Nomen Artis - Beyond the silence, An IV, nr. 5 (45), luna mai, 2015

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski - † mai 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

- ANUL IV, NR. 5/45 / 2015 – - luna mai –

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală EstVest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015, Nr. 5/45

2012 - NR. 9 Citatele lunii mai: „Scopul întregii civilizaţii este să-şi petreacă cât mai bine existenţa. Dar omul devine atât de sobru în timpul procesului încât uită finalul.“

Don Maquis (1878-1937)

„Există o singură cale către fericire şi aceea este de a înceta să ne facem griji pentru lucrurile care sunt în afara voinţei noastre.“

Epictet (secolul I)

„Înţelepciunea este o binecuvântare universală. Poate exista oricând şi oriunde. În orice individ, în orice crez sau în niciunele. Dăruieşte omenirii o valoare ce-i depăşeşte cu mult insignifianţa în marea schemă a lucrurilor. Dăruieşte o aură de glorie acestei mici, mici planete.”

Pam Brown

„Ne maturizăm şi pierdem viziunea esenţială asupra lumii. Ne risipim în griji. Ne scapă strălucirea bobului de rouă, umbra unei frunze, pânza de păianjen, luciul unui ochi de baltă. Iar zilele se scurg pe lângă noi, tot mai confuze, din ce în ce mai uniforme. Fă o pauză şi redescoperă lucrurile mărunte.“

Pam Brown

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Rudolf Schweitzer–Cumpăna1 Rudolf Schweitzer–Cumpăna a fost un pictor şi grafician român de origine germană.

Originea sa evreiască este însă controversată.

Născut într-o familie cu origini germane, a fost profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, secţia pictură. A studiat la Academia de Arte Frumoase de la Berlin, apoi la Academia de Arte Plastice de la Paris. Înzestrat desenator, având un ascuţit spirit de observaţie, Schweitzer-Cumpăna a pictat portrete, peisaje şi mai ales scene din viaţa ţărănească, în tehnici diferite (ulei, acuareală şi desen, de predilecţie în cărbune) într-o viziune realistă. În pictură, el urmăreşte construcţia formelor în relief, modelând pasta, uneori excesiv de abundentă. Paleta sa este caldă, în tonalităţi grave şi profunde. În ultima parte din viaţă, el a fost preocupat de rolul luminii în pic-tură şi a manifestat o tendinţă accentuată pentru precizarea formei Scurtă biografie În formarea sa artistică, încurajată de timpuriu de către familie, decisivă a fost plecarea la Berlin, din 1904, unde a urmat cursurile Academiei Regale de Arte Frumoase. A studiat pictura, în spirit conservator, cu Adolf Schlabitz, Erich Hanche şi Arthur Kampf.

1

Rudolf Schweitzer–Cumpăna (n. 7 mai 1886, Piteşti - d. 17 februarie 1975, Bucureşti).

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Perioada studiilor berlineze a determinat apropierea sa de expresionismul german, dar şi contactul cu impresionismul şi mişcarea Secession.

Mai mult poate decât modelul compoziţiilor istorice propus de profesorii săi berlinezi, asupra lui Schweitzer-Cumpăna a acţionat impresia lăsată de contactul cu lumea satului, în timpul unei perioade de lucru la Dragoslavele (jud. Argeş), experienţă care i-a marcat tematica întregii opere.

După întoarcerea în ţară, în 1911, debutează la Bucureşti trimiţând cinci lucrări la Salonul Oficial, iar în 1912 expune alături de gruparea Tinerimea artistică. Prima expoziţie personală o deschide în 1913, în pasajul Creţulescu. Picturile sale primesc aprecierea sculptorului Storck şi cronici favorabile scrise de Arthur Verona şi Emanoil Bucuţa. Nicolae Tonitza şi doctorul Dona îi cumpără lucrări, iar Anastase Simu achiziţionează altele, care intră în colecţia Muzeului Simu, fondat în 1910.

Această întâmplare, împreună cu recunoaşterea venită din partea criticului Nichifor Crainic, au însemnat consacrarea sa artistică. În 1913, a vernisat prima expoziţie personală, în Pasajul Creţulescu, din Bucureşti. A înregistrat apoi numeroase participări la manifestări individuale şi de grup şi s-a impus ca autor prolific, activ, în galerii şi muzee din ţară şi străinătate. Mobilizat în 1916, a luat parte, în zona Braşovului, la lupte în urma cărora a căzut prizonier, fiind coleg de lagăr cu pictorul Corneliu Michăilescu2. În 1920 are loc o expoziţie importantă, în Sala Exarhu a Ateneului Român, Schweitzer împărţind spaţiul cu Costin Petrescu3, care se bucura pe atunci de un mare renume. Tonitza 2

Corneliu Michăilescu (n. 22 octombrie 1898, Bucureşti - d. noiembrie 1965, Bucureşti) a fost un pictor, sculptor, grafician şi scriitor român. Corneliu Michăilesu a făcut parte mai mult de 30 de ani din viaţa publică şi culturală a ţării şi s-a remarcat ca promotor de seamă al mişcării de avangardă din România interbelică. După cum pictorul însuşi declara, intenţia lui artistică presupune „realizarea sintetică a permanentului din natură”, pre-cum şi „realizarea de valori plastice pure – formă şi culoare”.

3 Costin Petrescu (n. 10 mai 1872, Piteşti – d. 15 octombrie 1954, Bucureşti) a fost un pictor, profesor universitar, preşedinte al Sindicatului Artelor Frumoase şi publicist român.

– artă, creaţie, istorie…

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE semnala, într-o cronică a expoziţiei, spiritul münchenez care se întrevedea în siguranţa şi îndrăzneala stilului său, iar Nicolae Iorga admira originalitatea cu care Schweitzer trata tematica ţărănească, fără poezia convenţională, referindu-se la frecventele pastişe ale stilului grigorescian în imagini ale vieţii de la ţară pline de lirism. În 1929, călătoreşte timp de mai multe luni în Macedonia, Grecia şi Turcia, spaţiul mediteranean provocându-i fascinaţia pentru lumină şi diversificându-i semnificativ tematica şi cromatica lucrărilor. Rezultatul contactului său cu o lume necunoscută, care i-a transformat în mod radical personalitatea artistică, apare în expoziţia din noiembrie, de la Sala Ileana a librăriei Cartea Românească. Lucrările expuse, pictate în călătorie sau lucrate în atelier după desene făcute la faţa locului, dovedeau detaşarea de rigorile dobândite pe filiera şcolii berlineze şi apropierea de zona stilistică franceză.

Părăseşte ţara în 1931, cu intenţia de a face o călătorie scurtă, dar atmosfera Parisului îl fascinează, iar acceptarea lucrărilor sale la

10-V-2015 – nr. 5/45

cu, participă la decorarea noului Palat Regal, inaugurat în 1935. În 1951 a fost numit profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, iar la împlinirea vârstei de 70 de ani i s-a conferit titlul de Maestru Emerit al Artei.

Artistul a donat o parte reprezentativă a operei sale muzeelor din Bucureşti, Piteşti, Brăila, Galaţi şi Craiova.

Iarna

Expoziţia Anuală a Asociaţiei Pictorilor Francezi

îl încurajează să rămână o vreme mai îndelungată. Deschide o expoziţie personală la Galeria Janne Castel, având în paginile catalogului un text semnat de poeta Elena Văcărescu, eveniment remarcat de critica de artă din capitala Franţei şi consemnat apreciativ în numeroase articole din ziare şi publicaţii de specialitate: Le Temps, l’Art Vivant, Cinéma. Se întoarce după aproape doi ani şi reia teme care l-au consacrat la Bucureşti, într-un stil influenţat de experienţa pariziană.

Perioada interbelică este una prolifică sub aspect expoziţional, Schweitzer-Cumpăna fiind întotdeauna în atenţia criticilor, a colecţionarilor şi a amatorilor, bucurându-se în egală măsură de consideraţia colegilor de breaslă.

Notorietatea de care se bucura în societatea românească este subliniată de vizitele frecvente ale Reginei Maria în atelierul său, precum şi de numeroasele achiziţii ale Regelui Carol al IIlea. Alături de Tonitza, Ghiaţă, Ştefan Popes-

Revistă de Cultură Universală

Autoportret

– artă, creaţie, istorie…

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

La lumina lămpii

Ţărani la câmp

„În prăvălia unui negustor de tablouri din Calea Victoriei, în faţa străzii Fântânii, expune sfios dl. R. Schweitzer. Nu sunt multe la număr lucrările pe care d-sa le scoate în public, dar sunt suficient de elocvente pentru a demonstra în tânărul expozant un talent ce merită luarea-aminte. Cu tot numele său nemţesc, care ar putea să-i pricinuiască oarecari inconvenienţe, dl. Schweitzer are o inspiraţie rustică foarte românească, am putea zice exclusiv ţărănească. Fireşte, n-ar fi deajuns artisticeşte,

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dacă ar fi numai atât. Dar e deajuns ca, dovedindu-i preferinţele, să-i facă numele simpatic. În plus, dl. Schweitzer are lucrul principal: însuşirea artistică. Pastă suculentă, din belşug, aruncată cu o siguranţă remarcabilă şi care împrumută figurilor o impresie de robust şi solid; o tonalitate suficient de personală pentru un tânăr expozant lucruri care pierd din pricina luminii nefavorabile a prăvăliei în care sunt aşezate pânzele. Dintre ele subliniem cele două peisaje de iarnă, de un colorit sigur, afirmativ şi original, de un sentiment comunicativ care trădează un temperament destul de viguros. Cel care a izbutit să dea lucruri de felul acesta dovedeşte cu ele posibilităţi viitoare, care, la vremea lor, vor aduce tânărului artist nume vrednic de ţinut în seamă.”

10-V-2015 – nr. 5/45

(Elena Văcărescu, Paris)

Prânz ţărănesc

(Nichifor Crainic).

„E un zbucium în acest suflet cu totul original, capabil de opere mari, un zbucium onest şi fecund. Nimic din ce face nu e ca la alţii dar nu pentru că o voieşte, ci pentru că e o necesitate absolută a sufletului său (...). De la acest pictor putem aştepta o nouă formulă a realităţilor pământului nostru.”

(Nicolae Iorga).

„Căci Dl. Schweitzer-Cumpăna este un talent adevărat cu desen viguros şi culori împerecheate original din ale cărui lucrări se desprinde o mare speranţă pentru cei ce vor să vadă în dl. Cumpăna o figură din cele mai interesante ale artei noastre plastice.”

Maternitate

(Victor Eftimiu).

„Nenumăraţi artişti străini s-au priceput să însufleţească sub ochii parizienilor farmecul şi vraja patriei lor. Nu ştiu să fi reuşit cineva mai bine ca dl. Schweitzer-Cumpăna. Realist, căutând doar acea desfătare a adevărului ce constituie marea voluptate a artistului, dl. Cumpăna ne oferă o seamă de pânze frământate şi radioase, cărora Orientul le împrumută lumina lui cu luciri argintii şi în care viaţa de fiece zi a ţăranului ni se înfăţişează cu toată blândeţea ei frustă.”

Revistă de Cultură Universală

Schiţe de atelier

– artă, creaţie, istorie…

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

Amintiri despre Rudolf Schweitzer – Cumpăna

apropiaţilor (celor care îl înconjurau): pe crucea sa de la mormânt să se scrie : „Am fost un om fericit”.

Elena Galateea–Schweitzer (soţia artistului) s-a preocupat cu insistenţă şi pricepere de achiziţionarea şi reîntoarcerea acasă a numeroase tablouri semnate R. S. Cumpăna. De la consignaţii şi colecţionari a dobândit lucrări valoroase cu sacrificii materiale importante.

Rudolf Schweitzer–Cumpăna povestea cu mare bucurie faptul că într-o zi în care picta un colţ de pădure a fost asistat continuu de un ţăran. Cu modestia caracteristică, artistul l-a invitat să treacă şi pe la şevaletele colegilor din apropiere. Ţăranul a refuzat şi a spus că „aici la dumneavoastră se simte răcoarea pădurii”.

Vreau să spun că avea un cult deosebit pentru pictorul Gheorghe Petraşcu (era firesc).

Stilul lui Petraşcu de a picta se apropie într-o oarecare măsură de Rudolf Schweitzer–Cumpăna. Deosebit de generos, încă din timpul vieţii Rudolf Schweitzer-Cumpăna a oferit ample donaţii din lucrările sale unor muzee din: Piteşti, Craiova, Bucureşti, Galaţi, Brăila, precum şi Bisericii Romano–Catolice din Alba Iulia, prin prietenul său Reverendul Gustav Muller.

Era un om fermecător, politicos, elegant, întotdeauna subtil în conversaţie, plăcut la înfăţişare şi foarte iubit de colecţionari şi de studenţii săi.

Augustin Lucici

Rudolf Schweitzer-Cumpăna şi Vasile Parizescu

Într-o discuţie de după-amiază, de toamnă târzie, a transmis o mare rugăminte

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1951 a fost chemat la Academia de Arte din Bucureşti pentru a fi numit profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.

Rudolf Schweitzer–Cumpăna nu a pictat atât de mult pentru ca ar fi dorit să câştige sume enorme de bani. Lucrul său la şevalet era modul lui de a exista, de a recepta lumea din jur. Îşi iubea tablourile, le ţinea minte chiar dacă de multe ori avea păreri de rău că poate şi le-ar fi dorit altfel.

Familia Rudolf Schweitzer–Cumpăna era de confesiune evanghelică (augustană). Prima soţie Lilly Schweitzer – născută Pascally (1897 – 17.2.1963, Cimitirul Civil Ghencea, Bucureşti) . A 2-a soţie Galateea Schweitzer – născută Stoicescu (1921 - 1999) şi Rudolf Schweitzer – Cumpăna (1886 – 1975) .

10-V-2015 – nr. 5/45

iubit familia regală sau pentru că ar fi fost zgârcit ci pentru că a gândit că regina nu a venit la atelier pentru el personal, ci pentru creaţiile sale.

Ceea ce schimbă fundamental lucrurile deoarece în faţa operelor de artă, considera că toţi oamenii erau prin definiţie egali.

©Augustin Lucici

Din iulie 2002 are loc de veci împreună cu familia sa în Cimitirul Evanghelic C.A. din Şoseaua Giurgiului numărul 4, Bucureşti, parcela 84. Era un om distins, conştient de valoarea lui, ordonat în treburile de zi cu zi, notându-şi datoriile şi sumele câştigate. În niciun caz nu era trufaş sau cu nasul pe sus. Îşi respecta semenii dar nu se ploconea în faţa nimănui.

Regina Maria îşi anunţase intenţia de a face o vizită la atelierul său. Credeţi că a intrat în panică sau s-a apucat să renoveze peste noapte atelierul? Ba bine că nu! Un simplu covor roşu pus la intrare a fost de-ajuns pentru a rezolva problema protocolului. Mai mult, la plecarea suveranei nu a simţit deloc nevoia să-i ofere în dar vreun tablou. Nu pentru că nu ar fi

Revistă de Cultură Universală

Rudolf Schweitzer–Cumpăna- Biserica de la Braşov Bibliografie IONESCU, Radu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Fundaţia Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Bucureşti, 2003 ; DREPTU, Ruxandra, Atelierul-modelul-pictorul, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 2008 ; POENARU, Gheorghe, Schweitzer-Cumpăna, Meridiane, Bucureşti, 1969. Expoziţia Schweitzer-Cumpăna: noiembrie-decembrie 1967, Bucureşti, Sala Dalles; http://artin dex.ro/2011/07/16/amintiridesprerudolfschweitzer-Cumpăna/

Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron

– artă, creaţie, istorie…

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

(rusă сьевич Булгаков) (n. 15 martie 1940) a fost un maturg sovietic de origine

Михаил Афанаmai 1891 - d. 10 romancier şi draucraineană.)

Destinul lui Bulgakov pare guvernat de acelaşi amestec de satiră, fantastic şi tragism care este, de fapt, amprenta operei sale. La 3 mai 1891, la Kiev, în familia unui profesor al Academiei Teologice se naşte primul copil, Mihail Afanasievici Bulgakov. În 1909 absolvă Gimnaziul nr. 1 din Kiev, şcoală de prestigiu, după care urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Kiev. După facultate, practică medicina pe front, în timpul Primului Război Mondial, apoi într-o comună de lângă Kiev. Peste un deceniu va publica Însemnările unui tânăr medic, în care evocă această perioadă. Încă din perioada studenţiei, 1913, se căsătoreşte cu Tatiana Nikolaevna Lappa. Devine dependent de morfină, dar, cu ajutorul primei sale soţii, reuşeşte să învingă răul. În 1920 renunţă la cariera de medic şi se dedică scrisului. Începe să colaboreze cu ziarele şi trupele de teatru locale. În 1921 se mută la Moscova. Editura moscovită Nedra îi publică nuvelele Demoniada şi Ouăle fatale. În revista Rossia apare primul său roman, Garda Albă. În 1924 se desparte de Tatiana Lappa pentru a se recăsători cu Liubov Evghenevna Belozerskaia.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Din 1925 începe să colaboreze cu Teatrul Academic din Moscova. Transformă romanul Garda Albă în drama Zilele Turbinilor. După multe momente de tensiune şi incertitudine are loc premiera piesei, care constituie un adevărat triumf. Piesa Zilele Turbinilor, dramatizarea romanului Garda Albă, are mare succes, fiind considerată un Pescăruş al noii generaţii de dramaturgi. Simpatia evidentă pentru ofiţerii „albi” face ca piesa să fie interzisă, dar (paradoxal!) este, în acelaşi timp, piesa preferată a lui Stalin. În 1925 scrie nuvela satirică Inimă de câine.

Se impune tot mai mult ca scriitor de excepţie. Odată cu faima lui creşte şi interesul criticii proletcultiste faţă de opera sa, care începe să fie ţinta unor atacuri de pe poziţiile ideologiei vremii. Puterea sovietică îl etichetează drept un autor antibolşevic şi un element „duşmănos”. În 1928 înaintează prima cerere de plecare în străinătate şi primeşte primul răspuns negativ. Începe întâia schiţă a romanului Maestrul şi Margareta sub titlul Inginerul cu copite. Îi sunt interzise piesele Zilele Turbinilor, Apartamentul Zoicăi (1929) şi Cabala bigoţilor (1930) şi nu se mai publică nimic din proza sa.

Din 1929 nu i se mai publică nicio carte şi nu i se mai joacă nicio piesă. Trăind la limita supravieţuirii, Bulgakov se vede nevoit să-i trimită dictatorului o petiţie, apoi, într-o scrisoare adresată guvernului sovietic, să vorbească despre dezechilibrul psihic la care e expus un creator al cărui existenţă este ameninţată. Scrisoarea rămâne celebră atât ca model al disidenţei asumate, cât şi prin efectele ei neaşteptate. Trei săptămâni mai târziu primeşte un telefon bizar direct de la Stalin, în urma căruia, deşi Bulgakov crede că a fost victima unei farse, este reangajat la teatru. Scrierile lui rămân însă tot nepublicate. În 1931 îi este respinsă cea de-a doua cerere de plecare în străinătate. În 1932 se căsătoreşte pentru a treia oară şi astfel Elena Sergheevna Shilovskaia devine un punct de sprijin pentru scriitorul aflat în dizgraţie, îi

– artă, creaţie, istorie…

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE este secretară, dactilografă şi cronicar al vieţii lui. În ultimul deceniu al vieţii scrie cu frenezie, temându-se că nu va termina romanul Maestrul şi Margareta. În 1933 se dă citire, pentru prima dată, în public, noului său roman sub denumirea care l-a făcut celebru, Maestrul şi Margareta, romanul fiind publicat pentru prima dată în Rusia în 1966-1967. Cere din nou paşaport pentru plecarea temporară în străinătate şi din nou este refuzat.

Piesa Batum, despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, este inclusă în repertoriul Teatrului Academic, apoi respinsă de însuşi Stalin.

La 10 martie 1940, la capătul unor grele suferinţe, Bulgakov moare la locuinţa sa. Ultimele corecturi le face în 1940, pe patul de moarte, orb, până în ultima zi a vieţii dictează soţiei sale, Maria Sergheevna, care este, de altminteri, chiar modelul Margaretei, modificările romanului Maestrul şi Margareta.

Bibliografie: Izolda Vîrsta, Mihail Bulgakov, Editura Univers, Bucureşti, 1989.

IOAN STANOMIR4 Bulgakov şi testamentul Maestrului În Maestrul şi Margareta, Bulgakov adună câteva dintre cele mai importante filoane ale scrisului său. De la capacitatea memorabilă de a imagina siluete gogoliene şi de a dinamita ordinea realului până la intimismul melancolic şi viziunile poematice ale cosmogoniei, romanul lui Bulgakov este punctul final al unei evoluţii ce debutează odată cu tribulaţiile medicului scrii4

Ioan Stanomir - scriitor, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Interesat de istoria ideilor, critică literară şi constituţionalism. Ultima carte publicată, Junimismul şi pasiunea moderaţiei, Editura Humanitas, 2013.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

tor în Caucazul abandonat de armatele „albilor”.

Parcursul de formare pe care îl documentează prozele sale este încheiat. În cele din urmă, cel care se îndrepta către Moscova cu ambiţia de a participa la truda literaturii devine Maestrul, entitatea fără de nume pe care puterea sovietică o condamnă la uitare, tăcere şi alienare.

Drumul lui Bulgakov, întins pe ultimul deceniu de viaţă, este simptomatic pentru vitalitatea unei emigraţii interne: cronologia oficială este dublată, în cazul său, de propria disciplină a creaţiei. Dincolo de epiderma Uniunii Scriitorilor şi de conformismul realismului socialist, se ascunde un întreg continent pe care îl putem reconstitui din fragmentele de depoziţii personale. Exilul lui Bulgakov se constituie în răspăr cu umanitatea castrată, laşă şi ipocrită ce locuieşte templul gastronomic al casei Griboedov. Pactul dintre partid şi scriitor îl reduce pe aceasta din urmă la postura unui erbivor adăpostit într-o rezervaţie de lux. Un singur gest iconoclast este suficient spre a grăbi alungarea din acest paradis controlat atent.

Se poate spune că, prin Maestrul şi Margareta, Bulgakov desăvârşeşte tentativa sa de ieşire din timpul sovietic şi de racordare la un trunchi al tradiţiei. Rolul lui Woland, ciudatul consultant care vizitează Moscova, nu este decât cel de a repune ordine în acest cosmos comunist. Suita sa, între care se disting jucăuş – demonicii Koroviev şi Behemoth, regizează un întreg ritual destinat să tulbure aşezarea cărămizile pe care se ridică întâiul stat al muncitorilor şi ţăranilor.

Simbolic, una dintre abilităţile cele mai însemnate ale celor doi companioni este capacitatea lor de a se înşuruba, lingvistic şi antropologic, în cotidianul sovietic. Koroviev – Fagot, aşa cum sugera Ion Vartic într-una dintre lecturile sale, este, în cele din urmă, o proiecţie textuală compensatoare a lui Bulgakov însuşi. Ca şi prozatorul – Bulgakov, cel care deconstruieşte propaganda în foiletoanele sale de debut, Koroviev este în largul său atunci când se angajează în această acţiune temerară de răsturnare a aparenţelor. Graţia cu care Fagot utilizează

– artă, creaţie, istorie…

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE claviatura limbii sovietice este în acord cu iscusinţa cu care textele lui Bulgakov reciclează locul comun şi poncifele. Vizitele lui Koroviev sunt inevitabil punctate de această înclinaţie ludică destinată să revele, dincolo de suprafaţa utopiei, adâncimea unui fond de turpitudine.

Căci una dintre paginile cele mai inventiv-gogoliene ale romanului, spectacolul de magie neagră consumat pe scena moscovită, debutează cu un straniu dialog între Woland şi membrii suitei sale. Spirit al vechimii şi al îndoielii, Woland întrevede, dincolo de lucirea prometeică a revoluţiei bolşevice, acelaşi suflet omenesc dominat de aceleaşi păcate. Decorul în schimbare maschează continuitatea umanităţii înseşi.

Trezirea lui Ivan Bezdomnîi din somnul poetic în care îl scufundase entuziasmul revoluţionar este parte din morala acestei fabule cosmice pe care o pune în pagină Bulgakov.

Traiectoria lui Bezmomnîi este epitaful pe care Bulgakov îl închipuie pe piatra tombală a literaturii oficiale contemporane. Sinteză de agresivitate şi ignoranţă, tânărul poet Bezdomnîî moare, spre a lăsa locul unei fiinţe erudite şi dubitative. Întâlnirea cu Maestrul, în ospiciul profesorului Stravinski, este debutul unei metamorfoze la capătul căreia se află regăsirea unui fir pierdut al tradiţiei şi credinţei. Renunţarea la poezie este gestul ce traduce renunţarea la eul trecut. Prăbuşirii în moarte a Maestrului îi răspunde renaşterea lui Bezdomnîi.

Mântuirea în purgatoriu a Maestrului, cu ajutorul unui Diavol complice al binelui etern, este fantasma ce îl domină pe Bulgakov însuşi.

Căminul născut în jurul grădinii şi al cărţilor evocă, în tonuri melancolice, pacea pierdută a casei Turbinilor. Departe de iscodirea delatorilor şi de frica care se lăţeşte ca o pecingine, scriitorul fără de nume şi Margareta sunt aspiraţi de acest vortex alimentat de energia bucolică a fericirii. „Manuscrisele nu ard” – această propoziţie esenţială este rostită de către diavol, ca un semn că misiunea sa cuprinde şi apărarea unei memorii care nu poate fi aneantizate de mâna omenească. Între Aloizi Mogarîci şi criticul Latunski se întinde un teritoriu

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

al turpitudinii şi delaţiunii pe care Bulgakov îl traversează, cu demnitate halucinată. Maestrul şi Margareta este testamentul polifonic al încercărilor sale.

Zilele şi nopţile Turbinilor Oraşul nenumit din Garda albă este Kievul din care vine Bulgakov însuşi. Şi poate de aceea există în acest roman pus în umbră de capodopera Maestrul şi Margareta o încărcătură de nostalgie şi de tonalitate elegiacă unică în economia operei sale. Înainte de a fi cronica unei Rusii stihiale şi copleşită de tectonica fanatismului, romanul lui Bulgakov este testamentul poematic al unei ordini aşezate în jurul casei, tradiţiei şi memoriei. Familia Turbinilor nu poate fi imaginată în afara acestei relaţii ombilicale şi tragice cu casa şi oraşul în care această casă se ridică. Micile ritualuri pe care Turbinii le respectă, chiar şi în clipele în care totul pare a fi pierdut, sunt cărămida pe care se ridică un edificiu ce sfidează provocarea revoluţiei şi a morţii. Înconjuraţi de umbrele părinţilor, între zidurile ce poartă tablourile înaintaşilor, Turbinii sunt parte din acea Rusie arcadică pe care Bulgakov nu va înceta să o viseze.

Sensul tradiţiei este indisociabil, în cazul lui Bulgakov, de o lectură profetică şi vizionară a tragediei ruse. O întreagă generaţie de tineri, de elevi-militari şi de studenţi este abandonată de cei care s-ar fi cuvenit să îi fie conducători. În drama lui Bulgakov, eroismul de fantoşe al realismului angajat ideologic lasă loc dezolării punctate de moarte şi de sânge. În faţa liceului care le-a vegheat anii de şcoală, firavii soldaţi sunt parcă prinşi într-un joc straniu de-a războiul. Un joc la capătul căruia se află revelaţia singurătăţii şi izolării acestor paladini ce apără o cauză deja pierdută. Pentru fraţii Turbin, războiul din oraş înseamnă, înainte de toate, vecinătatea cu o realitate din care miturile compensatoare sunt evacuate. Ceea ce rămâne este fuga, hăituiala, încercarea de a găsi, în porţile de pe străzi, o fereastră prin care să se strecoare, evitând tortura şi agonia.

Este aici un timbru bulgakovian ce refuză, deli-

– artă, creaţie, istorie…

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE berat şi iconoclast, poza de mucava a propagandei. Fraţii Turbin sunt exilaţi într-un cosmos care nu mai este guvernat de reperele lor familiare. Unicul sacrificiu care mai are o semnificaţie în acest univers în descompunere este cel care îi dă individului puterea de a-i salva pe ceilalţi. Relaţia care se ţese între Nikolai Turbin şi Nai Turs are în centrul ei acest devotament ce redă umanităţii fibra ei originară. Între ofiţerul care îşi pune la adăpost, prin propria sa moarte, armata de copiii şi tânărul care pătrunde în morga copleşită de cadavre în putrefacţie, căutând trupul celui care i-a fost comandant, legătura este mai puternică decât ar putea indica orice tiradă patriotardă.

Garda albă se întemeiază, mitic, pe tensiunea dintre această tradiţie ce se încăpăţânează să trăiască, (închisă în samovare, tablouri şi tabieturi domestice ) şi furia telurică a unei mulţimi ce erupe, fără a mai cunoaşte vreun zăgaz . Trupele lui Petliura sunt, aşa cum par să simtă chiar locuitorii Oraşului, întruchiparea contemporană a valului istoric ce poartă numele unor Hmelniţki sau Pugaciov. Ţăranii ce asediază Oraşul nu au nimic din înţelepciunea idealizată a omului de rând venerat de Dostoievski.

Clocotirea lor punctată de violenţă anunţă intrarea în scenă a unei omeniri ce vorbeşte sacadat şi gutural. Revoluţia aduce în Oraş această amprentă lingvistică şi antropologică a nivelelor elementare de existenţă – oscilând între grotesc şi escatologic, vizita celor trei bandiţi în casa Turbinilor este un semn ce anunţă noua zodie a brutalităţii şi vărsării de sânge.

Garda albă propune, cu propria ei gramatică narativă contrapunctică, o facere a lumii.

Moartea absurdă a tinerilor soldaţi este prologul unei cosmogonii. Invazia Oraşului traduce, dincolo de orice ambiguitate, violenţa cu care zăgazurile tradiţiei sunt rupte de fluviul uman pe care Petliura îl întruchipează. Şi poate că intrarea în gara din Oraş a trenului blindat „Proletarul” este emblema cea mai puternică a trecerii către o vârstă de fier, vârsta pierii Turbinilor. Steaua comunistă este astrul ale cărui raze ard şi pârjolesc, aneanti-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

zând casele din care se ridică, în serile de decembrie, firul de fum al sobelor. Căminul Turbinilor este scufundat, de acum, în această lumină prometeică şi ucigaşă.

Selecţie şi prezentare, George Ghe. Ionescu

Rabindranath Tagore, numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. 6 mai 1861, Jorosanko, Calcuta - d. 7 august 1941) a fost un scriitor şi filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului şi Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913: „în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete şi frumoase, prin care, cu un meşteşug desăvârşit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezeşti, o parte integrantă a literaturii occidentale“.

Fiu al lui Debendranâth Thâkur, unul din fondatorii mişcării „Brahmo Samaj“, Tagore a crescut într-o familie de artişti şi reformatori sociali şi religioşi, opuşi sistemului castelor şi favorabili unei ameliorări a condiţiei femeii indiene. Tagore şi-a făcut studiile la Calcutta şi în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mişcarea naţionalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât şi ca filosof, însă aceste două calităţi sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educaţiei şi, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însuşirea culturii in-

– artă, creaţie, istorie…

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE diene este accesibilă atât studenţilor indieni, cât şi celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate Internaţională de Stat.

A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuşi în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială.

Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame şi eseuri filosofico-pedagogice.

Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii Grădinarul sau Ofranda lirică (1913). Alte opere mai cunoscute sunt romanul Căminul şi lumea (1910), drama Oficiul poştal (1912).

Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate şi reflectă admiraţia pentru natură şi pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost şi compozitor al mai multor cântece cu caracter popular.

Imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură (1913).

II Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.

Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării. Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.

Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.

Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.

Rabindranath Tagore din Gitanjali (1912)

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Tu m-ai făcut nesfârşită Tu m-ai făcut nesfârşită aşa a fost plăcut înaintea Ta: o gingaşă cupă ce-o deşerţi şi o-ndestulezi mereu cu proaspătă viaţă, un flaut de trestie ce sună pe dealuri şi prin văi melodii veşnic noi suflând peste ele.

La nemuritoarea-ţi atingere, inima-mi îmbătată inundă şi-n valuri de nespus se revarsă.

Pentru darurile-Ţi nesfârşite, ca să le pot primi, am doar mâinile acestea strâmte. Şi timpurile trec şi tu-mi dăruieşti şi mereu rămâne loc pentru a umple.

Da, da, te ştiu eu Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti, Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una, În inimă o voi păstra pe totdeauna!

Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?

Voi sângera şi voi răbda!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti, Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

O dată, doar o dată ochii iubitori Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori, Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte Şi dincolo de moarte!

Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi? Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!

Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti, Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu

– artă, creaţie, istorie…

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Din iubirile lui Octavian Goga

Autor:

Prof. Ion IonescuBucovu

Pe 7 mai 2015 se împlinesc 77 de ani de la moartea lui Octavian Goga, prilej de a ne aduce aminte cu nostalgie de „poetul pătimirii noastre”.

Era o splendidă lună de primăvară. Începutul lunii mai 1938. Poetul, care se întorsese de curând din străinătate, împreună cu şoferul pleacă cu maşina de la Bucureşti la Ciucea. Pe 4 mai poetul este în mare vervă, avea o bună dispoziţie şi o sănătate de invidiat. Spre prânzul acelei zile fatidice a plecat împreună cu Alexandru Hodoş la Cluj să ia masa cu prietenul lor comun, avocatul Laurian Gabor. La întoarcere pe la orele 17, poetul era foarte vesel, interesându-se de masa pentru a doua zi, când trebuia să sosească într-o vizită un principe de Bourbon. Pe când însoţitorul său, vorbea la telefon cu staţiunea piscicolă Poeni, de la care trebuia să ia nişte păstrăvi pentru masă, a auzit din salonul vecin o chemare insistentă şi neobişnuită. A alergat repede spre salon şi l-a văzut pe poet cum alunecase pe covor la ieşirea din salon spre baie. Ultimele lui cuvinte au fost: cu mine aţi terminat! A încercat să-l ridice şi a constatat că partea dreapta a corpului îi era paralizată. Era palid şi încerca să vorbească incoerent. Pare-se că o chema pe soţie, pe Vetura Goga, şi pe medici. Toată această dramă a durat cam 10 minute.

Au sosit în grabă prietenii Alexandru Hodoş şi Laurian Gabor, care se plimbau prin grădină. A venit urgent de la Bucureşti în mare grabă cu avionul soţia şi profesorii dr. Iuliu Haţeganu şi I. Minea de la Cluj, iar de la Bucureşti prof. Bazil Teodorescu, medicul curant al poetului. Tot ce s-a încercat a fost zadarnic. Conges-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

tia cerebrală era gravă şi ireparabilă. În ziua de 6 mai lucrurile s-au complicat: s-a ivit şi o congestie pulmonară. Permanent cu mâna stângă strângea uşor colţul pernei iar cea dreaptă era paralizată. Agonia a durat două zile. În ziua de 7 mai 1938, la orele 14 şi un sfert poetul s-a stins din viaţă. Avea numai 57 de ani. (relatare făcută de Victor ŢINCU).

Răşinari este o localitate veche, în Mărginimea Sibiului. Când am ajuns aici, un soare strălucitor cuprindea toată zarea. Voiam neapărat să vizitez aceste meleaguri încărcate de istorie. La popa Bratu poposise şi adolescentul Eminescu în peregrinările lui prin ţară şi apelase la preot să-i fie înlesnită trecerea graniţei spre Muntenia. Şi tot aici se născuseră doi mari oameni de cultură ai României. Este vorba de Octavian Goga şi Emil Cioran.

Ca profesor de limba română voiam neapărat să vizitez casa în care se născuse şi copilărise Octavian Goga. Am străbătut cu piciorul satul pe lângă firişorul de apă care curgea paralel cu o străduţă îngustă până aproape de Uliţa Popilor. Am urcat dealul încet până la casa cu numărul 778, am intrat în curte şi am descoperit o lume apusă, o curte mare străjuită de arbori seculari şi o casă veche, păstrată ca muzeu de pe timpul lui Popa Bratu. Am avut norocul să întâlnesc aici o rudă de-a poetului, venită proaspăt de la Bucureşti, care ne-a purtat prin toate încăperile, povestindu-ne din viaţa şi activitatea poetului, văzându-i obiectele personale, camera de lucru, biblioteca, biblia etc. Nu voi insista asupra poetului şi a politicianului. Mă voi referi la iubirile lui Octavian Goga care au rămas ca nişte poveşti frumoase pentru viitorime.

Octavian Goga s-a născut aici la 1 aprilie 1881 ca fiu al preotului ortodox Iosif Goga şi al Aureliei, învăţătoare în sat. Aici a cunoscut păsurile satului şi s-a contopit cu durerile şi suferinţele lui. La „cârciuma din Dealu-Mare“ va fi cântat cândva „Niculae, Laie Chioru,/ cântăreţ din patru strune pe care-bată-l Domnu!- El nu vede toate cele; Din lăută două ştie: Una-i dor şi alta-i jale.“

– artă, creaţie, istorie…

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Aici s-a întors poetul din vâltorile politice ale timpului care i-au „smuls nervi şi multă cerneală“ să ia o gură de aer curat şi să se odihnească. El avea să spună mai târziu, despre aceste meleaguri :

Îmi tremură durerea-n gene Cum calc pe vechiul drum bătut…

Natura aceea proaspătă în care a deschis ochii poetul, Goga n-a încetat niciodată s-o dorească, s-o iubească, regretând permanent plecarea de lângă părinţi, din satul natal :

De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă ?

Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă.

Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atâtea căi răzleţe Şi-aţi fi avut şi voi acum Un stâlp la bătrâneţe…

Proaspăt absolvent de liceu, Octavian Goga trăieşte în anul 1900 prima iubire adolescentină. Participând la o nuntă în comuna Tohanu Vechi o va cunoaşte pe Aurelia Roşu, o tânără în devenire învăţătoare, timidă şi plină de delicateţe, care era şi domnişoară de onoare la nunta fratelui ei. Idila lor de dragoste a început la 18 şi respectiv 19 ani, ea încă elevă la Seminarul Pedagogic din Blaj. „În acele zile am hotărât să ne căsătorim. Hotărâsem să facem facultatea împreună şi după căsătorie să călătorim, el ca poet, eu ca pictoriţă. Ne-am înţeles să ne întâlnim la Budapesta. Părinţii nu m-au lăsat să plec şi eu la Budapesta să-mi fac studiile“ avea să povestească mai târziu Aurelia, regretând pentru toată viaţa această hotărâre absurdă a părinţilor. În toamna anului 1904 Goga va pleca student la Budapesta, dar legăturile lor vor fi tot mai strânse, dovadă cele 50 de cărţi poştale pe care i le-a trimis poetul tinerei învăţătoare. În ele erau şi versuri delicate închinate iubitei.

O lovitură groaznică dă peste el. În ajunul Crăciunului moare tatăl său. „Am îndurat o lovi-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

tură grea şi neaşteptată… Eu am fost supus fără nicio pregătire la această rupere bruscă…“.

Ca să-şi termine studiile Goga a trebuit să se căsătorească cu Hortensia Cosma, fiica politicianului şi bancherului Partenie Cosma, directorul băncii Albina, cel mai bogat român din Ardeal. Vă închipuiţi ce a fost în sufletul lui de adolescent, renunţând la Aurelia? La această veste tristă, dăscăliţa Aurelia Rusu s-a retras la o mânăstire din Sibiu şi nu s-a mai căsătorit toată viaţa. În 1904, Goga, participând la serbările jubiliare ale revistei Familia la Oradea, a căutat-o pe tânăra învăţătoare la mânăstire dar tânăra învăţătoare a refuzat să-l mai vadă, conştientă fiind de imposibilitatea continuării relaţiei lor. Îndurerat poetul îi dedică o poezie pe care o şi publică în Revista ilustrată de la Şoimuş, revistă citită şi de învăţătoare :

Răsună toaca de utrină, În pacea unei nopţi târzii Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ S-aprinde-n multele chilii…

Te văd în colţul vechi de strană Cum stai răpusă de răstrişti Şi-atâta jale pare scrisă În ochii tăi curaţi şi trişti… Şi cum te-nchini la rugăciune Eu mă gândesc înduioşat Nemilostiva toac-a nopţii Ce vis frumos ţi-a tulburat?

Aurelia a ieşit din mânăstire târziu şi sa încadrat la o şcoală din Negria, din judeţul Maramureş, apoi s-a mutat la şcoala din Bătnăieni, profesând aproape 35 de ani. Deşi curtată de mulţi tineri, femeia a ales să nu se mai căsătorească niciodată.

Goga a încercat şi mai târziu să ia legătura cu ea. Revenit în Maramureş la prietenul său Vasile Lucaciu, pe motiv că vrea să organizeze o cină, a invitat-o şi pe ea. Deşi a trimis vesela pentru masă, Aurelia a refuzat să participe. În această perioadă (1900-1903), inspirat din această idilă tragică, poetul scrie poezia Dăscăliţa, în care se regăsesc acordurile unei iubiri pierdute definitiv, deşi criticii

– artă, creaţie, istorie…

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE literari o pun pe seama morţii surorii lui. Cu certitudine însă poezia Rămâi a fost scrisă pentru Aurelia:

Rămâi pe veci departe Să nu cobori la mine, Rămâi în adumbrirea Poveştilor senine Şi uită-ncet povestea De-un cântăreţ pribeag, Biet precupeţ de lacrimi Ce ţi-a zâmbit în prag.

Aurelia Rusu a murit la 93 de ani, plânsă de întregul sat, având pe mormânt gravate versurile lui Octavian Goga: „Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară…”

Octavian Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma la 14 octombrie 1906. Femeia era o fiinţă senină, plină de delicateţe şi sensibilitate, de o nespusă frumuseţe fizică şi morală. Se alintau şi se dezmierdau cu diminutivele Vişca şi Vişcu sau Tani. Poetul i-a închinat în revista Luceafărul poezia O rază. Căsătoria lor s-a oficiat la Sibiu având ca naşi pe Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă. Mai tot timpul soţii au stat despărţiţi. El făcea dese drumuri la Bucureşti, o vreme a fost condamnat şi închis la Szeged pe motive poli-tice. Dragostea lor s-a răcit repede.

Deja la 11 februarie 1912, Hortensia îi scria că „dacă tu m-ai cunoaşte, dacă ai şti ce e în sufletul meu, poate că ar fi altfel viaţa noastră.

Eu nu sunt supărată, sunt tristă, nespus de tristă când văd că toată viaţa mea n-are niciun rost, că sunt chiar o piedică acolo unde mi-aş da şi sufletul pentru fericirea ta”. Care fericire?

Goga era deja un nefericit. Singurătatea, nemulţumirile, frustrările, cotidianul, toate au erodat fragila lor dragoste.

Acum Tavi se apropiase foarte mult de o prietenă din copilărie, anume Veturia Triteanu, care era mereu prezentă în familia lui. Veturia Triteanu, fiică de preot, se căsătorise la 18 ani cu o faţă bisericească puţin agreată de femeie, Lazăr Triteanu, la rugămintea părinţilor. Octa-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

vian Goga face marea greşeală să se îndrăgostească de ea şi, sub pretextul că a rămas însărcinată cu poetul, o ia în căsătorie. Se cunoscuseră încă de copii la Sibiu, în prezenţa părinţilor, ea elevă de pension de 13 ani, el licean la 15 ani. Încă de la această vârstă îşi trimiteau bilete de dragoste, femeia, chiar şi căsătorită fiind, nepăsându-i de ironiile prietenilor sau de prejudecăţile celor din jur.

Provenită dintr-o veche familie românească, Veturia a urmat pensionul săsesc la Sibiu, vorbea fluent germana, franceza, maghiara şi româna şi se pregătea de o carieră strălucită, avea un glas frumos şi voia să devină soprană. A debutat la Sibiu în 1903 cu piesa Răsunetul de la Crişana de Ion Vidu, fiind numită „privighetoarea Ardealului”. În 1909 cântă pe scene din Budapesta. În 1909 pe 14 noiembrie, regele Carol o decorează cu medalia Bene Merenti pentru realizările în cultura muzicală românească, iar pe 28 decembrie 1909 cântă la Ateneul Român acompaniată de George Enescu şi T. Fucs. A interpretat cântece de Tiberiu Brediceanu, piese de Bach, Dvorak şi Strauss. În 1912 acompaniată de George Enescu şi Cella Delavrancea interpretează roluri din Cavalleria rusticană de Mascani şi Secretul Susanei de E. Wolff. În 1909 şi 1912 Goga este acuzat de propagandă naţionalistă şi este închis. Din închisoare iată ce-i scrie Veturiei: „Duţă dragă… mi-am adus aminte că şi pe cel mai prost aşternut se poate visa frumos…” S-au căsătorit în anul 1921, pe 15 ianuarie, ziua de naştere a lui Eminescu, aleasă special. Goga, fiind Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, a făcut un târg cu Lazăr Triteanu, soţul Veturiei. Să i-o dea pe Veturia în schimbul mitrei de episcop ortodox al României. Triteanu a acceptat târgul şi a lăsat-o în pace pe Veturia.

Nepotul poetului, Mircea Goga, povesteşte că familia lui Goga, în special mama poetului, n-a acceptat-o niciodată pe Veturia. Noră în casă a rămas Hortensia… Iată cum o descrie Lucian Blaga în Hronicul şi Cântecul vârstelor: „Veturia era în zenitul fiinţei. Cei treizeci de ani

– artă, creaţie, istorie…

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ai ei înfloreau în frumuseţea ei matură, fascinantă, al cărei secret consistă mai ales în expresie şi mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu modul provincial şi cuprins de complexe al celor mai multe dintre femeile cetăţii. Vioiciunea spirituală, sănătoasă, plină de nerv, inflexiunile conştient cultivate ale glasului, priceperea în chestiuni artistice… au rotunjit în jurul ei un nimb ce aşază în penumbră pe toate semenele ei din aceste ţinuturi”. Acum urcă pe scene din Berlin, îl cunoaşte pe Wagner, cântând în tetralogia lui.

Pentru a nu alimenta gelozia soţului promite că se lasă de muzică, acceptând exilul transilvan la Ciucea, în Castelul pe care-l cumpărase poetul în 1919 de la văduva lui Ady Endre. Veturia se întâlneşte cu Brâncuşi şi îi solicită acestuia să realizeze un mausoleu, dar împrejurări necunoscute, au făcut să nu se realizeze visul. Veturia îl angajează pe George Matei Cantacuzino, care va realiza planul mausoleului, decorurile fiind proiectate de Nora Steriade. Construcţia lui a durat aproape 20 de ani. Octavian Goga nu a apucat să vadă Mausoleul finalizat. Moartea lui la 57 de ani a ridicat şi mai ridică multe semne de întrebare. Deşi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, după construirea Mausoleului trupul lui a fost mutat la Ciucea.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Veturia Goga i-a supravieţuit încă 41 de ani poetului. Nepotul lui, Mircea Goga, profesor de limba rămână la Sorbona, afirmă că „mariajul Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât împlinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete Germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayereuth…” „Privighetoarea României” a fost metamorfozată în eminenţa cenuşie a lui Carol al doilea în „privighetoarea lui Carol al doilea”.

Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, care la slujit pe Hitler cu ardoare, „ciripindu-şi” propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol al doilea, pe Mareşalul Antonescu, ca de altfel pe mai toţi cei din stafful celui de al treilea Reich, conducându-i la pierzanie. Marii muzicieni ai timpului i-au aşternut pe frunte laurii gloriei muzicale, capetele încoronate ale Europei, marii bărbaţi de stat ai lumii s-au înclinat în faţa ei, iar uşile palatelor s-au deschis larg în intrări triumfale. Dar, în loc să urce în lumină, a preferat să uneltească din umbră. A trădat doi soţi, şi propria ţară, apoi pe rând, puterile străine, în a căror soldă s-a aflat, Germania şi Anglia, şi cu siguranţă ar fi trădat-o şi pe a treia, Uniunea Sovietică, al cărei agent devenise după 1944. Mircea Goga o acuză pe Veturia că ar fi grăbit şi moartea soţului ei. „Tavi a fost otrăvit!”-i-a declarat el lui Iuliu Haţeganu. Dan Brudaşcu, cel mai apropiat om al Veturiei, în articolul Otrăvit din ordinul lui Carol al doilea, scrie: „Goga a fost ucis din cauză că devenise indezirabil şi periculos pentru intenţiile dictatoriale ale lui Carol al doilea, iar asasinarea lui a fost realizată prin concursul lui Mihail Moruzov, şeful serviciilor secrete”. Ce să credem? Multe detalii nu se cunosc. S-a descoperit în arhivele germane un memoriu al Veturiei Goga. Textul redactat în germană din anul 1938 cuprinde dovezile privind otrăvirea lui Octavian Goga.

Au rămas până azi doar teorii, ipoteze şi legende despre moartea lui. Dar se pune întrebarea, cum în plină vârstă, plecat de la Bucureşti la Ciucea, având o sănătate de invidiat şi o bună dispoziţie, fiind foarte vesel, trecând pe la Poeni să cumpere nişte peşte pentru o masă

– artă, creaţie, istorie…

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE festivă, în Salonul Staţiunii piscicole, Laurian Gabor, care îl însoţea, a auzit o chemare înăbuşită. Ducându-se repede l-a găsit pe poet trântit pe podea la ieşirea din salon. Ultimele lui cuvinte au fost: „Cu mine aţi terminat!”

Ultima lui dorinţă a fost să fie înmormântat la Ciucea, aici unde s-au împletit dragostea cu bucuria, dorinţele cu suferinţele. Din păcate la moartea lui Mausoleul nu era gata. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, apoi adus şi depus în „Mausoleul Iubirii”, la Ciucea, unde îşi vor duce somnul de veci cei doi soţi. Ca epitaf, Veturia a transcris în mozaic, o strofă din poemul lui Din larg:

Jur-împrejur e largul care cântă, E sore-n cer, e sărbătoare sfântă, Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul Fiorul păcii-n suflet mi se lasă, Eternităţi îmi flutură veşmântul; Simt Dumnezeu cum mă primeşte-acasă…

Sic tranzit gloria mundi…

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

POEZII DE Octavian Goga A Fost Odat'...

S-abat în vis vedenii de-altădată: Ţii minte tu, erau salcâmii-n floare Şi satu-ntreg în port de sărbătoare, Când tu te-ai dus, cea mai frumoasă fată.

Cum te-a-nghiţit năprasnica vâltoare, Câte-ai pierdut în unda-i vinovată!...

Azi, când te văd de-o lume adorată, Mi-e milă azi, şi-atât de mult mă doare.

Visez acum să-ţi văd viaţa scoasă Din al uitării-ntunecat noian: A fost odat-o fată sănătoasă, Cu gând senin, curat ca de mărgean, Ce-a adormit cu coatele pe masă După citirea primului roman...

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Aducerile-aminte Aducerile-aminte, posomorâte urne Ce-nchid cenuşa clipei murite pe vecie, Uitate-n ţintirimuri cu umbre taciturne, Ce-s mute ziua-ntreagă şi noaptea reînvie...

Aducerile-aminte sunt harfe spânzurate De ramura dintâie ce-atinge casa noastră, Amurgul când adie tresar înfiorate, Şi până-n zorii zilei ne cântă la fereastră.

Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieţii, Ce rătăcesc pe câmpuri şi dorm printre ruine, Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereţii, Aducerile-aminte de ce mai vin la mine?!

Apus Duminică. Nu-i nimeni pe alee, Şi-n împietrita pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală, Altarul ei, un strat de orhidee.

Muiat în blânda florilor sfială, Jos, soarele s-a mai oprit să steie, Cele din urmă roşii curcubeie Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.

Apune-apoi... Lin, una câte una, Vin umbrele peste copaci să cadă, Pân’ ce, târziu, din lac răsare luna.

Lumina-i rece scaldă palmierii, Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă, Sorbim imensul cântec al tăcerii...

©prof. Ioan Ionescu-Bucovu Bibliografie: Ion Dodu Bălan - Octavian Goga, Monografie, Editura Minerva, 1975; Ioan Scurtu şi colab. - Enciclopedia de istorie a României, Editura Memoria, Bucureşti 2002; Dan Brudaşcu - Octavian Goga otrăvit… Pro Seculum Nr. 4 ; Mircea Goga - Vetura Goga „Privighetoarea lui Hitler” Editura RAO, Bucureşti, 2007; Suciu Sebastian - Octavian Goga, Iubiri din tinereţe. Istorie şi cultură, 2010.

– artă, creaţie, istorie…

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

tânăr inteligent, plin de înţelepciune, cu mult bun simţ şi mai presus de toate un OM minunat.

Părintele Ioanichie cum este cunoscut în viaţa monahală a făcut din mănăstirea „Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai. Aici la biserica din mănăstire după o slujbă ţinută de părintele Petrică oamenii se înalţă spre ceruri şi Dumnezeu coboară pe pământ.

„Am ales teologia din dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu” - De ce ţi-ai ales teologia ? De ce preot la mănăstire ?

S-a născut la 09 mai 1975 în Bocşa; între 1994-1998 a urmat Facultatea de teologie la „Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie; 1999-2003, profesor de religie la liceul „Traian Lalescu” din Reşiţa; 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului; din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova, din cadrul Episcopiei Caransebeşului.

Cărţi publicate: Meditaţii pentru contemporani, Editura Marineasa, Timişoara, 2006; Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Editura Marineasa, Timişoara, 2008; În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „Premiul special al juriului” la CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ „LIVIU REBREANU” care a avut loc în judeţul Bistriţa-Năsăud; Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Editura Agnos, Sibiu, 2009. Ultimii şase ani cât am stat în România am lucrat ca dascăl la liceul din Bocşa II, în această perioada Ion PETRICĂ a fost elev şi a terminat această şcoală. Îmi aduc aminte că de multe ori în pauză discutam cu el diferite teme şi în afara şcolii ne-am întâlnit de multe ori, locuiam destul de aproape unul de celălalt şi Ionică, cum îi spun eu este prieten cu fiul meu Claudio. Ionică este un

Revistă de Cultură Universală

- Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis, ştiinţele exacte, am ales, sau mai bine zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul în Filocalia volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae) la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu

adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.”

Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El. Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane.

Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în

– artă, creaţie, istorie…

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

- Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii ?

- La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

- Există vreo speranţă privind unirea celor două biserici ?

- Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică” şi „Biserica imperială” şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică” şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat” Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

- Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

- Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socio-culturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o” la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa, cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o

– artă, creaţie, istorie…

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

- Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

- Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care — zic eu — în procentaj maxim mă reprezintă.

Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-l mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum vreo zece ani (prin 2000) un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum patru ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci, când pot să scriu şi să public despre Hristos.

- Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice ?

- Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală.

Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor”. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca de un simplu „instrument de lucru”, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e — spre exemplu — rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul, (combătută în anul 325 la primul Sinod ecumenic) prin care s-a „atacat” dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici sa arătat rolul ei multiplu, şi anume: - cel estetic - acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea —

– artă, creaţie, istorie…

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE după cum zice Părintele Stăniloae — avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru; 1. cel pedagogic - acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor; 2. cel latreutic - de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi; 3. cel haric - de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin — spre exemplu — icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană: „Dar când

Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră — şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real — a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească: „Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutând-o”.

- Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică ?

- Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că, cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată. În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de către mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc. le-am prezentat pe marele Pavel Florenski — preot rus, matematician, fizician, filozof etc. care era catalogat drept „da Vinci” al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el,

– artă, creaţie, istorie…

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?” Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

- Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd ?

- Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni.

Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517 are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul — datorită extinderii lui — nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1, 1%.

- Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere ?

- Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin”, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie”. Despre „predestinaţie” vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu.

Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui Dăruind vei dobândi tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite.

Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

- Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu ?

- Să iubim pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen

– artă, creaţie, istorie…

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la semen, adică când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: săL iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

©Adalbert Gyuris, Germania

10-V-2015 – nr. 5/45

2.

Târziu în noapte gândul meu devine cânt, devine dor când mă gândesc la Tine, Doamne, şi toată, toată mă-nfior Eu un arcuş pe placul Tău să fiu aş vrea, să cânt duios să-mi crească-n suflet trandafiri când mă pătrunzi până la os

OLGA ALEXANDRA DIACONU5

Credinţa-n Tine e un dar ce Tu mi-l picuri din senin şi-aud în mine-o liturghie când Tu devii pâine şi vin Iaşi

Poezii mistice 1.

Ca o adiere de vânt Te-am simţit, Doamne, la mine-n gând Ca un glob de foc în inima mea ţi-ai făcut loc Am vrut să mă dau mai încolo, dar oricum mă-ntorceam erai şi Tu acolo De-atunci numai porumbei cu crengi de măslin în plisc privesc în zare

Nu ştiu prea bine să mă-nchin nici să m-aplec pe la icoane Te simt ca pe-un iubit divin şi-am să mă pierd în Tine, Doamne.

3.

TU EŞTI IZVORUL

Domnului Iisus Hristos

Tu eşti izvorul ce m-adapă când apă n-am să-mi curgă-n suflet Tu eşti puterea ce mă-mpacă şi mă dezmiardă cu-al său cuget Imensitatea –Ţi este-n fire – Tu eşti Pământul, eşti şi Cerul Mă pierd în sufletul Tău pur să mă prefaci din temelie: eu, scândura şi Tu, Dulgherul.

© Olga Alexandra Diaconu

Privesc corabia în larg dacă n-apare.

5

Olga Alexandra Diaconu – n. 19 aprilie 1048 este o poetă, prozatoare şi eseistă; membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Biblioteca Ambroziană din Milano

Autor: Dorina Litră, Piteşti

Într-o societate total informatizată, nu se poate vorbi despre cultură şi civilizaţie fără a ţine cont de rolul jucat de biserică şi clerici în formarea şi dezvoltarea acestei civilizaţii. Pe tot parcursul istoriei omenirii, biserica a reuşit să fie, nu numai pentru Occident, dar şi pentru Orient, o instituţie importantă, care a dat tonul în mai toate sferele vieţii sociale. Datorită organizării învăţământului în biserici şi mânăstiri, numărul celor care ştiau carte a crescut, la fel şi numărul bibliotecilor care funcţionau pe lângă aceste instituţii. Clerul reprezenta aşadar o categorie privilegiată din punct de vedere intelectual, având acces la tot ceea ce însemna lumea scrisului şi a cărţii. În lume există câteva biblioteci care uimesc nu numai prin arhitectura lor deosebită, dar şi prin tomurile de colecţie unicat. O astfel de bibliotecă este Biblioteca Ambroziană – unică pentru că nu a fost gândită doar ca o colecţie de cărţi şi capodopere de artă, ci şi pentru a include un colegiu al scriitorilor, un seminar al savanţilor, o şcoală de arte frumoase, precum şi o şcoală pentru instrucţie în limbile clasice.

Numărându-se printre marile depozite de cultură europeană, biblioteca a fost constru-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

ită între anii 1603 şi 1609 de către cardinalul Frederico Borromeo, iar numele i-a fost dat în cinstea Sfântului Ambrozie, patronul oraşului Milano, Italia. Oameni de încredere ai cardinalului au fost trimişi prin toată Europa pentru a căuta şi a aduce cele mai valoroase cărţi şi manuscrise pentru colecţia bibliotecii. Chiar dacă nu a putut rivaliza cu Biblioteca Vaticanului, aceasta s-a bucurat de o mare popularitate, pentru că a fost mult mai deschisă către public, mai ales către studenţi. Era un lucru nemaiauzit până la acea dată, fiind practic prima bibliotecă în care s-au oferit toate facilităţile pentru a citi şi a lua notiţe. În 1609 se deschide prima sală de lectură, care permitea consultarea liberă a textelor pe rafturi, acestea nemaifiind legate cu lanţuri. Felul liber de a gândi al Cardinalului a fost susţinut de oamenii învăţaţi ai vremurilor şi exemplul său a fost în curând urmat şi de alte biblioteci. Bunătatea s-a îmbinat cu seriozitatea, căci erau aplicate cele mai severe pedepse celor prinşi că au furat o carte şi numai Papa îi putea ierta pentru comiterea unor astfel de fapte.

Multe colecţii au fost lăsate moştenire bibliotecii prin testament, Cardinalul Borromeo cerând ajutor de la prietenii săi - preoţi, cardinali şi prinţi, care au răspuns cu generozitate. Ca urmare a donaţiilor, dar şi a achiziţiilor constante de carte, fondurile bibliotecii ajung să numere 850.000 de volume şi 35.000 de manuscrise. Colecţia bibliotecii se face remarcată prin manuscrisele clasice, mai ales din Homer şi

– artă, creaţie, istorie…

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Vergiliu, dar şi prin textele orientale. Aici se păstrează un manuscris din Iliada, din Eneida cu desene de Simone Martini şi note de Francesco Petrarca, manuscrisele originale ale fondatorilor literaturii italiene (cum ar fi Boccaccio, Ariosto sau Manzoni) şi o replică de şase volume din Codex Atlanticus - manuscrisul care păstrează note şi desene ale lui Leonardo da Vinci. În 1796, mai multe documente, între care şi Codex Atlanticus au fost „transferate” în Franţa de către Napoleon, pentru a fi păstrate la Biblioteca Institutului Francez; din fericire, acesta din urmă a fost returnat Bibliotecii Ambroziana în 1815, datorită unui ofiţer instruit pentru a prelua piese de artă confiscate de Napoleon. Cu ocazia Summit-ului G8 de la L'Aquila (10 iulie 2009) au fost expuse, în premieră mondială, opt foi din Codex Atlanticus.

10-V-2015 – nr. 5/45

brie 1816 poetul romantic Lord Byron6 a vizitat biblioteca şi a fost încântat de scrisorile dintre Lucrezia Borgia şi Pietro Bembo, considerândule „cele mai frumoase scrisori de dragoste din lume”; Mary Shelley7 a trecut şi ea pragul bibliotecii la 14 septembrie 1840, dar a fost dezamăgită de măsurile stricte de securitate determinate de o recentă tentativă de furt.

Trebuie amintit că în apropierea bibliotecii funcţiona şi o tipografie, iar cardinalul Federico Borromeo este cel care în 1618 a pus bazele Pinacotecii Ambroziană, o galerie al cărei scop era acela de a permite accesul la cultură oricui era interesat de pictură şi sculptură, de artă în general. Însuşi cardinalul a donat colecţia sa de picturi şi desene, numărul acestora ajungând în prezent la 12.000. În Pinacotecă pot fi admirate picturi de Leonardo da Vinci, Botticelli, Bramantino, Tiţian, Jacopo Bassano, Caravaggio şi alţi pictori celebri. Bibliotecile din trecut, organizate sau nu de clerici, reprezintă un adevărat tezaur de cultură şi civilizaţie, constituindu-se în fonduri istorice, destinate cercetătorilor, cu valoare patrimonială şi preţioase datorită vechimii.

©Dorina Litră

Sala Federiciana, iniţial sala de lectură a monumentalei Biblioteci Ambroziana, ridicată la începutul secolului al XVII-lea, a fost restaurată în perioada postbelică, structura sa fiind afectată de infiltrarea apei de ploaie. Intervenţia de restaurare a constat într-o primă etapă în curăţarea suprafeţelor, în consolidarea porţiunilor deteriorate şi restaurarea structurii acolo unde era necesar. Ca urmare a creşterii fondului de documente pe care îl adăpostea, extinderea bibliotecii devenise o necesitate, sarcină care i-a revenit în perioada 1826–1836 arhitectului Giacomo Moraglia. Clădirea a fost avariată în al doilea război mondial, dar a fost restaurată în 1952, având parte de alte restaurări majore în 1990-1997. La 15 octom-

Revistă de Cultură Universală

Bibliografie: Buluţă, Gheorghe. Scurtă istorie a bibliotecilor din România, Bucureşti, Editura Enciclo-pedică, 2000; www.Ambroziană.eu.; http://www.mila-noneicantieridellarte.it/interventi/600-700/sala-federiciana-della-veneranda-biblioteca-Ambroziană-di-milano

6

George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Misso-longhi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley şi John Keats, contemporani ai săi.

Printre cele mai cunos-cute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold şi Don Juan, cel din urmă a rămas incom-plet din pricina morţii poetului.

7 Mary Shelley (Mary Wollstonecraft Godwin, 30 august 1797 - 1 februarie 1851) a fost o scriitoare bri-tanică, dramaturg, eseist, biograf şi editor al operelor soţului ei, poetul romantic şi filozoful Percy Bysshe She-lley; este cel mai bine cunoscută pentru romanul Fran-kenstein (1818), fiind considerată precursoarea scrieri-lor ştiinţifico-fantastice moderne.

– artă, creaţie, istorie…

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARMEN GEORGETA POPESCU

PARADISUL NOSTRU PIERDUT Stau cu coatele pe masă, un gest ce nu se potriveşte cu stângăcia celor ce-şi frământă mâinile pe dedesubt. Îmi rezem gândurile în palme şi în felul acesta le mângâi şi le simt răcoarea împrumutată de la nopţile când nu ştiam de ce nu-mi este suficientă flacăra din mine. Mă întreb de ce mai fac focul dacă tot m-am decis să te chem aproape. Parcă aş trăi o eră a glaciaţiunii în care verile alunecă printre degetele celor ce urlă ca vin apele peste noi. Nu mi-e frică de ape, ele cutreieră universul şi văd totul, de la ele aş putea învăţa ceva. Dar mi-e frică de spaima celorlalţi în faţa lor, de isteria ce s-ar transforma într-un căluş mâlos ce mi-ar opri cuvântul. Mă depărtez cât pot de potop şi-l măsor cu cele câteva pagini împrăştiate pe pat. Nu ştiu când le-am scris. Poate am fost doar mesagerul. Cu coatele pe masă, parcă sfidând orizontul ce se contractă în ritmul respiraţiei mele, trec dincolo de frig, dincolo de spaime şi mă văd colorând aerul cu gânduri.

Dacă viaţa are un scop, înseamnă că ea are şi un merit, înseamnă că noi suntem fiinţe care merită. Mergând pe firul gândului mai departe, auzind oamenii spunând că viaţa este tot ce putem avea mai valoros, mi-e clar că denigrarea şi umilinţa la care suntem supuşi uneori, de către cei care sunt exact ca şi noi, au o conotaţie şi mai perfidă. Sau poate că au un sens mult mai profund decât suntem în stare să mărturisim. E dificil să vorbeşti despre oameniiînger, oamenii merituoşi, pentru că singura teorie cu care suntem obişnuiţi să trăim este cea a

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

păcatului, a căderii în sub valoarea noastră ca suflete. Ea are milenii în spate, are de partea ei spaimele şi suferinţele celor torturaţi de dilema omului luminos versus omul păcătos, omul decăzut. Cum aş putea eu sau oricine altcineva să răstoarne cu uşurinţă imaginea creată şi stabilizată în conştiinţa majorităţii, încât ea să revină la forma iniţială şi adevărată? Când nu mai pot schimba nimic, oamenii au tendinţa de a se simţi înfrânţi, poate asta este adevărata putere a ideii de cădere din paradis care ne-a fost injectată în somnul prelungit al existenţei noastre, adevărat venin ce ne omoară încrederea în noi înşine ca să nu vedem utilitatea continuării vreunei lupte pentru adevăr. Dar atunci cum rămâne cu libertatea noastră? Fără vreo luptă, vreo zbatere, vreo căutare misterioasă, indiferent la care nivel al înţelegerii noastre sau al desfăşurării ei, ce rost mai are termenul de eliberare?

Neînţelegerea unui fapt, a unei stări, a unei emoţii, a unui concept, a orice din viaţa noastră, această prosternare în faţa necunoscutului temporar este un munte abrupt ce ne sperie cu potecile lui colţuroase. Îndrăzneţii au întotdeauna tălpile rănite şi sunt părăsiţi de mulţime. De fapt mulţimea şi-ar dori, instinctiv, ca ei să rateze ţinta şi astfel să nu se demonstreze lâncezeala de gânduri ce le-a înecat până şi speranţa, să nu se vadă rătăcirea sau împotmolirea în propriile lor concepţii născute şi limitate la efemer. Şi când îndrăzneţii cuceresc acest munte, cu preţul cuvenit, evident, mulţimea îi aclamă, dar o face din nevoia de dezmorţire a unei zile banale din viaţa lor, nu din sentimentul de regăsire şi identificare cu modelul creat de învingători. Acest model, al omului potent şi imposibil de îngrădit în aspiraţiile lui, există în fiecare dintre noi, dar nu iese la suprafaţă decât în rare momente. Poate că de aceea oamenii l-au uitat sau nu mai pot crede în el, sunt prea multe „adevăruri“ contrare în jurul lor ca să mai poată privi spre cer altfel decât cu umilinţă sau cu disperarea celui care imploră îngăduinţa. Fiecare are propriul lui paradis pierdut aşa se spune, fiecare are propria depărtare de

– artă, creaţie, istorie…

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE linişte şi împăcare, propria însingurare faţă de alţii şi totuşi, paradoxal, ei şi le caută pe toate acestea în afară, le caută în ceilalţi ca şi cum ceilalţi le-ar mai avea încă şi i-ar putea ajuta.

Este o dublă capcană şi o triplă durere. Mai întâi se simt separaţi, iar apoi se simt dependenţi de ceilalţi; se simt alungaţi, duruţi, nedoriţi, nepotriviţi ca apoi să viseze şi să-şi dorească să devină centrul universului pentru altcineva; îi invidiază sau îi suspectează pe cei din jurul lor ca apoi să se încreadă orbeşte în ei, în puterea acestora de a-i salva cumva de ceea ce pare că este singura realitate. A părea, a ni se părea - multora ni se pare că este un verb ca oricare altul şi nu-i sesizăm puterea de inducere a stării de nesiguranţă sau de iluzie, nu-l vedem ca pe instrumentul aruncării minţii fie în acceptarea suficienţei, fie în căutarea unei definiţii definitive pentru ceva ce este în permanentă mişcare, transformare şi devenire. Aceasta este imaginea cea mai grăitoare a dorinţei omului de a opri timpul în loc, de a-l stăpâni şi apoi de a-l lega de nevoia lui de autodefinire în raport cu ceea ce îl înconjoară.

Pierderea paradisului este mai degrabă o binecuvântare decât o pedeapsă, pentru că dacă ceva nu poate fi pierdut, atunci nu poate fi nici regăsit, ca urmare, această pierdere este o posibilitate reală de a simţi dorul de ceva anume şi nevoia de a-l regăsi sau de a-l redefini. Trăim stări diferite şi intense în cele două momente, dar cele mai multe şi mai interesante stări le trăim între ele, între vămile ce despart două lumi sufleteşti ce nu se pot privi în oglindă fără să facă comparaţii. Mi se pare relevant faptul că avem amintirea paradisului, o purtăm atât de adânc în noi, încât însăşi viaţa noastră se transformă într-o necontenită căutare. Percepţia exteriorului este o înregistrare, un şir de date şi informaţii ce ar rămâne fără noimă dacă nu am introduce în ecuaţia căutării posibilitatea relevării adevărului, al adevărului nostru, bineînţeles. Şi acest exerciţiu, neconştientizat întotdeauna în întregime, nu apare o singură dată în viaţă, accidental şi fără beneficii, el nu foloseşte exclusiv o singură cale - cea a minţii sau

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

cea a simţurilor. Comparaţia este un instrument minunat, e permanent prezentă şi necesară în procesul cunoaşterii, dar ea este o monedă cu două feţe şi astfel apare riscul căderii în extreme. O faţetă ne poate transforma în orgolioşi, în nemulţumiţii care nu pot accepta ca altcineva să fie atât de diferit de ei, încât să îi pună în umbră. Cealaltă faţetă ne poate aşeza pe umeri o concluzie atât de brutală şi greoaie, încât să nu vedem în noi decât neputinţa, nepotrivirea şi lipsa oricărui merit. Diferenţele nu ţin numai de voinţa sau de abandonul nostru, nu sunt inutile şi nici nu urmăresc să ne rănească sau să ne oprească din a da o măsură aspiraţiilor noastre, ele pot fi cea mai bună cale de a ajunge la noi înşine. Comparaţia este o abilitate mentală, nu ştiu dacă oamenii îşi pun întrebarea: de unde o au? Nu ştiu dacă asta îi frământă suficient de mult, încât să devină mai atenţi în a o folosi. Abilităţile mentale par a se dezvolta datorită învăţăturii, a efortului de a memora şi a ne folosi apoi de teorii şi ecuaţii pe care să le combinăm sau să le rafinăm până la apariţia altora, mai complexe şi mai cuprinzătoare. Dar evidenţa din jurul nostru ne înţeapă cu întrebări de genul: de ce nu se întâmplă la fel cu toţi cei care urmează o şcoală, de ce nu ascumulăm la fel, de ce nu „vedem“ la fel concluziile ? Cine sau ce face diferenţa? Trebuie să existe ceva nativ care doarme sau doar stă ascuns în profunzimea noastră, ceva ce aşteaptă un semn de la noi ca să intre în scenă. Să fie sufletul, să fie experienţa trecutului, să fie norocul de a ne trezi din incertitudini sau confuzii la momentul potrivit? Ori poate toate acestea şi încă multe altele, pe care le recunoaştem şi le folosim treptat, odată cu fiecare pas spre casă ?

Drumul spre casă este singurul drum pe care păşim în această viaţă. Pe acest drum ne purtăm bătăliile interioare, pe acest drum îi întâlnim pe ceilalţi, pe acest drum se produc separările dar şi (re)conectările.

©Carmen Georgeta Popescu

– artă, creaţie, istorie…

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

TISA

Cei născuţi între 2 şi 11 ianuarie şi între 5 şi 14 iulie

ANDREI CHERAN ZODIACUL DRUIZILOR8 - Cine sunteţi? O tisă fidelă şi curajoasă sau un cedru maiestuos? O salcie cu puteri misterioase sau un alun discret? Vă invităm să descoperiţi una dintre cele mai vechi astrologii - cea practicată de druizi. Veţi putea astfel să cunoaşteţi copacul care vă guvernează şi să vă lăsaţi inspiraţi de forţa şi de calităţile lui...

Galii şi preoţii lor, druizii, în ţara lor acoperită de păduri, le confereau arborilor virtuţi care îi făceau sacri. După formă, talie şi caracteristici, copacii erau consideraţi ca o dublură a fraţilor lor, oamenii, dar având puteri cu mult mai mari, pentru că rădăcinile care îi legau de pământ se înrudeau cu spiritele subterane, în timp ce coroana lor era mângâiată de divină-ţile celeste. La druizi, fiecare individ era asociat, în funcţie de data sa de naştere, cu un arbore. În zilele noastre, chiar dacă datinile s-au schimbat, copacii rămân înscrişi în memoria noastră colectivă şi păstrează, pentru fiecare dintre noi, o valoare afectivă şi simbolică considerabilă. Mai ales la noi, la români, ei au rămas dublurile noastre, românul, frate cu codrul. Druizii ştiau totul despre aceste legături profunde şi prevesteau firea oamenilor în funcţie de arborii cu care erau îngemănaţi.

Tisa este un copac foarte rezistent şi viguros. Din lemnul său, galii îşi făceau lăncile cu care luptau. Cu frunzele sale perene, acest copac încarnează continuitatea, fidelitatea, dar în acelaşi timp şi spiritul de a cuceri, determinarea de a câştiga. Corespondentul său uman este, prin urmare, ambiţios, combativ şi curajos.

Are o rezistenţă psihică ieşită din comun, dar este în acelaşi timp un idealist, pasionat de metafizică. Deşi are o integritate absolută, este gata să facă orice pentru a seduce jumătatea ce se potriveşte inimii sale. Uneori se grăbeşte, poate chiar prea mult. Din cauza aceasta poate fi uneori trist, auster.

ULMUL

Cei născuţi între 12 şi 24 ianuarie şi între 15 şi 25 iulie Frumoşi, puternici, ulmii sunt minunaţi prin blândeţea şi simplitatea lor. Nu există nimic excesiv, nici în forma lor, şi nici în locurile unde cresc. Din contră, au un aspect liniştitor, binevoitor, făcut să calmeze tensiunile. Oamenii care se îngemănează cu ei sunt prietenoşi, deschişi către dragoste, dar în acelaşi timp şi ordonaţi şi foarte sociabili. Din păcate sunt uneori prea utopişti şi li se întâmplă să treacă prin decepţii crunte, dar optimismul lor este de fiecare dată mai puternic. Mai degrabă casnici, ei au uneori tendinţa de a se închide în gânduri şi atitudini convenţionale. Trebuie să fie foarte atenţi să nu devină pur şi simplu intransigenţi.

CEDRUL

Cei născuţi între 9 şi 18 februarie şi între 14 şi 23 august 8

DRUÍD, druizi, s. m. Preot al vechilor celţi din Galia şi din insulele britanice. Druizii formau o clasă sacerdotală, având o doctrină religioasă proprie, şi credeau, printre altele, în nemurirea sufletului şi în metempsihoză. Prin atribuţiile lor juridice au avut o puternică influenţă politică, socială şi religioasă în ţările celtice (Irlanda, Bretania, Galia). – Din fr. druide, lat. druida.

Revistă de Cultură Universală

Dese şi mereu verzi, crengile de cedru erau oferite tinerilor gali când plecau la război împotriva legiunilor romane. Simbol al curajului şi al rezistenţei, cedrul este un copac maiestuos, cu coroană deasă. Corespondentul său uman poartă în el aceeaşi energie, care îi face

– artă, creaţie, istorie…

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE viaţa trepidantă, strălucitoare, plină de neprevăzut. Având un simţ al umorului ieşit din comun şi o inteligenţă strălucită, el seduce, dar nu rămâne pe loc, mereu atras de alte şi alte aventuri. Uneori poate fi susceptibil, ba chiar agresiv dacă este criticat.

PINUL

Cei născuţi între 19 şi 27 februarie şi între 24 august şi 2 septembrie Ultimul reprezentant al trioului de conifere pe care îl face cu tisa şi cu chiparosul, pinul este, la fel ca şi ei, de o robusteţe ieşită din comun. Fără a face eforturi speciale, el are în pădure o siluetă dreaptă şi fină, deasupra celorlalţi. La fel ca şi el, fratele său om are un bun simţ total, dar nu vrea să fie remarcat din această cauză. Îndrăgostit prin definiţie, el revendică de fiecare dată o repartiţie echitabilă a drepturilor şi îndatoririlor fiecăruia dintre parteneri. Totuşi, poate fi un amant ce va aduce uneori cruzime în dragoste. Foarte ambiţios, va face totul pentru a-şi îndeplini scopul.

CHIPAROSUL

Cei născuţi între 25 ianuarie şi 3 februarie şi între 26 iulie şi 4 august Luminos ca licărul aurului, cu lemnul tare ca piatra, chiparosul este cel mai familiar dintre conifere. Galii îl venerau cu evlavie, considerându-l semizeu, convinşi că răşina lui, aşternută pe tălpile călătorilor, le permitea să treacă mergând peste ape. Fraţii lor oameni sunt altruişti şi generoşi, gata să pună în serviciul altora vigoarea excepţională de care se bucură, devotamentul şi simplitatea. În dragoste, ştiu să se facă iubiţi fără prejudecăţi şi seduc toate punctele cardinale. Prietenie sau dragoste, te simţi bine alături de ei. Umanitatea lor îi face extrem de ataşanţi.

SALCIA

Cei născuţi între 28 februarie şi 10 martie şi între 3 şi 12 septembrie

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Despletite şi languroase, cu ramuri subţiri, aplecate către pământ, împodobite cu frunze înguste şi lunguieţe, sălciile degajă o senzaţie de tristeţe, de unde şi numele de „salcie plângătoare”. Fără să fie neapărat trişti, nativii acestui semn sunt înclinaţi către melancolie, pe care o cultivă cu delectare. Campioni ai dramatizărilor excesive, ai iubirilor sfâşietoare şi ai întâlnirilor pasionale, nu sunt deloc modele de fidelitate. Uşor telepaţi, le place să-şi folosească această însuşire pentru a se apropia de putere, cu condiţia să o exerseze din umbră, trăgând sforile. Personalităţi zbuciumate, fraţii oameni ai salciei au un simţ artistic incontestabil.

PLOPUL

Cei născuţi între 4 şi 8 februarie, între 1 şi 14 mai, între 5 şi 13 august şi între 3 şi 11 noiembrie Nobleţea şi fineţea definesc alura generală a acestui frumos arbore, cu frunze simetrice, de culoare verde deschis pe o parte şi verde-închis pe cealaltă. În credinţa druizilor, plopul era arborele consacrat eroilor morţi în luptă. Evocator al lumii liniştii, al împăcării şi secretelor, plopul este un confident, un prieten tăcut şi fidel. Dublul său uman este dornic de independenţă, uneori până la închiderea în sine.

Demn de încredere şi dotat cu inteligenţă vie, simţul său critic îl poate duce spre pesimism.

Dar are nevoie să fie iubit, iar cei ce vor simţi aşteptarea aceasta vor descoperi în el o inimă generoasă şi sensibilă.

TEIUL

Cei născuţi între 11 şi 20 martie şi între 13 şi 22 septembrie Cu trunchiul drept, teiul are o coroană rotundă, resplandisantă, prin bogăţia frunzelor sale. Răspândind vara un parfum dulce şi subtil, florile sale le serveau druizilor la prepararea unor poţiuni menite să inducă somnul. Ei îi atribuiau teiului chiar şi virtuţi hipnotice, ceea ce îi

– artă, creaţie, istorie…

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE conferea o magie suplimentară. Ambiguitatea aceasta se regăseşte şi la nativii pe care îi tutelează. Dotaţi cu o reală compasiune pentru semenii lor, recurg adeseori la minciună ca să convingă. Puternici în aparenţă, fragili în interior, nativii din zodia teiului au nevoie de securitate.

ALUNUL

Cei născuţi între 22 martie şi 10 aprilie şi între 24 septembrie şi 13 octombrie Pentru că într-o bună zi o fecioară s-a transformat în pasăre, s-a aşezat pe o creangă de alun şi a ales fructele sale, zicând: „Pe acestea le vor mânca oamenii de acum înainte”, legenda galică le atribuie alunilor virtuţi de fecunditate şi de prosperitate. Mărunt şi discret în aparenţă, el este în general asociat cu feminitatea. Blânzi şi răbdători, cei născuţi în această zodie ascund în spatele graţiei lor un temperament pasional, o sexualitate capricioasă şi o versatilitate derutantă uneori. Originali şi fantastici, ei pot fi cruzi cu cei care nu ştiu să-i liniştească.

ARŢARUL

Cei născuţi între 11 şi 20 aprilie şi între 14 şi 23 octombrie Foarte puternic, lemnul său rezistă la orice încercare. Maiestuos şi echilibrat, arţarul nu este lipsit de o oarecare solemnitate, deşi, pentru gali, el semnifică în primul rând virtuţile războinice, curajul şi puterea. Aceleaşi calităţi sunt regăsite la fraţii lor oameni. Pot fi medici străluciţi, avocaţi, ba chiar preoţi. Le place să învingă în viaţă şi să-i convingă pe ceilalţi de crezul lor dar, în acelaşi timp, nu se dau înapoi de la bucuria notorietăţii. În acelaşi timp, ştiu să-şi gestioneze anturajul. Când se îndrăgostesc, le place să cucerească, dar le place în acelaşi timp şi să complice lucrurile.

FRASINUL

Cei născuţi între 25 mai şi 3 iunie şi între 22 noiembrie şi 1 decembrie

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Pentru gali, frasinul însemna puterea şi imortalitatea. El era arborele vieţii prin excelenţă, fie că erau implicate forţe pozitive sau malefice. Galii credeau că dacă un frasin va fi tăiat, cerul va cădea pe ei! Destul de ambigui, cei ce sunt înfrăţiţi cu frasinul sunt în acelaşi timp generoşi şi egoişti. Ei caută mereu să elucideze misterele vieţii şi ale morţii. Dificili şi uneori greu de suportat zi de zi, ei atrag, totuşi, prin inteligenţa lor puternică şi prin originalitate.

CARPENUL

Cei născuţi între 4 şi 13 iunie şi între 2 şi 11 decembrie Nu foarte înalt, dar foarte preţuit ca talisman împotriva blestemelor, carpenul era plantat de gali, care îl foloseau pentru a face din el căruţe. Poate că din această cauză oamenii născuţi sub zodia sa sunt nişte excelenţi comunicatori. Un pic superficiali şi mondeni, nu le place de niciun fel singurătatea şi sunt foarte ataşaţi de convenienţele sociale. Esteţi prin excelenţă, au gustul frumosului şi al luxului şi sunt gata de toate sacrificiile pentru a ajunge la perfecţiunea estetică. Iar această căutare nu este în niciun caz superficială, ea manifestându-se la fel de puternic şi pe plan profesional sau sentimental.

NUCUL

Cei născuţi între 21 şi 30 aprilie şi între 24 octombrie şi 2 noiembrie Este misterios, singuratic şi ambiguu.

Galii îl admirau, dar în acelaşi timp se temeau de el. Pentru că are proprietăţi magice. Venerat ca un corn al abundenţei şi ca un simbol al spiritualităţii, nucul era folosit de către druizi pentru a face poţiuni speciale, în ritualurile lor de iniţiere. Uneori deschişi către exterior, generoşi şi atenţi la cei din jur, cei născuţi sub acest semn pot deveni dintr-o dată introvertiţi şi cultivă fantasme foarte departe de realitate. Inteligenţi şi versatili, pot fi în acelaşi timp ba stra-

– artă, creaţie, istorie…

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tegi redutabili, ba victime fără apărare, înecate în sensibilitatea lor lunatică.

SMOCHINUL

Cei născuţi între 14 şi 23 iunie şi între 12 şi 21 decembrie Un arbore mai ciudat, „prieten al filozofilor”, după părerea lui Platon, dintotdeauna smochinul a reprezentat abundenţa. Galii îl venerau şi pentru virtuţile medicinale ale fructelor sale. Dar este vorba despre un copac mult mai fragil decât pare, care dacă nu este fericit în locul în care creşte, devine sterp. Iar cei născuţi în zodia sa nu scapă de această fragilitate.

Generoşi cu cuvintele, dar nedorind să atragă atenţia, ei pot păli din lipsă de dragoste. Atraşi către viaţa de familie, unde pot împinge respectul convenţiilor la maximum, uneori le este, totuşi, greu să îşi asume acest rol vreme îndelungată.

CASTANUL COMESTIBIL

Cei născuţi între 15 şi 24 mai şi între 12 şi 21 noiembrie Mai degrabă ramificat decât înalt, acest copac rustic poate fi confundat de la distanţă cu un stejar. În realitate, este mult mai „timid” decât acesta, dar în acelaşi timp la fel de util, pentru că fructele sale au fost mult timp la baza alimentaţiei strămoşilor noştri. Corespondentul său uman manifestă aceeaşi timiditate, dar adoptă uneori un comportament derutant, ba chiar şocant, care de fapt maschează o profundă temere de a nu fi iubit. Totuşi, simţul său ascuţit al organizării şi respectul ierarhiei fac din el un coleg de muncă perfect. În prietenii, la fel ca şi în dragoste, nu este foarte demonstrativ, dar apare întotdeauna în locul şi în momentul potrivit.

MĂRUL

Cei născuţi între 25 iunie şi 4 iulie şi între 23 decembrie şi 1 ianuarie

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Prieten al magilor, mărul ocupă un loc de frunte în „astrologia” galilor. Tăierea sa era pedepsită cu moartea. Simbol al invulnerabilităţii, este un copac simplu, familiar, răsărit pentru dragoste şi pentru viaţă. Corespondentul său uman are aceeaşi candoare, care uneori se transformă în naivitate. Pentru el nu există nici calcule savante şi nici strategii alambicate pentru a-şi exprima senzualitatea şi aspiraţia către dragoste. Totuşi, fuge de pasiunile ieşite din comun şi preferă fericirea simplă, a unei vieţi liniştite, al cărei conformism îi place. Dar spiritul îi rămâne deschis, mai ales către cunoaşterea ştiinţifică.

Arborii dintre anotimpuri Celor 16 arbori prezentaţi până acum li se mai adaugă patru, legaţi de date foarte importante pentru druizi: cele aflate la schimbarea anotimpurilor. Fiecare din aceşti patru arbori marchează debutul unui nou sezon, ceea ce le conferă o aură suplimentară. Prin asociere, nativii din aceste patru zile beneficiază de o putere sporită.

STEJARUL (Primăvara) Cei născuţi pe 21 martie Păzitor al casei, la gali, stejarul simbolizează viaţa, puterea, energia care, asemenea sevei, se reînnoieşte în fiecare primăvară. Înseamnă trezirea şi reînnoirea naturii. Prin forma sa, care se îndreaptă spre cer, şi ramurile sale mari, ocrotitoare, el evocă un templu, un loc de comunicare între oameni şi zei, acolo unde dispar greşelile şi renasc speranţele. Ţinându-se mereu de cuvânt, cei născuţi pe 21 martie sunt în general stabili, generoşi şi puternici. Ştiu să impună respect, dar în acelaşi timp, ştiu să dea naştere unor iubiri sau prietenii ce vor dura.

MESTEACĂNUL (Vara)

Cei născuţi pe 24 iunie

Chiar dacă se spune că era folosit la fabricarea măturilor pentru vrăjitoare, acest co-

– artă, creaţie, istorie…

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pac modest, protector, curajos, asociat cu Luna, era iubit în mod special de către gali, slăvit la toate sărbătorile care ţineau de căsătorie şi de maternitate. Oamenii născuţi la umbra sa sunt curajoşi, muncitori, discreţi, plini de fantezie şi de generozitate. Dotaţi cu un puternic simţ artistic, ei se împlinesc fără să facă valuri în jur, seducând prin simplitate şi prin blândeţe. Pentru a vă face plăcut lor, nu trebuie să îi bruscaţi sau să le lezaţi modestia. Pentru că se vor speria şi îşi vor strânge crengile.

MĂSLINUL (Toamna)

Cei născuţi pe 23 septembrie Simbol al focului şi al căldurii, măslinul încarnează lumina liniştită şi imuabilă care îndepărtează fantomele şi spiritele rele. Este calm în sufletul său şi are o longevitate excepţională. Galii îi acordau atributul fecundităţii, al păcii, al forţei şi al purificării. Filozofi şi psihologi, cei născuţi sub acest semn preferă să convingă decât să învingă, să înţeleagă decât să judece, să liniştească decât să înfrunte. Toleranţa şi înţelepciunea lor excepţionale îi propulsează de multe ori mai departe decât îşi doresc. Dar nu sunt uluiţi de rezultat, ba mai mult, se închid în grădina lor interioară, unde îşi cultivă interesul pentru artă şi lectură.

FAGUL (Iarna)

Cei născuţi pe 22 decembrie Un copac frumos, foarte echilibrat, plăcut la atingere, fagul era venerat de către gali drept legătura lor cu strămoşii. Depuneau la rădăcinile sale pietre care îi reprezentau pe cei morţi, pentru a putea fi mai aproape de ei.

Astfel, cei născuţi pe 22 decembrie au un talent incontestabil de a comunica. Graţie elocvenţei discursului lor şi spiritului lor viu şi abil, ştiu cum să lege relaţii şi cum să le fructifice. Pragmatici şi realişti, nu îşi pierd capul uşor. Totuşi, în dragoste, sunt foarte prevăzători şi sensibili la eleganţă. ©Andrei Cheran

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

CURIOZITĂŢI? Cele mai rare 10 flori din lume În mod sigur, pentru a clasifica primele 10 cele mai rare flori din lume, nu este atât de uşor, din moment ce specialiştii au declarat că există mai mult de 270.000 de specii de flori (care nu includ cele 10–15% din florile neclasificate din regiunile îndepărtate ale lumii). Urmează un top 10 nu doar cu cele mai rare flori, ci şi cu unele dintre cele mai interesante poveşti.

10. Campion (Silene tomentosa)

Găsindu-se doar în Gibraltar, floarea Campion a fost considerată dispărută de către comunitatea de ştiinţă în 1992, când toate urmele de plante dispăruseră. Apoi, în 1994, a fost descoperit un singur exemplar, de către un alpinist, care făcea drumeţii pe stâncile înalte ale Gibraltarului. A fost apoi dusă la Banca de seminţe Millenium şi specia creşte acum la Grădina Botanică din Gibraltar, dar şi la Grădina Botanică Regală din Londra. Pentru că a aşteptat agăţată pe stâncile solitare din Gibraltar ca să poată fi găsită, floarea Campion se află pe locul 10.

9. Liana de jad (Strongylodon macrobotrys) Liana de jad, e cunoscută pentru culoarea ei spectaculoasă de turcoaz, culoare care e foarte rar întâlnită la o altă floare. Floarea e polenizată de lilieci, care atârnă cu capul în jos pentru a bea nectarul. Aceste flori rare, sunt foarte greu întâlnite în sălbăticie şi sunt considerate a fi ameninţate de defrişări în habitatul

– artă, creaţie, istorie…

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

a o aduce acasă, floarea Ciocul papagalului ajunge pe locul 8 în această listă cu flori rare.

7. Floarea de ciocolată (Cosmos atrosanguineus)

lor natural din Filipine. Pentru frumuseţea ei şi pentru lilieci deopotrivă, floarea Liana de jad e pe locul 9.

8. Ciocul papagalului (Lotus berthelotii)

Poate ai mai văzut orhideea Chocolate, dar ai mai văzut sau mirosit o floare Cosmos atrosanguineus? Este o floare originară din Mexic, care s-a extins în sălbăticie de peste 100 de ani. Totuşi specia supravieţuieşte exemplar, o clonă non-fertilă creată în 1902 prin propagare.

Florile sunt de un maro foarte închis şi cresc până la un diametru de 3-4 cm. Cum sugerează şi numele, floarea de ciocolată emite vara un parfum delicios de vanilie (găsite de asemenea în boabele de vanilie, boabele de cafea şi în cele de cacao). Pentru că sunt atât de rare şi atât de dulci încât îţi vine să le mănânci, floarea de ciocolată se găseşte pe locul 7.

6. Koki’o (Kokai cookei)

Clasificată ca extrem de rară încă din 1884, floarea numită popular „Ciocul papagalului” este considerată dispărută în sălbăticie, deşi unele persoane cred că încă nu a dispărut total.

Planta este originară din Insulele Canare şi se crede ca a fost iniţial polenizată de un soi de păsări care au dispărut din această zonă. Au fost făcute experimente pentru a vedea dacă floarea poate găsi polenizatori noi, dar din 2008, niciunul din aceste experimente nu au fost reuşite. Pentru toate eforturile făcute de

Revistă de Cultură Universală

O altă floare rară, vine dintr-un copac din Hawai. Descoperit în 1860, copacul Koki’o a fost destul de dificil de propagat şi în 1950 a fost considerat dispărut. Oricum, 20 de ani mai târziu, a fost găsit un singur supravieţuitor, dar a fost distrus de foc în 1978. Cu puţin noroc, a

– artă, creaţie, istorie…

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fost salvată una din ramuri şi a fost altoită în 23 de copaci diferiţi în diverse locuri în Hawai.

Copacii au crescut până la 10-11 metri înălţime cu sute de flori luminoase, roşii, care produc copaci maturi în fiecare an. Cu o asemenea floare dispusă să se adapteze, floarea Koki’o e pe locul 6.

5. Cactusul orhidee (Epiphyllum oxypetalum)

Această floare este cultivată uşor, dar este rară pentru simplul motiv că înfloreşte foarte rar. Se găseşte în Sri Lanka, în sălbăticie şi are o semnificaţie spirituală pentru budişti.

Atunci când înfloresc, se desfac doar noaptea şi în mod misterios se usucă înainte de zori. Potrivit budiştilor, se crede că atunci când florile se deschid, Nagas (triburi semi-mitice din Sri Lanka) coboară din locuinţele lor cereşti să prezinte floarea drept cadou pentru Buda. Florile sunt albe şi delicate şi sunt parfumate ciudat. Floarea, are de asemenea, o istorie bogată în Japonia, unde numele ei e tradus „Frumuseţe sub razele lunii”. Pentru o floare atât de timidă atunci când înfloreşte, rămâne pe locul 5.

4. Orhideea Fantomă (Epipogium aphyllum/ Dendrophylax lindenii)

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Nu numai că este rară, dar este şi fascinantă; floarea Orhidee Fantomă, este o plantă care se presupune că a dispărut de aproape 20 de ani şi s-a materializat recent. Planta este foarte rară, deoarece este aproape imposibil de propagat. Nu are frunze şi nu foloseşte fotosinteza pentru a se hrăni. Aceasta, la fel ca şi floarea Lady Slipper menţionată mai jos, are nevoie de ciuperca specifică care să fie în contact cu rădăcina ei ca să o hrănească. Orhideea Fantomă poate trăi în subteran ani de zile şi poate fi găsită numai în pădurile din Cuba şi o altă varietate în Florida. Florile emană un miros parfumat şi înfloresc între lunile iunie şi august. În Cuba, cresc în copacii de chiparoşi, în care par să plutească ca nişte fantome, de aici şi numele.

Pot fi polenizate de către fluturi mari sfinx în seminţele lor, pe un anumit muşchi. Pentru că sunt atât de selective în ceea ce priveşte condiţiile de creştere, Orhideea Fantomă e pe locul 4.

3. Papucul Doamnei galben şi mov (Cypripedium calceolus)

O orhidee sălbatică foarte rară, găsită în Europa, Papucul Doamnei galben şi mov, creşte acum în Marea Britanie, dar într-o singură locaţie: pe un teren de golf. A fost sub protecţie strictă încă din 1917, pentru a o proteja de oameni (şi de mingile de golf, desigur). O singură floare, poate fi vândută pentru suma de 5000 de dolari în America, dar e destul de greu să o vinzi deoarece planta este foarte greu de înmulţit. O altă floare rară, Papucul Doamnei (Cypripedium reginae), este foarte greu de propagat, chiar Charles Darwin a eşuat atunci când

– artă, creaţie, istorie…

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a încercat să o cultive. Seminţele florii nu oferă hrană pentru floare şi astfel trăieşte într-o relaţie simbiotică cu un anumit tip de ciupercă care o hrăneşte. Odată ce planta atinge maturitatea, ciuperca pleacă de pe planta adultă. Floarea are ramificaţii de la mov-închis până la cărămiziu, iar forma florii e sub formă de „papuci sau mocasini” şi e de culoare galben-deschis.

Pentru că e atât de rară, de temperamentală şi de prietenă cu ciupercile, Papucul Doamnei galben şi mov, dansează pe locul 3.

10-V-2015 – nr. 5/45

înălţime şi 3 metri în diametru. Floarea Cadavru se găseşte în pădurile tropicale joase din Indonezia şi arată ca ceva din epoca preistorică (sau poate ca ceva dintr-un episod Star Trek). Este considerată cea mai rară, mare şi pe cale de dispariţie floare din lume. Cunoscută şi sub numele de Rafflesia, supravieţuieşte cu ajutorul viţei-de-vie Testratigma.

2. Youtan Poluo (nu are nume ştiinţific)

Descoperită de un fermier chinez pe nume Ding, care a găsit-o crescută printre ţevile sale, iar mai târziu de un călugăr chinez, care a găsit-o sub maşina lui de spălat, misterioasa floare Youtan Poluo, nu are nume ştiinţific şi este alcătuită din 28 de piese minuscule, flori mici şi albe frumos mirositoare, care măsoară cam un milimetru. Este o floare care a fost menţionată în miturile indiene şi se credea că înfloreşte doar atunci când regele Sage, al viitorului, vizitează lumea de azi. În sanscrită, numele înseamnă „o floare de bun augur din cer”.

Floarea, este de asemenea, menţionată în scriptura budistă şi experţii botanici spun că floarea se deschide odată la 3000 de ani (oare de unde ştiu asta?). Pentru că înfloreşte o dată la 3 milenii, floarea Youtan Poluo este chiar o minune pe locul 2.

Lipsită de corp, fără frunze şi fără rădăcini, ea e legată de viţa-de-vie pentru a se putea hrăni şi pentru suport. Emite un miros înţepător de carne putredă (de aici provine numele ei de floarea-cadavru), şi atrage muştele şi gândacii să o polenizeze. Floarea se deschide cam cu o săptămână înainte să moară. Pentru încălcarea stereotipului pentru cum trebuie să arate o floare, aceasta se află pe primul loc în acest top.

Selecţie şi prezentare, @Victoria Milescu

1. Floarea Cadavru (Amorphophallus titanum) Originară din Sumatra, aceasta rară şi izbitoare plantă, are flori care ating 6 metri în

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

Deodată, m-am întrebat dacă aş putea merge într-o ipotetică zi de duminică pe linia verde până la intersecţia ocrului cu albastrul, în seara aceea unde mi-ar fi începutul?

Jocul cu solzii timpului alb

Concert amânat

MIHAELA OANCEA

Se-amână azi concertul. Îngenunchează pe pământ, umilă, luna din sonată.

Coboară sănii de vise pe calda zăpadă a trupului ei şi ninge, tot ninge cu-absenţe.

Miop, gândul se-adăposteşte, într-o firidă a nopţii, tăcut ca un mormânt sălăşluind în noi.

Nu ne mai putem întoarce acasă.

Luntraşul e chemat să moară, chiar azi, când vânătorii de iluzii se-nghesuie flămânzi la ţărmul lui.

În auroră, vârtejuri de fluturi, adunaţi ca la şezătoare, vorbesc despre începuturi.

Mai devreme s-a încheiat sabatul păpuşilor sinistre ce şi-au întins tentaculele în solzii din pustiuri.

Purtând o armură de-argint, fereastra mă priveşte încordată, dar cu nădejdea că nu voi lăsa fulgii întunericului, insecte viclene, să se năpustească în ostrovul ei de lumină; îşi zăvorăşte instinctul, curiozitatea cu care privea lumea succedată-n generaţii de-a valma; ridică armura şi refuză jocul pustiului decolorat căruia îi îngrop chiar eu, azi, sub zăpezile mute, ia cu solzii timpului alb.

Dincolo de vălul Mayei Luna s-a înfipt în bucata ei de noapte, dar a trasat un cerc deschis şi-a tânjit după doza ideală de analeptic, după o altă normalitate la fel de periculoasă.

Dimineaţa, holda de cleştar prinsă în privirea râului, era orgă şerpuindă de tăceri izvorâte din clipe de fauni.

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PETRE IOAN CREŢU Sfârşitul săptămânii uitate ruga să-ţi fie blestem bolborosit rostogolit aripă neterminată mai ales ai un crâmpei de fântână în suflet o tristeţe înfiptă în ochiul căprui - Nu mai căuta versuri frumoase în biblioteci mai bine uită-te-n oglindă tu poezie nescrisă gând pervers! nu-mi pasă continui să înfig crini ofiliţi în visele tale nedormite atâta iubire am irosit amândoi indecent şi este atâta ură chinuită de noi încât auzim cum câinii hăcuiesc clipele noastre divine îngerii nu se mai nasc sunt doar desenaţi de copii cu creta la radio se vorbeşte de cartierul în care betoanele străzilor sunt populate cu îngeri de copiii blonzi şi damnaţi şi orbi atinşi de Dumnezeu pe creştet

10-V-2015 – nr. 5/45

năluci mov sprijinind o ţeavă de calorifer fac filozofie la o ţigară pe balcon câţiva bolnavi recită versuri de Nichita strânşi într-un colţ iar marea-i zbârlită şi afară a nins ruginiu frunze de aramă strivite - Cocori de argint străpung zarea pufoasă cei de la salonul trei se preling pe lângă perete pe hol în şir indian cei de la doi desenează curcubeie cu creta din când în când mai trece câte o asistentă blondă bâzâind în zbor ori levitând pe deasupra paturilor iar pe pereţii reci e tot o fojgăială de gândaci vioi ori de bolnavi şchiopi şi îngrijitoare cu mopul s-a înserat deja noi cei din salonul unu stăm tot aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete.

pe stradă se aud sirene trec pompierii un vecin îşi bate nevasta un altul întinde rufe pe balcon - e vaiet doamnă prelung ca un cântec pe moarte iar fluturii albaştri în cer sunt tot mai rari...

Secvenţă cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete la etajul trei salonul unu salonul spânzuraţilor salteaua-i subţire şi noi ne facem tot una cu fierul

Revistă de Cultură Universală

Rudolf Schweitzer-Cumpăna - Insula Hydra

– artă, creaţie, istorie…

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

şi trecerea de inimi vor fi binecuvântarea finală...

Aripile noastre uitate

IRINA LUCIA MIHALCA Urmele din noi Până la urmă şi greşelile sunt opere... Îmi plimb mâna pe cer, ce uriaş îmi e dorul, ca pe o dorinţă te-ating uşor.

E vis, e vers, e-abis, e univers?

Dinspre întuneric, curge cântecul nostru peregrin.

Cu ochii pe jumătate închişi, prin labirintul munţilor, nu poţi ajunge la comori fără a fi chemat.

Pe cărarea Caii Lactee, în linişte, nu mai numărăm stelele, le dăruim poeme vibrante, le izvorâm prin cuvinte, le adunăm, le împărţim fără o noimă anume. În focul cosmic existăm doar noi, tu şi eu, orice altceva este doar o şoaptă celestă.

Din pasaje subterane, ultimul semn plin de speranţă veşnică

Revistă de Cultură Universală

Într-o particulă misterioasă încape întregul univers. În noi s-a creat, acum cuvântul există şi-odată cu el, viaţa pulsează în stele, planete, natură, om, lumi infinite.

Lumina îşi cere întruparea.

Ne naştem, murim, revenim în lumină. Suntem.

Nici început, nici sfârşit, nu există!

Totul este lumină, în razele ei ne e scris viitorul.

Ascultă mesajul stelelor ce strălucesc!

Dacă alergi o viaţă să prinzi stele căzătoare, vei prinde, până la urmă, una.

Asculţi glasul culorilor?

Sunetul, odată creat, continuă să existe etern, chiar şi-n adâncă tăcere.

Cu toate simţurile atingi lumina muzicii, eternul ciclu al paradisurilor stelare, în infinit se-ating liniile paralele.

Respiră, priveşte şi-ascultă prin respiraţia, ochii şi-auzul universului!

Cândva aripile ni se vedeau, încă le mai avem, copiii şi tinerii le folosesc în zborul lor prin lumi nevăzute.

Cu aripile tinereţii, gândul prinde înveliş în azurul cerului.

Asculţi bătăile inimii?

Sunt părţi din simfonia pământului ce-şi poartă în noi mesajul - viaţa are un sens -, nu uita cine şi de ce suntem aici.

– artă, creaţie, istorie…

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

eu să rămân în rugăciunea lor - Lumina . Împărtăşire

( când nu te visez, când nu te simt, te trăiesc prin moarte...) ŞTEFAN RADU MUŞAT Epitaf

( la moartea unui înger ) Motto: Sufletul este mereu acolo unde flămânzii luptă/pentru o fărâmă de lumină la răsărit ...

La început am fost un vis la celălalt capăt întunecat al veşniciei, visul a venit de la celălalt capăt al luminii, iar lumea a devenit umană şi temătoare, purtând fiorul reîntregit din foc nepământesc pe tâmplele de lut, şi-atunci s-a împlinit mugurul de viaţă prin bunăvoinţa Celui Preamărit ; acum am rămas înger prigonit în osânda veşnică, dar vrednic de ecoul tuturor dorinţelor desăvârşite în bucuria şi echilibru lumii, aripile mele sfidează renunţarea în adâncul cerului.

Acolo am semănat cu alb cea dintâi mireasmă a primăverii să înduioşez umbra uscăţivă a morţii, vremea să nu mai grăbească rânduiala vieţii, revărsată până –n temelia verde a pământului .

Astfel am adus din nou speranţa să lumineze anotimpul celor trişti cu zilele căzute galben în nostalgia toamnelor târzii, pentru răscumpărarea timpului pierdut în nopţi trecute prin tăcere ; păcatul şi minciuna /le –am întemniţat în era întunericului, nimeni să nu le vadă, nimeni să nu le–audă, ei să trăiască imaculat, departe de ispită şi ademeniţi de rai,

Revistă de Cultură Universală

Prea mult de împărtăşit n-a mai rămas în prima noapte fără mine ; mi-a trântit pământul inima din piept şi bâjbâi cu un trup cleios întunericul sub pas, ţărâna mă apasă în neştire ; un elan izbit de pretenţia sărmană de a fi cu tine, mă întoarse în nopţile în care nu visam că pot deveni pământ însufleţit în lumina ta, dar nicio îmbrăţişare nu-i eternă; mi se stinge sângele -n mormânt, plătind tributul cel dintâi, şi anotimpul împrospătează florile sub care mă descompun ; eu m-am iertat şi te-am iertat demult, tu care niciodată n-ai plecat din mine ; adie trist a primăvară în cimitirul bătut de clopote şi liturghii şi nimeni nu priveşte în urmă, spre lumea fără căpătâi ...

De-ai să mă uiţi, tu să nu mori fără iubire, în moarte nu rămân ; timpul stinge clipa şi orice împărtăşire ; mi-a rămas speranţa şi parcă sunt mai demn în adâncimea nimicului, să-ţi spun cât te iubesc şi te trăiesc în moarte sub crucea mea de lemn ; trăiesc îmbrăţişarea ta preaplin de tine, prea gol de mine, chiar dacă ţărâna mi-a zdrobit lumina de sub pleoape …

De m-ai regăsi undeva, cândva, în groapa cerului, renăscut din ape, atunci ai să ştii că poţi respira din mine dorinţa şi durerea cuvântului, tu care n-ai plecat din moartea mea, să ne întrupăm din veşnicie şi abis...

– artă, creaţie, istorie…

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

Cenaclul din cer

LILIANA POPA Provocări intelectuale E poezia utilă Şi cui Straturi de gândire suprapuse Ca într-un palimpsest.

Pe sub maiestuoşii porticuli, Martori tăcuţi, Gândirea se plimbă Se plimbă pe dale de teracotă.

Simţirea trece ca un abur, E pe cale de a deveni legendă.

Nesimţirea dansează cu tamburine, Hetairă răsfăţată în voaluri de odaliscă.

Eu-l liric tinde spre persoana a III-a, Notele din lira lui Apolo curg invers.

Nedumeriri până dincolo de nemărginire..

Mizeria materială se reflectă în mizeria socială. Şeherezada În fiecare seară ţi-am spus câte o poveste. Şi sufletul tău gol s-a înmiresmat de lumină.

Te-am purtat spre nemărginirile lumii Şi ale spiritului. Şi suflet tău a prins culoarea cerului.

Am alunecat pe flăcări În cioburi de nopţi ascuţite de lună.

Ti-am adus în palme vinul Strugurilor nestorşi Pentru suspinul neştiut. Îţi rătăceşte umbra mai jos de cer Printre pietre de râu....

Revistă de Cultură Universală

Am început să aud bătând Ceasurile prietenilor mei.

Le auzeam fără să le aud Bătăile inimilor, Foşnete fără toamnă, Doar valuri ce se sparg.

Care dintre ei va veni Să ne bem ceaiul şi să nemurim Pe stânca de la capătul drumului ? Îngeri trec printre noi.

Icoanele nu au căzut, Să vedem mereu răsăritul.

Tăcerea se plimbă prin oraş Cu mâinile în buzunare.

Adună de pe străzi Ciornele rămase la margine de gând.

Au rămas atâtea ciorne..

Ger E atât de frig Încât nici fumul nu mai cutează dansul sălbatic De zburător, pe note viscolite.

A încremenit în hornuri şi visează... Îşi bea ceaiul cu garguiele oraşului Povesteşte noaptea acroterelor.

Legendele circulă fără paşaport....

Uneori ne întâlnim într-o suflare Şi ne-mpingem unul în sufletul celuilalt.

Când eşti ploaie, eu devin lacrimă, Pe obrajii de poet.

Astăzi sunt fulg, Spiritul meu Scânteie.

– artă, creaţie, istorie…

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

Precum pelerinul ce merge la Lourdes, Ce crede, zâmbeşte zdrenţuit, în obiele. „Şi dragostele noastre dospiră în venin”

BORIS MARIAN Viaţa e frumoasă Viaţa e frumoasă ca o păpădie, Sufli şi se duce-n fluturi pe câmpie, Te răscoli degeaba, mai degrabă scrii, Nimic nu se pierde sub factorul psi.

Clopotele sună, trece dricul lent, Noaptea este albă şi fumează Kent, Fata lăcrimează, urşii se ascund, Mormăie-n tufişuri un defunct burgund.

Cândva muşchetarii viaţa şi-o dădeau Pentru o batistă, diamant weiss-blau, eu păstrez în vise casa şi în ea tu erai mireasa albă, fulg de nea. În Ţara Minunilor n-am fost niciodată, Deşi cu Alisa sunt prieten la toartă, La capătul lumii mă duc deseori, Splendoarea din margini de patimi şi dor.

Ascuns în dantele arsenicul arde, Viaţa şi moartea, surori de departe, În noaptea-naintea Facerii, poate A fost şi Iubirea. Noi nu avem parte. Şi doar evadăm dintr-o lume în alta Rostind De Profundis Iubirii- înalta.

Să fii prizonierul Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi, Să ai sensibilitatea lor diabolică, Să nu poţi, să nu ai pe unde să fugi, Cum nu poţi scăpa de ciuma bubonică. Şi totuşi să scrii, să scrii pătimaş, În timp ce te pipăie mâinile orbilor, În timp ce strigă surzii, „Curaj” şi ochii devin hrana dulce a corbilor. Şopteşte, încearcă să fii orb, să fii surd, Învaţă s-auzi şi să vezi doar prin piele,

Revistă de Cultură Universală

Cred că un diavol este mereu în mine, Cu care niciodată nu mă-mpac, Orgoliul, beznă în lumină, Mă va trimite drept în iad.

Pot să jignesc fiinţe fără vină, Zadarnic vin cu scuze, regretând, Cine mă crede? Cine se înclină În faţa celui care pare blând? Şi, totuşi, m-am născut pentru iubire, ţi-aduc, iubito, flori din Ararat, am consumat iubirile-n neştire, cu diavolul nu pot să mă împac.

Hic ego qui iaceo Aici zace poetul, nu-i spune vorbe grele, mângâie-i sufletul, aşa cum el ţi-a mângâiat sufletul, el este încă viu, se preumblă printre oameni, despre ei scrie poetul, despre buni şi despre şobolani, precum Domnul a despărţit apele, aşa despărţim şi noi oamenii de şobolani, în negura rătăcirii am căutat adevărul, l-am găsit? Îl vom găsi? Nu alungaţi pe cei ce spun adevărul, este o crimă ca şi omorul, vrăjitoarele cu unghii lungi şi minte scurtă, ce fac ele? Împletesc intrigi, norocul este un câine blând.

Privirea nu mai are orizont? Fructul căzut nu simte lovitura, dar viermele îşi face loc, îmbătrânim luptând cu NIMICUL, de am alerga pe acoperişe, altfel s-ar vedea cerul şi pământul, cu degetul ating rănile aştrilor, ce curcubeu se poate naşte dintr-un vierme?

Ce lebede se apropie de omul rău?

Ce înger se află în taur? Doar cavalerul trece mândru, nepăsător la ură şi dezmăţ, acesta aş vrea să fiu eu, dar pot fi eu acela?

– artă, creaţie, istorie…

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

că liliacul tău miroase a dor!

Suflet de mesteacăn

MIHAELA GUDANA Mâini ude Cu mâinile ude de iubire adun ultimele clipe ale furtunii din tine.

Fără atenţie, calci pe frumoasele semne de dragoste, dar nu le cunoşti durerea.

Cu ochii albaştri de atâta mare mă strângi între pleoape gândind ca la ultima iubire.

Unde-i toamna de dinaintea plecării în mine?

Unde-i linia orizontului nostru, desenată de privirile care au cules frunze de dor?

Cu mâinile ude de iubire, cu fiecare clipire în doi, smulg genele anilor în care ai aşteptat să mă afli.

Am lăsat totul. În urma privirii am descoperit ramuri, ridicate din taina unui albastru şoptit.

Mişc ploile din tine atent, să nu schimb mersul liniştii tale dar... ştii? În copacul alb, crescut în mine se colorează un dor.

Când i-ai prins aripile, nestingheriţi, pereţii sufletului meu, scrijeliţi de-un mister, au devenit coajă albă de mesteacăn.

Doar tu, îmi deschizi ferestre nezidite pe margini de cer!

Parfumul plecării Ah! Cum cade colţul aşteptării cu capul de linia ultimului pas! Ţi-am lăsat atâtea gene după plecare, încât soarele mi-a colorat clipele petrecute cu amiaza în braţe.

Acum, luna ta n-ar primi ploile mistuite între pleoapele unei taine.

Doar eu ştiu,

Revistă de Cultură Universală

Mesteceni – Elena Bessinger9

9

Elena Bessinger – n. 2 ianuarie 1964 în Bihor-România, membră a Uniunii Artiştilor Plastici, studii artistice completate la Şcoala de Arte Plastice „Francisc Hubic" şi licenţiată la Universitatea de Arte Visuale Oradea, picturi în colecţii private în toată lumea şi expoziţie de grup şi personale în România. Din 1 martie 2013 Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici sucursala Beiuş. Apariţii editoriale: şi în Revista Nomen-Artis-Nr-3-Anul-I-2011 cu picturi şi poezii. Luna viitoare vă vom prezenta un interviu!

– artă, creaţie, istorie…

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LIVIU RADU DAN,

Craiova

Şi pietrele au o cruce Iisus odată le-a vorbit pietrelor şi a oprit masacrul Mariei Magdalena dar n-a putut opri pietrele azvârlite într-o zi pe Via Dolores pentru El cuvintele aşteptau pe cruce cucerirea pietrei s-a făcut prin pildă de atunci şi pietrele poartă crucea Lui Izvorul când a ajuns la mine izvorul nu mai era roşu Sfântul Graal n-avea nicio picătură îi sorbeam lumina şi-mi era sete Bahică

10-V-2015 – nr. 5/45

de maşină poate şi de avion fiindcă au geamuri unele vise se sparg în cioburi de-ai dărui vers năzuinţei ce desparte femeii căsătorite dar nefericite şi o Karenina ce se zbate între şine de tren locomotive cu aburi acoperă trecutul mă-ntâlnisem în vis cu Nichita şi Bacovia la un pahar poate de pe Le Bateau ivre ateriza la masă şi pelerinul Rimbaud să ne recite Les étrennes des orphelins iar poeţii spuneau că nu ne ajunge vinul la altă masă Eminescu număra plopii soţiei ce nu avea la fereastră geam e beat ce-l ce afirmă că le-a trăit pe toate şi curmă poemul

Între dragoste şi moarte ziua morţii în zadar s-a ascuns între dragostea de-a valentine day şi dragobetele oamenilor de pe la noi stă ca un hău într-o lege a firii învăluită în visele tăcerii şi bătăile inimii aşa cum azi vezi cocorii şi mâine au dispărut dincolo de nori într-o icoană a bunicii un înger peste un pod de lemn avea aripi dar pe niciun mal nu se zăreau nici părinţii nici bunicii

uneori gust zâmbind o lacrimă ce-mi mângâie obraz privind pe geam de autocar primesc mesaje de iubire pe acoperiş de zgârie nori copaci ce nu ajung decât prin muguri ca un zbor ce începe mereu răstignit într-o aruncare în gol sunt claustrofob de tren

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 44

10-V-2015 – nr. 5/45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ELISABETA LUŞCAN

FLORIN T. ROMAN

Din zâmbet şi lacrimă

DE VORBĂ CU MINULESCU

Din zâmbet şi lacrimă se naşte versul zborul gândului pe punţi de iubire o mână întinsă noaptea pe lună un chip în oglinda timpului

M-am întâlnit cu Minulescu la Piteşti...

Era-mbrăcat ca şi acum o veşnicie, Cu-aceeaşi albă rimă din poveşti Păstrată într-un miez de poezie.

Călătoream spre ţara unde cresc Speranţe, idealuri şi răbdare...

Eram în zbor, pe-un inorog călare, Cu cornul dur, dar înmuiat de nori Şi aripile fâlfâind pe şoapte, Sub care fredonau până în zori, Sensibile ca plânsul unei flori, Dulci armonii de rugăciuni de noapte.

Din zâmbet şi lacrimă cresc florile iubirii ce trec orizontul petală cu petală pe firul curcubeului susţinut de degetele amintirilor Din zâmbet şi lacrimă se naşte şi răsărit, şi apus lună şi soare ploaie şi vânt aşteptare, dorinţă durere şi strigăt în al inimii umblet Din zâmbet şi lacrimă se nasc gânduri scrise de poeme… gânduri de-o noapte… gânduri de-o zi… pe-a mea pernă se-aşează lăsând amintiri

Revistă de Cultură Universală

Şi-am coborât în iarbă, pe un vis, Să schimb cu Minulescu două vorbe...

Venea din Cer, Venea din Paradis – Din patria stărilor de nedescris, De-acolo unde-n loc de versuri, Editoriale, Toţi binecuvântaţii cântă...Osanale... Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine Decât în ţara unde cresc destine, Speranţe, idealuri şi răbdare, Şi-am sărit iar pe inorog călare Şi am zburat ca un copil cuminte şi m-am întors cu Minulescu-n Bucureşti...

O ! Tu, sfătuitorul meu de taină şi cuvinte, Ce mare eşti, Ce bun eşti, Ce cald eşti !

– artă, creaţie, istorie…

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE VIS DE PRIMĂVARĂ Să-mi râdă primăvara din flori de măr cernute şi când se lasă seara pe ochi să mă sărute Să mă adăp la cină cu lapte crud de stele din ciuturi de lumină încins în curcubeie Să-mi cânte o ghitară de paltin şi să zbor din dragoste de ţară să plâng în si bemol Să-mi cânte-o doină veche şi coardele-i să plângă iar plânsul nost pereche la ceruri să ajungă Şi în adâncul nopţii să-L văd pe El cum duce pe treptele Golgoţii suind în spate-o cruce În prispa dimineţii de mine să mă scutur, să-mi scriu povestea vieţii pe-o aripă de flutur Şi când se luminează un grădinar să-mi spună în verbe ce vibrează, zâmbind, o veste bună.

NORI ŞI FLORI Nori care nu vor fi nicicând s-au dus Târând cu ei, ca nişte umbre, efemerul Plângând cu lacrimi care curg în sus Am început să mă obişnuiesc cu cerul.

Flori interzise dintr-un vis de măr În sânge sfânt din care odrăsleşte via -

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Trăind intens pe-un ram de adevăr Am început să mă deprind cu veşnicia.

M-aş aduna cu ea dintr-o privire, Aş mângâia şi cadrul ei subţire, Aş scrie darului stelar epistolă vie, Aş medita profund la a sa regăsire. În amintirea timpului care cu timpul a crescut, Nu se mai ştie ce a fost şi ce s-a vrut… Şi drumul, şi mătasea aurie L-au definit pe infinit ca armonie!

Iar cadrul ei subţire- cum, necum Rămâne o părere despre drum.

SOSIREA PRIMĂVERII Încă-o noapte lungă, neagră, săvârşitu-sa acum Şi prin aer, peste sate, se împrăştie iar fum.

Vântul, ce sălbatic fuse, se mai potoli puţin, Raze albe de lumină răzbat norii care vin.

Ca o sprintenă scânteie prin văpaia în culori Soarele, rotund şi vesel, se înalţă printre nori Luminând o vale-adâncă între trei dealuri cuprinsă Peste care-i aşternută o perdea de nea, întinsă.

Ici şi colo din zăpadă câte-un ghiocel răsare Şi zâmbind a vreme bună se închină către soare.

Murmurând uşor, la vale un pârâu îşi face drum Prin desene reci de gheaţă ce se vor preface-n scrum. În îndepărtata zare care cerne norii suri A fugit crivăţul aspru să se-ascundă prin păduri.

Sus, pe ceru-nseninat un stol de cocori se vede, Prin omătul albăstrui o umbră ce cerb se pierde.

Totu-i linişte-mprejur şi-un parfum de primăvară Printre pietre, printre trestii, printre arbori se strecoară.

Primăvara, mândra zână, pe-o culme de deal apare Îmbrăcată-n flori şi fluturi, cu alai de sărbătoare. (din volumul Ghiduşii de adolescent, 1984)

– artă, creaţie, istorie…

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

ştiu că se vor întinde ca un chin să vadă ce e dincolo de-nghesuiala cu care intră chipul blocului vecin, că vor să simtă cine mai închide yala când geamul ne separă prin destin.

CARMEN GEORGETA POPESCU Curcubeul se naşte din verde Pot ocoli o clipă, viaţa, adevărul, pot sta pe loc, pot alerga zălud, dar nimeni nu-mi va spune unde-i cerul, nici cum ne ţine-n braţe ca-ntr-un joc, şi-aş pierde clipe şi n-aş mai avea culoare să cânt ce simt, să desenez ce-aud.

Sunt ochiul ce mă simte la fereastră cum pun zăbrele gândului pripit să văd că depărtarea nu-i albastră, că roşul nu e zâmbet risipit.

Chiar şi desculţă, tristă, fără graţii nimic din mine nu se poate pierde când blândă, între două respiraţii, fac cuiburi şi altare pentru verde. Ţara firului de iarbă Azi noapte s-au întors cinci macarale, e semn că alte-nfrigurate ziduri vor sparge soarele în resturi de sezon ca un concurs de-nchidere în griuri a curcubeului, care în premieră a fost lansat de vârfuri de creion, că alţi maeştri de ceremonii nepăsători, în graba lor vor folosi paleta de culori pe post de radieră.

Până mai ieri mă întrebam uimit de ce sunt numai patru anotimpuri, acum mă-ngrijorează ochii trişti care se-nghesuie într-unul singur,

Revistă de Cultură Universală

Oraşul meu nu ştie ce-o să spui când o să vezi că sufletu-i aleargă cu-n liliac ţinut în braţe de-un gutui spre ţara soră-a firului de iarbă.

La ultimul etaj o fată va visa că a scăpat cumva de condamnare şi-o face găuri în tavan, ca un inel, sperând că soarele mai e celibatar şi poate se va cununa cu el .

Sacrificiul clipei O ultimă întrebare a rămas pe buza ceştii de cafea se rupe de lume îşi pierde elogiul cana are forma nopţii dar mânerul mă duce cu gândul la o dimineaţă aş prinde cu amândouă mâinile grăbitul orologiu şi l-aş îngropa odată cu mine. Şi întrebarea ta aşa ciudat tăcea cu mine pe o margine de zi cotrobăind după ceva prin buzunare.

Cât de târziu am înţeles că nu-mi cereai nimic doar adunai din casă ceasurile sparte le scoteai arcurile şi cu ele mă aruncai cât mai departe de ceea ce credeam că sunt şi aşteptai ecoul cu sufletul la gură dar respiraţia îţi murea sub maldărul de goluri din cuvânt.

Cafeaua s-a răcit aud cocoşii mutându-şi gândul înspre asfinţit cu tot cu arcurile zilei întinse peste mineasurzitor.

Cât de târziu am învăţat să zbor!

– artă, creaţie, istorie…

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

Vântul blond şi mătăsos

SIMON COZMESCU, Călan Mă iubeşti ce minţi şi ce frig e afară din noi ce ţurţuri trec strada lilieci flămânzi de flori de liliac pornesc vânturile în dimineţile de 1 aprilie ce pietre mă lovesc în stomac de fiecare dată când minţi că e vară şi ies în stradă în tricou şi şort cu ochii cârpiţi de nesomn tremur pe parbrizul maşinilor la semaforul unde minciunile tale mi se confesează mă iubeşti Casting de va fi să mor şi eu de boală sau bătrâneţe de râs sau plictiseală pentru o cauză ori credinţă ură sau dragoste de foame poezie rătăcire mă voi prezenta la o selecţie pentru un rol de actor probabil vom fi mulţi şi cu speranţă

Revistă de Cultură Universală

un vânt blond mătăsos precum un poem din peniţa unui înger trist se aşează în pletele tale nevoind să mai plece urmele tăcerii apasă pe carnea moale a cuvintelor laşi o petală să cadă iar vântul blond şi mătăsos o poartă un sunet roşu spre cerul care azi a întârziat să apară

GABRIEL ŞTEFAN Să crezi în steaua ta Să crezi în steaua ta atunci când viaţa dă cu tine de pământ e lecţia cea mai grea, dar şi momentul când îţi poţi lua avânt.

Să crezi în steaua ta poate fi cea mai periculoasă aventurăviaţa este prea grea, dar şi cu Dumnezeu singura legătură.

Să crezi în steaua ta e o obligaţie, nu o opţiune în mister calea e adesea grea, dar şi cea mai curată legătură-n cer.

Să crezi în steaua ta

– artă, creaţie, istorie…

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Crudul adevăr al lui Neagu Djuvara10 Israelul se apără astăzi singur contra terorismului musulman mondial, specific HAMAS-Gaza. Toţi rahaţii din WEST tremură de frică în faţa hoardelor de musulmani care i-au invadat. Acum 50 de ani, generalul Charles De Gaulle spunea: „Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negri, francezi mulatri. Ei sunt dovada că Franţa, conform vocaţiei sale universale, este deschisă tuturor raselor. Dar cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Noi suntem înainte de toate un popor de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină. Astea nu sunt poveşti! Ia-ţi văzut pe musulmani? Le-aţi privit turbanele şi djelabalele? Vedeţi bine că nu sunt francezi! Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci? Daca îi integrăm, dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedica să vină în metropolă, atât timp cât nivelul de viaţă de aici este atât de ridicat? Satul meu natal nu se va mai numi Colombey - Două Biserici, ci Colombey - Două Moschei!”. N-a mai apucat să vadă cum o mare de steaguri tunisiene, algeriene şi marocane - şi niciun steag francez - îşi tălăzuia bucuria, acoperind Place de la Concorde şi Champs Elysee, în cinstea victoriei în alegeri a unui preşedinte ce intră în Palatul Elisee „purtat pe umeri” de musulmanii care l-au votat în pro10

publicat în urmă cu câţiva ani are legătură şi cu Israelul.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

porţie de 93%(!) - clasa politică franceză „călărind” valul uriaş al imigraţiei musulmane asemeni unui surfer iresponsabil ce speră să ajungă pe o plajă luxuriantă, dar care, probabil, îşi va sfârşi cursa dementă, prăbuşit de val, în „raiul” lui Mahom.

N-a mai apucat să vadă cum, „mâine”, musulmanii îl vor alege pe unul de-al lor. N-a mai apucat să vadă cum uleiul se transformă, treptat-treptat, în oţet! Acum aproape 50 de ani, Enoch Powell - văzând cum naţiunea britanică privea liniştită de pe metereze apropierea uriaşului val de musulmani - a spus : „Este ca şi cum ai privi o întreagă naţiune lucrând de zor la înălţarea propriului rug funerar”. Enoch Powell, unul dintre puţinii care nu a vrut să facă „pasul înapoi”, n-a mai apucat să vadă cum lorzii Mohamed Şheikh şi Nazir Ahmed s-au aşezat pe locurile unde altădată au stat lordul George Nathaniel Curzon şi alţii asemenea lui; n-a mai apucat să audă cuvintele ministrului englez Şhahid Malik: „în 2009 vom avea 8 deputaţi musulmani, iar în 2014 vom avea 16 deputaţi musulmani. În acest ritm întreg parlamentul va fi musulman. Sunt încrezător că Primul Ministru, cu voia lui Allah, va fi de acum în 30 de ani un prim ministru ce va avea aceeaşi credinţă cu mine.”

Cu Ivo Opstelten se încheie lista olandezilor care au fost primarii Rotterdamului în ultimii 200 de ani; cu marocanul Ahmed Aboutaleb începe lista musulmanilor ce vor conduce oraşul înfiinţat la 1270 şi în care olandezii de baştină mai reprezintă încă 55% din populaţie. În 1629 olandezul Jan Pieterszoon Coen, îi înfrângea pe musulmani devenind Guvernatorul General al Indoneziei. Astăzi, musulmanul Ahmed Aboutaleb îi conduce pe cetăţenii Rotterdamului! Dacă în 1989 în parlamentul bruxellez nu era niciun musulman, azi, 21,3% din locuri sunt ocupate de musulmani, deputata Mahinur Ozedemir fiind şi prima politiciană din Europa purtătoare a vălului islamic. Şi guvernul bruxellez se poate mândri că şi-a deschis porţile în faţa musulmanilor- Fadila Laanan şi Emir Kir fiind deja membri ai executivului.

– artă, creaţie, istorie…

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Rusia nu se mândreşte - ca Norvegia - că o musulmană a ocupat funcţia de ministru al culturii şi nici că Duma este împănată de musulmani, asemeni Bundestagului sau parlamentului suedez. Vice-premierul rus Dmitri Rogozin îşi atenţionează critic vecinii: „Spaţiul cultural european este pe cale să fie redus de culturile venite din sud. Berlinul nu a ajuns oare al treilea oraş turc din lume? Dacă vrem să integrăm alte culturi nu trebuie să ne pierdem propriile valori culturale”. Şi... totuşi: dacă Berlinul este al treilea oraş turc din lume, atunci Moscova cu ai săi cca. 5 milioane musulmani (Rogozin n-o mai spune), al câtelea o fi ?! Şi în Rusia musulmanii îşi urmează drumul încercând să umple golul lăsat de prăbuşirea demografică de nestăvilit, studiile ONU arătând că în 2050 Rusia va avea cca.

108 milioane de locuitori (140 milioane azi), dintre care mai mult de 40% vor fi musulmani iar conducătorii ruşi sunt mult mai puţin vocali în interior, decât sunt în exteriorul Rusiei. Şi pentru ca totul să fie clar: „Noi credem că aici suntem la noi acasă.

Poate voi sunteţi străinii. Suntem la noi acasă şi vom instaura regulile (Şharia) care ne convin, fie că vă place sau nu. Toate încercările de a ne împiedica vor atrage după ele o ripostă sângeroasă. Vom îneca Moscova în sânge”. Astfel şia încheiat avocatul musulman Daguir Khassavov interviul acordat, la oră de maximă audienţă, televiziunii moscovite REN TV. Pavel Odintsov, purtătorul de cuvânt al Curţii Supreme a Rusiei, l-a sfătuit pe avocat „să-şi cântărească mai bine declaraţiile publice”, în timp ce Vsevolod Tchaplin - preşedintele Departamentului Sinodal pentru Relaţiile Bisericii cu Societatea - n-a exclus ipoteza unei legalizări a tribunalelor islamice : „Nu trebuie să împiedicăm comunitatea musulmană să trăiască după propriile sale reguli”. Prin urmare, nici ruşii nu sunt cu nimic mai vrednici decât occidentalii. Cu toţii îşi sapă de zor groapa.

©Mircea Olaru

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Personalităţi trecute

Henri Wald11, homo loquens- 10 ani de la ultimul cuvânt 95 de la primul strigăt în lume Autor: Boris Marian În pleiada filosofilor români, care s-au impus în secolele XIX-XX se înscrie şi numele lui Henri Wald. Născut la 31 octombrie 1920, la Bucureşti, pe strada Olteni, în apropiere de Teatrul Baraşeum, el s-a stins din viaţă la 14 iulie 2002, după o viaţă de trudă, succese şi blamări peceriste de tot felul. „Un ireductibil”, spunea Mihai Şora despre prietenul său, iar Liiceanu, Nicolae Manolescu îl considerau un model şi un maestru, chiar dacă Wald nu s-a dezis niciodată de marxism. În tinereţe l-a avut dascăl pe fiul lui Bogdan Duică, a studiat cu pasiune scrierile lui Bergson, dar şi Marx, Karl Kautsky, Franz Mehring. A fost un dialectician, un marxist ne-leninist (nu este o contradicţie), puţin agreat de regimul comunist, dar iubitor al limbii române, căreia, spunea, îi datora formarea sa, al ţării de origine pe care nu s-a gândit niciodată să o părăsească. Să ne amintim că Fundoianu, Lucien Goldman, Roudinesco, Cioran, Radu Enescu, alţi gânditori au ales Occidentul.

Alţii au ajuns în închisori după 1944. Wald şi-a scris opera - Rolul gândirii în formarea ideilor Editura Academiei 1957, Introducere în logica 11

Henri „Ricu" Wald (31 octombrie 1920 -2002; numele scris şi Henry Wald ) a fost un profesor român, filozof, logician, şi eseist.

Early Wald s-a născut într-o familie de mici comercianţi din Bucureşti, capitala României. Wald a devenit interesat de filozofie la vârsta de şai-sprezece ani, în timpul unei prelegeri dată de una dintre cadrele sale didactice. El a fost forţat să părăsească liceuul în 1940 ca urmare a discriminării antievreieşti.

– artă, creaţie, istorie…

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dialectică – Editura Academiei 1959, Structura logică a gândirii - Editura Ştiinţifică 1962, Realitate şi limbaj – Editura Academiei 1968, Homo significans – Editura Enciclopedică 1970, Tensiunea gândirii – Editura Cartea Românească 1991, Înţelesuri iudaice – Editura Hasefer 1995, Homo loquens - Editura Hasefer 2001,

multe altele, circa 20 de volume, sute de articole de nivel academic. Nu a fost membru al Academiei, ca şi criticul literar Zigu Ornea, dar a lăsat o moştenire. La aserţiunea lui Blaga – În

domeniul manifestărilor creatoare nu există vid stilistic, Wald a răspuns cu Energia creatoare a stilului, un studiu original şi argumentat, fiind totodată o continuare a zicerii lui Buffon, Stilul este omul însuşi.

La împlinirea vârstei de 80 de ani a apărut un volum omagial, în care şi-au pus semnăturile Alexandru Surdu, Sorin Vieru, Mihail Şora, Valentin Potopopescu, Marin Diaconu, Lucia Wald (nu era rudă cu filosoful), ş.a. Nu se ştie exact cine a introdus, printr-un joc ingenios de cuvinte, termenul de „Waldanschuung”, de la Weltanschauung, adică viziune asupra lumii. Definiţiile lui Wald merită atenţie – „Definitive sunt numai adevărurile relative”, „Absolutul e asimptotic şi nu are plural”, „Abstracţia este cea mai mare victorie a omului împotriva vremelniciei”, „După milenii în care şi-au alienat munca, oamenii sunt siliţi astăzi să-şi alieneze şi răgazul”, „Antidogmatismul poate ajunge dogmatism antiideologic, antiumanist”, „Omul este singura fiinţă care a reuşit să folosească audibilul şi vizibilul pentru a comunica semenilor săi idei”, „Mitul androginului exprimă nostalgia după vremea indistincţiei dintre bine şi rău”, „Între bine şi rău există o unitate contradictorie care nu trebuie evitată, ci asumată”. „Creaţia este un act de răzvrătire.

Omul, nemulţumit de natură, îi adaugă cultura”, „Fără a fi liniştită, natura e tăcută.

Grăitoare nu este decât cultura. „Istoria culturii este creşterea distanţei dintre sensibilitate şi raţiune”, „Omul sporeşte diferenţierile, se opune uniformi-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

zării”, „Fantezia presupune spirit critic, originalitate, îndrăzneală”, „Filosofia luptă mereu pentru reîntregirea omului”, „Oboseala de a gândi devine tot mai alarmantă”, „Zeii devin vedete, viitorul se reduce la week-end, esenţa este înlocuită cu structura, explicaţia cu descripţia”. „A gândi înseamnă a găsi adevăruri noi, a trece de la general la mai puţin general”, „Fără idoli pot trăi doar înţelepţii.

Omenirea devine periodic iconoclastă”, „Nu mărul care cade într-un cap, ci capul în care cade mărul duce la descoperirea legii gravitaţiei”, „Viitorul este cea mai umană dimensiune a timpului”, „Omul trăieşte tot mai mult în afara lui”, „Libertatea este puterea spirituală care creşte între real şi proiectarea idealului”. „Lumea începe să semene tot mai mult cu un film şi tot mai puţin cu o carte”, „Râsul este o reacţie la tot ceea ce frânează mersul înainte... El nu se opune seriozităţii, sobrietăţii, nici chiar tristeţii. Râsul se opune plânsului... Ce este remediabil nu provoacă nici râs, nici plâns”.

Am putea da pagini şi pagini cu citate, din Confesiuni (1998), din multe volume ale lui Henri Wald, el este şi va fi mult timp inepuizabil, iar această afirmaţie se bazează pe o simplă observaţie a oricărui cititor - filosoful ştia să privească în viitor. Un dar, un har.

©Boris Marian

– artă, creaţie, istorie…

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI

UMBRELE NOASTRE „Nici noaptea pământului, noaptea cea mai mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină.”

Lucian Blaga În viziunea filozofului idealist sicilian Giovanni Gentile (1875-1944) conştiinţa – sentiment, intuiţie pe care fiinţa umană o are despre propria existenţă - se înfăţişează ca o sferă a cărei rază este infinită, pentru că „orice sforţare s-ar face în scopul de a gândi sau a se închipui alte lucruri şi conştiinţe în afara conştiinţei noastre, acele lucruri şi conştiinţe rămân înăuntrul ei, prin chiar faptul însuşi că sunt puse de noi, fie chiar ca exterioare nouă. Acest în afară e totdeauna înăuntru, arătând un raport între doi termeni care, exteriori unul faţă de altul, sunt amândoi interiori conştiinţei”. În toată opera lui pune adânca înţelepciune a filozofiei creştine: „Omul este o eternă făgăduinţă”, adevăr dobândit în urma unei analize profunde a sufletului omenesc, ajungând la concluzia că există o realitate ideală în spirit, eternă, o realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalităţii, proprie naturii, ci aceea a libertăţii şi a scopului. Este de ajuns să privim în jur cu ochii minţii, pentru a simţi toată măreţia nemărginită a operei dumnezeieşti, dar şi a celei

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

umane, creatoare a lumii morale. Interesantă este reflecţia sa asupra trecutului omului, asupra căruia dacă privim, ne dăm seama de lipsa de experienţă din trecut, când ne manifestam ca nişte copii, ceea ce ne face să înţelegem dezvoltarea noastră progresivă ca oameni şi întreg procesul de transformare, de imperfecţia vieţii noastre spirituale, care se maturizează în decursul vieţii. Lumea morală este creată şi susţinută încontinuu de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi; pentru fiecare ea are valoare, pentru că este creaţia noastră, voinţa noastră în mişcare. De aceea, „dacă societatea ne apare ca un sistem de sfere concentrice care iradiază din personalitatea noastră cea mai intimă, atunci putem spune că întreg sistemul este imanent în acest „noi” intim”. A trăi nu înseamnă doar a se împlini pe sine, ci a primi şi pe „celălalt” cu care să stabileşti drepturi şi datorii.

Omul se poate sustrage oricărei legături sociale externe, spune filozoful, poate să-şi interzică a fi fiu, tată, cetăţean, dar nu poate să nu ţină seamă de „celălalt” care e în el însuşi, pentru că atunci ar însemna a nu gândi, a nu se dezvolta ca spirit: „Celălalt pe care-l primeşte în interiorul său este Eul, tot ceea ce omul a simţit, a cunoscut, a spus sau a gândit. Cel dintâi tribunal din multele tribunale ale pământului şi cerului este cel din interiorul nostru, între noi şi „celălalt” pe care noi îl facem judecătorul nostru”. Judecătorul vede umbrele sufletului.

Umbra este prima cu care ne confruntăm atunci când începem auto-analiza. În psihologie se vorbeşte despre relaţiile dintre inconştient şi conştient: dominarea inconştientului de către conştient care apare în stările de afect, de transă creatoare şi duce la „înălţarea omului”, sau de dominarea inconştientul asupra conştientului în cazuri patologice, care duce la proces de degradare, regresie. Învăţătura creştină ne vorbeşte despre conştiinţă ca fiind „judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare

– artă, creaţie, istorie…

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei”, conştiinţă care nu dispare niciodată din sufletul omului.

Umbrele care se văd în realitate, sunt zone în care o lumină nu poate ajunge atunci când un obiect opac există între sursa de lumină şi zona umbrei. Uneori jocul de lumini şi umbre creează imagini surprinzătoare, care pur şi simplu fascinează, alteori sperie. Dar, aşa cum aceste zone de lumină şi întuneric alternează vizual, lumea noastră spirituală este tot un joc de lumini şi umbre care se combină într-un mod plăcut sau înfricoşător. O astfel de umbră este considerată, de cele mai multe ori, a fi partea întunecată a sufletului. Ea nu este întunericul, fiindcă putem distinge ceva, pe când în întuneric în zadar orbecăim, nimic nu mai putem distinge.

Umbra echivalează cu inconştientul personal descoperit de psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939). Astfel, ea conţine tot ceea ce refulează cineva, respins fiind de supraeu. El a explicat apariţia manifestărilor nevrotice datorită refulării unor traume emoţionale, ascunse în inconştient. A asociat astfel de conţinuturi refulate cu pulsiunile sexuale şi agresive, făcându-i pe unii să creadă, mai în glumă, mai în serios, că Freud „a pus sexul în locul minţii”.

Lumea în care trăim este o lume ameţitoare a jocului de lumini şi umbre. Umbrele, precum o mantie, ascund universuri întregi ale sufletelor pe care noi nu le putem vedea, doar presupune, simţi. De multe ori le căutăm în zadar, ele nu se dezvăluie, fiindcă omul zilelor noastre ascunde cu o straşnică dibăcie ceea ce nu vrea să se vadă şi la care nici nu vrea uneori să renunţe. Conştientizăm, sau nu, că ele există în noi, vrem sau nu vrem să le înlăturăm. Multe umbre ale noastre le trecem în uitare, iar întrun final ele ajung să întunece sufletul nostru.

Umbra poate juca şi rolul invers: din întuneric (inconştient) este adusă la lumină. După o perioadă în care este găzduită în inconştientul sufletului, procesul aducerii la lumină poate fi dificil. Umbra poartă sub braţul ei cartea intimă a secretelor noastre, din care, cu mai mult sau mai puţin curaj, scoatem câte un capitol la lumi-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

nă. Aşa se întâmplă, în adâncul sufletului unde se află lumini şi umbre, binele alături de rău! Balanţa se înclină când spre unul, când spre altul, timpul determină mişcarea şi mişcarea determină schimbarea. Umbrele şi luminile sunt cele care ne fac să trăim toată gama de emoţii şi sentimente, ele reprezintă „cromatica” sufletului, fiecare păcat îşi are locul în umbra sufletului, iar lumina dă sens vieţii noastre, ştiut fiind totodată că „omul istoric nu poate depăşi termenii dialectici ai existenţei, da şi nu!”

Mintea uneori nu poate înţelege, nu poate cântări cât de bine sau rău este a scoate umbra la lumină, fiindcă timpul, cel care naşte lumini şi umbre adaugă tot mai multe evenimente care pot îngreuna bocceluţa secretelor (umbrelor) din cartea vieţii noastre. Secretul apare prin simpla trimitere a umbrei în uitare, deci sunt lucruri pe care noi le dăm uitării, ele devin secrete şi pot purta pecetea păcatelor: duşmăniei, certei, geloziei, egoismului, neînţelegerii, spiritului de partide, invidiei, mândriei, minciunii. Îmi amintesc de metafora atribuită de către poetul nostru Vasile Voiculescu (18841963), marelui Shakespeare: „Oceanule de geniu, ce-neci chiar şi uitarea”, fiindcă „Poetul din Avon” scotea umbrele la lumină, alegând deznodământul prin moarte, ca o sinistră pedeapsă a păcatului făcut.

Trăim astăzi într-o lume de informaţii şi ispite, viaţa se schimbă de la o zi la alta, vin evenimente noi, necunoscute, emoţiile sunt atât de puternice încât mintea nu face faţă pentru a le înregistra, păstra şi a le trimite în uitare. Ele se ascund în sufletul nostru, uneori ne protejează, deoarece altfel am fi captivii prea puternicelor emoţii. Doar amintirea cu puterea ei ajută la scoaterea din uitare.

Uneori uităm ceea ce vrem sau ceea ce trebuie să uităm, pentru a face loc altor evenimente din viaţă. Uităm ce am vrut să uităm, dar ştim cumva, că ceva-ceva am trimis în uitare. Acel ceva se şterge din memoria noastră, aşa cum se şterge o urmă de pe un perete, prin zugrăvirea lui. Umbra ne devine prietenă în momentul în care acceptăm faptul că în noi există

– artă, creaţie, istorie…

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE secrete care necesită a fi scoase la lumină. Inima şi mintea vor lucra în acest scop. Zugrăveala va fi dată la o parte şi vom încerca să luminăm urmele descoperite. Dacă vom înlocui umbrele cu lumini, înseamnă că ne-am luminat viaţa.

Pe parcursul celor douăzeci şi patru de ore ale existenţei, nu totul se înfăptuieşte în acelaşi fel; avem clipe luminoase, dar se ivesc şi umbre. Oare de ce? Lucrează dialectica lumii plusurile şi minusurile se caută, se atrag, se anulează sau se resping. Artiştii, de exemplu, în momentele lor de inspiraţie, au clipe luminoase, despre care filozoful nostru Petre Ţuţea spunea: „Un gând luminează ca un fulger”. La fel şi istoria, ne spune scriitorul austriac Ştefan Zweig, în cartea sa Orele astrale ale omenirii: „Istoria pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor, nici ea nu este în permanenţă creatoare. Şi în acest «tainic atelier al lui Dumnezeu», cum o numeşte Goethe cu veneraţie, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Şi aici, ca pretutindeni în artă şi în viaţă, momentele sublime, de neuitat, sunt rare [...] Aşa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, aşa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăţie de întâmplări…”.

Numeroşi istorici au ajuns ca şi Zweig, la concluzia că deznodământul bătăliei de la Waterloo i-ar fi putut fi favorabil nu lui Wellington, ci lui Napoleon: întârzierea cu două ore în adunarea armatei lui Napoleon pentru atac, încredinţarea unui comandant lipsit de iniţiativă o manevră de importanţă covârşitoare. În fine, Zweig presupune că ar fi putut fi altul rezultat bătăliei de la Waterloo, altul ar fi putut fi destinul Europei… Dar, iată, că au fost momente luminoase în viaţa lui Napoleon, dar au fost şi umbre, momente prost inspirate. Se spune că a greşi este omenesc şi din greşeli se învaţă. Dar un conducător nu are voie să greşească, fiindcă în urma greşelilor lui, suferă cei mulţi care l-au ales, i-au acordat încrederea, dar care, din păcate nu au văzut sau nu au dat importanţă um-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

brelor sufletului său. Istoria ne-a oferit multe exemple.

Medicul, psihologul elveţian Carl Gustav Jung (1875-1961) considera că în inconştientul nostru există forţe ce dormitează, şi ele sunt gata să rupă zăgazurile tuturor perceptelor morale. Ceva, cineva la un moment dat întunecă mintea. Nu putem stabili, spunea tot el, care sunt deficienţele conştiinţei epocii noastre, decât observând ce fel de reacţii declanşează ele în inconştient: „Puterile umbrei, precum primitivismul, violenţa, dacă se ivesc la un număr mare de indivizi, ele se însumează, formează o masă care îşi alege conducătorul şi care poate fi inconştient de responsabilitatea ce-i revine, şi datorită inferiorităţii sale, poate avea cea mai cumplită sete de putere. Umbrele sufletului lui determină suferinţe şi distrugeri”. Care ar fi remediul? Numai dacă individul este în stare să zdruncine puţin raţiunea sa adormită şi sentimentele sale umane adânc îngropate în suflet, se poate trezi conştiinţa şi se poate face ordine în gândurile sale, spunea tot Jung. Atunci apare licărirea de speranţă, lumina îşi face loc în întunericul instalat… Iată de ce trebuie găsiţi şi aleşi conducători morali! Din experienţa vremurilor s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea unei societăţi, mersul şi dobândirea unei civilizaţii, a ordinii, s-a obţinut cu astfel de oameni. Important este efortul de a raţiona într-o alegere. „Somnul raţiunii naşte monştri” a strigat romanticul pictor spaniol Francisco Goya (17461828). Apropo de acest uzitat dicton, scriitorul român Octavian Paler (1926-2007) exprima părerea sa despre somnul raţiunii: „…Da, e adevărat, probabil. Dar şi somnul dragostei naşte monştri…”.

Sfinţii Părinţi spun că sufletul omului este precum ceara, materie care poate fi imprimată, modelată. Apelând la o analogie, spun: „aşa cum ceara este făcută din polenul florilor, tot aşa şi sufletul este alcătuit din polenul virtuţilor.

Dumnezeu fiind Adevărul - Binele în sine, înseamnă că şi sufletul, în intimitatea alcătuirii sale este lumină, o lumină care se poate îmbogăţi prin fapte bune sau se poate micşora prin cele

– artă, creaţie, istorie…

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rele. […] tot astfel, fiecare dintre noi, cu partea de întuneric ascunsă în suflet ca o cetate întărită a satanei, alcătuim împreună, suflet lângă suflet, cetate lângă cetate, un regat al întunericului. În consecinţă, aşa cum un regat cuprinde în sine mai multe cetăţi iar mai multe regate formează o împărăţie, tot aşa permitem existenţa în lume a unei împărăţii populate de demoni. Această antiteză a Împărăţiei cerurilor, împărăţia întunericului, este în fiecare suflet care trăieşte păcatul într-o formă sau alta”.

Inconştienţa oamenilor se va putea înlocui, sunt de părere unii, cu omul conştient a fi autorul drumului său. Schimbarea se face din interiorul individului spre exterior, calitatea societăţii începe a se forma deci, cu starea de spirit a individului. Scoaterea umbrelor la lumină se poate face cu efort, cu bunătate şi cu dragoste de semeni. Există umbre, dar există şi „universul de lumină”!

C. G. Jung încheie un articol al său intitulat Bătălia împotriva umbrei cu propunerea de a încerca extragerea de învăţăminte din cele întâmplate în anii celui de-al Doilea Război Mondial, articol ce conţine idei generale aplicabile oricând şi oriunde în lume: „Puterea distructivă a armelor noastre a depăşit orice măsură şi asta obligă omenirea să-şi pună întrebarea de natură psihologică: este oare starea spirituală şi morală a oamenilor care hotărăsc folosirea acestor arme pe măsura enormelor urmări pe care le-ar putea avea?” ©Vavila Popovici, Carolina de Nord

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

MIHAI COTEA, Baia Mare OZANA Frunzele începură un tango sălbatic, brutal, lovindu-se una de cealaltă, împreunânduse, pentru ca apoi să se despartă, revenind iar una lângă cealaltă, în rotocoale. În dansul lor diagonal, sfârşiră lovindu-se de două picioare groase şi roşii, despărţindu-se definitiv. Picioarele rănite şi trudite ale Ozanei nu puteau lăsa pe nimeni indiferent. Până şi frunzele ţinură un moment de reculegere la vederea lor, înainte ca prima pală de vânt să le ducă spre alte „ringuri de dans”.

- Ia uite, domne! Mai trăieşte Ozana!

- N-aş fi crezut că va trece şi de iarna asta… acum, cu primăvara asta nebună, cred că şi ea e dezorientată…

- Ea e mereu dezorientată, mamă. Nu ştii că nu e în stare să lege două cuvinte? Doar „Ozana” zice într-una şi lumea aşa a botezat-o.

Ozana era privită de două femei, mamă şi fiică, care aşteptau în staţia de autobuz. Stătea rezemată, din nou, de pervazul ferestrei băncii, unde-şi ducea veacul în sezonul primăvară-vară. Ce ironie… Ozana la bancă… tocmai ea care n-avea un sfanţ în buzunar. Credea că, acolo, oamenii, având bani, o vor ajuta şi avea răbdare aşteptând… mai avea nevoie de o şansă…

Robustă, cu ochi de un albastru limpede şi cu un păr cârlionţat, privea din nou pierdută, muşcând dintr-un colac de pomană. Aproape nu exista un locuitor al oraşului care să n-o cunoască. Nu se plimba prea mult, dar locurile în care se învârtea erau aglomerate şi, mai ales iarna,

– artă, creaţie, istorie…

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE te cutremurai când o vedeai, îngheţată, hibernând pe o bancă, indiferent de temperatura de afară.

- Eu nu înţeleg, mamă. De ce nu merge femeia asta undeva să ceară ajutor? Chiar aşa nebună e? Ea nu-şi dă seama când îi este frig?

Tu ai văzut ce tumefiate îi erau picioarele astă iarnă?

- Cum erau?

- Umflate, dragă! Roşii şi umflate.

- Păi, cum să-şi dea seama, măi, mămică, dacă tu cu guriţa ta ai zis că e dezorientată? Eu nu înţeleg oamenii ăştia… ăştia ce-au făcut toată viaţa lor?

- Au avut o viaţă normală, presupun.

- Un drac! Cum aşa? Ăştia n-au lucrat de n-au locuinţă? Pe vremea lu’ Ceauşescu tot amărâtu’ avea locuinţă, mamă!

- Aşa o fi, dar atunci de ce e pe stradă?

- De puturoasă! Cum a venit „demahoţia”, toată lumea e cu fundu-n sus, nu mai ştiu de ei, îs pierduţi în spaţiu… Vezi? No, îi bine amu’?

- Of… cum zici tu…

Ceea ce femeile nu ştiau e că Ozana fusese o femeie dintr-o familie de vază, dar circumstanţele au adus-o pe străzi. Nu mai avea casă, dar oraşul întreg era considerat de ea ca fiind casa ei. De asta puteai să-ţi dai seama din siguranţa cu care găsea orice cotlon ascuns de pe cine ştie ce străzi lăturalnice, ori vreo ghenă bine pitită, un adăpost la îndemână... Neşansa ei a fost comunismul şi călău i-a fost Securitatea, cu nenumăratele ei percheziţii şi îndârjirea cu care a luptat împotriva alor ei. Neavând „origini sănătoase”, Ozana, la rândul ei, a fost urmărită.

Din cauza unei poveşti de dragoste, n-a reuşit să-şi termine studiile la facultatea de filosofie pe care o începuse. În mintea ei, Ozana încă filosofa… cum altfel să-ţi explici tăcerea ei? Ori o fi vreun refuz şi o pedeapsă faţă de lumea rămasă nepăsătoare în faţa dramei sale? Îmbrăcată într-un pardesiu crem, murdar, cu o pereche de botine scâlciate, o fustă de-o culoare indefinită, parcă făcută din zdrenţe şi un pulover galben, femeia se ridică de pe locul ei. Porni, adulmecând palele de vânt ce le

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

goniră pe prietenele sale, frunzele. Zâmbea.

Pentru ea, bucuria unei adieri proaspete şi susurul râului ce trecea prin oraş erau adevărate simfonii. Ozana se reîntoarse la natură, acolo stătea ascunsă scriptura pe care era dispusă, mai mult ca oricând, să o descifreze, tăcut. Fără zarvă, fără pompă. Puţinii cunoscuţi care mai rămăseseră-n urbe îi mai aduceau, uneori, haine pe care ei nu le mai foloseau şi încercau să discute cu ea. Femeia nu-i cruţa, ei nu-i meritau vorbele… Făcând câţiva paşi, cuprinsă de vraja primăverii, nici nu observă că se apropia un poliţist.

Bărbatul era, probabil, nou angajat. Colegii lui nici nu se mai sinchiseau să o întrebe de sănătate. Ajungând în dreptul ei, poliţistul se opri brusc. Femeia duhnea a fluide amestecate, ce lăsau un miros greu. Scoţându-şi o batistă, pe care o puse la nas, o prinse cu două degete de braţ: - Bună ziua! Agent Daneliuc Mihnea, de la Poliţia Comunitară. Îmi puteţi arăta actele dumneavoastră?

Femeia se opri din mers, dar nu se întoarse spre el, fapt pentru care agentul o trase şi mai tare de braţ şi o întoarse cu faţa spre el.

- Alo! Mă auziţi? Vă rog să-mi arătaţi actele.

Văzându-i cascheta de pe cap, Ozana se trase dintr-o dată doi paşi în spate şi începu să respire sacadat. Se lipi cu spatele de zid, dând să plece, dar poliţistul se apropie de ea, astfel că renunţă, încremenită.

- Cum vă numiţi, doamnă?

- Ozana, domnu’ miliţian!

- Agent de poliţie, doamnă. Întorcându-se, agentul văzu faţa aceleia care-i răspunse, era bătrâna din staţie. Cele două femei văzură de la distanţă toată scena, însă bătrâna găsi de cuviinţă că-i e datoare organului legii cu câteva explicaţii proprii. Ce rost avea să-şi piardă timpul, nu?

- Mă scuzaţi… aşa i se zice. Umblă lelea p-aci, dar nu ştiu să fi scos vreun cuvânt vreodată, vă daţi seama că nici acte n-are.

Ozana privi nedumerită în acest timp, când la babă, când la agent. Nu reuşea să-şi con-

– artă, creaţie, istorie…

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE troleze respiraţia şi se voia cât mai departe de cei doi.

- Doamnă, de ce nu informaţi Poliţia Comunitară dacă ştiţi despre ea?

- Io? Da’ ce treabă am io? Las-o, dom’ne, dacă nu-i a nimănui şi n-are unde să stea.

- Păi cum?

- Au mai încercat şi alţii, dar n-ai ce face cu nebuna. Am auzit că a fost dusă la un cămin amu-s câţiva ani, dar a plecat şi de acolo. Cu asta n-ai ce face, domnucu’ meu. Îi place să stea pe stradă şi văd că se adaptează foarte bine.

- Nu putem să rămânem impasibili în faţa unor asemenea persoane, stimată doamnă. Înţelegeţi că…

Dintr-o dată baba îl trase pe poliţist spre ea şi acesta fu lovit, subit, de un miros fetid de urină proaspătă. Ozana se scăpase pe ea.

Situaţia asta semăna prea tare cu momentul în care fusese alungată din casa ei de către un securist şi o informatoare din vecini, o „prietenă”.

Aceasta pusese ochii pe casa ei de mult timp şi turnase la Securitate informaţii despre tot ce se petrecea în familia acesteia. De-atunci, lucrurile au mers tot mai rău… A reuşit să lucreze într-o fabrică în ultimii ani ai comunismului, locuind într-o garsonieră. După ’90, a încercat săşi recupereze casa, dar procedura de retrocedare a eşuat din cauza corupţiei. Fosta ei prietenă oferise mită în stânga şi-n dreapta, mult mai mulţi bani decât obţinuse Ozana prin ipotecarea garsonierei sale, pentru a susţine cheltuielile de judecată. Verdictul fiind dat, Ozana rămăsese fără bani, fără locuinţă, (şi fără casa părintească, pe care era sigură că o s-o recupereze), singură… pe străzi.

Văzând dâra de urină, bărbatul îşi puse din nou batista la nas şi se strâmbă, măsurând-o din priviri.

- Pfoai de capu’ meu! Mi-e rău…

- Vedeţi, dom’ne? Ce v-am spus? Lăsa-ţio dracu! Cine să o ţină pe sălbatica asta?

Rămasă-n staţia de autobuz, fiica bătrânei făcea semne disperate că se apropie autobuzul pe care-l aşteptau. Bătrâna abia răzbi să-l prindă. Se urcară şi se aşezară pe scaun, uitân-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

du-se încă o dată spre locul în care stătea Ozana, lipită de zidul infamiei. În timp ce autobuzul pornea, poliţistul se dădu bătut şi plecă.

- Ce a vrut ăla, mami?

- Eh, un fraier! Credea că poţi face ceva pentru scursurile societăţii…

Oprindu-se din tremurat şi văzându-se din nou singură, Ozana profită de pala de vânt ce sosise să o mângâie cu drag şi plecă cu ea.

Fiecare cu prietenii lui, nu? Un lucru cert ştia: aceşti noi prieteni ai ei, naturali, n-aveau să o dezamăgească nicicând. Ei erau mereu sinceri.

Când erau reci şi tăioşi îi simţea şi i-o arătau, iar când erau calzi şi binevoitori, o împlineau sufleteşte.

Natura nu e niciodată ipocrită!

©Mihai Cotea

ANDRADA MATEI Harpă de argint Continui să îmi aşez părul într-o manieră desăvârşită. Nu înţeleg de ce mă agăţ cu atâta disperare de aceste amănunte lipsite de fond.

De ce îmi vorbesc din nou de înţelegere? Răbdarea şi-a făcut loc în fiinţa mea mult prea târziu. Pereţii s-au încăpăţânat să păstreze ticăitul ceasului la care am renunţat când mi s-a confirmat verdictul că timpul meu nu mai există.

Din ce în ce mai des se priveşte în oglindă, ca o pedeapsă. Un chip de bronz uitat între cei doi bănuţi, închisă taină nescrisă. Nelinişte şi teamă sub ochii celui pe care l-a iubit cu amarul pasiunii distrugătoare ce a mâniat poruncile cerului. Acelaşi gând sapă urme cât mai vizibile în obrazul deja pocit. Moartea ei nu va fi o catastrofă pentru nimeni. Nu va provoca nicio sur-

– artă, creaţie, istorie…

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE priză celor de care urmează să se despartă. Ştie că toţi o aşteaptă ca pe o eliberare, dar niciunul nu simte chinul osânditului şi asta o face să îşi amâne puţin plecarea. Se aşează la masa jucătorilor de elită alături de moarte. Între ele este pachetul de cărţi ca un scut de platină din care se scurg zile. Fiecare ţine alături câte un stilet. Lupta începe întotdeauna din conjugarea a două temeri. Se adulmecă cu dorinţa de cunoaştere dintre două amante bizare dintr-o grafică fără semnătură. Amalia ştie că va fi învinsă, dar adoră riscul. Se priveşte din nou. Chipul ud de sudoare încă ştie să zâmbească.

Sunt ca o statuetă de ceară. De mine plăsmuită, de mine strivită în mână. Dar nu mai e nimic altceva de văzut. Exteriorul este infiltrat deja în interior. Port cu mine o mască ce cu timpul a devenit faţa care mă priveşte din ceaţa oglinzii. Nu mai e nimic de făcut, îi şopteşte vocea sugrumată de frică din ea. Aşa cum, în tăcere, mâna unui vraci cauterizează rana cu fierul înroşit, după ce şi-a consumat toate leacurile.

A trăit ca o jivină hăituită din simplul motiv că nu ştia să îşi accepte frica. S-a născut odată cu ea şi i-a rămas fidelă toată viaţa. Frica este o reflexie a laşităţii i-ar spune acum Liana.

Sub curbura gâtului îşi caută din nou pulsul. Pielea este uscată şi rece ca malul unui râu secat fără milă. E dizgraţios şi o doare. Cu ani în urmă purta cu mândrie coliere delicate, împodobite cu vise. Acum nu mai are loc decât pentru povara mult prea grea a măştilor. Prea multe timpuri folosite în conjugarea verbului a trăi, care îşi caută locul să putrezească în carnea otrăvită.

Oglinda îşi tulbură mai mult imaginea şi se transformă într-un tablou în care apar rând pe rând personaje în mijloul unui decor obositor pentru privire. Văd în faţa mea un bărbat. Pare că se dizolvă în spatele unui cadru de geam fumuriu. Celorlalte personaje nu le disting chipul dar le cunosc respiraţia. Zona interioară din jurul ramei îmi pare difuză. Numai rama şi bărbatul sunt de o claritate impresionantă. Mă priveşte fix, întinzând spre mine mâna rătăcită într-un gest de chemare. Îi văd ochii sclipind

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

agăţaţi de negrul greu al fumului de smirnă arsă. În spate zăresc imaginea unui leu zburător. Capul şi coama sunt ale unui leu, partea inferioară a corpului şi ochii sunt ale unui lup argintiu.

Bărbatul, într-un joc de umbre, se suprapune cu imaginea animalului. Contopirea pare dureroasă.

Strânge pumnul. Loveşte căutând scăparea dincolo de fereastra tulbure. Un vânt o taie amar. Atingerea de mătase a morţii îi risipeşte bucăţi din sticla murdară în carne. Curios, cioburile aveau forma inimii ei. Simţea în corp o senzaţie de cădere, dar nu aceea cădere în gol, ci o coborâre lentă urmată de o plutire armonioasă. „Zbor” îşi spuse. Apoi cu un gest necontrolat mâna a vrut să-i anuleze acest non sens.

Sfâşii pânza tabloului cu unghiile şi îndemn bărbatul să mă urmeze. În umărul meu se deschide o grădină. Iedere tinere îşi admirau rădăcinile crescute din trunchiul unui eucalipt, crizanteme carnivore se hrăneau din aripile libelulelor albastre, ferigile aveau ochi sticloşi de culoarea rubinului. O bancă ruginită scârţâie finalul unei melodii ciudate. El aştepta să îşi odihnească trupul... acum... uluitor de hidos.

Din nou aceeaşi frică, splendidă, graţioasă ca o regină neîncoronată îi sufocă avid plămânul, deja obosit să mai respire. Cum să o mai amăgească? Timpul este cenuşă. Focul nu mai are culoare. Şacalul nu mai poate fi îndepărtat. Îi este frică să-şi amintească. Îi este frică să îşi audă gândul rostind „vei muri femeie”. Zâmbeşte. Dacă ar povesti Lianei ce a văzut în mod sigur l-ar implora pe Eduard să îi mărească doza de analgezice.

Insomnii cu vag gust de acceptare mi-au adus convingerea că el mă va aştepta dincolo.

Mă aşteaptă ca pe singurul răspuns rămas din căutare. După moartea lui insomniile au devenit un chin. Beată de refuz, cu haine cernite şi ude am căutat loc de odihnă ochilor din cuvinte prinşi în ţesătura de iluzii şi înşelăciuni. Am dat la o parte lucrurile, apoi fiinţele, chiar şi pe mine m-am uitat într-o scoică. Am trăit renunţarea aşa cum te dezbraci de veşmintele care îţi ascund prezenţa.

– artă, creaţie, istorie…

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Acum somnul este coşmarul care macină din trupul ei rece ca o stâncă roşcată. O îneacă teribil amărăciunea adâncă precum un val revărsat peste picioare cangrenate, că nu va mai putea mângâia obrazul fiului ei, că nu va mai simţi căldura mâinilor Lianei şi nu va mai avea vreme să zâmbească nepoatei. Şi cât de tare o doare când coboară în amintiri şi le ascultă ecoul, ca pe un refren pe care vrea să îl uite. În lungile după-amiezi de suferinţă şi toropeală, îşi înalţă cu graţie falsă corpul uscat pe care pielea este doar o urmă de cenuşă şi strigă, dar nu răspunde nimeni. Cum oare poate să răspundă un înger? Vocea ei o strigă pe Doria, cea care o aşteaptă lângă tatăl ei, în lumea unde va păşi, purtând în unghii urmele regretului că a fost prea devreme sau prea târziu... lume fără de cer, fără lumină, fără anotimpuri şi sfârşit.

Ariana s-a născut ca ultima pedeapsă ce trebuia să mi-o port piatră sub genunchii obosiţi de alergatul prin superlativul trăitului. Este frumoasă. Are părul indigo, iar pleoapele îi coboară ca un cer palid peste ochii oblici şi negri. Pielea ei este delicată ca de piersică. Are culoarea soarelui pe care toată viaţa l-am privit printr-un hârb de sticlă afumat din cauza aceluiaşi sentiment de frică.

Aud paşii Lianei pe aleea grădinii. Îi număr. Cu fiecare zi scursă sunt mai mulţi şi tot mai grei. Face zilnic aceleaşi lucruri. Închide ferestrele, mă imploră să nu mai fumez şi tace.

Apoi dă contur morţii mele golind încă o fiolă de morfină în oasele ce plâng după liniştea din lemnul crucii. Ascultă o harpă cântând Fur Elise a lui Beethoven, te rog Liana. Simte degetele care se mişcă cu grijă de-a lungul corzilor întinse, sunetele curg ca o spovedanie dansându-şi taina în lemnul de salcâm care nu va uita vreodată mirosul florilor. Argintul curbat este rece şi muzica îi plânge neputinţa. Aşa aş vrea să îţi aminteşti de mine Liana. Restul va fi doar o tristă bucată de pământ, pe care vei arde tămâie din dor de noi, din drag de cuvintele care au rămas între noi, singurul pod la mijlocul căruia ne vom întâlni mereu.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Sub cearcăne fiul meu are tatuată durerea, ca o rugăciune pe care o tot repeţi de frică să nu o uiţi. Aş vrea să mă doară. Nu mai pot simţi, dar ştiu că atunci când voi fi un nume săpat în piatră el va deveni bărbat, şi va fi frumos, iar mâna lui puternică va şti să aleagă cartea norocoasă. L-am crescut ca pe un jucător autentic. Nimic nu îi va tulbura frumosul din ploile pe care le adoră, nimeni nu îi va sângera în ruginiul toamnei pe care îl iubeşte de când era copil. Ariana va fi o femeie frumoasă, va creşte excesiv de mândră.

La fel ca bunica ei, ar spune Liana. Zâmbeşte iar. E urât zâmbetul ei... o dâră de spumă decolorată pe oglinda care o acaparează. Cineva îi spunea că înainte să mori este bine să te ierţi şi apoi să ceri iertare lui Dumnezeu. Acum râde şi râsul ei se descompune ca putregaiul din trunchiul unui pin care toată viaţa şi-a dorit să devină catarg de corabie, îngropat în ape şi aer, fără nume.

Dacă nu i-ar fi frică de privirea ei ar cere iertare Lianei continuu, până în clipa când ar aprinde ultima lumânare cu miros de brad pe măsuţa unde şi-a lăsat răvăşite amintirile.

Ar dori să le poarte cu ea.

(fragment din Judecata ceasurilor de vid)

Salvator Dali - Persistence of Memory

– artă, creaţie, istorie…

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Anatol France

şi Lucia Patachi Continuare din nr. 4 (44)

iulie X Sâmbătă, la ora şapte dimineaţa, cetăţeanul Blaise, cu bicorn negru, jiletcă stacojie, pantaloni din piele, cizme galbene cu rever, bătu cu mânerul cravaşei la uşa atelierului. Cetăţeana văduvă Gamelin stătea onorabil de vorbă cu cetăţeanul Brotteaux, în vreme ce Evariste îşi înnoda, în faţa unui ciob de oglindă, marea cravată albă.

- Drum bun, domnule Blaise! spuse cetăţeana. Dar, dacă o să pictaţi peisaje, atunci luaţi-l şi pe domnul Brotteaux, care e pictor.

- Ei, bine, cetăţene Brotteaux, zise Jean Blaise, haideţi cu noi!

După ce se asigură cu nu va deranja pe nimeni, Brotteaux, fire sociabilă şi iubitor de distracţii, acceptă.

Cetăţeana Elodie urcase cele patru etaje pentru a o îmbrăţişa pe cetăţeana văduvă Gamelin, pe care o numea buna ei mamă. Era îmbrăcată toată în alb şi mirosea a lavandă.

O veche berlină de călătorie, trasă de doi cai, cu capota lăsată, aştepta în piaţă. Rose Thévenin era înăuntru cu Julienne Hasard. Elodie îi spuse actriţei să stea în dreapta, ea se aşeză în stânga şi pe subţirica Julienne o puse între ele. Brotteaux se plasă în spate, vizavi de cetăţeana Thévenin; Philippe Dubois, vizavi de cetăţeana Hasard; Evariste, vizavi de Elodie.

Cât despre Philippe Desmahis, el îşi înălţa bustul

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

atletic pe capra trăsurii, lângă vizitiul pe care îl lăsase cu gura căscată povestindu-i că în copacii din nu ştiu care ţară din America creşteau cârnaţi şi caltaboşi.

Cetăţeanul Blaise, cavaler excelent, făcea drumul călare, şi o luase înainte pentru a evita praful stârnit de berlină.

Pe măsură ce roţile frigeau pavajul foburgului, călătorii îşi uitau grijile; şi, la vederea câmpului, a pomilor, a cerului, gândurile le-au devenit vesele şi iubitoare. Elodie se gândea că se născuse pentru a creşte găini alături de Evariste, judecător de pace într-un sat, pe malul râului, lângă pădure. Ulmii de pe drum alergau în calea lor. Când intrau în sate, dulăii se repezeau pieziş la trăsură şi lătrau la picioarele cailor, iar câte un prepelicar lăţos, culcat de-a latul şoselei, se scula cu părere de rău; găinile zburătăceau răzleţe şi, ca să fugă, traversau drumul; gâştele, în cârduri strânse, se îndepărtau agale.

Copiii murdari se uitau cum trece echipajul. Dimineaţa era caldă, cerul senin. Pământul crăpat aştepta ploaia. Au coborât aproape de Villejuif.

Pe când traversau târgul, Desmahis intră la o vânzătoare de fructe pentru a cumpăra nişte cireşe cu care voia să-i răcorească pe cetăţeni.

Negustoreasa era drăguţă: Desmahis nu mai apărea. Philippe Dubois îl strigă cu porecla pe care i-o dădeau îndeobşte prietenii: - Hei, Barbaroux!… Barbaroux!…

La acest nume detestat, trecătorii au ciulit urechile şi la toate ferestrele au apărut chipuri. Iar când au văzut că de la fructăreasă iese un bărbat tânăr şi frumos, cu vesta descheiată, cu jaboul fluturând pe un piept atletic, purtând un coş de cireşe pe umeri şi haina în vârful unui băţ, luându-l drept girondinul proscris, mai mulţi sanchiloţi l-au înhăţat fără fasoane şi, cu toate protestele lui indignate, l-ar fi dus la garda municipală dacă bătrânul Brotteaux, Gamelin şi cele trei tinere nu ar fi garantat că cetăţeanul se numea Philippe Desmahis, gravor în dăltiţă şi iacobin cumsecade. În plus, a trebuit ca suspectul să arate buletinul de cetăţean pe care îl avea la el printr-o mare minune la cât era de neglijent cu chestiile astea.

– artă, creaţie, istorie…

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cu acest preţ scăpă din mâinile sătenilor patrioţi fără altă stricăciune decât o manşetă de dantelă care îi fusese smulsă; dar pierderea era uşoară. A primit chiar şi scuzele gărzilor naţionale care îl strânseseră cel mai tare şi care ziceau acum să-l ducă în triumf la municipalitate.

Liber, înconjurat de cetăţenele Elodie, Rose şi Julienne, Desmahis îi aruncă lui Philippe Dubois, pe care nu-l putea suferi şi îl bănuia de perfidie, un zâmbet amar şi, dominându-l cu un cap: - Dubois, dacă îmi mai spui o dată Barbaroux, eu am să te strig Brissot; e un năpârstoc umflat şi ridicol, cu părul gras, cu pielea slinoasă, cu mâinile lipicioase. Nimeni nu se va îndoi că ai fi ticălosul de Brissot, duşmanul poporului; şi, văzându-te, republicanii, cuprinşi de oroare şi dezgust, au să te spânzure de primul stâlp… Ai priceput ?

Cetăţeanul Blaise, care tocmai îşi adăpase calul, îi asigură că reglase el problema, cu toate că văzuseră cu toţii că se reglase fără el.

S-au suit din nou în trăsură. Pe drum, Desmahis îi destăinui vizitiului că, pe câmpia asta de la Longjumeau, demult, căzuseră din Lună mai mulţi locuitori care, ca formă şi culoare se apropiau de broaşte, dar erau cu mult mai mari. Philippe Dubois şi Gamelin vorbeau despre arta lor. Dubois, elev al lui Regnault, fusese la Roma. Văzuse tapiseriile lui Rafael, pe care le socotea deasupra tuturor capodoperelor.

Admira coloritul lui Correggio, originalitatea lui Annibale Carracci şi desenul lui Dominiquin12, dar, ca stil nu găsea nimic comparabil cu tablourile lui Pompeio Battoni. La Roma, el îi frecventase pe domnul Ménageot şi pe doamna Lebrun, care se declaraseră, amândoi, împotriva Revoluţiei; aşa că, despre asta nu vorbea. Însă o lăuda pe Angelica Kauffmann13, care avea gust şi se pricepea la arta antică.

Gamelin deplora faptul că apogeului picturii franceze, atât de târzie, pentru că nu data

10-V-2015 – nr. 5/45

decât de la Le Sueur, de la Claude şi Poussin şi corespundea decadenţei şcolilor italiene şi flamande, îi urmase un declin atât de rapid şi de profund. Cauzele le atribuia moravurilor publice şi Academiei, expresia acestora.. Dar, din fericire, Academia tocmai fusese suprimată şi, sub influenţa noilor principii, David şi şcoala lui creau o artă demnă de un popor liber. Printre tinerii pictori, Gamelin îi punea, fără invidie, în rândul întâi pe Hennequin şi pe Topino-Lebrun. Philippe Dubois i-l prefera lui David pe Regnault, maestrul său, şi speranţa picturii o întemeia pe tânărul Gérard. Elodie o complimenta pe cetăţeana Thévenin pentru toca ei de catifea roşie şi pentru rochia albă. Iar actriţa le felicita pe cele două tovarăşe ale sale pentru toaletele lor, arătându-le cum să le facă şi mai frumoase: trebuia, după părerea ei, să reducă din ornamente.

- Nu suntem niciodată suficient de simplu îmbrăcate, zicea ea. Învăţăm asta la teatru, unde îmbrăcămintea trebuie să lase să se vadă atitudinea. Aici e frumuseţea ei, altceva nici nu se mai doreşte.

- Ai dreptate, frumoasa mea, răspunse Elodie. Numai că nimic nu este mai costisitor la o toaletă decât simplitatea. Şi nu neapărat din prost gust ne punem tot felul de zorzoane; mai este şi din economie. Vorbiră cu interes despre moda de toamnă, rochii uni, talii scurte.

- Atâtea femei se urâţesc ţinându-se după modă! spuse Thévenin. Ar trebui să ne îmbrăcăm după corpul pe care îl avem.

- Sunt frumoase numai stofele rulate pe corp şi drapate, spuse Gamelin. Tot ce a fost tăiat şi cusut este groaznic.

Aceste cuvinte, care ar fi stat mai bine într-o carte de Winckelmann14 decât în gura unui bărbat vorbind cu nişte parizience, au fost respinse prin dispreţul indiferenţei.

- Pentru iarnă, zise Elodie, se fac pufoaice à la laponne, din tafta uşoară şi din stofă siciliană, şi redingote à la Zulime, cu croiala ro-

12

Domenico Zampieri, zis le Dominiquin (1581-1641) – pictor italian, născut la Bologna; cel mai bun elev al lui Carracci; desenator exact şi expresiv, colorist adevărat şi talentat. ( n. t. ) 13 Kauffmann Angelica ( 1741-1807) , pictoriţă din Elveţia. ( n. t. )

Revistă de Cultură Universală

14

Winckelmann Jean-Joachim (1717-1768) - arheolog german, născut la Stendal, în Brandenburg, autor al unei celebre Istoria artei la antici. ( n. t.)

– artă, creaţie, istorie…

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tunjită, care se completează printr-o jiletcă à la

turque.

- Astea sunt lustru-la-sărăcie, zise Thévenin. Se vând de-a gata. Am eu o mică croitoreasă care lucrează dumnezeieşte şi nu ia mult: am să ţi-o trimit, dragă. Şi cuvintele zburau uşoare şi grăbite, desfăşurând, dând la o parte ţesături fine, tafta vărgată, mătase chinezească uni, stofă siciliană, gaz, nanchin.

Iar bătrânul Brotteaux, ascultându-le, se gândea cu o melancolică voluptate la acele văluri de un sezon, aruncate peste forme încântătoare, care durează ani puţini şi care veşnic renasc, asemeni florilor de câmp. Iar privirile sale, care treceau de la cele trei femei la albăstrelele şi la macii răzoarelor, se umezeau de lacrimi surâzătoare.

Au ajuns la Orangis pe la ora nouă şi au tras la hanul Cloche, unde soţii Poitrine găzduiau drumeţ şi călăreţ. Cetăţeanul Blaise, care îşi împrospătase toaleta, le întinse mâna cetăţenelor să coboare. După ce au comandat masa de prânz, precedaţi de cutiile, cartoanele, şevaletele şi umbrelele de soare, pe care le ducea un băieţandru din sat, s-au dus pe jos, peste câmp, până la confluenţa dintre Orge şi Yvette, în locurile acelea de unde vezi unduirea verde a câmpiei de la Longjumeau şi pe care le încadrează Sena şi codrii de la Sainte-Geneviève.

Jean Blaise, care conducea trupa de artişti, schimba cu fostul om de finanţe fraze şugubeţe prin care se perindau de-a valma Verboquet Generosul, Catherine Cuissot care răspândea zvonuri false, domnişoarele Chaudron, vraciul Galichet şi figurile mai recente, a lui Cadet Roussel15 şi a doamnei Angot16.

Evariste, pe care îl apucase brusc dragostea pentru natură, văzându-i pe secerătorii 15

Cadet Roussel – personaj simplu, creat, pare-se, de vreun literat din regimentul francez cantonat în Brabant, pe la 1792; a devenit faimos datorită unui cântec popular. (n. t.)

16 Madame Angot – figură populară, apărută în timpul Directoratului, care întruchipează tot ridicolul unei epoci. Este femeia plecată de jos şi îmbogăţită peste noapte, dar care păstrează, sub aparenţele luxului, limbajul şi gusturile primei sale condiţii. (n. t.)

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

care legau snopii, îşi simţi ochii plini de lacrimi; visuri de concordie şi de iubire îi năvăleau în inimă. Desmahis sufla puf de păpădie peste buclele cetăţenelor. Toate având gustul citadin pentru buchete, culegeau de pe pajişti lumânărele, cu florile strânse ciorchine în jurul tulpinii, campanule purtându-şi în etaje suspendate clopoţeii mov deschis, delicate fire de verbină parfumată, boz, mentă, rezedă, coada-şoricelului, toată flora câmpenească a verii pe sfârşite. Şi, pentru că Jean-Jacques adusese botanica la modă printre fiicele oraşelor, ele ştiau, toate trei, numele şi iubirile florilor. Cum corolele delicate, vlăguite de uscăciune, i se scuturau în braţe şi-i cădeau în ploaie la picioare, cetăţeana Elodie suspină: - Deja se trec florile!

Toţi se apucară de lucru, străduindu-se să redea natura aşa cum o vedeau; şi fiecare o vedea în maniera câte unui maestru. Philippe Dubois schiţase la repezeală, în genul lui Hubert Robert, o fermă părăsită, copaci prăbuşiţi, albia uscată a unui pârâu. Evariste Gamelin găsea, pe malul Yvettei, peisajele lui Poussin. Philippe Desmahis, în faţa unei hulubării, lucra în maniera picarescă a lui Callot şi a lui Duplessis.

Bătrânul Brotteaux, care se fudulea că îi imită pe flamanzi, desena cu scrupulozitate o vacă.

Elodie schiţa un bordei învelit cu paie, iar prietena sa, Julienne, care era fiica unui negustor de vopseluri, îi pregătea paleta. Nişte copii, lipiţi de ea, se uitau cum pictează. Ea îi îndepărta din lumină, numindu-i musculiţe şi dându-le acadele parfumate. Iar cetăţeana Thévenin, când vedea pe câte unii mai frumuşei, îi spăla pe faţă, îi săruta şi le punea flori în plete. Îi mângâia cu o duioşie melancolică, pentru că ea nu avea bucuria de a fi mamă, dar şi ca să pară mai frumoasă exprimând un sentiment tandru, şi săşi exerseze arta atitudinii şi a grupajului.

Ea era singura care nu desena şi nu picta. Era ocupată să înveţe un rol şi cum să placă mai mult. Şi, cu blocul în mână, se ducea de la unul la altul, treabă uşoară şi încântătoare. „Nu ten, nu chip, nu corp, nu voce”, spuneau femeile, şi umpleau spaţiul de mişcare, de culoare,

– artă, creaţie, istorie…

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de armonie. Trecută, frumoasă, plictisită, neobosită, ea făcea deliciile călătoriei. Schimbătoare, dar mereu veselă, susceptibilă, iritabilă, şi totuşi plăcută şi prietenoasă, limbă afurisită, dar pe cel mai politicos ton, frivolă, modestă, sinceră, falsă, delicioasă, dacă Rose Thévenin nu făcea cine ştie ce afaceri, dacă nu ajunsese vreo zeiţă, asta era din pricina timpurilor neprielnice şi fiindcă la Paris nu mai erau nici tămâie, nici altare pentru Graţii. Cetăţeana Blaise, care, vorbind despre ea, făcea o strâmbătură şi o numea „soacră-mea”, nu putea să o vadă şi să nu capituleze în faţa atâtor farmece.

La Feyedeau se repeta Vizitandinele17 şi Rose se felicita că deţine un rol plin de naturaleţe. Ea căuta firescul, îl urmărea, îl găsea.

- Adică nu o s-o mai vedem niciodată pe Pamela? zise frumosul Desmahis.

Teatrul Naţiunii era închis, iar actriţele fuseseră trimise la Madelonnettes şi la Pélagie.

- Asta este libertatea? exclamă Thévenin, ridicând spre cer frumoşii ei ochi indignaţi.

- Actorii de la Teatrul Naţiunii, spuse Gamelin, sunt nişte aristocraţi, iar piesa cetăţeanului François tinde să provoace regrete după privilegiile nobilimii.

- Domnilor, spuse Thévenin, nu ştiţi să-i ascultaţi decât pe cei care vă aduc osanale?…

Către prânz, fiecăruia fiindu-i o foame straşnică, mica trupă se întoarse la han.

Evariste, lângă Elodie, depăna amintiri din primele lor întâlniri: -Doi puişori căzuseră, de sub streaşina unde îşi aveau cuibul, pe marginea ferestrei dumitale. Îi hrăneai dându-le din mână firimituri; unul dintre ei a trăit şi şi-a luat zborul. Celălalt a murit în cuibul de vată pe care i-l făcuseşi. „Tocmai cel care îmi era mai drag”, ai spus. În ziua aceea, Elodie, aveai în păr o fundă roşie.

Philippe Dubois şi Brotteaux, puţin mai în urma celorlalţi, vorbeau despre Roma, unde fuseseră amândoi, unul în 72, celălalt cam prin ultimele zile ale Academiei. Bătrânul Brotteaux 17

Les Visitandines – operă comică în două acte, libretul de Picard, muzica de Devienne (1792); capodoperă a compozitorului şi unul dintre modelele genului (n. t.)

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

încă îşi amintea de prinţesa Mondragone, căreia i-ar fi suspinat în preajmă, dacă n-ar fi fost contele Altieri, care se ţinea ca umbra după ea.

Philippe Dubois nu uita să spună că fusese rugat să cineze la cardinalul de Bernis şi că acesta era gazda cea mai îndatoritoare din lume.

- L-am cunoscut, zise Brotteaux, şi pot spune fără să mă laud că, o vreme, am fost unul dintre apropiaţii săi: îi plăcea să frecventeze lumea interlopă. Simpatic om, şi, chiar dacă îşi făcuse o meserie din a povesti fabule, avea la degetul mic mai multă filozofie sănătoasă decât este în capul tuturor iacobinilor care vor să ne învirtuţeze şi să ne înzeificească. Fără îndoială că îi iubesc mai mult pe simplii noştri teofagi, care nu ştiu nici ce spun, nici ce fac, decât pe aceşti turbaţi mâzgălitori de legi, care se trudesc să ne ghilotineze ca să ne facă virtuoşi şi înţelepţi, şi să ne determine să adorăm Fiinţa supremă, care i-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Pe vremuri, îl puneam să zică liturghia în capela de la Ilettes pe un afurisit de popă, care zicea, după ce bea: „Să nu-i clevetim pe păcătoşi; de pe urma lor trăim, popi nevrednici ce suntem!”. Trebuie să recunoaşteţi, domnule, că mâncătorul ăsta de rugăciuni avea maxime sănătoase despre oblăduire. La asta ar trebui să ne întoarcem şi să-i guvernăm pe oameni aşa cum sunt, nu aşa cum am vrea să fie.

Thévenin venise lângă bătrânul Brotteaux. Ştia că acest om trăise pe picior mare altădată, şi imaginaţia ei împodobea cu acea strălucitoare amintire sărăcia de acum a fostului financiar, pe care o socotea mai puţin umilitoare, fiind generală şi pricinuită de ruina publică. În el, contempla, curioasă şi nu fără respect, rămăşiţele unuia dintre acei generoşi Cresus, de care îşi aminteau suspinând actriţele mai în vârstă decât ea. Şi apoi, manierele acestui moşneag cu redingota maro, atât de jerpelită, dar atât de curată, îi plăceau.

- Domnule Brotteaux, îi spuse ea, se ştie că odinioară, într-un parc frumos, în nopţi strălucitoare, vă furişaţi cu actriţe şi cu dansatoare prin boschetele de mirt, în sunetul îndepărtat al flautelor şi al viorilor… Vai! erau cu mult mai

– artă, creaţie, istorie…

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE frumoase, nu-i aşa, zeiţele dumneavoastră de la Operă şi de la Comedia Franceză, decât alde noi, bietele mici actriţe naţionale?

- Să nu credeţi asta, domnişoară, răspunse Brotteaux, şi să ştiţi că, dacă pe vremea aceea ar fi fost întâlnită vreuna asemeni dumneavoastră, ea s-ar fi plimbat singură, ca o regină, fără rivală, numai să fi vrut, prin parcul despre care aveţi o părere atât de măgulitoare…

Hotelul Cloche era rustic. O ramură de ghimpe pădureţ atârna deasupra porţii pentru căruţe, prin care se intra într-o curte mereu umedă, unde ciuguleau nişte găini. În fundul curţii se înălţa casa, alcătuită dintr-un parter şi un etaj, cu un acoperiş din ţigle năpădite de muşchi şi ai cărei pereţi dispăreau sub tufele bătrâne de trandafiri, încărcate de flori. În dreapta, furcile copacilor îşi arătau vârfurile ascuţite pe deasupra zidului scund al grădinii. În stânga era grajdul pentru cai, cu o iesle exterioară şi un hambar din paiantă. O scară era sprijinită de perete. Tot în partea asta, sub un hangar plin de unelte agricole şi de butuci, cocoţat pe o şaretă veche, un cocoş alb supraveghea găinile. În continuare, curtea era închisă de grajdurile în faţa cărora se înălţa, ca un gorgan glorios, o grămadă de bălegar pe care, la ora asta, o întorcea cu furcoiul o fată mai mult lată decât lungă, cu părul de culoarea paielor.

Zeama care îi umplea saboţii o spăla pe picioarele goale, ale căror călcâie, galbene ca şofranul, se vedeau ridicându-se din timp în timp.

Fusta suflecată dezvelea jegul de pe pulpele enorme şi scurte. Pe când Philippe Desmahis o privea, surprins şi amuzat de jocul bizar al naturii care o construise pe fata asta în lărgime, hangiul o strigă: - Hei! Butucoaso18! du-te să aduci apă!

Ea se întoarse şi arătă o faţă stacojie şi o gură largă, din care lipsea o lopată. Trebuie să fi fost cornul unui taur, ca să ştirbească dantura asta ţeapănă. Cu furcoiul pe umăr, râdea. Ca şi pulpele, braţele duble îi scânteiau în soare.

18

În text „la Tronche” – chip, figură greoaie, cap mare, bilă de lemn (n.t.).

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Masa era aşezată în sala joasă, unde puii se rumeneau sub mantia şemineului împodobit cu flinte vechi. Lungă de peste douăzeci de picioare, încăperea, văruită în alb, era luminată doar prin geamurile verzui ale uşii şi printr-o singură fereastră, încadrată cu trandafiri, lângă care străbunica lucra la vârtelniţă. Purta o bonetă cu o fundă din dantelă de pe vremea Regenţei. Degetele noduroase ale mâinilor ei înnegrite de humă ţineau furca. Muştele i se aşezau pe marginea pleoapelor şi ea nu le alunga. Din braţele mamei sale îl văzuse pe Ludovic al XIV-lea trecând cu rădvanul.

Acum şaizeci de ani făcuse călătoria la Paris. Cu o voce slabă şi tărăgănată, le povesti celor trei femei tinere, care stăteau în picioare în faţa ei, că văzuse Primăria, Tuileries şi Samaritaine şi că, pe când trecea pe Pont-Royal, un vas care ducea mere la piaţa Mail se crăpase, că merele o luaseră pe firul apei, şi că râul se făcuse purpuriu.

Auzise şi ea despre schimbările de curând survenite în regat, şi mai ales despre zâzania dintre preoţii care depuneau jurământ şi cei care nu o făceau. Ştia şi că fuseseră războaie, foamete şi tot felul de semne cereşti. Nu credea că regele murise. Îl ajutaseră să fugă, zicea ea, printr-un subteran şi, în locul lui, îl dăduseră pe mâna călăului pe vreun nimeni.

La picioarele strămoaşei, în paneraşul lui, ultimului născut al soţilor Poitrine îi dădeau dinţii. Thévenin ridică leagănul de răchită şi zâmbi copilului, care scânci slab, epuizat de febră şi de convulsii. Pesemne că era foarte bolnav, dacă chemaseră doctorul, pe cetăţeanul Pelleport, care, la drept vorbind, fiind deputat supleant al Convenţiei, nu cerea niciun ban pentru vizite.

Cetăţeana Thévenin, învăţată de mică să nu stea cu mâinile în sân, se simţea pretutindeni ca acasă; nemulţumită de felul în care Butucoasa spălase vesela, ea ştergea farfuriile, paharele şi furculiţele. Pe când cetăţeana Poitrine făcea supa, pe care o gusta ca o bună hangiţă, Elodie tăia în felii o pâine de patru livre, caldă încă din cuptor. Gamelin, privind-o, îi spuse:

– artă, creaţie, istorie…

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Am citit, acum câteva zile, o carte care a fost scrisă de un tânăr german, nu-i mai ţin minte numele, şi care a fost tradusă foarte bine în franceză. Acolo e vorba despre o fată frumoasă pe care o cheamă Charlotte, care, ca dumneata Elodie, tăia tartine şi care, tot ca dumneata, le tăia cu graţie, şi atât de frumos că, văzând-o, tânărul Werther s-a îndrăgostit de ea.

- Şi povestea se termină cu o nuntă? întrebă Elodie.

- Nu, răspunse Evariste; se termină cu moartea violentă a lui Werther.

Au mâncat zdravăn, pentru că erau tare flămânzi; dar bucatele nu erau grozave. Jean Blaise se plânse: era robul pântecelui şi îşi făcuse o regulă de viaţă din a mânca bine; fără îndoială, ce îl incita să-şi erijeze lăcomia în sistem era tocmai foamea generală. În toate casele, Revoluţia întorsese oala cu gura în jos. Cei mai mulţi nu aveau ce pune pe masă. Oamenii abili, care, ca Jean Blaise, câştigau gros de pe urma sărăciei celorlalţi, se duceau la birtaş, unde îşi arătau talentele ghiftuindu-se. Cât despre Brotteaux, care, în anul II al Libertăţii, trăia din castane şi din coji de pâine, el îşi aducea aminte că supase la Grimod de la Reynière, la intrarea pe Champs-Elysées. Dornic să-şi merite titlul de cunoscător în rafinamente culinare, nu mai prididea, în faţa verzei cu slănină a nevestei Poitrine, cu savante reţete de bucătărie şi cu înalte precepte gastronomice. Şi, cum Gamelin declara că un republican nu pune preţ pe plăcerile mesei, bătrânul perceptor, amator de antichităţi, îi explica tânărului spartan adevărata reţetă a ciorbei consistente pe care o mâncau spartanii. După masă, Jean Blaise, care nu uita de afacerile serioase, îşi puse academia ambulantă să facă crochiuri şi schiţe ale hanului, pe care îl considera destul de romantic în dărăpănarea lui. În timp ce Philippe Desmahis şi Philippe Dubois desenau grajdurile, Butucoasa veni să dea de mâncare la porci. Cetăţeanul Pelleport, felcerul, care tocmai ieşea din sala joasă unde fusese să-l trateze pe micul Poitrine, se apropie de artişti şi, după ce îi complimentă pen-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

tru talentul lor, care onora întreaga naţiune, leo arătă pe Butucoasa în mijlocul purceilor.

- Vedeţi dumneavoastră această creatură, zise el, asta nu e o fată, cum aţi putea crede, e două fete. Vă rog să înţelegeţi că vorbesc la propriu. Surprins de volumul enorm al şarpantei osoase, am examinat-o şi am observat că avea majoritatea oaselor în dublu: la fiecare coapsă, două femure sudate laolaltă, la fiecare umăr, doi humeruşi. Şi muşchii îi are tot dubli. În opinia mea, sunt două gemene strâns lipite sau, mai bine zis, topite împreună. Cazul este interesant. I l-am semnalat domnului Saint-Hilaire, care mi-a fost recunoscător. Ce vedeţi aici, e un monstru, cetăţeni. Oamenii locului o strigă „Butucoasa”. Ar trebui să-i spună „Butucoasele”: sunt două. Natura are asemenea ciudăţenii… Bună seara, cetăţeni pictori! O să avem furtună la noapte…

După supeul la lumânare, academia Blaise jucă, în curtea hanului, împreună cu un băiat şi o fată ai familiei Poitrine, o partidă de baba-oarba, în care tinere şi tineri au pus atâta voioşie, explicabilă destul prin vârsta lor ca să nu ne mai întrebăm dacă violenţa şi incertitudinea vremurilor în care trăiau nu le stimulau cumva entuziasmul. Când se înnoptă de-a binelea, Jean Blaise le propuse să joace în sala scundă nişte jocuri nevinovate. Elodie ceru „vânătoarea de inimi”, acceptată de toată compania. La indicaţiile fetei, Philippe Desmahis desenă cu creta pe mobile şapte inimi, adică mai puţin cu una decât numărul jucătorilor, fiindcă bătrânul Brotteaux intrase cu amabilitate în joc. Au dansat în horă „Turnule, stai de veghe”, şi, la un semnal dat de Elodie, fiecare s-a grăbit să pună mâna pe o inimă. Gamelin, distrat şi neîndemânatic, le găsi pe toate luate: dădu un gaj, briceagul cumpărat cu şapte bănuţi din bâlciul de la Saint-Germain şi care tăiase pâinea pentru o mamă nevoiaşă. Reluară şi, rând pe rând, Blaise, Elodie, Brotteaux şi Thévenin nu găsiră inimi şi îşi dădu fiecare gajul: un inel, o mică poşetă din dantelă, o cărţulie legată în marochin, o brăţară. Apoi, gajurile au fost trase la sorţi pe genunchii Elodiei şi, fiecare, pentru a

– artă, creaţie, istorie…

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi-l recupera pe al său, trebui să-şi arate talentele de societate, să cânte un cântec sau să spună o poezie. Brotteaux recită monologul sfântului care ocroteşte Franţa, cântul întâi din

Fecioara:

Eu sunt Denis, de meserie sfânt.

Galia mi-e dragă…

Cetăţeanul Blaise, deşi mai puţin citit, îi dădu fără ezitare răspunsul lui Richemond:

Domnule sfânt, nu trebuia să te-osteneşti Tărâmul ceresc să-l părăseşti…

Pe vremea aceea, toată lumea citea şi recitea cu încântare capodopera acestui Ariosto francez; bărbaţii cei mai serioşi zâmbeau la iubirile dintre Jeanne şi Dunois, la aventurile trăite de Agnès şi de Monrose şi la isprăvile măgarului zburător. Toţi oamenii cultivaţi ştiau pe de rost cele mai frumoase pasaje din acest poem distractiv şi filozofic. Evariste Gamelin însuşi, cu toată sobrietatea lui, luându-şi din poala Elodiei briceagul de şase bani, a recitat cu plăcere intrarea lui Grisbourdon în infern. Cetăţeana Thévenin a cântat fără acompaniament romanţa Ninei: Când iubitul se va întoarce. Desmahis a cântat, pe melodia de la Faridondaine:

Prea bunului sfânt Anton Unii porcul îi luară Şi, numai punându-i glugă, În monah îl transformară.

Doar fasonul îi lipsea…

Totuşi Desmahis era îngrijorat. În momentul acela, el le iubea fierbinte pe toate trei femeile cu care se juca de-a „gajul atins”, şi le arunca la toate trei priviri fierbinţi şi drăgăstoase. O iubea pe Thévenin pentru graţia, supleţea şi arta ei savantă, pentru ocheadele şi vocea ei, care îţi mergeau drept la inimă; o iubea pe Elodie, pe care o simţea natură îmbelşugată, bogată şi darnică; o iubea pe Julienne Hasard, în ciuda părului ei decolorat, a genelor albe, a pistruilor şi a bustului costeliv, pentru că, asemeni acelui Dunois despre care vorbeşte Voltaire în Fecioara, şi el era oricând gata, în mărinimia lui,

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

să-i dea un semn de iubire celei mai puţin frumoase, şi asta cu atât mai mult cu cât, până unaalta, ea i se părea cea mai neocupată, şi, prin urmare, cea mai accesibilă. Lipsit de orice vanitate, nu era niciodată sigur că e agreat; dar nici nu era sigur că nu este. Aşa că se oferea, la hazard. Profitând de fericitele întâlniri de la „gajul atins”, el îi făcu unele propuneri amoroase lui Thévenin, care nu se supără, dar nici nu putea răspunde nimic sub privirea geloasă a cetăţeanului Jean Blaise. Îi vorbi şi mai înamorat cetăţenei Elodie, pe care o ştia angajată cu Gamelin, dar nu era el atât de pretenţios ca să vrea o inimă numai a lui. Elodie nu putea să-l iubească; dar îl socotea frumos şi nu izbuti să-i ascundă asta în întregime. În fine, îşi purtă dorinţele cele mai grabnice la urechea cetăţenei Hasard: ea îi răspunse printr-o figură stupefiată, care putea să exprime la fel de bine o supunere abisală, ca şi o tâmpă indiferenţă. Iar Desmahis nu crezu de fel că era indiferentă. În tot hanul nu erau decât două camere de dormit, amândouă la primul etaj, pe acelaşi palier. Cea din stânga, cea mai frumoasă, era tapetată cu hârtie înflorată şi împodobită cu o oglindă mare cât palma, al cărei cadru aurit suporta ofensa muştelor încă de pe vremea copilăriei lui Ludovic al XV-lea. Acolo, sub un baldachin din indian imprimat cu flori şi ramuri, se înălţau două paturi cu perne din puf, saltele şi plăpumi. Camera aceasta era rezervată celor trei cetăţene.

Prevăzător şi chibzuit, el studiase în timpul zilei fiinţele şi explorase podul, plin cu funii de ceapă, cu fructe care se uscau sub un roi de viespi, cufere, geamantane vechi. Văzuse chiar şi un vechi pat de campanie, de nefolosit, după cum i se păruse, şi o saltea ruptă, din paie, pe care săltau puricii. În faţa camerei cetăţenelor era o încăpere cu trei paturi, destul de mică, unde trebuia să doarmă, după bunul plac, cetăţenii călători. Dar Brotteaux, care fusese obişnuit cu un anume lux, se duse să doarmă în fânul din şură. Cât despre Jean Blaise, acesta dispăruse.

Dubois şi Gamelin adormiră pe loc. Desmahis se

– artă, creaţie, istorie…

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sui în pat; dar, când liniştea nopţii, ca o apă a somnului, cuprinse casa, gravorul se ridică şi urcă scara de lemn care începu să trosnească sub tălpile lui goale. Uşa podului era întredeschisă. Dinăuntru răzbăteau o căldură înăbuşitoare şi mirosuri acre de fructe putrede. Pe patul şchiop de campanie, Butucoasa dormea, cu gura căscată, cu cămaşa ridicată, cu picioarele desfăcute. Era enormă. Trecând prin lucarnă, o rază de lună îi scălda în azur şi argint pielea, care, printre solzii de jeg şi stropii de zeamă de bălegar, strălucea tânără şi fragedă. Desmahis se aruncă asupră-i; trezită brusc, ea se sperie şi ţipă; dar, îndată ce pricepu ce i se cere, liniştită, nu mai arătă nici surpriză, nici nedumerire şi se prefăcu toropită încă de un semi-somn care, lipsind-o de conştiinţa faptelor, îi permitea oarece trăire… Desmahis reveni în camera lui, unde, până la ziuă, dormi un somn tihnit şi adânc. A doua zi, după alte câteva ceasuri de muncă, ultimele, academia plimbăreaţă o porni înapoi, spre Paris. Când Jean Blaise îi plăti gazdei cu asignaţi, cetăţeanul Poitrine se lamentă că nu mai vede decât „bani pătraţi” şi făgădui să aprindă o lumânare în cinstea celui care ar readuce gălbiorii.

Le oferi flori cetăţenelor. La porunca lui, Butucoasa, pe o scară, în saboţi şi suflecată, arătându-şi pulpele jegoase şi strălucitoare, tăia neobosită flori din trandafirii urcători care acopereau zidurile. Din mâinile ei mari, ploi, torente, avalanşe de flori cădeau în poală la Elodie, la Julienne, la Thévenin. Trăsura s-a umplut.

Noaptea, când au ajuns acasă, fiecare a luat cu braţul, iar somnul şi deşteptarea le-au fost înmiresmate.

[continuare în nr. viitor.]

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

ADRIAN PAPARUZ Cum s-a născut Dumnezeu

continuare din nr. 4 (44)

Partea a III-a La câţiva paşi de noi, apăruse un copil orb cu o chitară în mână… între mine şi sinucidere cuvinte albe întrebări atârnate lung deasupra oglinzii din suflet nerosturi atât de mari între mine şi sinucidere aproape nimic despre viaţă doar umbra numelui tău ca o respiraţie ţinându-mă încă vie între mine şi sinucidere o singură dorinţă păstrată sub pleoapele mele strânse o atât de mare dorinţă între mine şi sinucidere gări putrezite în aşteptarea timpului.

- Nu mă întreba nimic, Rafael, de acum ştiu că nu voi putea… Dar nu încă, dragostea mea e mai puternică… Mai avem atâtea să ne spunem, mai avem atât de multă iubire în noi… priveşte-o pe Atalia; mai poate zâmbi, chiar şi Leonard.

- Dar Clara, de ce?

- Ca tu să înţelegi şi să mă iubeşti din nou şi din nou, oriunde, cândva, pretutindeni… Ţineam poezia Clarei în mână şi, pironit de durere m-am abţinut cu greu să nu strig, să nu urlu de disperare…

- Clara, şi tu?

- Dragul meu drag, dragul meu drag…

– artă, creaţie, istorie…

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Legenda celor şapte existenţe” (din caietul Clarei) Se învârtea în cercuri... din ce în ce mai largi, din ce în ce mai încet... A câta zi era, în ce an, în care din lumi? Nu ştia, cum nu ştia nici cum ajunsese acolo, în acel pustiu nesfârşit. De unde venise, cine era... Nimic... De pretutindeni, pustiul. Îşi lepădase mai întâi sacoul, într-un punct oarecare... Şi cercurile se înmulţeau pe nisipul din ce în ce mai fierbinte. Linişte, o linişte ciudată care o sfărâma. Undeva, în vârful cerului, soarele refuza să se mişte, refuza să apună, continuând să o ardă tot mai adânc, tot mai aprins... Apoi îşi aruncă şi cămaşa, pantofii, fusta...Trebuia să fie goală, la fel de goală cum era ea însăşi, la fel de goală precum pustiul care o înconjura de pretutindeni.

Obosi şi ţipă... un ţipăt lung, de fiară încolţită. Dar nu se auzi. Sunetul refuză să se mişte în pustietatea aceea. Întrebările se izbeau de ea, grele, şi se prelingeau de pe trupul epuizat, pe nisip. Privi înapoi, acolo unde ar fi trebuit să fie urmele tălpilor ei pe nisip. Miile, sutele de mii de urme rânduite cu grijă în cercuri largi... Dar nu văzu nimic. Nisipul nu-i păstrase nicio urmă. Simţi că înnebuneşte, că nu există... Şi alergă... alergă mult, până când picioarele i se frânseră, într-un punct oarecare, acolo unde îşi lepădase hainele şi pantofii. Nu se mişcase deloc. Sau pustiul fugise odată cu ea... către unde? Ar fi vrut să se-ntâmple ceva, orice, chiar să moară... Să se facă întuneric, să se facă frig, să se mişte ceva... Îşi privi hainele şi i se făcu ruşine de goliciunea ei. Se îmbrăcă meticulos, şi se întinse pe nisip cu faţa în sus... ******* Îşi aminti că începuse să urce, din pântecele mamei. Mai apoi, singură, se agăţase de fiecare frunză, de fiecare copac, în strădania ei de a ajunge acolo... Acolo de unde venea chemarea, ca o ploaie caldă de vară. Se contopise cu existenţa pietrei, a copacului, a nimicului orb... Nu mai avea timp, purta în sânge chema-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

rea, ca o poezie sculptată pe braţele sale, ca o muzică pictată pe genele ei... Sus, tot mai sus... ***** Se trezi în aceeaşi poziţie, în mijlocul aceleiaşi nemişcări. Fusese convinsă că adormise îmbrăcată, însă era goală, plină de zgârieturi şi de răni. Îşi căută hainele disperată... Inutil, dispăruseră... Soarele, ea şi pustiul. Apoi înţelese: că aici nu se născuse TIMPUL, sau ceva îl împiedica să se nască. Era prizonierul propriului ei „eu”. Pentru a evada trebuia să inventeze Timpul... ***** Da, învinsese... Undeva, cândva, fusese acolo în vârf, acolo unde credea ea că este izvorul chemării infinite... Se izbise de ea însăşi într-un cristal imens. Doar chipul ei, multiplicat, amplificat, schimonosit... Şi ţipase prăbuşinduse dincolo de oglinda pe care o sfărâmase cu ţipătul ei... Tot mai adânc... ******* Acelaşi vis. Nu putea înţelege, de ce urcase, de ce căzuse, da... Timpul... trebuia inventat TIMPUL... Şi, ca să poată face asta, trebuia să mişte ceva în pustiul acela, orice în afară de ea... Nisipul... Îşi îngropă mâinile în nisip şi începu să-l arunce în sus, în jos, pretutindeni... Când obosi îşi umplu un pumn cu nisip, lăsându-l să se strecoare în celălalt pumn, şi iar, şi iar... Se opri de-abia atunci când nu mai văzu nimic... Soarele dispăruse şi era frig.

Inventase timpul! Ţipă şi se auzi, alergă şi o luă de la capăt... Un pumn de nisip, alt pumn de nisip, stele, miliarde de stele, şi apoi din nou soare, din nou zi... Când se izbi de zidul de sticlă, se prăbuşi... Îmbătrânise... De nicăieri, nicio piatră, nimic cu care ar fi putut sparge acel zid.

Continuă să frământe timpul în pumnii ei, auzind doar chemarea.

Timpul o scufunda în nisip, puţin câte puţin... Până la genunchi, până la brâu, până la gât... Şi, în ultima clipă, înţelese: pruncul ce se născuse dincolo de sticlă era EA, cea care va fi învins DESTINUL!

– artă, creaţie, istorie…

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Totul se schimbă, marea, plaja, aerul... totul miroase a moarte. Încerc să alerg, dar picioarele nu mă mai ascultă, îmi număr doar paşii prin ploaia ucigaşă, paşi tot mai grei, mai epuizanţi... Clara, Leonard, Atalia, dar ceilalţi?

Aş vrea să mă pot ruga, să pot fi măcar pentru câteva clipe precum Nicola, dar nu ştiu să o fac şi nici nu ştiu cui să mă rog, către unde, în ce fel?! Niciodată nu am încetat să sper şi să cred că viaţa se va schimba într-o zi.

Mi-am amânat mereu răgazul de a privi stelele, de a mă bucura de mirosul infinitului, de a fi eu însumi. Mereu şi mereu m-am împiedicat de convenţionalisme, de formalităţi scrise sau nescrise, de reguli ale civilizaţiei, de necesităţi existenţiale, de legi şi nu în ultimul rând, de părerile celorlalţi. Nu cred că viaţa a fost inventată doar pentru atât, şi chiar mai mult, viaţa in stare pură exclude, prin timpul său limitat, orice formă de îngrădire a spiritului, a mişcării...

Desigur, unele legi au trebuit să existe, altele nu... relativitatea e o caracteristică de esenţă a existenţei... Şi totuşi, viaţa privită pe segmentele societăţii şi mai profund privită, în parte, individual, confirmă incertitudinea, frica, inutilitatea speciei umane. Nu mai ştim pentru ce anume trăim, si ceea ce-i mai rău, ne-am obişnuit să trăim fără să ne punem această întrebare... care sunt valorile morale, idealul propus de umanitate în perpetuarea speciei? Ce speranţe ne sunt rezervate nouă şi celorlalte generaţii?

Trăim într-o lume materială şi tot ceea ce facem pe parcursul vieţii are un scop pe care dorim să-l atingem şi care nu aparţine acestei lumi materiale. Numai că dragostea devine tot mai inutilă semenilor şi rareori o mai poţi întâlni undeva în stare pură, în mod natural… a devenit puerilă şi falsă, pentru că noi am transformat-o într-un obiect. Putem să o vindem sau putem să o cumpărăm… sau cel puţin credem că o putem face… şi astfel, ne-am îndepărtat tot mai mult de esenţa existenţei. Ne naştem fără să vrem, trăim fără să ştim pentru ce şi murim trişti, fără să fi înţeles nimic. Viaţa ni se scurge în acest fel într-un singur sens, iminent înspre

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

moarte. Şi de fapt ce e moartea aceasta pe care noi am ales-o?!

Dar oare noi am ales-o? Sau Dumnezeu, acest Dumnezeu invocat, căutat, rătăcit de noi înşine, rupt sau imposibil, de o bunătate înfiorătoare sau de un sadism mângâietor, privindu-ne, plictisit de noi ca de o jucărie prea veche şi poate obosit să mai încerce să ne mai repare sufletul, a hotărât să ne scoată din joc ca un copil ce aruncă soldăţeii de plumb, căutându-şi o jucărie nouă sau inventând o alta… şi aruncândune în tomberoanele Universului pe unii, iar pe alţii păstrându-ne rătăciţi prin sertarele sfinţilor; fi-vom împărţiţi aşadar, în Iad şi Rai….

- Orbule, n-ai oboist?

- De ce aş obosi, Rafael?

- De existenţă, Orbule… n-ai oboist să exişti, să exişti aşa fără să ştii de când şi pentru ce? Fără o identitate proprie, fără un nume?

- Nu, Rafael, dacă exist înseamnă că existenţa mea e necesară şi pentru mine este suficient… Dar tu Rafael, de ce mă întrebi? Ai obosit?

- Cred că da, Orbule, nu mai ştiu… nu mai ştiu cine sunt cu adevărat şi nici ce vreau nu mai ştiu. Mă tem că această ploaie, acest anotimp sălbatic m-a distrus spiritual, deşi aş vrea atât de mult să pot întoarce timpul, să alung aceşti nori care au acoperit lumea, să alung această molimă a tristeţii, să-i pot salva pe cei dragi, atât de dragi mie… Orbule, simt cum disperarea mă învinge încet, încet, că nu mai am puterea să fiu bărbat, să lupt cu această ploaie… E mai puternică decât pare, e necruţătoare, Orbule!

- Rafael…

- Te rog, lasă-mă să vorbesc, trebuie să fac ceva să nu înnebunesc, să nu mă prăbuşesc, fiindcă trebuie să găsesc ceva să opresc demenţa aceasta… Demenţa cui, Orbule, cine a hotărât că aşa trebuie să se întâmple şi nu altfel?

Hazardul? Hazardul nu poate fi înfrânt? Orbule, ajută-mă să plâng, mi-e sufletul secătuit de suflet, mi-e dor de viaţă… cineva parcă m-a scos din mine şi mi-a dat doar un trup vlăguit ce a-

– artă, creaţie, istorie…

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE leargă bezmetic prin lumea asta nebună, ce piere, ce se autodistruge sub ochii mei, nepăsătoare şi zeflemitoare. Sunt unicul spectator al unui teatru absurd, iar toţi ceilalţi nişte actori nebuni, kamikaze… dar cine e regizorul, Orbule? Unde e? Şi cum a putut el convinge această lume să joace pe o scenă a morţii? Viaţa veşnică a sufletului? Unde? În Rai? Şi unde ar fi acest Rai, Orbule? Unde? În cer, în pământ, înaintea sau înapoia noastră? În adâncurile acestui ocean? Sau în noi, Orbule? În noi înşine, acolo înlăuntrul nostru, într-un punct infinitezimal, acelaşi punct poate, din care s-a născut Universul şi Dumnezeu, chiar înaintea lui… De unde această disperare a vieţii, de unde această dorinţă nebună, această dureroasă nevoie de întoarcere în nimic, în neant, în neexistenţă sau în adevăr ? Adevărul cui? În numele cui? Cine are putinţa de a separa iremediabil binele de rău, adevărul de minciună, viaţa de moarte, bărbatul de femeie, omul de iubire, copilul de copilărie…

Cine are acest drept de a ne judeca pentru că ne-am născut… fără să ştim, fără să vrem? Poate am încălcat sau încălcăm nişte legi ale Universului, pe care nu le-am cunoscut şi nu le cunoaştem, fiindcă nimeni nu a avut grijă să ni le explice la timpul cuvenit, datorită unui sistem politic închis, sau poate datorită nepăsării sau egoismului acelora care ar fi putut să ne trezească conştiinţa şi instinctele pure, primare.

Ar fi trebuit să ştim? Să le avem întipărite în memorie încă înainte de a ne naşte?

Ar fi trebuit să le ştim dintr-o altă existenţă? Existenţa pietrei, a arborilor, a nisipului? Iar dacă aşa ar fi trebuit şi totuşi nu sa întâmplat, păstrând în memoria noastră doar instincte egoiste, barbare, violente, instincte moştenite din generaţie în generaţie, care au supravieţuit tocmai fiindcă prin ele a supravieţuit la un moment dat lumea, în lupta sa cu ea însăşi, cine e vinovat? De ce trebuie să fim condamnaţi noi pentru greşelile celor de dinaintea noastră? De ce trebuie să condamnăm fiul pentru greşeala tatălui? De ce nu ni s-a dat o şansă înaintea condamnării la nimic de către acest judecător suprem?

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

O şansă… doar una: o dovadă palpabilă a supremaţiei Lui, a existenţei Lui, o dovadă fizică şi psihică a puterii Lui nemărginite de a decide asupra vieţii şi morţii noastre. Ceva în care să credem fără crâcnire, ceva prin care fiecare din noi să putem fi învăţaţi, iertaţi şi purificaţi în numele iubirii… Poate îmi vei spune, Orbule, că această dovadă ne-a fost dată deja, prin naşterea lui Iisus, prin învăţăturile, miracolele ce le-a înfăptuit, prin moartea şi învierea Sa, prin înălţarea la ceruri de-a dreapta Tatălui, prin sfinţii de mai apoi şi cărţile sfinte ce ne-au rămas păstrătoare ale legilor Universale ale Iubirii, legile supreme ale vieţii, cheia fericirii veşnice… Da, Orbule… dar oamenii au uitat! Nu toţi, nu… dar cea mai mare parte din ei, da! Şi, generaţie după generaţie, au uitat şi mai mult, fiecare interpretându-şi destinul prin prisma propriilor lor adevăruri, experienţe, nevoi şi dureri… prin prisma conştiinţei proprii asupra Adevărului. Dar noi, Orbule? Noi în cine să credem acum? Cum putem să devenim adepţii vreunei religii sau ai alteia, ai unor sfinţi sau ai unor zei, ai unor idoli sau ai altora? Cum putem şti care din toate aceste multitudini de credinţe ce ne bântuie conştiinţa e cea adevărată, când ele, credinţele, se izbesc şi se contrazic între ele făcându-ne pe noi să devenim la un moment dat ucigaşi în numele îndoctrinării religioase de-o parte sau de o alta? Şi pentru acestea toate trebuie să fim condamnaţi, dacă într-adevăr condamnaţi suntem?

Iar dacă nu suntem condamnaţi de nimeni şi de nimic, hazardul să fie Legea Dintâi şi Ultimă care guvernează Universul?

Orbule, poate greşesc, înfăptuiesc o erezie şi voi fi sau chiar sunt deja blestemat pentru că în jurul meu lumea moare pretutindeni, iar eu nu mai pot înţelege nimic… Sunt obligat să exist, să asist la autodistrugerea civilizaţiei umane, nici mai bună, nici mai rea decât altele, dar cea care încheie cu ea toate cărările spre lumină, speranţă şi adevăr. Dar, Orbule, măcar pot striga în gura mare ce gândesc, chiar dacă acest lucru mă conduce iremediabil către

– artă, creaţie, istorie…

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ceva mai cumplit decât moartea, căci nu de moarte mi-e frică, trăiesc alături de ea.

Adevărul pe care îl strig eu e atât de simplu, Orbule, se numeşte IUBIRE, unica lege ce ar trebui să guverneze orice formă de existenţă. Dacă Dumnezeu există, dacă Allah există, dacă Buddha există, dacă Yehova există, toţi laolaltă sau doar unul din ei, nu pot avea decât un singur nume: IUBIRE şi o singură semnificaţie şi ţel suprem: IUBIRE! Am obosit, Orbule!

- Te aşteptam, Rafael… Mi-a fost atât de frică că nu vei mai găsi drumul spre casă, atâta frică mi-a fost, iubitule, că te-ai pierdut în sentimente şi vei fi uitat cât de mult te iubesc, cât de mult te doresc, cât de mult aş vrea ca acest coşmar să se termine… mi-a fost dor, Rafael, atâta dor de tine, şi lor iubitule, Ataliei şi lui Leonard, le-a fost dor, un dor nesfârşit… te-au aşteptat mult, Rafael, cât de mult au putut ei, acum… au plecat… ar fi trebuit să plec cu ei, să nu îi las singuri, nu-i aşa, Rafael? Dar crede-mă, iubitul meu, dragostea mea, trebuia să te aştept, nu puteam pleca aşa, oricum… ştiam că tu vei veni, că te vei întoarce, că voi putea din nou să te strâng în braţe, să-ţi sărut buzele însetate, să te mângâi, să te văd, să te pipăi, săţi vorbesc şi să te adun în sufletul meu picătură cu picătură şi să nu îţi mai dau drumul niciodată… niciodată…niciodată!

- Clara, Clara…

- Ei s-au dus Rafael, dar sufletele lor sunt aici, în mine, iubitule, priveşte-le, atinge-le, spune-le ceva, dragostea mea… Ei nu mai sunt şi totuşi veşnic vor fi…

- Clara…

-Vino, Rafael, vino cu mine, îmbrăţişează-mă strâns şi plângi dacă poţi plânge… dar n-o vei face, nu-i aşa?

Durerea nu te va lăsa să îi scapi atât de uşor… şi de ce să plângem acum, Rafael? Pe cine? Pe Atalia, pe Leonard? Să ne plângem pe noi? Nu, Rafael, ar fi trebuit să plângem când eram fericiţi, laolaltă, când sufletele noastre vibrau de atâta fericire… acum să râdem iubi-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

tule, să râdem de noi, de nimicnicia noastră, şi de singurătatea noastră… Să râdem dar… când Dumnezeu încă plânge, când tristeţea Lui ne-a ucis… să râdem!

- Clara, dragostea mea, priveşte-mă, încă nu este totul pierdut…

- Ştiu, Rafael, ştiu… vino să ne rugăm, tu, ţie însuţi, iar eu, lui Dumnezeu! Tu nu ai Dumnezeu, tu ai iubirea, eşti chiar IUBIREA… Să ne rugăm pentru Atalia şi Leonard, pentru toţi ceilalţi: Tatăl nostru Care eşti în ceruri Sfinţească-se numele Tău Vie împărăţia Ta Facă-se voia Ta Precum în cer aşa şi pre Pământ Pâinea noastră cea de toate zilele Dă-ne-o nouă astăzi Şi ne iartă nouă greşalele noastre Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri Şi nu ne duce pre noi în ispită Ci ne izbăveşte de cel rău Că a Ta este împărăţia Şi Puterea, şi Slava! În numele Tatălui Al Fiului Şi al Sfântului Duh, Amin!

Nu era o lumină, ci mai degrabă, purta în propria-i conştiinţă un sentiment de luminozitate… un spaţiu nedelimitat, dar nu străin, mai degrabă prietenos, care îi acapara toate simţurile… Plutea în această întindere fluidă încercând să îşi aşeze într-o anumită ordine gândurile străine, care îi ocupau tot mai mult memoria, erau multe strigăte disperate, multe tânguiri, ţipete, chemări în ajutor, lacrimi, suflete pierdute, rătăciţi în ei înşişi. Era o bucată de haos în propriul ei haos… Îi fusese frică la început, dar treptat îndepărtă frica şi deschise ochii. Nu se miră, valuri de linişte o izbeau purtând-o tot mai departe, pe o mare ce nu şi-o imaginase niciodată:

– artă, creaţie, istorie…

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Marea Liniştii… Pacea universală… Ar fi dorit să îşi caute întrebările pentru care avea acum, în sfârşit, răspunsurile; dar ceva o împiedica să o facă. Auzea doar o muzică nesfârşită, simfonia existenţei.

Trăia o altfel de viaţă, putea să îşi privească trupul rămas întins pe plaja oceanului, un trup gol sub ploaia inepuizabilă, fără să simtă ceva pentru acel trup aruncat pe nisip precum un ambalaj nefolositor, costisitor pentru sufletul ei eliberat acum de orice teamă, de orice remuşcare şi resentiment.

- „Aceasta trebuie să fie moartea!” gândi, lăsându-se purtată pe valurile tot mai line ale acelui spaţiu… apoi avu revelaţia: prin această stare mai trecuse cândva, mai fusese acolo, dar când? „Înainte de a fi şi de-a pururi!” ţipă cineva dinlăuntrul său, iar ecoul acelei voci îi rămase sculptat în memorie: „de-a pururi... de-a pururi!...”

Murise?! Niciodată nu-i fusese teamă de moarte şi totuşi ceva se agăţa de sufletul ei liber, se agăţa cu disperare de cordonul fin de argint ce o lega încă de trupul întins pe plaja oceanului. Nu era viaţa, ci altceva… mult mai puternică era acea forţă care o trăgea înapoi decât simpla dorinţă de a exista… O teamă nefirească simţi cum îi zguduie noul trup de lumină, neştiind cărei lumi aparţine, iar ţipetele acelea disperate izbucniră din nou. Peste toate strigătele, şoaptele celor doi copii îi răsunau clar ca un izvor în liniştea nopţii: - Bine ai venit, mămico! Ne-a fost atât de dor de tine…

Copiii ei… Erau atât de frumoşi… ar fi vrut să le vorbească, dar cu toate eforturile, nu reuşi să scoată nicio silabă. Murise deci, ca şi Atalia, ca şi Leonard. Îi va revedea, cu siguranţă, o altă fericire putea să înceapă. Un dar… Înţelese totuşi că nu aparţine încă în totalitate noii lumi care i se deschidea…

Atalia, Leonard se îndepărtau şi, de undeva din spatele lor, un bărbat cu un zâmbet trist îi vorbea pe un ton neutru: - Hotărăşte-te Clara! Eu sunt Nicolo, prietenul lui Rafael.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Ceva îi explodă în memorie, şi simţi o lovitură precum o ciocnire de stele, undeva, în trupul ei nou care plutea între lumi. Înţelese de ce se află acolo, de ce sufletul ei nu putea fi încă alături de cele ale copiilor ei.

Rafael, Rafael…

Lângă cadavrul ei, un copil orb privea ploaia fără sfârşit, iar în spatele lui, Rafael, în picioare, asculta MOARTEA care îi luase totul: copiii, soţia, semenii.

-Vino, mami, … vinoooooooooo! Se auzi chemată de Atalia şi Leonard…

-Hotărăşte-te! Zâmbi trist Nicolo.

Foto: internet

– artă, creaţie, istorie…

Page 72

10-V-2015 – nr. 5/45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIRCEA TRIFU, Arezzo, Italia AM SĂ TE-NVĂȚ DIN NOU! E viitorul ce mă cheamă singur, Prezentul nu mă lasă să visez, Trecutu-mi bate somnul meu nesigur În noaptea lui, ascuns, mă furişez.

Aici trăiește eul meu cu tine, Pe fiecare prag de zori eu mor, Născându-mă când înserarea vine, Pe scena unui cerc gladiator.

Sap rostul lor în gheața dulce, Pe-oglindă sunt doar eu, actor, E noaptea care-ți va traduce, Poemul scris de-un truditor.

Ai timp cât gheața va fi vie, Acesta-i ultimul poem, Surâsu-ți stă într-o sclavie, Pe lacrimi, pleoapele îți gem.

Am să-ţi prind zorile de mână, Pe deget am să-i las un semn, În veci te-aleg să-mi fii fântână, Iar eu o cumpănă de lemn.

POEM DE AMOR M-aşez la umbra lipsei tale Cu ieri în palme încă viu Îmbătrânit fără să ştiu De-absența ta, ascunsă-n jale.

Nu reușesc s-ajung la clip-aceeia, Unde temuta teamă ne-a pierdut, Secunda ei ascunde-n noapte cheia, Ce leagă viitorul de trecut.

Mă joc cu rănile ce dor, Ce s-au deschis fără de tine, Le mângâiai vărsând în mine, Săruturi coapte de amor.

Aș vrea să te cunosc abia născută, Cu șoapta mea curajul să ți-l cresc, Și într-o-mbrățișare absolută, Să nu mă-mpiedici iar să te iubesc!

Tăcerea mea în noaptea sumbră, M-ascunde-n ea murind de frică, Şi ruga grea, șoptind peltică Îți cheamă rătăcită umbră.

ULTIMUL POEM Pe-albastrul cerului de gheață, Eu mă aplec să-ți scriu ceva, Cerneală fur din deasa ceață.

Să nu mă vadă cineva, Poemul tristelor pudori, Îl scriu pe-al albului sclipit, Să îl citești până în zori, Căci va muri, apoi, topit.

Sub valuri de zăpadă-ascunse, Am pus cuvinte necitite, De roşii buze neatinse, Și-apoi pe brațe adormite.

Revistă de Cultură Universală

Dar tu nu vii și umbra crește, Și negrul ei îmi arde drumul, Ce lasă-n poarta nopții fumul, Și așteptarea mi-o sfințește. Îi urlu umbrei să se-nchine, Și ceru-mi picură în palme, Și din albastre doruri calme, Te reîntorci din noapte-n mine.

©Mircea Trifu

– artă, creaţie, istorie…

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VIORICA BĂLTEANU NECESAR DEMERS EDITORIAL Vitalitatea, şansa de a supravieţui a unui popor se întrevăd cu pregnanţă în statornicia păstrării cultului funerar, în voinţa de a da orizont temporal amplu memoriei oamenilor dragi defuncţi, respectul pentru cei care şi-au pierdut viaţa fiind sacru. Aceasta este lecţia marilor tragici greci, tulburător sintetizată în capodopera Antigona de Sofocle.

Devoţiunea doamnei profesoare Irina Goanţă faţă de soţul dispărut în urmă cu patru ani şi jumătate este perfect subsumabilă constatării de mai sus, iar interesul iubitorilor de lectură, prezenţi, la cenaclul Orizont, în 12 martie, la ieşirea în lume a două din cărţile lăsate în manuscris de către Ştefan Goanţă defineşte o suplimentară confirmare. Romanul Cartea Frumoasei sau Marele Nespus, publicat la editura bucureşteană eLiteratura, şi cartea de publicistică Încrustaţii, apărută la editura timişoreană Eubeea sunt restituiri necesare, importante, cu osebire pentru generaţia tinerilor, generaţie care nu a cunoscut volumele antume ale autorului, din motive legate de frageda etate de cititori a componenţilor săi, precum şi de bineştiuta foarte carentă difuzare a cărţii, în deceniile foarte recente.

Născut în Dobrogea, din părinţi olteni, Ştefan Goanţă va frecventa cursuri univer-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

sitare de seamă, în Bucureşti, va dobândi consacrarea literară, în Transilvania, aflându-şi împlinirea ca persoană, în Banat. Un destin emblematic, marcat profund, mai ales în sumbrul deceniu, de prigoana politică, părintele său fiind condamnat la 18 ani de închisoare pentru „vina” de a fi fost ţărănist ca mai toţi învăţătorii din mediul rural al răstimpului interbelic. O robustă determinare de om cu sclipitoare inteligenţă, cultură solidă şi vie dorinţă de a-şi urma vocaţia va face ca Ştefan Goanţă — după repetate exmatriculări din facultăţi din Capitală, motivate de dosarul incompatibil cu cerinţele moralei stacojii — să-şi termine, totuşi, studiile la Institutul pedagogic din Cluj-Napoca, ulterior, stabilindu-se în Zalău, lucrând şi ca redactor la ziarele locale. Exact de acestea este legată publicarea textelor din volumul recent al lui Ştefan Goanţă, Încrustaţii, prin care profilul său de truditor al condeiului se rotunjeşte armonios.

Scrise percutant, purtând titluri edificatoare ce ispitesc lectorul, foarte laconicele scrieri pot fi numite tablete, pilule publicistice sau, de ce nu?, Încrustaţii, cum inspirat este numit volumul. Temele ce reţin atenţia autorului sunt din cele mai diverse, mergând de la evenimentele politice (primele alegeri libere) şi sportive ale momentului 1990 (Campionatul Mondial de fotbal), la reflecţiile asupra unor tare comportamentale ca snobismul, vulgaritatea sau cu referire la limbaj, echilibru, patrie ori, repetat, pe marginea literaturii majore (Ţară anonimă?, Porni Luceafărul..., Moromeţiană), a cărei sorginte este cu gratitudine identificată în comoara pururi vie a folclorului, pentru care Ştefan Goanţă nutreşte o imensă iubire, iar, aici, titlurile — toate memorabile — se numără cu zecile, fiind scrise cu empatica, mişcătoarea căldură a profesionistului împătimit de frumos.

Tradiţiile laice şi sărbătorile creştine sunt evocate în cuvinte mişcătoare, alese cu un simţ al limbii pregnant, convingător.

Meditaţia pe seama istoriei atinge ţintit sensibile corzi ale sufletului, în tabletele evocând statura de om a împăratului Marcus Ulpius

– artă, creaţie, istorie…

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nerva Traianus (Traian), dar mai cu seamă prin textul cu titlu metaforic Domnul de Rouă.

Scriitorul dovedeşte vizionarism, denunţând, cu mai bine de două decenii în urmă, plaga hoţiei, a corupţiei, în prezent, devenită pestilenţial purulentă, paralizantă (Golanii, „Enrichez-vous!”, Corupţia).

De asemenea, observator atent al detaliilor, este între primii care va demonta sloganul „intrării în Europa”, tonul ironic alunecând în sarcasm, sub pana înmuiată în cerneala amărăciunii. Cităm integral o luare de poziţie peren valabilă: „Domnilor directori ai caselor de cultură şi ai căminelor culturale, bună dimineaţa la nouă luni de la deşteptarea generală! Ce mai faceţi? Ştiu: mersi! bine! Eu sunt curiosul care întreabă, dumneavoastră, mincinoşii care răspund. Nu, zău, după nouă luni, şi cel mai recalcitrant făt tot se naşte şi ţipă. Elitiştii noştri, noii înalţi funcţionari culturali, zic că arta ar începe de pe undeva de la Bach, Goethe sau Brâncuşi şi că se poartă numai la Paris şi în alte parisuri. Mai zic ei că cei care au făcut Mioriţa şi Ciocârlia sunt diletanţi, iar dumneavoastră trebuie să-i învăţaţi tehnologia petrecerii timpului liber. Ce facem cu acea scrisă în aur carte de vizită pe care numai noi o putem onora? Lăsăm uriaşa industrie culturală fără graniţe a magnaţilor disco şi video să o sufoce? Mâine, când bătrânul nostru buletin de identitate va expira, cum ne vom numi? Să intrăm în Europa, dar să nu ne înecăm în ea. (Japonezii semnează, zilnic, n miracole, sunt cetăţeni ai lumii: în artă, sunt, vor... şi ştiu să rămână japonezi)”.

10-V-2015 – nr. 5/45

giuvaeruri, cu certitudine, culegerea de publicistică Încrustaţii se cuvenea a fi tipărită. Însă publicului fascinat de fenomenul literar îi reţin atenţia, cu certitudine, şi celelalte 140 de texte scurte izvodite de Ştefan Goanţă, întregul necesar demers editorial fiind prefaţat de Constantin Zărnescu, apoi, încheiat prin inserarea câtorva referinţe critice semnate de Maria Niţu, Ştefan Dimitriu, Irina Petraş, Vlad Sorianu, C. Stănescu şi, din nou, Constantin Zărnescu.

Ştefan GOANŢĂ, Încrustaţii, Editura Eubeea, Timişoara, 2014; ©Viorica BĂLTEANU

Memorabilele fraze din Domnilor directori, scrise în anul-prag 2007, regăsite între paginile nepublicate în timpul vieţii autorului, au fost aduse la lumină prin osârdia doamnei Irina Goanţă şi a editoarei Nina Ceranu, laolaltă cu alte trei scrieri: Minte şi carte, Uciderea cu-

vintelor, Citim prea mult(e).

Voi reafirma, ceea ce nestrămutat editura, fie şi numai pentru aceste patru mici

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Povestea unui om leneş

Ion Creangă

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare! Aşa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană.

Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând: — Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţă dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.

— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

— I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana; că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei, că te-a scăpat de la

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Bine-a mai zis cine-a zis că: „Boii ară şi caii mănâncă”. Hai dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.

— Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.

— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.

— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă, că muieţi-s posmagii?

— Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da' el nu poate să şi-i moaie?

— Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?

— Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci unul dintre săteni zise cucoanei: — Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce ave, se lehămeseşte şi de binefacere şi de tot, zicând: — Oameni buni, faceţi dar cum vă va lumina Dumnezeu!

Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul. Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua. Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

– artă, creaţie, istorie…

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ZÂNE BUNE ŞI ZÂNE RELE

- Poveştile pentru copii sunt pline de zâne frumoase şi bune, gata să le îndeplinească dorinţele. Miturile şi tradiţiile folclorice vorbesc însă despre rudele lor îndepărtate, mai negre la suflet şi deloc iubitoare de pământeni. Şi unele, şi altele, locuiesc într-o lume paralelă cu a noastră, de unde ne urmăresc pas de pas...

Zânover/binovin/căslachin Cine a citit minunata carte pentru copii a lui Nestor Ureche - Zânele din Valea Cerbului - îşi aminteşte, desigur, şi celebra invocaţie magică „Zânoverbinovincăslachin”, adică: „Zâno Verbino, vin', că-s la chin”. Şi zâna venea, fiindcă Verbina era o făptură frumoasă la trup şi la suflet, ca toate suratele ei din cărţile cu poveşti: zâne minunate, care ies din apă sau coboară din nori, răspândind o blândeţe şi un farmec nespus. Nişte creaturi minuscule, înaripate şi inofensive, care zboară din floare în floare şi dansează fericite prin luminiş. Aceasta este imaginea încântătoare a zânelor din cărţile cu poveşti. Dar cine examinează credinţele vechi, populare, va observa că există şi zânişoare mai rele la suflet, ba de-a dreptul pizmaşe şi urâcioase, bucuroase să facă rău. Există multe credinţe despre asemenea făpturi capricioase şi crude, cu atât mai periculoase, cu cât frumuseţea lor îi atrăgea pe bărbaţi, ducându-i chiar la pierzanie.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Magonia, tara zânelor în Evul Mediu

Există nenumărate poveşti despre o ţară invizibilă, existentă între cer şi pământ, foarte populară în Evul Mediu şi numită Magonia: patria zânelor şi a rudelor lor. Se spune că în anume împrejurări, unii oameni au izbutit să o vadă (în basmele româneşti se ajunge acolo cu scrânciobul) sau mai ales să o audă, dar relatările lor au fost considerate „poveşti”. Pe vremuri, anumite decese inexplicabile, dispariţii de oameni sau răpiri de copii, infirmităţi, accidente sau boli erau puse pe seama făpturilor invizibile - zâne rele şi spiriduşi din ţara Magonia. De pildă, reumatismul era rezultatul „pişcăturilor” lor, la fel ca şi paralizia - rezultatul unui atac al spiriduşilor furioşi. Pentru cei care credeau în existenţa acestor creaturi supranaturale, lumea era plină de o diversitate inimaginabilă de fiinţe invizibile, care participau activ la viaţa omului. Prin descântece şi alte tehnici ale magiei, ele erau invocate, îmblânzite sau, dimpotrivă, stârnite, erau puse la treabă în scopuri nu totdeauna curate. Oricât ar părea de ciudat, credinţa în existenţa acestei lumi invizibile care înconjoară pământul asemenea unui nor are adepţi şi în zilele noastre, unii dintre ei chiar cercetători din lumea ştiinţei. Astfel, una dintre cele mai populare explicaţii încearcă să acrediteze ideea că zânele, gnomii şi alte făpturi invizibile formează o familie mare şi variată, numită spirite ale pământului sau entităţi (elemente).

Cât despre originea lor, ea se află în anumite câmpuri de energie cosmică, mai precis,

– artă, creaţie, istorie…

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE energia universală aflată în stare latentă şi care poate lua forme determinate de conştiinţa umană: forme pozitive sau negative, creative sau distructive, mai pe scurt „zâne bune sau zâne rele”. La baza acestei năstruşnice (sau poate reale) teorii se află psihanalistul american de origine austriacă Wilhelm Reich, care afirmă în lucrările sale că aceeaşi energie universală pasivă, care poate să nască entităţi pozitive sau negative, are în sine şi forţa absolută de-a vindeca toate bolile de pe pământ, pe care tot ea le şi provoacă, de altfel, atunci când apar disturbări. Energia lui Reich se divizează în două tipuri: orgonul Or (Orgone radiation), forţă pozitivă şi vitală, şi orgonul Dor (Deadly orgone radiation), o iradiere negativă şi distrugătoare. În 1948, Wilhelm Reich a fondat „Orgone Institute” din Rangeley (SUA). El realizează experimente în domeniul orgonului şi al electromagnetismului şi construieşte un „acumulator de orgoni” - o maşinărie despre care se credea că va putea să concentreze energia cosmică pozitivă asupra oamenilor. Se povesteşte că, în timpul desfăşurării acestor experimente, deasupra institutului s-au format nişte nori ameninţători, oamenii care lucrau în laborator s-au îmbolnăvit, iar în zona respectivă au existat multă vreme o senzaţie de oprimare şi presimţirea unei catastrofe iminente. Arborii şi tufişurile din împrejurimi s-au înnegrit şi, în cele din urmă, s-au ofilit. Reich a afirmat atunci că a reuşit să creeze orgonul negativ, aflat, după părerea lui, la baza morţii lumii vii. Din nefericire, după ce şi-a comercializat „acumulatorii cu orgon”, Wilhelm Reich a fost judecat pentru practicarea ilegală a medicinii şi experienţele sale au fost interzise. Nu însă şi ideile lui, care proliferează şi astăzi dincolo de ocean, mai ales printre specialiştii în fenomene inexplicabile.

Un liliac cu faţă de om

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Printre primele lucrări care ilustrează cu claritate autenticitatea acestui univers invizibil, populat de zâne şi spiriduşi, se numără şi cartea misticului englez Geoffrey Hodson, scrisă în 1925, Fairies at Work and Play (Zâne la joacă şi la treabă), în care sunt relatate diferite întâlniri cu făpturi ireale. Iată una din ele, petrecută într-o pădure de conifere, în regiunea de lacuri din nordul Angliei:

„Mi s-a părut că am în faţa ochilor o creatură enormă, de culoare roşu-aprins, care semăna cu un liliac şi a cărei privire mă ţintuia. Nu pot să spun că semăna cu un om; părea mai degrabă un liliac cu faţă omenească. De cum s-a simţit observată, s-a transformat pe loc într-o formă umană şi mă sfida, uitându-se fix în ochii mei. Apoi a intrat, ca prin minune, în coasta dealului şi a dispărut.” Într-o lucrare recentă despre animalele misterioase din Anglia şi Irlanda, biologul englez Graham McEwan relatează povestea unei creaturi de coşmar care a fost văzută în şcoala din satul Goodhurst, în comitatul Kent. Întâmplarea s-a petrecut în 1950. Pentru a putea să lucreze în linişte, învăţătoarea Joan Forman, care se îndeletnicea şi cu literatura, s-a hotărât să-şi petreacă primele zile din vacanţa de vară în şcoală, unde era linişte.

S-a instalat într-o cameră situată în partea mai veche a clădirii, aprovizionându-se cu hârtie şi o maşină de scris. Iată însă că într-o noapte, simţindu-se privită de cineva, a descoperit în odaie o „creatură” care se târa în partea stângă a patului. „Avea cam 60 cm lun-

– artă, creaţie, istorie…

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE gime, cât o pisică sau un câine mai mic. Cu toate acestea, nu semăna cu niciunul dintre aceste animale. Creatura avea doi ochi imenşi, adaptaţi la vederea în noapte, ca aceia ai unui lemurian. De ei îmi amintesc cel mai bine. Mau frapat prin fixitatea privirii pe care mi-o aruncau. Cred că este privirea cea mai dezgustătoare pe care am văzut-o vreodată. Din acea fiinţă emana o senzaţie de răutate şi de obscenitate extremă.” Pe durata prezenţei bizarei făpturi, în cameră a fost un frig cumplit.

Căldura a revenit odată cu zorii zilei, când creatura a dispărut.

Dar povestea nu se termină aici. Peste câteva luni, un tânăr institutor, succesorul Joanei Forman în şcoala din Goodhurst, a trăit o experienţă identică.

Copiii furaţi

10-V-2015 – nr. 5/45

treagă, mărturiile persoanelor care au trecut prin astfel de experienţe sunt foarte frecvente în culturi cu totul diferite.

Iată ce se poate citi în „Enciclopedia celţilor”: „Încă din vremurile cele mai vechi, se spune că muritorii sunt furaţi pentru a fi duşi în lumea zânelor. Când în cauză sunt copii, ei sunt hrăniţi de zâne cu mâncare şi îngrijiţi, ajungând în cele din urmă să facă parte din comunitatea lor. În Scoţia şi Irlanda, se pare că zânele trebuie să plătească un tribut Infernului la fiecare şapte ani şi că preferă să sacrifice pământeni decât pe careva dintre ele”.

Trecerea zânelor lasă şi urme, aşanumitele „cercuri de zâne”, periculoase pentru cei care trec pe lângă ele. Dacă un om intră înăuntru, el este atras de o muzică sălbatică şi un dans nebunesc şi riscă să devină pentru totdeauna sclavul lumii spiritelor.

Epilog

Misterioasele răpiri de persoane, puse astăzi pe seama întâlnirilor cu extratereştrii, erau atribuite în secolele trecute... zânelor rele şi gnomilor. S-a scris mult pe această temă. Veacuri la rând s-a vorbit despre copii răpiţi de către făpturi invizibile, care îi înlocuiau în leagăn cu alţi copii. Dacă nu mureau, bieţii de ei luau aspectul unor fiinţe uscăţive sau deformate, maladive, iritabile sau dotate cu un apetit ieşit din comun. În lumea în-

Revistă de Cultură Universală

Se spune tot mai des în ultima vreme că noi, oamenii, „suntem ceea ce gândim”. Că existenţa noastră e un produs al gândurilor bune sau rele, pozitive sau negative, care pot să ne ducă aşa de departe, încât să ne garanteze succesul şi insuccesul, sănătatea sau boala. „Gândiţi pozitiv!”, iată îndemnul pe care ni-l adresează nu doar psihologii, ci şi cercetătorii din domeniul medicinii, care constată că gândurile bune, pozitive şi optimiste pot să devină un program al sănătăţii şi al succesului.

Un mod mai puţin romantic de a crede în zâne bune şi zâne rele, dar la fel de eficient. La urma urmei, dacă există în noi sau în afară de noi energii pozitive, pe care le putem disloca, de ce n-am face-o? Enigma făpturii noastre e departe de a fi rezolvată, iar poveştile cu zâne bune şi zâne rele sunt o temă de meditaţie pe care ar trebui s-o luăm mai în serios. Secolul al XX-lea a fost al ştiinţei. Poate că mileniul care a început va fi al misterului omenesc.

– artă, creaţie, istorie…

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Drăcuşorul din sticlă

Spiritele sunt foarte diferite de oameni: au propriile lor valori, propriile lor sentimente, se înfurie şi se irită uşor. Pentru a evita să le întâlneşti sau să le provoci, e mai bine să le cunoşti. Astfel, dintre spiritele binevoitoare fac parte: spiriduşii (la români), kobolzii (la germani), micul demon familial francez latin, omuleţul scoţian, browniene, duhul domestic slav - domovoi. Toţi se trag din acelaşi neam cu spiritul protector al romanilor - genius. În ce-l priveşte pe spiriduşul nostru autohton (după cum spune V. Kernbach, în Dicţionarul său de mitologie), el este, în general, favorabil, rareori nefast. „Un drăcuşor în carne şi oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută, care, la casa unde şade, aduce toate nenorocirile de pe lume, atât cât trăieşte omul. El se naşte dintr-un ou părăsit, care e clocit la subsuoară un timp determinat, având adesea aspect de pui de găină sau de şarpe în miniatură. Cu dibăcie, el poate fi manevrat să satisfacă cererile de bani formulate de cel care l-a clocit.

Se păstrează bine într-o sticlă închisă şi nu poate fi îndepărtat decât dacă e legat într-o basma aruncată pe uliţă, pentru a fi ridicată de cineva. Pentru a nu deveni malefice, spiritele trebuie puse la treabă de către oameni.” În unele mitologii există credinţa că anumite persoane pot întreţine legături permanente cu spiritele invizibile, pe care le pun să acţioneze în interesul lor.

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

Din această categorie fac parte vrăjitoarele, descântătoarele, ghicitoarele în bobi, dar şi bizarii solomonari, nişte vrăjitori populari în tradiţia rurală românească, buni mânuitori ai magiei, înzestraţi cu puteri supranaturale şi care aveau legătură cu duhurile.

După credinţa populară, ei ştiu să încalece pe balauri, să zboare deasupra norilor şi să înlăture sau să aducă ploaia şi grindina. După tradiţie, sunt succesorii regelui biblic Solomon, considerat în folclorul multor popoare un vrăjitor.

Selecţie şi prezentare, Bogdan Sursa bibliografică: V. Kernbach - Dictionar de mitologie. Înţeleptul şi călătorul Într-o bună zi, un călător trecu pe la un înţelept faimos. Ştia de acest înţelept de multă vreme, dar nu fusese niciodată la el acasă.

Imediat cum ajunse la poarta acestuia văzu că nimeni nu-l întâmpină. Pătrunse în micuţa casă a înţeleptului şi fu uimit să vadă că acesta nu avea altceva decât o odaie plină de cărţi. Până şi masa era făcută din câteva cărţi mai groase puse una peste alta. Locul de dormit era o simplă rogojină pusă într-un colţ mai îndepărtat.

Omului nostru nu-i venea să creadă. Nu era posibil ca unul dintre cei mai mari învăţaţi ai lumii să trăiască în asemenea condiţii. Cu siguranţă era o farsă. Totuşi, privind chipul plin de linişte al înţeleptului vedea cum coboară pacea în inima sa. Dar el dorea să ştie adevărul. Poate înţeleptul fusese jefuit, poate reuşea el să facă ceva.

- Fie-mi iertată îndrăzneala, învăţătorule, unde-ţi este mobila? întrebă omul.

- Dar a ta unde este? întrebă la rându-i înţeleptul.

- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.

- Şi eu la fel, zise înţeleptul.

(a.n)

– artă, creaţie, istorie…

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

În ziua de 27 aprilie, într-o dimineaţǎ însoritǎ de primǎvarǎ, în acel colţ de rai de la Port-Cetate, pe malul Dunǎrii, a plecat din aceastǎ viaţǎ profesorul Albert Kovács.

Cu abnegaţie şi devotament şi-a împlinit vocaţia de literat, savant şi creator, a fondat şi a condus pânǎ-n ultima clipǎ a vieţii Societatea Dostoievski din România şi Fund aţia culturală Est-Vest, care, în cei douǎzeci de ani de existenţǎ a reunit scriitori, artişti şi savanţi din lumea întreagǎ, organizând simpozioane de înaltǎ ţinutǎ academică şi tipărind în editura fundaţiei multe cǎrţi valoroase de istorie şi hermeneuticǎ literarǎ.

A murit liniştit şi demn, demn precum a şi trǎit.

Ceremonia funerarǎ s-a oficiat în ritul protestant-calvinist. În oraţia funebrǎ pastorul maghiar s-a dovedit a fi un bun cunoscǎtor al cǎrţilor profesorului Kovács, scrise atât în română, cât şi în maghiarǎ. Spusele sale recomandau teologul de solidă culturǎ, dar şi pe omul sensibil, subtil şi profund.

Cuvântul poetului Mircea Dinescu [ginerele profesorului Kovács] a fost, ca de obicei,

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

sclipitor şi inteligent, plin de dragoste şi admiraţie sincerǎ pentru personalitatea ieşită din comun a defunctului. Muzica– vechi litanii maghiare şi psalmi - a fost minunată. La fel dangătul prelung al clopotelor, care băteau pentru a vesti trecerea lui în lumea cealaltă...

L-am îngropat pe Albert, conform dorinţei sale, în inima Transilvaniei, în satul sǎu natal Ceuaşul de Câmpie [Mezocsávás], lângǎ biserica din sat, construită în secolul al XVI-lea. În ultimele zile lucra la douǎ cărţi, în care sunt incluse şi momente autobiografice; una este redactată în limba românǎ, cealaltǎ în limba maghiară. Le vor finaliza copiii - Andrei Kovács şi Maria Dinescu.

Noi, cei apropiaţi, prieteni şi discipoli, nădăjduim să vedem traducerea rusă şi editarea ultimei sale opere de valoare, dedicate şederii în România a tânărului sublocotenent, contele Lev Tolstoi în Anno Domini1854 şi a ecourilor operei tolstoiene în critica literară românească.

La această operă profesorul Kovács a lucrat cu ardoare şi i-a fost dat să se bucure imens când cele două volume au vǎzut lumina tiparului.

Prezenţa rudelor şi a prietenilor, mesajele ce continuă să soseascǎ din toată lumea nu pot fi comentate; se poate doar spune că, dacă o mică parte din aceste cuvinte s-ar fi rostit în timpul vieţii lui i-ar fi alinat şi i-ar fi luminat trudnicul lui drum prin viaţǎ. Dar el era un om delicat şi afectuos şi intuia dragostea şi ataşamentul semenilor chiar şi când nu erau exprimate în cuvinte.

Pentru profesorul Kovács munca nu se termina niciodată, pentru el munca era o terapie aducătoare de fericire. Mai presus de orice a iubit literatura, arta şi ştiinţa universală,.

Urmărea cu înfrigurare tot ceea ce se întâmpla în lume şi făcea tot ce-i stătea în putere să contribuie la unirea spiritualǎ a culturii europene, la păstrarea valorilor integrale ale umanităţii.

Memorie veșnică!

©Elena Loghinovskaia

– artă, creaţie, istorie…

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Солнечным весенним утром 27 апреля 2015 года, в райском уголке Порт Четате на Дунае, ушел из жизни профессор Альберт Ковач.Беззаветно преданный своему делу литератор, ученый и писатель, он был и основателем – и пожизненным председателем Румынского Общества Достоевского и Фонда Культуры Восток-Запад, который на протяжении 20 лет связывал ученых, писателей, артистов всего мира. Умер он так же достойно, как жил. Похороны прошли по протестантскому (кальвинистскому) обряду. Проповедь венгерского священника, знакомого с румынскими и венгерскими изданиями книг профессорa Ковача, звучала как речь образованнейшего теолога и философа. И глубокого, чуткого человека. Речь румынского поэта Мирчи Динеску, зятя Альберта Ковача, была, как всегда, блестящей и остроумной и – полной любви и искреннего восхищения незаурядной личностью ушедшего. Музыка – старинные венгерские гимны и псалмы – была прекрасна, как и колокольный звон, который еще долго будет извещать людей об его переходе в мир иной. Похоронили Альберта - по его желанию – возле сельской церкви, построенной в 16 веке в сердце Трансильвании, в его родном Чаваше (Ceuașu de Сîmpie// Mezőcsávás). В свои последние дни он трудился над двумя книгами, включающими и

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

моменты его автобиографии – одной на венгерском и другой на румынском языках. Их завершат его дети - Андрей Ковач и Мария Динеску. Мы, его близкие, друзья и ученики, надеемся увидеть русский перевод и издание его последнего капитального труда, посвященного пребыванию молодого подпоручика графа Толстого в Румынии – Anno Domini 1854, и откликам румынской критики на творчество великого русского писателя. Над этими книгами он с огромным увлечением работал в последние годы и выходу их в свет успел порадоваться (и порадовать других). Участие родных и друзей и отклики на его уход, продолжающие поступать со всего света, описать невозможно, можно лишь сказать, что даже малая часть этих слов, произнесенная при его жизни, облегчила – осветила бы – его несказанно трудный земной путь. Но он был человеком чутким и любящим, поэтому ощущал чужую любовь и привязанность, даже когда они выражались без слов. Он воспринимал свой никогда не кончавшийся труд как терапию и дарованное ему счастье. Превыше всего ценил и любил мировую литератeру, искусство, науку. С тревогой следил за тем, что происходит в мире, и делал все, что было в его силах, чтобы способствовать духовному единению европейских культур и сохранению подлинных ценностей человечества. Вечная ему память!

©Elena Loghinovskaia

– artă, creaţie, istorie…

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Câteva repere biografice

Albert Kovács – n.29 februarie 1928, Ceauş, judeţul Mureş – d. 27 aprilie 2015 a fost un mare teoretician, critic şi istoric literar Fiul Agnetei şi al lui Gligore Kovács, ţărani. Urmează Colegiul Reformat din Târgu Mureş şi în 1948 se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. După un an de studii la secţia de limba maghiară şi limba rusă, obţine o bursă de studii în Uniunea Sovietică, iar la întoarcerea în ţară, devine, în 1956, asistent la Catedra de filologie rusă a Institutului „Maxim Gorki" din Bucureşti. Îşi ia doctoratul în filologie la Universitatea „M.V. Lomonosov" din Moscova (1959). Din 1990 este profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti. În 1968 devine membru al Societăţii Internaţionale „Dostoievski", iar din 1997, preşedinte al acesteia. Publică, în colaborare, cursuri universitare, precum şi numeroase articole, studii şi eseuri de specialitate în reviste literare prestigioase. A semnat traduceri din scrierile lui Asztalos Istvân, Suto Andrâs, Sorin Titel şi F.M. Dostoievski.

Dintre operele publicate de distinsul şi regretatul profesor amintim: Poetica lui Dostoievski, Bucureşti, 1987; Frumosul pur. Poetici clasice şi moderne, Bucureşti, 2000; Dostoievski: Quo vadis homo? Sensul existenţei şi criza civilizaţiei, Bucureşti, 2000; Dostoievski despre literatură şi artă, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Nicolae Iliescu).

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

În intenţie, studiul Poetica lui Dostoievski (1987) este unul polemic, Kovács încercând să le răspundă celor care îl consideră pe scriitorul rus doar un investigator al sufletului bolnav şi un stilist precar. Autorul demonstrează că pentru Dostoievski frumosul este o valoare fundamentală, ca autoafirmare a omului în lupta cu realităţile contrare aspiraţiei spre armonie şi echilibru.

Analizându-i evoluţia, Kovács vorbeşte, pe urmele lui Mihail Bahtin, despre polifonia romanului dostoievskian, prilej al unui excurs dens dedicat naratologiei. Un capitol identifică arhetipuri ale „psihologiei blestemate", urmărită în sincronie: dedublarea (sensul metafizic al sciziunii sufletului uman) şi corelarea asociativcontrastivă a personajelor (conştiinţa sfâşiată, ca ipostază a dublului, în Demonii, Adolescentul şi în Fraţii Karamazov, cu analize ale aspectelor fiziopatologice, psihice şi spirituale).

O analiză amplă este dedicată motivelor bipolare: universul obiectual, spaţiul şi timpul, natura şi nemărginirile cosmice, ambianţa protectoare / ameninţătoare a locurilor etc.

Volumul Frumosul pur. Poetici clasice şi moderne (2000) reuneşte eseuri şi studii publicate în presa anilor '80: discursuri de critică şi teorie literară bazate pe elementele poeticilor clasice, aristotelice sau post-structuraliste, având toate ca punct de convergenţă ceea ce autorul numeşte „cap de serie axiologică", indeterminatul „frumos", categorie supremă a idealului şi a valorii. Textele în care se analizea-

– artă, creaţie, istorie…

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ză metodele şcolii formale ruse şi ale comparatismului lui D. Caracostea sunt pledoarii pentru actualitatea unor mai vechi concepte, porninduse de la întemeierea lor ştiinţifică.

Un studiu comparatist este dedicat influenţei lui Tristan Tzara19 în literatura maghiară, un alt studiu este dedicat poeticii futuriste a lui Vladimir Maiakovski20 în relaţie cu activitatea şcolii formale ruse.

Studii speciale sunt dedicate lui Anton Cehov21, Maxim Gorki22, Ivan Bunin23, Leonid Andreev24, Serghei Esenin25; importante sunt analizele comparatiste privind ipostazele dedublării la Ady Endre26 şi Esenin, definirea poe19

Tristan Tzara (n. 16 aprilie 1896, Moinești - d. 25 decembrie 1963, Paris) este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist român evreu, născut în localitatea Moinești din România și stabilit mai târziu în Franța, cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură.

20 Vladimir Vladimirovici Maiakovski (rusă Владимир Владимирович Маяковский) (Bagdadi, 19 iulie 1893 — Moscova, 14 aprilie 1930) a fost un poet și dramaturg rus. Adevărat „copil al secolului” este poetul care „a săvârșit una dintre cele mai mari revoluții literare cunoscute de istoria literaturii universale.“ 21 Anton Pavlovici Cehov n. 17 ianuarie 1860 (S.N. 29 ianuarie), d. 2 iulie 1904 (S.N. 15 iulie)) a fost un medic, prozator și dramaturg rus. De o sută de ani spectacole după piesele sale sunt prezente, practic, în fiecare stagiune pe afișele teatrelor din România. Mari regizori de teatru din România (Lucian Pintilie, György Harag, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Vlad Mugur, Tompa Gábor) au găsit surse majore de inspirație în dramaturgia lui Cehov.

22 Alexei Maximovici Peșkov (în limba rusă Алексей Максимович Пешков, n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

23 Ivan Alekseievici Bunin (Иван Алексеевич Бунин) (n. 22 octombrie (stil vechi 10 octombrie), 1870 – d. 8 noiembrie, 1953) a fost primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1933.

24 Leonid Nikolaievici Andreev (n. 9 august 1871 – d. 12 septembrie 1919) a fost un dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 - 1914.

25 Serghei Alexandrovici Esenin, (în rusă: Сергей Александрович Есенин) (n. 3 octombrie 1895, d. 27 decembrie 1925) a fost un poet liric rus celebru.

26 Endre Ady, în maghiară Ady Endre, (n. 22 noiembrie 1877, Érmindszent, comitatul Sălaj, azi Ady Endre, județul Satu Mare – d. 27 ianuarie 1919, Budapesta) a fost un poet maghiar, consi-

Revistă de Cultură Universală

10-V-2015 – nr. 5/45

ticilor romanului la Bulgakov27 şi Pasternak28, iar trei studii mai recente au în vedere prozele lui Soljeniţân29, Vasili Grossman30 şi Cinghiz Aitmatov31.

Volumul Dostoievski: Quo vadis homo?

(2000), subintitulat Sensul existenţei şi criza civilizaţiei, vine în prelungirea studiilor şi cursurilor universitare ale autorului. O secţiune importantă este ocupată de descrierea sistemului axiologic al lui Dostoievski: valorile ontologice ale iubirii active şi ale nevoii de ideal (probleme legate de existenţa cosmică, istorică şi umană, de transcendent), valorile etice ale credinţei, considerate de romancier nu teologal, ci filosofic (normele morale - conştiinţa, fericirea, binele), valorile gnoseologice, care pun problema răului instaurat în gândirea reflexivă ca rezultat al „conştiinţei sfâşiate" (cunoaştere raţională şi intuitivă), în sfârşit, valorile estetice ale paradigmei dostoievskiene, întemeiată pe echivalenţa frumos-Hristos-ideal (specificul artei ca fenomen al conştiinţei).

Colectivul de redacţie al revistei

derat a fi unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX, și ai literaturii maghiare în special.

27 Mihail Afanasievici Bulgakov – vezi p. 9/ nr. curent.

28 Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie 1890 (S.N. 10 februarie) la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

29 Aleksandr Isaievici Soljenițîn (rusă ) (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, URSS, d. 3 august 2008, Moscova) a fost un romancier rus,activist și dizident anticomunist. El a făcut cunoscută lumii întregi, problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică.

30 Vasili Semionovici Grossman, în rusă: Василий Семёнович Гроссман, (n. 12 decembrie 1905 - d. 14 septembrie 1964) a fost un scriitor și jurnalist rus.

31 Cinghiz Aitmatov (în kîrgîză: Чынгыз Айтматов, rusă: Чингиз Торекулович Айтматов - Cinghiz Torekulovici Aitmatov) (n. 12 decembrie 1928, Șeker, RSSA Kirghiză, URSS - d. 10 iunie 2008, Nürnberg, Germania), a fost un scriitor kîrgîz, cel mai cunoscut al țării sale. A scris în limbile rusă și kîrgîză. În 1956 este admis la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova, iar între 1958 și 1966 este corespondentul ziarului Pravda în Republica Kîrghîză.

– artă, creaţie, istorie…

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

Sumar luna mai, 2015//nr. 5 (45) Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Rudolf Schweitzer-Cumpăna – autor: Augustin Lucici /p. 3 Scriitori de ieri...: Mihail Afanasievici Bulgakov – autor: George Gh. Ionescu /p. 9 Bulgakov şi testametul Maestrului – autor: Ioan Stanomir /p. 10 Rabindranath Tagore – selecţie şi prezentare: Adrian Tucu /p. 12 Din iubirile lui Octavian Goga - autor: Ion-Ionescu Bucovu /p. 14 Octavian Goga – poezii /p. 18 Scriitori de azi: Ion Petrică – autor: Adalbert Gyuris, Germania /p. 19 Olga Alexandra Diaconu, Iaşi – poezii /p. 24 Călătorie prin bibliotecile lumii – Biblioteca Ambroziană din Milano /p. 25 autor: Dorina Litră, Piteşti Proză scurtă Paradisul nostru pierdut – autor: Carmen Georgeta Popescu /p. 27 Enigme Zodiacul druizilor – autor: Andrei Cheran /p. 29 Cele mai rare 10 flori din lume - autor: Victoria Milescu /p. 33 Incursiune în poezia română contemporană /p. 37 Mihaela Oancea /p. 37 Petre Ioan Creţu /p. 38 Irina Lucia Mihalca /p. 39 Ştefan Radu Muşat /p. 40 Liliana Popa /p. 41 Boris Marian /p. 42 Gabriel Ştefan /p. 48

Mihaela Gudana /p. 43 Liviu Radu Dan, Craiova /p. 44 Elisabeta Luşcan /p. 45 Florin T. Roman /p. 45 Carmen Georgeta Popescu /p. 47 Simon Cozmescu, Călan /p. 48

Pagini de istorie – Crudul adevăr al lui Neagu Djuvara – autor: Mircea Olaru /p. 49 Personalităţi trecute – Henri Wald – autor: Boris Marian /p. 50 Eseu – Umbrele noastre – autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord /p. 52 Proză scurtă /p. 55 Mihai Cotea, Baia Mare /p. 55 Andrada Matei, Bucureşti /p. 57 Roman foileton: Setea zeilor de Anatole France, [continuare din nr. 4 (44)] /p. 60 traducere şi note: Lucia Patachi Cum s-a născut Dumnezeu, [continuare din nr. 4 (44)] – autor: Adrian Paparuz /p. 67 Mircea Trifu, Arezzo, Italia – poezii /p. 73

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-V-2015 – nr. 5/45

Pagina de cronică – Necesar demers editorial – autor: Viorica Bălteanu /p. 74 Pagina celor mari, pentru cei mici /p. 76 Povestea unui om leneş – autor: Ion Creangă /p.76 Zâne bune şi zâne rele /p. 77 Înţeleptul şi călătorul – autor necunoscut /p. 80 In memoriam: Profesorul Albert Kovács - autor: Elena Loghinvkaia/p. 81 Câteva repere biografice – colectivul de redacţie /p. 83 Sumar /p. 85 Picturile din acest număr aparţin: Rudolf Schweitzer-Cumpăna Elena Bessinger Salvador Dali Copertele executate de pictorul şi graficianul Mihai Cătună după lucrările I. Berthe Morison – Tânără în oglindă II. Adolphe-William Bouguereau – Fata care tricotează

Numărul 6/46 va apare pe 10 iuniei, 2015

Revista SE POATE VIZUALIZA pe SITE-UL OFICIAL : www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Nu uitaţi! „Aşteptăm materialele dvs. pe adr. nomenartis@gmail.com !“

Revistă de Cultură Universală

– artă, creaţie, istorie…

Page 86

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1.

2. nici nu vor 3.

Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare!

Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact ! Adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !