiesc „Ce legătură are celebrul personaj feminin al celor 1001 de Nopţi cu acest subiect?!” Cunoaşteţi, însă, toţi povestea/ soarta ei.

La o lectură mai atentă se relevă şi o abordare indirectă, dar, semnificativă, simptomatică a relaţiilor „împământenite” între bărbaţi şi femei, începând cu – acum multe mii de ani – patriarhatul: femeia este supusă arbitrariului masculin - câteva sute de consoarte ale ei nu au supravieţuit nici prima noapte! ce se erijează într-un stăpân absolut. Mesajul codat – la acest subiect - al acestor frumoase poveşti orientale este fără dubii: Femei, singura voastră şansă de a vă „salva”, de a vă „elibera” (şi împlini) sunt avantajele farmecului feminin combinat cu calităţile sale specifice: inteligenţa intuitivă, diplomaţia, simţul practic, psihologic şi social! Şeherezada este Mitul Femeii care reuşeşte cu greu şi prin imense sacrificii să-şi câştige libertatea interioară! Dar, şi aceasta nu este decât o primă treaptă în care ea îşi cucereşte doar o anumită siguranţă a condiţiei sociale, fără să se poată vorbi de o reală egalitate cu bărbatul, care este, în realitate, stăpânul de facto al ei şi pe care ea trebuie să-l (cuvânt atât de potrivit) slujească.

Eliberarea exterioară – vom vedea dacă e cea definitivă – îi va reuşi mult-mult mai târziu, nu departe de epoca noastră, în cadrul „revoluţiilor” generaţiilor tinere în anii ’60. În ciuda succesului acestei „Şeherezade”, ea a fost doar o floare stingheră, ce nu a adus nicio primăvară feminină majorităţii consoartelor de suferinţă, care din cauze cu totul „bărbăteşti”, au trebuit să plătească, în continuare, cu o moarte reală, sau cu cea a personalităţii lor sacrificate, renegate, înnăbuşite, ascunse de atâtea ori de-a lungul „amuzantei” Istorii a tristei soarte feminine.

Starea de lucruri este mult mai complexă, mai complicată decât mentalitatea publică la putere, decât gândirea şi prejudecăţile noastre pauşale de zi cu zi, instaurate prin forţă şi forţa a mii de ani de „obişnuinţe”…Să încercăm noi bărbaţii să fim o dată sinceri – nu între noi înşine, unde, o facem cu plăcere, chiar cu mândrie şi satisfacţie! – şi cu femeile şi să

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE recunoaştem că, după matriarhat (din păcate, nu se cunosc „suferinţele” bărbaţilor în această formă de societate, însă se bănuieşte că nu au trăit deloc aşa rău ca „reprezentantele sexului slab” după instaurarea Puterii Masculine6) soaţele noastre au avut mai mult sau mai puţin destinul bietei partenere dintr-o mult mai veche poveste, dar mai puţin cunoscută: De mult-foarte de mult trăia o familie pe o insulă pustie. De multă vreme nu găseau nimic de mâncare, cu toate că în fiecare dimineaţă, de la răsăritul soarelui până la apus, ba chiar mai târziu, tatăl cu băiatul erau mereu pe drumuri în speranţa că în sfârşit… Femeia rămânea întotdeauna acasă, ocupându-se de grădină, de grotă etc. Într-o zi, după două-trei săptămâni de zadarnice („Să nu vă prind pe acasă până n-aţi prins ceva!” - le striga ea la plecare.) drumuri istovitoare, tocmai apunea soarele într-un măreţ spectacol roşiatic la capătul uriaşului ocean.

Cei doi cad extenuaţi pe nisip, rămânând multă vreme nemişcaţi… După un timp, copilul se ridică să se mai uite o dată şi strigă bucuros: „Tată, tată! Avem, în sfârşit de mâncare… Ura ! Ura!” Acesta se ridică neîncrezător, duce palma la ochi şi vede o blondină fenomenală, tânără şi bine făcută într-un bikini plesnind de sănătate! „Tată, suntem salvaţi!”, ţopăia mereu micuţul. „Da, răspunde bărbatul. Ai dreptate… Dar, azi o mâncam pe mă-ta!”

Sunt curios câţi dintre „camarazii mei de nebunii” vor mai recunoaşte mâine ceva… În secret, cu multă diplomaţie şi mai ales în rândul claselor conducătoare, femeia a fost, întotdeauna, ceva mai emancipată, iar exemplele sunt, uneori, numeroase, deşi se remarcă puternice con-traste între culturi atât pe linie diacronică, cât şi sincronică.

Să începem, arbitrar, cu amazoanele, cu legendara regină Semiramida, cu anumite faraoane ori împărătese ale Chinei antice, să continuăm cu celebra Cleopatra, regina Egiptului, ş. a. Ei bine, toate aceste femei deosebite au ştiut să îmbine armele specifice sexului frumos cu farmecul feminităţii pentru a-şi adjudeca un rol de prim rang în disputele, adesea crude şi dure, cu „jumătatea” ei mult mai puternică, ce nu a stat pe gânduri şi nu a suferit de

6

deci, să fi fost violaţi permanent, maltrataţi, bătuţi măr-albastru, lăsaţi gravizi în plata Domnului, ori, singuri cu copiii vreme de zile-luni-anivieţi întregi… (n.n.).

10 oct. 2013 Nr.11/27

prea multe remuşcări – vezi Henry al VIII-lea, acest modern casap de „şeherezade” - spre a-şi folosi muşchii la nevoie!

Chiar şi când a avut succes, când a reuşit să devină/fie ea însăşi, femeia a sfârşit tot prin a fi „la cheremul” şi victima intrigilor masculine pentru putere, o figură revelator-emblematică constituind nefericita Elena. Câteodată posteritatea retuşează cel puţin în limbaj, ca în acest caz, luminoasa memorie a unei femei care a vrut şi a îndrăznit să fie ea însăşi şi să se împlinească în dragoste: soţie a unui rege spartan, ea va rămâne în istorie ca „Elena din Troia”, unde aparţine ea cu sufletul şi cu inima!

O învăţătură similară ne oferă faimoasa Cleopatra, ce a înfruntat mult timp cu succes pe cei mai puternici bărbaţi ai lumii din acel moment (Cezar, Antoniu şi Pompei) şi, cu toate că a lăsat moştenire urmaşelor ei o maximă încurajatoare: „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost puţin mai scurt, faţa lumii ar fi fost cu totul alta!” - în ce priveşte posibilităţile şi capacităţile lor, a trebuit şi ea să plătească cu viaţa această îndrăzneală!

Să ne amintim cu admiraţie cazurile cunoscute în istorie în care femeile au dat dovadă de o dăruire şi un curaj ieşit din comun! Iată doar două dintre ele: acea curtezană a regelui babilonian, Rahel, care, aflând de complotul celor ce urau poporul ei iudeu şi pregătindu-se să-l nimicească, le-a zădărnicit planurile cu riscul vieţii. Sau mai cunoscuta împrejurare (evitată în discuţiile teologice) când, după prinderea şi condamnarea lui Isus Cristos, singurele care au rămas lângă el, înfruntând batjocura şi teroarea, au fost femeile şi singura care a crezut în Învierea Lui şi care a luptat pentru recunoaşterea acesteia de către Apostoli a fost tot o femeie: Maria Magdalena!

La greci, femeia nu a mai jucat un rol aşa de important, deşi, întâlnim acum primele mari poete, mentore într-ale filosofiei ca Sappho etc. În Imperiul Roman ea s-a amestecat pe faţă şi mult mai des – începând cu sfârşitul Republicii - în treburile oficiale, deşi nu aveau prea multe drepturi recunoscute de cutuma şi dreptul civil roman ce permitea, cum este binecunoscut, bărbatului să-şi repudieze fără niciun motiv soţia. În timp ce în Europa, femeia se mai bucura de o anumită independenţă şi putere, în Africa şi mai

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ales în Asia după răspândirea Islamului, ea a fost redusă, treptat, la condiţia unui quasisclavagism. Nu întâmplător aceasta este epoca ce a imortalizat tipul „Şeherezadei”!

Dar şi în Europa soarta tovarăşei noastre de viaţă a făcut un mare pas înapoi pe drumul ei de a-şi cuceri drepturi egale cu „sexul tare”. Iar religia creştină nu este deloc străină de această „asuprire sexuală” prin teoria „păcatului iniţial” acordat atât de generos şi pus sub „semnul Evei” şi al „şarpelui”… În schimb, bărbatului i s-a rezervat – culme a făţărniciei - locul şi rolul „bietei şi inocentei victime”! Aşa s-a născut în istorie „vânătoarea de vrăjitoare”, iar în limbaj o expresie ce denotează crunta şi nemiloasa oprimare a unor ţapi... mai bine-zis capre ispăşitoare. Încet-încet, începând cu Renaşterea şi continuând cu Secolul Luminilor femeile beneficiază din ce în ce mai mult – în cadrul nobilimii şi al burgheziei noi constituite şi sub presiunea acesteia din urmă – de o educaţie aproape egală cu a „concurenţilor” din tabăra opusă şi încep, iniţial mai timid, să se gândească la emancipare, transformată într-o adevărată luptă pentru drepturile lor, în special, în Anglia secolului al 19-lea, răspândindu-se curând mai întâi în Franţa şi ţările scandinave. În această „mini-conflagratie” sexuală europeană, un rol primordial l-au avut scriitoare ca surorile Brönte în insulele britanice, George Sand în patria bon-goût-ului şi bon-ton–ului. Este cunoscut că, din păcate pentru morala noastră de atunci, în această perioadă multe dintre ele au fost obligate să publice sub pseudonime masculine, altfel nu ar fi fost posibil! Până în acest secol de referinţă, ele nu au avut acest drept nici măcar sub pseudonim fiind pur şi simplu exploatate de consorţi, fraţi etc. Abia de curând s-au dezvăluit multe (câte se vor mai descoperi!?) asemenea cazuri, ca de exemplu celebrele „scandaluri” cu: Clara Schumann - sora componistului, Nunerl - sora lui Mozart, soţiile lui MendelssohnBartholdy şi Bach, Rodin cu sora (vezi cunoscutul film) lui Paul Claudel, sau al celebrei scriitoare (filmul pe tema noastră a apărut nu de mult) Colette ş. a., unde „inocenţii/ nevinovaţii” au furat nu numai ideile, ci, adeseori, şi lucrările lor artistice!

Pentru imensa majoritate a lumii masculine, femeia a fost, dintotdeauna, o „mare necunoscută”, însă nu deoarece ar avea într-adevăr mai multe e-

10 oct. 2013 Nr.11/27

nigme decât noi, ci pentru că el nu se „oboseşte” să le înţeleagă, purtat de mii de ani pe aripile comode ale egoismului celui tare, ce nu se interesează şi nu are nevoie să ştie cine-ce-cum-sunt-ce-vor cele mult mai „slabe” decât „Marele El”! Ele au doar datoria să asculte, să execute fără comentarii şi cu asta basta.

Până după Al II-lea Război Mondial, femeia a trăit, deci, sub Semnul Şeherezadei. Abia după aceea a reuşit ea să desăvârşească eliberarea interioară prin cea exterioară, dându-i, astfel, noi dimensiuni: astăzi o denumim EMANCIPAREA FEMEII. Simone de Beauvoire a fost una din cele mai faimoase combatante în acest domeniu. Este cunoscută şi ca epoca Flower Power/Make love not war…

Iar noi, bărbaţii – bucuroşi de „marile avantaje” la care visăm, în secret, întotdeauna, dar şi bulversaţi de noi dezavantaje, de pierderea clară a hegemoniei sexuale milenare – am început să strigăm deznădăjduiţi: „Emancipare-emancipare, dar s-o ştim şi noi!”… Când ne-am trezit, ca după orice basm frumos, a fost, din nou, prea târziu. Au încercat ei, în sfârşit, să o studieze mai atent pe Vechea-Noua Necunoscută, însă viaţa modernă cu viteza şi degringolada ei şi a valorilor etice (multe impuse tot de el!) nu l-au ajutat deloc şi nici nu i-au oferit condiţiile propice, astfel că frustrarea nu a putut decât să augmenteze în inversă proporţionalitate – a se vedea studiile din Occident - cu „plăcerile” dorite şi aşteptate. De exemplu, eu nu mi-aş fi dorit să fiu în pielea soţului Primei Ministre a Marii Britanii, Margaret Thatcher, supranumită Cancelara de Fier.

Aproape toate bastioanele profesionale inexpugnabile ale mândrei masculinităţi – savanţi, medicină, profesori universitari, şoferi, muncitori, astronauţi, aviaţie, fotbal, box etc. - sunt astăzi, dacă nu deja cucerite, cel puţin ameninţător subminate de concurenţa feminină tot mai acerbă.

Dar, este cunoscut că orice lume a progresului îşi are reversul medaliei mai puţin strălucitor: străduinţa reprezentantelor sexului frumos de a fi egale cu cel tare, de a avea succes în concurenţă cu el, le-a obligat să împrumute, chiar să adopte (străine de spiritul ei) „armele” lui, ceea ce le-a atenuat inconştient multe din graţioasele atribute specifice feminităţii! Dacă orice „Şeherezadă” îşi atribuia reuşita tocmai pe baza „armelor şi calităţilor” feminine, epoca post-şeherezediană nu s-a (putut?!) îm-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 10

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE plinit decât în detrimentul lor. Este simptomatic rezultatul la care au ajuns sociologii americani în anii ’90, ce au studiat un fenomen de masă în Statele Unite: foarte mulţi bărbaţi şi-au găsit ori îşi caută din ce în ce mai mult consoarta printre popoarele Europei de Est şi Asiei de Sud-Est - mai ales thailandeze, filipineze! În urma studiilor efectuate pentru a lămuri cauzele, imaginea a fost surprinzător de unitară: majoritatea, dacă nu toţi subiecţii interogaţi au observat şi acuzat american women că sunt prea independente, că nu le mai inte-resează familia, casa, copiii, ci mai mult distracţiile, banii, că au devenit egoiste, carieriste, mai puţin feminine – în realitate atât de specifice... bărbaţilor! Răspândindu-se mai nou şi în Europa de Vest, făcându-le să-şi piardă calităţile pentru care au fost a-preciate până atunci şi care mai sunt încă prezente în regiunile menţionate. Bineînţeles, sunt necesare corecturi şi diferenţe etnice: de exemplu, franţuzoaicele, italiencele şi le-au păstrat mai mult decât nemţoaicele, care oricum, aveau şi înainte renumele de „mai bărbătoase”! Nu întâmplător, doar în limba germană s-a câştigat, astfel, un nou cuvânt pentru asemenea exemplare, „Die Emanze”, ce denotează acele persoane cu caracteristicile, deja, menţionate...

Acesta este preţul pe care îl plăteşte Femeia Modernă Emancipată! Mişcarea de „eliberare interioară şi exterioară” a fost şi este, fără dubii, întru totul justificată după atâtea milenii de opresiune în care, nu contestă nimeni, au avut atât de îndurat… Însă, ca orice suferinţă nedreaptă, a dat şi aceasta naştere unor exagerări, căderi în cealaltă exagerare/extremă tot de factură negativă!

Mult mai adecvat şi profitabil, mai plăcut pentru ambele „tabere” ar fi cunoscutul, fiabilul drum de mijloc al vechilor greci: o „desăvârşire” prin trăsăturile atât de apreciate ale sexului graţios, pentru ca Femeia să rămână, totuşi femeie în sensul bun, frumos şi sănătos al armonizării şi întregirii „contrariilor”!

Nr.11/27

Patru românce faimoase în lume (dar prea puţin cunoscute în România) 1. Elisa Leonida Zamfirescu: prima femeie inginer din lume S-a născut pe 10 noiembrie 1887 în Galaţi. După terminarea liceului, a încercat să se înscrie la Şcoala Poduri şi Şosele din Bucureşti, însă, din pricina prejudecăţilor a fost respinsă. Aşa că a plecat la Berlin şi, în 1909, s-a înscris la Academia Regală Tehnică. În momentul înscrierii, decanul a încercat s-o convingă să renunţe, invocând „cei trei K” (kirche, kinder, küche – biserica, copiii, bucătăria) definitorii pentru profilul de atunci al femeii. Elisa nu s-a răzgândit şi, în 1912 a absolvit cu brio Academia, devenind prima femeie inginer din lume. A fost şefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României şi, în paralel, a activat ca profesoară de fizică şi chimie. A fost căsătorită cu fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, chimistul Constantin (Didea) Zamfirescu. „Eu am luat lecţii cu tanti Lizi ani de zile, era de o blândeţe extraordinară. Era profesoară la şcoala de maici de pe Pitar Moş şi mergeam adesea la ea pentru lecţii. Aşa am învăţat eu ce înseamnă ingineria“. Duiliu Zamfirescu, care era ministru (n.r. – corespondentul ambasadorului) la Roma, îi aranjase cumnatei sale să meargă la facultatea de chimie acolo. Şi-a luat doctoratul şi i-a uimit pe italieni! „Eu, de la 14 ani, după-amiază mă duceam mereu la ea, pe strada Salcâmilor. Aveau o grădină mare cu un mic chioşc în mijloc. La intrare erau două ghiulele mari şi, înăuntru, aveau un pian. Cum mai cântam la pian acolo... Bine, asta până venea regele să mă ia cu maşina“, îşi aminteşte Lascăr Zamfirescu.

2. Sarmiza Bilcescu7: prima femeie avocat din Europa şi prima femeie care şi-a luat doctoratul în Drept S-a născut pe 27 aprilie

© Eugen Cojocaru

7

Sarmiza (ori Sarmisa) Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănișteanu) (n. 27 aprilie 1867 - d. 26 august 1935) a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume Doctor în drept. A fost căsătorită cu inginerul Constantin Alimănișteanu.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 1867, în Bucureşti. În 1884 s-a înscris la Facultatea de drept a Universităţii din Paris. Decanul de atunci, Edmond De Santerre, avea să declare: „Ne-am temut să îi acordăm domnişoarei Bilcescu a-vizul pentru cererea sa, temându-ne că vom fi nevoiţi să facem poliţie prin amfiteatre”. Mai mult: după ce a fost admisă, portarului facultăţii nu i se dădea dreptul să îi permită accesul în instituţie.

Aşa că românca a fost nevoită să se plângă conducerii facultăţii, aducând ca argument faptul că pe frontispiciul clădirii stă înscris „libertate, egalitate, fraternitate”. Şi astfel se face că, la încheierea primului an de studii, Edmond De Santerre s-a adresat tuturor studenţilor, menţionând „înverşunarea pentru care merită toate laudele şi conduita exemplară” a Sarmizei, mulţumind tuturor băieţilor pentru faptul că „au primit-o ca pe o soră”. O declaraţie primită cu aplauze de către toţi cei prezenţi. În 1887 şi-a luat licenţa în Drept, iar în anul 1890 doctoratul în Drept (cu doi ani mai devreme decât Jeanne Chauvin8, prima femeie din Franţa care a reuşit acest lucru). În 1891 a fost admisă în Baroul Ilfov, dar, cu toate acestea, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura.

3. Anna de Noailles: prima femeie comandor a Legiunii de Onoare franceze şi prima femeie primită în Academia Regală Belgiană Anna de Noailles, fiica prinţului Grigore Brâncoveanu, s-a născut la Paris, pe 15 noiembrie 1876. Şi-a făcut debutul poetic în 1899, iar doi ani mai târziu, primul său volum de poezii – Le Cœur innombrable – este atât de apreciat încât devine prima femeie admisă în prestigioasa Academie Regală Belgiană a Limbilor şi Literaturii Franceze. Devine apoi membră a exclusivistei Academii Franceze, care, în 1921, i-a şi acordat Marele Premiu pentru literatură. Este, de asemenea, prima femeie care a primit distincţia de comandor al Legiunii de Onoare, iar Nicolae Iorga o

10 oct. 2013 Nr.11/27

considera „cel mai mare poet francez”, neuitând să adauge că „dinspre partea tatălui este româncă”.

Anna de Noailles era admirată de mai toţi marii artişti parizieni (Proust, Cocteau, Colette, Valery, Gide, sunt doar câteva nume) iar August Rodin i-a sculptat chipul în marmură (o operă de artă care poate fi admirată la Muzeul Metropolitan din New York).

4.Vera Atkins: cea mai importantă femeiespion din cel de-al Doilea Război Mondial

S-a născut în Galaţi, pe 16 iunie 1908 şi a emigrat în Marea Britanie în 1933. Studiază la Paris, la Sorbona, iar în 1941, la întoarcerea în Anglia, se alătură Serviciului de Operaţiuni Speciale(SOE). Aici îi sunt încredinţate cele mai sensibile misiuni: acelea de recruta şi plasa femeile spion. „De o inteligenţă feroce, comportament dintr-o bucată şi abilităţi de informator excepţionale, Vera a condus nenumărate misiuni în anii ’30. După ce a înaintat în poziţiile executive ale SEO, o agenţie înfiinţată de către Winston Churchill, a devenit şefa unei armate clandestine.

Echipa ei se înfiltra adânc în liniile inamice, lua legătura cu luptătorii Rezistenţei, distrugea ţinte vitale, ajuta prizonierii Aliaţi să evadeze, asasina soldaţi germani şi transmitea informaţii Londrei”, se arată în cartea numită, cum altfel, Spymistress:

The Life of Vera Atkins, the Greatest Female Secret Agent of World War II. S-a retras din serviciul activ în 1947, într-un sat din Anglia, unde în anul 2000, a şi murit.

Se spune că este una dintre femeile care au inspirat celebrul personaj Moneypenny, frumoasa secretară a şefei agentului James Bond.

Selecţie şi prezentare Eugen Cojocaru

8

Jeanne Chauvin (n. 22 aprilie 1862 – d. 7 septembrie 1926) a fost a doua femeie din Europa care a obținut o diplomă în drept (în Franța), în 1890, deşi la prima cerere de intrare in barou a fost respinsă.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

(Faunul de marmură), 1924, şi apoi pleacă la New

William Cuthbert Faulkner Scriitorul la care ne-am oprit în această lună este William Cuthbert Faulkner9, prozatorul american (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1949), unul dintre scriitorii reprezentativi ai lieraturii americane din secolul XX. Modernismul lui Faulkner se înscrie în spiritul de influenţă al lui James Joyce10, ca model de artă roma-nescă.

Născut în 1897 în New Albany, William Faulkner şi-a petrecut - în micul orăşel Oxford din Mississippi – copilăria, legănată de poveştile despre glorioşii şi dezastruoşii ani ai războiului civil ale bătrânei negrese Caroline Barr, poveşti în care revenea mereu figura legendară a străbunicului - colonelul William Clark Faulkner aventurier, războinic şi scriitor de succes. (Unul din romanele acestui înaintaş,The White Rose of Memphis -Trandafirul alb din Memphis, cunoscuse 36 de ediţii.) În timpul Primului Război Mondial, nefiind primit ca voluntar în armata americană, W. Faulkner se înrolează în aviaţia engleză „Royal Flying Corps”, dar rămâne până în 1918 într-o tabără de antrenament din Canada. Se întoarce acasă, unde se înscrie la universitatea „Ole Miss” dar după un an se retrage, neavând posibilitatea să-şi continue studiile. Nu văzuse Războiul decât de departe, iar America o vedea de prea aproape. După sublinierea unor biografi, în această perioadă începe a se accentua sentimentul dramei din vieţile oamenilor şi meleagurile natale. Hrănit în iluziile gloriei apuse şi dezamăgit de viaţa mizeră a Sudului - nici situaţia familiei sale nu era din cele mai strălucite - tânărul Faulkner se refugiază în scrierea unor versuri romantice sau ermetice. Preia postul de diriginte al oficiului poştal al universităţii din Oxford, publică o culegere de versuri The marble Faun 9

William Cuthbert Faulkner - n. 25 septembrie 1897 – d. 6 iulie 1962. ( Fotografie de Carl Van Vechten, 1954).

10 James Augustine Aloysius Joyce (n. 2 februarie 1882 – d. 13 ianuarie 1941) a fost poet și scriitor irlandez, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX. Este cunoscut îndeosebi pentru romanele: Portretul artistului în tinerețe (1916), Ulise (1922), Veghea lui Finnegan (1939).

Orleans. Aici face cunoştinţă cu scriitorul Sherwood Anderson11, cu ajutorul căruia îi va apare primul roman Soldier's Pay (Plata soldatului), 1926. Călătoreşte în Europa, vizitând Italia şi Elveţia şi rămâne câteva luni la Paris. Reîntors publică romanul Mosquitoes (Ţânţarii), 1927, o imagine amară a mediului de intelectuali snobi şi superficiali în care se învârtea.

La Oxford va trăi din tot felul de munci ocazionale şi va scrie. În anul 1929, publică romanul Sartoris, moment crucial în creaţia sa, o reîntoarcere către istoria legendară sau reală a locurilor natale, începutul celebrei saga despre imaginarul comitet Yoknopatawpha. „Începând cu Sartoris, - avea să scrie Faulkner mai târziu -, am descoperit că merită să scriu despre măruntul meu petec de glie natală şi că nu voi trăi îndeajuns ca să termin tot ce se poate scrie despre el”. După câteva luni apare Sound and Fury (Zgomotul şi furia), prima carte a lui Faulkner care are un deosebit ecou. De aici încolo, vreme de peste treizeci de ani, scriitorul va constitui prin romanele şi povestirile sale o mitologie a Sudului care va porni de la date reale sau mitizate ale istoriei prezente şi trecute ale acestei regiuni. Doar câteva din aceste opere vor cunoaşte, la început, deosebita apreciere şi recunoaşterea pe care o meritau. De abia în 1946, publicarea unei antologii a scrierilor faulkneriene de către cunoscutul critic american Malcolm Cowley, The Portable Faulkner impune opiniei publice şi în SUA un mare scriitor pe nedrept neglijat. De altfel în 1949, Faulkner va primi Premiul Nobel, în acest fel recunoaşterea unanimă încununând o vastă operă, o fascinantă şi uluitoare epopee, evocare şi invocare a omului care caută să-şi cunoască puterile, înfruntându-se pe sine şi lumea, în lupta pentru afirmarea valorilor umane.

Creând pe harta lumilor posibile comitatul imaginar Yoknopatawpha, autorul lui l-a dăruit cu o ordine spirituală şi temporală minuţios şi inepuizabil constituită, până la a înscrie oamenii şi întâmplările acestui teritoriu legendar într-un prezent care se numeşte eternitatea şi într-o societate care se numeşte umanitatea. Ideea de a inventa acest ţinut 11

Sherwood Anderson (n. 13 septembrie 1876 - d. 8 martie 1941) a fost prozator american. Scrierile sale dezvăluie tarele unei societăți tehnocrate, mentalitățile sterile și mediul represiv al marilor orașe.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mitic, în care criticii literari au văzut alegoria Sudului american, i-a venit în urma unui vis, în care a văzut un timbru emis de Poşta Yoknopatawpha. Numele său are evidente rezonanţe indiene. În urma unei crize cardiace, marele scriitor moare la 6 iulie 1962. ***

Printre romanele lui Faulkner traduse în limba română amintim: Absalom, Absalom – (tradu-

cere de Mircea Ivănescu, cu o posfaţă de Mircea Mihăieş). „Roman al voinţei supraumane – însetată nu atât de putere, cât de glorie –, Absalom, Absalom!

este istoria contorsionată a unui pariu existenţial ratat. Personajul care se visa întemeietorul unei dinastii strălucitoare eşuează sistematic, în fiecare etapă a existenţei sale. Printr-un joc subtil, autorul demistifică imaginea iniţială, coşmărescă, a individului pogorât de dincolo, din spaţiul agresiv al necunoscutului.” (Mircea Mihăieş) „Când un autor îşi ţine respiraţia timp de aproape 400 de pagini, el aşteaptă pe bună dreptate din partea cititorilor să atingă acea stare de oboseală al cărei simptom e pierderea răsuflării. Însă stilul şi metoda lui Faulkner conţin atâta magie, încât cititorul devine doar un tovarăş de gâfâială, care răsfoieşte cu nesaţ paginile haotice spre a descoperi următoarea tragedie înspăimântătoare care va zdrobi un grup de nevrotici respingători şi inumani.” (A.B. Bernd)

Zgomotul şi furia este o carte genială, a-

proape în întregime pentru modul în care este structurată. Ştiind că o întâmplare are loc în felul în care este ea percepută, Faulkner împarte romanul în patru părţi, fiecare având un narator diferit. Modernismul reiese, printre altele, din împletirea a două moduri de expunere, cel la persoana întâi, bazat pe aceeaşi tehnică exploatată de Proust în În căutarea timpului pierdut şi cel la persoana a treia, al autorului omniscient. La bază, povestea nu este diferită de celelalte romane ale lui Faulkner, a căror acţiune are loc în acelaşi Yoknapatawpha. După războiul civil, Reconstrucţia găseşte marile familii aristocrate sudiste într-un declin total, cu valorile şi codurile lor spulberate, încercând mai mult, sau mai degrabă mai puţin să salveze ceea ce nu a rămas decât o umbră.

Familia Compson se încadrează cu succes în aceeaşi categorie. Tatăl este alcoolic, mama este ipohondră

10 oct. 2013 Nr.11/27

şi egocentristă, fratele cel mare, Quentin, un deprimat încercând fără succes să ţină familia pe linia de plutire; Caddy, obsesia fraţilor, rămâne însărcinată mult prea devreme, fapt care declanşează „acţiunea” romanului; Jason, al treilea frate, este incapabil de orice sentiment de afecţiu-ne şi se remarcă prin avariţie şi o ură profundă faţă de cei care îl înconjoară; Benjy, cel mai mic dintre fraţi, este bolnav mintal şi castrat în timpul copilă-riei; şi nu în ultimul rând, Domnişoara Quentin, fiica lui Caddy, care o ia pe urmele mamei sale. După cum spuneam, romanul este împărţit în patru părţi. Prima, este narată de Benjy, singurul care pare să „simtă” când se petrece ceva rău, dar care din păcate nu poate exprima ceea ce simte. În a doua parte naratorul este Quentin, singurul care „vorbeşte” în 1910, şi nu în 1928, ca restul naratorilor. În a treia parte este expusă, în acelaşi mod subiectiv percepţia lui Jason asupra celor întâmplate, iar în a patra parte, autorul, prin vocea naratorului „atotcunoscător” o pune în centrul povestirii sale pe Dilsey, negresa care îi creste pe toţi cei patru copii şi singurul per-sonaj în care se mai regăsesc valorile pierdute ale Sudului.

(Recenzie de: Raluca Alexe) „Sartre care a găsit în Zgomotul şi furia o mai mare semnificaţie universală decât a bănuit Malraux în Sanctuar, a considerat opera lui Faulkner drept cea mai strălucită soluţie a problemei timpului în romanul contemporan... Toate la Faulkner se întorc spre om ca un conflict care tinde să se exprime ca istorie... Lumea lui Faulkner e pasionată, umană, reală, solid înrădăcinată în... voinţa umană... Faulkner a personificat îndrăzneala imaginaţiei şi forţa stilului, amintiri şi dureri profund interiorizate, adevărata trudă a experienţei Sudului, sânge, pământ şi frământări... Personajele sale vor medita continuu la consecinţele acţiunilor lor - nu în speranţa de a micşora ceea ce de la început a fost dincolo de ei - ci din nevoia inevitabilă a gândirii de a trăi cunoscând consecinţele acţiunii... Faulkner a demonstrat un simţ shakespearian al limbii, paralelă cu acţiunea, un alt mod de acţiune, capabilă de a scrie istoria, dar nu să o modifice.” (Alfred Kazin) Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DUILIU ZAMFIRESCU ŞI HENRIETTA ALLEVI

rubrică realizată de Mihai Ştirbu

Cine spune „Duiliu Zamfirescu” spune, imediat, şi „Tănase Scatiu”! În conştiinţa comună, personajul care a rămas „tipul arendaşului lacom de câştig şi grosolan” a pus în umbră nu doar alte personaje ale ciclului Comăneştenilor, dar şi pe cel al unui personaj de-a dreptul uimitor şi despre care circulă, încă, numeroase prejudecăţi.

Un om al vremurilor lui, un om care a ştiut să trăiască, prozatorul, poetul dramaturgul şi diplomatul Duiliu Zamfirescu a fost un monden al Bucureştiului, client al grădinilor de vară, admirator al doamnelor şi domnişoarelor vremii, care se purta curtenitor, şi era gătit conform modei timpului. Afişând spiritul combativ al vechilor cavaleri hispanici, mânuia spada. Mergea la patinaj, a fost şi diplomat, încât te întrebi când a mai găsit timp şi pentru scrierile lui, care pot fi considerate o adevărată frescă a sfârşitului veacului XIX, şi nu numai. Este cunoscut mai ales datorită scrierilor Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, care împreună cu romanele: În război, Îndreptări, Anna, Ceea ce nu se poate, fac parte din Ciclul Comăneştenilor.

Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octombrie 1858, în cornuna Plăineşti în fostul judeţ Râmnicu-Sărat, azi Dumbrăveni, judeţul Vrancea. Tatăl său, Lascăr, arendaş şi proprietar agrar, era nepotul lui Gheorghe (stabilit lângă Focşani), descendent al unei familii fanariote, care trecuse pe malul stâng la Dunării în secolul XVIII. Mama lui Duiliu - Sultana (născută Mincu), era sora cunoscutului mare arhitect Ion Mincu, şi a pictorului Ştefan Mincu. Trăind întrun mediu deschis spre cultură, (tatăl său era om cu studii, cunoştea patru limbi străine), din copilărie s-a familiarizat cu limba franceză, cu muzica. L-au influenţat, în formarea sa, şi multele calităţi şi preocupări artistice ale mamei. Scriitorul a fost cel mai mare dintre cei şapte copii ai familiei Lascăr şi Sultana Zamfirescu.

10 oct. 2013 Nr.11/27

A urmat şcoala primară la Focşani în perioada 1865-1869, apoi gimnaziul între 1869 -1873.

Pentru studiile liceale a mers la Bucureşti, la Liceul „Matei Basarab” (secţia umanistă), între anii 1873 şi 1876, unde a susţinut şi examenul de bacalaureat.

Din acea perioadă datează primele sale încercări literare. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti în perioada 1877 – 1880, fiind şi auditor la Facultatea de Litere şi Filozofie. La terminarea facultăţii, a susţinut Teza de licenţă: „Despre efectul mandatului în privinţa terţelor persoane”. După absolvire, a fost numit supleant de ocol la Judecătoria din Hârşova. În 1881, a fost numit procuror la Târgovişte, dar a demisionat din cauza neînţelegerilor cu ministrul de Justiţie. În 1882 a predat, pentru scurt timp franceza, şi a practicat o vreme avoca-tura la Focşani. S-a stabilit la Bucureşti, într-o zi a anului 1882, în calitate de redactor la ziarul România liberă, unde semna - cu pseudonimul de scriitor şi gazetar Don Padil -, rubrica mondenă, intitulată pe rând Palabras şi De las palabras. Debutul său ca poet, s-a produs în revista Convorbiri literare, în 1884.

Contextul politic fiindu-i favorabil, poate şi structura sa psihică fiindu-i de aşa natură, în 1885 a reuşit la concursul pentru ocuparea funcţiei de ataşat de legaţie. Vreo trei ani a activat la Ministerul Afacerilor Străine, în acelaşi timp predând limba română la Liceul „Sfântul Gheorghe”. Din 1888, conform formaţiei sale umaniste, şi-a început cariera de diplomat, ca secretar al Legaţiei Române la Roma. Din 1892, a fost detaşat la Atena şi Bruxelles, iar în 1906 din nou la Roma, a fost numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine. Contextul politic fiindu-i prielnic, în 1909 a fost numit ministru plenipotenţiar, delegat al României în Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Galaţi, şi în Comisiunea mixtă a Prutului. În 1902 a concurat, cu romanul „În război”, pentru premiul Academiei, dar a pierdut în favoarea lui Ioan Slavici. În 1908 a fost ales membru al Academiei Române, cu 24 de voturi pentru şi 4 contra, iar în 1916 a fost numit preşedinte al Societăţii Scriitorilor din România.

Vremurile fiind tulburi, în 1916 s-a văzut nevoit să se refugieze la Odessa până în 1918, când a revenit în ţară, la Iaşi, unde a fost ales vicepreşedinte al Academiei Române. În acelaşi an a intrat în politică, în Liga Poporului a generalului Al. Ave-rescu.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1920 a devenit senator de Vrancea, fiind ales de 8596 de votanţi din 12.650. În guvernul Ave-rescu a fost şi ministru de externe. Tot în 1918, Duiliu Zamfirescu a ajuns la Chişinău, în calitate de trimis plenipotenţiar al guvernului Averescu pe lângă autorităţile Basarabiei, instalate în urma revoluţiei bolşevice şi a impunerii ideii leniniste de autodeterminare din Imperiul ţarist. Plecat din ţară în 20 februarie 1918, a revenit în acelaşi an, în luna mai. În contrast cu cariera sa de diplomat, se pare că gazetăria, aşa cum o făcea el, era orientată doar spre subiectele care vizau viaţa boemilor contemporani. A fost, vreme de 14-15 ani, un adevărat cronicar al Bucureştiului la început de veac. Oraşul era vulcanic, avea multe hoteluri, cele mai multe pe Calea Victoriei: „Bulevard”, „Metropol” „Capşa”, „Broft”, dar şi cafenele, cofetării şi restaurante: „Hugues”, „Fialcovski”, „Imperial”, „High-Life”, „Iordache” sau „Enache”). Întreaga sa existenţă, prin eleganţa voit ostentativă, nu scăpa condeiului adversarilor literari, care-l înfierau prin gazetele vremii, prin caricaturi sau cuvinte acide („odată intrat în vreun local, îşi ridica pălăria, scoţându-şi tacticos mănuşile, una câte una, deget după deget” - Nicolae Petraşcu). Asemeni lui Théophile Gautier, teoreticianul romantismului literar francez, se îmbrăca extravagant, confirmânduşi imaginea deja formată printre contemporani.

Dorinţa de a se implica în viaţa publică prin diplomaţie, presupunea pentru Duiliu şi o orientare politică, pe care poate ar fi avut-o oricum. Ca un conservator care se respecta, ataca prin articole virulente, oameni politici (liberali) de largă notorietate, ca Anastase Stolojan şi Nicolae Fleva. Dar, ultimul, iar fi putut fi adversar la scrimă, asemeni lui I. Stavri-Brătianu, preşedintele Tribunalului Comercial, care în 1882 îl acuzase din cauza unor articole care-l atacaseră. Acest prim duel „la propriu” i-a creat o primejdioasă reputaţie de spadasin, atrăgându-i şi o poreclă ironică, derivată din prenumele său: „Duelius Superbus”.

Opera sa scrisă este complexă, prin trecerea cu uşurinţă de la poezie la proza tip „sagă” (care se apropie de inima oricui), filosofică, de dragoste discretă – trăită cu sensibilitate şi simţire şi delicateţe, dar şi la piese de teatru.

Dar şi realitatea inedită, surprinsă în timpul peregrinările prin localurile şi parcurile Bucureştilor,

10 oct. 2013 Nr.11/27

i-au inspirat vii tablouri literare, redate cu acurateţe cinematografică. Carnavalurile, balurile mascate din „lumea bună”, mascaradele groteşti de mahala care-l inspiraseră pe Caragiale, aveau să fie surprinse şi-n cronicile lui Duiliu Zamfirescu. Atent, trecând peste repulsia creată de ce vedea, consemna totul: „Văzut-am călugăriţe jucând sârba şi bând vin din comanace, văzut-am militari căzând sub masă şi dând bună dimineaţa cu picioarele camarazilor lor, văzut-am copii abia mijindu-le mintea, beţi într-aşa grad, încât te-apuca mila... în sfârşit, multe se pot vedea toamna la Filaret.”

Fiind şi patinator, Duiliu nu putea să nu remarce, ironic, ceea ce se întâmpla la concursul de patinaj organizat iarna pe lacul din Cişmigiu, care: „trânteşte pe fiecare zi câte patru duzine de cucoane, fără milă pentru picioruşele fragede puse în fiare şi fără condescendenţă pentru bieţii bărbaţi, cari văd cum cad jumătăţile lor şi nu se supără.” Nici prezenţele masculine nu erau omise: „Cele mai năzdrăvane figuri, supte de veghere sau de suferinţe, umflate de somn sau de bătrâneţe, plouate; nehotărâte, aşezate pe umeri robuşti sau slăbănogi, ducând un spate ghebos sau decorat, furnica în sus şi în jos, având fiecare aerul de a ţine în stăpânirea sa cel puţin o jumătate din imperiul rusesc. Militari, zarafi, toptangii, studenţi, slujbaşi, advocaţi, braşoveni, critici, ingineri, tutungii, poeţi, băcani, profesori şi câte mai câte bresle, care vin să adauge câte ceva, din propriul lor haz sau ridicol...” În „Literatorul” din 10 februarie 1880 (an. I, nr. 4), i-a apărut, prefaţată de o notă entuziastă a lui Macedonski, poema byroniană Levante şi Calavry-ta. În aceeaşi publicaţie, în 1882 i-a apărut o piesă denumită: O suferinţă. În ordine cronologică, în martie 1883 i-a apărut primul volum, denumit Fără titlu, cu poeme şi nuvele. Pentru că şi teatrul îi era aproape de suflet, pe 19 ianuarie 1884 s-a ridicat cortina pentru piesa sa de teatru Prea târziu, scrisă împreună cu Ştefan Vellescu. În acelaşi an i-a apărut un roman, În faţa vieţii, care a fost primit cu rezervă de critica vremii, însuşi Dobrogeanu Gherea criticându-l aspru pe scriitor în Contemporanul. În 1888 şi-a grupat câteva nuvele (printre care Noapte bună, Lo-

cotenentul Sterie, Spre mare, Conu Alecu Zăgănescu şi Subprefectul), într-un volum cu titlul predestinat: Novele. Tot la Roma a tradus patru cânturi din

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Leopardi, pe care le-a publicat în 1891 în Convorbiri literare. Spre sfârşitul anului, i-a apărut romanul Lume nouă şi lume veche. În 1894 şi 1895 a publicat volumul de poezii Alte orizonturi, iar în Convorbiri literare i-a apărut romanul Viaţa la ţară, care nu putea fi primit decât bine de critici şi de cititori. Consecvent, spre sfârşitul anului, în noiembrie, tot în Convorbiri literare şia publicat continuarea Vieţii la ţară, romanul Tănase Scatiu. Prolific, tot în aceeaşi lună noiembrie i-a apărut un nou volum, Novele romane. Şi-a continuat activitatea de publicist, în 1897 apărându-i volumul Imnuri păgâne şi romanul În război.

Alte scrieri ale lui Duiliu Zamfirescu sunt: volumul Poezii nouă în 1899, versiunea în franceză a romanului În război - Temps de guerre (martie 1900, la Editura Ollendorf), romanul Îndreptări care a început să apară din noiembrie 1901 în Literatură şi artă română, studiul Literatura românească şi scriitorii transilvăneni, în Revista idealistă (an I, tom. III, nr. 7, septembrie 1903, primele capitole din Anna sau Ceea ce nu se poate în numărul jubiliar din 1906 al Convorbirilor literare (40 de ani de apariţie), romanul Tănase Scatiu în volum, la editura „Alcalay” în 1907, romanul Îndreptări - în volum la editura „Alcalay” în 1908, în volum Anna sau Ceea ce nu se poate, Lydda şi Furfanţo (Trei novele) în 1911, piesele de teatru O amică şi Lumină nouă (1912), şi Poezia depărtării (1913), volumul de poezii Pe Marea Neagră (1919), volumul de povestiri şi amintiri din cariera diplomatică O muză (1922).

De mirare, după ce ai aflat despre ascensiunea în diplomaţie şi-n lumea poeziei şi a teatrului, să ţi-l închipui pe Duiliu Zamfirescu catalogat de majoritatea contemporanilor drept „snob”, „îmbrăcat după ultima modă, tânăr, frumos, cu trecere la… doamne, cu aere de aristocrat, care avea cu totul şi cu totul alte idealuri feminine, în dorinţa de a parveni în ceea ce el credea a fi înalta societate” (historycluj.ro Istoria cuplurilor - Lucian Nastasă). Sau, poate nu-i de mirare, fiindcă „şi proza se leagă de asiduitatea cu care frecventa saloanele literare ale timpului, patronate de distinsele doamne ale Bucureştilor amurgului de secol XIX”.

Se pare că cea care-i atrăsese atenţia în timpul şederii la Hârşova, după ce terminase facultatea, a fost Eliza Ioanid cu care trăise un scurt

10 oct. 2013 Nr.11/27

episod romantic, terminat printr-un eşec sentimental care i-ar fi tulburat lui Duiliu Zamfirescu tinereţea. Ei i-a fost dat să se căsătorească din convenienţă cu un tânăr bogat, şi să se stingă prematur în insula Corfu, din cauza tuberculozei.

După sosirea la Bucureşti, Duiliu era dornic să se familiarizeze cu cele mai diverse medii, să-şi lărgească cercul de relaţii şi cunoştinţe, participând la seratele literare desfăşurate în diverse locaţii, evident ale celor care-şi permiteau (sau îşi doreau…) să aibă mulţi musafiri tineri, care puteau fi gălăgioşi, puteau să bea sau să fumeze prea mult. Efectele acestui efort constant de socializare, lăsând la o parte flirtul şi aventura de salon, s-au observat mai târziu, când tânărul experimentat în toate şi-a început cariera diplomatică de succes. În salonul Elenei Miller Verghy, directoarea pensionului de domnişoare din strada Primăverii, se întâlnea cu colegii în ale scrisului: Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, Anghel Demetriescu, Virgil Arion sau Ştefan Sihleanu. Serile literare, condimentate cu muzică şi atmosferă de bal, se desfăşurau şi-n salonul doamnei Zoe Mandrea, aflat pe strada Fântânii (actuala stradă General Berthelot). Acolo, Duiliu Zamfirescu se manifesta ca un om de lume şi-şi va fi exersa talentele de bun dansator. Intenţionând să se perfecţioneze în mondenităţi, dar şi-n ceea ce însemna comportament elevat şi maniere, frecventa şi saloanele oficialităţilor vremii, de exemplu cel al generalului Alexandru Candiano-Popescu, aghiotantul regelui Carol I, şi al soţiei acestuia. Aceste „popasuri” şi vizite cu caracter monden, (semnalate de Nicolae Petraşcu, unul dintre prietenii săi), dovedesc faptul că într-adevăr, Duiliu avea intenţia de a-şi perfecţiona comportamentul, pentru a se descurca în orice fel de medii.

Iată cum descria Duiliu Zamfirescu, atmosfera Bucureştiului de la sfârşitul secolului XIX: „Aci se dezlănţuiau patimile aprinse în ungherele galeriilor de prin teatru, se întindeau mesele cu tot soiul de excitante şi mai cu seamă de vinuri ce înfundau cabinele de consumatori de toate nuanţele, perechi, perechi, şi până la ziuă orgia ţinea într-una, stingându-se numai în albul unei dimineţi de iarnă, care venea, sfioasă, să bată la geamul acestor destrăbălaţi.”

O aventură amoroasă l-a marcat pe tânărul Zamfirescu în 1883, când sosise la Bucureşti interpreta de

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE operă, celebră la vremea aceea, Silvia Montalba. Era o femeie foarte frumoasă, spaniolă sau italiancă şi era impresariată de Benedetto Franchetti. De fapt, Duiliu Zamfirescu fusese cucerit de glasul şi prestaţia scenică a divei, fapt relatat chiar de el într-o cronică din 13 noiembrie: „Nu pot atinge partea cu adevărat bună a trupei, fără să pun în frunte pe d-na Montalba. Se pare că această eminentă artistă nu place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o direcţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura cântăreaţă dramatică.” Silvia Montalba, se pare că fusese impresionată de cronica favorabilă, dar şi de prezenţa tânărului şi „spelcuitului” autor al ei, cum îl numeau adversarii. L-ar fi invitat pe Duiliu la un supeu în doi, în camera sa de la Hotel „Broft”, de pe Calea Victoriei. Mai mult, i-ar fi propus s-o însoţească la Paris, dar el a refuzat-o, deşi nu cu toată inima. Într-o scrisoare ulterioară (conform biografului Nicolae Petraşcu), îi destăinuia: „Aş dori uneori să plec, să vă însoţesc, să fiu împreună cu dumneavoastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâlcuri de case pierdute printre stânci, marea la orizont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!” Dar, acestă presupusă idilă stă mai mult sub semnul legendei şi al anecdotei. În perioada în care era în Italia, în 1890, s-a căsătorit cu Henrietta Allevi, fiica unui bancher, senatorul Antonio Allievi - director general al Băncii Generale din Roma, figură proeminentă a lumii financiare italiene, care a devenit preşedintele Consiliului de administraţie a căilor ferate italiene. Se pare că raţiunea a contat mai mult decât sentimentele în această căsătorie, fapt care reiese din rândurile strecurate într-o epistolă adresată lui Titu Maiorescu: „Eu îmi pare că mă însor. Iau o femeie care mi se potriveşte, a cărei bunătate şi obiceiuri simple mă încântă. Are şi oarecare dare de mână, ceea ce nu strică”. Împreună au avut trei copii – o fată (Enrichetta Eleonora Eliza Felicita, născută în 1890) şi doi băieţi: Alexandru Antonio Lascăr Cezare – născut în 1892 şi Lascăr Antonio Liviu. Căsătoria îl îmbogăţise pe Duiliu Zamfirescu, zestrea Henriettei constând în 110.000 franci cheş şi o cincime dintr-o proprietate.

10 oct. 2013 Nr.11/27

A locuit la socrul său, într-un palat de secol XVI în apropierea Forului Traian, înconjurat de colecţii preţioase de artă, frecventând înalta societate din Roma.

Doar că după căsătorie, fără voia sa (?), urmând doar îndemnul inimii, s-a îndrăgostit de soţia unui secretar de legaţie austriac, Alisa de Raditz.

Vreo doi ani, cât a durat legătura vinovată (între 18941896), a reuşit să treacă peste imboldul care-l îndemna să divorţeze. Judecata la rece a învins, fiind conştient de scandalul ce ar fi urmat, dar poate şi dezamăgirea pe care ar fi indus-o fiinţei care-i dăruise şi copii, înclinase balanţa raţiunii: „Cunosc din practicul vieţii că asemenea deplină posesiune de sine este întotdeauna rezultatul sau al împlinirii unei datorii morale, sau al satisfacerii complete a simţurilor estetice”. Henrietta Allevi, („o persoană brună, cu pleoapele puţin lăsate, îmbrăcată simplu, în negru, şi vorbind încet şi rar ca într-un vis” - cum o descrie Nicolae Petraşcu), mai avea din prima căsătorie o fiică, Ida Scifoni, care a devenit pictoriţă. Duiliu a găzduit-o la reşedinţa sa de pe malul mării şi la domeniile din Focşani. Peisajele din ţară au impresionat-o, şi au determinat-o pe Ida să le imortalizeze în stil propriu pe pânză. Astfel, imaginile, văzute prin ochiul artistei şi-au găsit locul în colecţiile amatorilor de artă americani. La rândul său „Tatăl Idei, Anatolio Scifoni, a fost un mare pictor, care avea un atelier celebru la Roma. De la el am o carte de reclamă pentru acest mic magazin şi un tablou care ilustrează o nuntă din Pompei, cu obiceiurile locului.”

Conform nepotului lui Duiliu Zamfirescu (Lascăr Zamfirescu), Henrietta Allievi era nepoata Francescăi Bonacina Spini, iar „Fanny Bonacina Spini făcea parte din grupul «Gâştelor de la Milano», era foarte bună prietenă cu Luciano Manara, cel mai vestit revoluţionar al Italiei. El a făcut parte din celebrele trupe care au luptat în faimosul «Risorgimento Italiano» – mitul naţional al Italiei, în care îşi are rădăcina patriotismul lor”.

Fapt inedit, (tot conform nepotului Lascăr Zamfirescu), prima femeie inginer din lume era Eliza Leonida, căsătorită cu fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, chimistul Constantin (Didea) Zamfirescu. Dar, pentru a ajunge ce-şi dorea, drumul i-a fost lung şi greu. A fost respinsă la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, dar a reuşit să intre la Acade-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mia Regală Tehnică din Berlin. Acolo, deşi i se apreciase reuşita, i s-a atras totuşi atenţia că femeia ar trebui să se ocupe de cei trei K: „Kirche, Kuche, Kinder”– „biserică, bucătărie, copii” – un mod ceva mai academic de a o trimite la cratiţă.

Fiica lui Duiliu Zamfirescu, a fost căsătorită cu Radu Mandrea (1879-1963), care eşuase în alte două căsătorii anterioare. Trăgându-se dintr-o veche familie românească, el a fost director general al C.E.C. Tatăl lui Radu - Nicolae Mandrea - (1842 – 1910) fusese magistrat şi profesor universitar la Facultatea de Drept din Iaşi, şi membru fondator al Societăţii „Junimea” din Iaşi. Se bucura de prietenia lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Theodor Rosetti ş.a. În 1921, soarta i-a dat o mare lovitură scriitorului diplomat, în toamna vieţii, pentru că fiul său Lascăr („finanţist” cu studii la Paris, cel mai tânăr director al sucursalei Marmoros Blank din Bucureşti), care moştenise spiritul combativ al tatălui său, dar şi pasiunea pentru arme, a fost ucis într-un duel. Motivul partidei de duel, o domnişoară care-i plăcea lui Lascăr, dar şi lui Dumitrescu Maican, fiul unui colonel.

Trecerea timpului, experienţa diplomaţiei şi felul de viaţă impus de mediul în care trăise, l-au schimbat pe Duiliu Zamfirescu, poetul monden din tinereţe. Fapt care n-a trecut neobservat de către contemporanii săi, dar care-l vedeau diferit, fiecare după personalitatea sa. De exemplu, lui Garabet Ibrăileanu îi displăceau „manierele, morga, antiţărănismul şi antidemocratismul” lui, lui Ilarie Chendi „îi mirosea a ciocoism literar”. George Călinescu, l-a analizat în Istoria literaturii române: „Unii socotesc pe Duiliu Zamfirescu un mare romancier, ceea ce este o exagerare. Ca prozator, Duiliu Zamfirescu e cu mult inferior lui Caragiale, ca romancier mai puţin consistent decât Slavici, în Mara. Însă, în fineţea unor analize, în crearea atmosferei mondene, în sobrietatea stilistică, în intuiţiile legate de tehnica romanului, el rămâne un strălucit precursor”. Nicolae Petraşcu, prietenul său din tinereţe, l-a descris în cartea apărută în 1929, realist: „Când îl revăzui, după câţiva ani de despărţire, Duiliu îmi păru schim-bat mult. Vârsta de 50 de ani - vârstă critică, când iluziile ne lasă, iar amintirile n-au crescut încă îndestul ca să înlocuiască iluziile - grija familiei, a copiilor făcuse din poetul de odinioară un om pozitiv, în

10 oct. 2013 Nr.11/27

care exigenţele vieţii reale aveau ceva imperativ şi formele vieţii diplomatice un fel de rigiditate”. Firesc, fiindcă Duiliu Zamfirescu cel matur, fostul diplomat, avea în casă „un fecior în livrea, cu pantaloni scurţi până la genunchi, cu ciorapi şi pantofi negri”, în grajd, o trăsură de casă şi cai de sânge. Defor-maţia profesională îl determina, în discuţiile cu stră-inii, să se arate preocupat de importanţa propriei personalităţi, însă cu vechii prieteni devenea omul de altădată. Dar, devenise intransigent, mai autoritar, iar surâsul aproape-i dispăruse.

Am putea aprecia uimitoarea şi tulburătoarea premoniţie a lui Duiliu Zamfirescu, exprimată prin cuvinte care şi astăzi, prin ce exprimă, sunt dureros valabile pentru prezentul nostru: „Bogăţiile noastre sunt urmărite de lumea civilizată cu un interes mereu crescând şi depinde de noi ca acest interes să nu ia alt caracter decât acela al unei colaborări echilibrate între capitalul străin şi produsele naţionale din care suveranitatea statului să nu iasă ştirbită. Vă conjur să vă strângeţi în jurul codrilor noştri, nu numai pentru a-i exploata, ci şi pentru a-i păstra generaţiilor viitoare, iar solul şi subsolul să vă fie sfânt, pentru că acolo, deasupra straturilor de petrol, zac osemintele de două mii de ani ale unui popor care a ştiut să moară apărându-l...”.

S-a stins din viaţă la mănăstirea Agapia, printre florile îngrijite de maici, între călugăriţe, mai aproape de Dumnezeu, pe 3 iunie 1922, în urma unei afecţiuni hepatice. A fost înmormântat în Cimi-tirul Sudic din Focşani, alături de tatăl şi fiul său, Lascăr.

Paradoxal, cu 10 zile înainte se petrecuse o minune: i se născuse la Berlin primul nepot, Lascăr Duiliu Zamfirescu; aşa că scriitorul avea în buzunarul de la piept, în timpul călătoriei spre cealaltă lume, biletul de tren cu direcţia Germania.

- historia.ro Scandalurile mondene de odinioară (III); Duiliu Zamfirescu, un hidalgo întârziat autor Corneliu Senchea; - autorii.com Duiliu Zamfirescu - biografie (opera si scrierile); history-cluj.ro Istoria cuplurilor, Lucian Nastasă; aman.ro; Familia Aman, cap. 1; Duiliu Zamfirescu – diplomat, publicist; - enciclopediaromaniei.ro Duiliu Zamfirescu; - ROMÂNIA LITERARĂ, numărul 42/2012 .etc BIBLIOGRAFIE:

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În amintirea lui Erick Berglund: Puterea vindecătoarea a muzicii Despre harpă se spune că este instrumentul preferat al îngerilor, că acele sunete scoase de ea vindecă durerile sufletului. Erik Berglund, de origine norvegiană, a crescut în Minnesota, unde mama sa era cântăreaţă şi dirijoarea corului, iar tatăl său era directorul Departamentului de Artă şi dirijorul Orchestrei la Colegiul St. Olaf. Crescând întro familie de artişti, Erik era activ în orice domeniu artistic, de la marionete şi producţie de film până la teatru şi pictură. A studiat pianul, violina, pentru a se opri, în cele din urmă, la harpă, de care a fost fascinat, şi a început să studieze cu legendara Mildred Dilling12, care a fost şi profesoara lui Harpo Marx.

De atunci, harpa a devenit forma majoră de exprimare artistică. Autocunoaşterea, care te ridică pe culmile celei mai subtile vibraţii, poate fi la îndemâna oricui. Totul este simplu atunci când este adevărat. „Harpa este un instrument mult îndrăgit de îngeri.

De multe ori ai impresia că nu eşti tu cel care o face să cânte, ci ea singură se lasă «cântată» de îngerii care se adună în preajma ei, de vântul care i se strecoară printre corzi”, spune Erik Berglund. „Sufletele rătăcitoare vin în jurul harpei şi-şi vindecă rănile din trecut, tocmai pentru că harpa este considerată un aspirator al durerii. Cine cântă cu dăruire la harpă vindecă inimi şi suflete, chiar fără să vrea, pentru că harpa este croită pe măsura inimii. Ating alţi oameni, iar ei pot atinge alţi oameni. Simţim doar o mică părticică din ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Există o vibraţie mai înaltă, pe care n-o percepem, iar îngerii sunt parte din această vibraţie. Ei sunt în jurul nostru oriunde ne-am afla, fiind o altă formă de viaţă inteligentă şi divină. Atunci când unii dintre noi îi chemăm pe îngeri în inima noastră, ia naştere o torţă, un spaţiu luminos, precum soarele topeşte ceaţa şi străluceşte după o lungă aşteptare.”

12

10 oct. 2013 Nr.11/27

„Cred că mai întâi am luat contact cu spiritualitatea înainte de a cânta la harpă. La şcoală, în anii '60, am aflat despre Edgar Casey, atunci a fost începutul vieţii mele spirituale. La liceu am început să studiez şi să compar religiile, dar am crescut în sunetul muzicii. Dragostea adevărată o poţi învăţa acasă, în acel loc numit acasă. O duci cu tine toată viaţa. Iubesc îngerii de când eram mic. E interesant, pentru că sunt norvegian la origini, iar în Scandinavia toată lumea este lutherană. În America, unde am crescut, toată lumea era lutherană. Nu prea se crede în îngeri, e ceva mai mult catolic. Chiar dacă am fost crescut în acel mod, iubesc îngerii. Îmi plăceau colindele de Crăciun, iar Crăciunul era perioada mea preferată, pentru că îmi plăcea atmosfera aceea, făceam îngeri în zăpadă... De când am stat în New York şi am aflat despre îngeri am fost în paradis. Pentru mine a fost extraordinar să cânt la harpă şi să mă conectez la muzica îngerilor.

Intenţia contează, când îţi doreşti cu toată mintea şi sufletul să faci un lucru, atunci se creează o cale, ţi se dă o energie care să mişte lucrurile în acel sens.

Toţi putem face asta cu mintea, intenţiile şi sufletul. Mie mi se deschide o poartă spre a mă conecta cu îngerii şi las muzica lor să vină. În cele din urmă, pentru mine, îngerii înseamnă vindecare. Emoţie. Eu nu îi văd, dar alţii oameni văd îngeri în jurul meu şi când cânt. Eu doar spun ce vreau şi simt. Îmi pun în minte şi simt... Eu simt că pot vorbi cu ei de câte ori vreau.” „Viaţa mea este pe drumuri acum. Nu prea am timp să dorm. Este o bucurie imensă, provocări, oportunităţi, am şansa să călătoresc, să fiu cu oameni frumoşi de pretutindeni. Viaţa este preţioasă, timpul este preţios, drept pentru care mă bucur şi cer ca oamenii pe care îi întâlnesc să fie cei care să primească, să preţuiască şi să aprecieze muzica mea. Nu este loc pentru îndoieli. Oamenii care se îndoiesc să meargă în altă parte, căci sunt multe pe care le poţi pune la îndoială. Viaţa este preţioasă, de aceea este bine să petrecem timpul cu ceea ce este mai important în viaţa noastră. Sunt recunoscător că lucrez pentru vindecarea oamenilor, cred că este un dar mare, minunat. Sunt binecuvântat că trăiesc viaţa aceasta şi pot dărui oamenilor speranţa. Toată lumea zâmbeşte, feţele strălucesc... oamenii simt bucurie şi speranţă, iar asta îmi face inima să cânte.

http://www.youtube.com/watch?v=PNFtRU_c2Ec

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Îmi place viaţa pe drumuri, să merg prin diferite ţări, continente, dar câteodată simt că sunt prea departe de casă. E minunat să avem un loc pe care să-l numim acasă. Intenţionez să stau acasă mai mult, aşa pot crea mai multă muzică, chiar să scriu. Poate oamenii mă vor vizita. Vin din mai multe ţări. Totul vine în valuri în viaţa noastră, un val ne duce la şcoală, altul la căsătorie... Am fost în acest val în care am tot călătorit, dar acum simt că vreau să stau mai mult pe acasă şi mai puţin pe drumuri”, a încheiat Erik Berglund. *** Maria Timuc despre Erick Berglund

Scriu astăzi cu emoţie, căci mă aflu încă sub presiunea unei pierderi, a pierderii unui drag prieten, un om care are sute de prieteni în Romania, Erik Berglund. El cânta la harpă şi le cânta îngerilor, iar copiii îi puteau vedea uneori pe îngeraşi jucându-se pe strunele harpei sale. A fost un vindecător de suflete, care nu şi-a putut vindeca propriul trup – sau poate nu a vrut! Emoţia pierderii unei fiinţe dragi pare să ne reîntoarcă la emoţia pierderii tuturor oamenilor dragi, pare să aducă la suprafaţa conştienţei, durerile de pierdere din trecut, să le aline, în acelaşi timp şi să ne ajute să înţelegem diferit acest moment, această clipă a despărţirii. Am simţit că până şi despărţirea ultimă poate fi vindecătoare, că vindecătorul e acolo, în cel pierdut, că-n clipa aceea el ne inspiră să percepem iubirea dintre lacrimi şi printre ele. Vălul ce pare să ne despartă trupurile, vălul materiei, ce ne îmbracă în timpul vieţii noastre pe Pământ, pare să dispară în interior, în adâncul sufletului, acolo unde despărţirea nu este posibilă, acolo unde putem simţi fiinţa plină de iubire şi eliberată de suferinţă, pe care o credem „pierdută”!

N-am scris niciodată despre „momentul plecării din lume”, deşi atât de mulţi oameni ar avea nevoie, poate, să simtă, să înţeleagă, să se împace cu existenţa, care nu are încotro şi ne pune în faţa acestui zid dureros al experienţei vieţii – pierderea unei fiinţe iubite. Oare ne predau „o lecţie” de viaţă, cei ce pleacă de lângă noi, oare ne spun fără cuvinte ceva special, ceva ce ne-ar ajuta să păşim prin viaţă diferit, poate mai frumos, poate cu mai multă dragoste? Aş zice că „da”; aş zice că toţi cei ce pleacă, toţi cei iubiţi de noi sunt „vindecătorii” noştri. Noi nu plângem ce simt şi trăiesc ei, căci nu avem nici cea

10 oct. 2013 Nr.11/27

mai mică idee despre acea trăire; în noi năvălesc din subconştient, propriile noastre emoţii de pier-dere.

Viaţa ne răneşte, atunci când ne separăm de iubiţi sau de iubite, viaţa ne face să simţim durerea de a fi fost abandonaţi, părăsiţi de oamenii apropi-aţi. Şiraguri de pierderi ne-au trecut prin suflete şi, adesea, noi am ascuns durerea aceea, am pus-o întrun colţ întunecat al fiinţei, de teamă să nu ne doară grav şi ireparabil. Fiecare pierdere, fiecare părăsire, fiecare sentiment de a nu fi fost iubiţi destul, se pot întoarce la suprafaţa conştienţei în clipa în care… ne despărţim de cineva drag şi se întorc sub forma emoţiilor dureroase, care ne forţează să le acceptăm ca parte firească a existenţei. Aceasta este vindecarea profundă, pe care ne-o dăruieşte fiecare fiinţă iubită ce ne părăseşte: sufletul se întâlneşte cu celălalt, într-o stare de iubire fără condiţii, în deplină iertare, în tăcerea adâncă a minţii, care nu mai poate judeca, nu mai poate blama, nu mai poate ataca şi intoxica sufletul. Când mintea tace, sufletul vorbeşte, iar lacrimile ce ne pot curge pe obraji, necontenit, nu sunt altceva decât semnul vindecării, semnul eliberării de durere şi semnul reîntregirii sufletului nostru. Este momentul în care simţim şi ştim sigur că vălurile dintre lumi sunt aparenţe, iar cel pierdut e acolo, în lumina şi-n dragostea cea mai frumoasă, a inimii noastre!

Poate de aceea se spune că moartea e o idee.

Poate de aceea se spune că suntem unul. Cei iubiţi continuă să existe; iată ceva frumos, o idee care ne poate mângâia, un gând ce ne poate ajuta să suportăm, să acceptăm şi să înţelegem această viaţă, să continuăm să trăim, în acelaşi timp, fiecare clipă, conştientizând cât este ea de preţioasă şi cât ar putea fi de frumoasă, dacă ne-am da voie să fim prezenţi, cu adevărat, în ea. Cei ce pleacă ne spun, în acelaşi timp, că noi am rămas aici încă! Suntem aici şi acum, iar ceea ce contează, ceea ce ne aduce vindecare, este conştienţa prezenţei noastre şi a puterii de a ne oferi mai multă bucurie, mai multă iubire, chiar acum. Poate că lucrurile lumii, care ne absorb cu atâta grabă, nu sunt mai mult decât lucruri şi trebuie să ne amintim asta, pentru ca lupta noastră pentru ele să nu ne mai tulbure, ireversibil. „Vindecătorii care pleacă din lume” (precum Erik, precum fiecare fiinţă dragă nouă) ne reamintesc mereu şi mereu să iubim acum, să mângâiem

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 21

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.11/27

acum, să fim lângă cei vii şi cu ei, să le spunem cuvinte frumoase şi să-i ţinem de mână, la bine şi la greu! Pentru aceasta le mulţumim tuturor celor ce ne iubesc atât de mult, chiar şi în acea clipă în care pleacă pentru totdeauna!”

M.T./ sursa: jurnalul.ro

„În romanul său Alchimistul, scriitorul brazilian Paulo Coelho face un emoţionant elogiu inimii omeneşti. Cititorul descoperă cu surprindere lucruri simple şi la îndemâna oricui, uitate, ignorate, banale aflate în opoziţie cu pragmatismul şi raţionalismul sec al vremurilor noastre. Inima este suverana viselor, ea ne arată drumul spre „comoara personală” a fiecăruia; este paznicul de far al umanităţii, forţa care rânduieşte destine şi deschide orizonturi salvatoare. Când nimeni nu mai are timp să-şi asculte inima, când sufletul este înstrăinat şi schilod, omul îşi pierde identitatea, devine o maşina fără vise, fără Dumnezeu. Din fericire, spune personajul principal al lui Coelho, inima nu va fi niciodată ani-hilată. Nimeni nu o va putea face să tacă, „şi chiar dacă te prefaci că nu asculţi ce spune, ea va sta în pieptul tău repetând mereu tot ce crede despre viaţă şi lume.

Nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă. De aceea e mai bine să o asculţi”.

Aşadar, inima - lăcaşul sufletului - continuă, spre surprinderea multora, să conducă lumea. Nu ne aflăm în vremuri neoromantice, nici într-o etapă naivă a Iluminismului. Dimpotrivă, trăim o tranziţie răscolitoare către un viitor incert, întemeiat pe forţa „monedei unice” şi a capitalului multinaţional - în care bursele de valori au principalul cuvânt de spus, măsurând pulsul mecanic al unei societăţi alienate. Cu toate acestea, inima îşi vede de ale ei şi refuză să ia parte la acest spectacol de construire a unor relaţii sociale întemeiate exclusiv pe răceala şi forţa banului.”

Vă mai invităm să ascultaţi un interviu cu Erik realizat în iunie 2005 pentru RFI România (pe atunci Delta RFI), publicat de Marius-Christian Burcea, accesând link-ul: http://marius-christian-burcea.blogspot.ro/ 2013/09/erikberglund-in-memoriam.html şi să citiţi sau recitiţi interviul luat de Ion Longin Popescu, în 2005, nr.686/ Formula AS: http://www.formulaas.ro/2005/686/spectator-38/erik-berglund-muzician-dincalifornia-sua-6367

Gânduri la... răscruce Noi gândim şi spunem lucruri deosebite pentru existenţa noastră doar când trecem prin încercări mai grele pe care viaţa ni le oferă lovindu-ne şi pedepsindu-ne din când în când. Am fost ACASĂ, în România împreună cu soţia şi la întoar-cere spre Germania, în Ungaria, lângă graniţa cu Austria am avut un accident cu maşina... Am scăpat... Mulţumesc Bunului Dumnezeu !!! În asemenea momente ne trece tot „filmul vieţii" prin faţa ochilor şi ne punem întrebări. Din păcate de cele mai multe ori găsim puţine răspunsuri şi apar din nou alte întrebări...

Personal mi-e ciudă că trebuie să dorm, să mănânc şi să fac alte lucruri care îmi „fură" din această scurtă viaţă. Uitându-mă în urmă îmi dau seama că am făcut de multe ori greşeli, am rănit poate persoane şi azi mă doare enorm. Aş ieşi în stradă la o plimbare şi aş saluta pe toată lumea cu bucuria că toţi sunt prietenii mei şi care mă iubesc aşa cum şi eu îi iubesc pe ei. Aş spune tuturor că merită să ne respectăm şi să ne iubim. Să-l preţuim pe bunul Dumnezeu pentru că doar aşa vom putea să ne ridicăm şi să înţelegem rostul nostru al oamenilor. Doamne ajută-ne să înţelegem să fim oameni şi împreună să transformăm acest pământ în colţ de rai. Acest colţ de rai aşa cum ne este prezis că există după moarte şi că unii îşi vor găsi liniştea acolo.

Mă gândesc cu mult drag la părinţii mei şi îmi pare rău că de multe ori nu i-am ascultat, că am greşit şi mai ales că niciodată nu le-am spus cât de mult îi iubesc. Încerc să fiu bun, corect, iubitor cu soţia mea,fiica şi soţul ei, cu fiul meu şi prietena lui şi mai ales cu scumpa mea nepoţică care este puntea dintre mine şi viitor.

La început am învăţat da la mama, tata, bunici şi mai târziu de la oameni, direct sau prin lucrările lor adresate nouă multe lucruri despre viaţa aceasta scurtă sau lungă, cu toate cele frumoase, cu greutăţi, cu necazuri, uneori, şi bucurii.Oricum viaţa merită

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trăită şi luate doar părţile bune din ea.

Totdeauna trebuie să fim respectuoşi, să-i ascultăm pe cei care ne vorbesc şi să-i iubim. Să Iubim tot, pentru că numai prin Iubire vom reuşi.

Privind peste umăr îmi dau seama că am pierdut mulţi cunoscuţi, apropiaţi şi îmi pare rău că am stat prea puţin de vorbă cu ei. De la foarte mulţi aceşti oameni aş fi avut de învăţat şi i-aş fi făcut pe ei bucuroşi şi poate chiar fericiţi de clipele petrecute împreună.

Pentru fiecare eveniment petrecut la care noi n-am participat, noi găsim o justificare şi încercăm să ne eschivăm, uitând de fapt esenţa că trebuie să fim alături de cei dragi, că... poate... altă dată nu va mai exista, din păcate şi asta ne va face să suferim mai târziu.

Cu cât avem mai mult ne dăm seama că avem puţin şi ne gândim că am putea să pierdem tot ceae ce avem sau să ne piardă cei ce ne au...

N-am fost un om zgârcit şi nici invidios. Am încercat să împărtăşesc tot ce ştiu celor din jurul meu şi la rândul meu m-am bucurat când cineva de lângă mine a făcut la fel, m-a apreciat şi respectat.

Acesta sunt eu !

Adalbert GYURIS P.S.

La ceas aniversar doresc revistei Nomen Artis - Dincolo de tăcere viaţă lungă, care să ajute în continuare la promovarea culturii şi totodată la însuşirea învăţăturii celor care citesc aceasta prestigioasă publicatie !

Mă gânesc cu respect la toţi care slujesc aici, prin bunăvoinţa lor de a ne readuce în prim plan CULTURA şi îi felicit pe toţi cei care colaborează, iar personal ţin să mulţumesc doamnei Viorela Codreanu Tiron pentru efortul care îl depune pentru bunăstarea unei reviste în creştere permanentă din toate punctele de vedere !

La mulţi ani şi viaţă lungă ! cu tot respectul, al dumneavoastră Adalbert GYURIS !

10 oct. 2013 Nr.11/27

Maia MORGENSTERN: Născută la 1 mai 1962, în Bu-

cureşti, a absolvit Academia de Film şi Tea-tru din Bucureşti în 1985; a jucat pe scena Teatrului Tineretului de la Piatra Neamţ până în 1988; între 19881990 joacă pe scena Teatrului Evreiesc de stat din Bucureşti. În 1990 se alătură echipei de la Teatrul Naţional Bucureşti; este căsătorită şi are trei copii: Tudor Aaron, Eva Leea Cabiria şi Ana Isadora. M.M. a devenit celebră în lume cu rolul „Mariei” din filmul lui Mel Gibson - Patimile lui Christos. De menţionat faptul că în film actriţa vorbeşte limba aramaică. În România, numele actriţei devine foarte cunoscut cu rolul „Nelei” din filmul „Balanţa” (1992) – acest film a rulat în SUA sub titlul „Oak”.

A.G. - Pentru mine a fost o zi de mare sărbătoare când am reuşit să vorbesc cu frumoasa şi atrăgătoarea actriţă Maia MORGENSTERN. Mi s-a părut că are o anume reţinere, chiar frică, puţin rece şi că este o fire timidă. Cred că toate astea însă determină o personalitate aparte şi puternică, ascunde o femeie sensibilă, sentimente profunde şi cu calităţi deosebite.

A fost o mare mângâiere să pot dialoga cu domnia sa.

„Arta este o nevoie a sufletului” Adalbert Gyuris:- Cine v-a îndemnat spre teatru şi ce v-a cucerit atât de mult să alegeţi această nobilă meserie? Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs ?

Maia MORGENSTERN:-Tata a fost cel care mi-a recomandat şi m-a făcut să înţeleg că asta îmi doresc de fapt. Pentru că n-aş fi avut curajul să mărturisesc mie, poate nici celorlalţi, sunt un om timid, dar tata a înţeles din felul în care ascultam piesele la radio dragostea pentru teatru. Am ascultat mult teatru radiofonic, din felul în care mă comportam la spec-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tacole, dragostea cu care urmăream şi îmi doream să merg la teatru, tata a înţeles acest lucru chiar fără să fie nevoie de o mărturisire. Se pare că el a văzut în mine ce trebuia.

- Fiind copil aţi „visat” şi v-aţi văzut aşa cum aţi ajuns azi ?

- Nu… „Visam” altceva, iar fiind copil „visam” absolutul, pentru că n-aş fi ştiut să văd altfel. „Visam” perfecţiunea prin diverse forme: imagini, culori…

- Care a fost drumul după terminarea institutului ?

-Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Evreiesc şi Teatrul Naţional. Pot să vă spun că meserie se poate face peste tot, doar să fii conştient de ceea ce trebuie să faci şi să fii conştiincios în munca ta. La Piatra Neamţ am pus în practică ceea ce am învăţat în institut. La teatrul Evreiesc am început să acumulez experienţă, este un teatru cu mare tradiţie pentru România şi acum sunt la cel mai prestigios teatru din ţară, cu mulţi colegi care sunt adevărat profesionişti ai scenei.

- Credeţi că trebuie un loc anume pentru realizarea idealurilor artistice sau arta se poate face oriunde?

- Oriunde, aşa cum spuneam mai devreme, se poate face meserie peste tot. Arta este necesitatea spiritului, o nevoie sufletească. Sufletul este oriunde.

Arta este o nevoie a sufletului.

- E grea meseria de actor? Familia joacă un rol?

- E frumoasă, e foarte frumoasă, intensă, incitantă şi constructivă. E grea, necesită mult efort şi este un imens consum de energie. Sigur că familia joacă un rol major, câteodată este factorul de susţinere, câteodată îmi arată cât am şi trebuie să sacrific, câteodată înseamnă şi sentimentul de nevinovăţie, înseamnă legătura dintre noi, înseamnă legătura cu pământul.

- Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un actor în general şi o actriţă în special şi frumuseţea joacă un rol?

- Da, cred că da, femeia are ceva aparte. Multe lucruri stau în puterea noastră, a femeilor.

- Aveţi un actor model ?

10 oct. 2013 Nr.11/27

- Charles Chaplin. Am găsit la acest mare actor de perfecţiune, nevoia de nou pentru a desăvârşi lucrurile, pentru semnificaţii, pentru curajul de a aborda teme de ale noastre ce l-au costat până la urmă inderdicţia de a mai păşi în America. Totuşi până la urmă a fost recompensat, a avut curaj nebun de a înota împotriva „curentului”, curajul de a-şi găsi propriul drum.

- E mare diferenţă dintre actorul de teatru şi de film şi unde aveţi satisfacţia mai mare?

- Nu este nicio diferenţă. Depinde de realizările pe care le am, cum se materializează ele şi cum se finalizează. Eu am satisfacţii atât în teatru cât şi în film.

- E recompensată bine această nobilă meserie în România ?

- Despre asta se poate discuta mai mult. E un subiect foarte complicat şi am să vă spun şi de ce pentru că până la urmă ce, cum, în ce fel este recompensat ceva în România?! Felul în care sunt recompensaţi artiştii în general peste tot în lume, prin asta se înţelege gradul de civilizaţie, gradul în ce fel şi cât au nevoie oamenii de artişti. Atunci se întâmplă să ai spectacole, proiecte culturale în diverse colţuri ale României, recompensa este foarte mică pentru că oamenii în multe cazuri nu-şi pot plăti preţul biletului şi atunci ar trebui susţinute prin alt fel de programe.

- Sunteţi o actriţă cu vastă experienţă, aţi jucat şi afară, credeţi că teatrul s-a schimbat acum, ca limbaj şi tehnică de abordare faţă de când aţi debutat şi faţă de alte locuri din lume?

- Teatrul se schimbă în permanenţă. Este foarte bine şi normal, teatrul este oglinda realităţii într-un fel.

Pe de altă parte oamenii, societatea îşi găseşte şi îşi caută modele în spectacole, în filme, în teatru, idealizând sau dimpotrivă, judecând, condamnând personaje şi atunci în funcţie de schimbările care au loc în lume, în societate, în viaţă, asta vedem reflectat şi în arta spectacolului, în teatru şi film. Se modelează una pe alta. Sunt de fapt necesităţi, oglindiri, de aceea se reactualizează uneori autorii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 24

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE clasici. Sunt capodopere care reactualizate se potrivesc de minune zilelor noastre, a realităţilor noastre de zi cu zi.

- Care a fost momentul cel mai frumos din cariera dumneavoastră?

- Au fost multe, foarte multe. Mă gândesc la premiul Academiei Europene de film de la Berlin, pentru cea mai bună interpretare de rol feminin de la Geneva, apoi mă gândesc la momente de mare emoţie pe care le-am avut pe scenele teatrului evreiesc şi naţional

Nr.11/27

pectându-le, inspirându-mi gândurile, seva, energia din aceste locuri.

- Poate artistul facă politicianul?

să

facă

ce

nu

poate

să

- Sigur că poate. Artistul prin nobila sa meserie are menirea de a face multe, important este ca cel ce vede şi ascultă să şi recepţioneze mesajul şi mai ales să-l înţeleagă.

- Ce transmiteţi românilor care trăiesc în afara ţării noastre?

- Fiecare să înveţe doar lucrurile bune acolo unde se află şi să le aplice în viaţa de zi cu zi şi chiar să împărtăşească aceste cunoştinţe şi altora. Avem de învăţat de la fiecare popor, aşa cum şi alţii au de învăţat de la noi.

- Aţi jucat în „Patimile lui Cristos”, sunteţi credincioasă? Aţi simţit ceva deosebit în rolul pe care l-aţi interpretat? Ce a însemnat acest film pentru cariera dumneavoastră ?

- Stimată doamnă Morgenstern mă bucur că aţi avut încredere în mine şi mi-aţi acordat timp pentru o discuţie plăcută şi interesantă. Vă doresc să aveţi roluri care să aducă doar bucurii şi multe satisfacţii dumneavoastră şi celor care vă iubesc.

Mulţumesc tare mult pentru interviu.

- Da, sunt o femeie credincioasă. Mă bucur că am primit acest rol într-un film aşa interesant. Filmul a fost o controversă la toate nivelurile pentru că atât filmul cât şi interpretarea mea au avut un impact asupra criticii şi au fost mulţi oameni care mi-au scris, s-au bucurat de acest film, au fost mulţumiţi de acest film şi tot aşa au fost alţii care bântuiţi de prejudecăţi care m-au condamnat, m-au întrebat cum am putut eu ca evreică să interpretez acest rol. Unii poate nici n-au văzut filmul şi s-au grăbit să arunce cu pietre… În concluzie au fost controverse la toate nivelurile.

A consemnat,

Adalbert GYURIS

- La ce lucraţi acum şi care sunt planurile de viitor ?

- Lucrez la Teatrul Evreiesc în „Jocul regilor”, un spectacol de muzică şi poezie, un spectacol de confesiune, ce vorbeşte despre cântarea identităţii.

Sunt întrebări pe care mi le pun eu actriţă evreică trăind aici în România, iubind aceste locuri, res-

Mulţumim şi noi autorului şi colaboratorului nostru pentru acest minunat interviu şi – pentru toate materialele pe care ni le-a trimis în decursul celor 3 ani de existenţă a revistei, în care a fost alături de noi ! (n.r).

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 25

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.11/27

e adâncă odihna bucuria pe care ştiu că o pregăteşti din frunze învie fără grabă amprenta

CE S-A ÎNTÂMPLAT urmăresc indecis printre copacii de lângă apă deja ştiutele cărnuri fine

OCTAVIAN MIHALCEA AICI TREC SEMNELE în continuarea moale a joaselor pălării răsar destăinuiri frici ascunse pe sub plăcerea primăverii odată am fost îndrăgostiţi altădată cântam la pianele soarelui până când chipul deodată s-a revărsat într-o lamă fină asalt la candoarea fascinului a fi atent la nuanţe a citi printre rânduri legea camuflării pe timpul pasiunii de seară niciodată nu am povestit ca acum pentru că acum sclipeşte pe buze povestea cicatricelor aici trec semnele plăcerii pe viitor ne vom strânge din nou mâinile ne vom săruta obrajii

eu îţi cunosc viaţa şi metafora în ramă grea doar eu voi povesti apoi despre ce s-a întâmplat cu adevărat ştii tu…acea nudă pasiune învăţată la începutul lumii am visat într-adevăr acelaşi tărâm cu pielea subţire culoarea a fost prea tare

ÎNCET nu ne mirăm că lichidele circulă când somnul e mai bun – minus durerile capului cercuri negre se mişcă peste ochiul mişcător un cui sănătos gâdilă tălpile pentru fineţea nervilor şi mai rămâne o variantă viitorul miop va îngroşa strânse alunecări de ceară coborâţi pleoapele încet în beznă

ACEEAŞI ÎMBĂLSĂMARE TE-AŞ FI ATRAS vorbeşti despre un monstru hohot deplin sigur ţinut minte altădată te-aş fi atras către gura peştelui se încolăcesc vorbele ce vrei să spui…întreabă-mă…ce vrei să spui dorinţele săgetătoare au grija echilibrului se termină chiar lângă artificiu noaptea când îţi visezi viaţa

a întâlni de multe ori murmurul cărţilor singur paradis împins pe lângă lacrimi raze fierbinţi erau la alegere ori una ori alta în mijlocul insulei parcă mereu plecăm înainte tot spre aceeaşi îmbălsămare din spatele crăpăturii ochi în ochi mereu ochi în ochi

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ioan-Aurel Pop – despre farmecul Clujului studenţesc de ieri şi de azi, cu rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai”

10 oct. 2013 Nr.11/27

anilor propriei studenţii, cu primele plimbări pe Kogălniceanu, prin faţa Universităţii, şi ambiţia „provincială” a primelor examene, şi viaţa de căminist, cu patru colegi în cameră, şi botezurile cu bere de la „Chios”, şi satisfacţia anilor de profesorat, şi responsabilităţile funcţiei de rector. Un destin strâns legat de Universitate, în-tocmai ca destinul Clujului... „Fă ce vrei, dar fii primul în ceea ce faci”

Acad. IOAN-AUREL POP Cu aproape 100.000 de studenţi, care-i dau culoare şi antren (fiecare al patrulea locuitor al oraşului este student!) şi cinci universităţi de stat de primă mână, pe lângă sumedenia de instituţii similare private, Clujul este un caz unic în România: oraşul studenţesc prin excelenţă. De la licee şi universităţi, până la biblioteci şi librării, de la baruri şi cantine, până la agenţii imobiliare şi xerox-uri de colţ de stradă, de la cinematografe şi teatre, până la firme de transport şi bănci, totul e însufleţit, la Cluj, de tumultul vieţii studenţeşti. Aproape o jumătate de miliard de euro anual reprezintă, potrivit ultimelor analize, veniturile aduse comunităţii locale de studenţimea clujeană. Tineri din toată Tran-silvania, din Banat, din Bucovina şi chiar din Regat vin la Cluj, an de an, atraşi de mirajul seriozităţii „şcolii ardelene”. Cea mai mare dintre universităţile clujene, „Babeş-Bolyai” (UBB), este o instituţie atât de puternică (a dat, numai în ultimii ani, un premier, Emil Boc, o întreagă pleiadă de miniştri, Vasile Dâncu, Vasile Puşcaş, Mircea Miclea şi pe şeful SRI, George Maior!) încât - se glumeşte şi nu prea prin Cluj funcţia de rector echivalează, de fapt, cu cea de primar al oraşului. Învestit ca rector al UBB anul trecut, profesorul Ioan-Aurel Pop, intelectual de marcă, reputat istoric, cel mai tânăr membru al Academiei Române la momentul acceptării sale, este, fără doar şi poate, unul dintre oamenii cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre Clujul studenţesc.

Clujul lui Ioan-Aurel Pop are de toate: şi nostalgia

IOAN-AUREL POP - Cu mama, în perioada armatei

- Domnule Ioan-Aurel Pop, viaţa dumneavoastră e un lung şir de excepţionalităţi: mereu primul la examene, mereu şef de promoţie, cel mai tânăr academician din România... Când aţi avut prima oară conştienţa destinului dumneavoastră academic şi cum s-au configurat treptele carierei dumneavoastră?

- Totul a venit cumva de la sine, ca urmare a unei obsesii pe care am căpătat-o din copilăria mea petrecută la Braşov, după prima zi de şcoală. S-a întâmplat să vină tata acasă mai devreme decât de obicei şi să mă audă cum parlamentam cu bunica, grăbit să mă duc la joacă. M-a luat deoparte, m-a admonestat mai sever decât obişnuia şi mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată: „De-acum, şcoala este prima ta preocupare, nu joaca, fiindcă numai prin şcoală vei putea reuşi. Învăţătura este cel mai serios lucru din lume şi ea este o permanentă competiţie”.

Ideea venea din mintea sa de om oprit să facă multă şcoală, de regimul de-atunci, dar şi din ideea veche a ţăranului ardelean, care pretindea că numai „dacă ai carte, ai parte”. Mai apoi, când a aflat că vreau să studiez Istoria (în loc de Medicină ori Inginerie), s-a supărat iarăşi, mi-a spus că sunt încăpăţânat, dar a adăugat: „Fă ce vrei, te poţi face şi hornar, fiindcă şi de ei este nevoie, dar nu uita să fii primul în ceea ce faci! Altminteri, vei rămâne mereu la margine şi vei fi crunt dezamăgit”. Aşa că am luat în serios competiţiile, în care m-am înscris mereu, cu toată forţa

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fiinţei mele. Am căpătat apoi gustul pentru erudiţie, pentru studiul limbilor străine, al celor clasice. De la romani ştiam că „norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi” (Audaces fortuna iuvat) şi că „fiecare este făuritorul sorţii sale” (Quisque suae fortunae faber est). Am avut şi şansa unor profesori de excepţie, începând cu şcoala generală, trecând prin Liceul „Andrei Şaguna” şi apoi prin Universitatea „Babeş-Bolyai”. Tuturor le port o neştirbită recunoştinţă, chiar şi celor fără har de dascăl, fiindcă şi de la ei am învăţat...

- Înainte de a fi profesor şi rector, aţi fost, cum spuneaţi, student al Universităţii „Babeş-Bolyai”.

Care sunt primele amintiri care vă leagă de Cluj şi de Universitate?

- Mi-aduc aminte de un final de iunie şi început de iulie, pe care îl asociez cu mireasma puternică a florilor de tei, pe strada Mihail Kogălniceanu, în preajma clădirii principale a Universităţii. Şi teii, şi numele marelui istoric şi om politic moldovean, îmi aduceau în minte Iaşii, de care rămăsesem profund impresionat în anii liceului, când participasem la etapa naţională a Olimpiadei de Limba şi Literatura Română. Atunci mă convinsesem că marea cultură românească modernă se crease la Iaşi, lângă teiul lui Eminescu. Cu toate acestea, din varii motive, venisem la studii superioare în Cluj, în Clujul pătimirii noastre... Studenţia începea atunci sub auspicii cu totul speciale, fiindcă cine ajungea să fie student, mai ales la facultăţi şi secţii umaniste, se putea considera un răsfăţat al sorţii. Se intra foarte greu la facultate, pe un număr de locuri limitate, după ani întregi de eforturi şi după acerbe competiţii la care participau câte 20-25 de tineri pe un loc. Băieţii veneau după 9 luni de armată – obligatorii, în urma reuşitei la examenul de admitere - adică după o perioadă grea, plină de privaţiuni şi chiar de pericole. De aceea, începutul studenţiei se arăta ca o binecuvântare, cu dorinţa de afirmare, de studiu, dar şi de distracţie, de trăire din plin a vieţii universitare, departe de anumite îngrădiri familiale.

- Cum s-a conturat opţiunea dumneavoastră pentru Clujul universitar?

- Veneam la Cluj după îndelungi conciliabule, fiindcă era şi mirajul Capitalei, iar Braşovul era mult mai aproape de Bucureşti decât de Cluj. Au contat

10 oct. 2013 Nr.11/27

mult originea nord ardeleană a părinţilor mei şi, mai ales, judecata de valoare a dirigintelui meu, profesor de Română, scriitorul Ion Topolog, născut pe Topolog, în Argeş: „Carte ca lumea, pentru ceea ce vrei tu să devii, nu se face la Bucureşti, ci la Cluj!”. El însuşi, deşi regăţean, studiase Filologia la Cluj. Clujul era şi atunci, ca şi acum, mai ales un oraş al studenţilor, care ieşeau în evidenţă de departe, printre ceilalţi locuitori, şi-i dădeau oraşului un farmec de nedescris. Era în atmosfera Clujului ceva inefabil, care a rămas până azi... Iar la secţia de Istorie, erau atunci efectiv modele de urmat, dascăli care ar fi onorat orice catedră universitară din Europa. Colegii mei erau din toată ţara, cu o concentrare mai mare, fireşte, pe Transilvania şi Banat. Azi sunt, mulţi dintre ei, doctori, universitari, cercetători, istorici deplini, autori de cărţi, tratate, studii laborioase. „Se duc studenţi stol după stol, dar Clujul nu rămâne gol” - Cum era atmosfera clujeană, pe vremea în care aţi studiat la Cluj? Care era farmecul, care erau micile plăceri ale vieţii de student în acei ani?

- Viaţa de cămin era frumoasă, fiindcă nu căutam confortul, ci comunitatea, felul de fi împreună, de a învăţa şi de a ne distra împreună. Stăteam câte 4-5 în cameră, învăţam în sălile de lectură, dar mai ales în biblioteci. Ca să găsim loc în bibliotecă, ne sculam devreme. Cărţile nu se prea împrumutau, unele erau exemplare unice, preţuite şi protejate. Clujul se bucura de un renume deosebit între centrele universitare, păstrător al tradiţiei interbelice şi situat departe de vigilenţii ochi ai politrucilor din Capitală. „Balicii” (studenţii din anul I) erau „botezaţi” de către colegii mai mari la berăriile vestite de la „Chios”, de la „Cazinou”, de la „Metropol” etc. Se organiza „Balul bobocilor”, cu invitarea ceremonioasă a profesorilor, se învăţau vechile cântece europene şi interbelice româneşti, de la „Gaudeamus” la „O, vis al vieţii studenţeşti...”. Cel din urmă spunea la refren: „Se duc studenţi stol după stol,/ Dar Clujul nu rămâne gol!”. Am fost mirat, totuşi, să mi se spună iniţial, de către unii colegi clujeni, „provincial”, când, totuşi, eu veneam de la Braşov, de la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, pe unde trecuseră Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş şi câţi alţii,

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE unde diaconul Coresi tipărise primele cărţi în româneşte, unde se învăţase pentru prima oară în limba română la şcoală etc. Aşa că am replicat repede, cu orgoliu tineresc, afirmându-mă în mândra capitală a Transilvaniei ca şef de promoţie, după ce intrasem primul, cu media cea mai mare.

- Între Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai”, pe care o conduceţi, e o legătură organică. Cum a influenţat universitatea destinul Clujului?

- Clujul dispune de cea mai veche universitate de pe teritoriul României actuale, fondată la 1581.

Fireşte, au mai fost încercări de înfiinţare a unor şcoli superioare în acei ani, dar ceea ce s-a făcut la Cluj, în urma eforturilor pă-rinţilor iezuiţi şi printrun decret, dat la Vilnius, de principele Transilvaniei (şi regele Poloniei) - Ştefan Bathory -, era un Colegiu Major cu rang de uni-versitate, cu cele trei facultăţi consacrate şi cu dreptul de a conferi cele trei titluri obişnuite în întreaga Europă: baccalaureus, magister artium şi doctor. Aici au învăţat, în latineşte, studenţi de toate confesiunile şi de varii etnii. Între cei destinaţi studiilor la Cluj s-a aflat, pentru o clipă, şi Nicolae Pătraşcu, fiul şi moştenitorul domnului întregitor Mihai Viteazul. Tradiţia a rămas, în ciuda vicisitudinilor, puternică şi adâncă, iar viaţa Cetăţii sa identificat pentru vecie cu Universitatea. Clujul, spre deosebire de alte oraşe, nu s-a bucurat în epocile mai noi de o dezvoltare industrială marcantă, principala sa „industrie” rămânând Universitatea.

Astfel, Universitatea, prin profesorii şi studenţii de excepţie pe care i-a avut, a devenit un brand, o marcă, un simbol de neegalat. Mi s-a spus că până şi în anii cei mai grei ai comunismului, cuvântul dascălilor, al decanilor şi al rectorilor Universităţii era respectat de autorităţi, că vocea rectorului Constantin Daicoviciu răsuna de departe, că nu erau ceremonii la care el să nu fie invitat şi să nu-şi rostească salutul, uneori chiar în latineşte, precum odinioară. Azi, Clujul are aproape 100.000 de studenţi, ceea ce înseamnă că fiecare al patrulea locuitor al oraşului este student, caz unic în România... Clujul a fost numit Heidelbergul României. El cuprinde, în înaltele sale şcoli, toate specializările consacrate în lume, iar studiile se desfăşoară în toate cele trei limbi istorice ale Transilvaniei, româna, maghiara şi germana. Tradiţia latină şi latinistă este mai puter-

10 oct. 2013 Nr.11/27

nică decât oriunde, Transilvania fiind ultima ţară provincie distinctă - europeană care a renunţat la latină ca limbă oficială, în 1842, în favoarea unei limbi vernaculare, maghiara. Clujul este special prin numele lui Bolyai Janos (fondatorul geometriei neeuclidiene), prin Hermann Oberth (cel care a proiectat racheta), dar mai ales prin Victor Babeş, Lucian Blaga, Emil Racoviţă, Sextil Puşcariu, Florian Ştefănescu-Goangă, Ion Agârbiceanu, Dumitru Popovici, Iuliu Haţieganu, Constantin Daicoviciu, David Prodan şi câţi alţii... Cu toţii şi-au lăsat vieţile perene legate de Cluj. „Nicio ţară care se respectă nu-şi permite să piardă, fără nicio noimă, forţă de muncă înalt calificată, fără să facă nimic...”

- Cum aţi simţit, ca profesor, devenirea studenţilor dumneavoastră? Există diferenţe între generaţii? Avem motive de încredere pentru viitor?

Biblioteca Centrală Universitară Cluj, în perioada interbelică

- Studenţii sunt, dintr-o anumită perspectivă, mereu aceiaşi - tineri, veseli, iscoditori, curioşi, dornici de cunoaştere, ghiduşi, nonconformişti, frumoşi... Este un mare privilegiu să lucrezi cu ei, cu minţile şi inimile lor, să poţi modela destine şi conştiinţe. Diferenţele dintre generaţii sunt prezente mai mult în percepţia noastră deformată decât în realitate. Ne confruntăm şi noi, ca orice generaţie, cu mitul „vârstei de aur”, echivalată cu tinereţea şi maturitatea noastră; tindem să credem că atunci era frumos şi glorios, pe când ceea ce a urmat ar fi o decădere. Studenţii de azi nu ştiu mai puţin decât cei

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de altădată, dar ştiu altceva, au alte tipuri de cunoştinţe, pentru că societatea operează cu alte exigenţe. Fireşte, uneori sunt învăţaţi prost de către profesori, dar mai ales de unele mijloace de difuzare în masă, dar aceasta nu este vina lor şi îşi revin, cei mai mulţi, până la urmă, păşind pe făgaşuri normale.

Spre deosebire de generaţia mea, studenţii de azi sunt foarte mobili şi îndrăzneţi, pun probleme, întrerup discursul profesorului - ceea ce este foarte bine!

- răstoarnă problemele, privindu-le din alte perspective decât cele clasice. V-aş putea relata şi mici carenţe, dar mă tem să nu fiu nedrept şi deformat de perspectiva experienţei şi vârstei mele, căzând în eroarea de care vorbeam mai sus. Motivele de încredere în viitor există şi sunt absolut justificate.

- Există o tendinţă majoră, astăzi, legată de faptul că studenţii şcolarizaţi în România pleacă în străinătate şi sunt pierduţi pentru ţară. Care e, de fapt, realitatea? Ce pierdem şi ce câştigăm din această realitate a mobilităţii studenţeşti?

- De când există lumea şi universităţile adică din Evul Mediu, fiindcă universităţile sunt o invenţie a Evului Mediu - studenţii şi profesorii s-au mişcat şi, uneori, la distanţe destul de mari. Şi studenţii, şi profesorii noştri pornesc periodic, în cadrul schimburilor interuniversitare de tip „Erasmus”, de exemplu, spre diferite destinaţii. Cu studenţii şi mai ales cu absolvenţii care pleacă definitiv este o altă problemă. Fireşte, tindem cu toţii spre mobilitatea forţei de muncă în cadrul UE, dar cu respectarea anumitor reguli. Nicio ţară care se respectă nu-şi permite să piardă, fără nicio noimă, forţă de muncă înalt calificată, fără să facă nimic. Noi nu suntem deloc bogaţi, ca să ne permitem să întreţinem, din impozitele noastre, studenţi la nivel de licenţă, masterat şi doctorat, spre a-i livra imediat altora, gratuit. Cu alte cuvinte, absolvenţii care au beneficiat de şcolarizare din partea statului (adică nu au plătit taxe), ar trebui să fie obligaţi, prin contracte speciale, să lucreze un număr de ani pentru statul care i-a întreţinut. După aceasta, ar trebui să poată fi liberi să plece oriunde. Altminteri, ne cheltuim şi puţinele resurse în van... Pe de altă parte, mobilităţile ne aduc mari avantaje, deprinzându-i pe tineri cu lumea, cu performanţa, cu succesul.

10 oct. 2013 Nr.11/27

Bulevardul Eroilor, azi locul preferat de ieşit la terasă al studenţilor clujeni

- Care e nivelul studenţilor noştri în comparaţie cu studenţii marilor universităţi ale lumii?

- Studenţii noştri sunt aidoma tuturor studenţilor lumii. De multe ori, ei sunt chiar mai motivaţi decât alţii, deşi, văzând toate relele şi neîmplinirile, speranţele spulberate şi nedreptăţile din viaţa reală (în Universitate, ei sunt, oarecum, protejaţi), se demobilizează repede şi decid să plece spre alte zări.

Statul ar trebui să-i folosească mai bine, spre folosul comunităţii. Avem atâţia doctori în varii specialităţi şi îi lăsăm să plece, în loc să-i încadrăm în cele mai bune şcoli, spre a-i educa pe cei mai buni copii. Ca să avem noi generaţii bine instruite şi utile societăţii, ar trebui ca cei mai buni absolvenţi din toate domeniile să devină şi profesori. Or, astăzi, la noi, rămân în învăţământ cei mai slabi, cei fără speranţă! Cum să avem atunci buni specialişti în viitor? Pentru a remedia situaţia, Guvernul, Minis-terul Educaţiei, Academia, ar trebui să stabilească un set de măsuri pentru stimularea prezenţei în învăţământ a celor mai buni, măcar pentru o pe-rioadă. Din cei mai buni profesori vor ieşi, cu siguranţă, cei mai buni emuli, absolvenţi, cercetători etc.

- Care este proiectul dumneavoastră legat de UBB? Unde visaţi să duceţi Universitatea şi ce anume v-a motivat să intraţi în acest proiect al rectoratului?

- Eu consider că funcţia de rector, ca şi altele similare, este o modalitate de a servi societatea, în cazul meu, „mama care m-a hrănit” (sensul literal al noţiunii de alma mater). Altfel spus, ar trebui, fiecare dintre noi, să întoarcem cumva efortul

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

făcut de societate pentru educarea şi instruirea noastră. Natural, conducerea unei instituţii de asemenea amploare presupune pricepere şi chiar pregătire de specialitate (studii de management), pe care mulţi dintre noi nu le avem.

Geo Vasile

IOAN-AUREL POP, Membru al Academiei Române, alături de preşedintele Academiei, Ionel Haiduc, fost rector al UBB.

În România, şi nu numai, s-a menţinut tradiţia de a alege rectori personalităţi ale vieţii academice, profesori şi cercetători de un anumit prestigiu. Aceştia nu ştiu întotdeauna cum se conduce o astfel de instituţie şi, într-un astfel de caz, au două soluţii: fie să renunţe, fie să se înconjoare de buni consilieri. Eu am ales, deocamdată, a doua cale, tocmai cu scopul de a fi în stare să-mi plătesc da-toria faţă de marele bine pe care mi l-a făcut Universitatea. Orice coleg ar trebui să facă la fel, adică să considere o datorie de onoare slujirea temporară a Almei Mater Napocensis.

Autor: Ciprian Rus

Unul dintre cei mai cunoscuţi italienişti, Geo Vasile - critic literar si prozator, s-a născut la Bucureşti în iunie 1942, este licenţiat al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie italiană şi română, cu o lucrare de diplomă despre poezia şi proza lui Cesare Pavese. Profesor de ţară (1967-1971), bibliotecar Biblioteca Naţională (1971-1990), redactor pagină culturală la cotidianul Dimineaţa şi apoi la săptămânalul „Baricada” (1991-1996). Din 1994 membru al Uniunii Scriitorilor din România, secţia critică literară. Colaborator al câtorva revis-te literare importante din Bucureşti şi din ţară. A semnat 13 volume de istorie şi eseistică (2001-2012;); poezie originală 2010: Nimfe&Kimere. Ninfe &Kimere (ediţie bilingvă); roman 2011: Roluri de compoziţie, Editura Rafet (marele premiu Titel Constantinescu); a tradus 16 autori italieni în limba română: 2004 – 2012; a îngrijit şi prefaţat cărţile a şase autori români traduşi în italiană: 2000-2012: Eminescu, Bacovia, Gellu Naum, Ion Vinea, Daniel Corbu, Eugenia Bulat (antologii bilingve + aparat critic apărute în România, dar şi în Italia): a realizat o masivă antologie a poeziei italiene De la Arturo Onofri la Dontatella Bisutti, apărută la Editura Contact International, 2011, prin bunăvoinţa poetului şi eseistului Liviu Pendefunda13. A semnat 4 13

Fotografii din arhiva dlui acad. şi din alte surse.

Articolul a mai fost publicat în Formula AS, nr. 1069.

Colectivul de redacţie mulţumeşte, şi pe acestă cale, dlui academician pentru colaboare şi pentru că a fost alături de noi încă de la înfiinţarea revitei!

La Mulţi Ani! Domnule profesor !

PENDEFUNDA, Liviu, n. 10 martie 1952, la Iaşi. Medic şi scriitor. Studii: Liceul M. Eminescu şi Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi.

Medic primar neurolog, doctor în ştiinţe medicale, profesor univ. UMF Iaşi, membru în 17 societăţi medicale din străinătate, membru titular al Academiei americane de neurologie (1994), membru de onoare al Academiei de medicină din Terrytown, New York (1993), membru al Academiei de ştiinţe medicale, al Academiei oamenilor de ştiinţă, al Academiei ecologice, Deputy Director General International Biographical Center Cambridge, England, (2001), Membru în Research Bord of Advisors, al American Biographical Institute, ( 2001), Membru de Onoare al Forumului Inventatorilor Români, (2005), Membru fondator Centrul Academic de Studii Hermeneutice (2007), Membru al Academi-ei de Ştiinţe din New York, (2003), Vice Chancelor al World Academy of Letters, (2004), Membru al comisiei de antropologie a Academiei Române, (2007), Secretar General United Cultural Convention, (2009), Academician ABI (2010), secretar general al Societăţii române de psiho-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE antologii bilingve: poeţi italieni şi români, apărute la Catania, 2011-2012.

Roberto Mussapi14 Budda plânge Nu te-am văzut niciodată plângând, Dar poate că e iluzia unei picături Din acea ploaie pe nepusă masă în grădină.

Acum te afli înlăuntru şi iluzia unei lămpi Acum mă face să mă simt propriul frate.

Dacă şi tu plângi, să mă faci să cred Că şi tu plângi, zeu Cu chipul strunjit precum al unui apolinic din Laţium, Pot să m-opresc din plânsul meu şi-al celuilalt, Mai bine să plouă, afară, Să nu scriu.

Buddha piange Io non ti avevo mai visto piangere, Ma forse è l’illusione di una goccia Di quella pioggia imprevista nel giardino.

Ora sei dentro e l’illusione di una lampada Ora mi fa sentire mio fratello.

Se anche tu piangi, o mi illudi Di piangere anche tu, dio Dal volto tornito di laziale apollineo, Io posso fermare il mio e l’altrui pianto, Lasciare che piova, fuori, Non scrivere.

Hortensia Aici era camera mea şi biroul Până la douăzeci de ani, când am plecat: neuro-endocrinologie, fondator al revistei Acta Neurologica Moldavica, director al Casei de presă şi editură Contact international şi împreună cu soţia, Julieta Carmen, al revistei Contact international din 1990.

14 Poet, prozator, eseist, profesor de dramaturgie la Universitatea Catolică,autor şi realizator de programe culturale la Radio Rai Roberto Mussapi este şi un asiduu traducător şi îngrijitor de ediţii de autori clasici şi contemporani.

10 oct. 2013 Nr.11/27

Marea bibliotecă s-a golit pe nesimţite, Prietenii mei din copilărie au venit după mine, Robinson Crusoe, Ulise, Comandantul Ahab, Jim, care-a plecat să caute Insula Comorilor, Tatăl meu i-a înlocuit cu cupe şi diplome, Cu amintirile sale, albume, mici radiouri.

Dar acum în mijloc văd o hortensie, alături două fotografii, Tatăl lui, în picioare, şi chipul mamei lui. „Planta era a mamei, mi-a lăsat-o mie”, Spune în timp ce o udă şi-o păstrează în inimă, Glob ce cuprinde într-una o mie de vieţi, A celui ce va fi, ce este, şi-a celui ce-a fost.

Acolo, unde ardea focul lui Platon, Doar gloria stingheră a acelei flori. Şi nici vorbă de Ulise, de Don Quijote, Şi de Dante, de d’Artagnan, de Muşchetari, Plecaţi care-ncontro, Arşi de vii de poezie.

L’ortensia Questa era la mia camera e il mio studio, Fino a vent’anni fa, quando sono partito: La grande libreria si è presto svuotata, I miei amici d’infanzia mi hanno seguito, Robinson Crusoe, Ulisse, il Comandante Achab, Jim, che partì per l’Isola del Tesori.

Mio padre li ha sostituiti con coppe e diplomi, I suoi ricordi, album, radioline.

Ma ora al centro vedo un’ortensia, accanto a due foto, Suo padre, in piedi, e il volto di sua madre. „La pianta era di mamma, me l’ha lasciata,” Dice mentre la bagna e la guarda nel cuore, Globo che include in una mille vite, Di chi sarà, chi è, e di chi è stato.

Là, dove bruciava il fuoco di Platone, Solo la gloria spoglia di quel fiore.

E non ci sono più Ulisse, e Don Chisciotte, E Dante, e d’Artagnan, e i Moschetttieri, Andati via, Bruciati dalla poesia.

Casa Am locuit în mai multe case, Şi port cu mine amintirea fiecăreia:

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 32

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prima pe Corso Dante, pe când eram copil Şi pinii creşteau sub grămezi de zăpadă, Apoi Viale degli Angeli, la marginea râului: De-aici m-a văzut maică-mea plecând În automobil, privind de la balcon Pământul Nimănui ce mă răpea, Şi-apoi Valdieri, iar în lumina radioasă Via delle Palme, în Liguria, la ţărmul mării, Şi Via Marsilli 11 la Bologna Unde am urcat scări fără sfârşit, Şi-acum aici, la Milano, pe Via Mameli. Îmi aduc aminte vocile tuturor, chipurile, persoanele, Imperceptibila răsuflare exalată Şi preschimbată-n forma unui gând În memoria ce mă ţine în viaţă.

Dar prea puţin fiecare din ele A fost cu adevărat casa mea. În scurtul timp în care îmi era străină, Înainte ca vieţile ei să fi intrat în mine.

Eu de fapt n-am locuit nicicând într-o casă, Eu sunt casa oricărei case cu ei, Cu toţi cei care m-au făcut s-o stăpânesc, Atât de nelipsiţi că eu nu mai sunt, Singur pribeag în mine însumi, Evacuat din propria inimă.

La casa Ho abitato più di una casa E di ognuna niente è perduto: La prima in Corso Dante, quando ero bambino, E i pini crescevano sotto masse di neve, Poi Viale degli Angeli, sull’argine del fiume: di lì mia madre mi vide partire in automobile, guardando dal balcone La Terra di Nessuno che mi rapiva, E poi Valdieri, e nella luce radiosa Via delle Palme, in Liguria, sul mare E Via Marsili 11, a Bologna, Dove ho salito infinite scale, E ora cui, a Milano, in via Mameli.

Di tutte ricordo le voci, i volti, le persone, L’impercettibile respiro respirato E trasfomato in forma di pensiero Nella memoria che mi tiene in vita.

Nr.11/27

Ma solo per poco ognuno di loro È stata veramente la mia casa, Nel breve tempo in cui mi era straniera, prima che entrasse in me, con le sue vite.

Io non ho mai davvero abitato una casa, io sono la casa di ogni casa con loro, con tutti quelli che la fecero mia, così presenti che non sono più io, unico esule in me, sfrattato dal mio cuore.

Prezentare şi traducere de Geo Vasile

Melania Cuc

şi

Luca Cipolla

Despre italianul Luca Cipolla și mare sa dragoste pentru poezia danubiană Deși nu este lingvist de profesie, doar un împătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a spiritului său rarisim în și prin Limba Română. Cetățean, prin naștere și trăire, al cetății industriale din Millano, Italia,- Luca Cipolla este prezent într-o pleiadă de reviste literare, electronice și clasice, care apar în România sau (și) în diaspora românească.

Poet și traducător de poezie din română în italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe merit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră.

Colaborator permanent al revistei Boema din Galați, dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte reviste. Este redactor al revistei Sfera Eonică din Craiova şi colaborator de bază la revista Boema, Climate Literare şi la revista internațională online Starpress, dar numele lui apare și în alte reviste serioase din România, dintre care amintim: Oglinda Literară,

Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Luceafărul, Nomen Artis – Dincolo de tăcere etc.

Cu abilități de comunicare moderne, el a reușit să atragă atenția asupra necesității dialogului cul-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tural, a „trecerii „operei scriitorilor din România, dincolo de fruntariile europei, în speță, în Italia.

Un exemplu excelent în acest sens, este simbioza literară dintre Luca Cipolla pe post de traducător și micuța poetă Denisa Lepădatu, fenomen care a determinat ca poemele poetei din Galați să primească Medalia de argint la Premiul Internațional „Giovani e Poesia" de la Triuggio, ediția a XXII-a. Un alt premiu pentru poezia românească, și care se datorează și traducerii de calitate prestată de Luca Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Premio Internazionale „ARTE E CULTURA 2013" din Castel San Giorgio (SA) – Italia. Luca Cipolla a obținut, cu poeme personale scrise în în limba română, Premiul III pentru poezie la Concursul Internațional de Poezie și Proză „Limba noastră cea română - Starpress 2013”, organizat de revista româno-canado-americană „Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august.

Foarte activ și în sfera editorială. Luca a semnat traducerea în limba italiană din cartea „Judecata de apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut în ediție bilingvă, Editura InfoRapArt, Galați, 2011. dar și a volumului Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă, Editura InfoRapArt, Galați, 2012. Datorita efortului său intelectual, a fost onorat cu premii și distincții, cum ar fi: Premiul I pentru poezie la Concursul de Creație Literară „Visul” – Ediția a VII-a; Premiul special al revistei „Boema” pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Național de Literatură „Prietenia cuvintelor” din Galați.

Construind o adevărată punte de legătură între poeții celor două țări, Luca Cipolla este încă la începutul drumului său în literatura clasică europeană.

Cu un simț perfect al relației umane, el exemplifică perfrect intelectualul născut și nu făcut al tinerei generații europene, reușeșete să își consolideze drumul de poet și traducător în paralel cu profesia prin care își câștiga pâinea zilnică.

Dacă despre calitatea sa de traducător cu virtuți indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile pe care le caligrafiază cursiv, într-n limbaj desferecat de rugina conveninețelor. Deși tânăr încă, nu se lasă atras de sintagmele mai mult sau mai puțin li-

10 oct. 2013 Nr.11/27

cențioase, care, în opinia majorităților scriitorilor juni de pe Mapamond, fac sarea și piperul Poeziei actuale.

Luca Cipolla își convinge cititorul cu talentul său, scrie versuri cu impact emoțional dublat de filosofia interesantă a un ui ins care vede lumea literară dinsrte Vest spre Est. O comuniune de idei interesante își găsesc locul perfect în poemele sale, lucrări bine definite și care reflectă lumea complexă în care trăim azi.

Iată o mostră de poem italienesc contemporan, semnat de Luca Cipolla, și tradus , tot de el, în limba română: ARACHNE ŞI EU ÎN AŞTEPTARE Păianjenul ţese pânza lui şi singura fiică nu mai eşti; tace sufletul meu în pernă şi arde tămâie până la o lentă agonie, fii prezent dar în concediu, strălucitor şi salubru aerul nu vibrează şi mă emoţionezi, de numai piatră Sinai.

Acum neruşinată hrăneşti razele unei pânze pe care o filezi din zori şi până-n seară şi în sarcină pretenţia să te numeşti viaţă.

Felicitari, Luca Cipolla și, fie ca și vestitul Ovidiu, să-ți cânți în vers frumos, iubirile (și) la Pontul Euxin.

LUCA CIPOLLA

(continuare din nr. 8/24/2013)

CIVICO 42 Non avrei il tuo ritratto.. e l'incenso permeava l'aria, quasi incalzato da movimento indotto, io, la caligine, fari allo xeno, il velo si squarciava e tu truccata su un filo di vetro, civico 42, quale canale ci tocca navigare?..

Lucciole e fiocchi di stelle

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE che saziano la piantagione, col dito tracciare il Carro ed Orione, compreso nella mia dishdasha d'uomo del deserto, il Cigno ed il Leone, un demiurgo teso a quella scala a pioli, temerne l'ultimo gradino ed il mio orgoglio.

NR. 42 N-aș avea portretul tău.. și tămâia se răspândea în aer, cam împinsă de o mișcare indusă, eu, abureala, faruri cu xenon, vălul se rupea și tu machiată pe un fir de geam, nr. 42, ce canal trebuie să navigăm?..

Licurici și fulgi de stele care satură plantația, cu degetul trasând Carul și Orion, absorbit în dishdasha mea a omului din deșert, Lebăda și Leul, un demiurg întins spre scara aceea cu fusceli, temându-mă de ultima treaptă și de orgoliul meu.

10 oct. 2013 Nr.11/27

Sunt urzica Sunt urzica dintr-o recoltă unde o durere lâncedă nu mă cuprinde; sunt nisip pe dalele pe care un car îl brăzdează în trecerea sa; piele aspră la întoarcere unde soarele este fiere şi pedepseşte membrele mele; dar mă gândesc la acea piatră smulgându-se contrastului din cauza vântului, pentru marele astru.

BĂRĂGAN Ora non resta che chiudere gli occhi e respirare piano perché ti voglio assaggiare, primavera, ed addomesticare, bella e gitana che sei e distante, e la tua corazza di mistero e vetro si dissolve nel tramonto che t'accoglie, nel tramonto che riveste il tuo cammino..

BĂRĂGAN Sono ortica

***

Sono ortica tra le messi ove un peso languido non mi cinge; sono sabbia sul selciato che un carro solca al cavalcare; pelle ruvida al ritorno dove il sole è fiele e punisce le mie membra; ma penso a quella pietra svellersi al contrasto per il troppo ostro, per il grande astro.

Acum nu rămâne decât să închid ochii şi să respir încet pentru că vreau să te simt, primăvară, şi să te îmblânzesc, frumoasă şi gitană cum eşti şi distantă, şi platoşa ta de mister şi de sticlă se dizolvă în apusul care te întâmpină, în apusul care îmbracă drumul tău..

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

9 6 dar până la urmă, ce mai înseamnă o nebăgare de seamă, un semn de-ntrebare? dacă nimic cu nimic nu se-nseamănă şi nimeni de nimeni habar nu mai are?

7 puteam să-ţi dau ce nu puteai să-mi dai: întreg întinsul din întregul rai, întregul suflet ce ţi-l dau în pumn, alunecarea către care mă adun, nimicul ce înseamnă el ceva - o şoaptă-nscrisă-acum în mucava un oarece, uitat acum prin hărţi, un suflet risipit în patru părţi. ba, poate inventam încă un punct, mai cardinal, mai trainic, mai profund, o roză alcătuită-n cardinale mai mult de patru, mai fundamentale, un anotimp de care ne legam cândva vorbind de timp ca despre cineva ce-ar fi cu totul de putinţă, uitând că timpul nostru este fiinţă. puteam? ce n-aş mai fi putut, de n-ai fi fost târzie, venită de demult.

8 ce e mai dulce decât dulcele din ea: o floare care mângâiată se deschide, piaza mea bună, piaza mea cea rea ce-ntreg trecutul lumii îl cuprinde. ce-i mai amar decât amarul ei, migdală sfărâmată între dinţi. leoaică-nchisă-n cuşcă printre lei, cuminte parcă, printre necuminţi. ce e mai acru decât acrul care stă-n nepăsarea fructei ce se strânge cu-atât răsfăţ şi-atâta nepăsare pentru tulpina ce-nlăuntru-i plânge?

ce cântec pur, ce lună alburie, ce reci trotuare, ce bezmetic drum şi ce nescrisă coală de hârtie şi înc-un nu ştiu ce ne spus nicicum! ce file goale fără tine-n gând, ce nopţi gândind numai la tine, ce sentimente aşezate rând pe rând, ca rufăria în dositele vitrine! ce de mirare că nu mă mir deloc şi ce monedă calpă pentru sentimente, ce de iubire ce miroase-a troc, ce lună pură, ce cântări demente!

10 nu-mi povestiţi de-acele reci statui ce le numiţi mereu cariatide, aşa cum stau acum, al nimănui şi-ndepărtarea dinspre ea mă cam cuprinde. nu-mi susuraţi aiurea în urechi elogii despre stâlpi din vechiul templu, când eu cunosc coloanele-i perechi pe care aş vrea din nou să le contemplu. nu mă minţiţi că zboară spre înalt mai albi şi mândrii altfel porumbei, decât acei ce ştiu că i se zbat sub închisoarea-mbrăcăminţii ei.

11 iată, vine, bună, seara, de cu seară înserarea, când apare taica ursul, care trage după dânsul o pădure de poveşti unde, dacă eşti, nu eşti. vine apoi şi dimineaţa, bearcă, bleagă şi ea, creaţa până-i trece-n zare ceaţa. şi apare, vrăbioasă, o zgâtie cam scămoasă, plină doar din ce nu eşti şi lipsită de poveşti.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

© C.L., Constanţa

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

chircită. Vedem o imagine adusă de spate, cu tot universul la picioarele ei, sărutându-i existența.

DORINA ŞISU, Dublin niciodată gândul meu într-o zi am văzut un munte se odihnea la picioarele mele era făcut din pofte și le adunase într-o viață ca un buchet un munte cu vise și gândul meu stingher și străin era cam la capătul lumii alt munte începea să crească pe spatele meu plin de întrebări remușcări coapte și alburii se prindeau și de păr rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple sângele mă durea sufletul îl simțeam atât de alb încât am sperat să fie doar iarnă poftele strânse în acel munte nu vor egala fericirea la întrebări se vor găsi răspunsuri triste știu că remușcările nu vor șterge urmele pentru că niciodată gândul meu nu este singur Privește cum se curbează ploaia

Motto: Peste tot există femeia chircită. Totul devine firesc. Totul se adună în jurul femeii ca o normalitate. Şi normalitatea prinde contur de durere și gust de rătăcire. De ce? Pentru că totul se leagă de acele degete chircite a rugă, a nevoi, a iubire, a moarte, a viață și a noi. Singurătatea devine chircită în jurul acestei femei? Femeia stă chircită. Singurătatea stă

o cifră matură s-a urcat în spatele meu cuprinde încruntarea și nu mă întreb de ce eu sau de ce doare târâtă umbra se plânge un pas la încă un drum o mână întinsă altui număr mai stau să mă spăl pe ochi cu cerul tău poate așa am să cuprind fericirile toate tu privește cum se curbează ploaia P.S. Tot timpul am considerat că un gând frumos merită trăit și de cei din jur. Scriu nu pentru a plânge, ci pentru a da curaj celui care mă citește și dreptul să devină mai puternic înțelegând slăbiciunea mea. să fie viața mea... să fie mereu o apă de care nu poți vedea mai departe sau o frunză peste care nu poți trece să fie visul acesta împlinit peste buzele mele tăcute să fie doar un anotimp un cerc un pas ca un val peste nopțile promise să fie o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă să fie o mână care să-mi tacă ne-spusul să fie un maxim de zi și uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii tăi vânduți vieții să fie aceeași fântână cu promisiuni ne-promise mai stau să mai urc o scară arsă cu vise pentru că te iubesc și pentru că mă trăiești iubirea mea (dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aștepta să vrea și dau tot ceea ce-mi aparține lumii).

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

multă, Au cuprins sistematic societatea hibrid Legitimând existenţa constelaţiei din perioada cultă.

CRISTIAN NEAGU, BUCUREŞTI Scrisoare către Margareta Metaxa (text reparatoriu moral) Îţi scriu, convins că nu ai fost o simplă existenţă terestră, că nu meriţi în adâncurile uitării să te risipeşti; pe fondul sonor al concertului pentru pian şi orchestră fă cunoştinţă cu generaţia mea, distinsă Doamnă a culturii româneşti.

Zăbovesc asupra epistolei contemplativ implementând conceptului saussurian sintaxa, şi parcă vinovat de gestul meu tardiv te identific cu Opera Română, Margareta Metaxa!

Uitarea îngroapă totul îtr-un perfect preludiu, dar se putea face din numele tău un antet; nu cunosc să fii în manuale temă pentru studiu, nu cunosc să ai printre noi un cât de mic monument.

De ce acordăm nedreptul anonimat celei care a trasat în cultura muzicală axa, atunci când a pus bazele Operei Române de Stat?

În numele poporului român îţi cer iertare, Margareta Metaxa Scrisoare lui Adrian Păunescu pe adresa constelaţiei culte Dragă Adrian Păunescu, Tot ce ai depus cu patos în cultură Făcându-ne atunci mai buni, mai patrioţi, Prin fenomenul care însuţi tu ai fost poete, Astăzi a devenit desuetism, a devenit uzură În schimb, prostia produce efecte...

Pe străzi un covârşitor procent demografic înjură Din orice pe oricine, de sine, de mamă şi morţi.

Mult prea mult întuneric şi un frig morbid De când, Stelele culturii române s-au stins fără grabă

Îmi este dor de tine Adrian Păunescu.

Dascălul meu aspru, cu umedul ochilor de bunătate, Să dezbatem din marile doctrine literare puncte Ori, pe unde radio, să zugrăvim în albastru o noapte Având ca subiect, constelaţia perioadei culte.

Maestre, Mă văd însingurat şi trist tot mai ades, Mă tot visez pierind în noaptea absolută Între un mormânt săpat adânc şi univers, Între prezent şi constelaţia din perioada cultă.

0723…xxxxxx De multe ori am tendinţa să te sun Dar cine să-mi răspundă, cine să mă asculte?

Aştept şi eu inevitabilul surghiun Călăuzit de constelaţia perioadei culte.

Ce distanţă relativă avem între cimitire; Ce ţi-e şi cu diversităţile astea oculte!

Eu trăiesc cu ardoare prezenţa ta Sire Privindu-te prin poesfera constelaţiei culte.

Ce vremuri...

Prea tineri pentru a filosofa aspecte doctrinare, Atraşi de un circ bombastic pe care-l savurăm Nu vom gândi pe loc, dar nici în continuare, Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.

Grăbiţi spre o iluzorie maturitate, Peste momentele cheie pe care le ratăm, Ignorăm pe cei îndreptăţiţi să ne arate Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.

Cărunţi sentimentali plenipotenţi, Despre secvenţiale anotimpuri comentăm, Uitând cu desăvârşire să mai fim atenţi Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.

Memoria retinei păstrează umbre din trecut, Iar oglinzile prezentului ne determină să constatăm Mult prea târziul timp în care am priceput Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANA SOFIAN

10 oct. 2013 Nr.11/27

cândva galben cuvântului meu i-au rămas doar seminţele ploaie de stele pe el de am presăra să scriem poeme păcătoase lucind în arama unui septembrie înghiţit de inocenţă.

poem păcătos de atâta ceaţă nu mai ştim cine răneşte cuvintele pe noi sau noi cuvintele… călcam pe cioburi fără să lăsăm urme de sânge oare chiar nu mai suntem capabili să pierdem din prea plinul de mândrie cu care am fost injectaţi ? imunizaţi ne transformăm în yogini ai cuvântului doar ca să levităm peste cioburi poate prea multe stele căzute când furia neştiutului scutură cerul aşa cum făceam cu părul poveştilor noastre îngăduind fructelor să atingă pământul plin de înţelesuri prea multe ascuţişuri printre care ne irosim vina de a fi când am putea să naştem un pui de somn pe muchii unde volbura e doar un decor insipid muşcăm pe rând din fructul oprit ce ciudat ! nu ni se sterpezesc dinţii şi nicio mână nu ne înşfacă de ceafă să ne scuture din matrice se pare că Dumnezeu are alte treburi şi oricum, dacă nu-l mâncam noi ar fi putrezit pe jos

plouă

ION IONESCU BUCOVU, Bucureşti

toamnele vin cu despletiri de frunze într-un concert de dor vivaldian cocorii desenează geometrii pe cer triunghiuri care urcă dealuri sure se-ascund apoi în nori până ce pier lăsând în urmă răni de roșu-aprins și-n suflete melancolii ascunse coboară seara pe pădurea-n flăcări mormânt de liniști cade în abis prin umbrele ce plâng adesea-n noi și ne ucid plăcerile din vis plouă la toamne grele peste mine ca-ntr-un potop de ape infernale un amalgam de ieri de azi de mâine cu clipe calpe searbede banale din când în când mai plouă și cu vise doar logodind iubirea printre ploi să nu uităm că ne-am iubit și noi…

Timpule ce se-ntâmplă, timpule, cu mine, tot mereu mă-mbătrâneşti, cu anii, în clepsidra vremii care vine, am din socoteli numai pierzanii. părul tinereţii deja s-a albit, a căzut argintul cerului pe el, ridul din obrazuri mi s-a adâncit, nu poţi să mai stai, timpule, niţel?.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE clepsidra asta nu poţi s-o faci spartă, aşa ca ceva neprevăzut, nu poţi să treci singur pe la poartă, să te faci că nu m-ai mai văzut?. te-am zărit azi noapte ca un fulger, te-ai holbat asupra mea himeric, ca pe-un demon rău, sinistru înger, te-am văzut din pat prin întuneric. ai făcut din somnul meu cel darnic un imens pustiu venit în şoapte, am vrut să adorm, a fost zadarnic, m-am luptat cu tine-ntreaga noapte.

Vis te-am visat, mamă, trecând peste câmp înalt de zare, zbor de paseri călătoare, timpul tău amestecând. te-am strigat ca să mai stai să te văd si eu pe culme. spre ce început de lume tu ca îngerii plecai? erai plânsă şi aveai, aripi albe, dor de mamă, şi mi se făcuse teamă, te strigam şi n-auzeai. zbor de paseri argintii, ce te duc în vis uşoare, îngropate-n veşnicii, triste si nepăsătoare. te-am visat, mamă, trecând şi în ochi aveai suspine, genele-ţi de lacrimi pline şi de mine întrebând...

10 oct. 2013 Nr.11/27

GABRIELA BELDIE, Siret, Suceava Cântec de sirenă aruncă toate grijile intră azi avem promoţii de clipe servim elixir cu aromă de eternitate în recipiente trandafirii nu privi în urmă trecutul provoacă rău de înălţime şi oricum la temeliile lui se sapặ în caz de déjà vu la ultimul etaj găseşti sprayuri colorante şi mopuri de mătase alungă orice temere aici viitorul e reşapabil După amiază cu fluturi era o după amiază cu fluturi clipe galbene dansau lent în orizont cu foşnet de iarbă stelară ne desenam aripi străvezii să nu atingem pamantul în palme simţeam murmurul izvoarelor nenăscute undeva departe ni se numărau anii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU (Sârbu) Patima Împarte cu toţi transparenţa, ideile care se nasc libere urcă-le-n mine ca să mă desprind din plictisul inert! Învaţă-mă să caut adevărul pe care nu l-am atins şi dincolo de el împlinirea, să văd deasupra comorilor flăcări pe râuri.

Patima o să-mi rămână aprinsă zidindu-se pe sine-n lumină necunoscutul rupându-l.

De mă voi desprinde Ochii mei scăpaţi de plânsul ploii ocolind numele somnului greu se bucură de soare De mă voi desprinde Ochii mei scăpaţi de plânsul ploii ocolind numele somnului greu se bucură de soare privind păsările cum se îndepărtează.

De mă voi desprinde de aburul molatic al vremii, se vor limpezi zorile scuturându-se peste întinderile coapte ale grâului, punând sub paşi drumurile până voi da de oraşul dintre dealurile căzute-n extaz.

Acolo mă voi alcătui din litere coapte în clipele învăţate, să-mi scriu ştersele umbre pe oglinzile în care mă văd trecând dincolo de mineralele vântului.

Cuvintele-mi scapă din mână pe galbene aşternuturi de hârtie şi mor în mine câte puţin însetatele gânduri. Într-un turn ceasul nu mai trebuie întors.

GEORGIA MICULESCU, Timişoara ŞI CE DACĂ Şi ce dacă mă revolt străjerii umbrelor tot îmi vor îneca strigătul am amuţit în durerea-mi transparentă şi grea nu mai văd nimic întunericul îmi cuprinde şi ultima fereastră şi cât am încercat cu rănile în frig să protejez infinita rugăciune zadarnic viforul îmi îneacă trupul îmi topeşte lumina îmi amuţeşte tăcerea...

TE VOI IUBI Te voi iubi fără cuvinte în toate clipele şi din izvorul luminii te voi înălţa pe-un nor de-mătase să-mi fii ochiul de noapte în care să te visez să-mi fii versul pe care să-l pun într-o carte de mână să mă iei când valul mă doboară simt cum din tâmpla-mi goală curge luna să mă petreci pân' la biserica fără ziduri să-ngenunchez lângă altar să-nvăţ din nou să mă rog sunt încă om cu oasele vii încă vibrează fumul de tămâie în mine tălpile de pământ îmi sunt arse de-atâta drum fierbinţeala sărutului rămas din iarnă îmi ţine de cald în hruba mucegăită -

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POPA ELENA AURORA Căutări arzânde Atâtea frunze te-au strigat pe nume Şi-atâtea păsări zbor au irosit În căutări arzânde. Peste brume Am alergat desculţă. Am fugit Şi-nspre lumină şi-nspre întuneric. Şi-nspre apus şi înspre răsărit.

Prin vălul ceţii diafan, eteric Sau prin cuprinsul gândului trudit Mi-am desenat cărări de întâmplare. Şi-n cuib de disperare-am aţipit!

Munţi am mutat. Şi-am răsturnat şi-o mare Da’-n nicio zare nu te-am mai găsit! În tălpi am iarăşi spini de resemnare Îmi e atât de frig şi-am obosit M-ai blestemat cu-această căutare Ce niciodată nu va lua sfârşit…

Pe sub rai Mi s-a lipit de gene înserarea Când nu m-ai mai privit cum mă priveai.

Mi-a picurat în suflet întristarea Iar păsările-au aţipit sub rai Cu aripile-ntinse-nspre lumină Şi ciocurile-ascunse-n puf de nor.

S-a rezemat o brumă de grădină Şi-a veştejit chiar rozele de dor Pe care le sădisem împreună.

Atâta frig în trup s-a cuibărit Că m-a-nvelit o umbră şi-o furtună De întrebări în linişti s-a-nteţit.

Mi s-a lipit de gene înserarea.

Nici râsul nu-mi mai e cum îl ştiai!

Ai stins povestea şi-a-nflorit uitarea.

Cu negre păsări zbor azi. Pe sub rai…

10 oct. 2013 Nr.11/27

DAN PETRUŢ CĂMUI,

Serbia

URSUL DE CIOCOLATĂ mă ţine de mână cel care traversează spiritele ştie orice cuvânt poate întoarce un urs care mănâncă păsări din livada de nori vişinii ploaia unge acoperişul cositorit trupul iubitei curge prin jgheaburile vecinilor pisica dă cu gheara şi scuipă mă trezeşte larma ideilor deschid o fereastră spre lumea din cărţi pereţii de peşteri picură la schimbul de aer mergem după sunetele scăpate din lesa omului bun vorbesc primul îi împrumut sânge să facă semn zilei în care mi-au crescut aripile rămân cu mirosul spaţiului de creaţie iubirea este singura limbă vorbită în cer ultima data când am întrebat ce sunt luminile acelea pline de escare mi-a răspuns basarabia

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

NUŢA ISTRATE GANGAN

Fort Lauderdale, FL Statele Unite

acolo unde se sfârșește disperarea acolo unde se sfârșește disperarea îmi măsori tăcerile sub pași apăsați în chihlimbarul ultimului coniac pe ziua de astăzi regrete ascuțite rătăcesc pe aleile dintre ziduri sub copacii goi care mărginesc lumea la capătul celălalt acolo unde se sfârşeşte disperarea şi începe marele calm nu ştii cum să-mi desfaci buzele dinţii încleştaţi umerii strânși sunt construită din piatră caldă tăcere peste tăcere când ană când evă fără cuvinte în faţa marilor adevăruri predate la şcoala aceasta numită viaţă în care am fost cel mai conştiincios elev mă transformi în închipuire tac iluzie rătăcită printre corzile inimii tale frântură dintr-o poezie de dragoste eu chiar am existat... îţi spun acum când nu mai sunt

Căutarea

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ, Rm. Vâlâcea

Între degetele mâinii tale stângi am aflat ca o pasăre inima recita poeme pentru toamnă într-o alcătuire a trunchiurilor căzute ziduri din haina de frunze am însoțit-o ca pe fiica rătăcită pe aleile strâmte ale pașilor ce devin trepte spre cer

Vântul eu vântul cândva cãlãtoream în larg cãtre zorile ascunse poposeam în târguri şi pieţe publice soarele se vindea pe zâmbetul cadânelor de mir din penumbrã se umplea coşul cu fructe mai ales mere dimineaţa rãsãrea dintre plopi şi fântâni cu grabã priveam la zborul peştilor peste ape şi poduri chemam pescarul şi ascuns într-o undiţã mã preumblam pe deasupra apelor sã dezbrac tacticos nerãbdarea de a mã naşte pânã la capãtul lumii

Anotimp ploios după plecarea ta mi-a trebuit o zi să adun cuvintele în care am pescuit gândul întoarcerii o altă zi să desfac nodul de la pantofii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prin care degetele prindeau conturul rădăcinilor zilele se succedeau tot mai goale în fiecare zi cu jenă aveam de înfruntat ploaia într-una din zile am răsturnat inima într-o vază cu flori apoi am aflat că adunând frunze poți grăbi întoarcerea primăverii am coborât în stradă să dezgrop urmele sărutului tău Fuga cu privire la ape este o chestiune de ore să trec fugar puntea locuiesc în întrebarea cu răspuns închis sub strat de zăpadă mi se pregătește desfrunzirea pot duce pe umerii orele târzii ale nopții în cuptorul neîncăpător al somnului să transcriu pe portativ fuga cu eleganță pot fi pradă să pic în mrejele vânătorului răbdător acum dorm lângă tine iubito și totul miroase a fân proaspăt

Poeții se trage asupra poeților se trage din toate pozițiile cu nori și petale inima lor un imens teritoriu acoperit de teamă îi alungă într-un colț cu somnambule dorințe răscolite de ierni vin păsări cu viforul în cioc să spargă în piept inima tânără la ceasul târziu tipăresc serenada topirii în ghețuri cu mistuire de vise noaptea îi cuprinde sub stele veghind la liniștea colii de hârtie

10 oct. 2013 Nr.11/27

MIHAELA MARAVEI Captivi între pământ şi cer Am rămas blocată între pământ şi cer, nu mai sunt om dar nici duh nu sunt, trecutul mă arde în rug de mister gândurile-mi ţipă lipsite de cuvânt Cum să respir fără trup pământean?

Mersul mi-e zbor însă am aripi nenăscute, încerc să te strig dar nici glas nu mai am din mine se aud rezonând arpegii mute Prea curând a-ncetat iubirea să curgă nici n-am avut timp din om să devin înger, suspendată rămân şi din ochi doar o rugă mai ridic spre sufletul tău stingher, captiv ca şi-al meu între pământ şi cer. răstignim iubirea pe crucea cuvântului totuși viața merge înainte chiar dacă am răstignit iubirea pe crucea cuvântului și timpul a înțepenit în loc, uimit de neputință, cocoșat de dezamăgire într-un sfârșit nedrept, zilele tot își târăsc pașii spre înainte, iar noi... noi abia acum săpăm în propriile suflete decojind lumina de orice întuneric pentru încă o învățătură, încă o lecție a dumnezeirii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

stea de altar doar când crucea ne-apasă înțelegem cum Dumnezeu, separă lumina de întuneric, drumul Golgotei este o scenă zgomotosă, în colb ne afundăm tălpile suspinând, fiecare prag încă o sete de încredereprin sarea din pleoape privim norii din gând mergem debusolați, fără respirație, prea nociv aerul cotidian, ne spijinim inima de brațul vreunui înger și credem atunci cu tărie că vom ieși la liman când cerul va plânge, când crucea ne va fi stea de altar ardere îmi apăs palmele peste pieptul pământului să-i opresc sângererea dar copacul tot crește din mine prin degete agățându-se de cer o pasăre țipă oarbă de aripi și-ncerc să o-mbrățișez să tacă smulgându-mi din inimă rădăcinile mă arde zborul ei până-n sâmânță dorul de nemurire așa mă atinge dorul de tine ca un fluture nenăscut din cocon primăvară la pândă în trena iernii mugur de cireș promis lunii mai așa mă atinge dorul de noi energie izvorâtă dincolo de timp cunună de stele pe fruntea îngerilor simfonie de greieri abia treziți la lumină din cețoasă tăcere așa mă atinge dorul de nemurire ca degetele inimii tale niciodată cresute îndejuns să mă atingă

BORIS MARIAN A fi poet A fi poet nu este suficient, Poți fi un asasin sau un agent, Singur, pe o planetă istovită De intrigi și masacre, un răpăit de tobe În locul limbajului cald, omenesc, Să nu ucizi în tine ce nu trebuie ucis, Dar cine se rostește aici, în paradisul marilor absențe?

Iei forma golului, dar te conții pe tine, În rest, singurătatea cea rotundă, O sferă lunecoasă, cazi în hău, simt mâna ta, Simt sânul tău și astfel vom readuce sentimentul pe pământ.

Să iubești fără să fii iubit, ce sfânt supliciu, Nici sfinții nu-l cunosc, e o transfuzie de sânge, Un transplant de inimă, în timp ce tu te-nalți, Rece, într-un sicriu înghețat. Și ce vezi privind în jos?

Aceleași suferințe pe care tu le-ai cunoscut.

Dar cred că viața merită trăită, În ciuda unor mizerii care cad din cer Sau poate doar din cerul gurii, Greșelile nu sunt greșeli, sunt fapte, Le faci ori nu la faci, Dacă te-apuci să furi, deci fură, Dacă devii un asasin, ucide, Dar nu trăda în dragoste, Este la fel cum ai strivi Cu talpa grea un lujer de brândușă.

Acele cuvinte Când am rostit prima oară Acele cuvinte, Am simțit că mă-ntorc Din părinte-n părinte, Se făcea că urcam

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sfântul Munte Sion, Pașii mei străbăteau Valea Kidron, Ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor, Eram la izvorul fluviilor, mărilor.

Alfa și omega Eu îmi sunt părinte și mormânt, Spuse profesorul, dar acesta este abia începutul, Un necaz nu vine singur, ci însoțit de o bucurie…

Sunteți într-o stare minunată, i-am spus, durerea s-a ascuns, Aproape că a dispărut, este o adevărată beție A puterii de a vă stăpâni, puteți ajunge Chiar la începuturi , și eu vorbeam înainte Fără să observ că profesorul deja încheiase Jos, în stradă, procesul verbal despre propria sa Cădere de pe fereastră , corecta chiar Unele mici greșeli de exprimare.

MIHAELA OANCEA Abandon Crezi că nu se pot dizolva cătuşele pentru suflet?

Cât timp îţi pasă, poţi fi rănit. Da, doar atât.

Agăţi visuri prezumţioase în oglinda clipei, Rupi crâmpeie de curcubeu Pe care le striveşti Ghinionist Când clipeşti.

Există un interval al ruminaţiilor emoţionale, Când derulezi ca-ntr-un cinematograf pelicula prăfuită De zeci de ori, c-o disciplină claustrală. „A durat exact cât trebuia!” îţi şopteşti Şi-ncepi procesul rescrierii, al arhivarii..

Fărâme de bucurie răsucite pe fusul destrămării, Zdrobite de mii de lespezi de andezit, Cristelniţe de lacrimi şi-un gol năucitor Atât s-a păstrat în cămara amintirii... Şi ele, amintirile, au adormit pe fân, în pod,

10 oct. 2013 Nr.11/27

Lovite parcă de un morb, Ameţite de durere.

Lanţurile moleculare s-au contorsionat Prin miliardele de galaxii Intonând simfonia disoluţiei, Iar tu, Trubadur al nopţilor de iarnă...

Devii evanescent, Praf cosmic Într-un spaţiu Curbat şi găurit.

Armonia contrariilor Un clarobscur liliachiu mânjit cu mangal Înrămează impozant infinitul, În vreme ce Armonia şi Entropia îşi dau mâna deasupra hârtiei Ce-şi aşteaptă rândurile – fosile săpateadânc în timp.

Târziul întârzie să calce lasciv, În ritm de sarabandă, Pe vertebre, pe timpane, pe plămâni... Îţi ofer-un răgaz de a coase Cu albatroşi spintecaţi fisura realităţii, Un răgaz de a crede că eşti nemuritor..

Moartea-i înscrisă-n celulele noastre!

Există forme de rezistenţă!

Să alungăm târziul din noi!

Tic-tac! Orologiul destrămării ţese felii de existenţă... „Să-i stricăm mecanismul!”– propune perfid osul. „Să-i zădărnicim planul!” – chicoteşte mefistofelic retina.

Ei...şi dac-am putea faustian sa-i poruncim clipei Să stea în loc, oare ce-am schimba?

Cum poţi opri moartea când te-ai născut cu ea?

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

Testament unei vieți netrăite

MIHAI PĂUN, Brno Guri căscate și șubrede Ce mult tăciune pe marea asta de guri căscate, secetoase Privind împerecheri aiurea insirate pe rânduri și coloane cu ochii larg deschiși în plină înserare desperechiind cu limba fiece fir în patru sau în șapte, Dupa cum se simte veninul de puternic călătorind prin jugulară precum un tren de noapte.

Ah, dac-aș avea puterea să vă închid pe toate!…

Gemete seci, Nisip în vânt V-aș întoarce cu fața către voi folosindu-vă drept oglinzi până ce v-ați sparge în cioburi neuniforme o construcție subredă, plină de carii, Care se prăbușește din propria-i imperfectiune lăsând în urmă un nor de praf și un morman de șoapte.

Aplaudați și faceți fotografii sub titlul libertății mințiți, înșelați Și vă înfigeți cuțite în spate pe sub cearșafuri de mătase în numele unei iubiri de care vă bateți joc amestecând rutină și praf, ucigând vise, Răscolind speranțe pentru un viitor nou care nu vine niciodată decât în istorii repetate.

De ce?

Ia o mașină de cusut și fa-mi un tiv lung de cuvinte sorbite cu nesaț de Mai de foc, de ceară dară sfinte! să pot să-mi dau în nenoroc sau în cafea, în zaț, în pietre, Să pot afla cum un biet nod nu mă aprinde, dar mă pierde.

Ia mai apoi cu un ulcior din apa veche-a nemplinirii și vars-o într-un vechi pustiu de mărăcini, de flori, de fiere! să mă pot toarce în fuior ca un aluat de nou, de bun, de toate Să pot afla din ghemul meu o deșirare peste moarte.

Ia rogu-te un pix de curcubeu și scrie-n frunza ierbii mătăsoase cum tăvălitu-m-am prin oase noroi, cenusă, si infern! ca să mă răsfoiesc prin jaruri blestemele să le înving murind, dorind, Să-mi ispășec cu tot amarul ce-am netrăit doar clocotind.

Ia tu o cruce și mă-ngroapă sub roua și seninul dimineții să îmi respir în fiecare zi

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE luna apusă, soarele și munții să mă tihnesc de nopțile târzii și de năluci venite-n miez de noapte de iele, de stafii Să mă păzesc într-un resort de timp Până la evadarea-n plinul vieții.

Tablou static Ah cât de bine te-ai dezbrăcat de furtună, acum poți trage adânc aer în pieptul tău dezgolit pentru trecutul ce va să vie, pentru viitorul care s-a petrecut deja de câteva ori, Rost de moarte în silabele astea nu am găsit deși am căutat, cât am căutat… ieșirea nu există!

Uite aripile cum se aruncă în soare pietre colorate ale libertății…

Cât de departe pot să cad? prin ochii tăi privind pieziș, poate a dușmănie, Cât de mult îmi pari că te îndepărtezi… privirile sunt sugrumate precum frunzele călcate în picioare, lemn rupt! Îmi amintesc vag cum urcam fiecare dală a sufletului până n-am mai simțit nimic, nici pantecul nu ți l-am mai simțit zvâcnind!…

Cum ai făcut să ne adâncești gleznele în nisipuri mișcătoare, cum ai reușit să ne ucizi, să ne stingi pe amândoi cu palmele astea mici din care țâșnesc fântâni minuscule?

Am privit în oglindă și… timpul nu mai este o măsură, nimic nu mai stă în calea iernii care ne cotropește pe amândoi spasmodic cu valuri seci fără expresie ori contur.

10 oct. 2013 Nr.11/27

Precum o insulă Da, știu că stau precum o insulă Pe care-i greu să o ajungi cu vreunvânt monoton, Dar îmi plac valurile simple care-mi vizitează plajele Și-mi răcoresc nisipul fierbinte fără semn de furtună, În golf am un recif de corali albi, puternici, bine crescuți Care îmi păzesc țărmul de furtunile din depărtări Pentru că destulă furtună port în adâncurile mele de insulă Să îmi cutremur pământul din jur.

As an island Yes, I know that I act as an island Difficult to reach with any dull wind But I like simple waves visiting my shores That cool down my hot sand witout a storm sound, Within the bay I got a strong coral reef well grown That guards my shore from distant storms Because I have enough thunderstorm deep within my island depths To tremble the ground around me

Nici un sacrificiu!

Nici o victorie nu merită sacrificiul suprem oricare ar fi lupta sau războiul, Camaraderia este moartă din vremea mitralierelor, Copii trebuie să crească nestingheriți de obuze, dar foamea nu este un cosmar stins atâta vreme cât glonțul este primit de cei slabi, întotdeauna de cei slabi!

Luați-vă planurile de dezvoltare, globalizarea și lăsați-ne indeciși, lăsați-ne specifici și particulari!

Nu ne trebuiesc soiuri noi de roșii și nici tancurile voastre nu ne trebuiesc, ne păzim singuri!

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE MARIANA BENDOU

10 oct. 2013 Nr.11/27

De mac, când împleteau coroanã De spice, pentru a mea culoare, Stãteam şi eu la vreo icoanã …

Omul sapã Soarele piere peste vale Şi cimitir dar omul sapã.

Privirea lui, plinã de jale, Coboarã iarãși peste groapã.

El se gândeşte c-a trãit Mereu în rugãciune Dar tot nimic nu a cules Pentru când va pleca din lume. Şi sapã iar, sapã tãcut Deşi se însereazã; Rãstoarnã bulgãrii de lut Şi tot mai des ofteazã...

Copilul Domnului Când privesc lumea, eu îmi zic Precum David , împãratul: Ce este omul? Şi ascult Cum bate-n poarta mea pãcatul…

Un amalgam de bine, rãu?

Omul viaţa şi-o strãbate În repezi ritmuri şi apoi Greu obosit, pleacã departe.

Sfârşitul dragostei şi-al urii E al inocenţei de a fi…

Copilul Domnului e pururi Pânã când, veşnic, va dormi.

Iertarea Cuvântul ce mã doare atât de mult Este, de fapt, greşeala mea…

Dacã n-am vrut sã Îl ascult Mai pot spera iertarea Sa? Din lanul Sãu de grâne coapte Eu am crescut pe lângã drum Şi am rodit în spic pãcate Cine mã va culege acum?

Mãcar dacã aş fi fost o floare

Rãstignire Azi mi-aş dori sã fug departe, Cât mai departe de voi, care Duceţi pe limbã piper, sare Ca sã loviţi cu mult mai tare…

Dar trupul meu, lipit de cruce, Nu vrea nicicum sã se urneascã! Îi pare moartea mult mai dulce Decât o viaţã pãmânteascã.

La ce e bun sãrutul Lunii, Cel întinat şi mincinos?

Eu stau lipit de crucea lumii Şi nu mai pot privi în jos.

Din inima strãpunsã îmi curge Pârâul vieţii, cald şi lin.

Rãmân aici, lipit de cruce Cu ochii cãtre cer; amin!

Duhovnicului meu -Mi te-a cerut pãmântul prea devreme.

Mã cert cu el şi-i spun cã-i vinovat... Îmi strigi din brazdã : -Nu te teme, Copilã, pentru tine m-am rugat Sã ne-ntâlnim, acolo sus în Rai ; Lucreazã, nu ai vreme sã mai stai !

-Pãrinte al meu, duhovnice şi tatã, Îngenunchez, mã rog şi strig mereu : -Tu neputinţa mea o iartã Când mã rãnește clopotul cu plânset greu ! Îmi este dor de tine şi de clipe sfinte, Prin tine cãpãtam putere…

Aş vrea sã fie totul ca-nainte; Nu mai gãsesc la nimeni mângâiere.

Mai roagã-te, pãrinte încã-o datã Sã-nving pãcatul trupului şi eu, Sã trec prin restul vieţii fãrã patã...

-Sã te-odihneascã-n pace Dumnezeu !

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 49

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.11/27

„ Dăruieşte-ne vânt!”

Iar glasul muntelui a tunat Şi un toiag a despicat Marea.

CONSTANTIN GEANTĂ

MOTTO:

„Totul este deşertăciune şi vânare de vânt.”

Ecleziastul – Vechil testament Strofă (I) Au venit bătrânii voştri şi s-au rugat: „ Învaţă-ne, Mare, cărei ofrande să-i dăruim zilele?”

Valurile răspundeau: „ Zilele, dăruiţi-le Ţărmului,” Iar pescăruşii îngânau: „ Ţărmului...Ţărmului...Ţărmului...” „Mai spune-mi Meduză Ce este durabil în Mare?” „Mai mare ca Marea, e Marea, Mai mare ca Marea, e Ţărmul, Iar Ţărmul este Castelul!” Ş-atunci, se năruiră Grădinile Semiramidei.

De atâtea generaţii rătăcind Am întâlnit iar Marea, Dar valurile mă uitaseră.

Atunci am întrebat bătrânii: „ Oh, divi ai ţărmului înnourat, Ce este oare Marea?”

Prin Uragan a răsunat „ De vrei să ştii, uitarea e Marea...” Şi resemnat Eu visele de fildeş, am durat.

Strofă (II)

Demult, bătrânii voştri au zis: „ Luaţi voi Ţara Bagdadului, Luaţi Împărăţia de Smarald...”

Dar duhurile s-au răsculat Şi a pornit Deşertul să le înfrunte.

Ce vânt bătea ieri!

Regii moabiţi Ne-au învăţat Meşteşugul Focului.

Dar au trecut vremurile de glorie...

La margine de ocean Răsare Floarea Paştelui. Şi au pornit asediile...

Nisipurile, oh, veşnicele nisipuri!

Eternităţi de piramide Şi valuri de morminte Durează vântul În şoaptele amiezii.

Spune-mi vântule Spune-mi vântule, Cine mi-a spulberat Tăcerile?

Uită amiezile....

Printre Filele fără de vârstă Întrupează-te Din raze.

II Mi-ai spulberat gândurile Şi m-am născut.

Mi-ai răvăşit orele Şi am băut Cu nesaţ Cupa amară Din visul Ei.

S-au rugat zeului de fildeş: „ Dăruieşte-ne apă!” Ş-atunci un fulger a despicat zenitul.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Privindu-te din luminişu’ înrourat, Orbită de lucirea-ţi sfântă Îţi caut cel din urmă şi dintâi păcat În existenţa cea demult pierdută.

De voi surprinde taina vieţii tale Voi cuteza păcatul să ţi-l iert! Şi-n suflet picur alinare Pe-asprimea gândului inert!

Atât de liber vei rămâne-n toate Făr’de păcatul cu-a lui umbră, Ca somnul liniştit ce-n noapte Îşi cheamă visul în penumbră!

SUNT Sunt firul de nisip ce zborul n-am putut să-mi iau, Şi am rămas încătuşat în mare; De-aş fi ştiut cărarea ce valul, vântul o săpau, Spre visul meu aş fi avut chemare!

Sunt alga vie dintre stânci Ce forţa mării o aduce, Cu vuietul furtunilor adânci Cătând talazul la răscruce!

Sunt glasul cristalin şi dulce-al mării Ce-n noapte luna tainic îl ascultă!

Mă stinge acea lumină din arşiţa dogorii Ce-mi biciuie cântarea acum atât de mută.

Sunt scoica ce tresare cu fiecare val De teamă şi de frică eu neştiindu-mi locul, M-apropii-ncet şi sigur de malul cel banal, Ce linişte nu are şi-şi cheamă grabnic omul!

Nr.11/27

VIOREL MUHA, Canada

CĂTRUNĂ VIORICA, Bucureşti LIBER DE PĂCAT

10 oct. 2013

GÂNDURI RUGINII dispre munte dealul coboară vise văile cuibăresc ceţuri sărutul frunzei atinge pământul şi geme un ochi de apă priveşte luna întoarsă cerul lacrimează cu stele gheara păsării, nu doarme sugrumă răsăritul şi totuşi o sageată de lumină scapă apoi toate inundă lumea sânul femeii suspină, geamul ferestrei tremură apăsarea doare şi-şi doreşte iubire focul urăşte întunericul şi-l alungă roata grea a lumii răsuceşte pământul dinspre toamnă cu picături de ploaie rece şi-ncuie vara trecută frunzele mor, pământul se îmbracă cu promoroacă apusul se stinge iar eu împart lumea mea în două o parte o pun pe pântecul tău pentru altă viaţă târziu noaptea se sparge spre lumină încă nu dormi şi buzele îţi cerşesc mai multă iubire înghesuit într-o ruptură de timp cârpită mă străduiesc să nu duc răul din lume cu mine să curăţ lumina de resturi de întuneric încă aştept răstignirea nu vreau să mă transform în praful ce vântul îl răsuceste-n iele de noapte cuvântul strigă pe străzile vieţii, coşuri cu fum nu mai există! salvaţi suflete iubind, coşmarul nu se mai termină un tramvai bolcăne pe şina veche şi mă trezeşte din lumea unui vis, a unei dimineţi de toamnă … fără tine!

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE SEPTEMBRIE o uşă scârţie timpul, spre vale încet suspină-n apă o bufnitură vântul aduce frânturi în ecouri, zarea tace se întunecă-ncet, uşor ne-mbracă noaptea speriat un greiere uită să se stingă aburul pământului se ridică, construieşte un nor prind în mine clipe târzii toamna suspină, încă îmi întide o mână e rece, e albă, e senină frigul bate mai întâi cu răcoare o dungă de penumbră, tuşează ochii tăi mă strâng brusc în mine cumpănă de umbre se vede spre fântână paşi repezi duc uliţa în urechile noastre încă nu-i noapte ceva se rostogoleşte-n ţărâna casei ... într-un târziu lipit de pământ, trenul mă duce un şuierat prelung prin vale oboseşte troseneşte un vreasc, de sus cad stele se aude depărtarea cum coboară, dispre cer în noapte, toamna

GINA ZAHARIA Ca un oaspete flămând treci prin ușa peșterii mele te întrebi de ce n-am zăvorât-o odată cu prima cădere de grindină de ce n-am scrijelit-o n-am împărțit-o celor fără de teamă

10 oct. 2013 Nr.11/27

pleci înainte să-mi dau seama că aici se opresc păsările călătoare când mor în propriul lor cântec știu bine asta îmi tot povestește un copac cu vocație din vecinătatea destinului meu și râd ca un oaspete flămând la o masă goală...

MUNTEANU CATALINA NICOLETA Fântână părăsită alunec în cel mai întunecat colţ din mine ca într-o fântână părăsită mă sufoc o menghină nevăzută adună argila hrană unică lichenii tulbură vegetaţia într-o durere până în rărunchi înfig unghiile în granitul suferinţei până la sânge pătrunde dorinţa de evadare din locul căderii în gol se iveşte lumina îmi vreau viaţa înapoi am uitat să râd din prea multă suferinţă printr-un por de speranţă erupe în torent apa -albă balsam neputinţei

uneori te întorci noaptea să-mi răpești somnul în care te-am încătușat și te-am eliberat cu tandrețe

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE VIORELA CODREANU TIRON (Selecţie din volumul bilingv româno-suedez Hotar Iluzoriu - DEN ILLUSORISKA GRÄNSEN ) ALDRIG Vindar från ingenstans, från överallt samlar sig alltid i mitt hus när glädjen gör sin säng i mitt hjärta.

Stackars vindar! som inte vet att mitt hjärta aldrig kommer att bli tillräckligt gammal, tillräckligt torr… för att inte känna längre glädje, smärta och sorgen.

NICIODATĂ Vânturile de nicăieri, de pretutindeni se-adună întotdeauna la mine în casă când bucuria îşi face culcuş în inima mea.

Sărmane vânturi! ce nu ştiu că inima mea, niciodată nu va ajunge îndeajuns de bătrână, îndeajuns de uscată... să nu mai poată simţi bucuria, durerea, şi jalea.

10 oct. 2013 Nr.11/27

EN ANONYM FLOD Jag är en anonym flod utan minne, utan historia…

Jag är en flod oavsett passionerna som jag fortfarande kan tända på mina stränder.

Jag är samma anonyma flod avspeglat i de enda vingar av viden vilken jag gick över, skummande, i vågornas pinsamma tystnad.

UN FLUVIU ANONIM Sunt un fluviu anonim, fără memorie, fără poveste...

Sunt un fluviu indiferent de pasiunile pe care le mai pot aprinde pe malurile mele.

Sunt acelaşi fluviu anonim oglindit în singurele aripi ale salciei peste care-am păşit, spumegând, în liniştea dureroasă a talazurilor.

TILLÅT MIN TÅR PASSERA… Lämna till mig havets tår som växte inuti mig…

Lämna till mig de flätade händernas universum i föraning av snö med glödande skuggor… och bara en gång, släpp mina tårar genom dig…

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 53

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.11/27

CINE SUNT? LASĂ-MI LACRIMA SĂ TREACĂ...

Lasă-mi lacrima mării pe care am crescut-o în mine...

Lasă-mi universul mâinilor împletite în presimţirea zăpezilor cu umbre incandescente... şi-o singură dată măcar, lasă să treacă lacrima mea prin tine.

ILLUSIONERNAS SKUGGOR Du matade mig länge med vanföreställningar, så länge att jag undrar om inte jag själv är bara en illusion?

Ett spöke – i gnistan av ett ögonblick – eller en illusions skugga bland illusioner.

UMBRE DE ILUZII M-ai hrănit atâta timp cu iluzii, încât mă întreb dacă nu sunt şi eu doar o iluzie? o nălucire - în licărirea de-o clipă sau o umbră a iluziei printre iluzii.

VEM ÄR JAG? Jag kommer aldrig att veta vem jag är så länge mitt minne är graven av mina oräkneliga återkomster.

Men jag vet att jag kommer att återfödas varje dag utan att någonsin veta vem jag är.

Nu voi şti niciodată cine sunt atât timp cât memoria mea este mormântul nenumătatelor mele întoarceri.

Dar ştiu că voi renaşte în fiecare zi fără a şti niciodată cine sunt.

DÅ SKA DU VETA… Har du lagt någonsin örat mot marken för att höra hur gräset växer?

Har du någonsin satt tanke vid tanke för att födda mig bakom ögonlocken?

Har du druckit någonsin från källa som rinner mot berget?

Har du plockat någonsin liljor som växer på fruset vatten?

Då… kanske du ska veta om jag har funnits… om jag finns än… om jag kommer att finnas!

ATUNCI AI SĂ ŞTII...

Ai pus vreodată urechea la pământ să auzi cum creşte iarba?

Ai lipit vreodată gând lângă gând pentru a mă naşte în spatele pleoapelor?

Ai băut vreodată din izvorul ce curge către munte?

Ai adunat vreodată nuferi crescuţi pe ape îngheţate?

Atunci... poate, ai să ştii de am fost... de mai sunt... de voi mai fi !...

© traducere de Dorina Brânduşa Landén ©Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 54

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

KARIN BOYE (1900-1941) Karin Boye se naşte în 26 octombrie 1900 la Göteborg şi moare în 23 sau 24 aprilie 1941 la Alingsås.

Margit Abenius scrie despre Karin Boye o carte cu titlul Drabbad av renhet (Lovită de puritate), titlu care spune ceva semnificativ despre Boye ca poetă şi om, dar ar putea la fel de bine să fie numită Lovită de propria sa cerinţă de puritate.

Această cerinţă a urmat-o toată viaţa. Debutează în 1922 cu volumul de poezie Moln (Nori), căruia îi urmează Gömda land (Ţara ascunsă) în 1924 şi Härdarna (Îndrăzneţii), 1927. În Ţara ascunsă apa devine purtătoarea de simbol. Marea oferă lumină de vindecare şi puritate; apa de izvor, incoloră şi limpede este nevoia de dreptate, de justiţie. Picătura de apă dintr-o frunză de creţişoară este legată, înrudită cu apa de izvor, dar vine de la integritate, onestitate. Îndrăzneţii constituie punctul final al poeziei de tinereţe a Karinei Boye. Adâncimea mării, în multe poezii, este simbol nu numai pentru mişcare, efemer, ci şi pentru odihna eternă, pentru moarte.

Cel mai cunoscut poem, I rörelse (În mişcare), cu paradoxul că dormi cel mai în siguranţă acolo unde dormi doar o singură noapte, a devenit un fel de poezie de luptă pentru tânăra generaţie Clarté. În 1927 Karin Boye devine membră a redacţiei revistei socialiste Clarté şi este unul din fon-

Nr.11/27

datorii revistei Spektrum din a cărei redacţie face parte între anii 1931-1932 împreună cu Gunnar Ekelöf. La începutul anilor 30, Karin Boye trece printr-o criză de depresie din care încearcă să iasă cu ajutorul psihanalizei dar şi prin scrierea romanului autobiografic Kris (Criza). Între anii 1932-1933 poeta se află la Berlin unde urmează un tratament psihanalitic şi vede de aproape cum se răspândeşte nazismul în Germania.

Se desparte de soţul său, Leif Björk, şi se întoarce în Suedia, schimbată: mai elegantă, mai puţin interesată de partea activă, marxistă a mişcării Clarté dar mult mai fragilă, mai labilă decât înainte. În 1935 îi apare volumul de poezie För trädets skull (De dragul copacului) care-i marchează maturitatea lirică.

Romanul Kallokain îi apare în 1940 şi este primit cu o critică extrem de pozitivă. Într-o scrisoare Boye a explicat că romanul este „un roman de viitor…

Este vorba despre situaţia din secolul următor, atunci când unele dintre statele totalitare avansate se luptă pentru a domina lumea, iar omul, individul, este complet în mâinile Statului.” În timp ce lucra la Kallokain, Karin Boye a scris şi poezie, în principal De sju dödssynderna (Cele şapte păcate de moarte), un fel de oratoriu, care nu a fost niciodată finalizat. Această culegere de poezie s-ar putea numi o cantată despre dragoste şi moarte. Cantată care pare să fie născută dintr-o criză la fel cu cea pe care o trăieşte poeta în primăvara anului 1941, anul în care trupele germane au pătruns în Balcani. În 23 aprilie armata greacă capitulează şi trecătoarea Termophyle, apărată de către unităţi englezeşti, cade – drumul spre Atena este deschis.

Pe 23 aprilie 1941 Karin Boye dispare – locuia pe atunci la o prietenă în Alingsås – şi este găsită moartă, câteva zile mai târziu, pe un mic deal de la marginea oraşului. Poeta s-a sinucis luând o supradoză de somnifere.

Pielea mea este plină de fluturi Pielea mea este plină de fluturi, bătaie de aripi – ei flutură din aripi peste pajişte şi de mierea-i se bucură, bat din aripi spre casă, mor în mici şi triste spasme

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi nici un grăunte de polen nu este mişcat de picioruşe usoare.

Pentru ei este soarele, căldura, nemărginirea, mai vechi decât timpurile…

Dar sub piele, în sânge şi în măduva oaselor se mişcă grei, grei, captivi vulturi puternici, cu aripi largi, care nu-şi lasă prada niciodată.

Cum a fost odată tumultul vostru în furtuna de primăvară a mării?

Cum au fost ţipetele voastre când soarele ardea ochii galbeni? Închisă este peştera! Închisă este peştera! Între gheare se răsucesc, albe ca peretele pivniţei, fibrele mele cele mai profunde.

Coaptă ca un fruct Coaptă ca un fruct este lumea în braţele mele, azi noapte s-a maturizat şi învelişul este o subţire membrană albastră care se-ntinde sferic, iar sucul este dulce şi parfumat, curgător, arzător flux de lumină solară.

Afară, în universul transparent, alerg eu ca un înotător scufundat într-un botez de maturitate şi născută pentru o putere matură.

Menită pentru actiune, uşoară ca un râset ies dintr-o mare de miere aurie, care cere mâini avare.

10 oct. 2013 Nr.11/27

şi-am încetat să scriu atunci când voinţa mea a dispărut.

Secretul cuvintelor originare îl vom păstra până în faţa morţii.

Traducere şi prezentare: Dorina Brânduşa Landén CLOUDS See the mighty clouds, whose distant lofty tops proud, shimmering rise, white as white snow!

Calmly they glide on, at last in calm to die below, slowly dissolving in a shower of cool drops.

Majestic clouds - smiling onward they go straight through life, through death in brilliant sun, in ether so clear and pure, dark care unknown, with quiet and grand contempt for their fate.

Would I were granted, festively proud as those, to climb where the bustle of worlds does not tread and bear the sunlight's golden wreath around my head no matter how angrily round me the storms' roar goes.

Traducere în limba engleză de David McDuff

Invulnerabil Invulnerabil, invulnerabil este cel care înţelege cuvântul originar: Nu există fericire şi nefericire.

Există doar viaţă şi moarte.

Iar când ai învăţat-o şi n-ai mai vânat vântul, când ai învăţat-o şi nu te-a mai speriat vântul revin-o şi învaţă-mă încă o dată: Nu există fericire şi nefericire.

Există doar viaţă şi moarte.

Am început să scriu atunci când voinţa mea s-a născut,

Cîmp cu nori - Mihai Chiriac15

15

Mihai Chiriac -Facultatea de Medicina din Târgu Mureş. După facultate începe să facă design interior. A început desenul la 18 ani, simţind în asta o vocaţie. Face parte din Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori din Tg. Mureş.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

RESTUL VINE DE LA DUMNEZEU / TË TJERAT VIJNË NGA ZOTI Mujo Buçpapaj este o personalitate foarte cunoscută în domeniul artelor şi literaturii. S-a născut în nordul Albaniei (1962). A absolvit studiile de limba şi literatura albaneză la Universitatea din Tirana (1986). Între timp, după o perioadă de activitate didactică, şi-a terminat studiile postuniversitare pentru scenariu de film, pe lângă fostul Kinostudio „Shqipëria e Re”, azi Albafilmi. Actualmente se află în faza finalizării studiilor de doctorat în ştiinţele literare, la Tirana. Cunoaşte engleza şi franceza. A publicat numeroase cărţi şi sute de articole, eseuri, studii şi traduceri, inclusiv din literatura americană.

Este autor al unor volume de poezie, eseuri şi studii, iar o parte dintre acestea au apărut şi în limbi străine. Considerat ca fiind unul dintre cei mai talentaţi poeţi contemporani, a fost onorat cu câteva premii naţionale şi internaţionale. În 2009, Asociaţia Traducătorilor din SUA îl premiază pentru cartea „The Invisible Victory”, recunoscută drept cea mai bună carte publicată în limba engleză, tradusă dintro limbă străină, şi recomandată studenţilor din diferite universităţi pentru lectură. În 2010, prestigioasa revistă americană „Translation Review” de pe lângă Universitatea din Texas, îi dedică un număr unde apare un studiu despre poezia domniei sale.

Cartea The Invisible Victory a obţinut primul premiu şi din partea Organizaţiei Internaţionale „Cafeneaua ideilor” din Grecia.

Autorul creează o nouă şcoală poetică, având la bază un model pentru construcţia versurilor şi descrierii experienţelor grele. În 2012 a fost onorat şi cu o Diplomă de Exelenţă, de către Uniunea Culturală a Albanezilor din România şi redacţia revistei “Albanezul”.

10 oct. 2013 Nr.11/27

Mujo Buçpapaj este întemeietorul pluralismului politic şi al presei libere, între anii 1990-1992, după 50 de ani ai regimului sălbatic al dictatorului Enver Hoxha. Timp de 22 de ani, a contribuit la presa centrală din capitala Albaniei, fiind unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti şi opinionişti din ţară şi din regiune. În 1992 devine unul dintre întemeietorii Organizaţiei independente a ziariştilor din Albania, precum şi ai Asociaţiei tinerilor publicişti (1992). Mujo Buçpapaj s-a distins tot timpul ca un apărător înflăcărat al opiniei libere şi libertăţii presei, ca un adversar puternic al încălcării libertăţii şi drepturilor elementare ale omului, fiind deseori înfruntat cu presiuni şi ameninţări politiceÎntre anii 2005-2012, Mujo Buçpapaj a fost director general al Centrului Internaţional de Cultură „Pjeter Arbnori” din Tirana, dând prioritate reîntoarcerii artelor performante, promovând cultura internaţională în capitala Albaniei, aceasta cuprinzând şi cultura română. Este editorul săptămânalului Gazeta Nacional, iar din iulie 2012 este director al Biroului Albanez al Drepturilor de Autori.

Un dar albanez în limba română Amintirea frumuseţilor începutului vieţii, primilor paşi, primelor emoţii, frumuseţi kosovare, devine repede umbrită de asuprirea înglobării iugoslave. Eşti tânăr şi vrei să zbori spre viaţă, dar un gard de sârmă ghimpată te ţine pe loc, tinereţea ta e condamnată ca într-o cuşcă de la grădina zoologică.

Ajungi să vezi morţii tăi, să le asculţi ultima vorbă, sau măcar visele pe care odată le vei lua cu tine, atunci când soarta îţi va fi mai puţin împotrivă. Te duci, te tot duci, dar mereu îţi întorci privirea spre cel care eşti cu adevărat, şi care ai rămas acolo: în Albania şi Kosova.

Mujo Bucpapaj îşi sfâşie-n versuri, durerea kosovară care odată l-a sfâşiat. Este „Victoria invizibilă” a sufletului şi a minţii, asupra curbelor scrâşnite ale istoriei şi, înainte de asta, ale timpului său.

Durere, durere, durere, găseşti de-a lungul şi de-a latul fiinţei, de vreme ce „Rămăsese singurătatea câmpiei/În foaie de porumb copt/Pentru mâinile copiilor/Cartierului/Noroios.” Nici nu are rost să ne mai întrebăm cum şi de ce scrie, de astă dată, poetul. E limpede, din moment ce „Prin mlaştină, aburii soarelui/Înceţoşat/Se scriau în vânt de tufişuri”.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Fericirea se compune din fărâme de bună dispoziţie, ca şi poezia. Poezia lui Bucpapai este plină de imagini şi bogată. Este un fel de Emil Hosu al nostru, care după 23 de ani ne-a adus aminte cuvântul Libertate. Sau de Vali Stelian şi atât. Există „Piaţa Democraţiei”. Iată că da: „Când se opreşte visul rupt/Al libertăţii dezbrăcate a lucrurilor/De după război// Acolo se odihneşte visul nostru răsturnat/Al libertăţii interzise/ Pentru a intra în lume//Vom merge în ruine, să ridicăm din nou/LIBERTATEA/ Din sfârşitul noroiului// Când învingem gigantul.” La-nceput a fost focul, şi apoi vine albanezul. Albania există de când e lumea. În „Scrisoare mamei”, într-un Kosovo pustiit, pe poetul din Tirana îl găseşte singurătatea, iar când sunt scăpărate primele urme de nenorocire, el aduce ceea ce a fost mai degrabă: „Întâi a fost focul”: „Ca un câine/ Cu piele subţire de sat/Viaţa mea un paltin//Cu potera războiului/Care se proclamă rău/ Din clătinarea lumii/ Giganţilor pierduţi.” Şi mai departe: „Sub doliul cătunului” se întâmplă multe lucruri, care nu trebuie aici înşirate; ele sunt”. Deasupra acestei lumi, la marginea satului/Udată de mlaştini/Sunt doliul cătunului/Aprinde focul etern/ Şi lasă peste câmpie turma/Lui Dumnezeu.” Întâlnim o altă percepţie a schimbării majore dintr-o lume trăită, cum-necum, mergem şi poate apucăm să şi gândim… pe apucatelea: „Mergând pe sârmă”: „Nicio corectitudine a lumii/ Pentru a merge mai departe/ În lumina flăcării, se sting/ Revoluţiile//Şi covorul rece al lupului/Este paradis al schimbării/ Secolului//Din răbdarea pierdută/ Cu rană/ Mergeau oamenii să reconstruiască/ Oraşul/ Acela cu memoria desfrânată a lucrurilor.” Răbdarea albanezilor este un dar binecuvântat, iar Elbania există de când e lumea. Într-o disoluţie clar-profundă, ajungem pe tărâmul pe care nu prea cred că ni-l dorim, dar asta nu înseamnă că el nu există: „Umbrei îi era frică/ De mâna albă/A dealului din jur//Acolo avea limba/ Înfricoşată/Sub gâtul nopţii/Şi ochiului în faţa/ Câmpiei” (Frica neagră).

Tot înspre mamă ai de-a te plânge, despre neregulile vremii şi chiar ale venirii tale pe lume – într-o „Dezamăgire totală”: „Dragă mamă,/ Eu am ieşit din cuvânt/Ca din sicriul negru/Şi sunt cufundat sub piele//nici un blestem nu m-a prins//Dar sunt dezamăgit/De pacea în cuvinte/ Şi odihna nu este

10 oct. 2013 Nr.11/27

nicăieri// Patria a scos lucrurile/ În drum/ Şi nu are unde merge…// Dragă mamă,/ Sunt dezamăgit rău de această pace fără gură/Şi mă face să nu mai reînviu/ Peste lume.”

Nu mai am, ce-aş putea avea, de spus, decât că Mujo Bucpapai e un supravieţuitor, dar dezamăgit, al îngrozitoarelor fapte întâmplate în nord-vestul Patriei – Mamei sale.

Să-ţi dea Dumnezeu, poetule, u n d e v a măcar într-un capăt de drum, acea alinare şi putere, în care Patria – Mamă să te ţină la piept, cum „Pe bărbaţii dardani/Care renăşteau pentru ziduri” (Viaţa un vis). Iar ceea ce tu ştii mai bine, „Din piatră era viaţa”, fă-o, până la capăt, să merite pentru Patria – Mamă!

Viaţa este un vis prin care trece lumina, iar Mujo Bucpapaj este un dar nou al limbii române, tălmăcit în graiul nostru, graţie poetului talentat, Baki Ymeri.

Daniel Marian

VICTORIE INVIZIBILÂ Rămăsese singurătatea câmpiei În foaie de porumb copt Pentru mâinile copiilor Cartierul Noroios.

Prin mlaştină, aburii soarelui Înceţoşat Se scriau în vânt de tufişuri Se rupeau fetele Sub iarba Pomilor umbrei Prin rugi dragostea Venea Victoria invizibilă În viţa apei Iertate Eram şi eu Sub pielea zdrenţuită A hainelor ruginite A soarelui Măsurând culorile

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 58

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ogoarelor.

Atât de puţină viaţă avea Omul / Pentru a face bine.

PORTRETUL VÂNTULUI Râul culoare de nord Era portretul vântului Peste pom Construia omul Imaginea cealaltă A vieţii Dintre ploaie şi câmpie Vis-à-vis de munte Erau păsările care ieşeau Din mlaştină Visurilor inundaţiei În stânga satului Nu mai era drum Care să ducă La anotimpul plopului Foşnitor Al casei mele.

PIAŢA DEMOCRAŢIA Când se opreşte visul rupt Al libertăţii dezbrăcate a lucrurilor De după război Din oraşul civil al revoltei Durerii Acel fum de pomi ridicaţi pentru cer Ferestre aprinse ale vântului.

Acolo se odihneşte visul nostru răsturnat Al libertăţii interzise Pentru a intra În lume Acele mâini de fete ridicate În aerul torturii Din apusul lucrurilor Umflate

Nr.11/27

Vom merge în ruine, să ridicăm din nou LIBERTATEA Scrisorilor scrise Din sfârşitul noroiului Când învingeam gigantul.

Tirana, septembrie 1998

ANA DIN PUERTO RICO

Îţi trimit Trandafirii morţii Cumpăraţi în Lexington Aveny Ana din Puerto Rico Bate vântul în câmpie, dar pace Pentru tine nu sunt Ca berze ale ţării tale Care vopsesc în mare singurătatea Mergi sub lumina lui Dumnezeu Şi roagă-te pentru om, Fată a păcii grele Care se temea de nopţi.

Dar mi-au spus într-o seară că tu Chiar ai murit Sub un aer greu în New York University Dragă Ana Eu călătoream cu trenul “D” Dar tu ia acestea pentru Trandafirul care l-am cumpărat Pentru cei vii Si dormi sub lume În somn adânc De pământ învins.

New York, 17 aprilie 1995 © Mujo Buçpapaj şi Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE VARUJAN VOSGANIAN – traduceri în limba albaneză PORTET GRUAJE ME DIADEMË (Portret de femeie cu diademă) E kam takuar gruan e fillimit Ajo afrohet aq lehtë saqë hija e saj nis gjithmonë përpara Është aq e zhdërvjelltë saqë asnjë kanatë s’mund ta ndalojë Drita i mbështetet me ëmbëlsi mbi supe Kaprojtë dhe dhelprat e ujqit e lëpijnë gjurmën e shputave të saj porsi një kokërr kripe E nuhasin porsi erën e ngrohtë Që e shkëput në mars dëborën e shpatijeve Në flokë i fëshfërijnë gjethet e ngatërruara që shkojnë duke u tharrë dalngadalë Nuk ka brigje që mund ta përfshijnë Për atë veshje tjetër përveç pelerinës nuk mban Për atë emrin e saj ende askujt nuk ia ka dhënë Në sytë e saj shkrepin zjarret e kështjellave të lashta dhe diadema i rri në ballë si një gur i çmuar në fund të këndit SIMBOLI I SHIKIMIT (Simbolul privirii) Rri në tryezën e breut të gdhendur me satër I vë pranë felitë e bukës Në poçarin e glinës derdh verë derisa Disa pika derdhen Përballë meje është dritarja e qartë si një ujë i hollë Drita e pakuptueshme ma përsërit trupin Në dymbëdhjetë hije përcaktuese Përsipër rri ikona lehtë e përkulur Nga këndi i majtë Një sy i saj më sodit palëvizshëm përmes tjetrit Shikoj unë Rumania është kërthiza e dheut. Fragment nga biblioteka e kryeredaktorit të revistës Albanezul/Shqiptari DEVOCION

10 oct. 2013 Nr.11/27

(Pietà) Gjurmave tona pulsojnë yje dritash anije me zhivë Një shpat Në majën e ti cilit topitet një grua prej dylli Beli i saj mbetet prore i njëjti si një koralë E johann sebastian bach-ut Një tym i kaltërt ngritet një botë porsi Një pjatë qiellore Duke ma shpënë mëndjen në pikën nga e cila Vdekja ime është vetëm një trajektore konvekse Një tym i azurtë një grua që tëhollohet me çdo atom Të trupit të saj të paprekur Duke na shpërndarë mbi supe mbi krahë një dritë të plleshme Një vulë që hapet ngadalë me qëllim Dhe e ndjeja duke qarë i afroheshim të heshtur mahnitjes Duke pranuar nga një lot në shuplakën e shtrirë Dhe duke dremitur me rradhë secili Në krahërorin e saj VËLLA IMI (Frate al meu) Shuplakën e kam të lëmuar si një ballë fëmije Ujërat janë qetësuar buzët kafshojnë nga to Porsi nga një mollë Mishin e vëllaut tim En-lil Ja syri i hatashëm dhe i hapur Duke shkelur me shputat lakuriqe Duke lënë gjurmë rrathë pranë rrathësh Ja emir i të vdekurve të mi gjethet Nën të cilët dheu mbetet përjetë i azdisur Dhe hija ime duke u rritur dhe çrritur Shenjë se e pi ajrin e natës dhe ende I etur mbetem Ta kam shtrirë shuplakën aq rë lëmuar që dukej Pa fat Dhe aq të pamëkatshme saqë asnjë flakë S’do të mund ta digjte Por nuk duhej të mbroheshe prej meje njeri i mirë Atëherë nuk dija të qaj dija vetëm të perëndoj

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Traducere Baki Ymeri

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE DARUL IUBIRII /DHURATA E DASHURISË

ZËRI I SIRENAVE

Viorela Codreanu Tiron

Jam vërshimi dhe përkëdhelja e valëve Që vdesin në rërën e nxehtë Jam zëri i sirenave Që vjen nga tejlargësitë tua Përse ke frikë të prekish këtë det Të përmbushur me mistere të valëzuara Që thërmohen në brigje Për të vajtur më tej Zëre së paku këtë valë Që vjen drejt teje Dhe shtrëngoje Duke e shtrënguar në duart tua ZVONUL SIRENELOR

Sunt năvala şi mângâierea valurilor Ce mor în nisipul fierbinte.

Sunt zvonul sirenelor ce vine de prea departe de tine.

De ce ţi-e frică să atingi această mare? prea plină de mistere unduitoare, ce se sfarmă de maluri, pentru a pleca mai departe?

Prinde măcar acest val ce vine spre tine! Şi strânge-l, strânge-l în mâinile tale!

ATE QË S’E DIJE Të thoja një herë se jam gur; Ajo që s’e dije... ishte Se çdo gur ka përjetuar gjumin e gurit Dhe ka parë siç shoh dhe unë Përmes gjumit të dheut, Përmes gjumit të ajrit, Përmes gjumit të ujit, Përmes gjumit të trupit.

Vetëm vallen e pakryer të dritës Nuk arrita ta shoh...

Ngase – drita –

10 oct. 2013 Nr.11/27

Drita nuk dremit asnjëherë!

Dhe atëherë u ktheva Në gjumin e gurit e në mua, Në harresë dhe në përkujtim, Duke u fshehur në mes të pyllit Ku sytë që shikojnë Nuk mund të depërtojnë!

CEEA CE NU ŞTIAI... Îţi spuneam odată că sunt piatră ceea ce nu ştiai... era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei şi a văzut cum văd şi eu prin somnul pământului, prin somnul aerului, prin somnul apei, prin somnul trupului.

Numai nesfârşitul dans al luminii n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina, lumina nu doarme niciodată! Şi-atunci...m-am întors în somnul pietrei şi-n mine, în uitare şi-n aduceri-aminte, ascunzându-mă în miezul muntelui unde ochii ce privesc, nu pot pătrunde!

ASKUSH NUK SHEH Dashuria ka rënë padukshmërisht Në thellësinë e një humnere reshë – Mu atje – ku sytë e pulëbardhave Notojnë të lodhura në fundalin e furtunës Ndërsa klithja e tyre përzjehet Me fërshëllimën e erës.

Dhe askush nuk sheh, Askush nuk ndjen Se i mungon diçka!

Por kush mund të shohë?!...

Kur sytë tanë verbërohen Nga fësrshëllima e erës Kur sytë e të verbërve Janë zogj të vdekur Të hedhura në shkretëtirën e pyllit?

Dhe sytë e qelqit ndjekin fluturimin e vapës

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 61

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Që shuhet padyshim Ndërmjet qepallave të lëshuara të harresës së të afërmëve?!

NIMENI NU VEDE Iubirea a căzut pe nevăzute în adâncul unei prăpăstii de nori – tocmai acolo... unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi pe fundalul furtunii, iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului. Şi nimeni nu vede, nimeni nu simte că-i lipseşte ceva!

Dar cine mai poate vedea?!... când ochii noştri orbesc de vuietul vântului, când ochii orbilor sunt păsări moarte aruncate-n pustiul de munte? şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii care nebănuit se stinge printre genele coborâte ale uitării de semeni.

FJALË Fjalë të hedhura, të humbura, të heshtura, Të mbetura të pathëna, Të gjitha i kam vjelur Dhe i kam shpërlarë me vesën e diellit.

I kam shtruar mbi rrapëllimat e shiut Dhe i kam ngulur në det, Prej nga vala do ti sjellë te këmbët e tua.

Mos u përkul!

Unë kam mbyllur dikurë valën në duar Dhe kam mbëltuar fije kullose Mbi kreshtat e universit Dhe kam parë: Përsipër...

Përposhtë...

Ku asgjëja e bën shtrojën.

Nr.11/27

CUVINTE Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute, rămase nespuse, pe toate le-am cules şi le-am spălat cu rouă-de-soare.

Le-am presărat pe ropotul ploii şi le-am înfipt în mare, de unde valul le va aduce la picioarele tale.

Să nu te apleci!

Eu am închis odată valul în mâini şi-am presărat fire de iarbă pe creştetul universului şi-am văzut: Deasupra...

Dedesubt...

Nimicul îşi face culcuş.

NJË ZEMËR PA FSHEHTËSIRA I varrosa duart në qiell Duke i ngulfatur Në dhe Në gurë E në glinë Kahmos kam shëtitur Dhe kam kërkuar Një zemër pa fshehtësi Që do të mund ta mbaja në dorë

O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI Mi-am îngropat mâinile în cer le-am înfipt în pământ, în piatră şi-n lut.

Peste tot am umblat şi am căutat o inimă fără ascunzişuri pe care s-o pot ţine în mâini.

®Viorela Codreanu Tiron & Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

Vashat mbledhin fushave Vesën e re – lotë të tubuar të pafajshme e hyjnore në shuplakat e atij që po pret.

AŞTEPTAT DE INOCENŢA

CHRISTIAN W, SCHENK SHPIRT I LODHUR Duart janë katedrale, gishtërinjtë turne të larta ku kambanat i përkulen shpirtit të lodhur.

Shuplakat bashkohen, gishtërinjtë gërshetohen dhe një djep lind në dorën e vegimtarit të përjetshëm.

SUFLET OBOSIT Mâinile sunt catedrale, degetele ture-nalte unde clopote se-nclină sufletului obosit.

Palmele se-mpreunează, degetele se îmbină şi-un culcuş se naşte-n mâna veghetorului de veci.

I PRITUR NGA PAFAJËSIA Vdes në shuplakë pavdekësia e shpirtërave të ligësuara të lodhura nga gjitha ajo peshë që e kanë mbajtur në botë.

Përjetësia mba mbi flatra brumin e të rinjve të pritur nga pafajësia e fermentuar nga mesi ku tharmi u rikthye.

Doarme-n pace nemurirea sufletelor înrăite obosite de atâta greutate ce în lume au purtat.

Veşnicia duce-n aripi aluatul celor noi aşteptaţi de inocenţă şi dospit de centru-n care drojdia şi-a revenit.

Fetele culeg pe câmpuri noua rouă – lacrimi prinse inocente şi divine-n palmele celui ce-aşteaptă.

I GULÇUAR NË MODË U përpoqa dhe unë të jem në modë -një mugulla që fanitet vjeshtëse preka me gishtërinjtë e ashpër shikimin e tjerëve me shije ngashnjyese, por duke ndjekur erën e pranverës të asaj shumice që kalonte pranë meje me duart të bashkuara në heshtje, u gulçova dhe pastaj e mbëltova një mugull në prehërin e tyre hyjnor.

SUFOCAT ÎN MODĂ Am încercat şi eu să fiu la modă - un mugur care se iveşte toamna – am pipăit cu degete aride privirea altora de gust seducător,

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 63

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dar urmărind aroma primăverii acelor mulţi trecuţi pe lângă mine cu mâini împreunate a tăcere, m-am sufocat şi-apoi am degerat un mugur în poala lor divină.

PËRMBUSHJE TË HARRUARA Një përmbushje zgjohet në natën memece Kur krejt të përgjumurit nuk ëndërrojnë.

Rrugëve me dy gjini rrjedhin shpresat e mbështetura gjatë ditës kah muzgu.

Një gjumë prej dylli i pikur mbi mua e shkrin në paste krejt pafajësinë e trembur nga ata që s’flejnë, e harruar nga ata që s’ëndërrojnë.

Dhe kështu rrjedh përmbushja natën kah ata që s’mund ta mbajnë me vete.

ÎMPLINIRI UITATE O împlinire se trezeşte-n noaptea mută când toţi cei adormiţi nu mai visează.

Pe androgine străzi se scurg speranţe căzute-n timpul zilei spre amurg.

Un somn de ceară picurat în mine topeşte-n clipe-ntreaga inocenţă sperată de acei ce nu mai dorm, uitată de acei ce nu vizează. Şi-aşa se scurge împlinirea noaptea spre cei ce nu o mai pot ţine-n ei.

NË MUA VJESHTA Me mendimet e molisura unë jam rritur në ty, si një kulpër jam ngulur në lëvoren tënde të brishtë dhe u kapa me aq ëndje

Nr.11/27

për degët tua; nga mugujt që u fanitën kurorën ta kam bërë dhe e piva nektarin e shenjtë nga lëngu i lotëve tu.

Por u qas papritmas një erë dhe u mbajta për ty të mos degdisem i shakmisur në mendimet e mia.

Kur në mëngjez o zgjova rija mbi një sqep druri të thatë – dhe unë si një mëkat ngrice të qasur nga veriu – e harrova shenjën e shakmisur: Duke u rritur ta zura frymën! ÎN MINE TOAMNA Cu gândurile răvăşite eu am crescut în tine, ca o liană m-am înfipt în coaja ta fragilă şi m-am cuprins cu atât drag de ramurile tale; din mugurii ce s-au ivit coroană ţi-am făcut şi am băut nectarul sfânt din seva ta de lacrimi, dar a venit de-odat-un vânt şi m-am ţinut de tine să nu mă spulber răvăşit în gândurile mele.

Când dimineaţa m-am trezit stăteam pe-un ciot de lemn uscat - şi eu ca un păcat de ger din nord venit uitasem răvăşitul semn: Crescând te-am sufocat!

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Karl Marx despre Avram Iancu Autor: Corneliu Florea

„Kossuth respinse cu dispreţ propunerile românilor. Iancu bătu zdravăn pe unguri. Aşa fură paralizate victoriile lui Bem. Austria nu a răsplătit cu nimic pe români”, (p. 159 din volumul Marx despre români apărut în 1964 la Editura Academiei Române, Bucureşti). Am avut o revelaţie, o descoperire neaşteptată, când am citit Marx despre români, ce însumează traducerea celor patru manuscrise autografe ale lui Karl Marx despre români, păstrate în Arhiva Marx-Engels a Institutului Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam - Olanda. Volumul a apărut sub coordonarea academicianului A. Oţetea, din a cărui amplă introducere aflăm că Marx a arătat un interes deosebit pentru poporul român, fiindcă lupta sa pentru unitate şi independenţă se încadra în mişcarea europeană de emancipare a popoarelor oprimate. Aşa se explică faptul că Marx a consacrat timp de informare, gândire şi scriere referitor la problemele româneşti, scrieri pe care le-a publicat în presa internaţională sau au rămas doar consem-nate în cele patru manuscrise autografe ce se gă-sesc în arhiva institutului din Amsterdam şi care au fost semnalate Academiei Romane de către cercetă-torul polonez Stanislas Schwann, căruia cititorii ro-mâni au pentru ce a-i mulţumi.

Volumul însumează aproape două sute de pagini şi, la apariţia sa, în 1964 la Bucureşti, a fost o adevărată bombă de adevăr istoric românesc, care a şocat, uimind şi speriind pe cei ce au apucat să-l citească, rămânând muţi de frică, pentru că, de douăzeci de ani, cu toţii eram forţaţi să adulăm marele popor rus şi acum aflăm că Marx, ultimul de la care

10 oct. 2013 Nr.11/27

ne-am fi aşteptat, a scris adevărul despre repetatele invadări, anexări şi jefuiri a principatelor române de către ruşi. Citind ceea ce s-a scris în acest volum, dispărut imediat din librării, nu-ţi vine să crezi că este scris de acelaşi Marx, părintele comunismului, cu care eram îndoctrinaţi din şcolile primare până în facultăţi, că e acelaşi Marx ce a scris despre capitalism şi dictatura proletară şi căruia românii îi purtau tabloul şi-i scandau numele la manifestările unde erau duşi cu arcanul convocatorului obligatoriu. Faceţi rost şi citiţi volumul, merită să aflaţi adevărurile despre ruşii care, la un moment dat, au vrut să cumpere principatele române de la otomani ca pe o pereche de boi în târg! Citiţi, citiţi adevăruri istorice ce vă sunt ascunse şi acum.

Confirmarea că pe Marx l-a interesat şi s-a informat despre români, despre soarta lor socială şi istorică este că, în scrierile sale despre noi, face dese referiri nu numai la articole citite din presă despre revoluţia românilor din 1848 - 1849 ci şi din

Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes de Elias Regnault apărută la Paris în 1855 într-un volum de cinci sute de pagini, pe care Marx la conspectat în manuscrisele sale. Istoria lui Elias Regnault este considerată una dintre cele mai bune istorii despre români (ale acelor vremuri, şi poate a tuturor vremurilor) scrisă de un străin despre noi având drept izvoare scrierile lui Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Eliade Rădulescu şi A. Papiu Ilarian pe care le completează cu cercetări personale. Tre-buie spus că Elias Regnault a scris şi o istorie, mult apreciată, despre Napoleon şi altele despre Anglia şi Irlanda, iar după 1848, prin scrierile sale în ziarul parizian L'Avenir national, a fost un susţinător ardent al independenţei şi unirii principatelor române.

Iată de la ce surse solide pleacă Marx în scrierile sale despre români, pe care nu îi vede ca pe un proletariat care dărâmă capitalismul, ci pe un proletariat care vrea să scape de tirania imperiilor înconjurătoare - otoman, ţarist şi habsburgic - care îi încorsetau de moarte. În scrierile sale despre români Marx nu trece cu vederea nici agresiunea de dominare a ungurilor asupra românilor transilvăneni. Citim, la pagina 146 din Marx despre români, ediţia 1964: După legea ungară - până la 1848 - românii din Transilvania, asimilaţi cu grecii, evreii, slavii, armenii, ţiganii erau

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE consideraţi pe propriul lor pământ „naţiune tolerată”.

Românii sunt opriţi să poarte haine şi pantaloni de postav, cisme, pălărie mai scumpă de un florin şi cămaşă de pânză fină. Ei erau numiţi „plebea vagabondă”, deşi formau 2/3 din populaţie, în timp ce ungurii, saşii, secuii, grecii, armenii formează numai cealaltă treime. În paginile următoare, de la Marx citire, mai aflăm că în „Dieta din 1847” s-a manifestat cel mai înjurios dispreţ faţă de slavi şi de români: a topi toate naţionalităţile în naţiona-litatea maghiară. Un an mai târziu în aceiaşi dietă: Kossuth propune deschis ca limba maghiară să fie introdusă în şcolile primare ale slavilor şi românilor, să se înlăture orice altă limbă şi chiar preoţii să fie siliţi să slujească în ungureşte .

La 14 Martie 1848, la propunerea lui Kossuth, trei sute de magnaţi unguri, îmbrăcaţi în tunică naţională şi cu sabie la şold au prezentat împăratului Ferdinand constituţia care, printre altele, decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria şi suveranul a aprobat-o!! Astfel Transilvania devine ţară ungurească în care singura limbă admisă în municipalităţi era maghiara şi toţi cei ce au avere sunt unguri. Această constituţie este exemplul clasic al şovinismului unguresc dominant, fiind în afara spiritului şi ideilor de libertatea şi democraţie ale revoluţiei europene de la 1848. Kossuth demonstrează acest lucru în 1848, când în Dietă declară că Ungaria nu-şi datoreşte decât existenţa nobilimii. Nobilul este maghiarul. Numai nobilul are să conducă naţiunea. De râsul curcilor plouate care au aflat că Lajos Kossuth era slovac, „fiul unui plugar slovac sărac dar, ambiţios fiind, a reuşit să se căsătorească cu o fiică de magnat, iar alegerea acestui parvenit în dietă l-a costat pe alt magnat 100.000 de florini”. Şi în timpul în care Kossuth proclama dictatura nobililor maghiari şi în Transilvania, Marx, exilat dintr-o ţară în alta, cocea în filozofia lui că lumea trebuie schimbată din temelii şi aceasta nu se poate decât prin revoluţie, revoluţia celor mulţi şi săraci, a proletariatului, împotriva celor avuţi, visa la dictatura mondială a proletariatului, aşa că a fost împotriva dictaturii nobililor unguri, a lui Lajos Kossuth. Acesta a fost şi motivul pentru care a stigmatizat naţionalismul şovin a ungurilor şi a simpatizat cauza românilor ardeleni în frunte cu Avram Iancu şi moţii săi.

10 oct. 2013 Nr.11/27

Am rămas uimit să constat că Marx a urmărit minuţios oamenii şi evenimentele din Transilvania din anii revoluţiei 1848-1849, că a citit şi a scris documentat despre ele, în vreme ce românilor, după eliberarea României de către glorioasa armată roşie, le-a fost interzis aproape în întregime adevărul despre războiul civil al moţilor, iar ce se spunea era deformat, torsionat. Marx scrie despre victoriile generalului Bem asupra armatei austriece din Transilvania, despre intrarea armatei ruseşti în Transilvania la cererea generalului austriac Puchner, după ce, mai înainte, refuzase colaborarea cu legiunile lui Avram Iancu. Avram Iancu se menţine în Munţi unde vine Dragoş cu propuneri de la Pesta să negocieze. În timp ce conferinţele sunt folosite ca o cursă, Iancu, Buteanu, Dobra sunt surprinşi de către maiorul Hatvany; primul reuşeşte să scape, Dobra fu masacrat pe loc, Buteanu în zilele următoare fu spânzurat. Trădare laşă. În câteva zile oamenii se adunară în jurul lui Iancu. Îl atacă din nou pe Hatvany şi-l bătu zdravăn. Acestea sunt rândurile lui Marx, care nu s-au spus poporului român dar, care era obligat să ştie, pe de rost, învăţătura marxistă trunchiată şi deformată de interesele dictaturii de Moscova.

Atunci şi acum nu se învaţă Marx despre români. Interzis.

(Corneliu Florea, Jurnal Liber, 2003)

Statuia lui Avram Iancu din Cluj-Napoca

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

Daniel Drăgan pentru că dezbate mituri care adesea par inabordabile, par gura grotei unde trăieşte cuvântul. Iniţiatică este pentru că reuşeşte să seducă cititorul, să-l plimbe pe această apă doar cu gândul şi cu privirea minţii, prin forţa cuvântului.

Religioasă este poezia lui Daniel Drăgan prin acea continuă meduzare a universului religios de perspectivă filosofică existenţială. Visul poetului unic Neum, acel Homer al visurilor noastre, este chiar Marele Anonim care se rosteşte pe sine într-o messă astrală. Dorim să fie o messă tămăduitoare a sufletului.

Emilian Marcu Repere critice la Statuie cu lacrimă Despre Daniel Drăgan, pe care am avut bucuria şi plăcerea să-l prezint cu ocazia lansării unei cărţi de proză îl ştiam de foarte mult timp ca un redutabil prozator. După mişcarea din decembrie 1989 domnul Daniel Drăgan a publicat şase cărţi de poezie…

Statuie cu lacrimă este una dintre cărţile de poezie cu o structură specială întrupând pas cu pas gândurile unui poet gânditor. Daniel Drăgan pe care eu l-am cunoscut, aşa precum spuneam, mai mult în calitate de prozator, se arată cititorului în ţinuta de gală a poetului. În această ţinută florentină, în postura de vânător printre metafore, cu şoim pe umăr spunând: „Lângă tine gând la gând / auzeam iarba crescând”. Această uşurinţă doar aparentă de versificaţie face în aşa fel ca poezia lui Daniel Drăgan să aibă, pe lângă o consistenţă aparentă, şi o simplitate a cursivităţii versului. Poemele în două versuri, în patru versuri sau de o mai largă respiraţie dă senzaţia că ne aflăm în faţa Styxului, în barca lui Caron dar cu care n-am pornit în vâltoare ci doar urmărim învolburarea apei, încercând să-i descoperim de pe mal adâncimile şi misterele. „Poetul orb şedea călare pe-un deal / Pe un buştean răsturnat doborât la pământ / Şedea poetul pe-o coamă de deal / sau poate pe-un simplu cuvânt. / Da, călărea un cuvânt” spune poetul accentuând şi mai mult misterul, taina şi incertitudinea, în această picturalitate a metaforelor cum îi stă bine în cămaşa de rouă a poeziei autentice.

Daniel Drăgan scrie poezie autentică.

Imaginaţia ritualică dar şi religioasă joacă un rol fundamental în creaţia sa. Ritualică este poezia lui

Există un har al versificării. Noi avem foarte puţini oameni care s-au născut cu acest talent de a găsi cuvântul potrivit, cuvântul neaşteptat pentru că, după cum ştim - e un truism - literatura are în dispensă spaţiul comun, lucrurile comune, rima banală, previzibilul, banalitatea. Poezia lui Daniel Drăgan este o demonstraţie de virtuozitate, cu ruperi de ritm, cu rime interioare, nişte construcţii abrupte care de multe ori amintesc de acea escaladă pe versurile lui Tudor Arghezi care te primeşte cu bruscheţe, nu te lasă să respiri în melodicitatea versului, în metrica lui, dintr-odată te opreşte, te dărâmă de pe un vers, te urcă pe altul, cam aşa se întâmplă în poezia lui Daniel Drăgan.

Pe domnul Daniel Drăgan îl ştiam în calitate de prozator, de multă vreme, şi am avut şi avantajul de a citi câteva din cărţile sale. Ştiam că a debutat ca poet dar nu-i cunoşteam poezia. Aşa că m-am dus imediat cu gândul la o vorbă a lui Eugen Barbu care spunea că un prozator trebuie mai întâi să ucidă în el un poet. Îl ştiam pe Daniel Drăgan ca un prozator de forţă, unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani ai noştri, ca unul dintre prozatorii dăruiţi cu harul rar al povestitorului. Avem prozatori dar avem foarte puţini povestitori şi precum se spune nu fără temei că fără naraţiune nu se poate face nici poezie, nici proză, nici pictură şi nici muzică, trebuie să povesteşti ceva, ajungem iarăşi la una dintre calităţile indubitabile ale poeziei lui Daniel Drăgan pentru că Daniel Drăgan povesteşte şi în poezie. Poetul nu a fost ucis de prozator. Poezia sa este un sprint, un arc voltaic, un consum pe spaţiu scurt, pe metaforă. Proza este un maraton. Poezia lui

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Daniel Drăgan este o poezie în care se povesteşte.

Se povesteşte cu dezinvoltură, se povesteşte cu har, se povesteşte cu talent. Sigur că există cel puţin trei sau patru aspecte tematice care ar putea fi tratate special, mă gândesc la poezia socială din care avem foarte puţini reprezentanţi, cred că ultimul poet care a ilustrat poezia socială cu urcuşuri şi coborâşuri a fost Adrian Păunescu. Acum, unul dintre cei mai importanţi poeţi care ilustrează poezia socială este Liviu Ioan Stoiciu, într-o continuă luptă.

Apar şi la Daniel Drăgan aspecte de poezie socială dar ele sunt amestecate într-un dozaj foarte interesant şi foarte inteligent cu ludicul, cu parodicul, cu ironicul pe unde străluceşte aşa, din când în când, ca o lamă de cuţit o idee, o levitaţie care te întoarce cu 180 de grade.

Poezia lui Daniel Drăgan este imprevizibilă.

Imprevizibilă şi unitară în acelaşi timp. Statuie cu lacrimă e limpede că are o trimitere. Poate că fiecare din noi suntem o statuie înlăcrimată sau vom deveni. Interesant este şi celălalt poem, Visul poetului unic Neum. Este un poem amplu, are virtuţi cosmogonice, comprimate în zece cânturi. Maestrul Horia Zilieru îl apropia de cele două exemple cu cele zece elegii (Rilke, Nichita Stănescu) sigur, se pot face trimiteri şi la cele zece vămi, evocate în cadrul acestui poem atipic, singular în peisajul liric românesc. Este un poem cap-coadă, nu avem prea multe aşa. Sigur că se poate asocia în trecere cu Levantul lui Mircea Cărtărescu, dar cred că poezia lui Daniel Drăgan are în preajmă alţi iluştri şi admirabili poeţi, să zicem Mircea Ivănescu, Ion Nicolescu, un mare poet care, din nefericire, se află sub o perdea de umbră.

Unul dintre exegeţii lui Daniel Drăgan ne dă şi explicaţia termenului de neumă: un semn de notaţie muzicală fără portativ, simplă sau compusă, folosit în evul mediu în cântarea liturgică, parte dintr-o frază muzicală care constă din prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se execută fără cuvinte, prin vocalizare. Aceasta este explicaţia tehnică, noi încercăm s-o traducem în limbaj metaforic şi ne ducem spre Orfeu, invocat des aici; este puterea creatoare a cuvântului care a fost despărţit abuziv de sunet, de muzică. Eu propun o altă variantă, o altă interpretare. Provocând mai multe interpretări, poezia capătă mai multă

10 oct. 2013 Nr.11/27

profunzime, capătă noi dimensiuni. Eu aş zice că Neum poate fi interpretat şi ca anagramă a lui Nume, fiind vorba de Nenumitul-Care-Numeşte, cel pe care nu ne este îngăduit să-l numim, dar care numeşte lucrurile, sentimentele, gândurile, tot. Poemul Visul poetului unic Neum trebuie citit şi recitit. El ne poartă de la Homer şi Olen şi ne aduce în contemporaneitate, cu interesante jocuri stilistice, cu inserţii actuale, ludice, parodice care-l fac cu atât mai interesant. Daniel Drăgan este un poet grav. Este pentru mine o mare surpriză. Visul poetului unic Neum merită o soartă specială şi cred că va avea o asemenea soartă.

Valentin Talpalaru (Din cuvântarea rostită la Muzeul Unirii din Iaşi, 2013)

Un comentariu teoretic despre poetul Neum

Visul poetului unic Neum de Daniel Drăgan

este un mare poem filosofic, pe temă cosmogonică şi antropologică, însă cu relaxarea beletristică a conceptelor, cu îndepărtarea va să zică de sonul uscat tratatistic, autorul lăsând în consecinţă să vorbească imaginile. Poema e cu toate acestea - şi poate tocmai de aceea - inenarabilă, cum constată prefaţatorul cărţii Virgil Borcan, graiul imaginilor fiind, se ştie, diferit de limbajul dianoetic. Metafora admite deja chiar registrul teratic - e aici o teratologie onirică, de vis sau, mai degrabă, de coşmar euforic, limba poeziei nu repudiază monştri cei aducători de noutate, de plus valoare spirituală.

De aceea, iată, nu se fereşte nici poemul lui Daniel Drăgan, protagonistul acestuia, poetul Neum, care e un soi de Homer orb, văzând lumea cu corpul întreg, cu toate mădularele, autorul mărturisind că fiecare celulă a trupului e o celulă de văz; Neum vedea lumina lumii şi a lucrurilor cu pielea, cu epiderma. Versurile au aici măsura valului clocotitor, se aude dinspre ele un vuiet whitmanian (fără însă versatilismul rapsodului-profet american). „Şi ca văzul lui să fie perfect şi în formă/ Scotea dintre fălci o limbă enormă/ S-o mângâie vântul ca pe-o strună de harpă/ S-o fluture ca pe-o eşarfă / Că el cu limba vede şi vede bine/ Vede cu degetele de la mâini şi de la picioare/ Cu pielea de pe burtă şi de pe spinare/ Şi i se ridică părul din cap/ Şi vibrează celulele toate

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care-l încap.../Neum vede cu inima cu plămânii cu maţele/ Cu zgârciurile de la genunchi şi din coate/ El vede tot şi vede cu toate...”

Poetul profet Neum, repetând în vis mitogeneza, psihoistoria şi istoria factuală, evi după evi, repune în subtext, ideea ioanică a ontopoeziei, a facerii lumii prin rostirea cuvântului - geneza universului e pneumaturgică: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu...” cum se scrie în Evanghelii. Ideea era însă mai de dinainte, încă de la presocratici, apoi la Aristotel, în universul cărora a exista însemna mai întâi a fi gândit. A contempla, crede Daniel Drăgan, e a zidi lumea, a o zămisli.

(Einstein însuşi, ca să deschidem o paran-teză spre ştiinţific, era convins că mintea ome-nească trebuie să construiască mai întâi forme, independent, înainte adică de a le gândi pe acestea în lucruri.) Dar a contempla e în latineşte cum (cu) templum, care e (vezi Anton Dumitriu) reluarea elinescului theoria (theorein), cuprinzându-se aşadar în concept însăşi divinitatea (thea), această facere (zidirea, întruparea) având la autorul nostru ca vehicul spiritual noematic neuma (unde se originează şi numele protagonistului poemului) - o entitate muzicală volatilă ce deschide însă muzicii poarta interpretării, permite adică fiinţei îngheţate a muzicii (când e numai partiţia) să intre în discurs, în interpretare muzicală (când avem cântul. Să citim din poem: „Încearcă să spere/Că plecarea neumelor/ Este doar o părere// Neuma se-ntinde şi se dilată/ Este mai lungă mai lată/ ... /Plin de mistere ca şiacuma/ Îşi începea cântând neuma/ Agyrt, profet de la Cybela / Neum /Ca nimeni fu acela/ Tălmăcitor de taine bun/ Era poet profet Neum/.../ Cât o şamanică suflare/ Neuma lui se-ntinde mare/ Cu lumeaatotcuprinzătoare/ Prin vremuri bune vremuri grele/ Trecând netulburat prin ele/ Lăsând în dar la fiecare/ Un tainic semn de întrebare”.

De ce însă petrecerea, facerea şi refacerea lucrurilor se întâmplă în impresionantul poem al lui Daniel Drăgan în vis? „Când de pitecantropi s-a desprins/ - zice poetul - /Neum a primit o zeiască povară/ Să doarmă-ntr-o grotă de smoală/ Şi să se trezească în vis// De-atunci privirea lui trează/ Întoarsă spre lume veghează/ Din neuroni şi din sângele lui/ Lumea se reîntrupează// De-atunci prin labirintul neumei/ Şi ale vii inimii sale/ Taie

10 oct. 2013 Nr.11/27

mulţimilor cale...”) Poate pentru că fiinţarea fiinţei este - să spunem - un proces asemenea visului, e o întâmplare onirică. Gândirea antică, s-a zis (vezi Anton Dumitriu) a avut ca menirea să dea socoteală de fiinţă; de spiritul care gândind şi rostind lumea deopotrivă o zămisleşte. În natura ce doarme - îşi închipuie gânditorul cunoscut o poveste (vezi I. Toth) - îşi face loc la un moment dat visul, un vis la care natura visează tocmai că doarme. Ar fi prin urmare, e limpede aceasta, că visul este chiar al naturii înseşi; e visul ei, un vis adică despre sine însuşi, un vis ce-i aparţine. Dar iată, apare deîndată îndoiala: prin însăşi substanţa sa, visul nu poate fi al naturii. El e altceva, e diferit şi străin (cum ne încredinţează gânditorul evocat) „de tot ce e natură pură scufundată în somn. Sau este, oare însăşi natura într-o stare onirică, este oare tocmai visul pe care natura îl visează despre sine însăşi.”?

Acestor enigmatice semne de întrebare Daniel Drăgan le răspunde - imaginaţia lui este, în caz, prodigioasă - cu născociri, cu plăsmuiri halucinante, suntem, ca cititori, părăsiţi va să zică întrun imaginar terific, năucitor prin inventivitate lexicală şi sugerarea vertijului. Suntem parcă în preajma Revelaţiei lui Ioan Teologul. „Poetul cânta profetul striga/ Semnele lor de primejdii şi spaimă./ Ca păsări hieratice se-nălţau în văzduh/ Săltate de inima poetului duh/ Semnele lor de primejdii şi spaimă/ Se ridicau în văzduh şi picau neauzite-napoi/ Şi mureau în praful uliţei sau în noroi.!../ După nemiloase şi pierdute milenii/ Poetul întâlneşte în vis alte şi alte vedenii/ Şi desluşeşte cu greu/ Dar al Cybelei sau leacuri de la Orpheu.// Inima poetului unic bate ritm/ Astronomic tic-tac tic-tac/ Până ce cordul se rostogoleşte de-a dura/ Uită tembel partitura/ Se sperie ţipă şi bate-nfundat ca un tun bum-bum bum-bum bum-bum// Neofitele Parce îl cheamă/ Încă şi încă/ Să dea cu toiagul în stâncă.” În totul, poemul lui Daniel Drăgan Visul Poetului Unic Neum este o capodoperă.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Aurel Ioan Brumaru

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MELANIA CUC Anotimp (i)legal - Lumina sau Aspiraţia spre Perfect Volumul de poeme Anotimp(i)legal- Lumina, semnat de Mihaela Aionesei şi care a văzut lumina tiparului girat fiind prin străduinţa Editurii Ateneul Scriitorilor din Bacău, la începutul anului 2013, este un florilegiu de metafore îmbinate într-o ţesătură filosofică clasică, dar mai ales personală, şi care deţine amprenta cea mai de valoare a creaţiei autoarei.

Poeta care nu se sfieşte să-şi folosească (şi) propria-i suferinţă în desăvârşirea travaliului liric, Mihaela Aionesei reuşeşte să atragă cititorul prin francheţea expresiei poetice în balanţă cu tehnica umbrelor şi a penumbrelor, detalii în simetrie, ceea ce îi conferă textului volum, expresie şi muzi-calitate frumoasă.

Poeta, care se simte perfect în spectrul lejer al versului modernist, Mihaela jonglează cu sintagmele ca şi cu dimensiunile lumii înconjurătoare.

Face un exerciţiu de sinceritate cum mai rar întâlneşti la poetele tinere de astăzi, şi dă forţă creaţiei sale şi prin aplecarea serioasă, laborioasă, asupra textului. Fără a face rabat de la calitate, parcimonioasă adesea cu cuvintele din construcţia lirică, se debarasează cu meşteşug de restul vorbelor care nu deţin greutate. Foloseşte în doze potrivite limbajul poetic.

Dacă mulţi dintre poeţii planetei se folosesc de durerile-strict-personale pentru a-şi construi cărţile, apelează chiar şi la nostalgii artificiale, la Mihaela Aionesei, durerea este nelamentabilă, este ziditoare şi se relevă cu bun simţ, ca o rouă prin ţesătura frunzei unui arbore.

Dragostea cu valenţele sale extraordinare, iubirea pentru tot ceea ce-i poate conferi valoare Vieţii şi mai ales urcuşul golgotic pentru a atinge perfecţiunea, sunt toate repere importante, de care

10 oct. 2013 Nr.11/27

Mihaela este conştientă că o atrag hipnotică. Se foloseşte de ele. Lupta sa interioară este în oglindă.

Ceea ce se vede şi nu se vede de oameni. Ca pe talerele unei balanţe, aşa stau neliniştile şi certitudinile din care poeta alege ceea ce crede că i se cuvine.

Curajoasă şi talentată, face din poezie o arma imbatabilă şi ştie că lucrează cu uneltele scrisului, mai puţin pentru pacea generală, mai mult pentru pacea interioară. Acolo, pe linia ascendentă dintre suflet şi minte, pot fi observate cele mai tainice metafore. Elegantă în exprimare, nestingherită parcă de stimulii lumii moderne, poeta se confesează filei de hârtie ca şi cum ar scrie acatiste într-o biserică.

Deşi adesea se simte cum versul seamănă a vindecare, în cartea aceasta nu găseşti o poezie religioasă în sensul făţiş al cuvântului. Viaţa, cotidianul, cu bune şi rele, visul vindecător şi maladia care nu se vindecă decât prin împăcarea cu sine, sunt toate acestea, dimensiuni ale unui drum literar fără întoarcere.

Mihaela Aionesei ştie să-şi aleagă cuvintele care să o reprezinte în sfera poetică actuală. Aflată la al doilea volum de poeme, este din ce în ce mai sigură pe sine, se recunoaşte în chemarea versului cu care îşi înveşmântează zilele şi nopţile albe, dar încă îi mai este frică de sine. Vindecarea prin Poezie nu este pe termen scurt, nu este uşoară.

Mihaela Aionesei este deja o conştiinţă literară clară, un semn frumos de aşezat între paginile dicţionarelor literare ale vremurilor care vor veni, pentru noi toţi, mai bune, desigur. Felicitări şi succes pe mai departe, Mihaela Aionesei!

Melania Cuc

Templul amintirilor – Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Sfidează timpul!

Autori: Maria Cozma şi Vasile Popovici Cronică de Maria Apetroaiei

Reflecţia asupra timpului i-a preocupat şi pe alţi gândi-tori. Platon consideră că „Tim-pul a fost creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternităţii”, iar Nietzsche vedea în clipă „boaba de nisip în clepsidra timpului şi unitate de măsură a eternităţii.” În gândirea românească, în afara literaturii populare unde apare ideea de eternitate a cosmosului şi despre călătoria efemeră a omului pe pământ, concepţia lui Mircea Eliade despre timp, în capitolul „Durata profană şi timpul sacru” din eseul „Sacrul şi Profanul” accentuează asupra dihotomiei dintre „timpul profan”- văzut ca durată, dinamic, ireversibil, care se scurge şi „timpul sacru” - reversibil, static, ciclic şi cosmic. Omul este muritor şi, oricât s-ar considera de avansat şi de stăpân temporar al universului, trebuie să-şi recunoască limitele, însă el se poate consola cu ideea de istorie pe care o făureşte indubitabil. Iar timpul? Îşi va păstra calitatea de placebo colectiv, incitant cu fiecare generaţie. Poate fi sau nu sfidat? E o încercare de răspuns şi un îndemn pe care le găsim în cartea de faţă, semnată de Maria Cozma şi de Vasile Popovici, o carte aflată la graniţa dintre jurnal început şi completat de cei doi sub forma unui veritabil dialog ontologic despre timp, dar şi despre alte probleme, în maniera „Dialogurilor” lui Platon.

Mi s-a părut că asist la o convorbire într-un spaţiu virtual, între doi oameni înţelepţi, cu o cultură solid construită care, deşi nu s-au întâlnit niciodată fizic, şi-au descoperit afinităţi în arta dizertaţiei filosofice. Sub pretextul unei frământări eterne despre timp, - care „acordă şi dezacordă pofta de luciditate”(M.Cozma) - au purces la o discuţie maieutică veritabilă, căutând justificarea unor opinii personale prin întrebări şi răspunsuri preluate şi răstălmăcite. Botoşăneanul Vasile Popovici excelează prin ironia şi umorul magistrului care, ca şi în „Divanul

10 oct. 2013 Nr.11/27

sau gâlceava înţeleptului cu lumea…” al lui Dimitrie Cantemir, discută cu discipolul său - Maria Cozma problematica serioasă despre timp văzut din perspectivă filosofică şi fiecare uzează de argumentele unor titani ai filosofiei - precum Platon, Socrate, Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche şi alţii, uneori într-o formă ludică, „sfidând” astfel dramatica luptă a omului cu sinele şi cu limitele sale, lup-tă soldată cu adevărul de netăgăduit că omului, ca fiinţă, îi este imposibil să se apropie de timpul absolut al Creaţiei divine, oricât s-ar fi vrut un re-creator al Big-Bangului… Se simte, astfel, decepţia magistrului legată de imposibilitatea de a fi martorul în această viaţă la un asemenea eveniment, el fiind depăşit de timpul fizic necruţător, ce-i deapănă firul anilor… Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea, Vasile Popovici ne scoate din atmosfera gravă a unei dezbateri religioase cu o consideraţie comică, afirmând că „sâmburele – dătător de viaţă - a sărit dintre dinţii Evei, încolţind în pământul reavăn, de abia ieşit în ziua a treia”, dar adaugă, pe acelaşi ton ironic „…Marelui i-a venit ideea de a-l născoci pe om, luând la întâmplare lut, nu boţ de cer, ci lut, nu prea bun, de calitate, pentru a face pe om din el; l-a modelat şi i-a suflat în nări. De-aceea, mai bine zis, de acolo şi de-atunci ni se cam trage toată pacostea de a ne naşte spre a muri”! În capitolul „Veşnicia este o iluzie” Maria Cozma, făcând aluzie la societatea coruptă şi la pedepsele primite de răufăcători (în Biblie) şi în paralel vorbind despre societăţile democratice, ajunge la ideea de „Increaţie” datorită… „lutului nu prea bun, de calitate pentru a face om”, explicând astfel tarele societăţii.

Dar în cap. „Pretindem veşnicia? Şi dacă da, o merităm?” se simte tonusul omului real, plictisit de lumea ireală, onirică, ideală, omul care îşi exprimă deschis dorinţa normală, carnală „Eu vreau să strâng în braţe fata nemorgană; vreau să strâng trup’şor concret, nevirtual şi neabstract!” sau „Cu cât urăsc mai mult, cu atât iubesc mai mult ce-i pământesc! Mă contrazic în dualismul meu… „Şi concluzia este pe măsura ideii de sfidare „Ce crede lumea despre mine, creadă ce o vrea!”

După mai multe schimburi de versuri sau de enunţuri rimate prin care cei doi îşi exprimă gânduri, sentimente sau atitudini, fiecare îi schiţează celuilalt

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un portret. V. Popovici îi face un autoportret spiritual pigmentat cu pesimismul unui om superior, saturat de urâciunea din preajmă, mărturisind „Cred în puterea gândului aşa cum cred în mine însumi” sau „Urăsc inepţia, cinismul, machiavelismul, minciuna, adulaţiunea, îngenuncherea, umilinţa, fariseismul, trădarea, laşitatea, sclavia, nimicnicia, într-un cuvânt, Răul Universal care ne pândeşte pe la colţuri cu pohta lui insaţiabilă de a ne sfâşia antropofagic”. Răspunsul M. Cozma este sugerat concesiv în titlul cap. „Oricum suntem mediocri” unde face interpretări semantice ale cuvântului „mediocru”, iar în „Spiralele timpului” mărturiseşte că liantul solid între ei se regăseşte „dincolo de cuvinte”, căci „ne leagă o caldă prietenie şi o neaşteptată plăcere de a ne citi unul pe altul”.

Nu rare sunt trimiterile la marile personalităţi ale culturii noastre, de la clasicii Eminescu, Caragiale, până la Cioran, Eliade şi alţii. Vorbind despre I.L. Caragiale, se face aluzie la viaţa politică actuală, acceptând ideea despre „separarea puterilor în stat, dar nu şi separarea politicienilor de cultură, adică de Intelectuali sau de cei care sunt Oameni” ceea ce este un adevăr.

O doză de pesimism se simte şi în mărturisirea M.Cozma: „Am sentimentul că Natura însăşi a dat un certificat de deces pentru plaiul nostru mioritic şi că numai un miracol îl mai poate salva”. În cap. „Apostazia gândirii” înţeleptul V. Popovici coboară din sferele filosofiei în cotidianul efemer şi ajunge la concluzia că „filosofia nu ţine, nici de foame, nici de sete, nici de dor, nici de amor”, completându-şi portretul „Din lipsă de altceva mai bun, apostazia gândirii stăruie în mine latent, nativ, în Datumul ce mi s-a dat cu dărnicie în trecerea prin timp.” „Din când în când” cei doi ajung la concluzia că „Azi nu am chef de filosofie” şi „Nu înţeleg de ce?”, fiindcă „…adevărul e cumplit”, probabil. Sunt capitole în care veţi găsi opinii despre pasivitatea poporului nostru, despre soarta intelectualului, despre mândria de a fi român, inserând chiar „Scrisoarea deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu”, iar pesimismul reiese din comentariul concis al autoarei: „Oricare ar fi răspunsul ori răspunsurile acestei scrisori deschise, mă tem că nu o să fim în stare decât să ne spunem noi între noi: Tu taci!” În cap. „Strugurii lui Burebista”, invocând nume prestigioase ale culturii româneşti, se simte nu

10 oct. 2013 Nr.11/27

numai sentimentul patriotic, normal pentru orice român, dar şi aerul de intelectual răzvrătit împotriva unei …Europe ignorante: „A auzit de Ionescu! Enescu, Brâncuşi, Cioran, I.L. Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Alecsandri, Eliade şi mulţi alţii care au forţat Europa să facă reverenţă culturii româneşti şi să nu-şi poată explica practica politică, puerilă, sterilă şi inutilă deacum a Europei, clasând România o ţară atipică din acest punct de vedere?” Cum există „o măsură în toate lucrurile”, după cum spunea filosoful grec Democrit, e bine să adoptăm o poziţie mai calculată în ceea ce privesc unele tendinţe excesive, oricât de patrioţi am fi, pentru că rechizitoriul nostru rămâne doar un strigăt într-o carte…”.

Spiritul critic al celor doi nu-i „iartă” nici pe unii contemporani precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu, tonul incisiv fiind presărat cu multe invective: „monstru diafan cu solzi de crocodil” sau „un alpinist rarissimo al Cuvântului românesc, tipic căţărării pe Vârful Omu din Carpaţii noştri”. În opinia M. Cozma „Un scriitor trebuie să se arunce în flăcările creaţiei pentru a salva deriva unui popor, şi nu a-l manipula să fie îngropat de viu”.

Cap. „Unde dai şi unde crapă!”cuprinde puncte de vedere „îndrăzneţe”, lipsite de oareşice modestie.

Desigur, e un punct de vedere pe care timpul îl poate sfida sau dimpotrivă… În consideraţiile despre poemul „Lucifer”, autoarea consideră că „la nivel de gândire creativă şi artă poetică, făcând o paralelă cu divinitatea din Luceafărul lui Eminescu, l-ai depăşit pe marele poet în creaţia ta…”, iar argumentul forte este că „..la Eminescu divinitatea e redusă la geniu, privit prin ochiul muritorului… La tine divinitatea din plus infinit este superspaţiu, incluzându-l şi pe Dumnezeu, nemuritorul devenind muritor.

Interesante şi captivante sunt paginile din romanul „Escroci sentimentali”. Aici, autoarea face o radiografie a vieţii unor români plecaţi în străinătate, angrenaţi într-o caracatiţă mafiotică de neimaginat.

Se subliniază astfel alterarea omeniei şi a altruismului tradiţional românesc într-un context european unde chiar slujitori ai bisericii şi-au dat mâna cu foşti securişti într-o reţea de escroci atunci când e vorba de bani şi de „trafic de fiinţe umane”. Sunt pagini emoţionante, pline de realism frust, izvorâte,

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE poate, din cunoaşterea directă de către autoare a unor asemenea situaţii.

Obsesiv, apare la cei doi coautori, motivaţia scrierii acestei cărţi, cu un titlu pe care îl recunosc drept pretenţios, şi de aceea se face trimitere la cronicarul Miron Costin „Că nu iaşte alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă, decât cetitul cărţilor”, conştienţi că „Trecerea ta prin timp ireversibil, să lase o umbră”. Fiecare mărturiseşte că multe alte proiecte/cărţi au fost începute, dar „muza” nu le este îndeajuns de generoasă. După destule digresiuni, se revine la ideea de bază a cărţii, sfidarea timpului şi se ajunge la concluzia că prin creaţie poţi sfida timpul, devenind eternitate.

Reflectând „olecuţă” dacă moartea este „o virtute”, M. Cozma afirmă că „Numai moartea poate sfida timpul, pentru că desprinde de pe pământ clipa; o rupe şi o lasă să plutească imponderabil în con-ştiinţa primului venit”, iar răspunsul magistrului este că „moartea e o virtute când mori nu ca un erou, ci erou”, dar că „În ce mă priveşte, nu voi cocheta cu moartea, şi nici nu mă voi împăca cu datul morţii, nici cu veşnicia ei… Numai moartea poate sfida timpul? O, nu! Timpul poate fi sfidat de mine, cu nonşalanţă, chiar. Şi tu poţi sfida timpul, şi noi, şi voi, şi ei… moartea, – niciodată, părerea mea.!”

Finalul cărţii readuce într-o lumină optimistă, susţinută de o jovialitate ce desfată şi descreţeşte frunţile încruntate din pricina atâtor frământări filosofice despre timp şi viaţă, etc., plăcerea de a te bucura de viaţă, „dorul de viaţă” fiind acea realitate alternativă în care putem evada: „Este tot ce ne mai rămâne când ne rămâne puţin din pohta de a trăi, de a mai trăi o zi, cât să ne ajungă pentru a face o cruce şi o rugăciune, înainte de integrarea în absolut, ori cine ştie, Doamne iartă-mă, în ce ne mai integrăm?!”.

Paginile savuroase de umor îl pot pune alături pe Vasile Popovici de nemuritorul Creangă, sfidând timpul prin eternitatea scrisului bine făcut: „Te vezi trăind în rai, peste tine învelit cu un cămeşoi lung până la oul piciorului, cu un cărţoi în mână, din care citeşti ori cânţi pe note cântece din repertoriul divin, iar când te plictiseşti… te duci la umbra deasă a copacului vieţii… Şi după o lungă cugetare carteziană, îţi vine aşa un dor… cumplit dor! Să te cobori pe o scară, să atingi pământul Evei şi-al ispitei şi să te întâlneşti cu codana ta care aduce apă de la izvor… ”

10 oct. 2013 Nr.11/27

Apărută în 2013 la Editura PIM, Iaşi, cartea Sfidează timpul, scrisă de Maria Cozma şi Vasile Popovici, cu o prefaţă de N.N. Negulescu, este interesantă prin conţinut şi prin stilul celor doi coautori, invitând la meditaţie, la „frământare”, la găsirea unor răspunsuri scormonite în adâncul inimii sau al cugetului Şi, în acelaşi timp, o invitaţie la răsfoirea multor altor pagini, căutând dizertaţii şi argumente despre astfel de provocări intelectuale, pagini care, deşi îngălbenite, au „sfidat” timpul măsurabil.

DANIEL DUMITRU DARIE Cele ce se spun şi puţini le aud! Până acum am tăcut, acum tăcerea e ruptă!

Biografia din poveste

În vremuri de demult, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb. Era pui de lup sur, şi n-ar şi fost nici un motiv ca el să fie altfel decât ceilalţi. Dar aşa a fost de la început, purtând pe el haina zăpezilor. În joaca lor, ceilalţi pui de lup îl mai lăsau singur prin desişul pădurilor şi-l priveau de departe cum îşi căuta şi găsea drum spre a se întoarce la locul de baştină al haitei. Şi pentru că era prea alb, pe el nu l-a învăţat nimeni cum să vâneze. N-avea nici toţi colţii daţi când a trebuit să plece singur, prin ierburi mari, să vâneze. Şi a învăţat singur ceea ce toţi ceilalţi la un loc nu ştiau. Ştia iarba cea de leac, ştia floarea sub care să se aşeze ca să vadă când răsare şi când apune soarele, ştia care scorbură e doar putregai sau care e adăpost în furtuni.

Când a venit iarna, grea şi plină de zăpezi, prada era puţină şi greu de adulmecat. Prea mult alb era în jur şi doar el, Lupul cel alb, putea să treacă nevăzut.

Era puternic şi cutezător, aducea cea mai bogată pradă pentru haită. Era de folos, toţi îl aşteptau să se întoarcă de la vântoare. Şi totuşi, chiar dacă îl aşteptau, nu era iubit. Nu era iubit pentru că era diferit. S-a desprimăvărat şi iarna grea fiind trecută, vedea în comportamentul tuturor că nu le mai pasă de el.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit, haita a sărit să-l sfâşie. Muşcau cu furie dementă să distrugă acest unicat printre ei. Îl muşcau de unde apucau, şi când a dat să se ridice chiar lupoaica-mamă i-a sărit în spate, doborându-l în genunchi. Căzut în genunchi, Lupul Alb nu înţelegea: propria-i haită?

De ce? Viaţa se scurgea din el, toată, picătură cu picătură, odată cu picăturile de sânge ce se scurgeau pe iarba răscolită de atâta dans nebun al morţii pe care ceilalţi îl făceau în jurul lui, cu fiecare picătură de sânge ce rămânea în gura celor ce muşcau din el. Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte... Şi se auzea mereu pe sine întrebându-se: Propria haita?... De ce?... De ce?...

O ultimă zvâcnire a mai putut să aibă, o idee venită ca un fulger stelar... extrema originalitate! Pătruns de o forţă supranaturală, Lupul Alb s-a ridicat! S-a ridicat, s-a încordat şi a început să muşte pe oricare dintre cei ce-l atacau. A muşcat! A sfâşiat! A distrus! A pus pe fugă! A învins!

Tot ce a mai rămas din haita, a fugit în alte zări, departe de Lupul Alb. De atunci Lupul Alb nu mai trăieşte în haită şi nu doarme niciodată. Cum puţini sunt lupi albi, doar el şi perechea sa sunt văzuţi trecând peste norii de viscol, peste zăpezile viscolite! De atunci, Lupul Alb, cu ochi luminoşi străjuluceşte din stema spiritului la respectarea Legii Străbunilor.

De se vor găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să se ştie că sunt cei înhăituiţi împotrivă-i şi au fost sfâşiati de Lupul Alb. Totul a rămas o poveste ascunsă în suflet, pe un altar de vise. Şi porunca străbună: „Cine nu respectă Legământul, va muri răpus de Fiară!"

Cu sufletul îl vedeţi mereu lângă voi: un Lup Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fiecare noapte, când dormiţi apare în vis. Mereu singur, niciodată în haită. Priveşte cu ochii săi negri, pătrunzători spre a vă apăra de haite. Nu vă cere nimic, nu cere nimic. Vine şi e mereu de strajă!

Lupul Alb mereu spune celor ce caută spre drum: drumul e lung şi trebuie parcurs de unul singur: Neînfrânţii sunt mereu singuri! Şi rămân neînfrânţi!

Aripile-ţi cresc şi mugurii-nfloresc Malurile îţi poartă amintirea încercărilor de a te prinde cumva de pletele sălciilor ce se unduiau

10 oct. 2013 Nr.11/27

peste curgerea înspumată a râurilor revărsate ale vieţii. Te ştiu la fel de bine şi de când încercai să-ţi înfigi picioarele în prunduri ca să rezişti vâltorii vârtejurilor ce-ţi năuceau până şi lacrimile ce ţi se prelingeau pe obraşi, reconturându-ţi sânii.

Te ştiau toate adierile de vânt, te ştiau toate furtunile, căci toate ţi-au mângîiat sau lovit privirile ce ţi le ascundeai de dezmăţul întunecatelor imbolduri la supuşenie oarbă. Poartă şi acum în curgerea lor peste câmpurile depărtărilor aripile-ţi tăiate.

Dintotdeauna te ştiau razele lunii ce te găseau şi te lăsau trează, de pază la dorinţa de libertate ce încercai să o eliberezi din zăbrelitele carcere. Pe firescul luminării lor poartă însemnul durerii imposibilei fugi din gheaţa ce o simţeai tăindu-ţi picioarele.

Soarele te poartă în amintire cum în toiul verii, sub arşiţa neîndurătoare îţi frământai gândurile către umbrele îndepărtate ce căutau la tine, pline de scorţoase dorinţe. Şi te ştia dintotdeuna ca nevoind să laşi mâlurile soioase să te cuprindă.

Din vremuri vechi, purtai cunună strălucitoare şi străluceau pe lângă tine visele. Visau şi fluturii, albinele îşi alergau drumurile continui, visau vulturii ce deasupră-ţi se opreau spre a te apăra. Visau copacii şi înfloreau în miez de iarnă, simţindu-ţi căldura ce o dădeai luninându-i. Când se opreau pe malurile apelor, lupii înfomeţaţi visau şi nu-şi mai doreau vânatul. Ţi-aduci aminte când, sub viscole de soartă pe mal, alergând sau în pas domol, după curgerea apei ce-ţi era paznic, un Lup, altfel decât ceilalţi, Alb, nu te scăpa din privire? Ţii minte cum îl alergau vânătorii ce şi-l doreau ca trofeu de mare preţ? Mai ţii minte săgeţile şi gloanţele ce se opreau în faţa lui şi se întorceau, omorându-i, pe vânători? Şi ţii minte cum alerga să prindă săgeţile otrăvite ce şi în tine le aruncau, când te vroiai apropia de el?

Când Lupul Alb a trebuit să lupte cu haitele de lupi negri, semn de moarte pe tine au vrut să facă. Şi tot atunci au vrut să-ţi cresteze în destin ţărâna mormântului. Ţi-au îngheţat apele din jur şi în durerea ticioarelor ce se tăiau de marginile gheţii, ţiau tăiat tot spatele ca să-ţi ardă pentru totdeauna aripile. Au căutat prin tine muguri de floare, să ţi-i fure sau să-i facă muguri de spini. Cu spatele ars, cu pântecul prins în platoşă strângătoare, te-au arătat

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE alor lor şi te-au pus la zidul pe care se zăreau umbrele celor ucişi pentru vina de a nu se ascunde în întuneric. Acele trei acvile ce vegheau din înălţimi ştiau cât e de mare dorinţa celor ce puseseră mâna pe pietre, şi s-au aruncat la picioarele lor învelite în tină. Când ochii ţi i-ai ridicat i-ai văzut pe ţintaşi la pământ şi ai văzut cum acvilele îţi făceau umbră spre a-ţi alina durerea arsurilor. Se ridicau în văzduh când i-ai întrebat de Lupul Alb. Te-ai gîndit că el ţi le trimisese să veghe-ze trăirea-ţi? Ţi-au şoptit atunci, şi i-au auzit bine: Omul care eşti s-a curăţat şi iertate i-au fost rătăcirile, căci sufletul i-a rămas luminat...

Fugeai spre zările largi şi-ai trecut prin ape moarte ce şi-au agăţat nemişcatele îmbâcseli pe tălpile tale. Vieţăţi nemaivăzute ţi s-au urcat pe picioare şi s-au cuibărit sub platoşă să-ţi îngreuneze fuga. Auzeai tropotul paşilor ce te urmăreau să te prindă... Auzeai, prin păduri, strigătul de luptă al libertăţii. Ţi-ai întors capul, de teamă să nu te ajungă paşii şi câteva clipe ai avut privirile arse. Ai auzit ţipete nebuneşti, răcnite de bărbaţi ucigaşi şi te-ai cutremurat, te-ai ascuns să nu le mai auzi. Când au încetat ai continuat să alergi, dar te-ai oprit când ţipătul de ajutor al unei mame neajutorate te-a ajuns din urmă. Ai crezut că neajutorarea este adevărată, şi când stăteai să vezi de unde vine, şerpii, din ierburi, ţi-au legat pricioarele cu odgoane răsucite de jur împrejur. Îţi sfâşiau trăirea când cântecul îngerilor tea făcut să-ţi deschizi ochii. Urechile ţi s-au desurzit şi ai auzit chemarea din depărtare, chemarea ce doar Lupii Albi o pot striga. Atunci ai înţeles că doar depărtarea îţi va fi casă. Atunci ai înţeles că şi sirenele se plâng de boli lumeşti ca să oprească pe corăbieri când nimic nu-i mai face să se lase atraşi.

Dureri de om ai avut când ogoanele ţi s-au tăiat iar platoşa a fost desprinsă de pe tine. Ai simţit atunci otrava vietăţilor ce se cuibăriseră sub platoşă. Platoşa a luat-o soarele şi-a topit-o, vietăţile le-a luat vântul şi le-a îngheţat. Otrava se încăpăţânează să omoare încă, dar cu fiecare vis, cu fiecare trăire, se otrăveşte cu neputinţa-i de a mai fi otravă.

Aripile-ţi tăiate nu mai pot creşte acolo unde crescuseră cândva. Dar cresc iarăşi, perechi, ca zborul să-ţi fie lin şi înalt. Pe malul cel înalt pecetluit îţi va fi zborul. Deasupra apei ce s-a domolit îţi vei primi

10 oct. 2013 Nr.11/27

darul cel mai de preţ, ce pentru totdeauna va fi semnul tău de nemurire. Şi luna şi soarele vor fi purtătorii coroanei ce ţi se va pune pe frunte, când porţile Cerurilor se vor deschide. Iar vântul, dând vestea înflorii mugurilor de floare, va arunca în pustiu tot ce-a mai rămas din întunericul ce ţi s-a încuibărit în cutele frunţii. Şi aripile-ţi cresc. Mugurii ce vor înflori au nevoie de lumina Înalturilor. În zborul tău le vei înţelege bucuria înfloririi... ©Daniel Dumitru Darie

ADRIAN BOTEZ din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)

UN COPIL NUMIT PILAT - glosă evanghelică Se spune, în munţii şi câmpiile Asiei, că ce ţie scris, în frunte ţi-e pus - iar orice greşeală ori slăbiciune îţi cloceşte pedeapsa, prin însăşi karma ta. Şi, din Asia, această credinţă în karma autopedepsitoare s-a strecurat şi-n Europa, sub chipul şi numele soartei sau fatalităţii.

Un copil, de vreo 7-8 ani, dintr-o preanobilă familie romană, jucându-se cu tovarăşi de-ai săi, printr-un codru de la poalele Apeninilor - s-a pierdut de toţi şi s-a trezit singur, într-o poiană. Era noapte de-acuma - şi, cumplit ostenit de zbaterile printre copaci - întâi, să se-ascundă, în joacă, de copiii ceilalţi - apoi, înspăimântat, să-i caute şi să li se-alăture, iarăşi - nobilul şi rătăcitul băiat se culcă la marginea poienii, şi adormi adânc, toropit de truda zadarnică a zilei şi de frica, mai presus de puterile sale de-a o stăpâni şi-mblânzi. Nu se ştie cât dormi -dar se trezi deodată, orbit de razele sălbatice ale unei luni nendurate, care, tocmai deasupra sa hotărâse a-şi re-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vărsa, în ţâşniri furioase, lumina. Punându-şi mâna streaşină deasupra ochilor, copilul zări, printr-un fum gros, drept în mijlocul poienii, un tablou foarte puţin plăcut şi încurajator, pentru sufletul său speriat: în jurul unui cazan uriaş, sub care ardea un foc straşnic, cu limbi de foc ce ajungeau, când bătea vântul mai tare, până la vârfurile copacilor celor mai înalţi stăteau patru personaje foarte ciudate şi neliniştitoare, atât prin înfăţişarea lor, cât, mai cu seamă, prin îndeletnicirea lor. În picioare, roată împrejurul cazanului, stăteau şi boscorodeau, din guri ştirbe şi strâmbe, trei bătrâne, cât lumea de bătrâne - trei ursitoare, cumplit de zbârcite şi pocite la chip, cu ochii zbanghii şi fioroşi, arzând roşii, ca ochii de lup; pletele cărunte se răsuceau mereu, în jurul capetelor lor, într-o neorânduială barbară - în şuviţe ca nişte şerpi asmuţiţi. Buzele lor largi, până la urechi deschise, şi subţiri ca muchii de cuţite, bolboroseau întruna, asemeni fierturii vrăjitoreşti, din imensul cazan. În căldarea uriaşă întruna se băşicau şi plesneau sfere mici, roşii şi vineţii - şi fumul, gros şi înecăcios, spumega de blesteme… Tustrele bătrânele îl zoreau pe un al patrulea personaj - o aschimodie de copil, cinchit la pământ - o stârpitură cu părul arici, cu ochii răutăcioşi, şi, totuşi, înspăimântaţi: se vede treaba că bătrânele ursitoare îl culeseseră de undeva, în drumul lor spre pădure - şi-acum îl sileau să mestece, să mestece zdravăn, amândouă mâinile fiindu-i încleştate pe coada unui linguroi cât el de mare - mesteca, îngrozit, în fiertura drăcească - de la dreapta la stânga avea poruncă să mestece - să dea timpul înapoi, pasămite… Vrăjitoarele ursitoare trăgeau timpul ca edecarii corăbiile, împotriva curentului apei, opintindu-se cu frânghii şi ştreanguri, de pe maluri… - şi ajungând în centrul de flacără şi durere al lumii. Menitul lor, şuierat şi sinistru, se auzea, precum crivăţul printre crengi - printre spumele otrăvite ale fierberii diavoleşti. Şi ucenicul, îndemnat cu strigăte sălbatice şi ţipete ca de cucuvele - mesteca, mesteca… Şi vocile bătrânelor surori ale diavolului scădeau, din vreme în vreme, şi susurau pervers, linguşindu-l, parcă, pe stăpânul lor din Tartaros… Iată ce putu să desluşească şi să prindă urechea rătăcitului şi înspăimântatului de moarte copil - din invocaţiile şi menirile, pe care le auzea când şuierate, când strigate, când susurate, într-o limbă barbară, veche, nemaivorbită de mult pe-astă

10 oct. 2013 Nr.11/27

lume - de-aceea, nu înţelegea, ci, mai curând, bănuia sensul vorbelor, şi-l tălmăcea singur minţii lui, foarte firav şi aproximativ (de aceea, mai târziu, când şi le va aminti, nu era deloc sigur că aşa auzise şi că acela ar fi fost înţelesul - doar faptele ce se vor petrece, în viitor, pe rând - vor confirma , din păcate, că auzise desluşit şi tălmăcise corect, ceea ce auzise…):

„El care, aici, în poiană, adânc a dormit,/Nu va şti, de-acum, toată viaţa, ce-i acela somn liniştit…/ Lumânarea şovăie-n fum, când viaţa-i şi-a gătat:/ Aşa el va şovăi mereu - şi mereu va fi vinovat… / Toată viaţa lui va fi moarte mereu repetată, / Întunericul – mereu - îi va ţine loc de lumină curată!/ Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,/ Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi! /Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi /Îl va împinge, nevinovat, la moartea-ntre vinovaţi!” (aici, bărbatul de mai târziu nu va şti niciodată să tălmăcească deplin şi desluşit: „nevinovat” - el, silit să împingă pe cineva la moarte, peste voinţa lui - sau nevinovat, cel pe care-l va împinge la moarte?… - sau, şi unul şi altul - la fel nevinovaţi?…)

„Veacuri vor trece, numele-i nicicând nu va fi uitat,/ Dar în orice gură el va fi blestemat! /Poartă semn pe braţ - dintre toţi e ales, / Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…” / Şi, din timp în timp, strigătul chiuit: /„Hai, ucenice, mestecă des, / Din drum, anume pe tine, noi te-am cules, /N-o faci pentru oricine - ci pentru-un de soartă ales!” // Aceste ultime vorbe ţipate, cu glas de cobe, de bătrânele deşucheate - nu făceau parte din descântecul diavolesc - ci erau, de fapt, îndemnuri, în răstimpuri, pentru stârpitura de copilaş-ucenic, mic şi păros până-n ochi - care mesteca, cu groaza-n ochii lui mici şi lucioşi, mesteca de zor, tot mai repede parcă alungat din spate de demoni sau de lupi turbaţi… Şi, la fiecare învârtitură, de câte ori sfârşea o rotaţie a linguroiului - îşi înfigea, zvâcnind puternic, pesemne de spaimă, capul, adânc în piept, parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia… ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, înapoi, în inimă… …Hohote de râs ascuţite însoţeau fiecare distih - şi, la fiecare sfârşit de vers (care trebuia să coincidă şi cu sfârşitul unei rotaţii a linguroiului, mâ-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nuit de stârpitură, în fiertura drăcească…), vrăjitoarele ursitoare îşi roteau pletele vâlvoi, umplând văzduhul de vâjâieli şi plesnete de furtună cumplită.

Fumul, negru şi înecăcios, se ridică, laolaltă cu flăcările de sub uriaşa căldare bolborositoare - până la cerurile înnoptate se ridică - când ultimul stih blestemat fu rostit. Un incendiu cumplit cuprinse cerul, pământul, poiana… mistuind totul în flăcările lacome, întinse cât să-nghită lumea, limbi de dragoni urlători, rotite ameţitor, precum roşii paloşe atotucigaşe… …Copilul ţipă de groază, şi se smulse, tremurând, de la pământ. Dinţii îi clănţăneau în gură. Ce se-ntâmplase cu el? Visase? Visare cu ochii deschişi?

Fusese vis, ori realitate? Luna, deasupra, părea mai furioasă şi-ncrâncenată ca oricând - şi revărsa, cu mânie demenţială, inexplicabilă, şuvoaie, torente de raze, peste îngrozitul copil. Acesta era incendiul din vis? Unde erau ursitoarele, unde ucenicul lor ca un arici monstruos - unde era uriaşa căldare, cu bolboroseli roşii şi vineţii? …Tresări şi se-apucă strâns, cu mâna dreaptă, de cotul stâng: deasupra cotului, avea o cicatrice lungă şi vânătă, până sub umăr. Voind să-ncerce sabia tatălui său, uitată de acesta pe masă, printre sulurile de papirus - alunecase pe lespezi, şi tăişul hămesit îi brăzdase adânc braţul - tăindu-i o şuviţă de carne, pe care o văzu, lăţită în sânge, pe lespezile de marmoră… Leşinase… Când se trezise, mama sa iubitoare, împreună cu două sclave, se aplecau asupra lui, îngrijorate. Braţul, adânc rănit, i-l legară strâns, cu feşe curate - îi puseră comprese reci pe frunte...

Se vindecase - îi rămăsese doar cicatricea dar, adesea, tresărea de spaimă, în somn, visându-şi şuviţa de carne a braţului, zvârcolindu-se, ca un şarpe, crescut uriaş, pe lespezi… Şi se trezea cu ţipăt, din somn, şi cu sudoare de febră… Greu i-a potolit, cu licori de mac, iubita-i mamă, aceste crize de spaimă nocturnă. Nu şi durerile de cap - periodice şi exasperante… Şi-acum? Acum, fusese tot o astfel de criză?

Dar stihurile blestemate se refereau la el şi la semnul lui de pe braţul stâng, mai mult ca sigur deci, toate menirile cumplitelor harpii, pentru el şi în văzul şi pentru auzul său se săvârşiseră… „Poartă semn pe braţ - dintre toţi e ales,

10 oct. 2013 Nr.11/27

Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”

Va fi ales, dintre toţi… Nu e rău, gândi copilul - dar se pare că nu e ales spre bine, nici spre fapte bune şi nici spre fericire - „nenorocul şi piaza-rea”… În acel moment, pământul înţepenit de noapte şi de vrăjile grele care se făcuseră, pasămite, acolo - fu zguduit de tropotul unor copite de cai grei, de război. Era primul lucru sănătos, real şi înviorător, care se petrecea, de atâta vreme, în poiană… După scurtă vreme, dintre copacii ce prejmuiau poiana, năvăli tatăl său, împreună cu doi ostaşi şi cu doi slujitori - toţi călări.

-În sfârşit! Ştiam eu că aici, în Poiana lui Pluto, te vom găsi! Doar e singura poiană mai acătării din codru! Cum te-ai rătăcit, fiule? Of, măi băiete, câte griji îi faci maică-ti! Hai, urcă lângă mine, pe cal - aşa, hopa! - ţine-te bine! Daţi-i zor, daţi-i zor - să mai prindem un ceas de somn - că mâine trebuie să fim în tabără - plecăm pe mare, şi…zeii cu mila! Iar război, şi tot cu nebunii aceia din Iudeea! …Copilul a devenit adolescent. Din casă de războinic fiind, a trebuit să-nveţe toate tainele războiului şi ale armelor. Nu-i plăceau armele (mai ales după ce-şi făcuse cicatricea de la braţ), era, de felul lui, mai curând visător, ca maică-sa - dar, silit, cu brutalitate, de tatăl său şi de atmosfera din tabere, unde era dus de acesta, mereu - şi-a înăbuşit visele şi slăbiciunile, sub aparenţa brutalităţii. Şi ceea ce era coajă protectoare, a devenit, cu timpul, un strat aşa de gros şi întunecat, încât până şi el, adolescentul, a crezut despre sine, tot mai convins, că este brutal din fire, sau că aceasta i-ar fi fiind firea adevărată cea brutală. Şi că-i făcut să fie războinic, că soarta vieţii lui era războiul.

Uitase, aproape, vedenia din poiană - ca pe-o nălucire bolnăvicioasă. Când şi-o amintea, fără să vrea, în visele-i asudate - îl podidea o ruşine cruntă şi făcea totul să uite, din nou. Bineînţeles, nu spusese, tot de ruşine - nimic, nimănui, din ce văzuse şi aflase atunci. Din pricina prea marii sensibilităţi, a încordării permanente - durerile de cap i se înmulţiseră şi erau din ce în ce mai cumplite. Devenise ursuz, îi respingea pe toţi. Întâi şi-ntâi - pe părinţi.

Oricât îl înconjurase, cu dragoste şi întrebări, maicăsa - el o respinsese, uneori chiar grosolan (prea se ruşina că seamănă cu ea, la fire…) -şi se închisese, în

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cele din urmă, într-o tăcere posacă. Era şi ruşine – mare ruşine - un războinic n-are dreptul la mofturi dintr-astea… Nu avea încredere în nimeni - pentru că prea multe avea pe suflet şi în imaginaţie - suferea prea mult, de prea multe - pentru ca să-şi închipuie că se va găsi cineva, pe lumea asta, oricât de răbdător şi bine intenţionat, să-l asculte şi să-l ajute.

Să-l ajute -asta era: mama sa, desigur, era răbdătoare, cât de răbdătoare era! - dar cu ce-l putea ea ajuta, sărmana, care se făcea ghem, sub vocea, sonoră şi aspră, a soţului ei… Îl iubea pe tatăl copilului dar, treptat, dragostea fusese copleşită de frică şi-atâtea temeri nelămurite îi stârnea acest copil acest băiat bolnăvicios şi atât de chinuit, în somnurile sale - şi atât de prigonit de nelinişti - dar şi atât de sălbăticit de propriile-i chinuri nemărturisite, neîmpărtăşite - se ferea de toţi şi de toate, cu priviri încruntate şi tot mai posace.

Ajuns la vârsta nubilă, s-a-ndrăgostit de Aretusa, o fată frumoasă, dar cam fluşturatică. O însoţea în lungi plimbări, pe sub arcade, în forum, în parcuri - pe dealuri, de-a lungul drumurilor pavate, ce duceau în şi-ntorceau din provincii… N-a avut, luni în şir, curajul s-o ceară în căsătorie - sau măcar să le ceară părinţilor să facă acest gest, pentru el. A plecat, alături de tatăl său, într-o expediţie în Partia.

După o jumătate de an, întors şi întrebând de Aretusa - află că s-a măritat cu altul. Un nobil îndrăzneţ şi de lume… A strâns din buze, dispreţuitor de fapt, să-şi ascundă convulsia durerii şi jignirea cumplită - şi s-a întunecat şi mai mult, s-a strâns în sine, ca un arici. S-a lăsat însurat cu o femeie cenuşie, străină cu totul simţurilor lui. Fusese măritată şi repudiată de primul ei soţ - nici nu s-a interesat, vreodată, de ce… - dar era dintr-o familie veche, ilustră, bogată… Perspective, viitor…

A plecat, la două săptămâni după nuntă, în Numidia, apoi în Galia… O blestemată de neîncredere în sine, în steaua lui, în puterile sale reale şi calităţile sale, intelectuale şi strategice, indubitabile - îl făcea să fie eclipsat, chiar în ultimele momente ale bătăliei, mereu, de alţii, tineri ca şi el, cu totul nemerituoşi, dar insensibili total, oameni de acţiune… Mereu, el câştiga singur bătălia reală, miezul ei, partea „neoficială”, netrâmbiţată - dar, cu câteva minute înainte de a ordona trompeţilor s-o proclame „oficial” totdeauna se întâmpla ceva neaşteptat, neintrat în

10 oct. 2013 Nr.11/27

planul şi desfăşurarea firească - ceva aproape ridicol, exasperant, de cele mai multe ori: o ultimă năvală, disperată, a duşmanului agonizând - şi, imediat, intra în acţiune altcineva, un subordonat, cu totul cenuşiu, până-n acel moment - dar care culegea laurii „oficiali”… pe finalul victoriei de suprafaţă: trompeţii sunau victoria pe acest final, şi nu pe cel care fusese stabilit, cu atâta efort strategic şi vărsare de sânge, de el… sau o ezitare a călăreţilor lui, în urmărirea căpeteniei inamice - şi, iar, altcineva intervenea, prompt, şi captura căpetenia, matca roiului … ba chiar, odată, când să spună, în sfârşit, că nu-l mai urmăreşte piaza-rea - ridică prea brusc mâna, pentru a face semn trompeţilor, spre a vesti victoria - ei bine, calul de sub el se sperie şi-l azvârli la pământ, lăsându-l lat, inconştient şi, după ce se ridică, susţinut pe sub braţe - ruşinat… bineînţeles, sunetul de aur şi mătase al victoriei îl ordonase aghiotantul său…, aclamat de toţi oştenii…

Ceea ce era mai rău, n-avusese parte, măcar, de aghiotanţi cinstiţi - ci de nişte intriganţi. Toţi, suflaseră la urechea generalilor că, din pricina lui, bătălia era gata să fie pierdută - noroc că existau ei, pe lumea asta, să salveze totul şi să recâştige, în ultima clipă, onoarea Imperiului… Mereu, el, care făcea totul şi bine, până în ultimele momente - era declarat vinovat de posibila înfrângere, care-ar fi survenit, dacă n-ar fi fost „salvatorii patriei”, camarazii cei intriganţi… Şi, mereu, era reabilitat „din generozitatea” generalilor, ţinându-se cont de trecutele merite militare ale tatălui său… „Aşa va şovăi mereu - şi mereu va fi vinovat!…”

Blestemate ursitoare!… Blestem zeilor!… …Nu mai credea în nimeni: nici în oameni, nici în zei. Se arunca orbeşte în bătălii, cu deznădejde şi cruzime: îi era totuna ce s-ar fi întâmplat. Se deda chiar la excese cumplite, atât în bătălii, cât şi în orgii… numai ca să scape de el însuşi… de blestemul zdrobitor…

I se dusese vestea pentru brutalitatea, cruzimea şi dezmăţurile inimaginabile, exasperate.

Bătrânul său tată era, în sfârşit, mulţumit.

Prin protecţia sa şi a prietenilor săi influenţi în Senat, apropiaţi împăratului Tiberiu, l-a proptit pe fiul său în posturi şi funcţii înalte: slabul şi şovăielnicul său fiu, acum disimulat sub masca unei brute perfecte, fu numit, rând pe rând, contubernal al coman-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dantului oştii din Galia - apoi, consul - apoi, în cele din urmă, pentru că răscoalele zeloţilor din Iudeea erau tot mai dese şi mai supărătoare - plecă să-l slujească pe paiaţa de împărat, ca guvernator şi procurator al Iudeii… …Căldură ucigătoare, o permanentă şi disperată sete… şi teroare, teroare permanentă, căci grupurile de zeloţi atacau fulgerător, ca nălucile, de oriunde, de unde te aşteptai mai puţin - şi erau cumplit de cruzi… Praf, praf în gură, în ochi în mâncare un infern de praf galben… şi, de pretutindeni, zvâcnirile acelor cobre ale deşertului - zeloţii, înjunghiind, pe tăcute, retezând beregăţile legionarilor, decurionilor, centurionilor - şi pierind, înapoi, în deşert, sau topindu-se în întunericul lugubru al labirinticelor uliţe ale satelor sau cetăţilor… mai ales, ale cetăţii blestemate a Ierusalimului… Nişte umbre ale nopţii şi ale iadului -Tartaros…

Nu şovăia deloc să deschidă represalii asupra populaţiei civile din satele şi mahalalelor Ierusalimului, după fiecare atac laş al zeloţilor - dar, mereu, nu era destul, sau era prea mult. Orice făcea, oricât făcea - el era vinovatul. Îl slujea pe un împărat prost, pervers şi crud… care-l silea să asculte (pe el, guvernator şi procurator roman!) de regii locului, cruzi şi neînchipuit de desfrânaţi…Trebuia să-şi biciuiască, mereu, mândria şi demnitatea lui de soldat şi să se supună unor caraghioşi şi ticăloşi… Răbufnea, însă, de multe ori, sălbatic - fără niciun control. Şi regii şi preoţii locului se înspăimântau şi se împrăştiau, ca potârnichile, arătând cu degetul la tâmplă…

Da, îl durea îngrozitor capul, prea multe se strângeau, nu mai suporta toată piesa asta proastă, pe care o juca atât de prost, pe o scenă atât de jalnică, cum era Iudeea acestor fanatici senzuali, incestuoşi, perverşi, laşi, impulsivi, cruzi, lacomi peste orice măsură şi, la fel, trădători şi ucigaşi de meserie… măcelari… Nu doar şefii - regi şi preoţi - mereu despoţi pentru poporul lor - dar şi cei din popor erau, unii faţă de alţii, intoleranţi şi nefiresc, absurd de cruzi.

Valuri de cruzime şi furie pustiau mulţimile - cu flux şi reflux: când dinspre popor spre romani, când dinspre romani spre popor, când dinspre regi spre popor, când dinspre popor spre regi - când izbucniri de vârtejuri, care împărţeau poporul în tabere crude…

Numai marii preoţi erau socotiţi infailibili şi intangibili. Adevăraţi zei: nimeni nu-i iubea, toţi îi

10 oct. 2013 Nr.11/27

temeau, terorizaţi. Vorbeau în numele unui zeu unic, de fapt: Iahve, Iehova - aşa ceva. Un zeu sumbru, crud, mereu mânios şi peste fire de răzbunător. Zeu al urii cumplite, faţă de tot ce nu era popor al lui Israel - halucinant de răzbunător şi de crud, în numele poporului lui Israel. Preoţii lui îi aduceau jertfe, ca toţi păgânii, ca toţi barbarii - la templul cel mare, zis al lui Solomon. Jertfe crude şi din belşug - căci lăcomia preoţilor farisei (asta însemna ceva grozav de învăţat - „fariseu”, nimeni n-avea dreptul să-l contrazică…) era fără limite, neruşinată… - iar poporul, faţă de aceşti farisei, se comporta precum cea mai jalnică turmă…

S-a ivit, din pulberi, din necunoscut - un proroc nebun, urlător contra tuturor, inclusiv contra fariseilor ăstora teribili şi intangibili - de se dusese vestea prorocului ăsta până la Tiberiu-cezarul (şi primise, acolo, în Ierusalim, de la prostul imperial, o scrisoare tainică, prin care i se poruncea să nu cumva să-i atingă, fie şi cu o floare, pe fariseii ăştia - se pare că-l împrumutau cu bani, buni şi mulţi, pe destrăbălatul clovn imperial - mijlocitorii fariseilor umpluseră Roma cu zâmbetele lor unsuroase şi cu banii lor ticăloşi, smulşi prin aroganţa sacerdotală -bani cu care stârpitura imperială îşi amâna lapidarea, oferind gloatei puturoase a Romei spectacolele crimei, bătălii cu gladiatori, cu fiare - nemernicii, toţi, nişte nemernici…).

După câtăva vreme, află despre alt proroc, alt nebun, mai nebun decât primul (care-l vestise peal doilea - o, zei, câtă nebunie senină şi ştiinţific organizată, în Iudeea asta…)… De data aceasta, veştile erau contradictorii: mulţi, îi raportau, pe furiş, la ureche, emoţionaţi, vorbe uimitor de înţelepte ale acelui proroc (cel puţin aşa se zicea…) - alţii, dimpotrivă, se scandalizau şi voiau, cu tot dinadinsul, să-l scandalizeze şi pe el: prorocul cel nebun îi probozeşte, cum îi vine la gură, pe înşişi sfinţii ăştia de carton, pe fariseii ăştia parşivi - şi unde? - tocmai în propriul lor templu, în casa lor, nemaipomenită blasfemie! (da, a lor, că a Dumnezeului lor nu mai era de mult…) - şi în piaţa din faţa templului, tot aşa, insulte peste insulte… blasfemii…

Se încruntă. Îi părea bine, fireşte, pe de o parte, că prorocul acela îl răzbuna, indirect, pe el, cel cu mâinile legate în privinţa fariseilor - legate chiar de paiaţa imperială… Dar ştia că, în curând, prin filie-

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ra ştiută (farisei-mijlocitori-împărat-mijlocitori-farisei) îi va veni un foarte neplăcut ordin, de a-i astupa gura, prin orice mijloace, acestui curajos, prea curajos, nebun de curajos proroc… Simţea că şerpii încep să-şi împletească, tot mai strâns, corpurile şi veninurile… Într-o zi, pe când inspecta piaţa templului, înconjurat de gardă - i se păru că zăreşte o mutră cunoscută, printre toţi gură-cască, ce se învârteau sau pândeau mişcarea romanilor. Era un individ cu părul ca ariciul, cu ochii lucioşi - şi, de câte ori, vreun roman, se uita ţintă la el, îşi înfigea capul, zvâcnind puternic, şi-l înfigea adânc în piept - parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia… ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, iarăşi, în inimă… Îl urmări, fără să pară a-l urmări - cu coada ochiului, pe urâciosul individ: se furişă în templu unde, chiar la intrare, îl întâmpină un fariseu bătrân, cu pecetea trufiei şi vicleniei nemăsurate pe chip. Şuşoteau ceva împreună, grozav de tainic… Ei, dar stârpitura asta nu o mai… o, ba da, nu se poate, acel gest, cu bărbia azvârlită în piept, ca un pumnal - gest de teroare neastâmpărată şi de laşitate încăpăţânată… nu putea fi altul, în toată lumea asta… crescuse, bineînţeles că crecuse, doar era de-o vârstă cu el, acum: era ucenicul vrăjitoarelor blestemate, din poiana coşmarului copilăriei sale… cum ajunsese aici, oare?… iarăşi, destinul, sigur, sigur… o, zei blestemaţi! Întrebă pe un centurion, cum îl chema pe cel de lângă arogantul fariseu - centurionul întrebă, repede şi furişat, pe un om cu chipul ascuns, din mulţime - şi-apoi se întoarse spre şeful său: -Zice-se că-l cheamă Iuda - Iuda Iscariotul…

Ar fi, se spune, singurul ucenic cu carte, din ceata prorocului nebun… de-aceea, şi are intrare la Caiafa…

-Cine-i Caiafa? - se făcu el a fi uitat.

-Păi… şeful fariseilor, cum, nu-l ştiţi? V-a solicitat o audienţă… …Nu dură mult până i se-mpliniră sumbrele presupuneri, calcule, presimţiri. Se trezi cu fariseii la poarta palatului: -Să fie dat morţii!

-Cine?

-Ticălosul, blasfematorul!

-Care ticălos, care blasfemator? - făcu el pe neştiutorul şi nevinovatul..

10 oct. 2013 Nr.11/27

-Este cel care se proclamă pe sine însuşi regele Iudeii…

-…Ba, mai rău, guvernatorule, abia asta-i nemaipomenit, asta-i blasfemia: zice că-i Fiul lui Dumnezeu, şi că el e Dumnezeu! Nemaipomenit! Nemaipomenit! Mi se-ncleştează gura numai când repet ce zice ticălosul!

-Păi, nu mai repeta… Ei, zău? Chiar aşa? făcu guvernatorul, încercând s-o facă pe ipocritul, căci ştia că asta-i grozav de la preţ, printre farisei.

Vorbea cu două voci: prima parte o spusese printre dinţi - iar întrebările prefăcute le zisese cu voce tare, aparent grozav de mirată.

-Guvernatorule, trebuie să dai poruncă să fie ucis!

-Ei, asta-i bună! Ce am eu cu el? Ucideţi-l voi, dacă v-a căşunat pe el ce v-a căşunat, şi dacă vi s-a năzărit ce vi s-a năzărit!

-Noi n-avem voie, tu trebuie să-l ucizi!

Aşa era. Blestemaţii, aveau dreptate. Doar romanii ocupanţi, strălucita Romă, avea dreptul asupra vieţii şi morţii, în Iudeea. Evident, asta, aparent, oficial - că de ucis, ucideau în draci oamenii templului… Dar tocmai asta se pare că-i cereau criminalii ăştia acum: o crimă oficială… Hmm… -Dar dacă voi minţiţi şi el e nevinovat? Cum să-mi compromit eu numele, din pricina turbării voastre, şi cum să-l compromit eu pe împăratul meu, dacă voi nu aveţi dreptate, ci doar dorinţă de răzbunare?

-Tocmai aşa-l compromiţi pe împăratul tău!

Căci dacă află împăratul tău că tu nu ne sprijini pe noi, şi sprijini un impostor şi un blasfemator al religiei noastre, şi un uzurpator al măreţiei regale şi imperiale - o păţeşti tu, guvernatorule. Dacă nu rezolvi rapid situaţia, în favoarea noastră, te pârâm împăratului, că-i subminezi autoritatea… şi capul tău va cădea… Socoteşte bine, înainte de a lua hotărârea…

Guvernatorul şovăi. Se dădu înapoi, ca sub un şoc electric, asemănător cu acela când bagi mâna sub apă şi dai de corpul de şarpe al unui ţipar uriaş… „Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi, Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi, Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi Îl va-mpinge, nevinovat, la moarte-ntre vinovaţi…”

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Blestemate ursitoare! Nu ştia cine sunt vinovaţii între care-l va împinge pe nevinovat - dar înţelegea că a venit momentul confruntării supreme cu soarta sa blestemată, cu cel mai teribil moment al sorţii şi vieţii sale… …Când îl împinseseră străjile înăuntru, în palat, şi-i văzu, sub vânătăile şi scuipaţii care-i acopereau ambii obraji - privirile de lumină cerească, acele priviri de un albastru scânteietor şi infinit de blând, atotiertător - îi ierta pe cei ce-l scuipaseră şi batjocoriseră, pe cei care-l îmbrânciseră în centrul sălii palatului, mai să-l arunce cu obrazul de lespezi îl ierta pe el, măreţul şi atotputernicul guvernator, pentru tot ce îi va trăsni prin cap să zică şi să facă…

-Hm… hmmm… Şi zici că eşti, tu… regele iudeilor? - şovăi, răguşit, glasul guvernatorului.

-Tu zici - îl mustră blând vocea bărbatului aceluia atât de demn, de blând, senin - şi atât de strivit, învineţit…

Guvernatorul amuţi. Apoi zise: -Tu zici că ai dreptate, că ştii ce-i adevărul…

Chiar ştii ce-i adevărul…? - şi vocea guvernatorului tremura, intimidată, gâtuită, aşteptând dezvăluiri cumplite - măreţe şi crude…

Bărbatul frumos, blând şi strivit îl privi drept în ochi, cu o intensitate şi o mustrare atât de dureroasă în ochi, încât, pe dată, revăzu întreaga scenă din poiană… chipurile monstruoase ale ursitoarelor, vocile lor chiuitoare, pe ucenicul mestecător în fiertura diavolească… Nu mai putu răbda cumplita actualizare a imaginilor şi fricilor lui sălbatice - a durerilor sale neomeneşti, de cap şi suflet, de-a lungul întregii vieţi, în care îşi alungase şi ascunsese tot ce era el, el cu adevărat - nu migălos construita brută, ci el cel sensibil şi compătimitor, şi suferitor, şi bun - în cele mai ascunse hrube ale fiinţei sale cutremurate, periodic, şi tot mai des, de o groaznică ruşine… - nu mai îndură să vadă privirile acelea nesfârşit de blânde, dar atotscormonitoare, atotştiutoare - şi strigă, cu glas spart: -Luaţi-l! Biciuiţi-l! - şi-apoi, daţi-i drumul… - şi aproape se prăbuşi, în scaunul său…

Nu putea să nu-l pedepsească - pentru că nu putea să nu se pedepsească pe sine, pentru slăbiciunea de a-şi aminti totul, totul, cu atâta iresponsabilă şi necenzurată intensitate a sentimentelor…

10 oct. 2013 Nr.11/27

…Fariseii năvăliră în sală, urlând care mai de care, încălecat, gâfâit, cu gurile strâmbate de mânie şi ură nepotolită, sălbatică: -Te pârâm împăratului!

-Ai s-o păţeşti rău, guvernatorule!

-Tu crezi că nu-ţi poţi pierde capul? Te-nşeli!

Habar n-ai că împăratul ni-e dator vândut!

-Îndrăzneşte numai să-l ierţi, să-l faci scăpat, şi zi-i adio căpăţânii tale, procuratorule! Îţi baţi joc de noi? Ei, lasă, tu nici nu ştii care-i puterea noastră! Ţi-o vom arăta, dar atunci va fi prea târziu, mult prea târziu pentru tine, sărman naiv!

Deveniseră ameninţători şi grosolani, insolenţi, impertinenţi: era insolenţa viţelului de aur… ştiau că-l au la mână pe paiaţa aia desfrânată de împărat… n-ar mai fi fost… şi că împăratul nu se sinchiseşte de idei, principii, sentimente… doar de cum să dobândească mai multe şi mai intense plăceri, pentru nervii lui slăbiţi, destrămaţi de destrăbălări…

-Gata, secăturilor! Gata! Terminaţi! Pe mine să nu îndrăzniţi să mă şantajaţi, nemernicilor! Este nevinovat! Auziţi, lichele cărturăreşti? Ne-vi-no-vat!!!

Pricepeţi, capete seci ce sunteţi? Cum să ucid eu un nevinovat? Cum să las să curgă, peste capul meu şi al neamului meu nobil, sângele unui nevinovat? Cum? Hai???

-Nu-i nevinovat! E cel mai cumplit dintre cei mai cumpliţi vinovaţi! - urlară, ca hienele, toţi fariseii, cu bărbile lor nespălate, cu colţii afară din gură ieşiţi, fulgerând ca la fiare - grămădiţi la uşile palatului guvernatorial.

-O fi pentru voi, nu pentru mine, nu pentru Roma… - încercă, şovăind iar, guvernatorul.

-Ba, tocmai, cine e vinovat faţă de noi, cine se atinge de Dumnezeul pe care-l slujim noi, este vinovat faţă de Roma! Bagă de seamă, dacă-i ţii partea, vei fi judecat cu el împreună, vei pieri răstignit cu el pe aceeaşi cruce! Bagă de seamă! Împăratul nu poate să te judece altfel, căci cu noi are de vorbă… „Da, nu-i mai împrumutaţi bani pentru ospeţe şi curtezane, şi pentru lanişti şi gladiatori, şi pentru cuşti cu fiare… da, bietul Tiberiu… imbecilul sinistru… ajuns la mâna nemernicilor… toţi, nişte nemernici… dar el, el este curat… singurul curat… Ce să mă fac?

Ce să mă fac, cum să scap de cleştele ticăloşilor?…” Şi, deodată, urechea i se trezi atentă la ei, şi auzi ce

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lătrau, urlau, scuipând salivă otrăvită, în toate părţile, luându-şi unul altuia vorba din gură: -…Iar sângele lui să se verse peste capetele noastre şi ale copiilor noştri, în veci!!! - îi scuipă un preot fariseu, chiar în obraz. …Obosit, năucit, înfrânt, guvernatorul sempletici şi strigă slugile să-i aducă ligheanul cu apă şi ştergarul. Se simţea plin de jeg, de tot jegul şi otrava scuipată de aceşti iudei murdari, cu păduchii fojgăind pe trupurile şi sufletele lor… Sleiala asta de suflete, noroiul ăsta din suflete - să se spele, cât mai curând să se spele - măcar să-ncerce să dea un strat, două, jos… Dar acela… atât de curat, a rămas desăvârşit curat, chiar scuipat de ei…

-Faceţi ce vreţi… Duceţi-vă la toţi dracii…

-Ni-l dai? Îl dai morţii , guvernatorule? - le sclipiră ochii şi colţii, ca unei haite de lupi, pândind în hăţişurile nopţii, pe un om cumsecade…

-Luaţi-l… sfârtecaţi-l de viu… - n-are nicio vină, dar tocmai aşa nu poate el hălădui printre nişte nemernici ca voi… e prea curat, singurul curat… cum l-aţi putea răbda printre voi?… n-are nicio vină, dar voi le-aveţi pe toate, toate vinile vi se scurg de pe buze şi din sufletele voastre murdare - trebuie cineva să vă spele şi pe voi, odată şi-odată, potlogari nenorociţi, iasme ale subpământului… de unde aţi ieşit voi, oare? Nu, voi n-aţi ieşit din mame, dacă vă condamnaţi copiii să poarte blestemul… nu… voi de sub pământ aţi ieşit… da, da - voi aveţi obiceiul acela cu mielul nevinovat… da, numai unii ca voi puteau avea aşa ceva - obicei ticălos, să-i ucideţi, pentru vinile voastre, pe cei nevinovaţi… luaţi-l, şi să dea zeii ca sângele lui să vă spele… luaţi-l, nemernici… …Nu mai ţine minte…a încercat sau nu să-l salveze? Ce mai contează? Ştia dinainte că nu poate face nimic: Varava era chiar simbolul acestor ucigaşi sadici, ucigaşi înnăscuţi. El nu făcuse decât să le oficializeze, să le facă public, prin sunet de trâmbiţe romane, simbolul lor glorios şi-nsângerat, simbolul măcelarilor istoriei… Varava… …Şi el, blândul, îndureratul… nu pentru el îndurerat, ci pentru atâta nebunie sinistră, câtă vedea în juru-i… El se uita, încă ameţit de loviturile de bici, vărgându-i trupul lui plăpând, străveziu de slab - se uita la marea aceea de guri căscate, cu dinţi putreziţi şi vorbe scârnave, şuierate printre dinţi… toate vorbele lor îi cereau lui, blândului, nevinovatului –

10 oct. 2013 Nr.11/27

moartea - şi urlau în delir biruinţa smulgerii lui Varava-măcelarul de romani (dar nu numai…) de sub legea romană… de sub legea care-i condamna pe măcelarii de oameni… Legea, cu „L” mare, în definitiv… doar până şi ipocriţii ăştia aveau, chipurile, Legea: „Să nu ucizi!” - dar ea însemna, de fapt: „Să-i ucizi pe romani, să-i ucizi pe toţi câţi nu sunt de-un neam şi-o religie cu tine - pe toţi câţi nu sunt de acord cu tine…” …Şi vrăjitoarele ursitoare dansau, călări pe ţapi negri, cu ochi de jăratic, prin sala înaltă unde şedea, zdrobit, cu buzele-nsângerate şi lacrimi amare, de neputinţă, în ochi - singur, cumplit de singur, guvernatorul …guvernatorul care guverna peste neant…Şovăia? Nu mai şovăia: un învins e un învins încotro să mai şovăie un învins? - şi vrăjitoarele hohoteau sălbatic, vrăjitoarele aveau bărbi slinoase şi murdare de preoţi farisei - şi dinţi putrezi şi negri şi-l scuipau, şi-apoi scoteau bice de piele, cu şfichi de sârmă, şi-i rupeau carnea de pe trup - şi scoteau ciocane şi cuie - şi i le băteau în frunte, şi-n palme, şi-n tălpile picioarelor - şi-n fiece coastă câte-un piron - şi unul, cel mai mare şi mai adânc bătut - în inimă… …Pe Golgota răsunau, ritmic, ciocanele - şi le răspundeau gemetele celui răstignit… şi ţipetele mamei sale, ţinută departe de cruce, de braţe de legionari romani… Cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a dreapta, şi ei răstigniţi, îl păzeau, parcă, şi ei, pe Marele Răstignit - toţi îl păzeau - de frică să nu scape şi, repezindu-se la comenzile pământeşti şi cereşti, să schimbe roata lumii - sau îl păzeau toţi, ca pe cel mai mare, singurul glorios împărat al pământului?… „Eli, Eli, lama sabachtani?” - nu, o, nu - era un biet trup sfârtecat de fier - cât de neajutorat era!

- trebuia să fie păzit de propria neajutorare… „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul!” - cât de măreţ, cât de puternic şi nepăsător la fier! - cât de senin ştia să moară… …Pe un alt deal decât cel al răstignirii, o biată stârpitură îşi agăţase făptura într-o cracă de pom: pentru totdeauna, bărbia i se înfipsese în piept capul, parcă, se oprise la mijlocul efortului de a se întoarce, înapoi, în inimă - nu mai avea unde să seascundă, decât în moarte… acolo şi nici acolo… biet cuget bântuit de vrăjitoare şi demon… nu se mai vedea din fiinţa lui decât părul ţepos, de arici…

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vreascurile braţelor şi picioarelor îi atârnau, ca la o păpuşă dezarticulată, păpuşă jucată de capriciile sorţii, şi-apoi azvârlită, cu dispreţ şi uitare deplină, în întunericul odăii…

Vrăjitoarele hohotitoare, scârţâitoare, grohăitoare - se-nălţaseră, cu dansul lor vijelios, dement - cu vârtejul lor năpraznic, până la tavanul palatului, trecuseră dincolo de tavan, spulberaseră tavanul - se înălţară până la bolta cerului, spulberară şi bolta cerului - trăsnete cutremurară şi cerul şi pământul se despică pământul, şi morţii ieşiră de prin morminte - vrăjitoarele urlară, de biruinţă, i se păru lui dar nu, ele urlau înspăimântate - căci Învierea, învierile - nu erau urmare a puterii lor arătate prin zborul satanic, ci a unei puteri vrăjmaşe lor: legiuni de arhangheli de foc măturară bolta înnegrită de nori şi de hora drăcească a ursitoarelor sălbatice, păgâne şi ursitoarele sughiţară, prelung, de frică, şi se sfărâmară în bucăţi, în fâşii, într-o pulbere neagră, care căzu pe pământ - dar ploaia cumplită, potopul furios, spălă şi pulberile, spălă întreagă faţa neagră a pământului, până la oasele albe ale strămoşilor o spălă… se vedea temelia de cleştar fulgerător a pământului…

Sângele care ţâşnise, precum o fântână arteziană, din rănile Răstignitului, spre cerul negru - arse tot ce nu era sânge de lumină - o sferă de sânge luminos îmbrăţişă pământul - o sferă de lumină sângerie îmbrăţişă tâmplele zvâcninde, care bubuiau cu putere, gata să explodeze, ale guvernatorului Iudeii, Pilat din Pont. …Da, ştia acum că numele lui nu va fi uitat. Va fi, în vecie, legat de al Răstignitului Nevinovat - pe care, din prea multă oboseală şi zbucium, dintr-o atât de omenească ticăloşie a oboselii şi a terorilor strânse într-o viaţă întreagă, strat după strat - şovăise, când trebuise să-l smulgă, pe el, de la datoria lui cerească de a se răstigni şi răspândi, ca un nou sânge, în arterele întregului pământ… Şi, astfel, fusese cu el deodată, şi el, guvernatorul, procurator al Iudeii răstignit… pe-aceeaşi cruce cu el, nevinovatul, era şi vinovatul de oboseală şi popas, în drumul spre, orbitoare, ţinta cerească… dacă n-ar fi fost atât de orbitoare… o, zei… cumplită durere de cap, cumplită… Şi un glas ciudat, batjocoritor şi, totodată, compătimitor, îi rosti în urechi o frază stranie, ca din altă lume şi din alt timp:

Pilat…”

10 oct. 2013 Nr.11/27

„Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu

„Adică, în zilele mele… Dar eu l-am răstignit pe el - sau pe mine el m-a răstignit? …Sau el s-a răstignit singur, iar pe mine m-a lăsat, iar, de izbelişte, al nimănui? …Dacă nu se răstignea, dacă nu se dăruia crucii şi nu-şi întindea braţele sub piroane şi nu poruncea sângelui său propriu să ţâşnească şi să ardă toată ticăloşia omenească - ce s-ar fi întâmplat? Oare - ce? Dacă eu aş fi fost hotărât şi puternic, şi-l puneam într-o galeră - şi-l trimiteam, undeva, în deşerturile Africii - sau în junglele munţilor Asiei - îl ascundeam acolo, iar eu îmi puneam capul pe butuc, la Roma? Ce s-ar fi întâmplat? L-ar fi găsit Tiberiu şi în gură de şarpe - căci fără banii fariseilor…nimic… Dar el, el se putea ascunde în văzduh („şi s-a suit la ceruri, şi şade de-a dreapta tatălui” - auzi guvernatorul, iarăşi, glasul de peste spaţiu şi vremi…) - căci zic ucenicii lui, tot mai mulţi şi mai înverşunaţi, şi mai convingători - că a înviat… şi Tiberiu nu-l găsea acolo, în văzduh, degeaba se proclamă paiaţa imperială zeu… nici măcar paiaţa de Tiberiu n-a învăţat să zboare după adevăraţii vulturi imperiali… nenorociţii…

Dar, dacă nu-şi năpustea sângele său, arzătorul său sânge, cerescul şi îmblânzitorul său sânge, în arterele noastre… - nu ale mele, ci ale lor, oamenilor - eu sunt scos înafara oamenilor, eu sunt, nu-i aşa? „mereu vinovat”! Orice aş face, tot vinovat sunt! blestematele… - şi cum ziceam, ale lor artere aveau nevoie de sângele cel nou, de amintirea veche a unui sânge nou… Şi, oriunde l-aş fi dus şi răpit eu, pe el, de sub cruce - el tot s-ar fi întors, şi, singur, şi-ar fi întins mădularele pe cruce, şi singure mădularele, şi coasta - toată fiinţa lui de sânge nou s-ar fi deschis, revărsând, de pe înaltul crucii, nouă lumină de pace peste pământ şi în privirile şi sufletele oamenilor…

Cine ştie ce s-ar fi întâmplat… dacă aş fi… dacă aş fi… dacă… dacă…”

Fruntea înfierbântată a lui Pilat căzu peste braţele deformate de arme, de reumatisme, de poveri inumane şi răni omeneşti… buzele muşcate, până la sânge, lăţiră aţele sângelui lor scurs, peste braţe şi picături negre căzură pe pervazul ferestrei - în care bătea lumina furioasă a lunii pline… Guvernatorul se visa, iar şi iar, copil - visa, iar şi iar, poiana blestemată - şi în urechi auzea, iar şi iar, cântecul-descântecul blestemat al sorţii sale blestemate… Cineva

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE răstignit şi cineva blestemat… ce taină… veşnică taină… fără de care… unul fără altul nu se poate (şi, aici, se văzu, o clipă, ca-ntr-un fulger, silueta rebegită, de cioară îngheţată pe muchia văzduhului, a celui ce-şi împungea zadarnic pieptul, ca inima să-i primească, ia-răşi, înăuntrul ei, capul…) …nimic, din ce este, n-ar fi… nimic nu s-ar povesti…

Degetele unei palme imense, proaspăt străpunse de o luminoasă rană, orbitor de luminoasă, mângâiară fruntea muncită de vise, o viaţă întreagă muncită, fără să ştie deosebi visele - de viaţă… o mângâiară cu atâta infinită înţelegere şi blândeţe, de parcă erau degetele catifelate ale mâinii mamei sale, cea de demult şi cea nouă, din ceruri… şi o voce caldă, profundă, venind dintr-o altă, cu totul altă lume, rosti: „Pace ţie, chinuit al lumii - pace desăvârşită ţie…” Şi, prin somn, din ochii chinuitului de vise guvernator al Iudeii, o lacrimă se prelinse… o lacrimă de linişte, ca a unui copil care, după zbuciumul unei zile, în care a fost întruna şi dureros zădărât de răutatea tovarăşilor de joacă, se pleacă, în sfârşit, seara - alintat, împăcat, sub mâna alinătoare a mamei…

10 oct. 2013 Nr.11/27

MIGUEL DE UNAMUNO16 SECRETUL NOSTRU Nu mă-ntreba mai mult, este secretul meu, secretul pentru mine adânc şi sfânt; în faţa lui mă văd negru pământ, nu rupe taina, ce cu greu, mereu, închide cercul; de mă supun prea liniştit misterului vieţii, descântecul de-ntors fuge de-a şti; lui Dumnezeu duios înalţ cu ochii mei, pieptu-mi neliniştit. Şi în abis de suflet poate să fie-o culme ce-ncape-n el chiar un fatidic gest, eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime, praful din glod făcut de soarele celest; ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime; cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest.

(Bilbao, septembrie 1910) Traducere prof.univ.dr.Carmen Bulzan

Iisus la curtea lui Pilat

Foto:Carmen Bulzan la cea de-a treia manifestare „Cadran” organizată de Biblioteca Judeţeană în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Bistriţa, pentru conferinţa care marchează a 75-a comemorare a lui Miguel de Unamuno.

16

Miguel de Unamuno y Jugo (n. 29 septembrie 1864, Bilbao, Vizcaya, Țara Bascilor, Spania – d.31 decembrie 1936, Salamanca, Spania), a fost un eseist spaniol, romancier, poet, dramaturg și filozof, o personalitate de prim rang a culturii spaniole şi europene, fost rector în trei rânduri la Universitatea din Salamanca.

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 84

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.11/27

cei care trudesc la înfăptuirea actului de cultură reprezentat de revista Nomen Artis – Dincolo de tăcere”. se scutură țărână din gene

Truditori în slujba artelor Ultimul eveniment cultural la care am luat parte înainte de a părăsi România, în anul 2010, a fost o lansare de carte, care s-a ținut în fostul sediu din Calea Victoriei al Uniunii scriitorilor din România, Casa Monteoru. Era un nou volum de poezie, de această dată bilingv, româno-albanez, al poetei Viorela Codreanu Tiron, pe care l-am luat cu mine în Irlanda, iar acum se află la Biblioteca Fănuș Neagu, pe care am înființat-o aici, în Dublin.

La puțin timp după acel eveniment, eu aveam să mă despart de Bucureștii copilăriei și tinereții mele, iar Viorela Codreanu Tiron avea să pună bazele, alături de alți oameni, la fel de devotați actului cultural, unei reviste: „Nomen Artis – Dincolo de tăcere”, denumită în continuare Nomen Artis, care în scurt timp avea să devină un nume cu greutate în lumea revistelor culturale românești, prin seriozitatea colectivului redacțional în selectarea materialelor pentru a fi prezentate atât publicului amator de cultură, cât și oamenilor de profesie. Ţinuta estetică a revistei Nomen Artis este una de bun gust şi vine să întregească acest edi-ficiu cultural, care face să fie așteptat cu nerăbdare și interes de către cititori.

Este o bucurie pentru noi, aici în Irlanda, să avem revista Nomen Artis printre partenerii media ai revistei Itaca, revistă de cultură a scriitorilor români din diaspora, editată de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca” – Dublin.

La aniversarea celor trei ani de existență în viața culturală a românilor, Dorina Șișu, Emanuel Pope și Viorel Ploeșteanu, fondatorii Centrului de excelență în promovarea creativității românești ”Itaca”– Dublin și ai revistei Itaca, îi dorim viață lungă, promovarea a cât mai multor tinere valori care evoluează pe scena atât de fragilă a artelor și putere de muncă și inspirație celor care trudesc întru înfăptuirea acestui minunat act de cultură! Îmi alătur și eu gândurile și urările de bine pentru

răsfirăm pe drum umbre de gând o negură devreme ne cuprinde mirați spunem cuvântului fugi cu priviri aburite de teamă când munții își trosnesc oasele-brad se lasă frigul în case și de nefaptă și de nedor se scutură țărână din gene degeaba mai pui busuioc la icoane mamă pașii mei au uitat drumul spre casă într-o baltă de ploaie am văzut două mrene sfârtecau în măsele o pisică ațoasă se moare cuminte în dublin sunt petece lipsă pe trupul imens bătrâna irlandă se-ntunecă în verdele mării alunecă să-și plângă amarul uitatului james sub norul de pâslă butoaiele plâng ascultă cum malțul se-ncumetă să nu mai dospească o sâmbătă și doagele lipsă în cercuri se strâng târziul în dublin coboară firesc odată cu trasul de zăvoare se stinge și luna și se moare cuminte cum malțuri cuminte dospesc

Al dvs. Viorel Ploeșteanu

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dorina Şişu Cuvântul Democrit spunea „Cuvântul este o umbră a faptei” și, prin urmare, oamenii s-au apropiat între ei pentru a prezenta faptele, dorințele, bucuriile, creațiile și a le dezvălui semenilor.

Autorul se dorește înțeles, dar mai ales acceptat. Clipele lui de căutare sunt de fapt clipe de regăsire în percepția cititorului. Creatorul rămâne cu sufletul în rădăcina copacului sub care pământul natal își strigă numele. Toți acei oameni care înfăptuiesc promovarea culturii în forma unei reviste sau cărți sunt purtători de poveri, de doruri, de dăruiri. Rămâne lăudabilă forma lor de exprimare. Scriitorii își păstreză forma de exprimare oriunde s-ar afla. Formarea și menținerea revistelor de literatură se încadrează într-un spațiu dedicat oamenilor cu poftă de aprofundare, dar și domolire a setei de cunoaștere sau, de ce nu, de percepție a unor vibrații sensibile în partea poetului, ori demonstrative în partea prozatorului sau eseistului.

Scriitorul caută poveri răstălmăcind urme.

Dăruirea lui este fapta cuvântului. O destăinuire care încearcă să ajungă regăsirea dorurilor sale.

Peregrinările prin lume și adaptarea îl situează pe autor la un nivel înalt al acceptării și spunerii față de realitatea prea încărcată cu polemici și intrigi politice. Ne gândim la pașnica interpretare a comuniunii, la adevăr și la punctele esențiale în priviri netete golite de prejudecăți. Încercăm să acceptăm punctele de vedere și să înțelegem tăcerea. Acesta este de fapt acceptul scriitorului cu muza sa.

Să dăm crezare autorului. Căutarea sa devine vindecarea ta. Fericirea lui devine înseninarea ta. Plânsul lui devine grija ta. Să dăm crezare autorului și să-i respectăm cuvântul, pentru că, indiferent dacă acesta și-a creat un

10 oct. 2013 Nr.11/27

text simplu în lectura ta, a fost conceput cu speranță în viziunea lui. Construirea teoriilor slăbește adevărata percepție. Cuvintele nu sunt goale. Căutarea unui înțeles depinde de sufletul cititorului. Golul nu există în cuvinte. Golul există în noi. Dacă percepția e nulă, adunarea sentimentelor în fața cuvântătorului scade înșiruirea talentului pus pe tapet de dragul aprobărilor.

Nu există cuvinte goale. Noi suntem goi.

Talent are fiecare cuvânt. Puterea lui stă uneori în fapte, dar noi, mici și întrebători, bănuitori și otrăvitori, găsim sensuri obscure.

Nu putem formula toată durerea sau toată fericirea prin cuvinte, dar înțelesul prinde aripi dacă vine din inimă. Și savanții tac. Ei, ce putem reproșa tăcerii?

Poate înțelepciunea? Fapta? Gândul?

Reproșurile lovesc mai tare decât o furtună de nisip. Cititorul nu e înșelat de scrierea cuiva, ci împovărat cu imagini pentru care sufletul lui e prea mic pentru a le înțelege. Înșelăciunea vine din interior. Dacă ai puterea de a trece peste mărinimie, rădăcina urii crescute în tine, considerat probabil un balsam vindecător, te poți considera în primul rând Om. Autor Dorina Șișu, Dublin / Irlanda

Colectivul de redacţie mulţumeşte „Cen-trului de excelență în promovarea creativității românești «Itaca»– Dublin” reprezentat prin doamna Dorina Şişu şi dl.

Viorel Ploeşteanu - pentru gândurile de bine şi frumos, sperând că unindu-ne forţele vom readuce valoarea cul-turală pe postamentul meritat!

Colaborare îndelungată!

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 86

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.11/27

2

VASILE HATOS, Italia Întâlnirea cu Lupul. Iniţierea Copil fiind, îmi plăcea să hoinăresc prin păduri Umblând după călugări şi breabăn, Alegeam văi s-adun al florilor gând Purtat de gânduri şi valuri, Al inocenţei de copil, îmi apăreau, Prin tainice simţuri al mirosului fin De fân, de iarbă, de hribe şi taine Ce-mi apăreau din păduri.

O frunză o simţeam cum cade pe umăr Şi universul întreg îl simţeam Cum se-adună la mine în umbră Ce tainice doruri în suflet aveam!

Simţeam cum tresaltă iubirea din mine Simţeam că trăiesc în alt univers Simţeam că sufletul meu în natură Este legat printr-un vers!

De pietre, de ierburi şi doruri ce-adună În mine, un întreg Univers!

Simţeam Limbajul Naturii Căci conversam cu frunze şi flori, Le simţeam cum m-adie pe gură, Cu sărutul lor pur conversând în culori!

Conversam cu fagul din vale, Un paltin îmi spunea al său mister, Un gorun cu frunzele late S-abate din drum povestindu-mi cu dor, Că timpul este materia uitată În universul din noi.

M-aplec şi sărut pământul molatic Cu frunze ce cad peste sufletul meu, Le simt cum se strecoară

În interiorul Universului meu.

Eu cad peste punţi de mătase Iar timpul îl simt, în mine, că nu există, Este un întreg Univers Născut în Fiinţă.

Sărut şi vântul ce m-adie tăcut Cu simţurile născute în uitare Şi, iată un întreg Univers Răsare în zare.

E timpul ce-l pierd şi simt că trăiesc Alături de frunze şi pietre, Iar într-o vale trăiesc Iniţierea în misterele getice.

E Lupul ce-l simt în urma mea Venind tiptil prin pădure, Îl simt dar n-aud dragostea sa Ce vine din Natură.

Neştiind că sunt urmărit De Lupul cu blana golaşă, Păşesc tăcut în universul meu viu De lumi şi visuri uitate.

Ajung într-o vale plină cu flori, Şi-o râpă îmi apare faţă, Încerc s-alung frica din mine Încă din faşă.

Dar misterul Naturii m-apasă greoi Cu crengi şi trunchiuri uscate, Păseşc peste unul, dar altul îmi apare, Şi simt c-o să-nnebunesc De aceste mistere apărute în vale, Încerc încet să le ocolesc.

Dar dintr-odată Lupul îmi apare În faţa mea de după fagi,

3 Mă privea cu un dor nesaţiu, gândindu-se: ,,Ce face un copil singur în pădurea de fagi?!”

Mai jos nişte oameni cărau lemne Cu carele pline de trunchiuri uscate, Văzând Lupul deasupra mea Au început un tărăboi mai aparte.

Lăsând carele în drum Strigau către Lup: ,, Fugi da acolo!”

Eu rămasem înlemnit,

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 87

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Fiindcă strigau: ,,Ce caut singur acolo?”

Nu vezi cum Lupul te priveşte De după copaci Nu vezi misterele acestea Din pădurea de fagi!

Dar în clipa acea simţeam Că totul se năruie în mine Că Lupul Acesta E-o parte din mine!

Că nu putea să-mi facă rău, Dar aşa-i Întâlnirea Dintre un copil şi Lup, Începe misterul În sufletul avut. Şi-n clipa aceea Privirile mi se întretaie, El Lupul mă priveşte Eu îl privesc iară, Şi simt că ceva se strecoară în mine, Ce-or fi aceste unde divine?

O clipă am simţit că Lupul îi altceva, Că ochii aceia roşii şi calzi, Că privirea este o iniţiere Ce-o simţeam în pădurea de fagi,

4 Că vrea să-mi spună ceva, Că mârâitul este un Limbaj al Naturii, Că urletul din el, este un foc al urii, Ce-l spune şi Lupul în momentele firii, Este un Limbaj aparte Venind ca un torent al iubirii Să simţi Limbajul Naturii Să stai de vorbă cu pietre şi stânci, Să simţi că Lupul acesta Încet ţi-a vorbit!

C-ai înţeles misterele lui, Că sufletul îi este curat, Că universul naturii îi foarte ciudat, C-ai ajuns să descifrezi Limbajul Naturii Conversând cu un Lup doar din priviri Să simţi cum totul creşte În iubiri şi simţiri.

Că frica este un Limbaj Venit din sânul Naturii

Nr.11/27

Când omul era singur cu Dumnezeu, Că omul şi Lupul Aveau acelaş Eu. Se înţelegeau doar din priviri Şi Limbajul acesta Este născut peste firi, C-ai înţeles ce vrea să spună o floare Când o priveşti tăcut, C-ai înţeles ce vrea vântul Când îţi alină un gând avut, C-ai înţeles misterele nopţii, Că înserarea este un mister, Că iniţierea începe Când ajungi să cunoşti al Naturii – mister!

5 Când sufletul cere un Bine, Când Adevărul este un urcuş, Spre Absolutul din tine Spre un foc de nepătruns!

De ochii firii umane, Căci iniţierea a început,.

Când descifrezi Universul din tine Când peste simţuri cad idei din infinit Atunci simţi că totul e bine C-ai ales o cale spre început Unde totul este puritate, În lumi de gânduri şi idei Unde intuiţia este o parte A raţiunii când dă scântei Şi-aprind flăcări divine, Că totul este ca un noian De torente divine Ce zac ascunse în simţiri Trebuind să le descoperi Doar din priviri.

Castiglione di Ravenna, Italia

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Făcând parte din eşalonul artiştilor plastici tineri, Mihai Cătrună impresionează prin diversitatea stilurilor artei sale, prin felul în care transformă imaginea obişnuită într-un spectacol de linii convingătoare, de tuşe ale culorii, unde este cazul.

Desenele, aduse din peniţă – cu o mare graţie, dar în acelaşi timp cu fermitatea artistului sigur pe uneltele sale, sunt inspirate şi, de cele mai multe, ori fac translaţia din lumea cotidiană într-o metaforă vibrantă, pe care un ochi avizat o percepe, aşa cum merită! - ca pe o splendoare. Defel simple, după tehnica folosită, după stil, lucrările lui Mihai Cătrună ar putea fi aşezate pe mai multe categorii, dar aici, este locul criticilor de gen să-şi spună cuvântul. Eu doar vin, destăinuiesc ceea ce sufletul meu a preluat din „rama” fiecăreia dintre lucrări în parte, ceea ce ochiul a adunat pe retină pentru ca mai apoi, sufletul să se bucure.

Grafică suprarealistă, peisaje care depăşesc linia clasicismului, plonjează în modernitate, aşa cum se întâmplă şi cu portretele, care, la Mihai Cătrună prind forma unui filigran al tainei care face din ochiul unui om o eternitate.

Prin valenţele sale artistice, Mihai Cătrună decupează imnuri lirice în adevăratul sens al cuvântului, atunci când subiectul său, modelul, este femeia.

Portretele toate, nu doar cele întruchipând Femeia, sunt aproape cuminţi, asta până când îndrăzneşti şi priveşti…!!! le descoperi sâmburele focului creator, geniul care face ca o linie aparent simplă, să devină o operă de artă. Simboluri şi planuri suprapuse, imagini de basm tremurate ca într-un caleidoscop virtual, aşa

10 oct. 2013 Nr.11/27

sunt multe dintre alte eşantioane, mostre ale lucrărilor acetui artist, care face un „exerciţiu” de excelenţă cu el însuşi. Într-o lume culturală globalizată, amprenta pe care şi-o lasă Mihai Cătrună (şi) pe efigia eminesciană este un act de curaj artistic, un gest de nobleţe naţională şi poate, un semn că linia de demarcaţie dintre cele văzute şi cele nevăzute este din ce în ce mai subţire.

Este o bucurie să „citeşti“ semnele care ţin de lucrările semnate „Mihai Cătrună”. Numai privind lucrările lui Mihai Cătrună simţim cum se dizolvă angoasa noastră umană, atunci când privim cu atenţie şi desluşim dincolo de tuş, de cărbune, de acuarele... unde descoperim o lume fabuloasă şi care ne-a fost încredinţată fără reţinere.

Mihai Cătrună este de-acum un Nume care ne reprezintă în lumea artei plastice de peste hotare. Un nume de artist tânăr, care rezonează perfect cu etapa de răscruce spirituală în care ne aflăm astăzi.

Melania Cuc La acest număr aniversar, ţinem să prezentăm „fragmente” din noile colecţii ale autorului:

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 89

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Adrian Păunescu

Mircea Dinescu

Irina Petrescu

Sergiu Nicolaescu

Nr.11/27

Dr.Christian W. Schenk

Grigore Vieru

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

alte colecţii

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

10 oct. 2013 Nr.11/27

Page 92

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

10 oct. 2013 Nr.11/27

Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

10 oct. 2013 Nr.11/27

Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

10 oct. 2013 Nr.11/27

Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

10 oct. 2013 Nr.11/27

Page 96

10 oct. 2013

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.11/27

SUMAR luna octombrie, An III, 2013// No.10/26 – luna octombrie Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Tintoretto /p. 3 Selecţie şi prezentare: George Gh. Ionescu şi Viorela Codreanu Tiron Scriitori de ieri – Eugen Cojocaru /p. 7 Feminism sau eliberarea (exterioară) finală a „Şeherezadei” /p. 8 autor: Eugen Cojocaru Patru românce faimoase (dar prea puţin cunoscute în România) /p. 11 autor: Eugen Cojocaru Scriitori de ieri –William Cuthbert Faulkner /p. 13 Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron Iubirile scriitorilor – Duiliu Zamfirescu şi Henrietta Allevi /p. 15 autor: Mihai Ştirbu În amintirea lui Erick Berglund: Puterea vindecătoare a muzicii /p. 20 Maria Timuc despre Erick Berglund /p. 21 Din Germania, cu dragoste...

Adalbert Gyuris – gânduri la ... răscruce /p. 22 Din interviurile lui Adalbert Gyuris /p. 23 (Maia Morgenstein) Octavian Mihalcea – Poezii /p. 26 Ioan-Aurel Pop – despre farmecul Clujului studenţesc de ieri şi de azi /p. 27 autor: Ciprian Rus Poezia italiană în România/ p. 31 autor: Geo Vasile Roberto Mussapi – Poezii /p. 32 Despre italianul Luca Cipolla şi marea sa dragoste pentru poezia danubiană /p. 33 Constantin Lămureanu – Poezii /p. 36 Incursiune în poezia românească /p. 37 Dorinna Şişu, Dublin /p. 37 Cristian Neagu, Bucureşti /p. 38 Ana Sofian /p.39 Ion Ionescu Bucovu, Bucureşti /p. 39 Gabriela Beldie, Siret, Suceava /p. 40 Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) /p. 41

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 97

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

Georgia Miculescu, Timişoara /p. 41 Popa Elena Aurora /p. 42 Dan Petruţ Cămui, Serbia /p. 42 Nuţa Istrate Ganga, Fort Lauderdale, Florida, SUA/p. 43 Ovidiu Cristian Dinică, Rm. Vâlcea /p. 43 Mihaela Maravei /p. 44 Boris Marian /p. 45 Mihaela Oancea /p. 46 Mihai Păun, Brno /p. 47 Mariana Bendoiu, Oneşti /p. 49 Constantin Geantă, Călimăneşti/p. 50 Cătrună Viorica, Bucureşti /p. 51 Viorel Muha, Canada /p. 51 Gina Zaharia, Bucureşti /p. 52 Munteanu Cătălina Nicoleta /p. 52 Viorela Codreanu Tiron, România /p. 53 Din Suedia cu dragoste Karin Boye – autor: Dorina Brânduşa Landén /p. 55 Din Albania, cu dragoste...

Mujo Buçpapaj – autor: Daniel Marian /p. 57 Poeţi români în Albania: Varujan Vosganian ––/p. 60 Viorela Codreanu Tiron– Poezii /p. 61 Christian W. Schenk – Poezii /p. 63 Pagini de istorie - Karl Marx despre Avram Iancu – autor: Corneliu Florea /p. 65 Din lumea scriitorului Daniel Drăgan - Repere critice la Statuie cu lacrimă /p. 67 autori: Emilian Marcu şi Valentin Talpălaru - Un comentariu teoretic despre poetul Neum, / p. 68 autor: Aurel Ioan Brumaru Cronici şi volume: Anotimp(i)Legal de Mihaela Aionesei /p. 70 autor: Melania Cuc Sfidează timpul de Maria Cozma şi Vasile Popovici /p. 71 cronică de Maria Apetroaiei Daniel Dumitru Darie – Biografia din poveste /p. 73 Adrian Botez – Un copil numit Pilat (glosă evanghelică) /p. 75 Miguel de Unamuno – Secretul nostru /p. 84 traducere: prof. univ. dr. Carmen Bulzan Din Irlanda cu dragoste...

Truditori în slujba artelor /p. 85

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 98

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

autor: Viorel Ploeşteanu Cuvântul / p. 86 autor: Dorina Şişu Vasile Hatos, Italia – Poezii /p. 87 Mihai Cătrună şi arta sa – autor: Melania Cuc /p. 89 Colecţia grafică : Români celebri /p. 90 Alte colecţii şi coperte de carte/ p. 91 Sumar /p. 96 Picturile, grafica din acest număr aprţin: Tintoretto Mihai Chiriac Mihai Cătrună Fotografie de Carl Van Vechten, 1954

Colectivul de redacţie mulţumeşte tuturor colaboratorilor pentru efortul depus la apariţia fiecarui număr al revistei şi vă aşteptă în continuare cu noi creaţii! Şi vă doreşte „LA MULŢI ANI !”

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 99

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 oct. 2013 Nr.11/27

Comenzile pentru revistă se fac direct la editură

Editura Amanda Edit. – E-mail :nixi58@gmail.com

Numarul 11/ 27 va apare 10 nov. 2013

Vizualizaţi revista pe: www. nomenartis.ro

Revistă de Cultură Universală, artă, creaţie, spiritualitate…

Page 100

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon.

Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact !

(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii)