Nomen Artis - Beyond the silence, An. V, nr. 10 (50) 2015

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski – d. 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, traducător bilingv româno-rusă, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona,Paris



Emilia Ivancu -Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei- Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

ANUL V, nr. 10 (50), 2015 - luna octombrie – - Număr aniversar – 5 ani de la prima apariţie –

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** John Ruskin consideră că cele mai remarcabile realizări ale artei trecutului sunt legate de existența unor condiții favorabile în societate și afirmă că numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevație spirituală. Haideţi să devenim o societate nobilă! *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Citatele lunii octombrie: „Nu sunt în stare să-mi iubesc arta cu adevărat. O analizez prea mult. Simt prea tare cât de relativă este valoarea ideilor, a cuvintelor, şi chiar a celei mai perfecte inteligenţe... Nu mă pot opri să nu dispreţuiesc gândirea, fiindcă-i atât de slabă, şi forma, pentru că-i aşa de imperfectă. Pe mine mă stăpâneşte iremediabil ideea insuficienţei omeneşti, a oricărei silinţe a noastre, fiindcă rezultatele sunt totdeauna nişte mizerabile şi neisprăvite lucruri.“

Guy de Maupassant

„Scriitorul este şi trebuie să rămână singurul stăpân, singurul judecător al operei pe care se simte chemat să o scrie. Criticilor, confraţilor săi şi publicului le revine sarcina de a judeca dacă a realizat bine sau nu opera pe care şi-a propus s-o facă şi scriitorul nu are de dat socoteală cititorului decât despre felul cum a executat-o.

Dacă-mi vine cheful să critic sau să contest talentul cuiva, n-o pot face decât privind din punctul de vedere al autorului, pătrunzându-i intenţiile cele10 mai ascunse.“

Guy de Maupassant într-una dintre scrisorile către Francisque Sarcey

„Toată viaţa m-am jucat de-a ciobanul mioritic şi am murit de fiecare dată, înviind pentru că n-am înţeles incantaţia fluierului."

Edward Cristian

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Alfred Sisley (n. 30 oct.

1839 — d. 29 ian. 1899) a fost un pictor impresionist englez care a trăit și a pictat în Franța. Sisley s-a născut în Paris, părinții săi fiind englezi William Sisley și Felicia Sell. La începutul anilor 1860 a studiat în atelierul lui Marc-Charles-Gabriel Gleyre1, unde ia întâlnit pe Frederic Bazille, Claude Monet și pe Pierre-Auguste Renoir. Împreună au pictat în aer liber, pentru a captura cât mai real efectele pasagere ale razelor solare. Abordarea inovativă la acel moment a generat picturi mai colorate decât cele pe care erau oamenii obișnuiți să le vadă. Preferă să picteze suprafețele apei, vederea caleidoscopică a apei.

Prin urmare Sisley și prietenii săi au avut la început câteva oportunități de a-și vinde tablourile sau de a le expune, deși spre deosebire de câțiva colegi de-ai săi care aveau greutăți financiare el primea o alocație de la tatăl său.

Lucrările lui Sisley din studenție s-au pierdut, cea mai timpurie lucrare a sa, se crede, că a fost pictată în jurul anului 1864. La sfârșitul anilor 1860, el a început o relație cu Eugenie Lescouezec, cu care a avut 2 copii. Relația acestora a continuat timp de 30 ani, sfârșindu-se cu moartea acesteia, cu câteva luni înainte de moartea lui în 1899.

10.-X-2015 Nr. 10/50

Pierre-Auguste Renoir, Alfred Sisley şi soţia sa

Sisley a murit în Moret-sur-Loing la vârsta de 59 de ani.

Bulevard cu mesteceni lângă La Celle-Saint-Cloud, 1865

1

Charles Gleyre (numele complet Marc Gabriel Charles Gleyre) (2 mai 1806 - 5 mai, 1874) a fost un artist elvețian, rezident în Franța de la o vârstă fragedă. El a preluat studioul lui Paul Delaroche în 1843 și a format un număr mare de artiști tineri - nume care au devenit celebre: Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir, Sisley Alfred, James Abbott McNeill Whistler, Louis-Frederic Schützenberger etc.

Pod la Villeneuve-la-Garenne 1872

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Pod la Hampton Court, 1874

Molesey Weir - Dimineaţă, 1874

Regatta la Hampton Court, 1874

10.-X-2015 Nr. 10/50

Regatta la Molesey, 1874

Pajişte, 1875

Inundaţie la Port-Marly, 1876. Musée d'Orsay

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Molesey Weir – Morning, una dintre picturile lui Sisley, Langland

când a vizitat Marea Britanie în anul 1874

The Terrace at Saint-Germain, Spring, 1875.

The Walters Art Museum

Rest along the Stream. Edge of the Wood, 1878, Musée d'Orsay

Lane Near a Small Town (c. 1864), Flood at Port-Marly, 1876.

one of the earliest extant paintings by Sisley

Musée d'Orsay

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Small Meadows in Spring, c. 1881 La Seine au point du jour, 1877,

Musée Malraux, Le Havre

Seaside, Langland,1887

Snow on the Road Louveciennes, 1874

Church in Moret,1889 Under the Bridge at Hampton Court, 1874

Selecţie şi prezentare şi note, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Buciumul de Iaşi, între legendă şi realitate - Tabăra de creaţie – 2015

Autor: critic de artă, Mihai Păstrăguş

Tabăra de creaţie în arte vizuale, organizată în perioada 3-10 august 2015, la Motelul BuciumIaşi, în prima sa ediţie, reia în mod oficial o mai veche tradiţie ieşeană din perioada primei jumătăţi a secolului XX. Organizarea taberei exact în zona Buciumului nu este deloc întâmplătoare. Un complex de factori socio-naturali şi culturali au făcut celebritatea zonei. Axa principală de contact a Iaşiului cu Ţarigradul (Constantinopolul devenit Istanbul), cu Bucureştiul, cu Dunărea şi Galaţiul etc, vecinătatea imediată a Bârnovei cu o importantă reşedinţă domnească, folosită, mai ales, ca reşedinţă de vară şi „ascunzătoare” de Miron Barnovschi2, Eustratie Dabija Voievod3 ş.a. La acestea se mai adaugă ve2

Miron Barnovschi Movilă (d. 2 iulie 1633) a fost domnul Moldovei în perioadele 13 ianuarie 1626 - iulie 1629 și aprilie 1633 - 2 iulie 1633.

Era înrudit cu Movileștii prin mama sa, Elisabeta. A fost executat la Constantinopole, sub acuzarea de trădare.

3 Eustatie Dabija, (sau Eustratie, Istrate), a fost domn al Moldovei între septembrie 1661 și 11 septembrie 1665. Boier moldovean, podgorean din ținutul Putnei. În 1657 Dabija era vornic, ca mai apoi să devină domnitor în septembrie 1661. A deținut rangurile de paharnic și ban.

La 1662, împreună cu Seraskierul turc și cu Grigore I Ghica al Țării Românești, Dabija a luat parte la campania turcilor împotriva împăratului Germaniei, care a avut loc în Ungaria. A fost ultimul domn care a bătut monedă moldovenească, bani mărunți de aramă, numiți „şalăi” de la schilling. A introdus ca dare și vădrăritul pe care îl plăteau podgorenii. A murit la 11 septembrie 1665 și este înmormântat la Bârnova.

A avut ca soție pe Dafina (Catrina) și o fiică, Anastasia (Nastasia). Dafina era fiica boierului Mihai Furtună și fusese anterior căsătorită cu Du-

10.-X-2015 Nr. 10/50

chiul Complex politico- administartiv şi religios de la Cetăţuia, legat de numele unor domnitori ca Gheorghe Duca, Mihai Racoviţă, Dimitrie Cantemir etc, Spitalul de Psihiatrie Socola, care adăposteşte în incinta sa o veche biserică în care a fost călugăr şi Alexandru Lăpuşneanu, sunt doar câteva argumente privind celebritatea zonei Bucium.

Se mai adaugă frumuseţea naturală a zonei potenţată de licoarea vinului de Bucium şi parfumul livezilor de Bârnova, care în partea superioară se termină cu pădurile şi dealul Repedea, pe care geologul Grigore Cobălcescu4, când funcţiona la Universitatea din Iaşi, a descoperit calcarul şi sedimentele vechii mări sarmatice, vizibile şi azi în grotele existente la vedere. Pe aceeaşi axă se situează şi fostul han „Trei Sarmale”, des vizitat, cândva, de Eminescu şi Creangă – acum încă în paragină - etc., au construit o faimă specială zonei, care nu putea să nu producă şi puternice ecouri culturale în folclor, literatură şi pictură.

Legendele, multe ca număr, ţesute în timp pe evenimentele care s-au produs în Bucium şi împrejurimi, au atras multe personaltăţi ale culturii ieşene şi nu numai, fie ca locuitori (pictorul Th. Pallady5, prof. Dr. Constantin Parhon6), fie ca vizitatori (Pictorul francez Henri Matisse7- prieten cu Pallady din mitru Buhuș Vistiernicul. A finalizat Mănăstirea Bârnova, începută de către domnitorul Miron Barnovschi-Movilă (1626-1629, 1633).

4 Grigore Cobălcescu (n. 22 septembrie 1831, Iași — d. 21 mai 1892, Iași) a fost un geolog și paleontolog român, membru titular al Academiei Române din 1886. A fost primul profesor de geologie și mineralogie la Universitatea din Iași. A elaborat prima lucrare românească de geologie, Calcarul de la Răpidea (1862) dedicată fosilelor din rezervația geologică și paleontologică Repedea de lângă Iași. O insulă din arhipelagul Palmer (în Antarctica, la granița dintre oceanele Pacific și Atlantic) îi poartă numele. Numele a fost propus de Emil Racoviță, în timpul expediției sale pe vasul Belgica.

5 Theodor Pallady (n. 11/23 aprilie 1871, Iași - d. 16 august 1956, București) a fost un pictor român.

6 Constantin Ion Parhon (n. 15 octombrie 1874, Câmpulung Muscel - d.

9 august 1969, București) a fost un demnitar comunist, medic endocrinolog și neuropsihiatru român, care a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (șeful statului) în perioada 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952. Parhon a mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidențial format din cinci membri (printre care și Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi) între 30 decembrie 1947 și 13 aprilie 1948.

7 Henri Matisse (n. 31 decembrie 1869, Le Cateau-Cambrésis - d. 3 noiembrie 1954, Nisa), pictor francez, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai artei secolului al XX-lea și totodată unul dintre principalii inițiatori ai artei moderne. Moștenitor al impresionismului și neoimpresionismului, Matisse dă impuls mișcării fauviste, dar este în același timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în cultivarea artei africane,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE perioada studiilor la Paris, Puvie de Chavannes8–iniţiatorul simbolismului francez în pictură, căsătorit cu Marie Cantacuzino din Iaşi, cea care va deveni celebră servind ca model pentru reconstituirea imaginii sfintei Genoveva, patroana Parisului), Octav Băncilă9 şi mai toţi oamenii de ştiinţă, pictorii şi poeţii Iaşiului, din trecut şi de azi, inspiraţi permanent de farmecul Buciumului cu Plopii fără soţ.

Prin urmare, Buciumul Iaşiului, devenit spaţiul sacru unde se uneşte legenda cu realitatea şi natura cu cultura, a constituit leitmotivul reluării tradiţiei taberelor de creaţie artistică şi, suntem îndemnaţi să credem, că va fi şi un permanent memento pentru a continua, neîntrerupt, creaţia de tabără, ca un fel de concurs al celebrităţilor în artele vizuale. Personalităţile artistice care au răspuns la îndemnul istoric de a relua tradiţia, întreruptă din multiple cauze, au fost pictorii: Dan HATMANU – Iaşi, Gheorghe MAFTEI – Iaşi, Gabrel BABAN – Suceava, Cella şi Costin NEAMŢU – Bucureşti, Eugen MIRCEA – Iaşi, Angela şi Victor HRENIUC – Botoşani, Andreea OATU-BRĂDĂŢEAN – Petroşani, Dumitru BEZEM – Piatra Neamţ, cât şi sculptorul Ion MAFTEI – Câmpulung- Moldovenesc.

Cela Neamţu – Crâng

cât și în creația artiștilor renascentiști sau cu operele contemporanilor săi.

8 Pierre Puvis de Chavannes (14 dec. 1824 – 24 oct. 1898) a fost un pictor francez , care a devenit co-fondator şi preşedinte al Société Nationale des Beaux-Arts și a cărui operă a influențat mulți alți artiști 9 Octav Băncilă (n. 4 feb. 1872, Botoșani - d. 3 apr. 1944, București) a fost un pictor realist român și activist politic de stânga.

10.-X-2015 Nr. 10/50

La activităţile taberei s-a alăturat şi un copil de talent, David PUŞCAŞU, locuitor şi viitor artist al zonei. Managerul taberei artistice a fost neobositul şi inspiratul pictor acuarelist cu elan romantic, Eugen MIRCEA, care împreună cu patronii Motelului Bucium - aşezat pe „un picior de plai...” – soţii Monica şi Vasile PUŞCAŞU, oameni generoşi şi cu gust artistic, au creat condiţii ideale pentru o activitate artistică de performanţă. Prin acestă expoziţie şi multe alte evenimente culturale care se produc în Iaşi, se face dovada că Iaşul nu este un oraş care trăieşte în pasivitate intelectuală, cum se speculează de unii, după ce a fost despuiat de toate privilegiile de capitală - nici măcar la o autostradă nu mai poate aspira, ci dimpotrivă îşi intensifică activitatea spirituală, constant, pe diverse planuri.

Travaliul artistic al participanţilor invocaţi, fundamentat pe o experienţă şi o cultură formată în dimensiuni clasice, a generat o suită de lucrări, diverse ca stil, dar unitare din punct de vedere semantic şi a surprins într-o formă estetică modernă, „Buciumul” în diverse ipostaze - ridicând, prin penson şi daltă - clipa efemeră la rangul de valoare prin mecanismul transcendentului şi al reducţiei fenomenologice. În lucrările de pictură ale taberei identificăm motive şi modele cu caracter universal ca: Livada (şi Pomul vieţii), Crângul (pădurea), Peisajul cu plai ondulat în viziune mioritică, Grădina, Florile, Vânatul, Naturile statice cu fructe şi vânat, toate conducând arta picturii către zona metafizicului. În compoziţiile lui Dan Hatmanu, Cela şi Costin Neamţu, Gheorghe Maftei, Eugen Mircea, Victor şi Angela Hreniuc, Gabrel Baban şi Andreea Oatu-Brădăţean, cât şi ale sculptorului Ion Maftei, imaginile obiectelor consubstanţiale cu spaţio-temporalitatea frizează permanenţe transcedentale. Dacă la Dan Hatmanu şi Eugen Mircea, Livada are însuşiri edenice, iar portretul trimite la delicate însuşiri morale din personajele nobilimii Renaşterii, la Cela Neamţu, compoziţiile cu o simbolistică bogată, compusă din firide, portaluri, arcuri de fereastră, păsări exotice (păunul – ca pasare imperială) care populează crângul, motive folclorice etc. sugerează un spaţiu magic de influenţă oriental-bizantină, construit în cheia unei fantezii eurasiatice cu deschidere şi spre spiritualitatea iudaismului. Costin Neamţu, îmbinând în mod subtil clasicul cu modernul geometrizant, dă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE peisajului din Bucium o înfăţişare mioritic-blagiană, dispusă disciplinat într-un spaţiu cu proprietăţi tactilice, fără să altereze formele. Concepţia sa, ca şi a celorlalţi participanţi la eveniment, agreează ideea că recognoscibilitatea formei, oricât de metafizică ar fi la înfăţişare, stă la baza valabilităţii şi permanenţei valorilor artistice.

Pictorii Gabriel Baban, Dumitru Bezem, Angela şi Victor Hreniuc prin utilizarea unor modele de inspiraţie etnologică, cum ar fi: Vatra, Fântâna şi Stela Maris, Peisajul – grădină, se înscriu, deşi cu alte teme, în aceiaşi parametri metafizici de reprezentare a valorilor plastice, cu adânci rădăcini în mentalul mitologic românesc. La cei invocaţi, viziunea şi tehnica de exprimare, prin formă şi culoare, le pun în acord gândirea cu simţirea şi sentimentul acel Wertgeful apriori, care empatizează obiectul artistic elaborat.

Singurul sculptor partipant la lucrările taberei, Ion Maftei din Câmpulung Moldovenesc –„ţara lemnului”, s-a concentrat pe două teme: Nucleul şi Clepsidra, utilizând zona ştiinţei ca sursă de inspiraţie şi abordare tehncă. Nucleul ca simbol biofizic al începutului, care prin multiplicare generează infinitatea formelor de existenţă fizică şi Timpul (în Clepsidră), ca dimensiune intrinsecă şi proprietate general-inerentă a tot ce există. Plăsmuirea Clepsidrei, ca simbol al „curgerii” existenţei, s-a sprijinit pe o inspirată construcţie spaţială, alcătuită din elipsă, parabolă şi hiperbolă, concentrate într-o viziune modernă pe volumul tridimensional cu valorificarea verticaltăţii, învecinată cu viziunea gotică.

Această ediţie a taberei de creaţie a debutat sub zodia unui bun augur, lăsând producţii artistice de înaltă performanţă, înnobilate de penelul şi dalta unor artişti care fac faimă României contemporane, atât în interior cât şi în exterior. „Uşa” taberei rămâne deschisă pe viitor şi altor artişti care pot spune ceva despre ce a fost şi este frumos în Buciumul Iaşilor lui Eminescu, Creangă, Pallady, Băncilă etc. Îi aşteptăm „cu pâine şi sare”...

Costin Neamţu - Dimineaţa la Bucium

Dan Hatmanu – Livadă de meri

Eugen Mircea – Meri în floare

© Prof. Mihai Păstrăguş Critic de artă, Iaşi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Tadeusz Różewicz este nu doar unul dintre poeţii polonezi clasici ai secolului XX (alături de Czeslaw Milosz, Wyslawa Szymborska şi Zbigniew Herbert - primii doi câştigători ai Premiului Nobel), ci şi unul dintre ultimii mari modernişti europeni în viaţă. Różewicz s-a născut în 1921 la Radomsko şi a fost martor şi participant la toate marile momente din ultimii 70 de ani - a făcut parte din Rezistenţă în timpul ocupaţiei naziste a Poloniei, a scris poezie în comunism şi după căderea acestuia. Câştigător al festivalului de poezie de la Struga la un an după Ginsberg şi autor a peste 50 de volume de versuri, teatru şi proză, Różewicz a scris, de la debutul său din 1947 şi până în anii 2000, o poezie foarte variată, fiind unul dintre autorii preocupaţi de reînnoirea continuă a mijloacelor de expresie.

Omul nou Omul nou este acesta da e-această ţeavă de canalizare care lasă totul să treacă prin ea.

Poem Vrusesem să descriu căderea frunzelor într-un parc din sud cinci lebede albe alunecând pe oglinda de apă împâclită vrusesem să pictez negrele crizanteme oxidate de brumă lumina pe buzele unei tinere fete ce trece

10.-X-2015 Nr. 10/50

visasem la poeţii din tărâmul de Mijloc ce stăpâneau arta de a scrie opere desăvârşite ei s-au stins dar lumina poemelor lor ajunge până la mine după o mie de ani o frunză tocmai a căzut pe pământ şi am înţeles tablourile care plâng tăcerea muzicii misterul poeziei mutilate reîntors acasă mâna mea a-nceput să scrie un poem surdo-mut care a vrut să existe să vadă lumina zilei dar eu nu doresc să îl scriu aştept să înceteze încetul cu încetul să mai respire.

Printre multiple îndeletniciri Printre multiple îndeletniciri de o extremă urgenţă am uitat că mai trebuie să şi mor inconştient fiind am neglijat această sarcină sau o îndeplineam cu superficialitate de mâine totul se va schimba o să mă apuc de murit cu cea mai mare grijă cu optimism şi înţelepciune fără să pierd vremea ©traducere de Claudiu Komartin10 Selecţie, prezentare şi note: Mihai Gregor C.

10

Claudiu Komartin (n. 1983, București). A publicat la nici 20 de ani un volum de poezie, Păpușarul și alte insomnii, urmat de Circul domestic , Un anotimp în Berceni și Cobalt.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (n. 16 oct. 1854, Dublin - d. 30 nov. 1900, Paris, scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză) a fost fiul unui medic irlandez.

Tatăl său, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin11 la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra. În același an, 1878, primește premiul „Newdigate” pentru poezie și inițiază mișcarea Artă pentru Artă, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privința căreia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ține o lungă serie de prelegeri de estetică în Statele Unite și Canada, o alta în care Wilde locuiește pentru o scurtă perioadă la 11

John Ruskin (n. 8 februarie 1819, Londra - d. 20 ianuarie 1900, Brantwood/Lancashire) a fost un scriitor, critic de artă și filozof englez.

Ruskin a exercitat o remarcabilă influență asupra cercurilor intelectuale ale Angliei din epoca victoriană. A devenit cunoscut mai ales prin studiile sale aprofundate asupra arhitecturii și artelor plastice în general și asupra condițiilor istorice și sociale corespunzătoare. Ruskin consideră că cele mai remarcabile realizări ale artei trecutului sunt legate de existența unor condiții favorabile în societate și afirmă că numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevație spirituală.

10.-X-2015 Nr. 10/50

Paris, după care își încheie șirul de conferinţe în Marea Britanie și Irlanda. Următorii șase ani reprezintă apogeul de creație al irlandezului. Poveștile pentru copii, piesele de teatru și mai ales Portretul lui Dorian Gray îi aduc lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă. În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) si Vyvyan (1886). În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică. Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică. Între timp soția și copiii îl părăsesc și îşi schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgraţie, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine. Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

A publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (The Happy Prince and Other Stories, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul Portretul lui Dorian Gray (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, care este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea. În creaţia sa dramatică, Evantaiul doamnei Windermere (Lady Windermere's Fan, 1892), O femeie fără importanță (A Woman of no Importance,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 1893), Soțul ideal (An Ideal Husband, 1895), Ce

înseamnă să fii onest (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradițiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei și ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăția ornamentală și rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creația lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Ultimele lucrări, după proces și după șederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestește cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viața este un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde,

Balada închisorii din Reading (The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau împreună cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru că își ucisese iubita:

Yet each man kills the thing he loves, By each let this be heard, Some do it with a bitter look Some with a flattering word, The coward does it with a kiss, The brave man with a sword.

Căci toți ucidem ce ni-i drag Și-ntindem morții prada, Unii ucid cu desmierdări, Mulți cu priviri de-otravă, Cei lași ucid cu sărutări Iar cei viteji cu spada.

Oscar Wilde a fost un stilist remarcabil. El știa să picteze prin cuvinte, zugrăvind în fața ochilor fanteziei cititorului tablouri de o frumusețe uimitoare. Privită în ansamblu, creația lui a oglindit declinul umanismului și cultul artei în ceea ce are ea mai elevat.

10.-X-2015 Nr. 10/50

În momentul apariţiei (1890), Portretul lui Dorian Gray a fost un succes însoţit de un uriaş scandal. Scopul romanului, un strălucit puzzle, era să epateze minţile convenţionale prin explorarea infinitelor relaţii dintre viaţă şi artă. Analiză subtilă a societăţii victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului şi a teoriei frumosului ca valoare absolută, combinând elementele gotice cu cele ale prozei franceze decadente, Portretul lui Dorian Gray este unul dintre marile romane ale lumii, care a însemnat un punct de cotitură în istoria literaturii.

Subjugat de farmecul propriului portret, pictat de prietenul său Basil Hallward, Dorian Gray face un pact faustic, vânzându-şi sufletul în schimbul frumuseţii şi tinereţii veşnice. Sub influenţa lui Lord Henry Wotton, el ajunge să ducă o viaţă dublă, dedicându-se tuturor plăcerilor interzise, dar păstrând aparenţele unei vieţi respectabile. În timp ce se afundă în această existenţă promiscuă, Dorian rămâne neatins de semnele degradării fizice şi morale, care însă încep să se ivească pe chipul său zugrăvit în tabloul lui Basil.

„Romanul meu e otrăvitor, dacă vreţi, dar nu puteţi nega că este perfect, iar perfecţiunea este ceea ce căutăm noi, artiştii.“ (Oscar WILDE) Fragment din roman:

„Simţi că sosise timpul să aleagă. Sau alegerea fusese deja făcută? Da, viaţa decisese pentru el – viaţa şi infinita lui curiozitate faţă de viaţă.

Tinereţe eternă, pasiune infinită, subtile şi secrete plăceri, bucurii nestăvilite şi păcate şi mai nestăvilite – de toate va avea parte. Portretul va purta povara ruşinii lui – asta-i tot. În el se strecură un sentiment de durere gândindu-se la pângărirea care i se pregătea frumosului chip de pe pânză. Cândva, cu prefăcătoria copilăroasă a unui Narcis, sărutase ori se făcuse că sărută acele buze pictate care acum îi zâmbeau crud. Dimineţi în şir stătuse în faţa portretului, minunându-se de frumuseţea lui, aproape îndrăgostit de el, cum i se părea câteodată. Oare se va modifica la fiecare capriciu căruia îi va ceda? Va deveni un obiect monstruos şi respingător, ceva care trebuie ascuns într-o cameră încuiată, depărtat de lumina soarelui care pusese o tentă de aur şi mai strălucitoare pe minunea unduitoare a părului său?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Păcat! Păcat! O clipă se gândi să se roage ca legătura oribilă care exista între el si portret să înceteze. Se schimbase ca răspuns la o rugăciune, poate că tot ca răspuns la o rugăciune ar putea rămâne neschimbat. Şi totuşi, cine oare, dintre cei care ştiu câte ceva despre Viaţă, ar abandona şansa de a rămâne de-a pururi tânăr, oricât de fantastică ar fi această şansă sau oricâte consecinţe potenţiale ar avea? [...] Nu va mai ispiti nicio forţă cumplită prin rugăciuni. Dacă tabloul se va modifica, se va modifica. Şi cu asta, basta. De ce să cerceteze totul îndeaproape? Căci va fi o adevărată plăcere să-l urmărească. Va fi capabil să-şi urmeze spiritul în sălaşurile lui ascunse.

Acest portret va fi oglinda magică, cea mai puternică din toate. Şi aşa cum îi dezvăluise propriul trup, îi va dezvălui şi propriul suflet. Iar atunci când asupra lui se va lăsa iarna, el se va afla acolo unde primăvara tremură la răspântia cu vara. Când sângele se va scurge din chip şi va lăsa în urmă o mască palidă, de cretă, şi ochi de plumb, el va păstra strălucirea adolescenţei. Nici măcar o floare a frumuseţii lui nu se va ofili vreodată. Nicio bătaie din pulsul vieţii nu se va rări. Asemenea zeilor greci, va fi puternic, vesel şi sprinten. Ce conta ce se întâmplă cu imaginea colorată de pe pânză? El se va afla în siguranţă. Asta conta.”

(Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray) Oglinda magică în care Dorian Gray îşi descoperă frumuseţea năucitoare a trupului îi cultivă totodată şi voluptatea irezistibilă a deplorabilului spectacol al degradării sufleteşti. Când se converteşte inocentul Narcis, îndrăgostit de perfecţiunea adolescentină a propriului chip imortalizat de penelul admiratorului său, într-un Faust nesăţios, căruia nici un viciu nu îi rămâne străin, nicio senzaţie neexperimentată, cu preţul propriului suflet? Odată cu nălucirea tinereţii veşnice, în atelierul pictorului Basil Hallward, prin tentaţia pactului-rugăciune prin care Arta se substituie Vieţii şi viceversa? Insinuant, precum veninul rafinat, dar letal ca al Lordului Henry Wotton, un Mefistofel seducător şi decadent care deschide apetitul nestăvilit al curiozităţii fără margini? Cultul frumosului şi voluptatea urâtului se dovedesc a fi, în oglinda magică a acestui Narcis faustic – sau Faust narcisist – faţa şi reversul aceleiaşi experienţe-limită: contemplarea portretului fluid al

10.-X-2015 Nr. 10/50

propriului suflet. Riscantul pariu romanesc al lui Oscar Wilde face posibil imposibilul, printr-o răsturnare inexplicabilă – care rămâne, de altfel, fără explicaţie – a Artei şi a Vieţii. Imaginea imuabilă din tabloul lui Basil Hallward se substituie astfel fiinţei lui Dorian Gray, convertindu-se într-o derutantă mască a inocenţei de mult pierdute, pe când sufletul acestuia, în continuă preschimbare, este expus pe pânza ce devine un ecran al ireversibilei sale degradări fizice, odată cu vârsta, dar şi morale, prin afundarea în păcat. Clişeul ce a imortalizat chipul adolescentin al lui Dorian Gray este doar o mască artificială şi superficială a Frumosului devitalizat, Viaţa e în altă parte, captată în oglinda hidosului portret însufleţit. Nu întâmplător, în final cea care moare nu e masca, ci conştiinţa, acea „monstruoasă viaţă-suflet” din oglinda unui Narcis întors.

Statuia lui Oscar Wilde în Ryan Park, Dublin

Selecţie, prezentare şi note, Adrian Tucu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PETRE ŢUŢEA Un mare gânditor al neamului românesc şi al întregii lumi:

Petre Ţuţea la 113 ani (grafică: Grapa Daniela)

Marele filosof, eseist, economist şi om politic român Petre Ţuţea a venit pe lume la data de 6 octombrie 1902, în comuna Boteni, judetul Argeş, într-o familie de preot. A urmat Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, ajungând doctor în Drept administrativ, Magna cum laude (1929). A fost descris de Emil Cioran ca „Un marxist entuziast şi mistic, dar care nu ştia un cuvânt din limba rusă”. În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de „Şef de Serviciu” şi apoi cea de Director în Ministerul Economiei Naţionale. Între 1940-1944 a fost „Şef de secţie în Ministerul Războiului”, iar între anii 1944-1948 a fost „Director de studii în Ministerul Economiei Nationale”. A fost arestat de către autorităţile comuniste impuse de sovietici şi anchetat fără condamnare timp de 5 ani (19481953), apoi este arestat din nou pe 22 decembrie 1956 sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale.

Este condamnat la 10 ani închisoare în 1957, apoi i se intentează un nou proces în 1959 şi este condamnat la 18 ani muncă silnică, din care a executat 8 ani (1956-1964) în diverse penitenciare, mai ales la Aiud. După ce a fost eliberat în timpul amnistiei din 1964, cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor din închisoare, Ţuţea s-a aflat sub observaţia permanentă a securităţii comuniste. Numeroasele descinderi la locuinţa sa modestă au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale, printre care o copie a proiectului „Prometeu”. Petre Ţuţea a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice şi a rolului educativ pe care l-a

10.-X-2015 Nr. 10/50

asumat prin exemplul său personal în orice circumstanţe, chiar şi în închisoare. Din cauza persecuţiei a publicat foarte puţin înainte de 1989, însă imediat după prăbuşirea regimului comunist scrierile şi interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile.

Constantin Noica povestea că în închisoare, la un interogatoriu care se prelungea peste măsură, anchetatorul a sfârşit prin a proclama răstit, cu titlu de avertisment: „Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!" Era pentru el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul doctoratului, o probă supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei. În anii care au urmat, anvergura victimei a continuat să stimuleze vigilenţa călăului.

Petre Ţuţea continua să fie supravegheat, anchetat şi percheziţionat periodic, deşi recuperase statutul de „om liber". Ce putea să-l facă atât de periculos?

Cum reuşea bătrânul acesta să neliniştească în asemenea măsură structurile - atât de stabile totuşi - ale Puterii? Se temeau de inteligenţa lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar mai trebuie să fi fost ceva. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostaza chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional.

Pe vremea când se afla în centrul de reeducare de la Aiud, directorul închisorii îi ceruse să-i renege pe Brătieni şi pe Iuliu Maniu: „Tu nu vei accepta niciodată să vorbeşti de rău legionarii. Dar uite, îţi dau o temă mai uşoară: voi tot aţi fost împotriva partidelor istorice, ei bine, critică-i pe aceia!” Răspunsul lui: „Nu ne-ar fi oare nouă ruşine să-i criticăm pe uncheşii ăştia care au făcut România Mare noi, care o lăsăm mai mică?” „– Tot ce-am suferit – declara Petre Ţuţea –, aş fi neconsolat şi aş fi fost în tot timpul claustrării mele, în timpul prizonieratului meu în temniţă... dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei unui mare popor... greu de istorie şi de viitorul lui strălucit".

Hărţuit în permanenţă de regimul comunist prin autorităţile sale represive, Petre Ţuţea a avut curajul să-şi exprime convingerile sale legionare până în ultimele clipe ale vieţii:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „– Un Român absolut trebuie să fie legionar", spunea el. „Corneliu Codreanu a fost o personalitate.

Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică; un om cu har. Şi Codreanu a avut acest har, a făcut o Mişcare puternică". Pentru ca tot el să revină şi să adauge: „– Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului român".

Marele român Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, în ziua de 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana" din Bucureşti pe când era intervievat de un grup de reporteri. Întrebat: „- Ce înseamnă un om de dreapta?", câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Ţuţea a răspuns simplu: „– Român absolut, asta înseamnă!" „Un colos intelectual într-un suflet de copil.

Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic.

Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii. Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă. A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic.

Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.”

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

10.-X-2015 Nr. 10/50

.

Cassian Maria Spiridon12 şi Gellu Dorian13 Cassian Maria Spiridon: Dragă Gellu Dorian, cum este viaţa scriitorului în urbea unde a fost creştinat Poetul – la Botoşani?

Gellu Dorian: Ca peste tot unde sunt creştini şi păgâni. Faptul că la Botoşani s-a născut Mihai Eminescu şi a copilărit aici (cu mici pauze când a stat la Ipoteşti, unde proprietatea căminarului era incertă şi dificultatea de a locui la Botoşani în propriile case închiriate şi ipotecate şi mai apăsătoare), până a fi trimis la şcoală la Cernăuţi, nu a lăsat prea mari urme în conştiinţa creştinilor (nici a păgânilor) de pe aici. Locuiesc în oraşul cu care fiecare edil ajuns la putere se laudă cu marile personalităţi născute aici. Însă nicio mare personalitate nu are, ca semn al preţuirii şi păstrării memoriei în timp – cea mai vizibilă şi la îndemână – o casă memorială. Mihai Eminescu nu are o casă memorială la Botoşani. Pe zidul casei care se află pe locul uneia din casele căminarului Eminovici în care s-a născut Eminescu, după calendarul vechi, în ziua de 20 decembrie 1849, se află un semn comemorativ şi atât. O casă memorială ar fi însemnat mai mult. Ce se află la Ipoteşti, nu este o casă memorială în adevăratul sens al cuvântului. Acolo se află un Memorial, iar casa din ansamblul acelui complex nu este o casă memorială dedicată lui Mihai E12

Cassian Maria Spiridon (n. 9 aprilie 1950, Iași) este un poet, eseist, redactor șef și editor, revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989. În 2009 a fost ales președinte al USR Iași 13 Gellu Dorian (n. 13 octombrie 1953, Botoșani) este un scriitor român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE minescu ci Eminoviceştilor. Iar ce se petrece acum acolo numai de păstrarea vie a memoriei poetului naţional nu poate fi vorba, ci mai curând despre o hoardă de „mititei” care-şi slăvesc existenţa „pe deasupra tuturora” şi-şi prosperă traiul fără niciun scrupul. Cei mai mulţi dintre cei ce diriguiesc sporadic, mai bine sau mai rău, destinele urbei în care locuiesc, cred că este suficient ca o instituţie sau alta, o stradă sau o alee, o acţiune sau o întâmplare oarecare să poarte numele lui Mihai Eminescu. Or mai toate localităţile din România fac acest lucru.

Deci tu ca locuitor al oraşului care l-a dat omenirii pe Eminescu, poetul naţional cu care te mândreşti sau îţi justifici tradiţia culturală, notorietatea locului, nu faci nimic în plus. Ba din când în când mai pui şi piedici pe acolo pe unde se încearcă să se facă ceva mai de Doamne ajută. Dar ce să mai vorbim de alte zeci de personalităţi, de la Iorga14, Luchian15, Antipa16, Brândză17 şi până la mai noii plecaţi Max Blecher18 sau Mihai Ursachi19, uitaţi de lumea de aici, de parcă nici nu s-ar fi născut în oraşul lor. Cam sub cupola acestor spaime, dacă vrei şi dacă-mi este iertată lipsa de modestie, trăiesc în oraşul în care a fost creştinat Eminescu. Da, cu spaima de la o zi la alta dacă mai pot scoate revista Hyperion, dacă mai pot continua Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (chiar acum am primit o adresă de la pri14

Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, 5 iunie 1871 la Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

15 Ștefan Luchian (n. 1 februarie 1868, Ștefănești, Botoșani - d. 28 iunie 1916, București) a fost un pictor român, denumit poetul plastic al florilor.

16 Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoșani - d. 9 martie 1944, București) a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este savantul care a renovat total și instalat în 1906 Muzeul Național de Istorie Naturală, care acum care îi poartă numele, în actualul său lăcaș din București 17 Dimitrie (Demetrius) Brândză (10/22 octombrie 1846, Bivolu, azi Viișoara, Botoșani - 3 august 1895, Slănic Moldova) a fost un medic, naturalist și botanist român, membru titular al Academiei Române. A fondat Grădina Botanică din București, care astăzi îi poartă numele.

18 Max L. Blecher- (n. 8 septembrie 1909, Botoșani - d. 31 mai 1938, Roman) a fost un romancier român de origine evreiască. Și-a semnat toate cărțile M. Blecher. În schimb, corespondența privată o semna Max L. sau Marcel.

19 Mihai Ursachi (n. 17 februarie 1941, Băile Struga, județul Iași - d. 10 martie 2004) a fost un poet și traducător român.

10.-X-2015 Nr. 10/50

măria botoşăneană, prin care ne anunţă că sunt în imposibilitatea de a mai finanţa cartea din colecţia laureaţilor acestui important premiu), invadat, în schimb, de o hoardă de veleitari care au deschisă zilnic uşa edililor, care par a avea urechi doar pentru jalbele lor şi mai puţin pentru proiecte de mare tradiţie culturală. Groaznic, dar nu mă dau bătut. Creştin fiind, ştiu să aştept luminarea celor atât de mult întunecaţi. Unii dintre ei fiind tineri, în care, pasămite, ne-am pus speranţa, dar, având în vedere cum se comportă, par a reinventa regulile satrapilor defuncţi.

- Sunt multiple manierele tale scriitoriceşti de abordare a realităţii: poezie, proză, teatru (de altfel volumul tău, Caţavencii, a primit premiul USR pentru teatru). În care dintre aceste faţete te simţi împlinit?

- Caţavencii, primul meu volum de teatru, editat de tine în 2001, a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor. Cel de al doilea volum de teatru, editat tot de tine în 2011 – după zece ani de la primul! –, Confor Freud, a primit în 2012 Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Asta ca să lămurim cititorii. Şi ca să răspund acum la întrebare, cred că realitatea m-a abordat atât de dur pe mine, încât m-am simţit obligat să nu o las să treacă neobservată, şi, astfel, am consemnat-o prin „multiplele maniere scriitoriceşti”, cum spui. Poezia a fost prima care m-a pus la încercare şi mă mai pune şi acum destul de des, însă, cu un ochi mult mai atent la ceea ce-i pot eu oferi.

Poezia este o generoasă. Se lasă în braţele tuturor.

Din păcate nu se strecoară sub ochii prea multora.

Acolo unde este prost abordată, se sinucide rapid, îl lasă în uitare pe nesăbuitul care a îndrăznit să-i scoată în public trupul schimonosit. Am fost totdeauna atent, în atingerile mele, să nu-i provoc răni. Deşi poezia, se spune, n-ar putea reda întocmai realitatea, sau orice demers al poetului în acest spaţiu al realului, eu nu am scris poezie fără a-mi uita realitatea prin care am trecut, prin cea a copilăriei, prin cea a primei iubiri, prin cea a iubirii şi urii, prin cea a despărţirii, a singurătăţii, a spaimelor ce apar din toate părţile realităţii, care, de cele mai multe ori, este extrem de imprevizibilă, şocantă, care lasă răni peste care nu poţi trece. Când poezia obosea sau era excedată de „elegiile” mele, de jelaniile mele, de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE crispările mele, venea proza şi acoperea cu asupra de măsură ceea ce ficţiunea trebuia să facă în interiorul realităţii. Şi astfel am scris proză cu dezinvoltura cu care realitatea mă aborda, cu care ficţiunea îmi sporea noile vieţi ce păreau aidoma celor trăite sau aidoma viziunilor pe care le făceam să trăiască. Teatrul a fost şi el de la început cu mine. El îmi oferea posibilitatea dialogurilor, sporovăielilor, pe care, în lungile mele tăceri, nu mi le puteam manifesta. Şi aşa m-au tras toate până acum, cu speranţa că nu mă vor părăsi nici de aici înainte. Încă nu mă simt împlinit. Prin anii optzeci scriam un poem, pe care l-am publicat în Vatra, care purta titlul Visez să scriu poezii până la moarte. Încă sunt în timpul vieţii mele, deci scriu, deci încă lupt cu neîmplinirea. Mai e loc, mai e încă suficient de mult loc liber în sacul acesta al împlinirilor.

- Conduci revista Hyperion, una dintre cele mai consistente publicaţii trimestriale ale ţării. Narează-ne avatarii acestei întreprinderi culturale.

- Prin 1981 scoteam la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani o publicaţie cu titlul Amfitrion. Au apărut cinci numere. Acolo, în primul număr, am publicat ultimul interviu al Magistrului Mihai Ursachi înainte de a emigra în America. A atras atenţia. Nu prea era „supravegheată” cu atenţie de vigilenţii ochi ai partidului unic. Şi atunci, înlocuind publicaţia de la bibliotecă, în ianuarie 1983 a apărut în corpul revistei Ateneu din Bacău revista Caiete botoşănene, un soi de pui de cangur mai arzoi decât cangurul în sine. Era şi ea pe punctul de a fi stopată. Însă a venit decembrie 1989 şi am putut aduce cu totul revista la Botoşani. Emil Iordache20, regretatul, era alături de noi. Dar tot atunci a dispărut şi finanţarea. Şi a început calvarul editării revistei Hyperion, care a preluat fondul şi tradiţia de 7 ani a Caietelor botoşănene, din care apăruseră 84 de numere. Am adus-o de atunci, prin diverse căi de subzistenţă până astăzi, când se apropie de numărul 250. Apare trimestrial, în 200 de pagini, format A4.

Are un sprijin financiar din partea Consiliului Judeţean Botoşani, care, din 2009, a găsit o cale de sprijinire a apariţiei prin Memorialul Ipoteşti – Centrul

10.-X-2015 Nr. 10/50

Naţional de Studii „Mihai Eminescu”. Sperăm să rezistăm şi în continuare, pentru că (unii s-ar putea să ne invidieze că avem în apropiere o astfel de instituţie), deşi pare totul foarte frumos, de la număr la număr tragem din greu să menţinem revista în viaţă.

- În această vară s-a desfăşurat a V-a ediţie a Congresului Naţional de Poezie, încă una dintre inspiratele tale iniţiative. Care este viitorul acestui veritabil act cultural dedicat poeziei şi poeţilor?

Care sunt următorii paşi?

- Evident, peste doi ani, ediţia a VI-a. Ai fost prezent la Botoşani (ba chiar ai fost şi laureatul acestei ediţii!) şi ştii foarte bine că discuţiile au rămas deschise. În sensul că, în ceea ce priveşte promovarea poeziei române în străinătate, deşi eforturile sunt, pe ici şi colo, pe cont propriu mai mult, dar asta nu este atât de vizibil cât să fie şi impunător, nimic concret, de perspectivă nu se face. Nu numai că nu se face, dar nici nu se întrevede nimic la orizont. Şi atunci, printr-o strategie discutată la această actuală ediţie, la care, din păcate, deşi invitaţiile au fost făcute, nu au participat şi urechile care trebuiau să audă, ne-am propus să chemăm la noi acasă pe marii poeţi ai lumii, pe marii editori şi traducători nativi, la o întâlnire de câteva zile chiar la Eminescu acasă, la Botoşani, unde, la o astfel de întâlnire, poate şi cei îndrituiţi să deschidă porţile promovării poeziei româneşti ar putea fi prezenţi.

Dacă nici aşa şi dacă nici atunci, vorba lui Adrian Alui Gheorghe21, de ce ne-am frăsui atât să scoatem poezia română din limba ei pentru a o aşeza în altă limbă, unde n-ar mai fi chiar ea, ci altceva, când de fapt nici noi nu mai asimilăm ca pe vremuri poezia lumii (vezi antologiile lui A.E. Baconsky, Vasile Nico-

lescu, Marin Sorescu din marii poeţi ai lumii, colecţiile de carte din poezia universală şi aşa mai departe!). Însă, aşa cum nu este bine să ne dăm bătuţi niciodată, ne-a rămas, în urma zilelor petrecute la Botoşani, Ipoteşti şi Suceava în iunie anul acesta, de făcut următorii paşi pentru a impune ideea discutată atunci şi anume aceea de a organiza în 2015, la Botoşani, cea de a VI-a ediţie a Congresului Naţional de Poezie, cu invitaţi din întreaga lume, sub un generic, nu neapărat naţionalist sau ostentativ local, ci unul

20

Emil Iordache (n. 16 decembrie 1954, Movileni, județul Iași - d. 11 octombrie 2005, Iași) a fost un critic și istoric literar, eseist, traducător, membru al Uniunii Scritorilor din România.

21

Adrian Alui Gheorghe (n. 6 iulie 1958, Grumăzeşti, Neamţ) este un poet, prozator şi publicist român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe cât de provocator pe atât de generos, şi anume „100 de poeţi ai lumii la Eminescu acasă”. Urmează, aşa cum am stabilit la Ipoteşti în iunie, să ne întâlnim cei din comitetul de organizare pentru a discuta strategia pe care trebuie s-o adoptăm şi să redactăm scrisoarea de intenţie către cei care ar urma să sprijine un astfel de proiect cultural de anvergură internaţională.

- Pe lângă concursul adresat tinerilor creatori, Porni Luceafărul…, aflat la ediţia a XXXIII-a, preluat şi coordonat de tine după 1990, ai în operă, probabil cel mai râvnit premiu, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, acordat anual în ziua de naştere a Poetului, la care s-a adăugat, în timp, pentru debutanţi, Opera prima. Despre Premiul Naţional de Poezie îţi propun să ne oferi detalii, ce va urma, dacă vor avea loc schimbări etc.?

- Am spus mai sus ce fel de surprize ne pregăteşte noua echipă de edili ai municipiului Botoşani.

Un prim răspuns încurajator este că Primăria Botoşani, axată pe echipa de fotbal care a intrat în prima ligă, nu mai găseşte suma de 5.000 de lei să editeze o carte. Sperăm să găsească aceşti bani totuşi până la urmă. Urmează să înaintez memoriul pentru demararea organizării evenimentului în sine. Dacă voi primi un răspuns tot de această manieră, chiar mă văd pus în situaţia să mă întreb dacă va mai urma o a XXIII-a ediţie a premiului în colaborare cu Primăria Botoşani. Sper să nu fie dracul chiar atât de negru şi, până la urmă, să continuăm o tradiţie ce, din păcate, este singura de consistenţa unui brand naţional plecat de la Botoşani, şi care se vede pusă în cumpănă de strălucitele minţi ale noii puteri. Eu, în fondul meu, cel puţin în acest domeniu, al organizării unor evenimente de reală valoare, sunt un optimist şi mă bat până în ultima clipă. Dar mai obosim şi noi şi ne mai gândim şi la ai noştri, la cărţile noastre, la viaţa noastră care este pe sfârşite.

- Susţii în Convorbiri literare, încă de la primul număr din actuala serie, o rubrică permanentă care în timp a suferit modificări, dar a rămas constant cu aceeaşi ţintă: debutanţii. Cum sunt debutanţii de astăzi faţă de cei din vremea când şi noi băteam la porţile literaturii?

- Da, fiind mai tot timpul cu manuscrisele celor tineri în faţă, fie prin Concursul Naţional de Poezie

10.-X-2015 Nr. 10/50

şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul…, fie primind cărţi pentru Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, dar şi urmărind fenomenul de ani buni, am susţinut de când ai luat tu cârmele revistei Convorbiri literare, din 1996, rubrica „Pe acelaşi raft”, la care am scris până prin 2002 lună de lună despre două cărţi de poezie, una sub semnul Plus, şi alta sub semnul Minus. Nu toate au fost ale debutanţilor, dar cele mai multe, da. Aşezarea faţă în faţă a unei cărţi bune cu alta proastă mi-a atras nu puţine ponoase. Ţin minte că un anume Alin Cetaşu m-a fugărit prin curtea Casei Pogor în mână cu o pompă de bicicletă, pe motiv că iam ciunţit gloria câştigată cu greu cu cărţile publicate la Casa de Editură şi Presă Cronica. Am scăpat cu viaţă. Am publicat, tot la editura ta, o carte – Cititorul de poezie –, în care, pe lângă un eseu despre cum am descoperit şi citit poezia, am inclus şi peste nouăzeci de recenzii despre cărţile debutanţii anilor 2002-2008, dar şi acele cronici în contrapondere.

Am pregătit o altă carte cu alte recenzii la cărţile debutanţilor de după 2008, pe care ţi-am oferit-o spre publicare. O privire în lungul acestor ani, în care am scris despre peste o sută şaizeci de cărţi ale debutanţilor, ar putea spune cam cum sunt debutanţii de acum faţă de cei ai anilor noştri. În primul rând, cei de acum sunt mulţi. Dar să ştii că mulţi sunt şi buni. Chiar foarte buni. Cei de pe vremea noastră erau tare puţini, extrem de selectaţi şi retezaţi, nu numai din elanul care, deşi pe cale de dispariţie, nu se lăsa abandonat în staul, ci căuta modalităţi de ieşire în lume a celui care dorea să se afirme. Se tipăreau greu cărţile debutanţilor, consideraţi insurgenţi şi periculoşi. Acum se tipăreşte o carte foarte uşor, şi, cele mai multe cărţi, din păcate, apar fără a fi supravegheate de ochiul unui redactor de carte profesionist. Debutanţii de acum nu se mai bucură, aşa cum se bucurau debutanţii de atunci, de apariţia primei lor cărţi. Acum pare totul atât de firesc, încât la unii nici măcar plictiseala, lehamitea de pe faţă nu le dispare atunci când îşi văd prima carte ieşită de sub teascuri. Sau dacă sunt fericiţi au un mod de a se manifesta ce ţine mai mult de o întâmplare firească decât de un eveniment deosebit. Ori… când dispare bucuria de pe chipul unui tânăr poet parcă şi poezia dispare. Pentru acele clipe. Aşa cum am spus, unii dintre debutanţi sunt foarte buni. Cei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai mulţi continuă. Puţini evoluează spre un destin poetic. Unii dispar. Alţii iau totul în joacă. Virtualitatea cibernetică a înlocuit virtutea poetică cu care cei de pe vremea noastră ieşeau osteniţi din manuscrise salvate după lungi bătălii cu satrapii ce păreau a avea chipuri umane. Ceea ce rămâne din fiecare vreme, din fiecare poet, din fiecare carte, asta contează. Poezia, poetul.

- Aristotel, vorbind despre philia, în cartea a VIII-a din Etica nicomahică, spunea: „Ea este, în fond, o virtute sau, cel puţin este inseparabilă de virtute. Şi nu există alt lucru mai necesar vieţii decât ea. Căci nimeni nu ar concepe o viaţă fără prieteni, chiar dacă ar fi să posede toate celelalte bunuri la un loc”. Şi mă opresc aici, deşi are încă multe alte observaţii de o constantă actualitate. Există prietenie în lumea scriitoricească?

- Poezia – corp viu!. Tot Artistotel spunea. Aş putea răspunde, legat de prietenie, plecând de la citatul dat din Aristotel, abrupt: da, există!. Dar, reflectând un pic, găsesc multă îndoială într-un posibil răspuns pe larg la o astfel de întrebare. Dacă prietenia este o virtute, de ce viaţa în sine, care cuprinde şi prietenie, şi duşmănie, şi iubire, şi ură, naştere, moarte, totul, de ce n-ar fi o virtute? Sau o fi? Dar dacă este, atunci este la îndemâna fiecăruia. De ce prietenia n-ar putea fi la îndemâna fiecăruia? Să selecteze etica fiecăreia în parte dacă una sau alta este sau nu virtute? Etica ar putea susţine o relaţie, în general, de prietenie? A fi moral, a fi posesorul unui caracter care susţine în orice situaţie poziţia ta socială, ar putea să-ţi ofere o astfel de virtute?

Vorba cuiva, „prietenia se cultivă mai greu decât pământul”. Dacă există prietenie între doi semeni, indiferent de profesiile lor, de preocupările lor, trebuie să vezi ce-i leagă, în fond, în acea prietenie. „La bine şi la rău!”. Deşi corect este „La bine şi la greu”.

Dar şi „răul” nu poate fi decât „greu”. Şi cu atât mai mult trebuie să vedem de ce doi, de exemplu, tractorişti sunt prieteni? Faptul că, an de an, cultivă pământul, de la arat la recoltat, sau faptul că după ce hămălesc merg la cârciumă şi se-mbată, merg la femei şi nu se ceartă? Dacă a doua zi sunt teferi şi se întâlnesc iarăşi pe ogor la arat, la semănat, la recoltat, fără să se certe, înseamnă că sunt prieteni, că sunt, din acest punct de vedere, virtuoşi. Dar două textiliste? Ce fac două textiliste sau un grup de

10.-X-2015 Nr. 10/50

textiliste ce face atunci când se leagă o prietenie?

Nu ştim. Dar putem spune că prietenia lor este o virtute? Aşa şi cu scriitorii. Oare ei pot fi, din punctul de vedere al prieteniei, virtuoşi? Ca şi la celelalte categorii profesionale, sociale, şi la scriitori prietenia poate fi posibilă. Însă aici virtutea chiar are ceva de spus. Pot fi doi scriitori prieteni pe viaţă? Mă gândesc aici la câţiva. Unii nu mai sunt. Gheorghe Crăciun22, Gheorghe Ene23 şi Al. Muşina24 au fost cu adevărat prieteni. Dar oare ei ar fost prieteni ca scriitori sau ca oameni pur şi simplu. Cred că şi una şi alta. Ar putea depune mărturie Al. Cistelecan25 care le-a fost prieten celor trei. Alte prietenii recente nu-mi prea vin în mine, în afară de a noastră, a celor din Grupul de la Durău. Nu vreau să mă gândesc la prieteniile legendare ale literaturii: Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Delavrancea. Nu ştim cât de buni prieteni au fost ca scriitori, dar acceptăm că au fost, că a fost posibilă o astfel de prietenie. Ori să mă gândesc la anumite „liste”. Oare să fie vorba acolo de prietenie scriitoricească? Ce ar putea-o defini? Interesul? Dezinteresul? Miza unei glorii ce are nevoie de contrafort solid, autoritar? Gâfâiala dimpreună după glorie? Evitarea riscului care ar putea fi fatal dacă te prinde singur? Cine ştie? Dacă priveşti sub astfel de aspecte, da, s-ar putea să existe prietenie în lumea scriitoricească. Mie îmi place mai mult lumea literaturii decât lumea celor ce fac literatură. Dar asta nu înseamnă că nu-mi plac unii scriitori, că nu aş dori să fiu în preajma lor, fie să-i ascult, fie să-i citesc, să beau cu ei, să colocviez, să ne strângem mâna când ne revedem, să călătorim, să ne ajutăm când e cazul – să fim, în fond, măcar sub aceste aspecte, solidari, adică, de ce nu, prieteni, adică, de ce nu, virtuoşi!

22

Gheorghe Crăciun (n. 8 mai 1950 – d. 30 ianuarie 2007, comuna Tohanu Vechi, județul Brașov) a fost un romancier, teoretician literar român. A fost profesor universitar de teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universității din Brașov.

23 Gheorghe Ene (n. 16 octombrie 1950, Căldărăști, județul Buzău — d.

9 mai 2011 a fost un scriitor și ziarist român 24 Alexandru Mușina (n. 1 iulie 1954, Sibiu - d. 19 iunie 2013) a fost un antologator, editor, eseist, publicist și poet român.

25 Alexandru Cistelecan (n. 2 decembrie 1951, Aruncuta, Cluj, România) este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Faci parte din Grupul de la Durău; în această toamnă se împlinesc două decenii de când există. Ce determină o aşa îndelungată convieţuire?

- Evident, prietenia! Toţi din grup, după cum bine ştii, suntem scriitori. Prin urmare, continuând răspunsul la întrebarea anterioară, este posibilă o îndelungată prietenie şi între scriitori, între mai mulţi scriitori, cum este grupul nostru care, dacă e să luăm numai faptul că ne întâlnim de douăzeci de ani cu regularitate (pentru că noi ne ştim de aproape patruzeci de ani), dovedeşte că excepţia întăreşte regula. Au existat, desigur, încercări de rupere a grupului (uneori chiar din interior), însă cei care au încercat (chiar din interior) s-au autoeliminat. Grupul nostru nu este, totuşi, un cerc închis, aşa cum ştii şi tu. La întâlnirile noastre care, în cea mai mare parte sunt pur prieteneşti şi mai puţin cu scopuri scriitoriceşti, pot veni (şi au venit) diverşi invitaţi, se pot chiar „lipi”, ca să folosesc un termen de cizmărie, şi unele cunoştinţe mai apropiate, să le zic aşa (cum a fost în ultima vreme familia Tudor şi Sabina Fânaru, cu o oarecare deja longevitate în grupul lărgit, ceea ce dovedeşte asimilarea lor de către grup nu orientarea grupului spre posibilele lor modificări de structură dovedită a prieteniei noastre), care, dacă au afinităţile complementare şi nu ordonatoare, merg mai departe cu noi. Însă, să se ştie, nu avem locuri vacante, iar cele ce se ivesc, aşa cum am văzut, sunt limitate. Grupul are deja o istorie, o istorie vie, în creştere, chiar şi ca grup de scriitori, nu numai ca grup de familie, care socializează doar, ci grup de scriitori cu activităţi specifice, cu editarea unei reviste, din care au apărut şase numere, poate vor mai ieşi altele, cu ieşiri în presă, în grup, răspunsuri la anchete sau cu prezenţe de antologie din creaţiile membrilor, cu publicarea deja a două antologii şi aşa mai departe. Până la un moment dat presa s-a arătat interesată de existenţa grupului, uneori cu consemnări fireşti, alteori, din interior plecând, cu menţionări fanteziste ce au dus la auto-eliminarea unui membru important al grupului. Nu dăm nume. Se pare că revenirea unor astfel de membrii în grup nu este posibilă. De aceea, încă o dată, cei care au rămas în grup, nu din circumspecţie sau din cauza altor măsuri de precauţie, ţin atât de mult la prietenie, care, de data aceasta, se dovedeşte a fi cu adevărat o virtute, în sensul cel stabilit de Aristotel.

10.-X-2015 Nr. 10/50

- După Abatorul umbrelor (antologie publicată în 2011), în anul care a trecut ai publicat o carte nouă de poezie, Cartea singurătăţilor, unde ne asiguri că vom trăi şi după moarte. Cum?

- În poezie totul este posibil. Chiar şi acest lucru, dacă poezia este bună, rezistă timpului. Altfel, nu! Viaţa de după moarte, nici măcar ca iluzie nu este aşa cum este viaţa de dinaintea morţii. Viaţa de după moarte, tot aici o trăieşti, dacă, în cazul poeţilor, ceea ce ai trăit şi scris rămâne, cum să spun, aşa ca o fiinţă care-şi aduce aminte de tine, nu te uită, te scoate în faţă. Dau aici, nu ştiu pentru a câta oară, cazul vieţii de după moarte a lui Aurel Dumitraşcu, prietenul nostru, atât de timpuriu plecat dintre noi. Prin grija lui Adrian Alui Gheorghe, care nu i-a lăsat niciun vers în sertare, niciun rând scris, Aurel Dumitraşcu26 a fost, după septembrie 1990, când a plecat dintre noi, prezent ba cu o carte de poezie, ba cu un jurnal, ba cu scrisorile trimise sutelor de scriitori, încât parcă ar fi fost viu, printre noi tot timpul, nearătându-se dintr-o discreţie pe care cei mai gălăgioşi dintre scriitorii care gâfâie zilnic după glorie nu ştiu să şi-o pună în practică. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu un alt poet, ca să mai dau un exemplu, plecat în primăvara lui 1990 dintre noi, Dan David27, extrem de prolific în timpul vieţii, în vervă tot timpul, încât acum cu greu mai afli ceva despre cărţile lui, despre ceea ce ar fi putut fi sau trăi după moarte. Posteritatea ar fi viaţa noastră de după moarte şi ea este, cum sunt şi oamenii, de toate felurile. De aceea ne cultivăm noi, cei din Grupul de la Durău, prietenia, pentru a şti că măcar mică parte dintre noi va fi şi posteritatea care nu ne va uita.

Dar, evident, nu numai din această pricină. În Cartea singurătăţilor, care este un exerciţiu de prelungire a vieţii, spun tot felul de lucruri, aşa cum fac cei ce scriu poezie în speranţa că învingem o lume pregătită să uite totul, chiar şi pe ea însăşi.

26

Aurel Dumitrașcu (n. 21 noiembrie 1955, Borca, județul Neamț – d.

16 septembrie 1990) a fost un poet român. Este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai curentului optzecist și al postmodernismului în literatura română.

27 Dan David (pseudonim al lui Dan Constantinoiu; 11 octombrie 1952, Bertea, judeţul Prahova - 24 martie 1990, Slănic, judeţul Prahova) este un poet şi prozator român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ce cărţi se află în lucru pe biroul tău? La ce apariţii editoriale semnate de poetul, prozatorul, dramaturgul, criticul care eşti să ne aşteptăm?

- Zilele astea mi-a apărut o carte de poeme la Editura Cartea Românească, Şaizeci de pahare la o masă. Este cartea vârstei pe care o împlinesc. S-a scris în timp. Nu am grăbit-o, aşa cum s-au grăbit anii să treacă. Pe când eram copil, şaizeci de ani mi se părea o vârstă a bătrâneţii, a neputinţelor, a crepusculului. Acum vreau să cred că este o vârstă a ultimei tinereţi, nu, în care ne mai încercăm forţele cu tot felul de planuri de viitor. Că, nu-i aşa, când Dumnezeu vede omul ce planuri de viitor îşi face, îl apucă râsul. Se spune că paharul uneori este gol, alteori pe jumătate, alteori plin – i s-a umplut paharul, gata, dă pe de lături, a încurcat-o. De aici am plecat, de la aceste pahare prin care mi-am trecut viaţa, uneori cu împlinirile ei, alteori cu eşecurile ei, de cele mai multe ori, fie cu jumătăţi de măsură, fie cu asupra de măsură, încât, aşezat la o masă, cu o privelişte a anilor în faţă, am gustat din fiecare câte o gură, să văd ce arome, ce gusturi au mai păstrat peste timp. Nu este un jurnal în versuri, poate meditaţii asupra existenţei mele prin care au trecut, tangenţial, secant, brusc, brutal, tandru, omeneşte în fond, şi alte vieţi. Lor şi vieţilor plecate, ale părinţilor mei, li se dedică această carte, în anul meu de doliu, când fiinţa cea mai dragă mie, mama, a plecat cu speranţa că va da de altă viaţă mai bună Dincolo, la Dumnezeu.

Cu Dumnezeu a fost şi aici, că altfel nu se putea. Că dacă eşti cu Dumnezeu aici, eşti şi Dincolo tot cu El. Şi mai lucrez, desigur, la un roman. Sper să-l termin până la sărbători. Şi nu sunt deloc scos din priză, speriat de lipsa de timp, de vârstă. Eu nu mi-am planificat, de exemplu, aşa cum îi aud pe unii, pe alţii, să scriu când voi ieşi la pensie. Mai am până atunci un lustru, aşa că scriu şi până atunci şi voi scrie şi după aceea. Am considerat din capul locului că un scriitor este scriitor numai dacă scrie. Şi mai ales dacă scrie bine. Şi eu mă străduiesc să scriu bine. Şi poezie, şi proză, şi teatru. Însă cu teatrul este o problemă, atunci când doreşti să ieşi cu el pe o scenă, că de asta scrii teatru, apar tot felul de piedici. Însă nu discutăm aici despre acest lucru.

- Sunt zece ani de când am avut un dialog tot în acest spaţiu publicistic. După un deceniu ai schimbat prefixul, nu mai eşti cincizecist, ai ajuns

10.-X-2015 Nr. 10/50

la maturitatea sexagenarului. De la înălţimea, de pe crenelurile acestei vârste, cum îţi vezi viaţa, cea care a trecut, cea prezentă, nu mai puţin cea care îşi urmează calea?

La mulţi ani Gellu Dorian!

- Mulţumesc, dragă Cassian. Dar, vorba ta, ce trece timpul, ce trece. Şaizeci de ani! Doisprezece lustri! Nu e mult, pentru câtă speranţă de viaţă dorim să avem (nu şi conform calculelor statisticiene, cum că speranţa de viaţă pentru un bărbat în România este de doar şaizeci şi opt de ani! Puţin ar mai fi şi eu nici nu vreau să mă gândesc la a cest lucru.).

Dar nici puţin, atunci când ne uităm înapoi, nu cu mânie, cum spune filmul cu pricina, ci cu ochiul celui care constată că, totuşi, aproape fără să ne dăm seama, luaţi cu treaba, cu treaba de a ne trăi viaţa, frumos, nu urât, cu folos, nu fără folos, cu bucurie, nu cu tristeţe, fericiţi, nu nefericiţi, timpul a cam trecut, şi nu chiar aşa cum am fi dorit noi, ci uneori, urât – ne-a fost dat să ne naştem într-un regim care nu putea sădi în noi dragostea de viaţă, ci disperarea părinţilor de a ne menţine în viaţă, educa în spiritul tradiţiilor, nu în cel venit barbar de la Răsărit, frica, spaima, nesiguranţa zilei de mâine, ne-a fost dat să trăim eradicarea acelui mod de viaţă, aşa am crezut atunci în decembrie, când a fost alungat cel care ne făcea viaţa urâtă (tu ştii cu câte eforturi, fiind pus la cazne concentraţionare în preajma fugii dictatorului), că totul va fi bine şi frumos, ori, nu este chiar aşa –, alteori fără folos, cu tristeţe şi nefericiţi de multe ori. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, cincizeci de ani am mai făcut, încât ştiu cum a fost, şaizeci de ani n-am mai făcut până acum, încât păşind în cel de al şaptelea deceniu al vieţii mele, aş vrea să fiu sănătos, să fiu cu ai mei, să fiu cu prietenii, să pot scrie, să pot citi, să pot fi cu adevărat liber, să nu mai văd încrâncenarea cu care unii se leagă de nimicuri care ne fac, până la urmă, viaţa de nimic. Cam aşa văd lucrurile. Însă, pentru o mai exactă analiză a lor, să aşteptăm, cu răbdare, să mai treacă zece ani şi să mai vorbim şi atunci despre ce a fost, cum a fost şi, de bună seamă, ce planuri de viitor ne vom mai face.

- Pentru final, oferă un text, dintre cele pe care le-ai aşternut în ultima vreme, poezie, proză, teatru…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Da, chiar cel mai proaspăt text. Mi se întâmplă din când în când să mă surprind scriind poezie. O fac cu mare plăcere. Iată-l!

(Interviu preluat din 30 oct. 2013 http://www.romlit.ro/ despre_premiul_naional_de_poezie_mihai_eminescu)

MarianaR 1.

Ea e azi, e ieri, de mîine încerc iarăşi să fie de ieri, de azi, ea e fereastra ei cu muşcate, ea e muşcata cu fereastra ei, ea se închide de câte ori vine ziua, şi uneori ziua vine de mai multe ori pe zi, uneori nici nu mai pleacă chiar dacă au trecut mai multe nopţi deodată mai multe nopţi deodată vin, doar dimineaţa se deschide şi atunci e duminică, aprinde candela şi deodată Dumnezeu e în casă, e afară, e peste tot, degetele ei prind flacăra şi flacăra îi intră sub piele, acolo arde mocnit toată săptămâna, de ieri, de azi, de mâine încerc iarăşi să o fac să fie de ieri, de alaltăieri, când avea ochii firmituri de cer prin care intram şi era bine, muşcatele înfloreau, Dumnezeu era fericit.

2.

Dumnezeu este fericit numai când ea este fericită, Dumnezeu este trist când ea este tristă, flacăra de sub pielea ei se face stea imensă pe un cer mic de după care nu se mai vede ziua de mâine, nici ziua de ieri nu se lasă văzută, devine jivină pe un câmp deschis care brusc se închide sub ochii ei şi acolo nu mai pot vedea nimic, nici măcar ziua de azi, dar de joi, poate de vineri va veni sâmbăta aceea din care se naşte ziua pe care n-o putem încă numi,

10.-X-2015 Nr. 10/50

pentru că Dumnezeu stă prin biserici şi se uită la noi, iar când lumea e tristă nu devine bufonul ei, n-o face să râdă, deşi îi simt inima în inima mea gata să se dea de-a tumba pe un câmp înflorit, dar încă e iarnă şi patul e rece ca o scândură din care nu va mai creşte nicio ramură.

3.

Eu cred că adevărul de azi va fi şi adevărul de mâine, adevărul minciună nu se face, cine a iubit ieri nu poate urî azi, fiecare zi are un ieri, fiecare ieri are un mâine care e azi, mâine va fi azi şi azi va fi ieri, eu cred că nimeni nu poate fi surd când aude, dacă tac, înseamnă că nu vreau să se audă mai departe de inima mea în care bate inima ei, chiar dacă sângele curge prin alte vene care nu se fac râuri prin care să curgă apa prin care se spală rufele zilelor trecute pentru a fi curate pentru zilele ce vin, de partea cealaltă stă Dumnezeu şi ne îndeamnă să rămânem de partea de unde se vede atât de bine viaţa care are atâtea zile de ieri, doar o singură zi de azi şi habar n-are câte zile de mâine.

4.

De acest lucru se ocupă ea, azi, acest mâine venit mult prea repede, când prin aer trec mii de fiinţe care-i şoptesc tot felul de gânduri, nu de acele gânduri are nevoie muşcata să înflorească, nici pielea ei în care se ascund flăcările nestinse ale unui câmp primăvara, nimeni, când Dumnezeu se uită în ochii ei, ochii ei se uită la mine, iar prin mine se văd milioane de gânduri făcute ciorchine

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din care vom bea vinul adunat într-o cupă pe care nu ne-o întinde nimeni cu numele Xantipa, iar raiul e în altă parte, unde vom fi izgoniţi de aici, azi, acest mâine venit mult prea repede.

5.

Ce se alege acum nu e praful de pe o tobă lovită prin târg de mâini pline de tinichele, e doar un norişor ce adastă în nările celor ce cred că orice vreasc face flori frumos mirositoare, nu, ceva mai neadevărat am văzut pe gura unui mut pe care-l ascultau toate zilele unei săptămâni adunate în zeci de ani tăvăliţi pe un şanţ când cerul era senin şi prin el se vedea ca printr-o fereastră la care nu înflorea nicio muşcată, e doar zgomotul care se pierde fără ecou şi ea ştie că nicio tristeţe nu intră noaptea în pat pentru a o face fericită, ea e azi şi azi e mâine numai dacă a fost ieri, când ai tras storurile să poţi ieşi prin privire oriunde doreşti în cer, chiar dacă ceea ce se vede acum e ceaţa care se destramă în jurul unui câine rău când se scutură de praf.

6.

La capătul zilei stă ostenită, şi cealaltă zi la fel o va găsi, prin aerul dens, ocolită de ceea ce ar merita să aibă fără să facă vreun gest prin fereastră către cel ce-i udă florile şi în locul lor ea înfloreşte, dar noaptea cine să o privească plină de petale când pleoape peste pleoape fac întunericul şi mai adânc, doar zorii, dar sunt ai altei zile care îşi cere drepturile ei, pentru că mâine e o necunoscută pe care o trece în contul zilei de ieri, când va fi fost să fie

10.-X-2015 Nr. 10/50

în locul acela cineva care să-i spună doar ceea ce vrea să audă, doar două cuvinte care par a fi desprinse dintr-o stâncă în care au trăit milenii la rând toţi îndrăgostiţii lumii şi acum doar ecoul lor se simte pe buzele celui care când e trist Dumnezeu îl pedepseşte pentru mai mult timp.

7.

Dar nicio tăcere nu durează o veşnicie, sunt zile când furtunile sparg ferestrele şi zeci de petale ies în lume odată cu ea, în urma ei ochii se fac cărare pe care ea se întoarce, vântul se opreşte brusc, ferestrele se închid iar muşcata îşi adună petalele şi Dumnezeu e fericit, iar când Dumnezeu e fericit, niciun om de pe pământ nu mai poate fi trist, nici azi, nici mâine, chiar dacă ieri norul de praf a umplut cerul gurii lumii cu tunete.

8.

Mâine va fi zi plină Azi s-a umplut paharul întins de Xantipa Raze din ochii lui Dumnezeu îţi ating ochii Iar vor înflori ferestrele Acum când rămâi să priveşti Norul de praf aşezat pe toba pe care nu o mai atinge nimeni Altfel de cum se ridica atunci când crengi Rămuroase atingeau pielea sub care ardeau mii de flăcări. ©Gellu Dorian

Selecţie, prezentare şi note, George Gh. Ionescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Zădărnicia unor visuri

Edward Young28

Viaţa grea a celor năpăstuiţi Război, vulcani, furtuni, foc, foame, ciumă, Interne lupte şi-asuprirea crudă, Cu bronz pe suflet, îi supun pe oameni.

Ici, rupţi de chipul Domnului, în mină Închişi, ei uită că există soare; Colo, făpturi la fel cu-al lor Părinte La vâsle-s ţintuite pe viaţă, Şi-al iernii val arându-l, strâng durere.

Pentru regi răi chemaţi la arme, unii, În lupte frânţi, cu trupul jumătate, Cerşesc o pâine-n ţara ce-o salvară, Că-aşa vrea craiul sau a lui armată.

Nevoi şi boli (cumplită-mperechere) Pe cei sărmani pun, fără milă, gheara De zor, şi mântuire fac din groapă.

Spitale cu cât geamăt îşi scot morţii!

Câţi oare plâng spre-a fi primiţi în ele?

Câţi oare, ieri hrăniţi în poala morţii, Azi roagă mâna rece-a carităţii?

Spre jalea noastră, în zadar o roagă...

Vedeniile, noaptea, pot fi bune; Treaz, visul e fatal. Ce mult visat-am La câte nu pot fi! (Mai mult ca-n somn!)

La bucurii ce se-nnoiesc, şi nu pier, La vreun noroc statornic chiar pe valuri, La soare veşnic, în a vieţii neguri!

Ce plină, peste zi, mi-era visarea De pânze cu splendori frumos pictate! Şirag de fericiri ce nu se curmă!

Dar la al morţii clopot, care zilnic, Cu glas de fier, mulţimi la masă cheamă, Brusc mă trezeam şi mă vedeam nevolnic.

Unde-s acum minunile visate?

Un părăsit bordei, cu zidul şubred De lut cojit, palat e pentru mine!

Un fir, cât de subţire, de păianjen E funie: pe om îl leagă dulce De-a lumii desfătări; o boare-l rupe.

(Noaptea întâia)

(Noaptea întâia)

Heino Blum – Zile şi nopţi 28

Edward Young (3 iulie 1683 – 5 aprilie 1765) a fost un poet englez.

Reprezentantul de frunte al sentimentalismului, s-a născut la Upham, lângă Winchester. Cea mai cunoscută operă a sa fiind Noaptea gândurilor.

Selecţie,prezentare şi note, Mihai Gregor Codreanu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A AUSTRIEI

Rubrică realizată de Dorina Litră, Piteşti

Țara lui Mozart, Haydn şi Beethoven, a lui Schubert şi Bruckner, ţara valsului vienez şi a dinastiei Strauß, patria unor orchestre cunoscute pe plan mondial cum ar fi Wiener Philharmoniker, Wiener Symphoniker, Vienna Art Orchestra sau Wiener Sängerknaben, gazda unor evenimente de anvergură cum ar fi Concertul de Anul Nou, Austria este renumită și pentru sporturile de iarnă, dar și pentru imensul patrimoniu cultural pe care îl oferă omenirii. Situată în centrul Europei, Austria a jucat mereu un rol important în istorie, fiind punte de legătură între popoare și loc de întâlnire pentru europeni.

10.-X-2015 Nr. 10/50

austriacă, azi fiind reşedinţa preşedintelui Austriei.

Până la sfârşitul Primului Război Mondial a purtat denumirea Wiener Hofbibliothek, fiind una dintre cele mai bogate biblioteci din lume. Biblioteca cuprinde, printre altele, culegeri de manuscrise, diferite documente istorice, lucrări de diplomă, de doctorat, care din anul 2000 sunt puse la dispoziţia cititorilor în internet prin Anno (Austrian Newspapers Online). Fondată de habsburgi, biblioteca îşi are originea în colecţia de cărţi a arhiducelui Albrecht al III-lea (1349-1395), fiind proiectată de Johann Bernjard Fischer în 1721 și terminată în 1723 de fiul acestuia - Joseph Emanuel.

Arhiducele și-a depozitat colecția de cărți, considerată o adevărată comoară, în camera obiectelor religioase din turnul de sud al capelei imperiale a palatului Hofburg, cea mai veche carte a sa Sfintele Evanghelii fiind scrisă cu litere de aur și datând din anul 1368. De-a lungul timpului, fondul de documente al bibliotecii a fost completat de către împăratul Maximilian I (1459–1519), care prin căsătoria lui cu Maria de Burgundia29 intră în posesia unor importante cărți din Burgundia și nordul Franței, estimate la o valoare de 100000 guldeni; de asemenea, cea de-a doua sa soție, Bianca Maria Sforza30, a adus ca zestre, printre alte lucruri, cărți deosebit de valoroase din atelierele italiene. În 1722, împăratul Charles al VI-lea (1685– 1740) a autorizat amenajarea în palatul Hofburg a unui sediu permanent al bibliotecii, care avea aproximativ 200.000 de cărți. În timpul domniei lui, biblioteca s-a extins către ambele capete ale aripii Neue Burg a complexului Hofburg.

29

Biblioteca Naţională a Austriei – vedere din faţă

Biblioteca Națională a Austriei (în germană

Österreichische Nationalbibliothek, acronim ÖNB)

își are sediul în Viena. Este una din cele mai mari biblioteci din Austria. Este amplasată în centrul Vienei, în Palatul Hofburg, care a fost între anii 14381583 şi 1612-1806 reşedinţa regală sau imperială

Maria de Burgundia, numită Maria cea Bogată, (13 februarie 1457 – 27 martie 1482), s-a născut la Bruxelles, la castelul ducal Coudenberg, ca fiica lui Carol Temerarul, conte de Charolais şi a celei de-a doua soţii a acestuia, Isabella de Bourbon; a fost singurul lor copil. Naşul ei a fost Ludovic, Delfin al Franţei, aflat în exil în Burgundia în acea perioadă.

Maria a fost ducesă de Burgundia din 1477 până în 1482 şi a fost moştenitoarea vastelor domenii Burgundia din Franţa după moartea tatălui ei în bătălia de la Nancy la 5 ianuarie 1477.

30 Bianca Maria Sforza (5 aprilie 1472 – 31 decembrie 1510) a fost împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman ca a doua soţie a împăratului Maximilian I. Ea a fost fiica cea mare a Galeazzo Maria Sforza, Duce de Milano şi a celei de-a doua soţii a lui Bona de Savoia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Aripa Neue Burg a complexului Hofburg

Prunksaal (Marea Sala) este partea centrală din vechea bibliotecă imperială din palatul Hofburg și pentru o perioadă, începând cu anul 1782, a găzduit reprezentații regulate date de Mozart la matineele duminicale ale baronului Gottfried van Swieten. În centrul sălii se află statuia împăratului Charles al VI-lea, realizată de sculptorii Peter Strudel și Paul Strudel, fiind considerată una dintre cele mai frumoase săli de bibliotecă din lume.

Vedere din sala Prunksaal (Marea Sala)

Alte vederi interioare din interiorul Bibliotecii Naţionale a Austriei, Viena

Până la sfârșitul Primului Război Mondial a purtat denumirea Wiener Hofbibliothek (Biblioteca Imperială), după care a primit titulatura de Biblioteca Naţională a Austriei, fiind una dintre cele mai bogate biblioteci din lume.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Biblioteca are 7,4 milioane de obiecte în colecțiile sale, for-mate din papirusuri, manuscrise, cărți foarte vechi și foarte rare, globuri pământești de diferite dimensiuni, documente muzicale, portrete, fotografii, postere și aurografe, dar și lucrări de diplomă, de doctorat, care din anul 2000 au fost puse la dispoziția cititorilor. Colecţia de papirusuri are aproape 140000 de exemplare, cele mai vechi fiind din secolul 15 î.e.n., vechimea manuscriselor începe cu secolul 4 e.n., a hărților cu secolul 16, iar colecția de globuri cuprinde 380 de exemplare, unele fiind din secolul 16. Valoarea colecțiilor rezidă și din faptul că multe documente ale bibliotecii sunt incluse în lista UNESCO. Păşind în interiorul bibliotecii, cititorul constată că aceasta este mult mai spectaculoasă decât în fotografii: sala este pe două niveluri, iar cărțile ajung până la tavanul cu fresce cu subiecte alegorice. Unele rafturi se pot mișca, devenind uși ascunse ca-n filmele cu intrigi și amoruri interzise. Ca vizitator te plimbi printre statui reprezentând diverși oameni politici, regi și intelectuali, globuri pământești, unele reprezentând geografia Pământului, altele tot felul de animale, reale sau fantastice.

Numărându-se între primele cinci biblioteci din lume ca importanță, Biblioteca Națională a Austriei uimește și impresionează prin mai multe aspecte. Dincolo de responsabilitatea de a păstra și îngriji această moștenire culturală, ea are scopul de a face accesibile fondurile sale cititorilor curioşi şi dornici de cunoaştere. Multe dintre componentele sale trebuie să fie conservate, aceasta reprezentând o adevărată provocare, căci este nevoie de conservarea

10.-X-2015 Nr. 10/50

pe termen lung a obiectelor pentru a le proteja împotriva daunelor cauzate de îmbătrânirea naturală a acestora, dar și de utilizarea lor frecventă. Fiind o activitate deosebit de costisitoare, biblioteca are nevoie de sprijinul oamenilor. La intrare în bibliotecă, vizitatorul găsește câteva teancuri de pliante, pe unele aflându-se înscris mesajul Book Adoption Campaign. Ce să însemne oare această campanie?

Cele peste opt milioane de cărți din bibliotecă, din perioada 1500 – 1850 sunt oferite spre adopție. Cei interesați donează o sumă de bani (minim 500 de euro) și primesc în schimb un certificat cu numele lui și obiectul „adjudecat” (carte, hartă, glob pământesc, afiș, manuscris etc.) care s-a restaurat de banii donați. Cu cât este mai mare suma, donatorul devine „sponsorul” unui obiect cu valoare culturală mai însemnată, printre care și invitații behindthe-scenes – în spatele cortinei (occidentalii fiind foarte încântați să fie chemați în laboratoare și să vadă ei înșiși ce fac specialiștii) sau onoruri la recepția anuală a directorului general.

Donațiile mai mici nu sunt interzise.... Ele sunt folosite pentru conservarea pe termen lung a obiectelor din fondul bibliotecii. Doar că donatorul nu primește nimic în schimb, iar donația se face prin simpla completare a unui formular, sumele fiind utilizate de exemplu pentru protecția celor aproximativ 8.000 de incunabule (tipărituri făcute între 14541500). Aceste incunabule sunt protejate împotriva degradării din cauza substanțelor chimice acide și uzurii fizice prin utilizarea unor plicuri speciale de protecție sau a unor cutii pentru printuri de dimensiuni medii. Începută în 1990, campania a avut rezultate uimitoare. Mai mult de 5.000 de vizitatori au fost interesați de această campanie - persoane fizice și corporații din întreaga lume, care au manifestat un interes în conservarea patrimoniului cultural al omenirii, au „adoptat” cărți, hărți, globuri, desene, manuscrise muzicale, papirusuri, postere, fotografii și alte obiecte ce aparțin Bibliotecii Naționale a Austriei. Motivele variază – de la o aniversare, o conferință, o amintire a vizitei la Viena sau pur și simplu un mod foarte special de a răspunde ideii de responsabilitate față de patrimoniul cultural.

Asemenea multora dintre marile biblioteci naționale din întreaga lume, Biblioteca Națională a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Austriei digitalizează și pune online la dispoziția utilizatorilor săi colecțiile complete de cărți istorice începând din secolul 16, până în a doua jumătate a secolului 19.

Proiectul este realizat într-un parteneriat public-privat cu Google, care finanțează digitalizarea întreagii colecții de carte, Biblioteca Națională a Austriei îndeplinind cheltuielile pentru pregătirea cărţilor și pentru depozitarea și punerea la dispoziție a copiilor digitale din biblioteca digitală.

Aproape 600.000 volume sunt puse la dispoziția celor interesați, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale. Elementele digitizate pot fi găsite prin intermediul sălii digitale de lectură a Bibliotecii Naționale și prin aplicația Austrian Books Online. În plus, se preconizează a face cărțile digitale disponibile și prin intermediul Europeana - biblioteca digitală europeană. Ca urmare a acestui proiect, nu va mai fi necesară accesarea cărților originale, având un rol deosebit în protejarea colecțiilor de carte istorică a Bibliotecii Naționale a Austriei.

Curtea exterioară a Bibliotecii Naționale (Nationalbibliothek) dinspre Burggarten

a

10.-X-2015 Nr. 10/50

În ianuarie 1992, la iniţiativa Ministerului de Externe al Austriei şi a Societăţii Austriece pentru Literatură din Viena, împreună cu Rectoratul Universităţii din Bucureşti, a fost înfiinţată şi inaugurată oficial Biblioteca Austria. Odată cu deschiderea primei biblioteci Austria la București, s-a deschis și biblioteca din Timișoara, iar în 2003 și 2010 la Cluj-Napoca și la Iași.

Cu peste 10.000 de volume în acte, Biblioteca Austria din Timişoara este cea mai mare bibliotecă cu cărţi şi periodice în limba germană din partea de vest a României.

Inaugurarea Bibliotecii Austria din Timişoara a avut loc cu mare fast pe 20 februarie 1992, în prezența ministrului de Externe al Austriei din acea perioadă Alois Mock. Înfiinţarea instituţiei, care în prezent este o filială a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran31” din Timişoara, se integrează în tradiţia celor trei secole de prezenţă austriacă în Banat, când oraşul este numit „Mica Vienă”.

Austriei

La inițiativa Austriei, mai multe biblioteci austriece au fost înfiinţate în țările comuniste din Europa la sfârșitul anilor ’80. Bibliotecile austriece încearcă să facă disponibilă literatura austriacă şi informațiile despre prezentul şi trecutul Austriei, în Europa, unui public pe cât se poate de mare.

Din acest motiv, majoritatea bibliotecilor din Austria (care au împreună peste 250.000 de volume) sunt, de asemenea, „Centre de Cultură și Informare”. Ele organizează, de asemenea, manifestări culturale (prelegeri și conferințe publice, seri muzicale, prezentări de film şi expoziţii). Bibliotecile încearcă să devină disponibile tuturor celor interesaţi de cultura austriacă.

32

©Dorina Litră – secretar general de redacţie al revistei „Nomen Artis – Dincolo de tăcere“

31

Eugen Todoran (n. 21 noiembrie 1918, Corneşti, Mureş - d. 9 august 1997) a fost un filolog şi profesor universitar român, reputat eminescolog.

32 http://hyperliteratura.ro/am-intrat-cu-frica-si-emotie-intr-una-dintre -cele-mai-vechi-biblioteci-din-europa/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MARIA OPREA, Piatra Neamţ Pacientul Duminică la slujbă. Bărbaţi, femei şi copii vin să se închine cu privirile în gol în faţa icoanelor. Toţi au venit cu un scop, de la cel mai tânăr (chiar şi cel în faşă) până la cel mai bătrân enoriaş: mărturisirea tuturor păcatelor. Toţi au nevoie de binecuvântarea cerească. Se face rând mare pentru Sfânta Împărtăşanie. Feţele tuturor sunt triste. Spovedania se face în pripă. Cinci minute pentru fiecare enoriaş în parte. Cinci minute în care nu spui de fapt nimic. Primeşti în schimbul celor cinci minute de mărturisire tainică un canon pentru iertarea păcatelor înfăptuite cu voie sau fără voie. Unii dintre noi caută nişte răspunsuri la problemele lor de viaţă. Răspunsurile vin, dar puţini le şi văd, iar dacă le văd numărul acestora se decimează în a înţelege răspunsul la problema lor de viaţă. Unora le este dat ca momentul primirii unui răspuns de la Dumnezeu să fie amânat, pentru că nu sunt suficient de pregătiţi să descifreze Adevărul despre ei înşişi. Mai există o categorie de oameni care nu au nevoie de răspunsuri. Aceştia sunt adevăraţii Maeştri spirituali. Ei nu caută răspunsuri, ei doar răspândesc celor din jur, prin smerenia, înţelepciunea lor, iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu.

După Sfânta Liturghie, rămâne singur pacientul.

Acesta este răzvrătit de viaţa lui. Nu i-a trebuit Sf. Împărtăşanie. Şi-a dorit să rămână ultimul pacient în naos pentru a comunica cu Dumnezeu în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul ei. Suferea de o boală şi era în căutarea unui răspuns pentru suferinţa sa. Îngenunchiat în faţa icoanei făcătoare de minuni, îşi puse întrebarea ca pentru sine:

10.-X-2015 Nr. 10/50

- Dacă eu îl iubesc pe Dumnezeu şi mă rog Lui, de ce sunt bolnav şi atât de nefericit?

Dumnezeu îi răspunde spre mirarea pacientului: - Fericirea trebuie s-o câştigi singur. Eşti bolnav pentru că nu ai ştiut să renunţi la trecut. Ai uitat să iubeşti şi ţi-a fost frică de VIITOR. Te-ai temut, ai disperat, te-ai supărat pentru orice încercare pe care ţi le-am oferit până acum. Ai gândit cu frică pentru viitorul tău şi aşa ţi-ai programat moartea lentă, a tuturor moleculelor tale şi fără să conştientizezi de cel mai mare rău provocat sufletului tău, ţi-ai pus grele piedici în calea tuturor năzuinţelor tale şi, astfel, în calea fericirii.

Pacientul înmărmurit, îl întrebă direct pe Dumnezeu: - Cum aş putea să nu mai gândesc sumbru la viitorul meu? Cum aş putea să uit de trecutul meu?

- Fiule, îi răspunde Dumnezeu, pentru asta v-am lăsat vouă: rugăciunea. În ea nu mai există noţiunea de timp, acolo sunt doar Eu cu tine în clipa de acum.

Eu sunt trecutul şi viitorul tău. Dacă vin şi-ţi spun că mâine va fi bine, vei trândăvi, pentru că ai tot ce-ţi doreşti, iar dacă vin şi-ţi spun că mâine va fi rău, vei renunţa să mai trăieşti, vei renunţa la idealuri şi atunci iubirea unde va mai fi?

Trecutul este clipa trimisă omului de a se vindeca de răul ce şi-l poate face singur în VIITOR.

Michelangelo Buonarroti - Crearea lui Adam – Capela Sixtină, Vatican Şi în legătură cu această lucrare se cuvine să facem o mică paranteză:

(Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură. A scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Care este mesajul secret pictat de Michelangelo în Capela Sixtină din Roma?

La vârsta de 17 ani a început să disece cadavre din cimitirul bisericii locale. Între 1508 şi 1512 a pictat plafonul Capelei Sixtine din Roma. Michelangelo Buonarroti, cunoscut în întreaga lume drept un geniu artistic cu realizări excepţionale în pictură, sculptură şi arhitectură, a fost totodată şi un foarte bun anatomist, secret pe care l-a ascuns prin distrugerea tuturor schiţelor şi notelor sale anatomice.

Cu toate acestea, secretul lui a fost dezvăluit mulţumită unei analize efectuate la mai bine de 500 de ani după ce acesta a fost ascuns de ochii Papei Iulius al II-lea chiar în trupul lui Dumnezeu.

Aceasta este concluzia a doi experţi în neuroanatomie de la Şcoala de Medicină a Universităţii Johns Hopkins din Baltimore, Maryland. Cei doi experţi au analizat „Separarea luminii de întuneric”, o scenă din Facerea Lumii pe care Michelangelo a pictat-o pe plafonul Capelei Sixtine, şi au ajuns la concluzia că artistul a ascuns imaginea unui creier uman în chipul lui Dumnezeu. Cercetătorii afirmă că pictura lui Michelangelo este o reprezentare foarte precisă a creierului uman, a măduvii spinării şi a trunchiului cerebral. Frank Meshberger, primul medic care a identificat asemănările dintre reprezentarea lui Dumnezeu şi creierul uman, afirmă că Michelangelo a împrejmuit Divinitatea cu acel „giulgiu” similar creierului uman pentru a sugera că Dumnezeu îl înzestra pe Adam nu doar cu viaţă, ci şi cu inteligenţa supremă de care dau dovadă oamenii.

Michelangelo a pictat plafonul Capelei Sixtine în patru ani, realizând imaginile dinspre est spre vest, începând de la intrarea în capelă şi încheind deasupra altarului. Ultima scenă pictată îl reprezintă pe Dumnezeu care separă lumina de întuneric. În această regiune cercetătorii au descoperit că Michelangelo a ascuns trunchiul cerebral, nervul optic şi ochii.

Criticii de artă şi istoricii au fost surprinşi de anumite nereguli anatomice în modul în care Michelangelo a înfăţişat gâtul lui Dumnezeu în această scenă şi de modul ciudat în care era luminată această regiune. Suk şi Tamargo afirmă că nu este vorba

10.-X-2015 Nr. 10/50

de erori, ci de un mesaj ascuns. Cei doi experţi afirmă că în nicio altă pictură nu se mai găseşte această greşeală anatomică a gâtului uman, iar dacă imaginea aceasta este suprapusă peste o fotografie a unui creier uman văzut de jos, liniile de pe gâtul lui Dumnezeu se potrivesc exact cu trăsăturile creierului nostru. Cercetătorii spun că nervii optici sunt reprezentaţi exact în aceeaşi manieră în care au fost ilustraţi de Leonardo da Vinci în 1487. Da Vinci şi Michelangelo au trăit în aceeaşi perioadă, fiecare dintre artişti cunoscând opera celuilalt.

Cei doi experţi în neuroanatomie concluzionează că „Michelangelo a îmbogăţit această pictură ce-l înfăţişează pe Dumnezeu cu imagini ascunse ale creierului, celebrând în acest mod nu doar gloria lui Dumnezeu, ci şi gloria celei mai magnifice creaţii ale Sale”.

Alţi experţi lansează o altă ipoteză în ceea ce priveşte sensul acestor mesaje secrete. Nu este un secret faptul că relaţia lui Michelangelo cu Biserica Catolică a devenit încordată spre finalul vieţii sale, când artistul a ajuns să deteste opulenţa şi corupţia din Biserică. De altfel, în capodopera sa Michelangelo şi-a pictat chipul în două locuri, în ambele fiind torturat. De aceea, unii experţi afirmă că mesajul ascuns nu este faptul că Dumnezeu i-a dat inteligenţa lui Adam, ci că inteligenţa şi organul trupesc ce o face posibilă permit oamenilor să ajungă la Dumnezeu fără ca această relaţie să mai fie intermediată de Biserică.

Este posibil să nu aflăm niciodată adevăratul motiv pentru care Michelangelo a inserat reprezentarea creierului uman în capodopera sa, ce combină arta, religia, ştiinţa şi credinţa într-o operă artistică provocatoare şi uluitoare.

Surse: Neurosurgery, Scientific American http://www.descopera.ro/dnews

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIRCEA BĂDUŢ Întoarcerea fratelui risipitor Personaje: Cainur, Abelamt, tatăl lor, figuranţi Anno Domini: ?

Locaţia: cvasi-continentală [Cainur:] Abelamt Uneori se-ntâmplă să-mi amintesc de Abelamt.

Fie că cineva, întâlnit în drumurile mele, face un gest sau are o trăsătură asemeni fratelui meu, fie vreun şir de gânduri obsesive îmi aduce, în singurătate, amintiri de acasă. Fie – atunci când sunt pe câmpuri pustii – îmi imaginez drumul ce pleacă pe una dintre căile intersecţiei Y. Uneori gândul la el îmi e senin: amintindu-mi de niscaiva jocuri din copilărie pe care le „construiam” împreună, sau de jocuri în care făceam echipă împotriva altor copii. Alteori Abelamt mi se înfiripă în minte ca un regret, pentru dăţile când m-am purtat cam incorect cu el. (De câteva ori l-am pocnit, simţindu-mă îndreptăţit – ca frate mai mare – să-i corectez anumite porniri deranjante.) Dar de multe ori încă îl mai văd ca pe una din cauzele pentru care am plecat de acasă... * Sunt şi amintiri care-şi schimbă accentul... Precum aceasta. În timpul unei furtuni ni s-a pierdut cireada de animale, iar când a aflat asta, tatăl ne-a adunat şi ne-a trimis să le căutăm. Dar el se uita doar în ochii lui Abelamt când debita poruncile şi sfaturile. Atunci mi s-a părut nedrept, crunt, de parcă din cauza mea se pierduseră ele, de parcă eu nu mai prezentam încredere. Acum îmi vin în minte detalii din acele ordine, şi le stimez înţelepciunea şi energia... Admirabil de coerente, aş spune, deşi atunci ele m-au cătrănit pentru că nu-mi erau adresate direct. Mă amuz când îmi dau seama, cântărindu-mi gândurile, că timpul scurs mi-a calmat amin-

10.-X-2015 Nr. 10/50

tirile: cele afurisite s-au deconturat, celelalte au devenit şi mai caline.

Uneori şi anumiţi ochi întâlniţi, fie dimineaţa prin târguri, fie pe înserat în hanuri, mi-l evocă pe Abelamt. Cu cele două nuanţe uimitor de potrivnice: ochi de viţel – neştiutor dar şi curios; ochi de profet sau rabin – condescendenţa unui stăpân al tainelor.

Trecerile de la una la alta mă înfuriau când eram acolo, dar amintirea acelor alternanţe mă amuză acum... Îmi vine în memorie o secvenţă de pe vremuri: mici fiind, urcaserăm noi în podul casei, întunecos, cald, plin de cuiburi de viespi. Se întrezăreau prin colţuri piese vechi de mobilier ori alte acareturi, mai toate rupte, dezmembrate sau tocite. Ne plăcea să căutăm printre ele de parcă reînviau poveşti. Poveştile din care ne trăgeam... Într-un cotlon am dat de o piesă de mobilă aducând cu „oglinda mamei vitrege a Albei-ca-Zăpada”. Am eliberat-o din grămadă şi am dus-o într-un colţ ceva mai luminat al podului. Acolo am curăţat-o de pânzele de păianjen şi am început să-i lustruim suprafaţa. Frecând descopeream farmecul oglinzii metalice: pe măsura zelului nostru suprafaţa argintie devenea tot mai fascinantă...

Când am obosit, sau când om fi crezut noi că-i destul de curată, ne-am oprit ca pentru a răsufla. Şi ne-am adunat unul lângă altul în faţa ei. Întunericul din podul casei făcea ca doar figurile noastre să se profileze în imaginea de argint, fără alte detalii în jur. Şi atunci am simţit deodată în viscere o mică sfârşeală când – pentru câteva momente – am crezut că eu sunt cel din partea stângă a imaginii din oglindă. Acolo unde, înţelegeam regăsindu-mi luciditatea, era de fapt Abelamt. Probabil că asemănarea vagă a chipurilor noastre, combinată nedisciplinat cu ideea că imaginea din oglindă inversează stânga cu dreapta, m-a făcut să mă cred reflectat în partea cealaltă, ca imediat apoi să trăiesc un moment de panică realizând eroarea.

Da, când sunt singur pe drumuri, sau în clipele de dinainte de a adormi frânt de oboseală, Abelamt mi se strecoară în gânduri. Fie un Abelamt copil, fie adolescentul dificil, fie tânărul ce probabil avea propria sa luptă cu maturitatea atunci când eu plecam de acasă. Însă, recunosc, de cele mai multe ori sub pleoapele închise îmi apar doar personajele zilei încheiate:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE oamenii cu care am schimbat glume inspirate ori vorbe de duh; oamenii cu care a trebuit să mă cert sau chiar să mă bat, chipurile fetelor ce mi-au zâmbit promiţător...

Jocuri de coastă

[Abelamt:]

Două-trei ore de mers vârtos despart gospodăria noastră de ţărmul mării, doar că nouă ne lua mai mult timp, datorită abaterilor pentru degustarea de fructe sălbatice neîntâlnite altminteri (prin urmare o altă mică experienţă memorabilă, ce parcă o întărea pe cea majoră).

Să fi avut eu aproape zece ani prima oară când am făcut drumul acesta: atunci tata a ţinut să ne înveţe înotul, şi, motivând-o pentru noi ca pe o iniţiere a bărbăţiei, ne-o tot prefaţase prin varii istorisiri şi sfaturi din care nu înţelegeam mai ni-mic. (De altfel, troaca din casă sau butoiul din curte nu ne puteau nici măcar sugera ce înseamnă lupta, armistiţiul şi alianţa cu apa.) Însă, la acea primă expediţie – realizez eu acum –, entuziasmul tatei avea să ne amortizeze binişor sperietura la vederea imensităţii de apă, ajungând atunci să luăm intrarea în mare ca pe o joacă, şi mai deloc ca pe vreun botez iniţiatic. În anii următori am revenit la ocean însoţit doar de frate, însă din acele prime expediţii băieţeşti nu mi-au rămas prea multe amintiri. De-abia cele două drumuri din vara anului când eu împlineam 14 ani au gravat mai adânc în memoria mea.

La prima expediţie din acel an, când am mers în principal să aflăm data planificată pentru concursurile juvenile de înot, m-au intrigat mai multe chestiuni, unele răsărite din mintea mea, altele datorate lui Cainur, fratele mai mare. Mai întâi pentru că – ajunşi noi înspre miezul zilei la acea coastă marină, pe o vreme înnourată dar calmă (plouase peste noapte, sau poate de dimineaţă) – m-a invadat o nedumerire: de ce aveam senzaţia că văd pentru prima oară locurile?, de parcă întâlneam de-abia acum ţărmul acela cu forme neregulate, alternând stânca înaltă cu porţiunile de sol erodat. (Din sezonul cald anterior îmi aminteam doar vag – probabil, prea absorbit să înţeleg regulile întrecerii sportive şi prea covârşit de prezenţele copiilor şi tinerilor, nu avusesem răgazul

10.-X-2015 Nr. 10/50

să văd cu adevărat relieful. Deşi relieful chiar juca un rol important în concursul de înot.) De data aceasta aveam timp să hoinărim în susul şi în josul coastei, şi chiar să ne plimbăm cu picioarele goale prin apă, acolo unde ţărmul cobora în mare cu porţiuni de pământ nisipos ori cleios. „Se zice că există ţărmuri imense arătând ca porţiunea asta. Se numesc plaje.” Mi-a spus atunci Cainur. „Hm? Nu-nţeleg.” Mă prinsese cu gândurile risipite printre inediturile atmosferice şi geologice ale falezei. M-am uitat la el, la degetele între care cuprinsese cu privirea porţiunea aceea joasă a solului alunecând în mare. Şi mi-a trecut atunci prin minte întrebarea besmetică dacă ştie despre existenţa acelor plaje din poveştile altora mai mari, sau din cărţile de la şcoală, prin care speram că voi trece şi eu.

L-am privit în ochi, curios de continuare. „Imaginează-ţi segmentul ăsta, dar nu aşa, ci măreşte-l înmulţindu-l cu zece! Nu!, cu o sută!!” Am privit din nou porţiunea aceea de ţărm. „Monoton şi banal”, am zis înainte de a-mi da seama că răspunsul potrivnic îl poate irita, ca deseori. Nu s-a întâmplat, ba parcă dimpotrivă: „Neee!” spuse el calm, cu privirea pierdută în zare. „Închipuieşte-ţi acel ţărm la apropierea serii! Imaginează-ţi cum lumina apusului îţi inundă ochii după ce tocmai a mângâiat marea şi pământul, de nici nu mai ştii unde se termină una şi unde începe cealaltă!”

Atunci m-am uitat la el fascinat, dar nu de imaginea aceea fabuloasă, ci de revelarea unei feţe nebănuite a lui Cainur. Mă întrebam cu admiraţie aproape invidioasă cum (naiba!) de poate fi durul Cainur atât de sensibil…

De-abia peste ani aveam să înţeleg că tentaţia marilor călătorii era vinovată de acea puternică vulnerabilitate.

[…]

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Mircea Băduţ

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LILIOARA MACOVEI, Bucureşti Să ştii că...

Până şi ceru-l credeam nestatornic, dimineţile deja erau neînviorate iar soarele de peste zi stătea sprijinit pe raze într-un fel de zeflemea absolută.

Nu ştiam a-mi măsura bătăile inimii şi-mi risipeam urmele de zâmbet când şi când peste întinderi fără limită. Ultima dată trecusem prin doi ochi fără culoare şi-am crezut multă vreme că voi rămâne oarbă, dar nu, am rămas doar ciuntită. Inima mea de treflă se transformase în una de romb şi la fiecare lacrimă căzută, se desprindea câte-o mică părticică din carou. În cădere, nimic nu se întindea să prindă nimic şi zgomotul miilor de fărâme aducea ploi mărunte şi reci. Se apucase sufletul de putrezit. Întâi cu maro de supărare, apoi cu albastru de neputinţă, cu verde de singurătate şi când să fie sfârşitul, cineva s-a ridicat în vârful picioarelor şi a strigat cu duioşie: - Îngăduie-mi, să te adun! Te-am căutat de-atâta timp răvăşind pădurile, albind şi mai tare mestecenii cu îmbrăţişările mele, cântând macilor roşii din lan, adunând la piept mugurii de toate felurile, şiacum tu vrei să... să ce?

- O, tu erai? Ai miros de bucurie şi ochii plini de drag. Ai vreun nume?

- Nu numele te va face să uiţi de îndoieli, neîncredere şi suferinţă. Şi-am găsit o cărare. În dreapta erau copaci vechi, în stânga era un râu nervos şi plin de ură pe pietre, în faţă se vedea un munte, în spate parcă uitasem. În mine ceva luase foc. Nu ştiu ce ardea plăcut, nu ştiu ce cârd de fluturi făceau hore în mine, nu ştiu de ce simţeam scânteieri care mă duceau cu gândul la lanul cu grâu şi maci roşii. Imediat

10.-X-2015 Nr. 10/50

cum treceam puntea peste râu, alt râu nu acesta din stânga, în vârful arbustului de măceş vedeam cuiburi de mierle pline cu puiuţi mici care, ştiind de venirea mea se foiau în cel mai frumos fel posibil.

Am mers prin câmpuri cu ciulini şi-am râs de insistenţa cu care se aplecau spre noi. Nu-i ruşina nimic şi-n dorinţa lor de înţepare aproape îşi frângeau tulpina. I-am liniştit, îndepărtându-ne.

- De unde v-aţi luat albastru acesta catifelat, doamnelor cicori?

- Noi suntem surorile lor, ne numim „flori de nu mă uita”.

- Şi voi, clopoţeii? Stânjeneii? Genţianele? De unde aţi luat albastrul?

- L-am primit în dar de sus. Şi ne-am luat în buzunare albastru lor. La ceas de odihnă vom desena inimi pe cer. Ne vor ciuguli păsări din palme şi le vom cânta ca pentru preafrumoasa Annabel Lee. Ocrotirea mi se părea firească. Mă obişnuiam uşor cu binele şi frumosul. Nu întinsesem mâna degeaba. În fereastra sprijinitoare de gânduri şi nefericiri apăru o lumină necunoscută mie. Nu mă ştiam urmărită, aş fi vrut poate să fiu... aşa-mi clădeam speranţe mai clare dar chiar eram examinată. Nu mai voiam să mi se intersecteze umbra cu figura şi să cred că erau mai mult de două persoane în clădire.

Făcusem cărări sigure gândurilor şi-adormirea în noapte era ca o nouă degustare a amarului. Frânturile de somn oboseau şi mintea şi trupul. Inventam universuri şi toate până în zori erau ciuntite, ba de păsări, ba de oameni, chiar de nori şi furtuni. Nu ştiam unde eşti, cine eşti şi de ce mă cauţi pe mine.

- Chiar, de ce? Nici nu m-ai întrebat cum mă cheamă.

- Te-am văzut cum te chinuiai să-ţi ştergi lacrimile, muşcându-ţi buzele de suferinţă. De ce să faci astea singură? Dar mai ales de ce? Voiam să ştiu. Mi-erau dragi neîndemânările tale când te căutam în gând şi mi-era frică să nu risipeşti cerul cu tot cu stele. Te zăream fermecătoare şi nu-mi puteam struni dorinţa de a te atinge.

- Mă cucereşti?

- Să spun, nu? Nu este adevărat. Să spun, da?

Multe nu sunt de partea mea dar tu ştii să citeşti tăcerea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi-o poezie discretă ne stăpânea încet încet.

Ne-am adunat cuvinte apoi culori şi ne-am clădit o casă. Realitatea noastră s-a căsătorit cu perfecţiunea şi-am luat drumul căutărilor fără a vedea nici un risc.

Ne-am împletit privirile şi-am devenit puţin nebuni. Nu cunoşteam drumul paşilor printre frunzele verzi, arămii sau uscate până atunci şi orbecăirea mea devenise dăunătoare.

Te-am auzit strigând după fluturi şi mi-am spus că trebuie să te văd. Aveam vise prinse în mănunchiuri şi flori din acelea de primăvară cu care voiam să fac arcade. Cu cele dintâi voiam să te ating, cu cele din urmă să-ţi fac tablouri. M-a ţintuit în loc misterul ochilor tăi şi-am sprijinit cerul într-o floare de măr. Nu m-am speriat doar m-ai uimit cum m-ai amestecat cu privirea într-un adânc al tău, tulburător şi ascuns. M-am risipit prin toate punctele cardinale păşind pe jăratecul încins fără să-mi pierd minţile.

Cum aş fi putut? Mă ţineai de mână şi-mi simţeai zbaterile inimii. Înnebunise şi ea, săraca! I-aruncam când gheaţă, când foc şi nu avea răgaz să-mi spună că o pot înfuria.

- Tu o linişteai! Cine te-a rugat?

- Inima mea. Cunoştea semnele cioburilor şi se hotărâse să ajute o surată.

Se pare că ne-am găsit. Se pare că ne-am regăsit. Chiar ne-am regăsit. Priveam amândoi cum nisipul bătrânei clepsidre nu se sfia să ne surâdă. Nu ne găseam scuze să nu o privim cum îşi depăna timpul.

Eram amândoi şi doar frica de vreun infarct ne mai dădea câte-un gând. Prea o luaseră la vale inimile...

Din împietriri şi tresăriri fără rost, palmele noastre ţineau flori de inimă roşie.

Cum aş putea să uit? Te-am găsit sau regăsit şin tăcere, aş dori ca în ochii mei să citeşti acest poem de dragoste. Este o dorinţă, este o dovadă, este un argument, este pentru tine, atât cât mai este vreme.

- Reciteşte-l, poate completezi ceva!

- Nu am ce completa, este exact cum aş fi scris şi eu.

Tablou cu cimbrişor de câmp Câmpurile păreau un tablou lucrat în culori de sienna. Nu departe de fântâna cu colac de piatră şi cană de lut, o păşune şi-a expus frumuseţea. Covora-

10.-X-2015 Nr. 10/50

şele de un roz-purpuriu par pictate cu migală şi pricepere. Sunt flori cu nume de miros plăcut, cu îndrăzneală de femeie zburdalnică, cu inocenţă de fată mare. Ar vrea să fie alintate, ar dori să fie mirosite dar din teama de a nu li se pierde originalitatea, se retrag din palmă. Apa izvorului de-alături susură ritmat dar molcom. Te prinde amintirea privind la el.

După ploile dorite de iarbă şi nu numai, îţi încânţi ochii cu splendori.

- Tu, om al pământului, te-ai fi gândit vreodată printr-o putere supremă, să dai altor oameni atâta frumuseţe?

- Cine ştie?

Mă-ntind pe iarbă căutând cerul. E de-un albastru pur şi luminos şi undeva aproape de orizont câţiva norişori grafici, aprind imaginaţia. Mătăsuri fine învelesc trupuri de fete tinere lăsând la vedere ochii sfidători. În mişcările lor graţioase ochii se iniţiază.

- Numai poeţii fac aşa ceva?

- Consideră-te, poet!

Pe scările din nori pe care coboară fecioarele, sunt alte mătăsuri sclipitoare. Se calcă pe ele elegant şi cu grijă. Mă ispiteşte o întrebare, mă îndeamnă o rugăminte dar la ce bun? Nu mi-ar fi auzit glasul. Pe poartă acum intră o caleaşcă plină cu flori.

Ale cui or fi? Poate ale mele şi mi-aş umple sufletul... este singurul extaz scump pe care mi l-aş permite... ajutată de alte entităţi, poate ale alteia şi-aş fi puţin invidioasă. Râsetele se-aud de departe şi în inimă îţi apasă ceva. Oftezi, întinzi mâinile şi cuprinzi soarele. Au dispărut fecioarele, au apărut albinele. Nu mai văd caleaşca şi extazul demult este agonie. Pe câmpul cu cimbrişor, mai încolo în noapte, se adună ielele, douăsprezece la număr şi uimitor de frumoase. Florile prinse în părul lor lung, le înviorează şi mai mult făpturile. Cu căruţa furată de pe pământ, zboară pe deasupra, cântând şi purtând lumănări în mâini. Cum să nu fie atât de frumoase dacă se hrănesc cu flori şi beau numai apă din izvoare? Lângă ape curate îşi fac petrecerea şi-apoi se scaldă după miezul nopţii. „Unde joacă ielele/ Nu mai cresc nici ierbile, /când aceste frumuseţi /petrec pe pământ.“ - Ce blestem o mai fi şi ăsta?

- Cine ştie...

- Dar ce, am ajuns la nopţile de Sânziene?

-Încă nu, mai este puţin.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Vântul a împrăştiat mirosul de cimbrişor. Am strâns în palmă ţărâna uscată şi în incapacitatea mea de a nu plânge, am strigat aiurea în văzduh: - De ce?

Niciun ecou, niciun răspuns. Mai întâi mă rog, apoi dacă am timp o să meditez.

- La ce?

- La mine.

Mi-am înmuiat condeiul în cerneala purpurie şiam semnat cu litere caligrafice: Doamne, ajută!

Albrecht Dürer33, Mâini rugătoare (1508) Te iubesc, femeie frumoasă!

Tu, astăzi eşti mai frumoasă decât ieri şi dă-mi voie să te îmbrăţişez cu inima.

Aş dori ca în zâmbetul tău să ţi se vadă fericirea.

Nu-ţi mai ascunde ochii înlăcrimaţi, aşa-i, astăzi! Treci peste clipele înnegurate şi-ntinde-mi mâna, frumoasă, doamnă!

Aşa vei simţi că eşti întreaga mea lume.

Eu ştiu că nu ceri nimic dar am certitudinea că meriţi totul.

Mi-e drag misterul tău

10.-X-2015 Nr. 10/50

Pentru căi am curiozităţi nebănuite dar cine nu ar fi răbdător cu tine? Ţi-a dăruit Dumnezeu frumuseţe şi ştii că acest dar este călăuza unui suflet tânăr, dar oare e altfel?

Nu te-ndoi de timp, îl ştim hain şi necruţător dar poţi ieşi triumfătoare dacă îl ignori.

Arăţi minunat azi, ochii tăi promit fericire şi-ascultă-mă cu atenţie, eşti ispititoare!

Poate ai uitat că aşa ai fost tot timpul, dar eu azi vreau să-ţi amintesc.

Vreau să-ţi ţin mâna lângă floare şi gândul meu bun să-ţi fie bucurie eternă. Ţi-am atins inima? Înseamnă că am devenit protagonişti în marea călătorie numită prietenie.

Te-aş ruga să nu mai plângi, indiferent dacă ai sau nu motive, suferinţa te înăspreşte şi tu ştii că nu-ţi stă bine cu chipul neluminos!

Uită răutăţile celor din jur Pentru că orice începe cu mânie se termină cu ruşine, ori tu nu trebuie să cunoşti aşa ceva.

Uită-te, la mine!

Te iubesc, frumoasă femeie! ©Lilioara Macovei

33

Albrecht Dürer (n. 21 mai 1471, Nürnberg - d. 6 aprilie 1528, Nürnberg) a fost un pictor german, creator de gravuri şi teoretician al artei, una din personalităţile de seamă ale istoriei universale a artei.

Opera sa impregnată de ideile Renaşterii, Umanismului şi Reformei a exercitat o deosebită influenţă în special asupra artiştilor germani şi olandezi de mai târziu. Cu cele cca. 350 de gravuri în lemn şi 100 gravuri în cupru a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea gravurii ca formă de artă de sine stătătoare. Personalitate multilaterală a epocii, sa ocupat nu numai de artele grafice, ci şi de matematică, mecanică şi literatură.

Dorin Macovei – Universul iubirii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ELIZA ROHA

MUNTELE

Aștepta cu nerăbdare clipa când va revedea locurile natale... dealurile, muntele, pădurea. De ani buni, peste douăzeci, dacă socotise bine, tânjea să le revadă. Frenezia, încercările vieţii îl ţinuseră departe, nici vorbă de o vizită, darămite de o şedere prin acest ţinut mirific. Cu cât distanța se micșora, cu cât deslușea mai clar, la orizont, coamele molcome, iar mai apoi stânca abruptă a munţilor, când înfăşurată în ceaţă, când strălucind în lumina soarelui... Inima îi bătea cu putere, un frison îi cuprindea întreaga făptură. Lacrimi de bucurie îi inundau fața. Se şterse cu dosul palmei şi un zâmbet ciudat îi strălumină chipul.

Curând înaintă înspre serpentine. Păduri uriaşe de brazi, de un verde întunecat luară locul colinelor îmbrăcate în verde serafic, crud, luminos. Reduse viteza cât putu şi privi extaziat minunea ce i se desfăşura în faţa ochilor. Deşi mai era mult până la amiază, soarele trecuse ca o părere de senin peste căldarea uriaşă a munţilor, surâzând pentru câteva clipe florilor înfrigurate şi dormitânde. Un aer alburiu ca o ceaţă se ridica văzând cu ochii pe deasupra brazilor, urcând tot mai sus și topindu-se după crestele munţilor. Leneşă, o pânză de nori se destrăma încetul cu încetul şi un soare strălucitor începu să-şi împrăştie domnia în puzderie de raze din înaltul cerului peste feeria de basm a munţilor. Trebuia să oprească, să simtă pământul sub picioare, să se tăvălească pe iarba udă şi răcoroasă... Coti pe o cărare ce se deschidea într-un luminiş și opri maşina într-un refugiu. Dintr-un salt ieşi afară alergând printre brazi, rostologlindu-se pe alunecuşul ierbii stropite de rouă. Avea impresia că brazii îl priveau sobru şi nepăsători de parcă voiau să-i spună: Am mai văzut nebuni ca tine, noi suntem înrădăcinaţi aici de secole.

Tu?... vei pleca... așa cum ai mai făcut-o... Cuprins de fericire scoase un chiuit, dar i-l trimiseră înapoi, nui păcălea, doreau să rămână solitari şi tăcuţi. Urcă

10.-X-2015 Nr. 10/50

făcând pași mari pe prima creastă ce-i ieși în cale şi privi panorama uşor înceţoşată, ca de vis, de-un verde-albastru, ce se întindea până în depărtări. O stare de exaltare străină firii sale îi dădu senzaţia că dialoghează cu natura. „Nu m-ai cucerit, râse aceasta amuzată, pentru curajul tău te-am răsplătit arătându-ţi ceva ce oamenii câmpiilor n-au mai văzut...

Tu ai văzut cândva dar ai uitat prea repede. Acum pleacă! îi porunci, doar eu rămân veşnic aici”. Îmbătat de aerul tare, alergă luându-se la întrecere cu una din apele despletite şi reci ale stăpânului munte.

Când el o aştepta, când ea se poticnea în vreun ciot bolborosind parcă nerăbdătoare: „Ce faci, nu mă ajungi?” Obosit, transpirat, roşu ca un măr ionatan, se întoarse la refugiu. O stare de beatitudine, vecină cu nebunia, îi invadă fiinţa. Nu-şi aminti să i se mai fi întâmplat aşa ceva. Nu-i mai păsa de nimic, plutea într-o mare eterică, euforică, inhalând doar bună dispoziţie. Se urcă în maşină, deschise larg geamurile, trase cu nesaț aer în piept, își sprijini capul de tetieră şi minute bune rămase într-o stare de prostație... Privi cerul. Părea o bucată din interiorul unei sfere imense. Pe albastrul senin se plimbau abia sesizabil nori albicioşi ce luau forme bizare. Se amuză privindu-i. Un fluture enorm, cu aripi albe, pufoase, încremenise pe boltă.

Alături, un moş cu părul rebel şi barbă lungă, lungă ce se răsfira în spaţiul infinit aproape de mânuţele dolofane ale unui copil ce râdea pe cer. Urmări conturul trupului dodoluţ, chiar şi picioruşele din nori adunaţi, împinşi de gura de lup a pâclei cenuşii ce se strângea în stânga văii. Acolo, lucrurile păreau să ia altă întorsătură. De dincolo de munte un vânt răutăcios împingea încet dar sigur negurile cerului, le strângea în nori vineţii şi-i pornea la luptă către seninul din dreapta...

Imagini vechi, ca într-un montaj cinematografic, îi readuseră în memorie copilăria. Trebuia să-şi revină şi să pornească la drum. Răsărită în minte, deacum îl tot ademenea poienița din fața casei părinteşti, înconjurată de brazii falnici. Peste un timp, demară cu viteză redusă. În dreapta avea stânca pieptişă, în stânga hăul prăpastiei, mai încolo valea copilăriei, resemnată şi răbdătoare. Încă îl aştepta...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Eliza Roha

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

un negru nor turbat a-nghiţit ultima umbră a muribundului Un dor mă cuprinde

GEORGIA MICULESCU, Caransebeș Am văzut durerea din oameni Am văzut durerea din oameni şi am trăit agonia surzilor – se macină sufletul soarelui sufletul cerului arde în jăraticul din nori – liniştea în frunze piere – printre sălciile îmbătrânite de ninsori un bucium cântă celor fără de umbră flăcări vineţii fumegă-n asfinţit – făpturile întunericului sădesc scântei în adâncuri – cântecul frumos s-a-mbolnăvit de muţenie vântul de vest nu mai există soarelui i-au fost străpunşi plămânii – sângelui i-au şters celulele roşii – nu mai ştiu ce să fac...

Durerea lor s-a instalat în copacii mei şi doare culoare din ei – într-o zi de duminică s-au prăbuşit în oceanele furioase bisericile de lumină altarul pământului crud corabia sufletelor de catifea şi copacii mei – doar durerea pluteşte la suprafaţă – a doua zi

Se-adună seri de zăpadă caldă la geamul tău cu pervazul alb se-nşiruie liniştea în odaia de cristal odată cu somnul soarelui – frumosul meu din serile târzii cu fiecare răsărit de lună mă topesc în verde crud de brad respiraţia ta îmi încinge aerul din plămâni umplându-mă de dorinţe unice nebune de bucurie şi ce dor mă cuprinde mâine!

Cuiburi de lumină zboară să dea de casa pierdută într-o zi de toamnă mohorâtă norii verzi s-au încâlcit în aripile mele albe văzduhul curge-n râuri de iubire în aşternutul de sub mare îmi amintesc cât de frumos zâmbeai de la fereastra lumii iar sufletele noastre contopite hoinăreau printre petale de vânt pe creste de munţi libere ca stelele-n iarba de zăpadă sărutu-ţi furişat prin inimă-mi trecea culori aprinse-mi curgeau prin vene înmugurindu-mă ca o primăvară – vâltorile ascunse tresăriră când ochii-ţi dornici de dimineţi au desluşit comorile tainice din ţara soarelui-răsare de-atunci zeii au hotărât să ne cunune cu mireasmă pe un pământ nou păcatul ardea în jaruri ruginii în grota duhului uriaş în iarna asta un singur mugur a cucerit nemărginirea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Tristeţi bacoviene...

ŞTEFAN RADU MUŞAT Epitaf ( la moartea unui înger )

Motto: Sufletul este mereu acolo unde flămânzii luptă pentru o fărâmă de lumină, la răsărit ...

La început am fost un vis la celălalt capăt întunecat al veşniciei, visul a venit de la celălalt capăt al luminii, iar lumea a devenit umană şi temătoare, purtând fiorul reîntregit din foc nepământesc pe tâmplele de lut, şi-atunci s-a împlinit mugurul de viaţă prin bunăvoinţa Celui Preamărit; acum am rămas înger prigonit în osânda veşnică, dar vrednic de ecoul tuturor dorinţelor desăvârşite în bucuria şi echilibrul lumii, aripile mele sfidează renunţarea în adâncul cerului.

Acolo am semănat cu alb cea dintâi mireasmă a primăverii să înduioşez umbra uscăţivă a morţii, vremea să nu mai grăbească rânduiala vieţii, revărsată până–n temelia verde a pământului .

Astfel am adus din nou speranţa să lumineze anotimpul celor trişti cu zilele căzute galben în nostalgia toamnelor târzii, pentru răscumpărarea timpului pierdut în nopţi trecute prin tăcere; păcatul şi minciuna le–am întemniţat în era întunericului, nimeni să nu le vadă, nimeni să nu le –audă, ei să trăiască imaculat, departe de ispită şi ademeniţi de rai, eu să rămân în rugăciunea lor - Lumina.

Amanţi sublimi nu se mai pierd sub Lună, în golul toamnei despletite, nici frunza nu mai pică în greul din adâncuri, chibzuit de lut, că noaptea îşi deşiră clipele pe rând în armonii de plumb, iar singurătatea tot mai des apare la geamul din odaie; cuvintele sunt multe şi neîncăpătoare să definească plânsul de poet pe umerii portretului cu zâmbet de madonă, mesteacănul scheletic răsună a pustiu şi nu mai cade nicio frunză; un panoramic violet, în miniatură doliu...

Trecut de miezul nopţii, femeia nu mai ţipă în desfrânări târzii, iar singurătatea e mult mai apăsătoare, emoţia rămâne ferecată şi lumina lămpii se frânge de oglindă, prilej de bucurie pentru necurat că întunericu-şi arată splendoarea goliciunii pe-o scripcă înnegrită care a fost cândva a unui trubadur de birt ce fredona romanţe în graiul provensal; pe margini de pahare îl completau beţivii, trecuţi şi ei demult peste hotarul vieţii, sub ropotul satanic.

Nu mai există fericire, există neînţeleşi cu chipuri palide de vise; îşi rătăcesc privirea în parcul stăpânit de un decor asemeni funerar, deplâng cu sincere regrete aleile îngustate de tăcere şi odaia cea pustie, unde singurătatea a devenit mai încăpătoare, încât încape întreg Pământul cu cele rânduite; nu mai există aşteptare, nici ură, nici destin ...

Un lung suspin a mai rămas în rânduiala nopţilor târzii; un panoramic solitar, în miniatură doliu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Ştefan Radu Muşat

Page 38

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

INES VANDA POPA OCHII TĂI, UMBRA TA Urci pe iederi de gând însetat de arome, Sapi fântâni, culegi maci din strânsoare de fum, Cât mă dor ochii tăi, mănăstiri de fantome, Poticniți de cai albi și călugări de scrum.

Mai aproape c-o zi te-aș aduce-un hotar, În ecouri de pian, la o ceașcă de-absint, Ne-mblânzit de culori, mâini durute de jar, Interzis te-aș păstra, descântat de alint.

Pumni de stele arunci, în nesomn mă petreci, Plimbi pe nori de hârtii netrimise scrisori, Lași săruturi și zaț pe dantelele reci, Amalgam de nonsens în dogoare de sfori.

Vals nebun pe tăiș cu tavanul drept cer, Umbra ta de nisip îngeri vii îmi strecoară, Dezrobești vis uitat în estuare de ger, Fără leac, ochii tăi, încep iar să mă doară

Îngropi un vis?

Delir de toamnă, un miraj, Brodând cu frunze nostalgii, Dorinţe stranii, în sevraj Cu tot ce n-ai putut să-mi fii.

Nuanţe vesele-n descânt Se răzvrătesc în simfonii, Acelaşi dor purtat de vânt În menuet de agonii.

De necuprins şi ne-nţeles Un dor hoinar, adânc de văi, Te tot aşteaptă, necules, Eu lăcrimez prin ochii tăi.

Amestec de culori şi cer

Separă umbre de nimic, Aroma toamnei, mac stingher, Lipsesc prea mult, lipseşti un pic... Îţi povestesc de cum eram Fără trădări, fără trecut.

Să nu fii ştiut? Poate visam!

Boboc de mac din vis pierdut!

Atât de-aproape şi străini În ploi de dor învolburate, Ce tristă toamnă, de mălini Noi două umbre-mbrăţişate!

Miresme cu boboci de mac Cu vagi arome de-amintiri, Îţi înfloresc! Promit! Să tac? Îngropi un vis? Dar mă respiri!

Parfum de îngeri La malul unui gând corăbii-au ancorat, Cu vise, amintiri, regretul ne-ntâmplării, Suspin de mac suav, în taină m-a chemat, Cu şoapte de petale, în portu-nchipuirii.

Sunt un Pescar de vise, ţes stele de iubire, Cu fire aurite-mpletite-n trei nuanţe, Credinţă, prietenie, magii de bucurie, Îngemănând buchete din raiul cu speranţe.

Frâng umbre şi nelinişti, oprelişti blestemate, Tai sforile sortite să ţină-n noduri vise, Iubesc fără tăgadă şi dincolo de moarte, Înving canoane-absurde şi legi de nimeni scrise.

Când înrobiţi de dor, confuzii şi destin, Îndoliaţi de toamne, în ploi de amăgire, Înfrânţi de câte-o vină, de-o aripă te ţin, Risipă fac de lacrimi, iubindu-te-n neştire!

Iar dacă-n nopţi târzii, de dor, simţi că te stingi, Îngroapă agonia tristeţii, fără rost Şi cu parfum de îngeri, crini albi să mă atingi, Promite să ne fim, ce încă nu ne-am fost!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Ines Vanda Popa

Page 39

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe care destinul mi-a scos-o în drum ca pe o căprioară sălbatică atinsă de rut.

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU (SÂRBU) Sibiu Noaptea furtunii Sub un cer spintecat de un şarpe de foc, noaptea nu se dezminte, ci respiră din fulger lumina.

Pământul ochii şi-i ridică priveghează larg orizontul unde apele-şi caută drumul anevoios spre mări.

Totul se leagănă, aşteaptă să vină vântul, ploaia care trece prin trupul fraged al somnului.

Clopotele sparg norii, pădurea se îneacă-n tăcere până adoarme vânatul.

Dimineaţa-şi sporeşte semnele de răcoare urcând prin aerul copt, nespus de curat sufletul îi absoarbe răsăritul.

Nimeni nu va şti mai departe

Nimeni nu va şti mai departe taina poveştii în care coliba rămâne miraj al pădurii.

Izvoarele atât de curate şlefuiesc pietrele-n culori şi nimeni nu mai crede că mi-am desenat dragostea-n ierburi.

Am gravat câteva cuvinte pe o piatră care şi azi stau mărturie.

Ca pe un vas plutitor Te văd o imagine în oglinda concavă prin care se absoarbe fiinţarea lumii şi te risipeşti în adevăruri atât de relative, aşa cum lumina fără aşchii în semne în unghiuri mimând transparenţa deschide porţi prin care se trece în lumea cea care ne mântuie. În vreme ce mişcarea te-nghite ca pe un vas plutitor în vidul dintre stele de foc, îi dau numele tău nesfârşitului în care imaginarul mă cheamă şi nisipul sufletului pământean se cerne pe cosmice cărări.

Nu risipesc cenuşa aprind focul cu iască, să simt miros de cetină arzând şi restul să-l pun pe coliba în care locuiesc cu Domnul la care mă închin până ce termin poemul dantelat în iubire.

© L. N. Vălăreanu

Îmi voi simţi cum cade inima în palmele femeii dragi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

și mergea și mergea câteva corăbii doreau să-și caute rostul le găsise un port provizoriu și se tot mândrea cu marea încorsetată în mijlocul unei furtuni fantastice

GINA ZAHARIA

Bucureşti

ÎN SATUL CU O SINGURĂ CASĂ te-ai întrebat dacă am putut stăpâni forfota de umbre care-mi cereau autograf și-mi spuneau să încep prima carte cu linii paralele dacă mai am din parfumul acela de mai în care-mi amanetaseși primul sărut (pentru atunci când vom evada pe o pânză de păianjen) suntem în satul cu o singură casă peste dealuri se întrec plecările ca niște crezuri șchioape nu-mi amintesc de unde am moștenit acest pământ în care dorm greierii între mine și tine un perete își mușcă buzele peste încă un ceas va înflori mucegaiul nu voi adormi înaintea acelor cu care mi-am cusut inima pe undele serii inorogii își domesticesc stările îi mângâi de la distanță mă voi feri de copitele înălțimilor am șters de multe ori praful aproape de stele atunci am aflat adresa casei care se încuie în mine DE DUPĂ ECLIPSĂ vrei să-ți culeg fragii aceia din vârful prăpastiei vrei un singur crez e până la ei dacă-i recunoști pe timpul nopții ar mai fi o strângere de inimă o temniță o masă și o cană de lut modelată după limbajul iubirii

ei acum imaginează-ți că lasă marea pe iarbă vino mai aproape privește-i brațele sunt ale tale cu ele va zbura spre piscurile nimănui trebuie doar să aștepți într-o clepsidră-forte acolo vor înflori fragii de după eclipsă LÂNGĂ DOI ZIDARI FERICIȚI să mă aștepți am împrumutat o aripă de la anticariatul de joi (m-am inspirat din arhiva călătorilor celebri) am fixat viteza inimii e drept m-am cam debusolat parcă bate vântul mai tare cu un secol dar mă descurc eu cumva mă mai așez pe câte un nor mai arunc un trandafir peste prăpăstii… aplaud scenele din văzduh (cele văzute prin ochii îndrăgostiților) știu că numai ei au acest har mă-nclin cine a prins aripa de astăzi va avea de arat brazdele cerului în genunchi vor crește flori cu rădăcini pe stele eu le-am mângâiat prin mâinile tale dintâi nu pot să uit nici ploaia care ne-a împărțit regatul dintre cer și pământ așadar voi veni cu toate diamantele în care m-ai creat ursitoarele iubirii m-au binecuvântat cu tine atunci de unde energie și o vale pe care să alunec la pieptul tău lângă doi zidari fericiți

zici că n-am curaj hmm ai văzut fotografia de ieri în care o femeie ducea marea pe umeri

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Gina Zaharia

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

SIMION COSMESCU, Călan ADIO nu a mai rămas mare lucru din noi ceva picuri de transpiraţie pe spatele balerinei şi un înec scurt în inundaţiile pâraielor care ies din ridurile mele în fiecare primăvară nu a mai rămas mare lucru din noi ceva certuri şi strigăte agăţate de cearceafuri şi nori şi lumea lipind cu fiecare pas pe trotuar distanţe şi preţuri stinse nu te voi mai aştepta la ceas nesigur al nopţii floarea nesilnică va tremura e moartea mea dragă singura şi ultima adio

INCREDIBILA VÂRSTĂ nu era greu să plecăm aveam treişpe ani tu zece şi ne îmbarcam pe corăbii de hârtie cu marinari căutând rom şi porturi prin sextant şi busolă cu magie mucegăită nu nu era greu dar tot nu ne găseam în cămăşi potrivite florile de in izvorau tot mai greu şi ochii tăi nu mai erau albaştri aveam cârma pe furtună valurile mă lipeau din pridvor în proră şi babord şi horă bar şi speluncă aveam şaişpe ani şi ocolisem pământul şi umbra mea aştepta la marginea pleoapelor tale de treisprezece ani deja clipitul lor întrecea cel mai tare quasar izbeam cu piciorul gol şi limba murdară în tot ceea

10.-X-2015 Nr. 10/50

ce ceilalţi ocoleau furam gutui de sub bluza verii şi le morfoleam în tăcere cu gura pungă în penurie de salivă aveam douăzeci şi ceva de analemne deja clipisem pe metrul pătrat de ochi suficient dar tu nu erai în cercul meu serbai un majorat intrai în păcat fără jenă şi amintiri plăcerea te anima ca pe o păpuşă deja uitată liniştea ocroteşte pădurile marcate bun de tăiat nici un vânt nu mai trece ploaie sau răcnet de cerb eşti fericită nu ştiu de ce mă străduiesc să mă înghesui sub pleoapele tale şovăitoare nişte coapse care promit se deschid se închid oarbe hai plecăm spre incredibila vârstă de patruzeci de ani?

FĂRĂ FOLOS nu uitata mea nu de tine este vorba îmi e doar un fel de cald şi de sete poţi să mergi mai departe iertând nervuri şi părelnice iluzorii disperate neîncepute darnice greşeli vene pline de clorofilă nu pot scoate pomii din flori cuvintele din sunetele plăcerii strigoii din luna mai nu dragoste uitata mea nu îmi amintesc de tine chiar de mi-am aprins firele albe la tâmple aducerea aminte nu vine uşor simt surd talpa ta desculţă cum îmi ridică cracul la pantalon sub o masă oarecare dar nu ai ochi nu îmi amintesc ochii tăi doar două găuri negre care răsucesc timp materie lumină fără folos ©Simion Cosmescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Şi mă trezesc că nu mai simt povară, Privesc spre gândul dintr-o altă zare, Ce m-a făcut o clipă, primăvară. Încep să caut printre frunze vii Potir de-argint cu o licoare sfântă, S-o beau în nopţile mult prea pustii, Cu sufletul s-aud, cum gândul-duh cuvântă.

CONSTANTINESCU RODICA

Roşiorii de Vede

Printre aripi de îngeri Am scară de lumină spre nevăzut hotar, Spre muntele-nverzit cu chipul de sihastru, Mă plimb despovărat ca paşnic solitar Printre aripi de îngeri şi raza unui astru.

Aleg din mâna vremii o dimineaţă nouă Şi-alung tot somnul ce visul îmi vânează, Din Pinul Negru iau potir cu sfântă rouă Stropind cărarea ce viaţa îmi brăzdează.

Cu picături de ploaie pe tâmple mă clătesc Topind un glod de tină ce-a stăruit în gând, Apoi cu iarbă-dor tot trupu-l primenesc Şi-ascult în amintire dorinţele cântând.

Pe muntele-nverzit mă-nalţ în tainic zbor Cu vulturii şi şoimii învăţ să fiu ca vântul, Când obosesc plutind, mă cuibăresc în nor Şi iau un curcubeu să învelesc cuvântul.

Un strai din muguri Mi-e dor de dor şi cer senin, Prin gândul-duh m-ascund de frig, Vreau timpu-n palme să îl ţin Şi visul cel stingher să-l strig. Îmi scutur umbra îngheţată, În zori alerg prin prima rouă Şi-mi curăţ tina adunată Păşind, apoi pe-o cale nouă. În taină trupu-mi înfăşor C-un strai din muguri împletit, Sunt şoapta verde a frunzelor Şi vornicelul vremii de nuntit.

Dar visul meu încet, încet dispare

Omule pribeag Tu, omule pribeag, te uită la soroace Şi aminteşte-ţi că totul se sfârşeşte, Întreabă-te mai des: „Cu viaţa ce voi face?”

Că niciodată nu ştii apusul când soseşte.

De vei umbla aiurea prin ceaţă, fără rost Dând lungă amânare la timpul mântuirii, Tu prea târziu vei spune: „O, Doamne, prost am fost Că am pierdut cărarea şi ziua izbăvirii!”

Atunci, poate vei cere să-ţi vină-n ajutor Toţi cei de lângă tine, dar va fi în zadar, Vei alerga-n genunchi, pe drum rătăcitor, Pierzând pentru-o himeră, cărarea spre altar.

Căci aţa cea subţire se strânge pe mosor Şi nu îţi lasă vreme s-o mai întinzi odată, Ajungi pe negândite condus de un sobor, La locul tău cel veşnic, în cripta-ntunecată.

De-aceea, om pribeag, nu amâna unirea Cu Dumnezeu, căci iată, de furi vei fi răpit, Cu umilinţă rogă-L să-ţi dea din fericirea De-a fi de-a dreapta Lui, curat şi mântuit.

Rafael Sanzio - Îngeri

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

BORIS M. MARIAN, Bucureşti Vorbim cu juma de voce 1.

Vorbim cu juma de voce, Ventriloci oarecum, cu o inimă mare, Purtăm armură, zale de aur, Cavalerii morți ne invidiază.

Obiectele latră uneori, părăsite, Sărutul tău umed mă smulge din moarte.

2.

Alisa în Țara Minunilor îmi e soră, Frate îmi e Don Quijote, Pot trăi doar metaforic, Pot înțelege corrida, Dar și teama bietului taur, Arena vieții noastre comune, Alisa, eu îți port trena.

3.

Ce-i mai de preț, memoria sau visarea?

Răzbunarea /iertarea. Tihna/ agonia?

Fiece pom cu fructele sale, Fiece om cu păcatele sale Cine cunoaște roadele?

Numai Poetul culege cu ochiul minții Din Pomul Cunoașterii.

Liber ca pasărea cerului, Nimic nu mă-ncătușează, Cât timp iubesc. Ea știe asta.

Nevolnic ajung în fața tăcerii, Dumnezeu, spune Cabala, este Femeie. În rest, totul e prostituție, Un pact cu Diavolul.

Un mormânt uriaș pentru noblețe.

O lumină de culoarea sângelui Învăluie Timpul.

Ceva se stinge, dar floarea de lotus Ceva se stinge, dar floarea de lotus Ceva se stinge, poate soarele, poate dragostea, O flacără într-o lampă afumată, Întunericul are brațe lipicioase,

10.-X-2015 Nr. 10/50

Creierul meu aleargă – titirez pe masa lucioasă a contelui, Nu mai bate inima pentru tine, așa mi se pare, Dar nici o flacără nu ajunge la stele, Am văzut morminte care umblau pe stradă, Aud un râs pe scări, o fi râsul iubitei?

O fată suavă se făcu otravă, ca-n basmele cu pogonici, Pentru cei mici, erai bună, te-ai făcut mătrăgună, Altfel e umbletul, portul, Îmi duc în mine și mortul.

Floarea de lotus și-a deschis petalele De un alb orbitor, La fel ca femeile care știu să iubească, știu să respingă ura prostească, știu să aducă alinare celor străbătuți de curenții reci ai singurătății concrete, floare de lotus, care zeiță te-a plămădit din propria ei carnație?

Amețit de minunea naturii, străbat apele verzi ale minciunii, Un crap viclean îmi face cu ochiul, Te-nșeli, dragă, e doar o simplă floare de lotus.

Discutam cu prietenul Will, El spunea că lumea-i o scenă, Adevăr zice, nu sunt abil, ...

Nu pricep ce-i o mască, o trenă.

Ce e-n fond o ființă umană?

Densitate, spirit, eter?

Fiecare avem doar o mamă, Din păcate, multe-s în cer.

Pe atâtea drumuri umblat-am, Cu atâtea iubiri m-am pierdut, Am zărit cândva în Manhattan Cel mai jalnic câine bătut.

Ne despart kilometri și specii, Fiecare iubim cât putem, Cerșetorii sunt frați și cu regii, Doamne, fă-ne iar oameni. Amen.

Aruncați măști și vorbe deșarte, Poezia e numai un semn Că mai e o speranță, o parte Ce-a rămas din pustiul Eden

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Boris Marian

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA OANCEA Seară în deltă Aţipeşte timpul Ascuns într-o floare de nufăr Dulce piroteală în argintiu veşmânt…

Puzderie de gâze, ciulini de baltă, trestii Surâd prin stufărişuri În delta de poveste.

Respiră dorul pe ape de turcoaze, Vâslind alene cu norii înfrăţit Şi cântă piţigoii, egretele şi stârcii, Vrăjit e tot cuprinsul seara, în asfinţit.

Cu sonuri nupţiale se-avântă pelicanii În valuri graţioase, tivite cu dantele.

Apar şi licuricii cu felinare-aprinse, Hoinari pictaţi cu aur şi pulbere de stele.

Stăncuţele-şi fac rondul…

Pe braţul moale-al apei coboară - acum, agale, Valsând ca balerine pe-oglinda de argint.

Sunt foşnete firave-n zăvoiul de-altădat’ De sălcii plângătoare ce-aşteaptă neîncetat Copilul ce adoră tăcerea grăitoare, Lumina blând-a lunii şi-a spaţiului splendoare…

Pe creste de poveste Acolo, unde valuri amare pictau cerul de opal din care te-ai întrupat august, uimitorca arcul zării – albatrosul, unde sălcii curgătoare împleteau necontenit mlădiţe de aripi pentru copiii firii, unde aşteptau ruguri de ispite, tăceri nedospite, ascunse în canioane neumblate, acolo, în retorta vremii,

10.-X-2015 Nr. 10/50

se distilau simţiri mocnite, iar osatura infinitului se sprijinea pe credinţă, pe raze de speranţă, acolo unde pioleţii ni se înfigeau în zăpadă, unde soarele devenise fluture de foc, acolo, pe creste de poveste, am existat NOI. În spiralele clipelor Încurcat în spiralele clipelor fremãtânde Pe şolduri tãcute, de muselinã, Ai uitat sã serbezi fluturi pe serpentine, Sã urmãreşti acvile cu ochi scormonitori, S-asculţi cerboaicele strãbãtând Clapele claviaturii foşnitoare!

Cu ochi cerniţi, pironeşti cu privirea Liniştea de stampã a colinelor.

Prins între silabele devenirii tale, Soarele, titirez fosforescent, Se rostogoleşte în jar de timp, Aruncând melancolic nãvodul Când spre dâmbul panseluţelor, Când spre pleoapele-ţi sufocate.

Oare ce-ar spune Shakespeare?

Mai pot vindeca panseluţele O inimã sfârşitã?

Tocire, în dimineţi cu fard În dimineţi naufragiate, lebedele sidefii se-anină de pleoape nevrotice tălmăcind un tatuaj tribal de pe umărul rătăcitului ţipăt, cu pilaştri şi palmete adâncite-n somn thanatic.

Spaţiul nu mai pune corset nicăieri.

Doar pe compasiune încă stăpâneşte jugul nemilos al indiferenţei şi rana se cască neîncetat cu un rânjet cinic,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

TEODOR DUME

COLECŢIONARUL DE RĂNI poate că teama pe care o invoc nici nu există nici oamenii întorşi de la muncă cu haina purtată pe umeri ca un semn de ultimă suflare a trudei nu există decât o moarte prin care văd înăuntru nu ştiu dacă e bine sau rău toate acestea îmi inflamează iubirea şi tot ce-am avut... până la urmă aş putea spune că nu există nicio amintire cu un copil în pantalon scurt ci doar un bătrân colecţionar de răni pe care şi Dumnezeu l-a uitat nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni singurătatea cotrobăie prin umbră şi muşcă puţin câte puţin îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

MĂ AUD TRECÂND... azi sunt mult mai trist şi mai singur uit câte ceva în fiecare zi las semne sub fiecare nume pe care l-am uitat şi mă descompun în privirile altora în căutarea a ceea ce am fost mi-am aciuit sub pleoape toate amintirile cu gesturi largi mă uit în mine

10.-X-2015 Nr. 10/50

ca într-o rană şi mă rog pentru lumina altei lumi poate că e firesc în realitatea asta MOARTEA, UN FLUTURE ALB vine din umbră şi muşcă din marginea urmelor aşa îmi amintesc moartea lui tata iarna ieşise din drepturi tata mă ţinea strâns de mână ca şi când ar fi fost ultima atingere rece ca un fel de linişte (...) de fapt fiecare are propria linişte (...) stăteam unul lângă altul şi ne priveam zâmbetul arcuit între buze dăruit doar seara la culcare părea trist şi nu vorbea niciodată despre nimicuri trăia într-o lume numai a lui până în seara în care conspirativ îmi trase cu ochiul (sub care parcă şerpuia un drum) ascultă, mi-a zis aşează-ţi capul pe pernă şi priveşte fluturele acela alb care mănâncă lumina din lampă până adormi (...) şi-am adormit dimineaţa aerul călduţ îmi înfăşura trupul ascuns între palme simţeam o stare de sufocare şi teamă am deschis geamul şi m-am uitat dincolo gard o femeie întindea o cămaşă pe gard

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ceva mai încolo două ciori strângeau între aripi depărtarea poate neputinţa din mine nu m-a lăsat să mă uit prea mult m-am ghemuit lângă patul lui tata am închis ochii şi l-am strigat... undeva în copilul din mine zbura un fluture alb îmi părea cel mai trist lucru aş fi vrut să strig dar pentru că acolo erau prea multe umbre şi locul devenea tot mai strâmt fluturele o zbughi înspre lumină abia atunci am văzut păsările negre ciugulind din marginea soarelui... de dincolo pătrundea mult frig...

MIHAI KATIDAS

©Teodor Dume

34

Radu Darânga - Violoncelistul

Să vâslim, labirint, timp • Să vâslim Prin labirintul cuvintelor, Tăcerii zidite ori zidind Oraşului scufundat Poduri, statui.

Să vâslim Sacadat Pe sub pădurile Ce se ridică din sedimentare, vise, speranţe, Pământ de suflet, de lacrimi, Vorbe Adunate strat cu strat, Generaţie cu generaţie Hrănim rădăcinile Copacilor pe care Vom poposi Cu aripi frânte în ziua Când ne va fi dat Să putem încerca Dimensiunea aeriană, Să vâslim uşor, Trecutul ne urmează, Vâslele lui au ritm obsedant, Niciodată nu va trece înainte, Doar Va aştepta Să tragem la mal, Fericiţi că aflăm capătul Labirintului.

Atunci fără s-o ştim Viaţa ca un ram tremurând Ne va învăţa Glasul de pasăre... ©Mihai Katidas

34

Radu Darânga (n.26 martie 1944, Bucureşti) este un pictor român, membru al Uniunii Artiştilor Plastici.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

FLORIN T. ROMAN,

Arad

în fiecare dimineaţă în lumina lacrimilor ce mi se scurg, smerite, de pe faţă, pe-o veche carte de rugăciune?

VII.

INTEROGAŢII I. Oare de ce soarele răsare întotdeauna la Răsărit şi apune întotdeauna la Apus?

II. De ce mi-e oare-atât de greu să urc voios spre primăvară purtându-mi destinul pe umeri fără să-l simt o povară?

III. Oare ce s-o fi-întâmplat cu lacrimile-mi care picurau pe mâinile împreunate la piept ale tatălui meu în ziua înmormântării sale, după ce i-au bătut în cuie capacul coşciugului?

Dar cu adânca mea tristeţe rămasă pe-afară?

IV. Oare ce s-ar întâmpla dacă într-o dimineaţă, în loc să răsară soarele, ar răsări cuvântul „soare” ?

V. Oare ce s-ar întâmpla dacă, în loc să fie scrise în versuri, poeziile s-ar scrie în trepte spre cer?

VI.

Oare soarele răsare întotdeauna la Răsărit şi apune întotdeauna la Apus?

VIII. De ce plouă oare de sus în jos şi nu de jos în sus, nici de la stânga la dreapta, nici de la dreapta la stânga?

IX. De ce cresc oare spicele grâului, viţa de vie, florile şi crucile din pământ şi se-ndreaptă către cer?

X. De ce oare inimile celorlalţi bat la fel ca inima mea şi totuşi atât de diferit?

XI. De ce oare îmi tot pun şi-mi repet atâtea întrebări când însăşi viaţa mea e o mare interogaţie?

XII. Sau poate că nu?

Dar dacă totuşi - da? Şi, dacă da, o fi bine că-i aşa?

Cine a spus că morţii mei dorm îngropaţi în cimitir, sub glie?

Voi nu ştiţi că morţii mei învie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Florin T. Roman

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ARMINA FLAVIA ADAM

Târgu Mureş

SÂNGEREZ CA UN FLUVIU... sângerez ca un fluviu la vărsarea în mare mă înec în apa asta de poieni mişcătoare albastre şi verzi ca vitraliile bisericii ochilor Tăi le-au crescut peşti şi valuri braţele Ţi-s catarge prin care trupul îmi respiră în voie mă înec apucă-mă de parâme trage-mă din mine cum ai trage un năvod plin cu îngeri salvează-mă Doamne TEMPLUL MEU îmi şterg cu dalta buzele de praf din toate duminicile văduve mi-am făcut templu în el dumnezeu coboară din turlă prin rugăciunea dosită la flacăra unei lumânări erezie şoptesc zidurile din minte sunt pline de greieri cortegiul funerar îmi poposeşte pe umăr bat clopotele de dincolo de moarte s-a mai prăpădit unul îmi zic înham îngerii de schimb la căruţa sărmanului. ÎN AMIAZA CUVINTELOR

10.-X-2015 Nr. 10/50

mai ştii cerul legănându-ne picioarele ude în amiaza cuvintelor o ultimă ninsoare mă scutur de iubire te caut în albul tâmplei rătăcire sub unghia limpede te desenez pasăre îţi suflu duh pe furiş zboară de cealaltă parte a inimii te voi plânge dintr-un iris de iarbă voi muşca din cer ca un flămând din miezul pâinii cu buzele de cenuşă îţi voi săruta umbra povestind culori despre noi POVEŞTI CU UMBRE/ OAMENI COLORAŢI oameni coloraţi se ţin de mână îşi măsoară iubirea în umbre târâte pe asfalt a mea şchiopătează n-a avut noroc dragostea i s-a înfipt strâmb în călcâiul drept mă va iubi cândva cu spatele la perete mă va îmbrăca în pielea ei neagră şi mă va străpunge ca un spin în celălalt călcâi POVEŞTI CU UMBRE/ O ALTĂ POVESTE CU UMBRA MEA au înflorit caişii le port rozul pe umeri cu paşi mărunţi un fel de astenie furişată în pumnul meu drept îmi ţin umbra de mână ne odihnim una în cealaltă de ochii lumii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la capăt alţii nu vor mai fi ne vom desprinde degetele pecetluindu-ne fruntea cu sărutul lui Iuda POVEŞTI CU UMBRE/AM SPUS NU am spus nu gura mi s-a umplut de soare numai pe jumătate degetele lui mi-au rostogolit în pântec păcatul încă fierbinte acum lăsaţi-mă să fiu pasăre să planez deasupra vieţii numai cu aripa întunecată cealaltă jumătate i-o las umbrei pentru când va veni pe lume POVEŞTI CU UMBRE/ N-AI SĂ MĂ CREZI n-ai să mă crezi chiar dacă locuieşti în mine de când mărul a înflorit prima oară

10.-X-2015 Nr. 10/50

încă un veac şi va naşte pui vii hrăniţi cu lapte zilele focului ne vom iubi de parcă te-am furat și proprietarul tocmai a dublat recompensa sub influența lunii deși nu te ating presimt dezordinea celulară înainte de izbucnirea cuvintelor asemenea fulgilor lăsăm spațiu să trecem doar cu o pâine omul se satură între patru pereți hibernez cu piciorul pe tine adorm liniștit pentru ceilalţi citesc în ochiuri de apă striațiile lunii provoacă frisoane știu dinainte când pui un deget la ușă nu vreau să-mi uzi florile scriu ce dictează un fluture uite

ai plecat de-atâtea ori cu lacrimile mele în spinare drumul ţi-a prăfuit cuvintele până la glezne ştiu că mă porţi la încheietură ametist aşa ne-a fost ursit biata mea umbră să ne strângem mâinile în somn de Înviere POVEŞTI CU UMBRE/ ŞI CE DACĂ PLOUĂ şi ce dacă plouă nu mi se udă umbra îi ţin deasupra cerul cu ambele braţe cuvintele mele îi tună la urechea de întuneric o fulgeră ca un sărut în pântecul negru

Jeff Roland – De neuitat

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

FAC STÂNGA ÎMPREJUR

MELANIA CUC35 Bistriţa Năsăud ÎNVĂŢ ÎNVIEREA MERGÂND Îmi dau semne indescifrabile Oamenii care au reuşit în istorie, Acei muncitori tipografi Care au adunat aldine În şorţul de plumb.

Pe aici nu se trece! îţi scriu, În vreme ce razele roentgen Mi-au pătruns deja prin carne şi os.

Intru triumfal în loja operei Şi traviata scuipă-n batistă Vopsea pentru ouă. Învăţ învierea mergând Pe picioare şi iluzia asta contează Ca o medalie peste care S-a suprapus sufletul. Ştiu, nu-i real decât zidul igrasios De sub desene grafitti Şi acest crochiu de poem Care ar putea fi, la urma urmei, Numai un cârd timid de fecioare.

Cuvânt lângă cuvânt, Tot mai departe de toate, M-am oprit şi scriu pe un singur rând Povestea-mi din carte.

Nu percep haosul, nu am teamă…

Caut după hrană cu pasul, Cu ochii aplecaţi în ţărna peste care Pantofii cu toc cui Dansează cu regele soare.

Creşte vremea la sânul meu Ca puiul de gâscă între ruinele De la colosseum.

Aştept cu capul sub aripă Într-un arc de triumf Ridicat cu palmele din apă şi lut. În afară de veghea lumească Este vară şi vamă De abia reuşesc să mă extrag Din întregul Care... îmi ia mulajul Cu ceara albinelor Ce au murit peste iarnă.

Gura lumii-i gata crăpată; - Atac la baionetă! Îmi dă comanda omul din stradă.

Fac stânga ’mprejur, Înjur surugiul ce a tras cu cal şi căruţă La hanul incendiat fără luptă.

Plină cu răni pe tălpi şi pe faţă Maica-mi dansează printre paharele Pe jumătate cu vin, jumătate cu gheaţă.

Bem cot la cot Cerşetori şi inşi cu dinţi de aur în gură, E târziu şi lampa din grindă Se stinge sfârâind în nisipul Coborât de neil armstrong din lună. (din volumul Lebăda pe asfalt) ©Melania Cuc

35

Melania Cuc s-a născut la 22 iunie 1946 în judetul Bistriţa Năsăud, România. Este jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societăţii Ziariştilor din România, membru al Academiei Artelor, Ştiinţei şi Literaturii, Oradea, membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE orizontul mi se îneca în albastru spicele grâului ocupau tot geamul meu de la clasa a doua o amintire se juca prin talazuri cu picioarele goale în amurg

AMFORĂ

RADU LIVIU DAN

în zgomot de pânză albă se topesc munţi înzăpeziţi cărări printre nămeţi îşi croiesc miei cântând evadare alpină ca într-o încleştare sublimă ai evadat din mine în ascunse peşteri cereşti nopţile mi le împreună ca un şirag de mătănii ziua-ntreagă în arşiţa verii să te strig cu glas de câmpie verde cu tăcerea desei păduri a cărei taină doar mierla o ştie n-ai să vii până la asfinţit seceră luna coboară printre vise coapte zadarnic merele suferă de claustrofobie în braţele mele de lut arzând ţi-am rămas amforă

CU PICIOARELE GOALE m-ai surprins într-o noapte capturându-mi visul m-am așezat pe banca noastră te-am întrebat unde ești îmi arătai orizontul pescărușilor și catargele corăbiilor le priveam de la fereastra ta marea avea scrâşnetul macaralelor şi al sirenelor de bun rămas unde te voi regăsi

Grafică de Radu Iuliana Camelia

LUNI mânăstiri de voievozi români se înalţă pe stâncile insulei vaporaşul nostru n-a acostat anul coboară în criza zilelor scurte ne vom aminti de noi poate în jurul bradului de Crăciun e luni după ziua cea mai lungă clopotele se aud programat din sat încă un mort s-a înălţat e luni şi carnea parcă s-a desprins din hesperia de pat apolonice visele încă ard din vie ceaţa se ridică abulică după o săptamână de ploaie neîncetat iar eu m-am trezit cu speranţa că soarele ne v-a regăsi pe plaja aceea cu flamură în dungi albe şi albastre

OLIMP La poalele Olimpului Soarele îi ascunde pe zei îmi amintește de povestea unei preotese Mantineea iubito Eros s-a născut la marea Egee?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Socrate n-a fost simplu soldat a salvat în luptă generali ai căror cai s-au răsturnat Socrate trebuia să se nască în armonia coloanelor de marmură cu doctrina dragostei de a-i face pe oameni mai înțelepți iubito azi marea Egee n-are valuri şi nici Olimpul aripi de zei la masă măslinele sunt servite ca în Agora înainte de eternitate

37

cafeaua cea mai bună e la etajul nostru trei vreau să văd măcar un nor că legendele n-au murit îţi mângâi tâmplele şi-mi şopteşti că iubirea n-are granițe și nici moarte

LILIANA POPA,

ALBASTRE

în vis pe stânci o Meteora ne așteaptă ca pietrele cărate în frânghii. © Radu Liviu Dan

Bucureşti

De pe creste albastre coboară seara Să-mi rotunjească umerii de piatră Şi braţele şi vina neiertată…

De prin păduri se aude vioara Şi vântul ce-aleargă prin corzile-crengi.

De pe creste albastre coboară şi noaptea Pe genunchii mei să-ţi facă culcuş… Şi vântul adoarme pe creanga-arcuş Să ne picure cânturi şi şoapte.

Pe genele noastre albastre adorm Poveştile pereche, neştiute, rătăcite.

Culese de pe străzile înguste Ce seara, în amurg, le aud şoptite.

Dimineaţa, din ceaţă uşoară, din clar-obscur, Lumina de jur-împrejur ne-nconjoară, Se înălţă din abur de munte spre înalt, nefirească, Şi-mi lasă o floare-de-colţ pe tâmpla-mi albastră.

EXERCIŢIU DE MISTIFICARE

36

Grafică de Radu Iuliana Camelia

36

http://cameliaiulianaradu.blogspot.ro/

Mă poartă paşii seara spre panteonul Ridicat pe acropola din apropiere. Şi rămân singură cu mine în faţa lumii Şi a cerului devenit altar.

Loja mea se ridică, devine celestă.

Zeii ne-au dat cuvântul Să ne putem ascunde gândurile. Şi muzica curge peste toţi...

Trupul meu devenit de mult o catedrală trufaşe, 37

Mihai Cătrună: http://mihaicatruna.blogspot.ro/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ochii vitralii ce proiectează lucidităţi nemiloase Şi reverii primare.

Până când interogaţiile pătrund insidios În fiecare cotlo de uitare Şi caută jumătăţi de adevăr, laşităţi în parte asumate, Tăceri volatile, peliculă densă de fade ipocrizii acceptate, Adevăruri negociate de spaime, de orgolii, de umori Prelungite imaginar dincolo de acele adevăruri.

Vinovăţii refulate, vinovate amnezii, minciuni inocent vinovate. Şi muzica curge peste toţi...

Până când mâinile mi se împreunează a rugăciune Zgura informă, pudră a angoaselor a căzut la picioare..

Au ars, un fum imperceptibil se ridică spre înalt...

Luminatorul se deschide singur, Zidurile Ateheneului năruie temeliile lumii Şi prind să se înalţe brusc. Şi mi se pare că totul se sfârşeşte şi începe acum.

Vitraliile au devenit obscure. ©Liliana Popa

IONELA VOICILĂ DOBRE, Bucureşti

10.-X-2015 Nr. 10/50

FRUNZĂ RUGINIE Frunză, frunză ruginie, Cine dorul tău îl ştie, Înţelege de ce pleci Pe ape şi pe poteci!

Frunză, ruginie doamnă, Vine-n zborul tău o toamnă Mănoasă şi generoasă Şi se cuibăreşte-n casă!

Pică-n zborul tău alene Vara, adormind pe gene.

Pică visele brumate, La pământ, înspăimântate!

CLIPA-I APĂ CURGĂTOARE Clipa-i apă curgătoare.

Dacă vrei poţi fi pe val!

Drumul totdeauna doare Dacă ai un ideal.

Nu lăsa să-ţi treacă timpul Fără urmă, fără glas!

Bucură-te de-anotimpul Care-n suflet ţi-a rămas!

Clipa-i apă curgătoare, Anotimp de vis şi dor, Ideal pictat pe zare, Soarele culorilor! ©Ionela Voicilă Dobre

Iubirea toamnei mele Iubirea mă cheamă, de mână s-o ţin Când zburdă pe dealuri, primăvăratec. Îi spun că mi-e toamnă şi prin păru-i lin, Vârtejuri de frunze s-au prins nebunatec.

Dar ea nu mă ascultă, are visele ei Şi vesel mă-ndeamnă spre creste! Îi spun: vine iarna şi-n păr şi pe-alei!

Ea trece râzând peste toate aceste...

Iubirea mă cheamă şi cu ochii închişi Mă las purtat de mâna-i arzândă, Mă duce-n înalturi, mă plimbă-n abis, I-accept nebunia şi trăiesc un vis.

Grafică în peniţă de Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

pentru îndoială, Mi-am primit libertatea în izolare, niciodată cu mațul îngroșat!

Ridică-ți securea pentru că eu nu mă plec, nu în fața ta!

Numai în genunchiul gândului.

MIHAI PĂUN NICIUN SACRIFICIU!

VEDEREA OMULUI

Nicio victorie nu merită sacrificiul suprem oricare ar fi lupta sau războiul, Camaraderia este moartă din vremea mitralierelor, Copii trebuie să crească nestingheriți de obuze, dar foamea nu este un coşmar stins atâta vreme cât glonțul este primit de cei slabi, întotdeauna de cei slabi!

Luați-vă planurile de dezvoltare, globalizarea și lăsați-ne indecişi, lăsați-ne specifici şi particulari!

Nu ne trebuiesc soiuri noi de roşii şi nici tancurile voastre nu ne trebuie, ne păzim singuri!

Ah omului care și-a pierdut vederea dinăuntru pentru vederea dinafară numai chin îl așteaptă! ascuns în bucuria nevătămării și supus tristeții inexplicabile, a unei ferestre mereu închise, întotdeauna opace, atrofiind legăturile nevăzute cu firul de iarbă, cu aripi descătuşate, Sălbăticindu-se încă mai tare de vederea altora până la mușcatura în carne vie, Întunecare completă în vederea mâinii care ține, strânge, sfâşie niciodată îmbrăţişând.

MÂNGÂIAT ÎNTR-O REGĂSIRE Când m-am făcut călugar am renunțat să mai sar la beregăți retrăgându-mă în rugăciune față în față cu acest Dumnezeu imaterial al credinței mele, particular și foarte bun sub mângâierea căruia înfometaţilor nu le mai este foame, iar copii nu mai sfârşesc împuşcaţi în războaie care nu sunt ale lor Bolnav, cu rănile mele știute pe care le vindec cu pansamente de timp îmbibate cu iubire nestrâmbată, Dacă barele gratiilor mă rețin, Atunci orice ger poate fi învins! chiar dacă mâinile ajung cioturi, sfârșitul vine numai în renunţare! iar victoria niciodată din cruci și mătănii, Locașul sfânt este putred!

Ce mai aștepți călăule?

Satisfacția fricii nu ți-o pot da, iar lacrima îmi este numai mie biciuire

CAFEA CU LAPTE Doar atât?

Atât crezi că este suficient pentru a albi pereții ăștia slinoși care ne despart unul de altul?

Mai bine te-ai apuca să faci o cafea tare și apoi să o subțiezi cu lapte Nu pune zahăr că ai să o strici așa cum ai făcut de atâtea ori până acum și asta ar mai lipsi pe lângă toate bețele care ne stau în spițe de atât de mult timp, Am obosit să îți explic cum eu nu sunt al tău deși mă dăruiesc ţie, iar tu nu eşti a mea chiar dacă te dăruieşti pe de-antregul mie, Așa este făcută lumea asta cu semafoare prin care ne petrecem carnea, Nu mai plânge degeaba și fă o cafea tare pe care să o subțiezi cu lapte sau poate nici atât.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

LEGE ŞI PRAF De ce aș avea urme de praf pe mine?

Aștrii oarecare trecuți din când în cînd desculți prin osul meu sfărâmându-se și sfărâmându-mă, Am urme de ninsori în păr ca și cum… m-a nins din interior gândul, nesomnul, ora rotundă Acea maşină funcționează ca unsă în cer Deși nu are nici aer, nici apă, însă aici… aici deloc!

Aici se poticneşte tot timpul, se strică, se blochează, Aici nu vrea să ruleze după legile normale, euclidiene Ce-i trist?... Încă nu am reușit să găsesc alte legi cărora toate rotițele să li se supună, deși, probabil e mai simplu decât aş putea să îmi imaginez această supunere unei legi străine decât celei cunoscute, această alunecare prin irațional și nefiresc a unui corp sau gând ce se găseşte mai bine servit precum îndrăgostitul legii iubirii, unei altfel de legi guvernatoare De ce aș avea urme de praf pe mine?

Aștrii nu trec prin osul meu, Numai osul meu trece prin osul meu! ÎN SEMN DE CANCER (cutia cu comori) S-a stins de cancer pasărea fugară și prima dată i-au tăiat aripile, prima dată au lăsat-o fără zbor, iar ghearele și ochii mari le ținea în pământ sperând semințe de soare, dar nu era decât nisip fierbinte și val nisip… și chemarea de departe Lumina s-a făcut brusc altceva mult înăuntrul ei, Albul de la început nu era roz, acum era violet și negru Pașii nu mai căutau, nici gândul nu mai căuta Poarta nu mai aștepta întoarcerea, chiar târzie…

Și-așa deodată, deschise din sine cutia cu comori, Un zâmbet cald, o șoaptă, O mângâiere pe un obraz încins de plâns, Zi de naștere sau dimpotrivă, Amintirea ierbii, a frunzei și cerul și câte alte comori lăsă pe toți să prindă…

Apoi dădu pe sine, lăsând în urma ei tristețea gândului, A fost! Și n-are să mai fie!

INIMĂ ÎMPIETRITĂ (Corali împietriți precum inima) Acuma vorbeşti?

După ce mi-ai tăcut toată lumina?

După ce mi-ai împins toți bolovanii la vale Să se îmbrăţişeze unii cu alții?

Eu te-am lăsat pentru că te iubesc, Da, te iubesc cum te îmbrăţişez cu toate brațele mele Care se văd și care nu se văd Tremurânde și netremurânde de emoție De tine nu pot să mă apăr Pentru că valul trebuie să învețe de la tine Cum să se unduiască, așa că stau fără apărare Precum o echipă de footbal în care toți apărătorii Au primit cartonaș roșu după un sol răgușit de fluier Ai să-mi dai iarăși gol în suflet, Am să mă fac de rușine pe la toate porțile pe care le știu Plângându-mă și văicărindu-mă Până când am să-mi iau cortul și am să mă îngrop în plaja pustie cântând cu valul imperfect un cântec ursuz al libertății închipuite!

Pentru că el, valul, uită de coralii lui împietriți La fel cum uit eu de inima mea împietrită Nu, n-am să mă mai îmbrăţişez ca bolovanii, nu!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Mihai Păun Brno, Cehia

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VASILE HATOS Castiglione di Ravenna, Italia ÎMI PLACE … Îmi place de inima ta, Îmi place de sentimentele tale, Îmi place de iubirea Ce-o dai, când cobori la vale Prin simţuri şi sensibilitate. Îmi place de-al tău sărut Când mi-l dai noapte de noapte! Îmi place de părul tău De sentimente ce străpung A dragostei vrere. Îmi place de sufletul tău Sensibil şi pur ca o artă, Îmi place de-a tale gândiri Ca focul ce arde molcom în vatră! Îmi place de visul tău, De curajul de-a urca în infinit Unde mirajul plăcerii Urcă încet spre zenit! Îmi place dragostea ta Curată şi plină de forme, Ce aduc în simţiri Extazuri uniforme! Îmi place totul la tine, Iubirea şi inima ta, Îmi place viaţa cu tine, Oh, dragostea mea! Îmi place să visăm împreună Ca doi copii nenăscuţi Iviţi prin torente de unde, Îmi place să fim adormiţi De gândurile pure Ale visului meu, Îmi place iubito

10.-X-2015 Nr. 10/50

Când stăm seara lângă heleşteu Şi c-un sărut intrăm În focuri de unde! Îmi place, iubito În pădurea cu frunze, Când puterea iubirii E dată de razele lunii Şi plânsetul dragostei Adoarme în puterea iubirii!

A lumii ce-aduce Un nou început. Îmi place cu tine, iubito, La fel ca la-nceput Când razele iubirii Se aprind mereu … Îmi place, iubito De sufletul tău!

CE-I OMUL? Un vis care se scaldă În adâncimile fiinţei, Visând c-o s-adoarmă De dorul pocăinţei!

Lăsând deoparte vraja Ce-n suflet îi ca o boare, Lovea cu nostalgiile În sentimentele de odihnioară!

Riscând cu viaţa Pe-un taler de cuvinte, Nenorocit din faşă Loveşte în gândire, Plecându-şi a sa frunte În lumea cu iubire!

Plecat demult de-acasă, Voios şi liniştit De sentimente vaste Venite din zenit!

Cobor a mea gândire Pe-o pajişte de idei Şi aleg, nesăbuit, A viselor scântei!

Ce-mi ies din minte Umbrită cu visări, Călcând peste trecuri Şi amintiri ce-s vii, În limanul simţirii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mă simt ca doi copii Când se joacă în asfinţitul serii, Ca două viorele ce apar în amurgul primăverii!

Mă simt stăpân pe mine Stăpân pe sentimente, Goluri se iscă Din albia simţirii drepte, Apoi pornesc prin visuri, Le plimb în a mea minte, Neostenit de gânduri Pornesc pe căi sfinţite!

De văd că răul vine Îl ocolesc tăcând, Nepăsător de soartă Aud idei plângând!

Le las să se strecoare În suflet, că-s opace, Chiar dacă în a mea minte Mă-nţeapă cu mii de ace!

De clipele din vis, Când ostenit de soartă Îşi caută visarea, Îngândurat prin vreme, Se lasă înserarea Peste gândirea lui!

Ce-i omul?

Este clipa ce se trezeşte în vis, Visându-se în Paradis!

Cuprins de simţuri şi nevoi, Gonit de gânduri Ce aduc atâta tărăboi În umbrele vieţii.

Ce-i omul În amurgul tinereţii?!

Un fraged lemn Crescut dintr-o tulpină, Caută în viaţă Mierea ca şi o albină!

Ce-s clipele acelea De vin cu suferinţi? Şi-n oaza minţii lasă Oceane de dorinţi!

Vrem ca să fim mari uneori În adâncimea clipei, Purtători de moarte La limita fiinţei!

Acolo unde timpul E singurul blestem, Lăsat în timp de umbre Vestitului îndemn!

De a crea o lume În care fericirea Să fie ce a fost odată, Să fie omul om, Să fie tată-l tată!

Să fie fericirea În inima oricui, Ce poartă o credinţă, Adânc înfiptă ca un cui, În mintea oricărui om Care se crede mare domn!

Ce-i omul?

Este o umbră Purtată peste timp, De clipele tăcerii,

Ce aleargă neîncetat Cu sufletul neîmpăcat, De soarta care-l poartă Peste munţi şi văi, Ostenit de gânduri, visuri şi idei, Îşi pleacă capul vieţii În moartea de apoi, Pribegit de clipe Ce-l fac umil şi stors, Din cauza gândirii, Sufletu-i întors!

El caută fericirea În timpul de apoi!

Ce-i omul?

O albie secată În universul lui, Necunoscându-se în gândire Se întreabă: ,,- Ce-i a lui?“ Nimic din ce-i în lume, Îi pare cunoscut!

Orbit de sentimente şi simţuri, Că-i avut!

Dar clipele ce se scaldă în idei Îi înjosec gândirea. Şi drumu-i pare drept, Necunoscându-şi mintea Nu pare înţelept!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

10.-X-2015 Nr. 10/50

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Seducător cu semenii, Umbrit de-a sa gândire, De umbrele ce lasă Mici pete în simţire.

Ce-i omul?

Este o umbră pe pământ Venit c-un tainic jurământ, Umbra el şi-o pierde În torentele vieţii, Căci caută o alta În zorii dimineţii!

Neostenit de soartă El umblă şi iar umblă, Caută neîncetat, Un biet pribeag!

Ce-i omul?

Dacă nu simte moartea lui Destinul de-l cunoaşte, El pleacă hai-hui, Căci viaţa-i pare că are sens, El îşi cunoaşte propriul mers!

Răbdător în fire, sigur în gândiri, Nu-şi iese niciodată din firi, Chiar dacă răul îl atinge, Stăpân pe sine, gândirea încet îl stinge!

Nu pleacă capul nimănui, Stăpân pe a sa soartă Dă lupte-n visul lui!

Puternică îi este gândirea Căci răul nu pătrunde Chiar dacă-i fermecat de unde!

El este rege în lumea lui Lumea înţeleptului!

Cunoscător de firi, Oamenii nu-l adoră, Căci de este sfânt Nimeni nu-l imploră!

E-un trecător cu visul împlinit, Nu-l ştie nimeni pe ce cale a pornit!

10.-X-2015 Nr. 10/50

SOARTA În timp noi trecem nepăsători Urcând în infinit, Cuprinşi de-al gândurilor dor Un dor nemărginit!

De viaţa care se scurge încet În visul de apoi, Trecem vii peste tăceri Învolburate în noi.

Plângem când nu avem puteri De-a trece peste punţi de suferinţi, Ce lin se leagănă în suflet Venite din dorinţi.

Căci uneori dorim nespus Să-avem o adâncă fericire Ce încet se leagă în vis Urcând spre cer în neştire!

Ce taine, ce dorinţi avem Şi gânduri nepătrunse, Lumi ce vin peste gândiri Din vremurile apuse.

Ce locuri paşnice ascund A noastră viaţă îngustă Când trecem nepăsători Prin a noastră gândire îngustă!

Nu ştim nimic de-a noastre soarte, De visuri, de căi lactee, Ce adânc ne macină în vis Când ne plimbăm pe alee!

Dorim nespus de tare atunci Tot ce-i vis să se-mplinească, Şi-n ura gândurilor dulci Păşim încet spre casă.

Că-n lumea vie a gândirii Trăiesc uri şi iubiri, Ce adesea sufletul le spune Prin tainice simţiri. Şi-n iureşul de gânduri noi Păşim încet, alene, Alegem căi, urcăm spre alte zări Cu priviri indigene!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE SUFERINŢA Să nu treacă o zi fără să faceţi binele Unei persoane ce-o întâlniţi întâmplător, Pe stradă, în casă, chiar când mergeţi Cutreirând în visul călător.

Să-ţi ierţi aproapele, chiar dacă te bârfeşte, Să-l ierţi pe cel ce-n suflet te urăşte, Să-l ierţi pe omul ce n-a ajuns departe Care-ţi vrea răul cu privirile tăioase!

Să-l ierţi pe popă când te spovedeşti, Ştiindu-ţi secretul, te judecă perfect!

Să-l ierţi pe omul ce vrea să te lovească Pentru că nu şi-a construit o casă În suflet, că-n cunoaşterea de sine E-o suferinţă care-ţi vrea bine.

Să nu treacă o zi fără să priveşti în tine, Mergând încet, dar sigur, pe calea cunoaşterii de sine.

SUNT NOPŢI …

Sunt nopţi în care timpul trece Mai greu şi totul îmi pare vis, Culcat, îngreunat în gânduri, Visez, adorm şi mă trezesc scriind!

Sunt nopţi în care visul tace, Nu-l aud deloc în gând, Doar pulberea de simţuri place Gândirii ce-o aud râzând!

Sunt nopţi fără de visuri, Fără de plăceri, În care gândul zace Cutreierând peste munţi şi zări.

Sunt nopţi când amintirile se scaldă În lungi troiene de omăt Şi văd în depărtări celeste Cu ochiul minţii şugubăţ!

Sunt nopţi când nu pot s-adorm Plângând uitările în mine, Remuşcări mă macină în gând Că n-am făcut ieri, lumii un bine!

Sunt nopţi în care visul plânge Neîmplinindu-se pe el, Necazul care zace-n tihnă În sufletul rebel!

Sunt nopţi ce meditez întruna Gândindu-mă la nostalgii,

10.-X-2015 Nr. 10/50

Ca să alung din gând uitarea Aşa cum cade frunza în vii!

Sunt nopţi în care spiritul îmi pleacă Spre nouri negri şi furtuni, Simt că se adună în a mea minte O lume întreagă de nebuni!

Răzbunări dintre cele mai cumplite Le ascult tăcut în gândul meu, Una mă bagă în ispită Spunându-mi că sunt zeu!

Dar alintările mărunte Ale unei gândiri ce ia foc La fiecare remuşcare Ce parcă nu pot s-o suport! Şi-i dau gândirii înţelesuri Ce zace-n simţuri şi nevoi, Ce-o fi oare în a mea minte De este atâta tărăboi ?!

Este un război al minţii Al gândurilor tutelare Ce răzbucnesc în focuri negre, Căci mugesc a răzbunare!

Dar le plimb cu simţurile în idee Şi ca ideea să nu i-a foc, Le-alung încet, departe în zare Sau le strivesc pe loc!

Sunt nopţi fără de cuvinte Şi exaltări în infinit Mă cotropesc tăceri absurde Că-mi pare totul adormit !

Stau singur, privesc în noapte Şi amintirle îmi curg Ca şi luminile celeste Ce le dă luna în amurg!

Curajul care mi-l dă noaptea Stând de vorbă cu-al meu Eu E ca o fericire adâncă Venită de la Dumnezeu!

Căci în tăcerile nocturne Când urc şi cobor în adâncimi, Trăiesc aievea fericirea Visându-mă în pădurea de salcâmi! © Vasile Hatos Castiglione di Ravenna, Italia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

ascundea câmpuri de orez cunoscute satului.

MENTE MIA…

LUCA CIPOLLA, Italia COME SINFONIA (dal titolo di una canzone di Pino Donaggio) La puntina sul disco della coscienza, carte di focaccia, la strada, di stracci una palla..

Dove s'amavan Dio lo ricorda, - come sinfonia - luci raccolte alla tele, voci urlate lungo vie d'assolato quartiere che agli occhi d'un bimbo celava campi di riso non estranei al paese.

CA SIMFONIE (dintr-un cântec al lui Pino Donaggio) Pick-upul pe discul conștiinței, hârtii de focaccia, strada, din cârpe o minge..

Unde se iubeau Dumnezeu îşi mai aminteşte, - ca simfonie - lumini învăluite la tele, glasuri strigate pe căile unui cartier însorit care la ochii unui copil

Mente mia cullata da dita curiose sui ghazal del grande Hafez quale asse portante che un tarlo severo minaccia, punteruolo d'un nemico sempre in agguato, erba bruciata ov'io mi sotterro senza croce, se questo può servire giusto a chiedervi perdono.

MINTEA MEA… Mintea mea legănată de degete curioase peste gazelurile marelui Hafiz ca o piatră de temelie pe care un car sever o amenință, armă a unui duşman mereu într-o ambuscadă, iarbă arsă unde eu mă îngrop fără cruce, de-ar fi de folos asta numai să vă cer iertare.

AŚOKA Ferito Aśoka, terra crudele disattesa, arida sfera lustrale, nèi che scommettono chi sei tu e sono io, ove il peggior nemico

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE non getta la spada, petalo avvinto al suo ricettacolo.. animale ferito, umile e nobile Aśoka, mastichi in disparte una foglia di cicoria.

AŚOKA Rănit Aśoka, pământ nemilos încălcat, aridă sferă lustrală, negi care mizează pe cine eşti tu şi pe cine sunt eu, unde cel mai rău duşman nu-şi aruncă spada, petală legată de receptaculul ei.. animal rănit, smerit şi nobil Aśoka, mesteci deoparte o frunză de cicoare.

10.-X-2015 Nr. 10/50

scenă/în material/ întregului perceptibil și tăinuit. /Iubirea/să ne piardă ca versuri/într-un cânt.” Aparent clar or accesibil, Luca Cipolla este un poet enigmatic dar plin de miez ce-şi poate revendica fără complexe inutile o ars poetică de tip Mario Luzi. O poezie a cunoașterii prin ardoare, a conștiinței că perfecțiunea marmoreană tip Canova sfârșește prin a obosi cititorul.

Compoziţiile sale preferă premeditat impecabilului eroarea necesară ce dă curaj și undă verde feluritelor interpretări, unui evantai amplu de opinii. Luca Cipolla nu aduce în pagină perfecţiunea sferei, ci imperfecţiunea inevitabilă, fragmentul lapidar, dilema, cazualul, cu alte cuvinte tot ceea ce sporeşte vitalitatea, ceea ce Nietsche numea sentimentul Ființării. Poezia lui Luca Cipolla, fără a exclude sentimentul infinitudinii, pivotează în jurul fenomenelor în mișcare, imature, în jurul sugestiilor de energie ce transmite formele nedesăvârşirii, impure, umane, emoționante.

Geo Vasile38”

©Versuri şi traducere de Luca Cipolla

O mică recenzie a poetului Luca Cipolla de Geo Vasile Un onirosurrealist fantast Poetul și românistul lombard Luca Cipolla este un onirosurrealist fantast. Textele sale poetice par a avea un echilibru al modernității, dezmințit însă de narativitatea oximoronică între absurd amintind de Urmuz și Virgil Mazilescu și angelismul marilor orfici ai adorației fără frontiere. Formal, poeziile sale, rod al unei ingenioase ars combinatoria, învederează simultan tonalitățile contrastive generate de juxtapunerea unor versete și premeditate notații prozaice. Autorul se află în siajul spiritului postmodern al amanților dizarmoniilor și al spulberării bruște a idilismului: „Ca să disting greșeala mă-ncredințez oglinzii,/și totuși dincolo de râu ajunge să mă uit/la mine și la tine,/la alții și la alte…/ Atunci va să-nțelegem jocurile noastre/ unde se-ascunde soarele adesea după nori de fosfor./Niciun costum de

Mihai Cătrună, grafică în peniţă – Simfonia iubirii

38

Geo Vasile, pe numele real Vasile Gheorghe, (n. 21 iunie 1942, Bucureşti) este un italienist, critic literar, traducător şi poet român. În 2013 ia fost decernat ordinul Stella d'Italia în grad de Cavaler pentru cărțile și studiile sale dedicate promovării limbii și literaturii italiene în România.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VASILE HATOS ÎNTÂLNIREA CU LUPUL. INIŢIEREA Copil fiind, îmi plăcea să hoinăresc prin păduri Umblând după călugări şi breabăn, Alegeam văi s-adun al florilor gând Purtat de gândurile şi valurile Inocenţei de copil. Îmi apăreau, Din tainice simţuri al mirosului fin De fân, iarbă, hribe şi taine.

O frunză o simţeam cum cade pe umăr Şi universul întreg îl simţeam Cum se-adună la mine în umbră Ce tainice doruri în suflet aveam!

Simţeam cum tresaltă iubirea din mine Simţeam că trăiesc în alt univers Simţeam că sufletul meu în natură Este legat printr-un vers!

De pietre, de ierburi şi doruri ce-adună În mine, un întreg Univers!

Simţeam Limbajul Naturii Căci conversam cu frunze şi flori, Le simţeam cum m-adie pe gură, Cu sărutul lor pur conversând în culori!

Vorbeam cu fagul din vale, Un paltin îmi spunea al său mister, Un gorun cu frunzele late S-abate din drum povestindu-mi cu dor, Că timpul este materia uitată În universul din noi.

M-aplec şi sărut pământul molatic Cu frunze ce cad peste sufletul meu, Le simt cum se strecoară În interiorul Universului meu.

Eu cad peste punţi de mătase Iar timpul îl simt, în mine, Este un întreg Univers Născut în Fiinţă.

10.-X-2015 Nr. 10/50

Sărut şi vântul ce m-adie tăcut Cu simţurile născute în uitare Şi, iată un întreg Univers Răsare în zare.

E timpul ce-l pierd şi simt că trăiesc Alături de frunze şi pietre, Iar într-o vale trăiesc Iniţierea în misterele getice.

E Lupul ce-l simt în urma mea Venind tiptil prin pădure, Îl simt dar n-aud dragostea sa Ce vine din Natură.

Neştiind că sunt urmărit De Lupul cu blana golaşă, Păşesc tăcut în universul meu viu De lumi şi visuri uitate.

Ajung într-o vale plină cu flori, Şi-o râpă îmi apare în faţă, Încerc s-alung frica din mine Încă din faşă.

Dar misterul Naturii m-apasă greoi Cu crengi şi trunchiuri uscate, Păseşc peste unul, dar altul îmi apare, Şi simt c-o să-nnebunesc De aceste mistere apărute în vale, Încerc încet să le ocolesc.

Dar dintr-odată Lupul îmi apare În faţa mea de după fagi, Mă privea cu un dor nesaţiu, gândindu-se: „Ce face un copil singur în pădurea de fagi?!”

Mai jos nişte oameni cărau lemne Cu carele pline de trunchiuri uscate, Văzând Lupul deasupra mea Au început un tărăboi mai aparte.

Lăsând carele în drum Strigau către Lup: „ Fugi de-acolo!”

Eu rămasem înlemnit, Fiindcă strigau: „Ce caut singur acolo?”

Nu vezi cum Lupul te priveşte Pe după copaci Nu vezi misterele acestea Din pădurea de fagi!

Dar în clipa acea simţeam Că totul se năruie în mine Că Lupul acesta E-o parte din mine Că nu putea să-mi facă rău

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dar aşa-i Întâlnirea Dintre un copil şi un Lup Începe misterul În sufletul avut. Şi-n clipa aceea Privirile ni se întretaie, El Lupul mă priveşte Eu îl privesc iar Şi simt că ceva se strecoară în mine, Ce-or fi aceste unde divine?

O clipă am simţit că Lupul este şi altceva, Că ochii aceia roşii şi calzi, Privirea este o iniţiere Ce-o simţeam în pădurea de fagi.

Că vrea să-mi spună ceva, Că mârâitul este un Limbaj al Naturii, Că urletul este un foc al urii, Ce-l spune şi Lupul în tăcerea pădurii, E un Limbaj aparte Venind ca un torent al iubirii Să stai de vorbă cu pietre şi stânci, Să simţi că Lupul Ți-a vorbit!

Că i-ai înţeles misterul Că sufletul îi este curat, Că universul naturii e foarte ciudat C-ai ajuns să descifrezi vorbirea Naturii Conversând cu Lupul Doar din priviri Să simţi că totul sporeşte În iubiri şi simţiri.

Că frica este un limbaj Venit din sânul Naturii din vremea Când omul era singur cu Dumnezeu, Că omul şi Lupul Au acelaş Eu. Se înţelegeau doar din priviri Şi Limbajul acesta Este născut peste firi, Că ai înţeles ce vrea să spună o floare Când o priveşti în tăcere Că ai înţeles ce vrea vântul Când îşi alină gândul Că ai înţeles umbrele nopţii, Că înserarea este un mister, Că iniţierea începe Când pătrunzi secretele naturii

10.-X-2015 Nr. 10/50

Când sufletul cere un bine Și când Adevărul este un urcuş Spre Absolutul din tine Spre un foc de nepătruns De ochii firii umane Căci iniţierea a-nceput, Când descifrezi universul din tine Când peste simţuri cad idei Atunci simţi că totul e bine Că ai ales o cale de străbătut. În lumi de gânduri şi idei Unde totul este puritate, Iar iniţierea este o parte A raţiunii care dă scântei Şi-aprind flăcări divine ...

Că totul este ca un noian De torente divine Ce zac ascunse în simţiri Trebuind să le descoperi Doar din priviri.

INCONTRO COL LUPO. INIZIARE Essendo bambino, mi piaceva camminare tra boschi Tra monaci e precipizio Scegliendo i fiori del pensiero Portato dai miei pensieri dell’infanzia, Di un innocente bambino, apparivano Qualchi misteriosi sentimenti di un finissimo profumo Di fieno, d’erbe, funghi e segreti.

Sentivo come una foglia cadere sulle mie spalle E l’intero universo su di me Che riempiva la mia ombra Di quei segreti che avevo nell’anima!

Sentivo come l’amore bruciava dentro di me Avevo la sensazione che vivo in un altro universo Sentivo che mia anima E’ legata alla natura tra un verso!

Di pietra, d’erbe e desideri Radunarsi in me, un intero Universo!

Vivevo nel linguaggio della Natura Perchè parlavo con foglie e fiori, Li sentivo come mi toccavano le mie labbra Conversando nei colori del loro bacio!

Parlando col faggio di valle Il platino mi raccontava il suo mistero,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Il rovere con le sue foglie disegnate Lasciava la sua strada raccontandomi con la nostalgia Che il tempo è una materia dimenticata Nel nostro universo, mi piego e bacio la docile terra Ricca di foglie cadenti nell’anima mia Li sentivo su di me.

Dentro il mio universo e cado Sui ponti di seta Sentendo il tempo, in me E’ un intero Universo Essere nato, Baciare il vento che soffiava silenzioso Nei sentimenti nati della mia dimenticanza Ecco è un intero Universo Levante in lontanaza qui ...

E’ il tempo perduto, quello che vivevo Accanto alle foglie e alla pietra, Poi nella valle vivevo l’inizio del getico mistero E sentivo il lupo che veniva piano tra boschi Lo sentivo, ma non sentivo l’amore, Che veniva dalla Natura Nè sapendo che il lupo mi guardava Con la sua pelliccia spennata, Taciturno camminavo nel mio vivo universo Di luci e sogni dimenticati.

Camminare in una valle ricca di fiori E davanti a un precipizio Provare una grande paura anche dalla nascita.

Ma questo mistero della Natura mi pesava Con i suoi rami e tronchi secchi, Sentivo che potevo diventare pazzo Per questi misteri apparsi in valle, Li volevo girare Ma il lupo è apparso davanti a me tra faggi.

Mi guardava con malinconia, a lungo, pensando a: „Che fa un bambino nella foresta di faggio?!”

In valle erano gli uomini che trasportavano il legno Nei loro carri pieni di tronchi secchi Vedere il lupo su di me Si sono ribellati, pensando a me Hanno lasciato i loro carri sulla strada Gridando verso lupo: „Vattene di là” !

Io sono rimasto di pietra, Perche tutti gridavano: „Che cerco io li?”

Non vedi come il lupo ti guarda tra gli alberi Non riuscivo a vedere questi misteri

10.-X-2015 Nr. 10/50

Di questa foresta di faggio!

Sentivo che tutto mi crollava addosso Che il lupo è una parte di me E non poteva farmi del male Da questo incontro.

Il mistero ha preso un posto Dentro di me sentendo come il lupo E’ una parte di me in quell’attimo Tra un bambino e un lupo Iniziava il mistero, L'anima aveva.

In quel momento I nostri occhi che si incrociavano, Lui mi guardava Io lo guardavo ancora Sentivo che qualcosa mi trapassava, Che saranno queste onde divine?

Per un attimo sentivo come il lupo e’ un’ altra cosa, Che quegli occhi rossi e caldi E il suo sguardo è un' iniziazione Quello che ho sentito nel bosco di faggio.

Pareva che aveva qualcosa da dire Il suo grido è il linguaggio della Natura Il suo urlo è il fuoco dell’odio Quello che lupo sente nel silenzio del bosco E’ un linguaggio diverso Che si muove come il fuoco dell’ amore, Parlando con pietra e rocce Si sentiva che il lupo ti parlava E che si capiva il segreto Che la sua anima è pura, L’universo della Natura è strano Ma pronto ad interpretare il linguaggio della Natura Tramite gli sguardi del lupo Si sentiva che tutto si moltiplicava In amore e nel sentiero Che la paura è un linguaggio Venuto dal seno della Natura in tempo Di quando l’uomo stava solo con Dio, Che l’uomo e lupo sono una cosa sola Si capivano soltanto dagli sguardi E questo linguaggio è nato straordianamente Capendo che vuol dire un fiore Quando lo guardi nel silenzio Che hai capito che vuol dire il vento Quando ti culla il pensiero Che hai capito l’ombra della notte

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Che la sera è un mistero Che commincia l’inizio Penetrando nei segreti della Natura.

Quando il segreto chiede il bene E quando la Verità è una salita Verso Assoluto dentro di te Verso il fuoco impenetrabile Negli occhi della Natura e dell’uomo L’ inizio è cominciato Da quando ho scoperto l’universo in te E le nuove idee penetrano il sentiero Si vedeva che tutto prendeva la dritta via Quello che è stato scelto da percorrere.

Nel mondo splendente delle idee e pensieri Dove c’è tanta purezza, L’inizio è una parte della ragione Quando il fuoco divino sta scintillando, accendendosi...

Perchè tutto è una gran quantità Del divino torrente Che giace nascosto nel sentiero Che si può scoprire soltanto dagli sguardi.

DUMNEZEU SE NAŞTE ÎN SUFLET DE COPIL de ce am plecat spre călătoria interioară când visurile mi s-au suprapus dând naştere fericirii obiectul fericirii, surâsul fericirii, mi-am constrâns simţurile pentru a urca în interiorul fiinţei am plecat spre tărâmul beatitudinii unde pacea lăuntrică s-a instalat în intelect prin cunoaşterea Sacrului am ajuns la rădăcinile morţii, la rădăcinile spiritului, la cunoaşterea absolută, de ce mi-a spus Dumnezeu că fericirea există doar în durere? de ce am trăit mituri prin depăşirea gândurilor pure cunoscându-L pe Dumnezeu? lacrimi mi-au inundat sufletul la ivirea luminii morţii am cunoscut moartea ca pe-o eliberare a spiritului de frică de suferinţi.

10.-X-2015 Nr. 10/50

DIO NASCE NELL’ANIMA DEL BAMBINO Perché sono andato in viaggio dentro di me Quando i sogni hanno sovrapposto la realtà, Il sorriso, il compleanno della felicità Sono costretti i miei sensi a salire Dentro il mio essere, Sono andati nel regno delle beatitudini Dove la pace della mente si sistema nell’intelletto Attraverso la conoscenza del Sacro Toccare le radici della morte, E le radici dello spirito, Dio disse:„la felicità esiste“ Soltanto nel dolore di chi l’ha vissuto Superando i pensieri/Nell’incontro della morte L’ho conosciuta come una liberazione Dello spirito, del timore delle sofferenze, Dio esiste.

Perché sono andato sulla strada con le lacrime Ciò che mi ha portato la beatitudine, La conoscenza divina/Vivere nella felicità intrinseca, divina, diretta/Amando veramente, l’ anima mia Non sa di mentire perché non c'è salvezza Attraverso la conoscenza della coscienza, Educare me stesso, rimuovendo i miei difetti, Accuratamente abolire il male, Attraverso la conoscenza della felicità Esiste L’Assoluto, vivendo esperienze di morte Portando indietro la vita, che mi ricorda da bambino, All'anima del bambino dove Dio Educa la coscienza attraverso Il itorno al mondo primordiale Ruotando lo spirito nell'affascinante Mondo del paradiso perduto Quando l'uomo stava parlando con Dio Lo spirito era libero, fu educato Perché sapevamo che il sacro divino Conosceva la beatitudine,/Perché era lasciato in libertà.

Sulla strada ricca di spine/Ho trovato la felicità, Perché lo spirito è libero E’ parla con Dio E Dio nasce Nell' anima del bambino. © Vasile Hatos © trad. în lb. italiană Elena Spătaru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Au brevet d’un nouveau type d’ailes tu vas m’aider Dans l’histoire du monde éternellement vainqueurs.

CERȘETOR DE DRAGOSTE Oceanul – perechea de blugi Pe care am probat-o în grabă Nu mi-a putut zice unde fugi Și inima mea se tot întreabă:

SEBASTIAN GOLOMOZ SINE DIE Deși nu mă cunoști, îmi ești deja iubită M-a mângâiat iubirea. Iar tu de cupidon Mâine sau sine die, vei fi subtil ochită În pași de serenade cântate sub balcon Ochii vor spune tot ceea ce gura nu știe Îți vor deschide ușa comorii de scrisori Credința ne va spăla pe frunți cu apă vie Ne va săruta viața, ne vor parfuma flori Trupurile îmbrățișate într-un unghi obtuz Ne vor fi invidiate de însuși zenitul nopții Inimile noastre vor dansa-n ritm de blues Acompaniate de-ale reginei stelelor ovații Precum Adam și Eva de toți vom fi știuți Ca două suflete curate, în taine inițiatori Să brevetez model de aripi, o să mă ajuți În istoria lumii vom fi eterni învingători.

SINE DIE Quoique tu m’ignores, tu es ma bien aimée L’amour m’avait frôlé. Et toi, Cupidon, Demain ou sine die, va te lorgner En pas de sérénades jouées sous le balcon.

Les yeux seuls vont parler, la bouche en est muette Ils font ouvrir la porte aux lettres et à leur trésor La foi va baigner nos fronts de l’eau bénite La vie va nous bénir, saisis par le parfum des fleurs Nos corps embrassés dans un angle obtus Le zénith même de la nuit va les envier Nos coeurs vont danser dans un rythme de blues Par les ovations de la reine des étoiles accompagnés Tels Adam et Ève nous serons célébrés Deux âmes pures, aux secrets initiateurs

„Doamne de ce-mi oferi colac Când n-am nevoie de salvare?”

Măcar o dată fă-mi pe plac: Dă-i o pereche de aripioare!

Fă-i zborul alegre portativ Mie, te rog un semn cu mâna Să pot să o privesc admirativ O clipă, până nu o fură luna M-aș naște pentru a doua oară Din pântecul acelei secunde Pe-acorduri calde de chitară Îmbrățișate de celeste unde De bucurie am obrajii copți Și dansez cu albastrul stor Sub tinerețea acestei nopți De dragoste am ajuns cerșetor În schimbul ei renunț la tot Norocul să mă părăsească În ochii altora să par netot Dar iubirea să-mi zâmbească.

MENDIANT D’AMOUR L’océan- le jeans Essayé à la hâte Sur ta fuite ne me dit rien Et mon coeur quête: „Pourquoi cette ceinture, Dieu Puisque pas besoin de sauvetage?”

Une fois tout au moins fais à mon gré: Donne lui des ailerons en partage!

Fais que son vol soit une allègre portée Fais-moi un signe de la main Pour que je puisse l’admirer Un instant, avant que la lune ne l’amène

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ce serait ma seconde naissance Au ventre de ce moment Aux accords de la guitare, aisance Les vagues célestes embrassant.

Mes joues de joie sont rougies Je danse dans le ciel d’azur Sous l’emprise de la jeunesse cette nuit Je suis le mendiant de l’amour J’abandonne le monde Que la chance quitte ma voie Au risque de paraître stupide Pourvu que l’amour me chatoie.

RUTA IUBIRII Gândul se ceartă cu tăcerea Inima creionează destinul Ochilor secându-le marea Speranțele au ucis veninul Aripile au zburat la Eros Ducându-i mesajul lui Ra Buzele a dorință miros Pe gât, cântă lin orchestra Iubirea vine cu mici pași Din suflet trece în stomac Sub formă de vioi fluturași În inimă revenind cu trac.

LA ROUTE DE L’AMOUR La pensée se querelle avec le silence Le coeur esquisse la destinée Des yeux à sec, pervenche Les espoirs avaient tué l’envenimé Eros aux ailes a donné vie Elles lui portent le message de Ra Les lèvres sentent l’envie Sur le cou, l’orchestre chantonna L’amour s’en vient à petits pas Passe de l’âme vers l’estomac De vifs papillons y envisagea Au coeur, de retour, c’est le trac.

10.-X-2015 Nr. 10/50

BILET DE DRAGOSTE Blues-ul visurilor noastre Intrigat de doamna lună Lămurit va fi de astre.

Eleganți, noi împreună Trecem goi printre speranțe Dorința o facem destin, Edelvais și rozmarin Din dragoste decupăm Răni, rutină, resentimente Adăugând în locul lor Gingașe flori, sinceritate O geană de priviri latente Săruturi – palme peste nor Tendințe roz evidente...

Ene zâmbește când visăm.

BILLET D’AMOUR Le blues tellement rêvé Intrigué par la dame lune Par les astres sera éclairé Élégants, tous les deux- une Démunis, on traverse les espoirs.

Le désir devenu notre destin, Edelweiss et romarin De l’amour, on enlève Blessures, routine, ressentiments On y replace Fragiles fleurs, sincèrement L’aurore des regards latents Baisers- paumes qui le nuage effacent Des tendances roses, évidemment...

Enée sourit dans nos rêves.

©versuri şi traducere de Sebastian Golomoz

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOSTALGIA FULGILOR

VIORELA CODREANU TIRON şi DORINA BRÂNDUSA LANDÉN NICIODATĂ Vânturile de nicăieri, de pretutindeni se-adună întotdeauna la mine în casă când bucuria îşi face culcuş în inima mea.

Sărmane vânturi! ce nu ştiu că inima mea, niciodată nu va ajunge îndeajuns de bătrână, îndeajuns de uscată... să nu mai poată simţi bucuria, durerea, şi jalea.

ALDRIG Vindar från ingenstans, från överallt samlar sig alltid i mitt hus när glädjen gör sin säng i mitt hjärta.

Stackars vindar! som inte vet att mitt hjärta aldrig kommer att bli tillräckligt gammal, tillräckligt torr… för att inte känna längre glädje, smärta och sorgen.

M-ai culcat între două veşnicii ca să nu aud cum doare iarna.

Mi-ai smuls braţele de nea fără să ştii că dragostea oricărui fulg de nea, oprit pe geană, vine cu o depărtare, iar fereastra deschisă spre soare mă absoarbe surâsului dintre cele două veşnicii prin obscuritatea sa albă.

SNÖFLINGORNAS NOSTALGI Du har lagt mig mellan två evigheter för att inte höra hur vintern gör ont.

Du slet mina snöarmar utan att veta att varje snöflingas kärlek som fastnade på ögonfransen, kommer med fjärran, och det öppna fönstret mot solen slukar mig i leendet där, emellan två evigheter genom mörkret till vitt.

ATUNCI AI SĂ ŞTII...

Ai pus vreodată urechea la pământ să auzi cum creşte iarba?

Ai lipit vreodată gând lângă gând pentru a mă naşte în spatele pleoapelor?

Ai băut vreodată din izvorul ce curge către munte?

Ai adunat vreodată nuferi crescuţi pe ape îngheţate?

Atunci... poate, ai să ştii de am fost... de mai sunt... de voi mai fi !...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE DÅ SKA DU VETA…

UNDEVA... ÎN MEMORIA PLOII

Har du lagt någonsin örat mot marken för att höra hur gräset växer?

Har du någonsin satt tanke vid tanke för att födda mig bakom ögonlocken?

Har du druckit någonsin från källa som rinner mot berget?

Har du plockat någonsin liljor som växer på fruset vatten?

Då… kanske du ska veta om jag har funnits… om jag finns än… om jag kommer att finnas!...

din ceaţa trupului meu se contopesc gene de foc în aurore sângerii, din care sufletul renaşte ca un miracol orb al vieţii.

Undeva... în memoria trecătoare a ploii eu am lăsat un semn de recunoaştere.

FOC DE TABĂRĂ Am adunat din toate pădurile vreascurile amintirilor...

Focul ardea!

Tăcerile cântau!

Destinul se odihnea şi se-ncălzea lângă ora fântânilor... poate râdea!

Ochi-mi străpungeau întunericul şi priveau liniştiţi cum fumegă cuvintele şi cum... din când în când, scânteile îmi ardeau mâinile sufletului BRASAN Vi samlade från alla skogar minnenas kvistar…

Elden brann!

Tystnaden sjöng! Ödet vilade och värmde upp sig vid brunnarnas timme… eller kanske skrattade!

Mina ögon genomborrade mörkret och såg stilla hur orden pyrde och hur … då och då, gnistor brann min själs händer.

10.-X-2015 Nr. 10/50

NÅGONSTANS… I REGNETS MINNE Av min kropps dimma svetsar sig samman gener av eld i blodröda tidiga morgnar av vilken själen föddes på nytt som en blind mirakel av livet.

Någonstans… i flyktiga regnets minne jag lämnade ett tecken av igenkännande.

UNICA ORĂ A ZILEI Când se întunecă devin cenuşie, mă dizolv în obscuritatea opacă odată cu gândurile în această unică oră a zilei plină de semnificaţii, ce-mi bate în uşă : e ora ispăşirii, mereu izbăvită, nicicând ispăşită.

DEN ENASTÅENDE TIDEN PÅ DAGEN När det skymmer blir jag mörkgrå, jag upplöses i den dunkla mörker samtidig med tankarna, i denna unika timme på dagen, full av mening.

Det som knackar i dörren är försoningens tid alltid befriande, aldrig benådande.

©Viorela Codreanu Tiron ©trad. în lb. suedeză: Dorina Brândusa Landén

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

şi-am presărat fire de iarbă pe creştetul universului şi-am văzut: Deasupra...

Dedesubt...

Nimicul îşi face culcuş.

VIORELA CODREANU TIRON

Portret, grafică în peniţă de Mihai Cătrună

ÎNVAŢĂ-MĂ, cum să opresc timpul acesta ce curge haotic? să-ţi pot strecura printre gene o mângâiere un cântec o poezie un cuvânt – ca o lumină adâncă – frumos să încolţească în inima ta?

TANÍTS MEG, hogyan állítsam meg az időt, mely zavarosan folyik? hogy szemeid elé tudjam tenni a simogatást a dalt a verset a szót – mint döbbenetes világosságot – melyek szívedben kivirágoztak?

CUVINTE Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute, rămase nespuse, pe toate le-am cules şi le-am spălat cu rouă-de-soare. le-am presărat pe ropotul ploii şi le-am înfipt în mare, de unde valul le-a adus la picioarele tale.

Să nu te apleci!

Eu am ţinut odată valul în mâini

SZAVAK Eldobott, elveszett, néma szavak, soha ki nem mondottak, rendbeszedtem mindeniket a reggeli nap harmatával tisztára mostam, szerteszét szórtam az eső visszhangjával tenger vizébe véstem, ahonnét a hullámok lábad elé hordták.

Ne hajolj le értük, mert egyszer már kezedben tartottad őket.

Fűszálakat szórtam És láttam: Fentről…

Lentről…

Hogy a semmi magának fekhelyet készít.

PRUNCUL SINGURĂTĂŢII Legăn şi acum pruncul singurătăţii... Îl hrănesc în neştire cu lapte-de-lacrimi, cu rouă-de-stele, chiar dacă ştiu că-mi secătuieşte inima, şi-mi frânge mâinile cu greutatea lui; chiar dacă ştiu că-mi oboseşte până şi gândurile sterpe.

Legăn şi legăn... poate va adormi o clipă doar.

AZ EGYEDÜLLÉT GYERMEKE Még ringatom az egyedüllét gyermekét étellel kínálom könnytejjel, csillagok harmatával pedig tudom, hogy kiszárítja szívemet, leszakad kezem súlyától

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE és tudom azt is, kiszívja hiábavaló gondolataimat mégis ringatom, ringatom… hátha elalszik, legalább egy percre.

POATE...

A fost o naştere!

A fost o moarte! Şi a mai fost... poate, ceva-ntre ele... un cântec duios sau un vaiet! (?)

Spuneţi-mi ! ce-a fost?!...

TALÁN Volt a születés!

Volt a halál! És közöttük volt egy kellemes dal Vagy talán egy emberi jaj Mondd: mi volt egyáltalán?!

SUB POVARA IUBIRII Te-ai îndrăgostit de mine, Durere, atât de tainic, atât de deplin, atât de etern! şi-atât de spăimos te-ai împlântat în oasele mele, încât au început să se sfarme sub povara iubirii.

A SZERELEM SÚLYA ALATT Te, Fájdalom, belém szerettél, sanyarún titkos, sohasem véges, mégis végtelen! És annyira félelmetesen a csontjaim közé hatoltál érzem, szétrobbanok a szerelem súlya alatt.

10.-X-2015 Nr. 10/50

FIRUL DE FUM Am cules nenumăratele tale furtuni şi-am continuat să trăiesc – prin bolul inocenţei – în visul transformat în firul de fum, ce se strecoară prin toate ungherele tale cu veşnica pecete a arderii.

FÜSTSZÁL Megszámlálhatatlan viharaidat gyűjtöttem össze, megpróbáltam átélni értetlenségedet. És füstszállá változtatott álmokat, amik minden porcikámba behatoltak, az esztelenség végtelen pecsétjével.

PRIVEAM Între noi tremura de mult despărţirea dezlănţuind furtuni de spaime, în ploi dese de lacrimi.

Priveam cum te depărtezi – fluture alb – prin asfinţitul tăcerii aripilor însângerate de strigăte, lăsându-mă să-mi gust întristările înmiit de întregi.

LÁTTAM Hogy köztünk már régóta remegett az elválás a rémület viharait idézve könnyeink folytonos sürü esőjében láttam amint távozol – te fehér lepke – szárnyaid beolvadtak a szürkületbe emléked bennem maradt egy kiáltással, hogy megértsem ezt a kegyetlen szomorúságot. © Viorela Codreanu Tiron © traducere în lb. maghiară de HORVÁTH DEZSŐ

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VIORELA C.TIRON ŞI CHRISTIAN W. SCHENK ZVONUL SIRENELOR Sunt năvala şi mângâierea valurilor ce mor în nisipul fierbinte.

Sunt zvonul sirenelor ce vine de prea departe de tine.

De ce ţi-e frică să atingi această mare? prea plină de mistere unduitoare, ce se sfarmă de maluri, pentru a pleca mai departe?

Prinde măcar acest val ce vine spre tine! Şi strânge-l, strânge-l în mâinile tale!

MEERJUNGFRAUEN GEMUNKEL Ich bin der Ansturm und der Wellen Trost die in dem heißen Sand sterben.

Ich bin Meerjungfrauengerücht das zu dir von zu weit kommt.

Wieso hast du angst dieses Meer zu berühren? zu voller wellenförmige Geheimnisse sind, die sich an Ufern prallen, damit er sie weiter gehen?

Fang wenigstens diese Welle die dir angegebenen kommt!

Und halte sie, halt sie in deinen Händen!

CEEA CE NU ŞTIAI... Îţi spuneam odată că sunt piatră ceea ce nu ştiai... era că fiecare piatră a trăit

10.-X-2015 Nr. 10/50

somnul pietrei şi a văzut, cum văd şi eu, prin somnul pământului, prin somnul aerului, prin somnul apei, prin somnul trupului…

Numai nesfârşitul dans al luminii n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina, lumina nu doarme niciodată! Şi-atunci...m-am întors în somnul pietrei şi-n mine, în uitare şi-n aduceri-aminte, ascunzându-mă în miezul muntelui unde ochii ce privesc, nu pot pătrunde!

WAS DU NICHT WUSSTEST… Ich sagte dir mal, dass ich Stein sei Doch das wusstest Du nicht... es war wie jeder Stein der lebte den Schlaf des Steins und sah wie ich auch sehe durch Erden schlaf, durch Lufts schlaf, durch Wassersschlaf, durchs Schlaf des Körpers...

Nur den endlosen Tanz des Lichts schaffte ich nicht zu sehen...weil...das Licht, das Licht schläft niemals! und dann... drehte ich mich um im Schlaf des Steins und in mich, ins vergessene unter den Erinnerungen, versteckte mich ins Bergesherz wo die blickenden Augen, nicht eindringen können!

NIMENI NU VEDE Iubirea a căzut pe nevăzute în adâncul unei prăpăstii de nori tocmai acolo... unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi pe fundalul furtunii, iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului. Şi nimeni nu vede, nimeni nu simte că-i lipseşte ceva!

Dar cine mai poate vedea?!...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE când ochii noştri orbesc de vuietul vântului, când ochii orbilor sunt păsări moarte aruncate-n pustiul de munte? şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii care nebănuit se stinge printre genele coborâte ale uitării de semeni.

NIEMAND SIEHT Ungesehen die Liebe ist gefallen in Wolkentiefen Grund genau dorthin... wo die Möwenaugen voll Müdigkeit entschweben im Untergrund des Sturms, und ihre Schreie im Windes heulen sinken.

Und niemand sieht, niemand füllt, dass ihnen etwas fehlt!

Doch wer kann noch was zu sehen?!... wenn unsere Augen erblinden vom Windes brüllen, wenn die Augen der blinden tote Vögel sind. weggeworfen in den Bergenöde? und Glassaugen die Flammensteigen verfolgen unerwartet erlöschen zwischen den Wimpernschatten der Vergessenheit unsers gleichen.

CUVINTE Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute, rămase nespuse, pe toate le-am cules şi le-am spălat cu rouă-de-soare.

Le-am presărat pe ropotul ploii şi le-am înfipt în mare, de unde valul le va aduce la picioarele tale.

Să nu te apleci!

Eu am închis odată valul în mâini şi-am presărat fire de iarbă pe creştetul universului şi-am văzut: Deasupra...

Dedesubt...

Nimicul îşi face culcuş.

10.-X-2015 Nr. 10/50

WORTE Vorgeworfene, verlorene, stille Wörter, unausgesprochen geblieben, gesammelt habe ich sie alle und mit Sonnentau gewaschen hab sie auf dem Regendonner bestreut und ins Meer versenkt von wo die Wellen sie zu deinen Füßen bringen.

Du sollst dich nicht verbeugen!

Ich hatte mal die Welle in die Hände eingeschlossen und haben Grashalme auf Allesstirn gestreut und hab gesehen: Oberhalb...

Unterhalb...

Das Nichts baut sich ein Nest.

ÎNTOARCERE Ai băut din izvorul uitării crezând c-ai să scapi de tainele şi tainiţele memoriei fără să-ţi pese de vârtejul-destinului ce duce spre cer şi îţi conduce eterna întoarcere, naştere şi renaştere, până la iertarea păcatelor.

RÜCKKEHR Du hast von dem Vergessen Quelle getrunken und hofftest der Geheim- und nissechen deines Gedächtnisses zu entkommen ohne um des Schicksalswirrwarr kümmern was zum Himmel führt und Dich zur Ewigkeitsrückkehr leitet, Geburt, und Wiedergeburt, bis zur Vergebung aller Sünden.

© Versuri: Viorela Codreanu Tiron ©traducere în lb. germană: Christian W. Schenk

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LUAN MALOKU

BAKI YMERI Albania

SA BUKUR Sa bukur që të kam ty Ti je botë në vete Me diell e hënë Dhe aty ka vend Vetëm për mua Sa shpejt koha kalon Me ty…

Flokëverdha ime Mua nuk më duhet Më shumë Kur të kam ty Ylli im polarë!

CE FRUMOS Ce frumos că te am Tu eşti o lume în sine Cu soare şi lună Şi acolo ai loc Numai pentru mine Ce repede trece timpul Cu tine…

Blonda mea Mie nu-mi trebuie Mai mult Când te am pe tine Steaua mea polară!

PAPRITUR M’U SHFAQE Papritur m’u shfaqe ti sonte Lozonjare mikja ime

10.-X-2015 Nr. 10/50

Ndjenjë e madhe ma përshkoi Trupin e më mbushi dashuri Me plot emocion të zjarrtë Ma ringjalle shpirtin tim Buzëqeshja jote i ngjet dritës Së agimit që shfaqet në horizont Kur qëndiset nga gëzimi i jetës Me buzët e kuqe hoje mjalti Engjëlli im sa i etur isha për ty Mbetëm të qafuar gjatë e gjatë Pasioni rritë tik-takun e zemrës Sonte hëna s`doli nga xhelozia Prushin e mallit do ta shuajmë Me lojën tonë të çmendur U kthyem prapë në ëndrrat tona Të vjetra- papritur m’u shfaqe ti PE NEAŞTEPTATE MI TE-AI ARĂTAT Pe neaşteptate mi-ai apărut Fericindu-mă prietena mea Un sentiment uriaş m-a cuprins Trupul mi-ai umplut cu iubire Cu emoţii înfocate Ai înviat sufletul meu Surâsul tău e asemeni luminii Zorilor care se ivesc în zare Când se croieşte bucuria vieţii Cu buzele rumenite ca fagurele de miere Îngerul meu ce setos eram pentru tine Rămăsesem în îmbrăţişare lungă Pasiunea creşte tic-tacul inimii Diseară luna nu s-a ivit de gelozie Jarul dorului îl vom stinge Cu jocul nostru nebun Ne-am întors din nou în visele noastre Cele vechi – pe neaşteptate mi-ai apărut

LUMI I ËNDRRAVE TONA Lumi nganjëherë Shpërthen rrëmbyeshëm Si i çmendur Përmbytë zemra e dashuri Flakë i kallë shpirtërat Bubullima qiellin trishton

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Të nesërmen e bardhë Bota qetësohet nga buzëqeshjet Që ditën lumturojnë Sa e dua këtë jetë të bukur Me ty shpirti im Dhe sa shumë etje kam Për lumin e ëndrrave tona Ooo... Zoti im i urtë!

Barca mea nu se scufundă aşa de uşor.

Cât de mult îmi place ploaia de vară Atunci când ne iubim ca doi nebuni.

Să nu spui că nu-ţi place şi ţie.

FLUVIUL VISELOR NOASTRE

Sa e urrej largësinë, bjeshkët Detet dhe oqeanet Pa mëshirë më ndajnë nga ti Qe sa e sa vite të gjata Ato ikje atëherë ishin pa lamtumirë Ku gjysma e shpirtit më mbeti Peng në vendlindje E ankthet po më mbysin dalëngadalë Ëndërrat më trishtojnë çdo natë Ato s`kanë të ndalur Kur mallit i bashkangjiten dhembjet E kurbetshkretit Më djegin e më përvëlojnë shpirtin Sa ftohtë bën pa ty atdheu im O Zot i madhërishëm deri kur kështu

Fluviul uneori Explodează furios Ca nebun Răstoarnă inimi şi iubiri Flacăra le aprinde sufletele Tunetul cerul îl întristează În cea de-a doua zi albă Lumea se linişteşte de surâsurile Care ziua luminează Ce mult doresc această viaţă dulce Cu tine sufletul meu Şi ce multă sete am Pentru fluviul viselor noastre Ooo... Dumnezeul meu calm!

E URREJ LARGËSINË

URĂSC DEPĂRTAREA RRI Rri mos ik sonte Se kam shumëçka për të thënë Rri se shumë të dua Bëhu pjesë e gëzimit tim Mos ma dallgëzo detin Varka ime nuk fundoset lehtë Sa më pëlqen shiu i verës Kur duhemi si të marrë Mos thuaj se ty nuk të pëlqen.

MAI RĂMÂI Mai rămâi, nu pleca astăzi Pentru că mai am atâtea să-ţi spun.

Mai rămâi, pentru că te iubesc atât de mult Fii parte din bucuria mea.

Mare, nu mă mai legăna

Cât de mult urăsc depărtarea, munţii Mările şi oceanele Care fără milă mă despart de tine De atâta amar de ani Acele plecări fără de rămas bun Când jumătate de suflet mi-a rămas Zălog acasă Coşmarurile mă sufocă încet-încet Visele mă întristează în fiecare noapte Şi nu se opresc Nici când dorul însoţeşte durerea Pierderii devastatoare Îmi ard şi îmi opăresc sufletul Cât de rece devine căminul fără tine Of, Doamne, atât de minunat până când astfel ©Luan Maloku ©traducere din lb. albaneză Baki Ymeri Din volumul Fluviul viselor/ Lumi i ëndrrave tona

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Pentru a veni în timpul, ce nu-mi aparține Să am un început de altă emisferă.

Acum tot mai mult poezia nu încape În sinele meu, Ea e altceva decât credeam...

POEZIA NGA VETËVETJA IME

LILIA MANOLE şi

BAKI YMERI

CALCULE Calculele mi-au fost Mai mici decât răbdarea...

Astfel le-am înmulțit La număr în fiecare zi dar acestea nu sunt cifre Ci litere.

Abracadabrantă îmi e Bucuria sufletului Algebra Îmi contaminează Plăcerea scrisului Iar, geometric Așez cuvintele La temelia sufletului.

LLOGARITË Llogaritë më ishin Më të vogla se sa durimi...

Kështusoj i shumëzova Duke i numëruar çdo ditë Por këto nuk ishin shifra Por shkronja Abracadabranta më është Përgëzimi i shpirtit Algjebra Ma kontaminon Kënaqësinë e shkrimit Kurse, gjeometrikisht I vendos fjalët Në themelin e shpirtit.

POEZIA DIN SINELE MEU Dacă aș fi atins pământul vlăguit Aș fi căzut în Cerul eternelor rug

Po ta prekja dheun e vlagtë Do mendoja se Qielli i lutjeve të përjetshme Për të ardhur koha që s’më përket Të kem një fillim prej hemisphere tjetër.

Tani gjithnjë e më shumë poezia nuk përfshihet Në veten time. Ajo është diç tjetër seç mendoja... ÎNTÂMPLAREA DE A FI Clipa de acum Îmi atârnă De trupul copacului, Pe jumătate împietrit Numai întâmplarea De a fi m-a rănit.

Adevărul crispat Îmi caută Conștiința Haosului La rădăcină.

RASTI PËR TË QENË Çasti i tanishëm Më leveret Në trpin e drurit Gjysmë të murosur – Vetëm rasti Për të qenë i plagosur.

E vërteta e krisur Ma kërkon Vetëdijen e Kaosit Në rrënjë.

IUBIREA Iubirea O coroană de preot Cu flori de busuioc Uscate la un loc O năframă Ţesută la candela Rugilor Sfintei Fecioare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Iubirea Precum este ea Când doare va înflori și-ninsoare.

DASHURIA Dashuria Një kurorë prifti Me lule borziloku Të thara në një vend Një shami koke E qëndisur në kandilin E Lutjeve të Vashës së Shenjtë.

Dashuria Siç është ajo Kur dhemb Bëhet lulëzim e të reshura.

SAMARITEANA Şi, totuşi, la ţară Primăvara e o Samariteană Aşternându-şi dimineţile Cu lacrimi de îngeri.

O primăvară din neploi Gazdă a vântului hoinar.

Broboanele pe deasupra Pământului sapă apa În solul primenit Al femeii samaritence Al celei care începe Dimineaţa, dezgropând Aburii lui Iisus, Înfige colţii Seminţelor fertile În sufletul pământului Apropiindu-se de îngeri...

10.-X-2015 Nr. 10/50

Pronare të erës çapkëne.

Rruazat përsipër Dheut mihin ujin Në dheun e përshtatshëm Të femrës samaritene Të atij që e zë Mëngjesi duke zhvarrosur Avujt e Krishtit.

I ngul dhëmballat E fryteve të plleshme Në shpirtin e dheut Duke iu afruar engjëjve...

HAIKU Prinde-mă, amor E ora când nu am somn De tine mi-e dor...

HAIKU Kapmë, dashuri Është ora kur s’kam gjumë Për ty më ka kapluar malli... ©Lilia Manole ©traducere din l. albaneză Baki Ymeri Din volumul Fluviul viselor/ Lumi i ëndrrave tona

SAMARITEANA Dhe, megjithate, në atdhe Pranvera është një Samariteanë Duke i shtruar mëngjeset Me lotë engjëjsh.

Një pranverë nga joshirat

Grafică în peniţă , Compoziţie– Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

That’s the way this world with traffic lights is made through witch we pass our bones, Don’t cry for nothing and prepare a strong coffe that you can add with milk to or not even that.

Cafea cu lapte

MIHAI PĂUN

Doar atât?

Atât crezi că este suficient pentru a albi pereții ăștia slinoși care ne despart unul de altul?

Mai bine te-ai apuca să faci o cafea tare și apoi să o subțiezi cu lapte Nu pune zahăr că ai să o strici așa cum ai făcut de atâtea ori până acum și asta ar mai lipsi pe lângă toate bețele care ne stau în spițe de atât de mult timp, Am obosit să îți explic cum eu nu sunt al tău deși mă dăruiesc ție, iar tu nu esti a mea chiar dacă te dăruiești pe de-antregul mie, Așa este făcută lumea asta cu semafoare prin care ne petrecem carnea, Nu mai plânge degeaba și fă o cafea tare pe care să o subțiezi cu lapte sau poate nici atât.

Coffe with milk Just that?

Do you think that’s enough to whiten the unctuous walls that keep us apart one from another?

You’d better start prepareing a strong coffe and then add some milk to it Don’t add any sugar, you’ll ruin it as you did so many times before and that’s all it’d be missing next to all the bumps along our road since so long ago I got tired explaining that I’m not your’s even if I give myself to you, and you are not mine though you give your whole self to me,

Aș fi vrut să te aduc mai aproape Aș fi vrut să te aduc mai aproape de neștirea în care mă ascund, de trotuarele împuțite populate de tărfe și pești, de traficanți de droguri înarmați și vânzători chinezi și vietnamezi care îți vând mâncare îndoielnic de sănătoasă Aș fi vrut să te aduc mai aproape de lumea asta mizerabilă care trăiește în fiecare zi și moare în fiecare zi, În care sărăcia este a tuturor, numitor comun, iar băutura este ieftină prin toate bodegile şi speluncile pline încă de la amiază Aș fi vrut să te aduc mai aproape să vezi cu ochii tăi verzi cât ești de norocoasă să te poți plimba seara pe bulevard sau altundeva și să te poți opri să bei o cafea la o terasă cochetă cu muzică bună în timp ce aici oamenii se execută prin împușcare Aș fi vrut să te aduc mai aproape de femeile astea care nu știu dacă bărbatul se va întoarce acasă în seara asta, ori dacă va aduce destui bani cu el de pe unde va fi umblat să pună mâncare pe masă pentru cei trei copii minori care mâine vor pleca la şcoală într-o altă lume plină de pericole Aș fi vrut să te aduc mai aproape de taberele de cerșetori care scotocesc coşurile de gunoi ale oraşului zi de zi sperând să găsească un pahar de suc neterminat sau un rest de băutură într-o sticlă aruncată,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ori un hamburger din care a mai rămas ceva și care seara se adună precum o familie în jurul cazanelor cu foc Aș fi vrut să te aduc mai aproape de toți acești oameni de care fugi, de care te ferești pe stradă mai rău decât de leproşi. pe care îi detești pentru că au eșuat în drumul pe care tu abia acum pornești, Pentru că, să-i cunoști puțin înseamnă să-i înțelegi puțin, iar asta până la urmă nu îți dă dreptul să-i judeci deloc!

I would have wanted to bring you closer I would have wanted to bring you closer to the numbness that I hide in, to the filthy walkways populated by whores and pimps, armed drug dealers defending their corner, chinese and vietnamese sellers that sell you a doubtful healthy food I would have wanted to bring you closer to this miserable world around that lives every day and dies every day, In which poverty is everybody’s common denominator and the booze is cheap in all the taverns and brothels already full since noon

10.-X-2015 Nr. 10/50

if he’ll bring enough cash with him from where he’s been tohave food on the table for the three minors that tomorrow will go out to school in another full of dangers world I would have wanted to bring you closer to the camps of beggars that rummage trash cans of the city day after day, hoping to find an unfinished soda paper glass, a sip of alcohol in a tossed bottle or a hamburger leftover that still has something left in it and which gather together in the evening as a family around the fire barrels I would have wanted to bring you closer to all those people that you run from and dodge on the street more than the lepers and which you loathe because they failed on the road that you’re just now starting because, to know them too little means to understand them too little, or this ultimately does not give you the right to judge them at all ©Mihai Păun Brno

I would have wanted to bring you closer to see with your own green eyes how lucky you are to be able to stroll on the boulevard or elsewhere and to be able to stop and have a coffee in a cozy terrace with good music while here, people get executed by gunshots I would have wanted to bring you closer to those women who don’t know if their man will return home tonight, or

Grafică în creion – autor necunoscut

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

see only red in front of my eyes?

Olé!

ROŞU ŞI NEGRU

GEORGE ROCA, Australia ROŞU Culoare roşie, steag roşu, flamură roşie, ouă roşii.

Apoi, roşu cardinal, roşu sovietic, şi... roşu de buze.

De ce Doamne în ultimul timp văd numai roşu în faţa ochilor?

Olé!

RED The Red colour, red flag, red banner, red eggs.

And then, Soviet red, Chinese red, and… red lipstick.

Why God, do I currently

Toreadorul roşu la faţă îmbrăcat în togă roşie cu haine roşii cu ciubote roşii înfige suliţa neagră în taurul negru.

Inima haină a criminalului este neagră precum pielea taurului ucis.

RED AND BLACK The red-faced toreador dressed in a red toga With red clothes With red boots thrusts the black spear into the black bull.

The wicked heart of the criminal is black like the skin of the slain bull.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE NEGRU ŞI ALB

BLUE

Am citit în albul ochilor tăi că nu mă iubeşti nici cât negru sub unghie.

The cloudless sky stroked my iris with that infinite blue mingling with the colour of the Black Sea which every afternoon of seaside summers bore shades of navy blue resembling those from my cerulean period when I used to visit the Voroneţ Monastery.

Cearcănele mele vineţii, fructul nopţilor albe, au devenit negre plângând de inimă albastră.

BLACK AND WHITE I read in the white of your eyes that you don’t love me not even like the black under your fingernails.

The purple bags under my eyes, the fruits of white nights, became black crying in the blues.

© George Roca, Australia

Din vol. CROMATICĂ AUSTRALIANĂ /

AUSTRALIAN PALETTE

ALBASTRU Cerul fără nori mi-a mângâiat irisul cu albastrul acela infinit contopindu-se cu culoarea Mării Negre care în fiecare după-masă a verilor litoraliene avea nuanţe de bleu marin aidoma celor din perioada mea sinilie când mai vizitam încă Mănăstirea Voroneţului.

Palete - Rodica Toth Poiată39

39

Rodica Toth Poiată (n.1950, Braşov) este o pictoriţă română. În anul 1974 a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Timişoara. Din anul 1996 este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia Pictură

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

HORIA DUMITRU OPREA Bucureşti Patima gloriei - Cum să devii sfânt?

Discreția l-a făcut pe Anatole France să evite mărturisirea directă și să-și împrumute amintirile unui personaj, Pierre Noziere. În Cartea prietenului meu, ironistul France s-a manifestat savuros în retrăirea propriului său trecut. Iată un exemplu: „Încă nu știam să citesc, mai purtam pantaloni încheiați la spate, plângeam când bona îmi ștergea nasul, dar eram mistuit de patima gloriei. Acesta este adevărul: la vârsta cea mai fragedă nutream dorința să mă deosebesc cât mai curând de ceilalți și să dăinui în memoria oamenilor. În acest scop căutam mijloacele cele mai potrivite, în timp ce-mi desfășuram soldații de plumb pe masa din sufragerie. Dacă aș fi putut, aș fi pornit să-mi cuceresc nemurirea pe câmpul de bătaie și aș fi devenit și eu asemănător cu unul dintre acei generali pe care îi țineam în mânuțele mele și căruia îi hărăzeam victoria armelor pe o mușama. Dar nu mi-era dat, parcă, să am calul meu, uniformă, un regiment și dușmani, lucruri fără de care nu există glorie militară. De aceea m-am gândit să mă fac sfânt. Asta cere mai puține pregătiri pompoase și aduce după sine mult mai multe laude.

Mama era evlavioasă. Evlavia ei – blândă și gravă ca ea – mă emoționa profund. Îmi citea adesea Viețile sfinților, eu o ascultam desfătându-mă și-mi simțeam inima plină de admirație și de iubire. Știam, astfel, cum făceau oamenii care-și închinau lui Dumnezeu viața, ca ea să devină prețioasă și încărcată de merite. Știam ce parfum ceresc răspândesc trandafirii martirajului. Dar martirajul era capătul unui drum la care nici prin gând nu-mi trecea să mă o-

10.-X-2015 Nr. 10/50

presc. Nu mă gândeam nici la apostolat și nici la proorocie, căci nu-mi erau la îndemână. M-am limitat doar la cumpătare.

Ca să încep odată, fără a pierde timpul, am refuzat masa de prânz. Mama, care nu pricepea nimic din proaspăta mea vocație, mă crezu bolnav și mă privi cu atâta îngrijorare, încât mă făcu să sufăr.

Dar posteam mai departe.

Apoi, aducându-mi aminte de sfântul Simion Stâlpnicul, care a trăit pe o columnă, m-am cocoțat pe capacul cazanului din bucătărie, în care se ținea apa, dar n-am putut să-mi petrec viața acolo, fiindcă femeia, Iulia, mă goni la iuțeală.

Dându-mă jos, pornii cu ardoare pe drumul perfecțiunii și mă hotărâi să-l imit pe sfântul Nicolae din Patras, care-și împărțise averea celor săraci. Fereastra de la cabinetul tatălui meu dădea pe chei. Aruncai pe fereastra asta vreo zece gologani, care mi se dăduseră fiindcă erau noi și străluceau; aruncai apoi niște bile, câteva sfârleze și titirezul meu, împreună cu biciul din piele de țipar.

– Copilul ăsta e năuc! strigă tata, închizând fereastra.

Mă cuprinse mânia și rușinea, ascultându-l cum mă judeca. Dar mă gândeam că tatăl meu, nefiind sfânt cum eram eu, nu ar împărți cu mine gloria celor preafericiți întru Domnul și gândul acesta îmi aduse o mare mângâiere.

Când veni ora de plimbare, mi se puse pălăria pe cap; smulsei repede pana, după pilda preafericitului Labru care, atunci când i se dădea o scufă veche și soioasă, avea grijă s-o târâie prin noroi înainte de a și-o pune pe cap.

Mama, aflând ce-am făcut cu bogățiile mele și cu pălăria, ridică din umeri și scoase un oftat adânc. Într-adevăr, suferea din pricina mea. În timpul plimbării, mergeam cu ochii în jos ca să nu-mi las privirile furate de lucrurile înconjurătoare, conformându-mă astfel unui precept ades întâlnit în Viețile sfinților.

La întoarcere din plimbare, rodnică întru desăvârșirea sfințirii mele, îmi făcui un ciliciu din câteva fire de păr de cal smulse dintr-un fotoliu vechi, pe care mi-l băgai la spate. Altă amărăciune mă aștepta, fiindcă Iulia m-a surprins în clipa în care urmam pilda fiilor sfântului Francisc. Oprindu-se la aparența lucrurilor, fără să pătrundă în spiritul lor,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ea nu văzu, în simplitatea ei, decât că am stricat un fotoliu, și-mi dădu câteva la fund.

Patima gloriei - Schitul din Grădina plantelor Când mă gândii apoi la dureroasele întâmplări din timpul zilei, îmi dădui seama cât de greu e să practici în familie sfinţenia, înţelesei de ce sfinţii Antoniu şi Ieronim au plecat în deşert, printre lei; şi hotărâi să mă retrag, începând de a doua zi, într-un schit. Alesei, pentru a mă ascunde de lume, labirintul din Grădina Plantelor. Acolo voiam să trăiesc în meditaţie, îmbrăcat asemenea sfântului Pavel Ermitul, într-o haină din foi de palmier. Gândeam: „Se vor găsi în grădina asta destule rădăcini pentru hrana mea.

Se va găsi o cabană în vârful unui munte. Acolo voi fi în mijlocul tuturor animalelor de pe pământ; leul care a săpat cu ghearele mormântul sfintei Maria Egipteana va veni, fără îndoială, să mă caute şi pe mine, pentru a-şi face datoria de îngropăciune faţă de un pustnic din împrejurimi. Şi poate că îngerii, intonând imnuri, mă vor ridica cu ei în văzduh.”

Hotărârea mea vă va părea mai puţin ciudată, când veţi afla că, de mult timp, Grădina Plantelor era pentru mine un loc sfânt, destul de asemănător cu paradisul terestru, pe care-l vedeam înfăţişat în Biblia mea cea veche, cu poze. Bona mă ducea deseori acolo şi, de fiecare dată, încercam sentimentul unei sfinte bucurii. Cerul însuşi mi se părea mai spiritualizat şi mai pur decât aiurea şi, în norii care pluteau deasupra coliviei papagalilor, peste cuşca tigrului, peste groapa ursului şi deasupra casei elefantului, vedeam parcă, nu prea desluşit, pe Dumnezeu-Tatăl, cu barba albă şi în haina albastră, cu braţul pregătit să mă binecuvânteze împreună cu antilopa şi gazela, iepurele şi turturica; şi, pe când stăteam sub cedrul din Liban, vedeam pogorând deasupra capului meu, printre ramuri, razele pe care Părintele etern le lăsa să-i scape printre degete. Animalele, care îmi mâncau din mână, privindu-mă cu blândeţe, îmi aduceau aminte de cele spuse de mama despre Adam şi zilele nevinovăţiei dintâi. Făpturile Creatorului adunate aci, ca altădată în casa plutitoare a patriarhului, se răsfrângeau în ochii mei, împodobite toate de farmecul pe care i le dădeau anii copilăriei. Şi nimic nu-mi putea terfeli Paradisul meu.

Nu mă supăra că se vedeau acolo bone, militari şi

10.-X-2015 Nr. 10/50

vânzători de suc de lemn dulce. Dimpotrivă, mă simţeam fericit lângă cei smeriţi şi cei mici, eu, care eram cel mai mic dintre toţi. Totul îmi părea limpede, binevoitor şi bun, pentru că reduceam totul, cu o nevinovăţie deplină, la idealurile mele de copil. Am adormit cu hotărârea de a mă duce să trăiesc în mijlocul acestei grădini, pentru a dobândi merite care să mă facă deopotrivă cu sfinţii, a căror înflorită istorie mi-o reaminteau.

A doua zi dimineaţă, hotărârea mea era încă fermă. O făcui cunoscută şi mamei. Ea izbucni în râs.

— Cine ţi-a dat ideea să te faci sihastru în labirintul din Grădina Plantelor? mă întrebă ea râzând, în timp ce-mi pieptăna părul.

— Vreau să fiu celebru, răspunsei, şi să pun pe cărţile mele de vizită: Sihastru şi sfânt din calendar, după cum tata pune pe ale lui: Laureat al Academiei de medicină şi secretar al Societăţii de antropologie.

La această lovitură neaşteptată, mama lăsă să-i cadă pieptenele, pe care mi-l trecuse prin păr.

— Pierre, strigă ea, Pierre, ce nebunie şi ce păcat! Sunt tare nenorocită! Băieţelul meu şi-a pierdut minţile la o vârstă când alţii încă n-o au.

Apoi, întorcându-se spre tata: — L-ai auzit, dragule; la şapte ani vrea să fie celebru!

— Scumpa mea, răspunse tata, ai să vezi că la douăzeci de ani va fi dezgustat de glorie.

— Dea Domnul! spuse mama. Nu-mi plac vanitoşii.

Dumnezeu a dat şi tatăl meu nu s-a înşelat.

Ca şi regele din Yvetot, trăiesc foarte bine fără glorie şi n-am nici cea mai slabă dorinţă să gravez numele lui Pierre Noziere în memoria oamenilor.

Totuşi, când mă plimb acum prin Grădina Plantelor împreună cu cortegiul meu de amintiri îndepărtate, amarnic de trist şi de părăsit, mă cuprinde o dorinţă de neînţeles să povestesc unor prieteni necunoscuţi cum visam odinioară să trăiesc aici ca un anahoret, ca şi cum visul acesta copilăresc ar putea, strecurat printre gândurile altora, să stârnească un zâmbet dulce.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Horia Dumitru Oprea

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANATOLE FRANCE şi

LUCIA PATACHI

ANATOLE FRANCE - SETEA ZEILOR Traducere şi note de Lucia Patachi (continuare din nr.9/49 / 2015)

XVII 40

Pe 24 frimar , la ora zece dimineaţa, sub un cer viu şi roz, care topea îngheţul nopţii, cetăţenii Guénot şi Delourmel, delegaţi ai Comitetului siguranţei generale s-au dus la barnabiţi şi au fost conduşi la Comitetul de supraveghere al secţiei, în fosta sală de adunare a canonicilor, unde, de data aceasta, se afla cetăţeanul Beauvisage, care umplea căminul cu butuci. La început nu l-au văzut deloc, din pricina staturii lui scurte şi chircite. Cu vocea spartă, ca a tuturor cocoşaţilor, cetăţeanul Beauvisage îi rugă pe delegaţi să ia loc, punându-se cu totul la dispoziţia lor. Guénot îl întrebă dacă îl cunoaşte pe un fost, des Ilettes, care locuia în apropiere de Pont-Neuf.

- Este, adăugă el, un individ pe care am sarcina să-l arestez. Şi arătă ordinul de la Comitetul siguranţei generale.

Beauvisage, după ce şi-a scormonit un timp memoria, a răspuns că nu cunoştea niciun fel de individ cu numele des Ilettes, că suspectul respectiv s-ar putea nici să nu locuiască în secţie, unele părţi din Muzeul Unirii, din Marat-et-Marseille aflându-se în imediată apropiere de Pont-Neuf; că, dacă locuieşte în secţie, trebuie să fie sub un alt nume decât cel din ordinul Comitetului; că, totuşi, nu vor întârzia să-l descopere.

- Să nu mai pierdem timpul! zise Guénot. A fost semnalat vigilenţei noastre printr-o scrisoare a uneia dintre complicele sale, scrisoare care a fost interceptată şi predată Comitetului, acum mai bine de cincisprezece zile, şi de care Cetăţeanul Lacroix a

10.-X-2015 Nr. 10/50

luat cunoştinţă abia ieri seară. Suntem depăşiţi; denunţurile vin din toate părţile în asemenea număr că nu mai ştii după care să te iei.

- Denunţurile, replică mândru Beauvisage, curg şi la Comitetul de vigilenţă al secţiei. Unii îşi aduc descoperirile din civism; alţii, momiţi de hârtia de o sută de soli. Mulţi copii îşi denunţă părinţii, a căror moştenire o râvnesc.

- Scrisoarea asta, reluă Guénot, provine de la o fostă, Rochemaure, femeie galantă, în casa căreia se juca biribi, şi îi este trimisă unui cetăţean Rauline; dar, de fapt, este adresată unui emigrant în serviciul lui Pitt. Am luat-o la mine ca să vă comunic cele cu privire la individul des Ilettes.

Scoase scrisoarea din buzunar.

- Începe cu lungi informaţii despre acei membri ai Convenţiei care pot fi cumpăraţi, după spusele femeii respective, oferindu-li-se o sumă de bani sau cu promisiunea unei funcţii înalte într-un nou guvern, mai stabil decât acesta. Apoi, citim pasajul ăsta:

Tocmai am venit de la dl. des Ilettes, care locuieşte, în apropiere de Pont-Neuf, într-un pod unde trebuie să fii pisică sau diavol ca să-l găseşti; pentru a putea trăi, este nevoit să meşterească păpuşi. E un om cu multă judecată; iată de ce vă transmit, domnule, esenţialul discuţiei cu el. Nu crede că actuala stare de lucruri va dura mult timp. Nu prevede sfârşitul prin victoria coaliţiei; iar evenimentele par să-i dea dreptate; pentru că ştiţi, domnule, că, de la o vreme, veştile despre război sunt proaste. Crede mai degrabă în revolta oamenilor mărunţi şi a femeilor din popor, încă profund ataşaţi religiei lor. Estimează că teama generală pe care o stârneşte Tribunalul revoluţionar va aduna în curând întreaga Franţă împotriva iacobinilor. „Tribunalul ăsta, a zis el în glumă, care o judecă şi pe regina Franţei, ca şi pe vânzătoarea de pâine, aminteşte de acel William Shakespeare, atât de admirat de englezi, etc.” Nu consideră o imposibilitate ca Robespierre să se căsătorească cu Doamna Regală şi să se întituleze protector al regatului.

V-aş fi recunoscătoare, domnule, dacă aţi face să-mi parvină sumele cuvenite, adică o mie de lire sterline, pe calea pe care o folosiţi de obicei, dar feriţi-vă să-i scrieţi domnului Morhardt: tocmai a fost arestat, închis, etc. etc.

40

Frimaire – frimar: luna a treia din calendarul revoluţionar francez (21 nov. – 20 dec.) ( n. t. )

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Domnu’ des Ilettes face păpuşi, spuse Beauvisage, uite un indiciu preţios… cu toate că, în secţie, sunt mulţi mici producători de felul ăsta.

- Asta mi-a adus aminte, zise Delourmel, că i-am promis să-i duc o păpuşă fiicei mele celei mici, Nathalie, care e bolnavă de o erupţie de scarlatină. Ieri i-au apărut petele. Erupţia asta nu e periculoasă, dar cere îngrijiri. Şi Nathalie, foarte avansată pentru vârsta ei, cu o inteligenţă foarte dezvoltată, are o sănătate plăpândă.

- Eu, zise Guénot, am numai un băiat. Se joacă cu cercul – ia cercurile de la butoi – şi îşi face dirijabile umflând saci.

- De cele mai multe ori, observă Beauvisage, copiii se joacă mai bine tocmai cu obiectele care nu sunt jucării. Nepotul meu Emil, care este un puşti de şapte ani, foarte deştept, se distrează toată ziua cu mici pătrate de lemn, din care face construcţii…

Obişnuiţi?… Şi Beauvisage întinse tabachera deschisă spre cei doi delegaţi.

- Acum trebuie să-l dibuim pe netrebnicul ăla, spuse Delourmel, care purta mustăţi lungi şi rostogolea nişte ochi mari. În dimineaţa asta simt că am poftă să mănânc măruntaie de aristocrat, stropite cu un pahar de vin alb.

Beauvisage le propuse delegaţilor să se ducă săl caute în prăvălia lui din piaţa Dauphine pe colegul Dupont ăl mare, care cu siguranţă îl cunoştea pe individul des Ilettes. Mergeau prin aerul tare, urmaţi de patru grenadieri de la secţie.

- Aţi văzut piesa Judecata de apoi a regilor? îi întrebă Delourmel pe însoţitorii săi; merită să fie văzută. Autorul îi arată pe toţi regii Europei refugiaţi pe o insulă pustie, la poalele unui vulcan care îi înghite. E o chestie patriotică.

Delourmel văzu, la colţul străzii, un căruţ, strălucitor ca o capelă, pe care îl împingea o bătrână care purta, peste bonetă, o pălărie din pânză ceruită.

- Ce vinde baba aia? întrebă el. Îi răspunse chiar bătrâna.

- Uitaţi-vă, domnilor, hai să alegeţi. Am mătănii şi rozarii, cruci, icoana sfântului Anton, giulgiuri sfinte, batistele sfintei Veronica, Ecce homo, Agnus Dei, cornuri de vânătoare şi inele ale sfântului Hubert, şi tot felul de lucruri pentru credincioşi.

10.-X-2015 Nr. 10/50

- Ăsta-i arsenalul fanatismului! exclamă Delourmel. Şi trecu la interogatoriul sumar al vânzătoarei ambulante, care, la toate întrebările lui, răspundea: - Băiatu’ mamii, de patruzeci de ani vând lucruri pentru cei cu credinţă.

Un delegat al Comitetului siguranţei publice, zărind o uniformă albastră care trecea, îi ordonă să o ducă la Conciergerie pe bătrâna uluită. Cetăţeanul Beauvisage îi atrase atenţia că atribuţia să o aresteze şi să o conducă la secţie pe respectiva vânzătoare îi revenea mai degrabă Comitetului de supraveghere: că, de altfel, nimeni nu mai ştia cum să se poarte faţă de fostul cult, pentru a acţiona conform opticii guvernului, şi nici dacă trebuia totul permis, sau totul interzis. Apropiindu-se de dugheana tâmplarului, delegaţii şi comisarii au auzit strigăte supărate, amestecate cu scârţâitul ferăstrăului şi cu sforăitul rindelei. O ceartă se stârnise între tâmplarul Dupont ăl mare şi vecinul său, portarul Remacle, din pricina cetăţenei Remacle, pe care o atracţie de neînvins o tot aducea în fundul tâmplăriei, de unde se întorcea în ghereta ei plină de talaş şi de rumeguş. Portarul ofensat îi dădu un şut lui Mouton, câinele tâmplarului, făcând-o pe micuţa Joséphine, propria-i fiică, să se dezlănţuie indignată împotriva lui taică-său; tâmplarul strigă cu vocea cătrănită: - Nemernicule, îţi interzic să dai în câinele meu!

- Şi eu, replică portarul ridicând mătura, îţi interzic să… Nu termină: gealăul tâmplarului îi zbură pe lângă ureche. Zărindu-l de departe pe cetăţeanul Beauvisage însoţit de delegaţi, fugi la el şi-i spuse: - Cetăţene comisar, eşti martor că mişelul ăsta a vrut să mă omoare.

Cetăţeanul Beauvisage, cu boneta roşie pe cap, însemn al funcţiilor sale, îşi întinse braţele-i lungi într-o atitudine împăciuitoare şi, adresându-se portarului şi tâmplarului : - O sută de soli, spuse el, aceluia dintre voi care ne spune unde stă un suspect, căutat de Comitetul siguranţei generale, fostul des Ilettes, care meştereşte păpuşi.

Amândoi, şi portarul, şi tâmplarul, arătară simultan locuinţa lui Brotteaux, certându-se acum doar pentru asignatul de o sută de soli cuvenit denunţătorului. Delourmel, Guénot şi Beuavisage, urmaţi de patru grenadieri, de portarul Remacle, de tâmplarul Dupont şi de vreo duzină de mici ştrengari din car-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tier, o luară unul după altul pe scara care se zgâlţâia sub paşii lor, apoi se căţărară pe îngusta scară din lemn. În podul lui, Brotteaux decupa păpuşi, în timp ce Părintele Longuemare, aşezat în faţa lui, le prindea cu sforicele membrele împrăştiate, şi zâmbea văzând cum, sub degetele sale, se năşteau ritmul şi armonia.

Auzind pe palier zgomotul paturilor de puşcă, monahul tresări din tot trupul, nu pentru că ar fi avut mai puţin curaj decât Brotteaux, care rămânea impasibil, dar respectul de sine nu-l obişnuise să-şi compună o aparenţă. După întrebările cetăţeanului Delourmel, Brotteaux pricepu de unde venea lovitura şi văzu, niţel cam târziu, că nu e bine să te destăinui femeilor.

Invitat să-l urmeze pe cetăţeanul comisar, el îşi luă pe Lucreţiu şi cele trei cămăşi.

- Cetăţeanul, spuse el arătându-l pe Părintele Longuemare, este un ajutor pe care mi l-am luat pentru fabricarea păpuşilor. Locuieşte aici.

Dar călugărul nu a putut prezenta un certificat de civism şi a fost arestat împreună cu Brotteaux.

Când cortegiul trecu prin faţa gheretei portarului, cetăţeana Remacle, sprijinită în mătură, îşi privi locatarul cu aerul virtuţii care o vede pe crimă în mâinile legii. Micuţa Joséphine, dispreţuitoare şi frumoasă, îl ţinu de zgardă pe Mouton, care voia să-şi mângâie prietenul care îi dăduse zahăr. O mulţime de curioşi umplea piaţa Thionville. La piciorul scării, Brotteaux se întâlni cu o ţărăncuţă care tocmai se pregătea să urce treptele. Avea sub braţ un coş plin cu ouă, iar în mână ţinea o plăcintă înfăşurată într-un ştergar. Era Athénaïs, care venea de la Palaiseau să-i aducă salvatorului ei dovada recunoştinţei pe care i-o purta. Când înţelese că magistraţii şi cei patru grenaieri îl duceau pe „domnul Maurice” rămase prostită, întrebă dacă-i adevărat, se duse lângă comisar şi îi spuse blând: - Nu cumva îl luaţi? nu se poate… Da’ nu-l cunoaşteţi! E bun ca bunul Dumnezeu.

Cetăţeanul Delourmel o îmbrânci şi făcu semn grenadierilor să înainteze. Atunci, Athénaïs vărsă cele mai murdare înjurături, invectivele cele mai obscene asupra magistraţilor şi a grenadierilor, care parcă simţeau cum li se toarnă în cap toate hârdaiele din Palais-Royal şi din strada Fromenteau. Apoi, cu o voce care umplu toată piaţa Thionville şi care făcu să se înfioare mulţimea de gură-cască, strigă: -Trăiască regele! Trăiască regele!

VAVILA POPOVICI

Rostul gândirii „Cumpăneşte-n gând cuvântul şi în faptă gândul.”

William Shakespeare

Subiectul acestor rânduri a fost inspirat de un dialog. Făceam niște supoziții cu privire la viitor și am fost acuzată că prea mă gândesc la viitor fără să trăiesc clipa prezentă. În acel moment m-am trezit ca dintr-un vis și am privit câinele din preajmă care avea între labele sale un os pe care-l rodea. Am exclamat: „Ce fericit este animalul! El nu gândește la ziua de mâine!” Scrie un eseu pe tema asta! mi-a replicat persoana respectivă. Și iată cum am alunecat spre Gândire, proces al cunoașterii pe care-l alăturăm senzațiilor, percepțiilor, reprezentărilor, memoriei, imaginației. „Gândirea este un act, un cutremur al nervilor” spunea Mihai Eminescu; o îndeletnicire doar a omului, una dintre puținele însușiri care ne diferențiază de celelalte regnuri. Ea presupune o dezvoltare intelectuală, capacitatea de a raționa, de a face legătura logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansele. Gândirea este specifică fiecărui om, deosebindu-se prin calitățile lui de înțelegere și acestea funcție de nivelul atins prin cultură și educație.

Cu ajutorul gândirii omul se perfecționează, sau cum s-ar spune își lucrează, își șlefuiește propriile idei și aceasta se realizează în societatea în care trăiește, ajutat fiind de ea, sau dimpotrivă, uneori bulversat, ori împiedicat, să gândească. Decelarea gândurilor ne aparține, deoarece ni se pot prezenta şi lucruri deformate, întâmplări sau judecăți false, neadevăruri. Sofocle spunea: „Când un zeu îi pune omului gând rău, mai întâi îi rătăcește mintea”.

M-am gândit că în acest mod se pot spăla creierele

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de ceea ce au bun și folositor în ele. Dirijându-ne gândirea pe căi greșite, se poate ajunge la înglobarea în „turmă” de care vorbea înțeleptul nostru Petre Țuțea. Mass-media din zilele noastre atâta timp cât dă dovadă de corectitudine și de neapartenență politică reușește să ne ajute, alteori reușește să ne încorporeze în acea „turmă” cu minți rătăcite. Norocul nostru este că o parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de „vermine” ale societății.

Gândirea reprezintă capacitatea de prelucrare a informațiilor din lumea exterioară, dar și a ideilor noastre. Nu în zadar spunea filozoful și scriitorul român Emil Cioran, la vremea sa: „Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup – să zdrenţuiască astfel viaţa, gândind-o până la capăt”. Printr-o bună gândire se realizează explicarea diferitelor cauze și se face trecerea de la senzații la judecăți superioare, întrucât senzațiile reflectă însușiri concret intuitive accesibile simțurilor, pe când gândirea reflectă însușiri esențiale, adică exprimă ceea ce este comun, constant, invariabil și definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene. „Gândirea trece dincolo de aparență la esență, dincolo de particular la general”, ne lămuresc psihologii și acest proces de cunoaștere superioară ne dă posibilitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, de a înțelege relațiilor logice dintre acestea, ne permite să trecem la rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic și practic, mai ales în momentele importante ale vieții, ale istoriei. Nu degeaba spune un proverb: „gândurile au o putere foarte mare, dar absența lor are una și mai mare”.

Gândirea este cel mai important dar al Creatorului cu care a înzestrat ființa umană, transferându-i o energie care nu se pierde. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să gândim. El dorește să gândim frumos, sănătos și curat. Se revelează acelora ce gândesc și avem nevoie de stări de revelație. Pentru un părinte, de exemplu, nu există bucurie mai mare

10.-X-2015 Nr. 10/50

ca aceea de a-și vedea copilul cum se dezvoltă armonios, pe toate planurile, dar mai ales în gândire.

Nu întotdeauna și nu toți avem această bucurie! Pentru conducătorul unui colectiv de muncă gândirea bună este în avantajul progresului. Dar atât copilul cât și omul matur sunt supuși greșelilor și uneori nu se gândește nici frumos, nici corect şi nici bine. Frumosul și binele se gândesc cu iubire, iar corectitudinea este cea care exclude greșelile, atunci când gândirea respectă legile logice. Orice activitate - practică sau intelectuală - implică gândirea care se referă la real și la posibil. Desfășurându-se în trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent și viitor, viitorul fiind prelungirea realității dincolo de limita ei.

Astăzi se bate monedă mult pe gândirea așa-zis pozitivă în activitatea noastră, care presupune abordarea aspectelor vieţii într-un mod sănătos. Cu alte cuvinte să fii optimist. Dar poți? Sunt atâtea motive care nu favorizează acest aspect și omul cade în cealaltă latură, aceea a pesimismului, care de multe ori, este adevărat, poate dăuna sănătății, carierei.

Realitatea vieții ne demonstrează până la urmă, că avem suișuri și coborâșuri ale sentimentelor, ale gândirii.

Prin citirea Bibliei, ni se spune, putem adăuga „dospeala” la aluatul sufletului, care crește treptat și umple sufletul și îl face să-și înalțe gândirea, să adauge speranța. Pesimismul are însă şi partea lui prețioasă, au spus-o filozofii lumii antice şi o spun și psihologii lumii moderne, făcând arta „mai subtilă și mai mătăsoasă”. Încă din antichitate se cunoștea că o gândire corectă se obține prin confruntarea raționamentelor contrare. Mai târziu, procesul de gândire care rezidă în analiza și discutarea argumentelor contradictorii a fost denumit dialectică - arta de a ajunge la adevăr prin dialog - pentru înțelegere, gândirea trecând prin: teză, antiteză și sinteză.

A fost metoda folosită de filozoful german, reprezentant al idealismului, G.W.F. Hegel (17701831), al cărui sistem a fost, mai târziu, răstălmăcit, idealismul transformat în materialism, dialectica tran -sformată în ideea luptei de clasă. Când a elaborat propria sa perspectivă asupra ideii, Hegel a avut în vedere concepţia platonică despre relaţia dintre idee şi realitate, cel puţin în sensul că ideea este adevărul lucrurilor, iar lucrurile sunt ceea ce sunt nu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai ca manifestări ale ideii; de asemenea, ideea hegeliană ca şi ideile platonice sunt de natura gândirii.

Pentru el filozofia este „ştiința absolută a gândirii pure în concepte”, religia este „realizarea spiritului absolut în forma subiectivă a sentimentului și reprezentării”, iar rațiunea domină lumea: „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este raţional”.

Petre Ţuţea vorbind despre omul perfect raţional, absorbit de logic, contrazicea într-un fel afirmația lui Hegel spunând că sistemul lui „este lipsit de fecunditate, că omul psihologic este viu și fecund, chiar când este haotic”. Vremurile prezente, cred, contestă şi această afirmație, întrucât extrapolând, din punct de vedere politic democrațiile slabe, haotice, precum și cele aflate în tranziție infirmă, în bună parte, fecunditatea.

Au fost și alții care au comparat sistemul lui Hegel cu o arhitectură complicată și artificială de concepte. În Introducere la cursul de istorie a filosofiei, Hegel spune despre gândire că este activă numai din momentul ce ea se produce, formând substanța generală a Spiritului: „Şi animalul trăiește şi el împarte cu omul nevoi, sentimente etc., dar el are sentimente senzoriale, tendințe, dar nu are religie, ştiință, artă, fantezie, în toate acestea ideea fiind activă”. În altă lucrare a sa, vorbind despre Dumnezeu și istorie, ne amintește că adevărata modestie a omului constă în recunoașterea lui Dumnezeu în toate, în faptul de a-L onora în toate și în special pe scena istoriei universale: „Purtăm în noi o tradiție, că înțelepciunea lui Dumnezeu se poate recunoaște în natură. Dacă se revelează oamenilor, El se revelează acelora care gândesc. Dacă s-ar revela în sentiment, atunci ar trebui să spunem că el aparține și animalelor, cărora nu le este dată reflexiunea.[…] Numai omul are religie, fiindcă gândește.[…] religia și moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului.[…]

Când omul cunoaște prin suflet, el oglindește realul, iar când rămâne în plasa simțurilor, plăsmuiește păreri. Rațiunea separă sufletul de lumea sensibilă”. Se ajunge până la urmă, spun, a invoca acel echilibru în gândire, la care trebuie să ţină omul și omenirea în general, între rațiune și sentiment. Pentru Hegel, putem concluziona, filozofia este un sistem de gândire, iar noi putem adăuga: gândirea este filo-

10.-X-2015 Nr. 10/50

zofie. De aceea l-am și amintit. El gândește totul prin opoziții, practic contrazice ceea ce urmărește să expună, să convingă. Gândirea lui este convingătoare, deoarece prin departajarea, izolarea unor gânduri reușești să depășești incertitudinea, să crezi în ceea ce gândești și să înțelegi realitatea. Și este foarte important! Celebra frază a lui Anselm – teolog și filozof neoplatonist: „credință care caută înțelegere”. De câte ori exprimăm: „ Am credința că…” adică mi-am format o convingere în urma unei gândiri. Fericitul Augustin într-una din scrisorile sale, specifică: „Dacă nu aveți credință, nu veți înțelege“ (Isaia, VII, 9). Aici disting cele două lucruri, sfătuindu-ne să începem prin a crede, pentru a putea înțelege ceea ce credem. Rațiunea cere deci să fie precedată de credință…”.

Fiecare om, de la simplu cetățean până la conducător, are în viața sa un scop, după îndrăzneala și puterea credinței sale, care creează obiectul gândirii. Și iată, dintr-o dată se dorește lumea a fi schimbată și nu în bine, ci în rău, cineva aruncă o umbră peste lumina existentă, întreținută cu mare efort, pe care am numit-o echilibrul acestei lumi. Un tiran acționează de cum îl taie capul, îi deposedează pe ucraineni de Crimeea. Toleranța este distrusă, își fac loc ura și încrâncenarea. În loc de bunăstare a populației, se gândește numai la profitul pe care spațiul îl poate aduce câtorva profitori. Amintesc cuvintele unui rege de-al nostru cu privire la schimburile de teritorii: „…Nu dai numai pământuri, ci și suflete…” În cazul Crimeii, nu s-a luat numai pământul, ci s-au luat și sufletele unor oameni. Tiranul continuă să terorizeze spațiile din jur, îşi formează uniunea euro-asiatică fără a se sfii şi fără teamă de vreo intervenţie militară occidentală.

Cum să nu gândești la ziua de mâine când cea de astăzi apasă pe sonerie, avertizându-te, când mor atâția oameni, când demnitatea este călcată în picioare? Ajungi să amintești pericolul enunțat, cel al gândirii greșite. A forța nota, mergând cu gândirea și cu acțiunea pe un făgaș greșit, înseamnă a crea un pericol. Poate fi remediată greșeala? Va trebui totul regândit de la început? Se va recunoaște gândirea, acțiunea, strategia greșită? O strategie greșită, o acțiune subversivă poate duce la un mare dezechilibru, chiar la un dezastru. Cel care a greșit va trebui să-și recunoască greșeala. O va face?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Îmi amintesc de titlurile cărților lui Lenin, care circulau ca o anecdotă pe vremea studenției mele: „Ce-i de făcut?”, următoarea carte având titlul: „Un pas înainte și doi înapoi!”

II:

©Vavila Popovici – Carolina de Nord

„Alegerea, nu șansa, determină destinul nostru” Numele filosofilor Greciei Antice - Socrate, Platon, Aristotel - ne stârnesc un deosebit interes.

Deși au trăit cu peste două mii de ani în urmă, cele mai multe dintre lecțiile lor de viață au rămas ne modificate în timp. Mi-a plăcut gândirea filosofului, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) care, în Cartea de înțelepciune a sintetizat istoria spiritului european ca fiind cea a polarităților succesive: Parmide - Heraclit, Platon - Aristotel, Augustin Toma, Descartes - Pascal, Kant - Hegel.

Aristotel (384. î. Hr.-322 î. Hr.), deoarece despre el vreau să amintesc, s-a născut la Stagira – motiv pentru care i se mai spune Stagiritul -, oraș în peninsula Calcidică, situat în nordul Mării Egee, ca fiu al medicului de curte al regelui Macedoniei. Rămas orfan la 18 ani, a plecat la Atena, unde a frecventat timp de 20 ani Academia Platonică.

Platon împreună cu Aristotel formează momentul cel mai înalt al filosofiei grecești. Natura lor spirituală a fost diferită, Platon afirma realitatea unei lumi a ideilor și arăta cum trebuie înțeleasă lumea inteligibilă (Mitul cavernei), Aristotel - un spirit realist cu o înțelegere naturalistă, științifică vedea realitatea în lucrurile existente și afirma: „ceea ce generează un om nu este niciodată Ideea de om, ci un alt om”. În Jurnalul de idei a lui Constantin Noica, acesta spune: „Deosebirea între Platon și Aristotel e că primul are ca model Ideea, universal concret, și celălalt Ideea universal abstract. La primul realul e modelul, pe când la Aristotel e fabricația, forma ce se împlântă în materie”.

Deși bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel a tras concluziile necesare, a dezvoltat ceea ce a găsit de cuviință și a întemeiat știința politică drept o știință de sine stătătoare. A sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală,

10.-X-2015 Nr. 10/50

Retorica, Etica şi este considerat de unii ca fiind cel mai inteligent om care a mers vreodată pe această temă. Putem spune că a fost un monument de gândire. Poate că Aristotel ar fi dobândit o formație spirituală întru totul științifică, mergând oarecum pe urmele tatălui său, dacă n-ar fi fost atât de mult timp elevul lui Platon. Cu fiecare pagină citită din Platon împrumuta câte ceva din el și încerca să-l combată logic. La moartea lui Platon, Aristotel i-a ridicat un altar și i-a adus omagii aproape ca unui zeu – întrucât îl iubise, deși îl contrazisese de multe ori.

Spre deosebire de Platon el nu se interesează numai de organizarea cetății, ci de toate formele de organizare politică. Importante sunt și tratatele de științe naturale, iar fizicii îi adaugă modul logic al Metafizicii în care tratează principiile ființei; Etica Nicomahica o consacră moralei care este pentru prima oară studiată ca un concept filosofic, iar în Poetica tratează problemele esteticii.

Prin tradiție, Aristotel a fost considerat în primul rând un filosof, de unii privit însă ca un om de știință. Mintea lui curioasă se interesa de procesul și de tehnica gândirii și le făcea o analiză atât de pătrunzătoare încât Organonul său – nume atribuit de posteritate tratatelor sale de logică – avea să dăinuie, preț de două mii de ani, drept cartea de căpătâi din domeniul logicii.

A înlăturat mitul geocentric, modelul Galileonewtonian al universului, stabilind simetria și natura comună a celor trei dimensiuni. Ulterior, Einstein a venit cu modelul lui relativist adăugând dimensiunea timpului, precum și curbura spațiului, lumea constituită fiind într-un tablou cuadri-dimensional. Cu toate acestea, în introducerea la Fizica lui Aristotel – lucrare de fundamentală însemnătate în istoria gândirii științifice și filosofice - se menționează: „cititorii din era zborurilor cosmice vor găsi că această carte nu și-a istovit capacitatea de a fecunda nu numai gândirea filosofică, ci și pe cea teoretică naturalist-științifică”.

Meritul lui Aristotel este cel de a fi introdus conceptele de materie, formă, putere, act, noțiuni de care s-a folosit gândirea europeană secole întregi, de exemplu: o statuie este compusă din materie (aramă) și formă - zeița sculptată de sculptor - arta fiind puterea lui, și actul în momentul realizării, iar trecerea de la putere la act exprimă devenirea. Ști-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ința explică cauzele acestei deveniri, metafizica cauzele ei prime, începând cu Dumnezeu – „primul motor” – trei fiind lucrurile: motorul, lucrul mișcat și lucrul în care se mișcă, adică timpul mișcat. Vorbind despre mișcare, „primul motor” este „absolut nemișcat”, săvârșește o mișcare unică și veșnică, este deci invizibil, fără părți și fără mărime. Aristotel nu admite vreo mișcare continuă în afara mișcării în cerc, mișcarea circulară fiind continuă, eternă, în timp ce alte mișcări au opriri, de exemplu în transport și când se produce o oprire, mișcarea este distrusă.

Dacă lumea este lumea formelor, spune el, atunci ea este și lumea scopurilor. Cât privește infinitul, el nu există în act, dar nu i se poate tăgădui existența, ca atare el există în mod potențial, există numai în diviziune. Este cu neputință să existe timp fără suflet și dacă n-ar fi sufletul, nu ar fi nici timpul.

Cu trecerea anilor Aristotel rămâne totuși mai puțin om de știință și devine mai curând un metafizician și purcede la studierea ființei umane: Sufletul (psyche) nu este ceva care se adaugă trupului sau care se află în el, ci este ceva care există simultan cu el: „Noi nu mai trebuie să întrebăm dacă trupul și sufletul sunt un întreg, cum nu face să punem așa întrebare referitor la ceară și figura imprimată pe ea”. Vorbește de trei niveluri ale sufletului: nutritiv, senzitiv și rațional. Plantele au în comun cu animalele și oamenii sufletul nutritiv (se hrănesc și cresc singure), animalele și oamenii posedă în plus un suflet senzitiv – capacitatea de a încerca senzații.

Animalele superioare și omul au un suflet „rațional pasiv” (cele mai simple forme de inteligență); numai omul are suflet „rațional activ” (capacitatea de a generaliza și a crea – emanație a puterii creatoare și raționale a universului – Dumnezeu); de aceea sufletul nu poate muri: „Dumnezeu este suma și sursa oricărei mișcări, este și sursă și scop al tuturor țelurilor din natură; el este atât cauza finală cât și cauza dintâi”. Materie denumește ceea ce nu are prin sine nicio existență determinată, nicio oarecare cantitate sau categorii care determină ființa, ca atare, materia este substanță. În sistemul filosofic al lui Aristotel, Dumnezeu este izvorul permanent al materiei, Primul motor spiritual, unic, absolut care se află în nemișcare, dar care generează mișcarea în lume.

10.-X-2015 Nr. 10/50

Aristotel a abordat știința din punctul în care o lăsase Democrit (cca. 460-370 î.Hr.) - fiindcă se gândea și înainte de Socrate -, reușind să pătrundă în toate domeniile de cercetare. În Fizică nu căuta să facă noi descoperiri, ci să dea definiții clare ale termenilor folosiți, precum: materie, mișcare, spațiu, timp, continuitate, infinit, schimbare, scop. Și „dacă există veșnic timp, este necesar să existe și o mișcare veșnică”. În concepția sa, corpurile cerești – printre care include desigur și Pământul – sunt sferice, întrucât „numai un pământ sferic poate explica forma pe care o capătă Luna, când este eclipsată de interpunerea Pământului între ea și soare”.

Domeniul în care se simte cel mai larg este Biologia, deoarece, se spune că tatăl său îl inițiase întrucâtva în știința anatomiei. Îl interesează până și lucrurile cele mai simple: „În toate lucrurile din natură se află câte o minune…”.

Dacă Platon își propunea căile prin care omul să devină bun, Aristotel căuta să descopere ce trebuie făcut pentru ca omul să fie fericit. Condițiile care trebuie îndeplinite: „o familie bună, o sănătate bună, un aspect fizic plăcut, noroc, o reputație bună, prieteni buni, o avere bună și bunătate”. Îmi voi permite să vorbesc câte ceva și despre fericire și felul vieții, așa cum gândea Aristotel în lucrarea sa Etica către Nicomac. Viața care se îndreaptă spre câștigul bănesc are ceva nenatural și forțat, deoarece bogăția nu este dată decât pentru a fi întrebuințată ca mijloc pentru un scop. Naturile primitive văd binele suprem și fericirea în plăceri, naturile nobile și doritoare de acțiune preferă onoarea, scop urmărit în viața publică. Făcând o paranteză, amintesc că Petre Țuțea în Filosofia nuanțelor spune, citându-l pe Mallarmé, că „gratuitatea și plăcerea sunt capricii care, când vin în cascadă, înseamnă descompunerea, cu rădăcini în otrăvurile cărnii, încărcate de neliniști fără ieșire și de tristeți”. Preferabilă este virtutea ca scop al vieții în comunitate.

Scopul final al acțiunilor omenești trebuie să fie fericirea (a nu se confunda cu satisfacția pe care o poate avea omul). Ea nu este glumă sau joc, suferința unei vieți întregi nu poate să aibă drept scop – jocul.

Jocul este o recreație și recreația nu poate fi un scop. De aceea, consideră Aristotel, numai o viață conform virtuții poate fi o viață fericită, fe-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ricirea fiind o activitate a sufletului care are o parte rațională și una nerațională. Cei cumpătați se bucură de partea rațională a sufletului; dorințele celui necumpătat tind la opusul a ceea ce sfătuiește rațiunea. Virtutea nu este un act, ci obișnuința de a face lucru potrivit. Ea trebuie impusă mai întâi prin disciplină, căci tineretul nu poate avea o judecată înțeleaptă asupra acestei chestiuni, „cu timpul, ceea ce provenea din constrângere devine o obișnuință, «o a doua natură», aproape la fel de plăcută ca dorința”.

Inteligența o consideră cea mai înaltă dintre virtuți, iar suprema datorie a statului nu trebuie să constea „în a-și pregăti cetățenii pentru a-i face oșteni neîntrecuți, ci tocmai în educarea lor, pentru a folosi pacea cu înțelepciune”.

Virtuțile le împarte în virtuți ale rațiunii și virtuți etice sau morale, cele raționale fiind: înțelepciunea, înțelegerea și cumințenia; virtuțile morale: dărnicia și măsura.

Ca atare avem o virtute a rațiunii și o virtute morală. Prima se dezvoltă prin învățătură și are nevoie de timp, a doua se capătă prin obișnuință; ele nu sunt date de către natură, dar avem dispoziția naturală să le primim. Efortul nostru ca oameni nu trebuie mărginit la ceea ce este omenesc, ca muritori la ceea ce este muritor, ci trebuie să ne căznim cât de mult să fim nemuritori și să facem totul în scopul de a trăi după ce este mai bun în noi - acest dumnezeiesc din noi (partea divină din noi). Întrucât rațiunea aparține mai mult omului, viața condusă de rațiune, în viziunea sa, este cea mai fericită. Și deoarece fericirea trebuie să constituie scopul final, în numele ei trebuie ca omul să practice virtuțile – curajul, dreptatea, cinstea și mărinimia: „Nu veți face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a minții, urmată de onoare”.

Lăsând la o parte erorile considerate de unii critici cu privire la înțelegerea vieții de către Aristotel, totuși în gândirea sa sunt adevărate comori de înțelepciune. „În momentele cele mai întunecate trebuie să ne concentrăm pentru a vedea lumina”, spune.

Pentru el democrația este regimul săracilor, întrucât cei bogați sunt mult mai puțini decât cei săraci. Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca „dominare politică a bogaților, și se caracterizează prin corupție endemică și economie subterană”, oligarhia fiind un tip de formă de guvernare deviată și ne-

10.-X-2015 Nr. 10/50

dreaptă. Cea mai importantă distincție pe care Aristotel o face între democrație și oligarhie este: „dacă într-o democrație oamenii liberi, dar săraci, sunt majoritari și suverani, într-o oligarhie bogații și nobilii, deși minoritari, dețin suveranitatea”. Consideră, de asemenea, că prin intermediul alegerilor, oligarhia poate fi camuflată, nu neapărat destructurată. Statul oligarhic este, în modernitate, un „stat captiv”, subordonat intereselor unui grup restrâns.

Filosoful român Petre Ţuțea (1902-1991) spunea despre scriitorul și filosoful Henri-Louis Bergson41 - cel care și-a exprimat speranța că omul va deveni nemuritor printr-o mutație genetică -, că a fost mai „cuviincios” ca Aristotel, zicând că democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: „n-are criterii de selecțiune a valorilor”, cu alte cuvinte „democrația e sistemul social în care face fiecare ce vrea și-n care numărul înlocuiește calitatea. Este triumful cantității împotriva calității”. Iar „extremelor – fie extremei stângi, fie extremei drepte – care violează ideea de echilibru social, democrația le este ostilă”. În concluzie, după ce am trecut oarecum peste gândirea lui Aristotel, putem crede că alegerea noastră este făcută de rațiune, dar și de sufletul nostru, că ea este un act, actul este o mișcare făcută în timp, iar mișcarea poate avea un final fericit sau nefericit.

©Vavila Popovici, Carolina de Nord

41

Henri-Louis Bergson (n. 18 octombrie 1859 — d. 4 ianuarie 1941) a fost scriitor şi filosof evreu francez ale cărui idei au pătruns şi în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 92

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CAMELIA IULIANA RADU şi puterile poemului metaforic

Ploieșteanca despre care vorbim a debutat acum vreo trei lustri42, dar a ieşit rareori în prim plan pe la reviste şi în cenacluri. Cele vreo douăsprezece plachete şi volume de poezie şi de proză scurtă arată un permanent efort de esenţializare şi de perfectare a discursului liric. Înseşi titlurile trădează o aplecare spre sine, o îndepărtare de zona referenţială şi scrutarea insistentă a eului cu obiectivare reflexivă. Tensiunea interioară se cristalizează acut, reflectând însă ecourile lumii în oglinda sufletului:

Negru de iarnă; Caietul roşu; Regăsirea de sine; Muntele iniţiaţilor şi altele.

Dincolo de fugă (editura Agol, 2015) este, în

totul, o carte-poem, căci textele din ea se constituie în secvenţe lirice autonome care, fără a se dizolva într-un poem unitar, sunt într-o succesiune (lipsesc şi titlurile), din care oglinda lirică se plimbă deasupra unei existenţe lucide şi sensibile. La un moment dat – paradoxal – pare că eul poetic contemplă lumea cu atâta detaşare, încât el însuși se detaşează de sine prin dedublare, pentru a nu se înşela: „duhul a intrat în om/ şi când omul a vrut să îl dea afară afară i-a spus/ fiinţă meschină?/ eu am venit în loc părăsit/ în loc neumblat/ animalele pădurii şi-au făcut vizuină/ şi nu le-ai alungat/ păsările nopţii stau agăţate de tavanul surpat/ şi ai tăcut/ am găsit şobolani sub patul tău”... (p. 121). Lumea e un spectacol insolit, reprezentat prin vitralii fumurii, înşelătoare, iar dramatismul se resimte ameninţător dinspre toate zările: „am un prieten sălbatic/ mulţi au vrut să pună

10.-X-2015 Nr. 10/50

şaua zilei pe el/ zăbala în gură/ pintenul în coapsă// ...dar prietenul meu era de cerneală/ de transparenţa umbrei/ şi purta în braţe o lună bogată în tăceri” (p. 69). În surdină vibrează însă seducător adierea unui lirism atotputernic: „ascult gânguritul fructelor noi/ înfiripatul foşnet al dorinţei/ străpungerea graniţelor cunoscute/ grădinile viselor/cu ramuri aplecate//vom zămisli o toamnă în alt univers/ vom alerga/ spre tărâmul unei utopii/ singura lume care ne poate cuprinde” (p. 84). Într-un limbaj dens, atent cizelat, discursul poetic se derulează cu siguranţă şi măsură în tipare fundamentale. Autoarea şi-a creat un plan metaforic independent de cel referenţial, rareori ia contact cu cel din urmă, doar pentru a înlesni comunicarea ideii poetice. Dacă se menţine prea mult în celălalt, poemul, devenit enigmatic, frizează uşor un ermetism mai ales la nivel sintactic, precum la p. 87: „pragurile s-au frânt/ au năvălit stele de carton/ cutii desfăcute/ rupte între degete/poveşti risipite/jucării pentru umbrele istoriei// nu ai de ce să le mai priveşti/cu ele s-au pavat străzile oraşului/despre care nu mai ştiu nimic/ (dămi inima/ inima ta roşie dă-mi mie dragostea ta)” – p.

87; prin contrast, aura enigmatică susţine expresiv ideea, ca în secvenţa: „ce faci pentru omul plângând în care/ visele au ars până la orbire?/ primul impuls ar fi să îi mângâi obrajii/ până se vor scoroji lacrimile/ şi vor cădea în foiţe subţiri//aşa cum Brâncuși a mângâiat piatra/până s-a văzut în oglinda ei”... (p. 27).

Aplecată spre sine, poeta nu ignoră statutul poetului şi, implicit, al poeziei. Într-unul din poeme, se dezvăluie o schiţă de ars poetica proiectată cu luciditate şi spirit de sacrificiu: „oamenii nu se sfiau să apese pe trăgaci/mă împuşcau din instinct/într-o logică paradoxală/ unul nu mi-ar fi dat o bucată de pâine/ unul nu m-ar fi întrebat dacă îmi este sete// singură mă bandajez cu iubire (...)/ în fiecare noapte/ haosul de sub pânze răzbate afară/ iar spre dimineaţă am pielea poem/ încep să fiu eu” (p. 57).

Altădată, poeta îmbracă pielea de cronicar al acestui veac grăbit, şi evocă energie şi expresiv ipostaza umană post-modernă: „de la 9 la 5 alergăm sub neoane/aranjăm hârtii/clasăm/ clasificăm semne şi energii/culese din flux/noi, cei mai ordonaţi urmaşi/ai vechilor scribi// la 5 ne aruncăm în malaxor/ străzile se complică zi după zi” (p. 96).

42

LÚSTRU, lustri, s. m. – aici - interval de cinci ani. Din fr. lustre, lat. lustrum.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 93

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Critica nu a ignorat creaţiile acestei autoare talentate. Ioan Groşan o consideră „poetă pe deplin formată”. Calistrat Costin identifică în poemele ei „o inspirată artă poetică saturată de inteligente percepţii, încărcată de tristeţe şi melancolii”, iar Ioan Es. Pop o califică drept „o poetă care conjugă în versurile sale propria nelinişte cu dorinţa de a cunoaşte lumea în resorturile sale cele mai ascunse şi pasiunea pentru inedit şi exotic” (p. 125).

Camelia Iuliana Radu este o poetă adevărată, despre care vom mai auzi. ©Grigore Codrescu Surtă prezentare a autorului

Camelia Iuliana Radu - şi-a petrecut copilăria în „oraşul cu salcâmi” (Brăila), dar s-a născut la Slatina, în 1959. După ce a învăţat alfabetul, Camelia s-a pus pe scris poezii. Aşa se face că la doar 8 ani, îi apare prima poezie într-o antologie a copiilor poeţi, alături de Ion Mureșan, Florin Iaru, Ioana Crăciunescu, Ovidiu Papadima şi alţii. De altfel, toată copilăria a stat sub semnul scrisului, publicând versuri şi proză scurtă, în diverse antologii brăilene (Licăriri la Dunăre, Zbor alb) şi naţionale (Copii poeţi, Crisalide), înfiinţând şi conducând cenaclul literar de avangardă Atelier XX, obţinând premii naţionale pentru creaţie artistică şi literară (Tinere condee).

A fost remarcată de Tudor Opriş, Marin Sorescu, Mircea Sântimbreanu, Iuliu Raţiu. A fost reporter TVR pentru emisiunile de copii şi mai târziu de tineret, a participat la organizarea de spectacole literare şi emisiuni în direct, fiind laureată a unui concurs internaţional de pictură organizat de UNICEF, unde a obţinut o menţiune. Deşi copilăria a fost sub semnul creației, o bună perioadă s-a retras din spaţiul public.

Din anul 1990, locuieşte la Ploieşti, unde a fost jurnalist, redactor cultural responsabil de pagină la Jurnalul de Prahova şi Telegraful de Prahova, actualmente fiind consilier psihologic.

Prezentă cu poezie şi proză scurtă în diverse antologii literare, Camelia Iuliana Radu este membră a Cenaclului literar Grupul de la Ploiești, fiind prezentă cu o selecţie de versuri în diverse antologii realizate de diferite edituri și/sau reviste. Îşi ilustrează singură volumele, având numeroase expoziţii de gra-

fică de carte în oraşele din ţară (Braşov, Timişoara, Arad, Oneşti, Brăila, Ploieşti, Craiova).

Autoare a volumelor: Vântul în oglindă, Editura Agol, 2015, poezie; Dincolo de fugă, Editura Agol, 2015, poezie; Întredeschis, Editura Agol, 2015, poezie; 6 de inimă neagră, Editura Singur, 2015, poezie, volum colectiv; Negru de iarnă, Editura Ateneul Scriitorilor, 2014, poezie; Tangerine Tango (ediția a II-a), Editura Grinta, 2013, poezie; Caietul roșu, Editura Singur, 2013, poezie; Oman (ediție bilingvă), Editura Karta-Graphic, 2012, poezie; Tangerine Tango, Editura Singur, 2012, poezie; Floare mică, Editura Etiquette, 2009, poezie; Pe muchia prezentului, Editura Etiquette, 2009, proză scurtă; Regăsirea de sine, Editura Tipar Press, 2008, poezie; Muntele iniţiaţilor, Editura Neotonic, 2003, poezie; Pasărea singuratică, Editura Neotonic, 2001, proză scurtă. În pregătire, volumul de poezii Norr , la Editura Tracus Arte. Despre cărțile sale au scris: Traian T. Coșovei, Ioan Es. Pop, Ioan Groșan, Aurel Pantea, Viorel Mureșan, Radu Văcărescu, Dan Perșa, Lucian Perța, Lucian Gruia, alţii.

43

Traian Coşovei şi Cornelia Maria Savu (foto lansare la Muzeul Literaturii Române - în spate se văd lucrările de artă ale poetei. Despre Camelia Iuliana Radu veţi mai citi în nr. viitoare ale revistei noastre.

Poeta va fi prezentă la târgul de carte „Gaudeamus“ 2015, cu mai multe volume pentru cei care îndrăgesc poezia şi, totodată, de a face cunoştinţă cu autoarea!

43

Cornelia Maria Savu (n. 4 septembrie 1954 la Vatra Dornei, judeţul Suceava – d. 22 noiembrie 2014, Bucureşti.) Pentru poezia și publicistica ei, Cornelia Maria Savu a primit numeroase premii literare între care Premiul Nicolae Labiş, Premiul Asociației Scriitorilor București (2005) și Premiul Revistei Luceafărul pentru poezie, premiul pentru jurnalism cultural al Uniunii Scriitorilor din România, premiul pentru jurnalism cultural al APLER şi premiul pentru jurnalism cultural al revistei Tomis. A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Lansări de carte, sub semnătura emoţiei Noutăţi de la Târgovişte

CARMEN GEORGETA POPESCU

La Editura Europress, București a apărut o nouă carte scrisă de:

Mircea Băduț „DonQuijotisme AntropoLexice”

Carmen Georgeta Popescu

[fals tratat de antropologie].

Autor: Andrei Vasiliu

PSEUDOANTROPIKOS „Cartea vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite, inspirate de la chestiuni cvasicotidiene sau rezultate din căutări la care ne ducem mai rar cu gândul. În plus, atât pentru condimentarea experienţei de lectură, cât mai ales pentru democratizarea conceptului de antropologie (în jurul căruia gravitează prozele din cuprins), seria de eseuri – fuzionând idei de psihologie, sociologie ori de filosofie – este punctată (iniţial, median şi final) cu câte o proză ficţională din seria interpretărilor speculativantropologice de mituri şi legende populare (aici fiind vizate baladele Monastirea Argeşului şi Mioriţa), serie de autor începută odată cu cartea Întoarcerea fratelui risipitor (Editura Europress, Bucureşti, 2014).

Volumul de faţă aduce cititorului un amalgam de provocări pentru minte şi pentru inimă, într-un melanj pastelat, susţinut pe tot parcursul de împletitura a trei filoane esenţiale: autoironie, umilinţă şi duioşie. De altfel, ideea de smerenie – atât cea subiectivă cât şi cea extinsă la întreaga specie – constituie aici o reiterare definitorie. Parcurgerea cărţii se poate dovedi o experienţă deosebită atât pentru cititorul pasionat de beletristică, cât şi pentru cel atras de eseistica de idei. Profunzimile şi perspectivele vor surprinde adesea.”

Un moment special a fost acordat cărților lansate de autoarea Carmen Georgeta Popescu.

Sâmbătă, 5 septembrie a.c., la Salonul editorial „Ion Heliade Rădulescu” aflat în piaţa Mihai Viteazul din Târgovişte, iubitorii de literatură au avut ocazia întâlnirii cu sensibile poeme şi cu proză de o profunzime aparte, într-un plăcut cadru vegheat de statuia primului unificator al României. Un vânticel de toamnă care încerca timid să alunge ultimele raze arzătoare ale deja trecutei veri a ţinut companie celor prezenţi, printre care autori târgovişteni şi nu numai, editori de carte, precum şi directorul Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu” din Târgovişte, Erich Agnes.

Sesiunea de prezentări de carte a fost coordonată de reprezentantul editurii Singur, Ştefan Doru Dăncuş: „Am reuşit să tragem mai multe cărţi decât prevăzusem iniţial. «Anotimpurile româneşti» reprezintă o colecţie care cuprinde mai mulţi autori şi am încheiat astfel primul proiect. Ceea ce facem astăzi e un fel de cenaclu ad-hoc. Este vorba despre lansările de carte pe care le-am prevăzut, iar cărţile vor fi prezentate de dl George Coandă44 şi dl Dan Şalapa”: „Este aproape un miracol că oficiem lansări de carte.”

Cele mai consistente prezentări au aparţinut reputatului scriitor şi jurnalist târgoviştean George Coandă, care a acordat un moment special cărţilor lansate la Salonul editorial „Ion Heliade Rădulescu” 44

George Coandă (n. 12 octombrie 1937, Şimian), este un istoric, prozator, poet şi critic literar, istoric al culturii şi ziarist român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de autoarea Carmen Georgeta Popescu, soţia dlui Ion Popescu, directorul Termica SA, prezent la eveniment. Este vorba despre volumul de poezii Eşafodul culorilor, publicat în iunie a.c şi de cartea de eseuri Scările din labirint. Reflecţii, care a văzut lumina tiparului în cetatea acestuia la numai o lună distanţă, în iulie a.c. Cele două fac parte din efervescenţa creatoare a autoarei Carmen Georgeta Popescu, începută prin volumul de debut Viaţa ca un joc, lansat anul trecut la BookFest, carte ale cărei poeme au primit anul trecut două premii I: Premiul cititorilor la concursul Porţile Nordului şi Premiul Carte de debut 2014 la concursul „Ars poetica”. „Astăzi oficiem lansări de carte, ceea ce este aproape un miracol în ţara asta zbuciumată în toate chipurile, pe care o pândesc fel de fel de migraţii, nu mă refer neapărat la migraţia islamică. Ţara noastră zbuciumată mai are însă «obrăznicia» de a scoate cărţi (…). În acest noian de cărţi pe care mi le-a pus în braţe Ştefan Doru Dăncuş, am avut aceste două cărţi ale doamnei Carmen Georgeta Popescu: Eşafodul culorilor, o carte de poezie şi Scările din labirint. Reflecţii - o carte de eseuri. Doamna are un spirit foarte ludic, într-un fel foarte convingător. Dincolo de rugămintea bunului meu prieten Teodor Vasiliu, important director de opinie în acest spaţiu de ţară, al încă celui mai important, din fericire, ziar din această regiune, Jurnal de Dâmboviţa şi al Trustului ARTPRESS, am zis să o iau cu atenţie pe doamna.

Faţă de volumul de dinainte, s-a întâmplat să meargă în sus pe spirala lirică, în momentul în care se publică în România poezie de joacă a copilăriei, de trei frunze-trei coceni-o să fie alte ierni. Nu contează vârsta, contează care este substanţa, ceea ce spui tu umanităţii.

Doamna Carmen Georgeta Popescu a făcut acest efort de a se autodepăşi. Cred că are foarte bune lecturi de poezie modernă. Încearcă să se exprime într-un limbaj diferit, care să fie persuasiv. Nu metaforizează prea mult, ci încearcă să aibă o metaforă globală pentru întreaga suprafaţă a poemului. Este important să încercăm să redescoperim dumnezeirea, iar Carmen Georgeta Popescu face acest lucru în ambele volume. O felicit!”.

Aflată în centrul atenţiei la Salonul editorial „Ion Heliade Rădulescu”, autoarea Carmen Georgeta Popescu a preferat să împărtăşească audienţei câteva

10.-X-2015 Nr. 10/50

dintre versurile pe care le-a semnat, recitând poeziile Mai bine plec eu, Pe dos, Uitarea de sine din Eşafodul culorilor, precum şi Sunt aici, din volumul de debut Viaţa ca un joc. Doamna Carmen Georgeta Popescu mai colaborează cu revista Nomen Artis – Dincolo de tăcere din Bucureşti, Climate Literare din Târgovişte, Negru pe Alb şi frecventează Cenaclul Internaţional de literatură şi poezie Grai Românesc din Buzău şi Cenaclul Societăţii Scriitorilor Târgovişteni. A avut amabilitatea să ne ofere un scurt interviu, pe care îl redăm alăturat, transmiţându-i totodată succes şi o activitate creatoare cât mai prolifică. „Am venit la Târgoviște cu dorința de a publica” Rep.: Am fost împreună astăzi la Salonul editorial „Ion Heliade Rădulescu” din Târgovişte. Am participat, iată, la lansarea a încă două volume ale dumneavoastră. Cum v-aţi simţi la această ediţie?

- Am participat anul trecut la acest salon, a fost prima dată când am participat la acest eveniment din Târgovişte. Eu vin de undeva de sus, nu de sus ca în poeziile mele, ci de sus de pe hartă, de la Suceava.

Am venit la Târgovişte cu manuscrisele în geantă şi cu dorinţa de a publica. Ne întreabă unii de ce ne grăbim să publicăm. Pentru că simt că am ceva de dăruit celorlalţi. Anul trecut am participat la acest eveniment şi m-am bucurat de prezentarea primului volum la BookFest, este un manuscris premiat la concursul de debut cu premiul cititorilor şi cu premiul „Carte de debut 2014” la concursul Ars poetica. Este într-adevăr un debut târziu, dar care mi-a adus mai mult decât în tinereţe.

Rep.: Care este poezia pe care o preferaţi în mod special?

- Este vorba de poezia Viaţa ca un joc, care dă şi titlul volulmului şi care exprimă ideea în care cred cu adevărat, că viaţa este ca un joc. Speram ca anul acesta să fiu sănătoasă şi să pot fi printre autorii lansaţi la acest eveniment. Aşa că m-am mutat cu tot cu suflet undeva mai către sud, sunt versuri dintr-o altă poezie. Eşafodul culorilor este un volum puţin diferit decât primul. Unii mi-au spus că e mai bun decât primul, ceea ce este foarte important. Pentru mine în-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 96

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE seamnă curajul şi puterea de a pătrunde foarte blând în sufletul meu. Dacă nu ai această putere şi profunzime şi nu eşti susţinut de dragostea celor din jur, nu trebuie să rişti, fiindcă te poţi pierde. Aşa că este şi o declaraţie de dragoste a mea faţă de soţul meu, de familia mea şi de toţi cei dragi. Este o dovadă de maturitate să mărturiseşti, să te spovedeşti, de unde şi senzaţia de mărturisire a poeziei mele.

Rep.: În privinţa volumului de reflecţii, interesant este că aşa cum s-a spus, aţi dat o nouă interpretare sensului de labirint, sugerând o inedită dimensiune a deciziei. Ce v-a inspirat?

- Este vorba de conştientizare a faptului că paradisul nu e aşa de departe, nu e interzis nimănui şi că este foarte, foarte uşor de atins. Dar nu ne scuteşte nimeni de parcurgerea acestui labirint. Scara e un accesoriu, dar labirintul este obligatoriu. Îmi doresc diseară, când adorm, să nu adorm brusc. Eu sunt o fiinţă care simte şi vreau să simt dacă am murit suficient de mult astăzi şi de potrivit, astfel încât de mâine să fiu cealaltă cu care să stăm de vorbă anul viitor.

10.-X-2015 Nr. 10/50

Rep.: Ne amintim că anul trecut a debutat cu un volum în versuri. Anul acesta a venit cu două volume.

A fost o surpriză şi dacă da, cu ce gânduri aţi întâmpinat-o?

- Aşa cum am spus, pentru mine este o plăcută surpriză că din acest maldăr de maculatură care se produce prin atâtea edituri, între care nu există nicio cenzură editorială asupra calităţii, descopăr oameni care au talent. Ei vin cu un mesaj spus articulat, este o revelaţie când văd că oameni care vin târziu în literatură vin totuşi cu mult curaj. Uneori chiar şi istoricii literari sunt tentaţi să încurce lucrurile şi să se lase furaţi de o anumită poezie nerealizată, dar care invadează piaţa. Este foarte greu, o spun ca un om care a făcut ani de zile la Jurnal de Dâmboviţa cronică de întâmpinare, să găseşti acel grăunte de aur dintr-o mare de nisip din care trebuie să apară viitorul mare poet sau istoric literar.

„A fost un regal de literatură” Interviu cu dr. George Coandă

Rep.: Care au fost titlurile care v-au atras în mod special atenţia la această ediţie a Salonului editorial „Ion Heliade Rădulescu”?

- E un salon care oferă o recoltă editorială bogată. Sunt 21 de instituţii de carte, care mai de care mai doritoare să-şi impună producţia. A fost un adevărat moment regal de literatură, cu cărţi deosebit de interesante, cum au fost cartea de poezii şi cea de reflecţii ale dnei Carmen Georgeta Popescu, cartea dlui Ciubotaru. Cărţile dnei Popescu sunt pline de har şi doresc să exprime un anumit contact al autoarei cu realitatea pe care o trăieşte. Cartea Eşafodul culorilor e o carte de mărturisire lirică în care doreşte să-şi spună păsul. Este o autoare care vine târziu, dar vine bine, pe o cărare regală şi nu o pe potecă, se exprimă într-o bună cunoaştere a poeziei moderne.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 97

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

IONUŢ CARAGEA

Discipolii zeilor de altădată, roman SF de Ionuţ Caragea, Bucureşti, 2015

Editura eLiteratura din Bucureşti a publicat în august 2015 romanul de ficţiune Discipolii zeilor de altădată, semnat de Ionuţ Caragea. Romanul de 198 pagini este o ediţie revizuită a seriei Uezen (Uezen şi

alte povestiri, Conştiinţa lui Uezen şi Echilibrul lumilor, editura Fides, 2010-2011), având în plus şi o continuare de două capitole. Prefaţa este semnată de criticul literar Maria-Ana Tupan, iar ilustraţia copertei a fost realizată de graficianul Miklós János Dénes.

Scurtă prezentare a autorului: Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Acade-

10.-X-2015 Nr. 10/50

miei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, membru al „Elis“ – Reţeaua românilor remarcabili din lume etc. În perioada 2003-2011 a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În februarie 2012 s-a întors în România şi s-a stabilit la Oradea. A publicat peste 30 de cărţi, fiind considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici scriitori de care dispune în prezent România. Biografia detaliată poate fi citită pe situl oficial al autorului: www.ionutcaragea.ro Prezentarea romanului de pe coperta a IV-a: Democles, stăpânul Celestiei, a creat primele fiinţe umanoide pe planeta Eden, oferindu-le darul nemuririi. Edenienii urmau ascensiunea pe calea luminii şi răspândeau viaţa în univers. Dar, odată cu transformarea soarelui Uta’H în stea roşie, edenienii încep să se îmbolnăvească şi să moară. Pentru a preveni totala dispariţie, construiesc Arka şi trec prin Megara, cea mai apropiată gaură de vierme. Însă foarte puţini ajung la noua destinaţie. Anuk, unul dintre supravieţuitori, se supune ordinelor lui Z’Davaar, stăpânul întunericului, şi începe distrugerea celorlalţi edenieni, încercând s-o readucă la viaţă pe Asiria, iubita sa care murise pe timpul călătoriei. Numai pământeanul Lerman Kruger, exilat pe Nede, o planetă deşertică, are puterea să se împotrivească armatei lui Anuk, având sprijinul edenienilor Mud şi Uezen…

Pe timpul unei bătălii spaţiale din apropierea planetei Nede, apare fisura dintre universul material şi lumea de apoi, provocată de arma fără precedent a pământenilor: bomba cu suflete. Astfel, universul este invadat de creaturile întunericului - umbrele şi demonii din Obscuris şi Purgatoriu - acestea fiind urmărite de îngerii conduşi de Ethiel, mâna dreaptă a lui Democles…

Discipolii zeilor de altădată este un roman science-fiction despre trecutul, prezentul şi viitorul unui univers recreat în întregime de un autor cu imaginaţie debordantă, în care realul, virtualul şi mitologia se împletesc armonios, pe fondul unei fascinante analize psiho-filozofice. Este una din puţinele cărţi serioase ale genului din România, carte care a confirmat şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 98

10.-X-2015 Nr. 10/50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE peste ocean, fiind tradusă şi publicată la o editură americană de prestigiu.

Fragment din prefaţa romanului «Romanul aparţine Noului Val de SF, în accepţiunea lansată de Judith Merril în anii ’60, de „ficţiune speculativă”: povestiri menite să exploreze şi să descopere, prin proiecţie, extrapolare, analogie, experiment ipotetic pe hârtie, ceva despre natura omului, universului, realităţii. Autorul lui Uezen compensează caracterul futurist al peisajului, recuzitei, tehnologiei genetice şi al zborurilor intergalactice prin familiaritatea analogiilor (de obicei, răsturnate, negative) cu o tradiţie esoterică de diverse provenienţe: biblică, hermetică, gnostică… (…) Am putea compara dilema din miezul acestei intrigi cu reevaluarea condiţiei umane în lumina teoriilor eredităţii de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Zola sau Thomas Hardy, care doreau să scrie „roman ştiinţific”, se confruntau cu dificultatea de a crea personaje înzestrate cu liberul arbitru ce defineşte condiţia umană şi, în acelaşi timp, determinate în mod absolut de factori genetici. Aşa cum Tess refuză să ştie ceva despre strămoşi, pentru a nu descoperi că repetă viaţa altcuiva, citim şi în Uezen o declaraţie de independenţă a unei… clone faţă de originalul său, clamându-şi dreptul la destin diferit, propriu. (…) Folosind scenariul biblic drept cadru de referinţă al unei bune părţi din umanitate, Ionuţ Caragea a refuzat să dea Ştiinţei, mai ales celei aliate cu Puterea, tributul pretins, precum scriitorii naturalişti ai secolului trecut… » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN)

Câteva referinţele critice „Prozele lui Ionuţ Caragea, hotărât lucru, au un aer special, despodobesc sau (re)animă, demitizează sau experimentează propensiuni, structurează un imaginar ori se uimesc hamletian în interiorul angoasei… Una din puţinele cărţi serioase ale genului, carte evaluând etapa altui triumf dintr-un traseu original în literatura noastră contemporană, cu un proprietar titular inconfundabil: Ionuţ Caragea.“ (Prof. Dr. Ionel BOTA)

„Măiestria lui Ionuţ Caragea constă tocmai în mascarea transfigurării, cu valenţe şi efecte cosmice. În primul rând, asistăm (şi nu aceasta este partea cea mai izbutită, din punct de vedere estetic, a romanului!

– ...deşi, în ce priveşte stilul, avem de-a face cu o unitate perfect armonioasă!) la un veritabil curs, în care autorul îşi expune propria viziune, asupra metafizicii universului de el însuşi imaginat.“ (Prof. Dr. Adrian BOTEZ)

„În UEZEN şi alte povestirii Ionuţ Caragea construieşte o lume în care ai impresia că, de fapt, sunt aceleaşi personaje, creionate aidoma unor cristale, cu mai multe faţete, pe care le pune în varii ipostaze, dându-le diverse nume, funcţie de povestirea în care sunt „parte”. Astfel, totodată, autorul îşi conturează şi un mod de a construi propriul drum către Adevăr, către ce înseamnă a trăi, printr-o aparent continuă stare de interogaţie, de căutare/ descoperire/ inventare a răspunsurilor. Totul „învăluit” în haina limbajului caracteristic genului SF. “ (Marius CHELARU)

„Şi ca scriitură, într-adevăr, Ionuţ Caragea a ţinut să se diferenţieze atât de vechii textualişti, cât şi de „naturalismul” fiziologic al colegilor de generaţie. Stilul său este remarcabil prin economia mijloacelor de expresie, reuşind să fie expresiv prin sprinteneala cuvântului, prin dramatism dialogic, punând, în acelaşi timp, la lucru un idiom science-fiction care nu abuzează de ermetism scientist. (…) Partea originală a imaginarului lui Ionuţ Caragea este viziunea unui univers postapocaliptic, transmundan, transportat integral în virtualitate, ca supremă inconsistenţă ontologică. O utopie negativă care nu pierde totuşi un ultim contact cu matricea…»

(Prof. Dr. Theodor CODREANU)

„Scriitura lui Ionuţ Caragea este una cât se poate de îngrijită, transformând lectura într-o experienţă plăcută, curgătoare. Lumea imaginată se articulează corect, căpătând o densitate aproape reală. Povestea în sine abordează fresca unei omeniri galactice, depusă concret în personaje tuşate atent.

Concluzia ce se impune după lectura celor două

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 99

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

capitole (III şi IV) este că producţiunea se postează, indiscutabil, în zona de vârf a piramidei de calitate. (…) Prin comparaţie, autorul merită ceva mai multă atenţie în fandom decât i s-a acordat până acum, căci ieşirile sale editoriale la rampă nu l-au propulsat către listele de votare ale premiilor noastre, mai vechi sau mai noi. A fost premiat doar de Helion, şi nu cred să fi fost din greşeală.“ (Mircea COMAN) „Ionuţ Caragea se simte excelent între simbolurile extrase fie din mitologia religioasă, fie din cea culturală, chiar dacă prima lui pornire este aceea de a le trăda, de a le deforma, expunându-se la rândul său „crucificării” de către spiritele ce veghează strict dogma. (…) Soluţia de rafinament încercată de autor presupune o simbioză a motivelor SF „de consum” cu speculaţia metafizică în descendenţă biblică.

Aici erudiţia în materie e concurată doar de strategia lui Ionuţ Caragea – în care îl serveşte şi simţul poetic, şi detaşarea ironică – de a estompa tiparele miturilor de referinţă, încurcând personajele biblice cu cele tolkieniene, bunăoară, sau optând pentru o cosmologie cu denumiri ce amintesc de Frank Herbert...“ (Prof. Dr. Mircea OPRIŢĂ, în revista Helion, 2014)

„Dacă ar fi să-i privim din acelaşi unghi al creaţiei artistice pe poetul Ionuţ Caragea pus faţă în faţă cu acelaşi tânăr autor care semnează cu Snowdon King acest roman, am putea conchide uşor că poetul există şi în această ficţiune, autorul nepărăsindu-şi aproape deloc ştiutu-i registru liric.

Lumea ficţională a autorului se articulează într-o dimensiune aproape reală, cu personaje atent alese şi creionate, predispuse permanent la aventuri galactice, la căutări de comori, la împliniri de destine. (…)

Ionuţ Caragea nu descrie un Univers sofisticat.

Simplitatea acestuia ne îmbie să credem frumos despre o lume la fel de frumoasă ca aceea despre care spunem că o cunoaştem fiindcă vieţuim în ea. Indubitabil, romanul ne suscită interesul de la bun început, de la un capăt la altul şi ne poartă, afectiv şi mental, printr-un epic întrucâtva comod, prin multe din cotloanele reflexivului. » (Petre RĂU)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 100

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AUREL TURCUŞ

Moşul şi cocoşul

10.-X-2015 Nr. 10/50

cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!

Dându-se în capete, un par îl ajunge pe leu şi îl străpunge în foale. Dinăuntrul paraleului iese ursul, din urs lupul, din lup ogarul, din ogar vulpea, din vulpe cocoşul. Parul se înfige în pământ, moşul se prinde de par şi joacă, cocoşul i se urcă pe umăr şi cântă, animalele trag hora în jurul bătrânului.

Crainicul: Pe umăr la moş, cântă un cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cântă la moş! Cântă, cocoşule; sari de joacă, moşule!

Bătrânul ţopăie, face tumbe, se rostogoleşte, apoi se preface că vrea să zboare.

Basna prisăcarului

Pe o întinsă ridicătură de pământ vine un moş cu un cocoş, care cântă.

Crainicul: Ah, ce mai cocoş, cum cântă la moş!

Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule! Bătrânul ţopăie, face tumbe, se rostogoleşte, apoi se preface că vrea să zboare.

Intră cumătra vulpe, amuşinând şi mişcându-şi, cu mândrie, coada stufoasă. Prinde şi jumuleşte cocoşul.

Crainicul: Vulpea a mâncat cocoşul. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!

Din spatele crainicului se iveşte un ogar şi, cât ai bate din palme, o hărtăneşte pe cumătra vulpe.

Crainicul: Şi a venit un ogar şi a mâncat vulpea, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş!

Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule! Un lup hărtăneşte ogarul.

Crainicul: Şi-a venit un lup şi-a mâncat ogarul, ogarul pe vulpe, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!

Moş Martin năvăleşte peste lup.

Crainicul: Şi-a venit un urs şi-a mâncat lupul, lupul pe ogar, ogarul pe vulpe, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!

Un leu paraleu se aruncă în beregheata lui Moş Martin.

Crainicul: Şi-a venit un leu şi-a mâncat pe urs, ursul pe lup, lupul pe ogar, ogarul pe vulpe, vulpea pe

Crainicul: Acum urmează o polojanie, de când scria musca pe perete, mai mincinos cine n-o crede; de când trăia lupu-n sat şi peştii pe uscat, de când avea ursul coadă şi dădea salcia roadă; de când ouăle se coceau în gheaţă şi seara se făcea dimineaţă; de când peştii cei mici îi înghiţeau pe cei mari, iar lumea le zicea tâlhari, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, de când se luau de gât lupii cu miei înţărcaţi şi se sărutau ca fraţii; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de ocale de fier şi sărea până-n cer, apoi venea să ne bată-n ferestre, ca să ne spună-o poveste…

Crainicul se trage într-un colţ, după o perdea de aur. Răsare, ca din senin, un prisăcar; poartă în spinare o coşniţă, faţa îi este acoperită cu un obrăzar, care are două borte, în dreptul ochilor. În faţa lui sunt flori, albinele zboară din floare în floare, el se uită la ele, cu luareaminte.

Crainicul (din colţul său): O caută pe albina Bârnuşca, năzdrăvana stupului.

Deodată în faţa stuparului se iveşte o albină trăgând la jug un plug. Prisăcarul o prinde, îi pune un sâmbure de nucă pe rana grumazului şi o bagă în coşniţă. Aşează coşniţa lângă alţi stupi. Din ea creşte un nuc uriaş; vin cârdurile de ciori şi fură nucile. Prisăcarul le alungă cu bulgări de pământ; din aceştia, sus, deasupra coşniţei, se face o ţarină. Bătrânul ia plugul, bagă albina în jug, ară ţarina şi seamănă grâu. Într-o clipă, lanul dă-n pârg, moşul vede un iepure, aruncă o secere după el, aceasta i se înfige în coadă şi urecheatul, fugind, să-şi apere pielea, trage secera

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 101

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prin lan, tăind tot grâul. Gospodarul îl strânge în snopi, îl treieră şi-l duce la moară.

Morarul: Eu nu macin decât dacă mi se spune o poveste mincinoasă.

Prisăcarul povesteşte cum a dobândit acel grâu, morarul face ochii cât cepele, porneşte măcinatul şi îi zice bătrânului că, pentru acea nemaiauzită basnă, îi dăruieşte însăşi moara sa…

Basna lui Saloftiu Crainicul, aducând în mână nişte lauri de aur, se opreşte în mijlocul ridicăturii de pământ: Dacă se simte cineva în stare să ne spună o basnă de luat în seamă, va fi încununat cu aceşti lauri de aur.

Tăcere ca-n mormânt. După destul de multă vreme, strigă un tânăr că el se încumetă să-şi înfăţişeze basna păţaniei sale. Toate privirile se aţintesc spre el; are o pălărie trasă, cam fistichiu, pe partea dreaptă a capului, ea îi acoperă o jumătate de frunte, până peste sprânceană şi ureche. În câteva clipe, flăcăul Saloftiu e pe scândurile privelii. Găseşte o sămânţă de bob, o seamănă, cât ai bate din palme, bobul creşte şi se anină de toarta cerului.

Saloftiu: Uite, ce noroc pe mine, iată sunt singurul om din lume care pot să ajung în cer, dacă mă urc pe acest bob.

Se agaţă din ramură în ramură şi, sleit de puteri, coboară lângă poarta tăriilor.

Străjerul cerului: Cine-i mai fi şi tu, omule, care, nici nu ştiu prin ce minune venişi aici?

Saloftiu: Eu sunt Saloftiul, fiul lui Mângifer din ţara lui Ler. Lasă-mă să văd ce-o fi în cer.

Străjerul: Iaca, intră, că nu-i mare scofală să te holbezi la alcătuirile noastre! Mie mi s-a cam acrit de ele. De-aş avea unde, în clipa asta m-aş muta de-aici.

M-am săturat de toate nimicniciile săltaţilor în tării; o să vezi tu ce-i acolo: mâncătorimi, pizmă, nelegiuiri făcute în numele sfinţeniei.

Saloftiu: Apăi, leapădă-te de slujba ta, că intru eu în ea. Iaca, du-te-n locul meu, în ţara lui Ler. Sunt rotar; meşteşug bun rotăritul, da’, nu ştiu dacă-l cunoşti.

Străjerul: Cunosc eu toate meşteşugurile; din asta mi s-au tras multe necazuri. Pentru că sunt priceput la toate celea, maimarii cerului m-au pizmuit şi m-au dat deoparte, până când ajunsei uşierul împă-

10.-X-2015 Nr. 10/50

răţiei. Ştiau ei prea bine că nu am ce păzi aici, că nu prea apucă multă lume să se-nalţe-n cer. Şi-apoi stăpânii dinăuntru îşi pot face mai slobod de cap, fără să mai aibă grija mea, care, ce-i drept, sunt cam fără gard la gură. Că îmi place dreptatea, omule!

Saloftiu: Ci-o fi, o fi intru să văd ce-i acolo.

Străjerul: Intră. Te salut şi n-am cuvinte…

Deszăvoreşte poarta cu o cheie mare cât toate zilele, apoi se întoarce spre tânăr şi-l întreabă: – Ai ţâdulă pentru cer? Se proţăpeşte în faţa lui Saloftiu, scoţându-şi sabia din teacă. Acesta păleşte ca de frica galbenă; „N-am nicio ţâdulă. Nu m-am pregătit anume, să viu aici. Iacă avusei şi eu prilejul să urc pe bobul ăsta, pe care îl puse păcatele lui să crească până-n cer“.

Străjerul: Ei, da’, venişi cu mâna goală aici, nu ţiai luat nimic pentru drum?! Ştii, eu chiar dacă te-aş lăsa să intri, dincolo te loveşti de unii, de alţii şi, dacă n-ai nimic în traistă, te-aruncă de-a berbeleacul pe poarta cerului – şi-mi mai faci şi mie necaz, îmi pierd şi slujbuşoara asta.

Saloftiu: Într-adevăr, nu m-am pregătit pe îndelete pentru drumul ăsta. Ştii cum e: nimeni nu are habar ce-i trebuie pentru călătoria în cer. Da’, totuşi, am ţinut seama de-o vorbă din bătrâni: că, dacă porneşti undeva, apăi trebuie să te-ngrijeşti să nu ajungi la mila nimănui; aşa că, după ce am văzut că bobul meu a crescut până-n cer, am dat buzna-n casă şi mi-am luat, iute, un codru de pâine, slănină, brânză şi-o ploscă cu vin. În chimir am o pungă cu galbeni.

Străjerul: Cele de-ale gurii sunt de casă? – adică vreau să spun că n-or fi cumpărate din dugheană; aşa că şi vinişorul o fi lamură de butuc, nu scursură de cârciumă.

Saloftiu: Întocmai. Pâinişoara e făcută de maicămea, e coaptă-n cuptor, pe vatră. Slănina e din porcul nostru, brânza e de la oile noastre, vinul e din strugurii viei noastre. Şi, ca să vezi că am dreptate, îţi las bucatele şi vinul; uite, îmi deşert traista, aici, în firida zidului ceresc.

Străjerul: Dincolo nu-i slobod să ai la tine galbeni din cealaltă lume. Poate că-nchid ochii şi-ţi las vreo două-trei parale, să ai cât de cât de cheltuială.

Tânărul îi dă galbenii din pungă. Străjerul îi numără: sunt treizeci şi trei. Lui îşi opreşte treizeci de galbeni. Saloftiu(se înnegurează şi îi zice): Sfătuieşte-mă, rogu-te, pe unde-ar fi mai bine să umblu, ca

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 102

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să-mi fie cât mai de folos, ca, după-atâta cheltuială, să pot să văd cum sunt rânduielile din cer.

Străjerul îi întoarce spatele. Vine un copilaş bucălat, cu păr cârlionţat, auriu, bătând din aripioare, se uită, zâmbind la străin şi gângureşte: – Te duc eu în târgul cerului; e aproape. Da’, numai dacă-mi cumperi ambrozie.

Saloftiu: Îţi cumpăr, dacă n-o fi scumpă. Mai am numai trei galbeni.

Copilul: Chiar atâta-i preţul pentru două porţii; cumperi pentru amândoi.

Saloftiu (prinzându-l de mână pe copil): Fie, mâncăm ambrozie.Târgul… Lume multă. Tarabe, dughene. Vânzători cu te miri ce; o fetişcană cam negruţă strigă în gura mare că are un fir din barba împăratului… Saloftiu cumpără ambrozie, cheltuinduşi cei trei galbeni. Se plimbă cu copilul prin târg, făcând zâmbre.

Saloftiu (către copil): Am auzit că ar fi pe-aici nişte grădini minunate, cu pomi plini de portocale, banane, smochine, curmale, mere, pere şi toate cele.

Copilul: Sunt. Dacă ai galbeni, poţi să-ţi cumperi.

Saloftiu: Şi am mai auzit că ar fi aici un râu de lapte cu ţărmure de mămăligă.

Copilul: Dacă ai galbeni, poţi să mănânci, pe săturate, lapte cu mămăligă.

Saloftiu (ca pentru el): Da’, chiar aşa s-o stricat lumea asta că, fără galbeni, poţi pieri-n drum, chiar şi-n cer?

Copilul: He!, dacă nu mai ai galbeni, să-mi mai cumperi ambrozie, eu mă duc acasă. Nu te-ntorci la poarta cerului?

Saloftiu: Nu încă. Mulţam de ortăcie.

Copilul: La bună revedere şi cu punga plină!

Saloftiu: Să te-audă cel de sus!

Copilul: Cine, că sus nu mai e nimic. Aici e cerul.

Saloftiu: Halal de asemenea cer… Se ciocnesc două caleşti ale unor înalte măriri cereşti; li se frâng câte-o roată din spate.

Saloftiu fuge acolo şi se înţelege cu vizitiul să dreagă roţile. Îşi foloseşte meşteşugul. E plătit cu trei galbeni. Se întoarce la poarta cerului, bate-n ea şi, dinafară, îi deschide străjerul.

Saloftiu: Mă întorc acasă.

Străjerul (ca şi cum nu l-ar cunoaşte): Unde, acasă?

10.-X-2015 Nr. 10/50

Saloftiu: Păi, unde, acolo-n Ler, că doar ţi-am spus din ce ţară sunt.

Străjerul (iarăşi prefăcându-se că nu-l cunoaşte): Ai ţâdulă de-ntoarcere?

Saloftiu: N-am. Da’, lasă-mă-n pace, să merg la casa mea.

Străjerul (scrâşnind din dinţi): Fără ţâdulă nu se poate.

Saloftiu (se uită spre locul unde adineaori era bobul său. Pustietate. Îşi iese din fire): Unde-i bobul meu?

Străjerul: L-au mâncat caprele mele.

Saloftiu: Şi, acum, ce mă fac, cum mă duc acasă?

Se repezi la străjer, acesta scoase sabia din teacă şi i-o puse-n piept, răcnind: – Stai pe pace, omule, că mă bagi în păcat.

Saloftiu: Domnule, fii bun şi nu mă-njunghea, hai să ne înţelegem, ca-ntre oameni.

Străjerul (băgându-şi sabia în teacă): Te ascult…

Saloftiu: Iaca, am trei galbeni, vinde-mi vreo funie, pe care să cobor în lumea mea.

Străjerul: O funie e mai scumpă. Da’, iacă îţi vând un căuş de tărâţe – şi astea ar preţălui mai mult, însă mai las de la mine, că-aşa trebuie: să-l ajuţi pe cel nevoiaş.

Intră în cămăruţa de strajă şi-i aduce tânărului un căuş de tărâţe. Acesta le înnădeşte într-un otgon, pe care îl leagă de torţile cerului şi apoi coboară cu mare repeziciune. Pe la jumătatea drumului, tărâţele se termină; el prinde nişte ţânţari care îi dau târcoale în jurul frunţii; îi jupoaie, leagă peile una de alta şi iar coboară, astfel, ajungând jos.

Crainicul îl încununează pe Saloftiu cu laurii de aur.

Din volumul Tărâmul nălucirii, de Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2003

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare Mihai Cotea

Page 103

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE OPINII DE LA CITITORI NOMEN ARTIS LA ANIVERSARE: 5 ANI PE BARICADELE REVUISTICII LITERARE CONTEMPORANE În loc de introducere, îl voi cita pe valorosul publicist și promotor cultural ieșean ION N. OPREA, care, în cea mai recentă apariție editorială proprie – Revistele - Luminoase, instructive și educative… (?)

(Editura PIM, Iași, 2015), spunea: „Chiar, stimați conducători de reviste literare și cititori de literatură, revista culturală pe care o editați sau o citiți, fie și rar, formează sau nu oamenii, vă ajută cu ceva?

Eu când le citesc mă bucur și mă simt crescând, măcar sentimental, cultural. Dar dumneavoastră? Spuneți-vă cuvântul!...”.

Subscriem și noi cuvântului maestrului Ion N. Oprea, afirmând, cu foarte multă convingere că DA: revistele sunt mai mult decât necesare, mai mult decât formative și informative, ridică oamenii, motivează sufletele. Bineînțeles, facem vorbire aici despre revistele cu un profund respect și aplecare spre cultură, literatură, artă, de foarte bună calitate. Excluse definitiv și irevocabil discuției, acele așazise reviste, ale căror demersuri sunt subculturale, au tematici ultranaționaliste sau care se subjugă „politichiei” actuale.

Una dintre revistele care cinstește, prin activitatea sa neîntreruptă, peisajul literar și cultural contemporan este revista NOMEN ARTIS. Fără umbră de îndoială, o mare familie culturală, ce reunește în mijlocul său nume valoroase ale literaturii contemporane - poeți, prozatori, exegeți și eseiști, critici literari, publiciști, teosofi, artiști - de răsunet național și internațional. Practic, NOMEN ARTIS nu este o revistă națională, ci una care a încercat și a reușit să depășească de fiecare dată granițele românismului, devenind o revistă a tuturor celor care își doresc să fie promovați, tuturor celor care au probat un act cultural de înaltă ținută. Casă a poeziei, prozei, jurnalelor și impresiilor de călătorie, casă a cărților, analizate și studiate de fiecare dată cu maturitate și responsabilitate critică, loc de convergență al artelor frumoase, NOMEN ARTIS este o revistă necesară și utilă, care se respectă și își res-

10.-X-2015 Nr. 10/50

pectă cititorii și colaboratorii. Revista este fondată și condusă de VIORELA CODREANU TIRON, scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România, un om care a reușit să strângă în jurul său, și implicit al revistei, colaborări prestigioase.

Acum, la ceas aniversar, urăm revistei NOMEN ARTIS un sincer și călduros LA MULŢI ANI! La cât mai multe numere ale revistei care să bucure, să încânte, să înfrumusețeze omul, prin tot ceea ce conține și prezintă!

Felicitări fondatorului și redactorului-șef, întregului colectiv redacțional, masei colaboratorilor revistei și cititorilor fideli, care au ajutat la creșterea valorică și culturală a revistei! LA MULȚI ANI! ©Gheorghe A. STROIA Fondator al revistei on-line adjudene Armonii Culturale

Din partea redacţiei ţinem să mulţumim tuturor colaboratorilor noştri fideli, a celor sporadidici, debutanţilor, cititorilor şi, în deosebi, membrilor de onoare, care ne susţin cu atâta convingere şi încrederea acordată - cărora le aducem încă o dată mulţumirile noastre!

Dorim tuturor mult succes în viitor şi îi asigurăm că vă vom fi mereu aproape şi vă vom susţine atât cât putem prin toate acţiunile noastre (după cum se ştie - de voluntariat) în sprijinul Frumosului Pur, al Adevărului şi al Artei!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Colectivul de Redacţie

Page 104

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Sumar luna octombrie, nr.10 (50), 2015 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Alfred Sisley /p. 3 Selecţie, prezentare şi note, Viorela Codreanu Tiron Pictori de azi: Bucuimul de Iaşi, între legendă şi realitate – 2015 /p. 7 autor: critic de artă, Mihai Păstrăguş Cela Neamţu

Dan Hatmanu

Gabriel Baban

Costin Neamţu

Dumitru Bezem

Angela Hreniuc

Eugen Mircea

Victor Hreniuc

scuptorul Ion Maftei

Tadeusz Różewicz – poezii – traducere: Claudiu Komartin /p. 10 Selecţie, prezentare şi note: Mihai Gregor Codreanu Scriitori de ieri ... – Oscar Wilde /p. 11 Selecţie, prezentare şi note de Adrian Tucu Remember Petre Ţuţea, /p. 14 Autor: Ioan Ianolide despre Petre Ţuţea în Întoarcerea la Hristos Scriitori de azi – Gellu Dorian – interviu de Cassian Maria Spiridon /p. 15 Selecţie, prezentare şi note, George Gh. Ionescu Edward Young – poezii /p. 24 Selecţie,prezentare şi note, Mihai Gregor Codreanu Călătorie prin bibliotecile lumii... Biblioteca Naţională a Austriei /p. 25 autor: Dorina Litră, Piteşti Proză scurtă: Maria Oprea, Piatra Neamţ /p. 29

Lilioara Macovei, Bucureşti /p. 33

Mircea Băduţ /p. 31

Eliza Roha /p. 36 (Referitor la tabloul care însoţeşte proza dnei Oprea

„Care este mesajul secret pictat de Michelangelo în Capela Sixtină din Roma /p. 30)

Incursiune în poezia română contemporană: /p. 37 Georgia Miculescu, Caransebeş /p. 37

Teodor Dume, Bucureşti /p. 46

Ştefan Radu Muşat /p. 38

Mihai Katidas , Bucureşti/p. 47

Ines Vanda Popa, Bucureşti /p. 39

Florin T. Roman, Arad /p. 48

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Sibiu /p. 40

Armina Flavia Adam, Târgu Mureş /p. 49

Gina Zaharia, Bucureşti /p. 41

Melania Cuc, Bistriţa Năsăud /p. 51

Simion Cosmescu, Călan /p. 42

Radu Liviu Dan, Craiova /p. 52

Constantinescu Rodica, Roşiorii de Vede /p. 43

Liliana Popa, Bucureşti /p. 53

Boris M. Marian, Bucureşti /p. 44

Ionela Voicilă Dobre, Bucureşti /p. 54

Mihaela Oancea, Bucureşti /p. 45

Mihai Păun, Cehia /p. 55 Vasile Hatos, Italia /p. 57

Poezie bilingvă:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 105

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Luca Cipolla /p.61

Viorela Codreanu Tiron/p. 73

trad. în lb. italiană: Luca Cipolla

trad. în lb.germană: Christian von Schenk

Vasile Hatos/ p.63

Luan Maloku/

trad. în lb. italiană: Elena Spătaru

trad. în l. albaneză: Baki Ymeri /p. 75

Sebastian Golomoz /67

Lilia Manole/p. 77

trad. în lb. franceză de Sebastian Golomoz

trad. în lb. albaneză de Baki Ymeri

Viorela Codreanu Tiron/p.69

Mihai Păun /p.79

trad.în lb. suedeză: Dorina Brânduşa Landén

trad. în lb engleză: autorul

Viorela Codreanu Tiron/p.71

George Roca/p.81,

trad. în lb. mghiară de Horváth Desző

trad. în lb engleză: autorul

Istorii regăsite – autor: Horia Dumitru Oprea, Bucureşti /p. 83 Roman foileton: Setea zeilor de Anatole France, continuare din nr. 9 (49) /p. 85 traducere şi note: Lucia Patachi Eseu: Rostul gândirii/p.87 „Alegerea, nu șansa, determină destinul nostru” /p. 90 Autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord, SUA Pagini de cronică /p. 93 Camelia Iulia Radu şi puterile poemului metamorfic autor: Grigore Codrescu /p. 93 Mircea Băduţ – DonQuijotisme AntropoLexice /p. 95 Carmen Georgeta Popescu – autor: Andrei Vasiliu /p. 95 Interviu cu George Coandă /p. 97

Discipolii zeilor de altădată – autor: Ionuţ Caragea /p. 98 Pagina celor mari pentru cei mici Tărâmul nălucirilor, de Aurel Turcuş /p. 101 selecţie şi prezentare: Mihai Cotea Opinii de la cititori Nomen Artis la aniversare: 5 ani pe baricadele revuistice literare contemporane autor: Gheorghe A. Stroia /p. 104 Sumar /p. 105 Picturile şi grafica din acest număr de: Alfred Sisley

Michelangelo Buonarroti

Cela Neamţu Costin Neamţu

Mihai Cătrună Albrecht Dürer

Dan Hatmanu Eugen Mircea

Dorin Macovei Rafael Sanzio

Grapa Daniela Heino Blum

Jeff Roland Radu Iuliana Camelia

Rodica Toth Poiată

Radu Darânga

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 106

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Copertele executate în concepţia pictorului şi graficianului revistei: Mihai Cătrună

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Nu uitaţi!: „Vă aşteaptăm cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com (v. pe site www. nomenartis.ro (rubrica „contact“- „pentru autori“ - condiţii de publicare!)“.

Materialele se vor trimite pe adr.: nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala!?) apariţie în nr. din luna următoare!

Revista apare şi pe suport de hârtie –numai la comandă!

Comanda se va face în scris către redacţie sau editură!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 107

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-X-2015 Nr. 10/50

Numarul 11 (51) va apare pe 10 noiembrie 2015

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 108

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele noastre în legătură cu trimiterea spre publicare a materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS – Dincolo de răcere: I. Materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la email, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon.

Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialu.

4. Toate materiale pentru publicare se trimit între data de 1-10 ale lunii în curs, pentru (eventuala) publicare în nr. următor! precizânduse „la subiect“ e-mail – rubrica la care se încadrează materialul trimis (poezie, proză, eseu, interviu etc).

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail, unde vor fi specificate toate datele de contact! pe adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele, propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !