NOMEN ARTIS - DINCOLO DE TACERE, NR. 12 (40) LUNA decembrie, 2014

MEMBRI DE ONOARE :  Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România  Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa  Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane  Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.  Prof.dr. Albert Kovács, România  Prof.dr. Elena Loghinovski, România  Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia  Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România  Prof.dr. Terezia Filip, România  Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris  Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Lucia Patachi COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landén - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Liliana Popa – România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, sau la redacţia revistei: nomenartis@gmail.com prin e-mail!

ANUL IV, NR. 12 (40), 2014 DECEMBRIE

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

.Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Citatele lunii: „Eu nu mai doresc şi nu mai caut nimic. Existenţa şi-a deschis porţile pentru mine. Nu mai pot spune că aparţin existenţei pentru că acum sunt, de fapt, părticică din ea. Când o floare înfloreşte, eu înfloresc odată cu ea. Când Soarele răsare, eu răsar odată cu el. Ego-ul, care face ca oamenii să se simtă individualităţi separate, nu mai există. Trupul meu este o părticică din natură, fiinţa mea este o parte din întreg, Eu nu mai sunt o entitate separată”.

Osho

„Am descoperit în mijlocul urii mele o iubire care poate învinge orice, în mijlocul lacrimilor am descoperit zâmbetul, în mijlocul deznădejdii, liniştea... Aşa am descoperit că în mijlocul iernii este o vară. Şi acum sunt fericit. Pentru că am dovada că nu e important cât de dură e viaţa cu mine când în mine există ceva care mă apară incontinuu.“ Albert Camus...

„Cu cât ne bucurăm de mai multă libertate, cu atât mai mare este responsabilitatea pe care ne-o asumăm, faţă de ceilalţi, precum şi faţă de noi.”

Oscar Arias Sanchez

„Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile... să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp... şi apoi să râzi!”

Panait Istrati

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Georges Seurat1 a fost un pictor francez neoimpresionist, creator şi teoretician - împreună cu Paul Signac2 - al tehnicii divizioniste în pictură.

Geurges Seurat se iveşte atunci când impresionismul pare să-şi piardă din vigoare.

Stilul şi concepţia lui Seurat fac simţită influenţa unei noi revoluţii plastice. Scurta lui carieră artistică a fost de ajuns pentru a-i asigura un loc în istoria universală a artelor. Nici contemporanii săi nu au trecut indiferenţi pe lângă opera sa. Camille Pissarro3, Vincent van Gogh şi mai târziu Henri Matisse aderă pentru o vreme la această nouă viziune, considerată o continuare logică a impresionismului. Iar în cursul secolului al XX-lea, cubiştii şi pictorii abstracţi

10.-XII-2014

Nr. 12/40

s-au sprijinit în experimentele lor pe rezultatele maestrului pointillismului.

Georges Seurat - fiul unui grefier pensionar - este interesat de desen încă din copilărie, unchiul său - el însuşi pictor amator - îl încurajează să picteze. La vârsta de 17 ani, Seurat se înscrie la Şcoala de sculptură şi pictură, iar în 1878 îşi începe studiile la Académie des Beaux-Arts din Paris. În perioada studiilor, petrece mult timp în biblioteci şi muzee. Studiază temeinic operele vechilor maeştri. În 1879, la a patra expoziţie a impresioniştilor, Seurat - după cum spunea unul din prietenii săi - a suferit „un şoc profund şi neaşteptat”. Se îndepărtează de pictura academică şi închiriază un atelier. Doreşte să-şi însuşească acea revoluţie plastică pe care au reuşit să o impună predecesorii lui. Ajunge însă să se confrunte cu o problemă pe care nu o poate ocoli: cum să intre în rândurile celor care continuă cuceririle impresionismului, fără a fi un simplu epigon al acestora.

Citeşte volumele Gramatica artei plastice şi Istoria pictorilor tuturor şcolilor ale lui Charles Blanc, dar înainte de toate, lucrarea chimistului Eugène Chevreul cu titlul Legea contrastului simultan al culorilor. Pornind de la aceste izvoare, îşi construieşte propria teorie despre „contopirea optică a culorilor”, care va sta la baza celor mai importante inovaţii plastice ale sale.

1

Georges Seurat - n.2 decembrie 1859, Paris – d.29 martie 1891, Paris.

2 Paul Signac - n. 11 noiembrie 1863, Paris - d. 15 august 1935, Paris, a fost un pictor francez neoimpresionst, grafician şi acuarelist, discipol al lui Georges Seurat şi - împreună cu el teoretician al tehnicei divizioniste în pictură.

3 Camille Pissarro - n. 10 iulie 1830, Charlotte-Amalie, astăzi în Insulele Virgine Americane - d. 13 noiembrie 1903, Paris - a fost un pictor francez care a jucat un rol decisiv în unificarea mişcării impresioniste şi în schimbările ce au avut loc în arta celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, rol recunoscut ca atare cu mult mai târziu decât cel al altor pictori contemporani cu el. Prin contribuţia pe care a avut-o la formarea artistică a lui Paul Cézanne, Vincent Van Gogh, Paul Gauguin, Georges Seurat şi alţii a influenţat, deşi mai puţin remarcat, apariţia picturii moderne din secolul al XX-lea.

În 1883, începe să lucreze la prima sa operă importantă, pictura La scăldat, Asnières.

Tabloul nu este acceptat de comitetul de selecţie al Salonului oficial din 1884, de aceea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Seurat îl expune la Expoziţia Pictorilor Independenţi, trezind interesul câtorva critici şi admiraţia operei lui Paul Signac. Această operă marchează o perioadă bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se evidenţiază înainte de toate prin formatul său, este prima pictură din seria pânzelor vaste.

Seurat doreşte aici să facă legătura dintre descoperirile predecesorilor săi cu o pictură ale cărei tradiţii sunt deja altele, străine întru totul de impresionişti. El se referă la frescele vaste renascentiste, cum sunt picturile lui Piero della Francesca4, ceea ce îl obligă după studii făcute în aer liber - să realizeze forma finală în atelier.

O duminică de vară pe insula Grande-Jatte,

(1884-1886)

În 1885, Seurat îşi petrece vara într-un mic port, la Grandcamp şi începe să experimenteze o nouă tehnică, pe care o numeşte divizionism, a cărei esenţă constă în a picta pete de culoare regulate, din ce în ce mai mici, până la un punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se întâlneşte cu Pissarro, care îşi însuşeşte imediat această tehnică. Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat îşi prezintă tabloul intitulat O duminică de vară pe insula Grande Jatte la a opta şi ultima expoziţie a impresioniştilor, într-o sală sepa-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

rată, alături de creaţiile lui Pissarro şi Paul Signac. Criticii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind şocaţi de mulţimea şi roirea micilor pete colorate. Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, numindu-l pointillism (fr.: point = punct), dar - şi de data asta – „porecla s-a transformat în renume”. La puţin timp după aceasta, tabloul este prezentat la a doua expoziţie a Societăţii Artiştilor Independenţi precum şi la Bruxelles în 1887. În acest tablou totul este surprinzător: formatul uriaş (207x308 cm), legarea unei teme - scenă în aer liber - atât de importante pentru impresionism cu imobilitatea figurilor şi, înainte de toate, tehnica deosebită. Pentru a obţine un efect de maximă luminozitate, pictorul nu a amestecat culorile pe paletă, ci a aplicat pe pânză culorile complementare ca pe nişte mici puncte, care - privite de la distanţă - se contopesc, oferind tabloului o luminozitate vibrândă.

Termenul de „metodă neoimpresionistă” a fost folosit pentru prima dată de în septembrie 1886 de criticul de artă Félix Fénéon, susţinător al picturii lui Seurat, implicând faptul că noul curent astfel iniţiat provine, fără îndoială, din impresionism, în acelaşi timp îl înnoieşte radical. În jurul lui Seurat se grupează pictori care gândesc asemenea lui: Paul Signac, Camille Pissarro, Maximilian Luce5. În această perioadă, Seurat descoperă lucrarea lui Charles Henry despre expresivitatea culorilor, purtând titlul Introducere în estetica ştiinţifică, care îl ajută să abordeze problemele teoretice ale cromaticei şi facilitează aplicarea practică a acestora în pictură.

Cu timpul adaptează tot mai mult noua tehnică la scenele de interior. Astfel începe să lucreze la tablourile intitulate Modelele (1888) şi Le chahut (1889-1890).

4

Piero de' Franceschi, numit della Francesca (n. 1420, Borgo San Sepolcro - d. 12 octombrie 1492, ibidem) a fost un pictor şi matematician italian, a cărui operă - centrată aproape exclusiv pe teme cu caracter religios - a exercitat o influenţă puternică asupra multor pictori renascentişti, considerat iniţiatorul acelui măreţ curent artistic din Italia de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea. Mai multe despre acest pictor găsiţi în nr. din octombrie, 2014

5

Maximilien Luce (n. 13 martie 1858- 6 februarie 1941) a fost un prolific francez neo-impresionist artist, cunoscut pentru picturile sale, ilustraţii, gravuri, şi artă grafică, şi, de asemenea, pentru activismul său anarhist. Începând ca un gravor, el apoi s-a concentrat pe pictură, în primul rând ca un impresionist, apoi ca un pointilist, în cele din urmă revenind la impresionism.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Modelele, 1888

Circul, 1890-1891

Tânără pudrându-se, 1888-1890

Pescarii, 1883

Ultima operă a lui Seurat este Circul (1890-1891), expus la expoziţia pictorilor independenţi pe data de 20 martie 1891. Legătura cu Le chahut este evidentă, mişcarea care însufleţeşte personajele pare la fel de mecanică, artiştii circului dau impresia unor marionete. La fel ca în multe alte tablouri ale lui Seurat, şi chenarul tabloului este pictat din puncte: chenarul albastru închis contrastează cu tonul colorat al tabloului, ceea ce face posibilă accentuarea efectului şi evidenţierea compoziţiei. În 1885, Seurat o cunoaşte pe Madeleine Knoblock, care îi va deveni model (Vezi tabloul: Tânără pudrându-se) şi cu care îşi va împărţi viaţa. Pictorul va avea un fiu cu ea, copilul se naşte pe 16 februarie 1890. Relaţia lor o tăinuiesc în totalitate, iar prietenii află despre existenţa fiului lui Seurat abia după moartea pictorului.

Pe 26 mai 1891, Seurat se îmbolnăveşte de difterie şi moare peste trei zile, în vârstă de 31 de ani. A doua zi, Signac transmite „vestea îngrozitoare”, potrivit căreia pictorul decedat „a lăsat în urmă o văduvă nefericită şi... un copilaş minunat de treisprezece luni”. Două săptămâni mai târziu, copilul moare de aceeaşi boală ca şi tatăl său.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Mică galerie

La Seine à la Grande-Jatte - 1888 Banlieue - circa 1882-1883

Les Terrassiers - circa 1883

Gray weather, Grande Jatte, 1888

Circus - 1888

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

cărui nume în franceză înseamnă renăscut), forțându-l să joace, într-un fel, rolul surorii sale defuncte. Practic, până la vârsta de șase ani, Rilke a fost crescut ca o fată, fotografiile sale timpurii arătându-ni-l cu părul lung și îmbrăcat cu rochiță.

Rainer Maria Rilke (după un desen de Emil Orlik - 1917) 6

Rainer Maria Rilke a fost un autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare.

Tatăl său, Josef Rilke (1838–1906), a fost un om cu un caracter slab, veșnic nemulțumit și, după ce a eșuat în cariera militară, a devenit funcționar. Mama sa, Sophie „Phia“ Entz (1851–1931), - o femeie dominantă și autoritară, se trăgea dintr-o familie înstărită de fabricanți praghezi. În urma eșecului profesional al soțului său, Sophie Rilke suferă din cauza excluderii din înalta societate și, pentru că nici visurile ei privitoare la viața de familie nu s-au împlinit, în 1884 s-a produs ruptura familială.

Nici relațiile ei cu fiul său nu au fost din cele mai bune, fiind puternic afectată de moartea fiicei ei mai mari. Datorită neajutorării emoționale, mama sa l-a legat de sine pe René (al 6

Rainer Maria Rilke (pe numele său real René Karl Wil-helm Johann Maria Rilke) - n. 4 decembrie 1875, Praga, localitate ce aparținea pe atunci, ca şi întreaga Boemia, de Imperiul AustroUngar - d. 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția .

La presiunea părinților, tânărul Rilke (cu vădite talente poetice și pentru desen), a trebuit să urmeze din 1885 o școală militară, cu profil real, (școala de cadeți din Sankt Pölten) spre a-l pregăti pentru cariera de ofițer. Exigențele instucției militare și experiența unei societăți exclusiv masculine, l-au traumatizat pe tremen lung pe acest tânăr sensibil.

Din motive de sănătate, în 1891 Rilke a întrerupt pregătirea militară. Din 1892 până în 1895, s-a pregătit în particular pentru bacalaureat, pe care l-a luat în 1895. În anii 1895 și 1896 a studiat literatura, istoria artei și filozofia la Praga și la München.

După ce a plecat din Praga, în 1896 Rilke și-a schimbat prenumele René în Rainer, pentru că viitoarea sa prietenă, Lou Andreas-Salomé, (pe care a cunoscut-o în 1897 la München) a considerat că acesta este mai potrivit pentru un bărbat care vrea să devină scriitor.

Lou Andreas-Salomé (1861-1937), a fost o intelectuală și literată care călătorise mult în viața ei, și de care Rilke s-a îndrăgostit. A urmat o relație tumultuoasă cu această femeie mai în vârstă decât el (ea are 36 de ani iar el 22), și căsătorită. Această relație amoroasă a durat până în 1900. Chiar și după ce s-au despărțit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă și sfătuitoare. De un mare folos i-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE au fost cunoștințele de psihanaliză, și experiența, dobândite în anii 1912-1913 de la Sigmund Freud. La moartea lui Lou AndreasSalomé, în anul 1937, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus că „... se știe că i-a fost atât muză cât și mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viață... *** În toamna anului 1897, Rilke a urmat-o pe Lou Andreas-Salomé la Berlin, închiriind o locuință în imediata ei apropiere. În anul 1898 a plecat în prima sa călătorie în Italia, care a durat mai multe săptămâni. În cei doi ani care au urmat, a vizitat de două ori Rusia: în 1899 a plecat cu soții Andreas la Moscova, unde l-a întâlnit pe Lev Tolstoi7. În lunile mai-august ale anului 1900 a plecat din nou în Rusia, de această dată numai cu Lou Andreas-Salomé, vizitând atât Moscova cât și Sankt-Petersburg, traversând țara de-a lungul râului Volga. *** În toamna anului 1900, imediat după ce Lou Andreas-Salomé a luat hotărârea să se despartă de el, Rilke i-a făcut o vizită mai lungă lui Heinrich Vogeler8 în localitatea Worpswede.

Aici, Vogeler avea în proprietate o clădire, cunoscută sub denumirea de Barkenhoff, pe care o renovase în stilul Secession (Jugendstil). În „Sala Albă“ a casei sale organiza în fiecare duminică întâlniri cu artiști, în special cu Otto

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Modersohn9, Paula Modersohn-Becker10, Carl Hauptmann11și cu sculptorița Clara Westhoff (1878-1954). În urma acestor întâlniri, în primăvara anului următor a avut loc căsătoria între Rainer Maria Rilke și Clara Westhoff. În decembrie 1901 s-a născut fiica lor, Ruth (1901-1972). Dar, deja în 1902, Rilke a părăsit locuința comună și a plecat la Paris, pentru a scrie o monografie a sculptorului Auguste Rodin (1840-1917). Relațiile între Rilke și Clara Westhoff au subzistat pe durata întregii vieți, dar el nu era omul care să ducă o viață de familie, obișnuită pentru un burghez, legat de o singură localitate. În același timp, a început să fie copleșit de griji materiale, putându-și plăti cu greu datoriile prin diverse lucrări la comandă.

Portretul lui Rainer Maria Rilke, dePaula ModersohnBecker, 1906, Bremen 7

Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi,în limba rusă ; n. 28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana - d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie(sn) 1910, Astapovo) a fost un scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Puşkin, şi terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război şi pace şi Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele şi ideile sale filosofice şi estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite şi cunoscute sub denumirea de „tolstoism”. Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale şi psihologice, sentimentul tragicului şi omenescului.

8 Heinrich Vogeler (12 decembrie 1872 - 1942) a fost un german pictor, designer şi arhitect, asociate cu şcoala Düsseldorf de pictură .

9

Friedrich Wilhelm Otto Modersohn (n. 22 februarie 1865, în Soest , Westfalia - 10 martie 1943 în Rotenburg , Wümme ) a fost un pictor peisagist german.

10 Paula Modersohn-Becker (8 februarie 1876- d. 21 noiembrie 1907) a fost un pictoriţă german şi una dintre cei mai importanți reprezentanți ai expresionismului . Într-o scurtă carieră, (moare la vârsta de 31 de ani din cauza unei embolii), ea a creat o serie de imagini revoluţionare de mare intensitate. Ea a fost recunoscută ca primul pictor de sex feminin care a pictat nuduri feminine. Prin incursiunile sale îndrăzneţe în subiect şi opțiuni cromatice, ea este comparată cu confrații Picasso şi Matisse.

11 Carl Ferdinand Max , pseudonim Ferdinand Clear, (n. 11 mai 1858 în Salzbrunn de Sus , provincia Silesia – d. 4 februarie, 1921 în Schreiberhau , în Munții Karkonosze, Silezia Inferioară ) a fost un dramaturg şi scriitor .german, fratele mai mare al poetului Gerhart Hauptmann .

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prima perioadă petrecută la Paris a fost dificilă pentru Rilke, deoarece acest oraș mare, și străin pentru el, i-a insuflat multe temeri.

Toate aceste experiențe ale sale, Rilke le-a adunat în prima parte a singurului său roman, Die

Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge). Dar tot Pa-

risul i-a prilejuit și întîlnirea cu multe surse de inspirație moderne, precum sculpturile lui Auguste Rodin sau lucrările pictorului Paul Cézanne (1839-1906). În acești ani, Parisul devenise domiciliul principal al poetului. În anii 1905 și 1906, Rilke a fost angajat ca secretar personal al lui Auguste Rodin, care a reprezentat pentru Rilke figura idealizată a tatălui. În mai 1906, puțin după moartea tatălui lui Rilke, Rodin a pus brusc capăt acestei relații contractuale.

Principalele creații poetice din perioada pariziană au fost Neue Gedichte (Poezii noi) 1907, Der neuen Gedichte anderer Teil (Cealaltă parte a poeziilor noi) 1908, care cuprind versuri scrise din 1903 până în 1908, cartea de poezii Requiem 1909, precum și romanul Die

Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge), început în

1904 și terminat în ianuarie 1910. În anul 1912 a apărut o nouă ediție a povestirii sale lirice Weise von Liebe und Tod

des Cornets Christoph Rilke (Cântul de iubire și moarte al stegarului Christoph Rilke), care a cu-

noscut o mare popularitate în cadrul seriei noi scose de editura Insel.

După apariția Însemnărilor... Rilke a intrat într-o perioadă de profundă criză de creație, care s-a terminat abia în februarie 1922, când a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze), începute încă din 1912. Acest ciclu de poezii își trage numele de la castelul Duino din Triest, aparținând contesei Marie von Thurn und Taxis, unde Rilke a fost găzduit din octombrie 1911 până în mai 1912.

Izbucnirea Primului război mondial l-a surprins pe Rilke în timpul unei șederi în Germania. Îi era imposibil să se întoarcă la Paris: bunurile lăsate de el acolo fuseseră sechestrate, confiscate și vândute la licitație. Cea mai

10.-XII-2014

Nr. 12/40

mare parte a războiului a fost petrecută de Rilke la München.

Din 1914 până în 1916 a avut o legătură amoroasă năvalnică cu pictorița Lou Albert-Lasard. La începutul anului 1916 Rilke a fost concentrat și a trebuit să urmeze la Viena un ciclu de instrucție de bază. Prin intervențiile unor prieteni influenți, a fost repartizat să muncească în arhiva de război, iar pe 9 iunie 1916, a fost lăsat la vatră, după care a plecat din nou la München, unde a stat aproape permanent, cu o scurtă întrerupere la moșia Böckel din Westfalia, aparținând lui Hertha Koenig. Experiența traumatizantă din timpul serviciului militar, care s-a suprapus peste amintirile încă neșterse ale spaimelor pe care le-a resimțit în școala militară, lau adus în pragul unei muțenii poetice aproape complete.

Pe 11 iunie 1919, Rilke a părăsit orașul München pentru a călători în Elveția. Motivul oficial era o invitație pentru a ține o prelegere la Zürich, dar adevăratul motiv a fost dorința sa de a scăpa de tumultul postbelic și de a relua lucrul, întrerupt de atâta vreme, la Duineser Elegien (Elegiile duineze). Căutările sale de a găsi o locuință care să fie atât potrivită cerințelor sale, cât și suportabilă material, s-au vădit a fi foarte dificile. Unele din locurile unde a stat Rilke au fost Soglio Locarno și Berg am Irchel.

Abia în vara anului 1921 și-a găsit o locuință convenabilă în turnul castelului din Muzot (în franceză Chateau de Muzot) în apropiere de Sierre, în Cantonul Wallis. În luna mai 1922, Werner Reinhart (1884-1951), care era pe post de mecena pentru Rilke, a cumpărat clădirea și i-a pus-o la dispoziție poetului fără a-i cere chirie. A urmat o perioadă de creație intensă când, după numai câteva săptămâni de muncă, în februarie 1922 Rilke a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze). În aceeași perioadă a scris și ambele părți ale ciclului de poezii Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt considerate drept cele mai reușite al operei lui Rilke.

Din 1923 a trebuit să lupte cu grave probleme de sănătate, fiind nevoit să se interneze perioade lungi în sanatoriu. Încercând să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE învingă boala prin schimbarea mediului în care trăia, Rilke a plecat și la Paris, unde a stat din ianuarie până în august 1925. În ciuda stării sale de sănătate, între 1923 și 1926 Rilke a mai scris unele poezii valoroase (de exemplu Gong și Mausoleum), precum și o mare parte a operei sale în limba franceză, nici până astăzi studiată îndeajuns. Abia cu scurt timp înainte de moartea sa, s-a putut diagnostica și boala de care a suferit Rilke: leucemie. Poetul a decedat pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont sur Territet, da lângă Montreux, iar pe 2 ianuarie 1927 a fost înmormântat în cimitirul din Raron în Cantonul Wallis.

Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur când era pe moarte: Rose, oh reiner Widerspruch Lust Niemandes Schlaf zu sein unter soviel Lidern Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui.

Cantec de adormit Vei putea s-adormi tu oare fără să te-acopăr blând, şi ca frunza şoptitoare să te-alint şi să-ţi încânt?

Fără să m-aţin pe-aproape şi cuvinte să-ţi aştern, pe sânu-ţi drag-pleoape, pe gura ta-etern?

Fără să te-nvălui lin şi să te las cu tine-n somn ca pe-o grădină c-un răsplin de crini şi anason?

Cântecul Orbului Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea, ceva fără sens, un blestem, e ceva precum o zilnică povară.

Pe braţul femeii mi-aşez mâna grea,

10.-XII-2014

Nr. 12/40

pe griul cenuşiu e şură mâna mea şi ea mă conduce prin golul de-afară.

Trecând, forfotind, vă imaginaţi că altfel ca piatra pe piatră sunaţi, dar vă amagiţi: numai eu trăiesc şi sufăr, fac zgomot mereu.

E-un ţipăt fără de sfârşit în mine şi nu ştiu, din inimă sau pântec vine.

Recunoaşteţi al cântecelor son? voi le cântaţi mereu pe alt ton.

Căldura luminii, în orice dimineaţă pe uşa deschisă în casă o primiţi. Şi aveţi un simţ, aşa, de la faţă la faţă, de aceea va îngaduiţi.

Cascada Mica 1 Tu, Nympha, reîmbraci un strai ce te dezbracă iară; extazul trupului ţi-l dai rotundei unde, clară.

Te schimbi la felul cum te-mbraci şi la pieptănătură; Ci-n umbra anilor fugaci rămâi prezenţa pură.

2 Oprită tara-n dungi de vămi, între pământ şi cer, de veghe, în voci cu ape şi arămi eşti dulce, dură, nouă, veche, orfandă ce s-a înălţat unor culegatoare mâini, tărâm frumos şi încheiat şi cald ca nişte pâini.

(tradusă din franceză de Alexandru Andriţoiu)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Adriana Bittel Adriana Bittel (n. 31 mai 1946, Bucureşti), prozatoare şi publicistă română, absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1970. În calitatea de publicistă, contribuie cu cronici la revista România Literară,12 prozatoarea, critica şi istorica literară Ioana Pârvulescu numind-o „Cronicarul en titre al ultimei pagini, căreia i-a impus un stil şi o directeţe”: De ce o iubim „Pentru că e o minune de om.

Pentru că e o părticică din România literară şi pentru că, pe vremuri, a fost ani de zile corector aici, fără să se plângă sau să facă cine ştie ce compromis ideologic ca să nu mai fie, pentru că a fost mult timp Cronicarul en titre al ultimei pagini, căreia i-a impus un stil şi o directeţe, pentru că a fost şi este un redactor răbdător şi cu fler şi e ministrul nostru de Externe.

Pentru că ţine cu binele şi cu bunii.

Pentru că bucuria ei cea mai mare este să citească şi nu începe nici o carte fără s-o ducă la capăt.

Pentru că descoperă noi talente.

Pentru că influenţează (corect) premiile revistei noastre.

12

Ea a promovat-o pe debutanta Florina Iliş, autoarea romanului Cruciada copiilor şi una dintre tinerele speranţe ale prozei româneşti, în redacţia România literară.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Pentru că e conştiincioasă şi drăguţă cu lumea, dar, când se supără, nu se sfieşte să spună vorbe tari...

Pentru că e emotivă când vorbeşte în public, dar e cu atât mai convingătoare.

Pentru că nu lipseşte niciodată de la şedinţele redacţiei, îşi spune fără menajamente părerea, iar părerile ei sunt întemeiate. Şi pentru că are fototecă (obţinută prin tot felul de mijloace) cu chipurile scriitorilor.

Pentru că şi dacă bea bere fără alcool ameţeşte, dar nu se îmbată cu apă rece.

Pentru că nu uită zilele de naştere şi nici alte ocazii festive şi pentru că face cadouri „unicat mondial”....

Pentru că are despre suferinţă o concepţie dostoievskiană.

Pentru că ştie câte ceva despre cele mai cumplite lucruri, dar le ţine pentru ea, ca să nu-i împovăreze pe ceilalţi. Şi are curaj.

Pentru că râde uşor şi cu plăcere.

Pentru că are gust. Şi dezgust.

Pentru că seamănă cu doamnele de secol 19.

Pentru că admiră cu pasiune şi pasiunea ei e literatura, iar cronicile ei din Formula AS sunt numai la cărţi care îi plac.

Pentru Toma şi pentru Tommy ai ei (pentru care ce nu face?), pentru promisiunea făcută tatălui ei. Şi pentru bunica ei şi pentru Iulia în iuliele ei şi pentru Parisul ei cu întâlnire.

Pentru ochelarii ei de care nu se desparte şi în dosul cărora ascunde priviri albastre pline de litere.

Pentru că e cea mai bună autoare de proză scurtă de azi de la noi şi pentru că o iubesc toţi câţi o citesc (doar că se lasă greu, când i se cere să scrie).

Pentru că are personalitate, dar nu ţine s-o afirme în orice clipă, iar orgoliul ei e atât de potolit, încât poate că nici nu e.

Pentru că de la ea înveţi fără să-ţi dai seama şi fără să-şi dea seama.

Pentru că e pură şi dură, harnică şi darnică.

Pentru prietenii ei şi pentru că nu e mondenă şi nu-i place când e multă lume, pentru că, la Cafeneaua Einstein din Viena, s-a simţit ca-n sânul lui Avram.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pentru că scrie caligrafic, cu creionul (ca Handke) şi şterge cu guma (ca-ntr-un poem de Henri Michaux).

Pentru că fără ea nu s-ar putea imagina România

literară.

Pentru că - şi e vorba ei - e o minune de om.“

Ioana Pârvulescu Gabriel Dimisianu scrie că s-a vorbit cu dreptate „despre duhul cehovian al prozei sale, care uneşte empatia cu observaţia lucidă, lirismul cu notaţia realistă cât se poate de exactă, incisivă”.

Fericită întâlnire „Ceva ce mie mi s-a întâmplat nu prea demult, când am împlinit o vârstă aşa-zis rotundă, i se va întâmpla acum şi Adrianei Bittel, tot la aniversare. Va avea surpriza de a descoperi, în numărul de faţă al României literare, aceste pagini de laudatio. Au fost pregătite în mare secret, cum s-a procedat şi în cazul meu.

Cu deosebirea că de această dată m-am numărat şi eu printre complotişti. Şi mai este o deosebire. Eu aş fi consimţit poate, până la urmă, să fie publicat grupajul acela de texte în care eram firitisit, ceea ce Adriana, în ce o priveşte, nu ar fi admis nici în ruptul capului. Sunt sigur de aceasta. Cine o cunoaşte cât de cât îi ştie discreţia absolută de sine, o trăsătură a firii şi o normă de conduită de la care nu ar abdica niciodată. Trebuia deci să fie pusă, cum a şi fost, în faţa faptului împlinit.

Dar să trec de mica introducere pentru a spune măcar ceva despre spiritul critic al colegei noastre, o însuşire care îi marchează decisiv, după mine, personalitatea. Unii, luându-se după aparenţe, poate se vor mira de ce spun.

Nu în ultimul rând, îl vedem manifestat, acest spirit critic, în literatura Adrianei Bittel, chiar dacă este filtrat deseori de emoţie şi de sentimentul compasiunii umane. Cu dreptate s-a vorbit despre duhul cehovian al prozei sale, care uneşte empatia cu observaţia lucidă, lirismul cu notaţia realistă cât se poate de exactă, incisivă.

Nr. 12/40

Nu pot intra acum în amănunte privitoare la opera epică a Adrianei Bittel, dar spiritul critic mi se pare a fi unul din elementele care o structurează. În lungul răstimp de când suntem colegi, au fost nenumărate ocaziile de a mă convinge că spiritul critic al Adrianei Bittel funcţionează impecabil şi în materie de judecăţi literare. Cititoare pătimaşă, devorantă, a literaturii la zi (mă tem că îi place chiar mai mult să citească decât să scrie, dar mai cunoaştem astfel de cazuri), Adriana Bittel „controlează” piaţa editorială dintr-un punct de perspectivă valorizator. Execută iuţi expertize estetice şi ne anunţă prompt rezultatul: bun sau rău, sau şi bun, şi rău, sau mai degrabă bun decât rău, sau invers. Sunt şi momente când ne vesteşte evenimente. La urma urmei este cazul să se ştie: pentru redacţia noastră Florina Ilis, prozatoarea-revelaţie a ultimului an literar, este descoperirea Adrianei Bittel. Citiţi Cruciada copiilor, ne-a spus, este o carte extraordinară, citiţi şi vă veţi convinge.

Am citit-o şi ne-am convins.

La Adriana Bittel, spiritul critic, inteligenţa şi competenţa literară se întâlnesc cu generozitatea. O fericită întâlnire.

Gabriel DIMISIANU De altfel, Bittel a fost descrisă drept unul dintre prozatorii de marcă ai generaţiei ’80. În portretul Adrianei Bittel, Gabriel Dimisianu apreciază că „spiritul critic, inteligenţa şi competenţa literară se întâlnesc cu generozitatea”. În Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (1993), Radu G. Ţeposu o include pe Adriana Bittel în categoria scriitorilor analişti, adică a scriitorilor neinteresaţi de construcţii epice de mari dimensiuni.

Este prezentă în antologiile: Generaţia ‛80 în proza scurtă, alcătuită de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa (Editura Paralela 45, 1998) şi Romanian Fiction of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999). Figurează cu texte de proză în antologii publicate în SUA, Austria, Germania, Iugoslavia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE A fost, din 1970, corector şi apoi redactor la revista România literară. Este şi consilier editorial la Editura Universal Dalsi. În perioada studenţiei a frecventat cenaclul Junimea al Universităţii din Bucureşti, condus de criticul George Ivaşcu13. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN-Clubului Român În 2003, a făcut parte, alături de Ioana Pârvulescu, Marina Constantinescu, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Alex. Ştefănescu si Tudorel Urian dintr-un juriu care a acordat premiul „Cartea anului” cărţii Jurnal 1990-1993, a Monicăi Lovinescu.

Volume publicate: Lucruri într-un pod albastru (Editura Cartea Românească, 1980); Somnul după naştere (Editura Cartea Românească, 1984); Iulia în iulie (Editura Emi-nescu, 1986); Fototeca (Ed. Cartea Românească, 1989); Întâlnire la Paris (Editura Compania, 2000) – Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Premiul ASPRO; Cum încărunţeşte o blondă (Editura Compania, 2006) La editura Humanitas cartea Cinci iubiri fulgerătoare, din care Bittel a scris una din cele cinci părţi, celelalte fiind scrise de Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Ioana Pârvulescu.

Cum am cunoscut-o pe Adriana Bittel, scriitor şi critic literar autor:Veronica Pavel Lerner Am întâlnit-o pe Adriana Bittel exact acum 15 ani, în octombrie 1999, cu ocazia lansării primei mele cărţi de povestiri scurte Miniaturi de dincolo de Ocean (Editura Arhaeus, 1999). Adriana urma să facă prezentarea cărţii şi am cunoscut-o în ziua lansării. Şi, imediat ce ne-am dat mâna şi i-am întâlnit privirea, am detectat „ceva” la această doamnă a literaturii care m-a atras ireversibil.

13

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Lansarea s-a făcut la Muzeul Literaturii Române şi am păstrat fotografiile cu Adriana Bittel şi d-l Hanganu (editorul) de la acel eveniment.

Mama mea, Amelia Pavel, care o cunoştea, îmi vorbise foarte frumos despre ea. Iam citit, în Canada fiind, via Internet, întâi rubrica din România literară, unde era în redacţie şi apoi recenziile de cărţi din Formula As. Când au apărut cărţile ei Întâlnire la Paris (Editura Compania 2001) şi Cum încărunţeşte o blondă (Editura Compania 2006), le-am luat de la mama - cu ocazia unor vizite- şi le-am „devorat”, aş spune.

Am regăsit în povestirile din cele două cărţi întrebări pe care mi le pusesem şi eu, am retrăit, citindu-le, atmosfera în care trăisem şi eu, pe scurt, m-au emoţionat profund. I-am cerut mamei numărul Adrianei Bittel şi am sunat-o, în ciuda faptului că mama îmi spusese să n-o deranjez. Mi-am exprimat entuziasmul despre cărţile ei şi ea mi-a răspuns că ar fi încântată să-i fac o vizită.

Strada pe care locuia mi-era cunoscută, acolo stătuse şi fosta mea profesoară de armonie. Am vizitat-o pe Adriana de mai multe ori. Când îi duceam flori, le punea întrun vas cu apă care ţinută câteva zile în sticlă.

Ca să se elimine clorul, spunea ea. O pisică de toată frumuseţea era mereu prezentă la discuţiile noastre despre cărţi, despre mama mea, despre mătuşile ei, despre câte-n lună şi în stele. Mi-a spus că nu scrie la calculator, ci,

George Ivaşcu (1911 - 1988), publicist, critic şi istoric literar român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ca şi prietenul nostru comun, profesorul şi scriitorul Mihai Zamfir, scrie numai de mână.

M-am simţit bine cu ea, atât de bine de parcă aş fi cunoscut-o de o mie de ani. Iar biblioteca ei plină de cărţi mi-aducea aminte de casa în care copilărisem, cu biblioteci tot atât de ticsite. Într-una din povestirile ei, nui mai ştiu titlul, scrisese despre nedumerirea ei referitoare le numele străzii Sfântul Mina: de ce nu se chema Sfânta Mina? Să fiu sinceră, şi eu îmi pusesem aceeaşi întrebare în copilărie, cunoşteam strada, era pe lângă Sfânta Vineri (la numele ăsta nu-mi puneam întrebări, n-ar fi fost posibil în niciun caz să fie Sfântul Vineri, m-am gândit eu).

Cronicile ei literare erau, pentru mine, sursa de informaţii despre cărţile pe care le comandam din România. Odată, cu ocazia unei vizite la Montreal, am descoperit într-o librărie nişte romane de Ludmila Uliţkaia14. Mi-au plăcut la nebunie, nu auzisem de autoare şi am sunat-o imediat pe Adriana să-i cer informaţii. Mi-a dat pe loc câteva titluri de cărţi ale Ludmilei traduse în română şi, după câţiva ani, mi-a spus la telefon să nu cumva să pierd romanul Daniel Stein, traducător al aceleiaşi autoare.

Câtă dreptate a avut! După lectură, romanul mi-a rămas definitiv în minte şi în suflet.

Recenziile Adrianei Bittel demonstrează din plin pasiunea ei pentru lectură. Am întrebat-o într-o zi cum de toate cărţile pe care le citeşte i se par bune? Mi-a răspuns în modul cel mai firesc: nu scrie decât despre cărţile care i-au plăcut.

Dar Adriana nu este numai un excelent critic literar ei, ci şi o scriitoare de mare ta-

14

LUDMILA ULIŢKAIA s-a născut într-un sat din Urali în 1943.

După ce îşi ia masteratul în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică din capitala Rusiei. La sfârşitul anilor '70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova şi scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), i-a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi încununat cu premiile Médicis Étranger (1996) şi Giuseppe Acerbi (1998).

10.-XII-2014

Nr. 12/40

lent. Naturaleţea şi uşurinţa cu care „curg” povestirile ei cuceresc cititorul. În volumul Întâlnire la Paris, Adina Kenereş, o altă scriitoare, a adunat 11 povestiri publicate anterior de Adriana Bittel în alte volume şi reviste literare. Cum spuneam, am cartea de la mama mea, cu dedicaţia Adrianei. Cele 11 povestiri sunt una mai frumoasă ca alta şi se citesc pe nerăsuflate. Cea care cred că e autobiografică e Tibia şi Peroneul, în care autoarea povesteşte cum şi-a rupt piciorul într-un scrânciob. „Un consiliu de familie a hotărât să fiu dusă la cel mai renumit ortoped din Bucureşti, doctorul Kuper. De cum l-am văzut, pe lângă faptul că am fost nedumerită că i se spune doctorul cu păr deşi e chel, am simţit o primejdie, amplificată până la teroare când ma întins pe un fel de albie rece şi m-a legat cu nişte curele”. Cât timp a stat în ghips, fetiţa a scris pe maculator o poveste despre Tibia, o prinţesă drăguţă care s-a îndrăgostit de Peroneu, iar Doctorul cu păr, un fel de Spân din Harap Alb le punea beţe'n roate. Tatăl fetiţei, după ce a citit povestea, a venit la patul ei şi i-a şoptit: „Bravo, fetiţo, ai scris o poveste grozavă, sunt mândru de tine. Nimeni din familia mea nu şi-a văzut numele tipărit. Dacă te faci scriitoare, mi-ar plăcea să semnezi cu numele tău de acum. Promiţi?” Şi, continuă autoarea, „două decenii mai târziu, când mi s-a condiţionat publicarea cărţii de debut de un pseudonim, m-am ţinut tare.”

Adriana Bittel, cu talentul, discreţia şi modestia ei, i-a cucerit pe iubitorii de cărţi. Şi nu numai! Ajunge să căutăm numele ei pe Internet că să vedem cât este de apreciată. Închei acest mic omagiu adus Adrianei la împlinirea a 15 ani de când am cunoscut-o cu o dedicaţie asemănătoare celei de pe cartea oferită mamei: „Doamnei Adriana Bittel, pe care o iubesc!“

©Veronica Pavel Lerner

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

prăbuşirea comunismului, la începutul lunii ianuarie 1990, Biblioteca Centrală de Stat a devenit Biblioteca Naţională a României, ca urmare a deciziei adoptate de noua putere, având sediul în centrul vechi al Bucureştiului, în Palatul Bursei, aproape de Piaţa Universităţii, iar doi ani mai târziu în Palatul fostei Camere de Comerţ şi Industrie.

Autor: Dorina Litră, Piteşti Pornind de la spusele lui Mircea Eliade „Toţi acei ce au acces la o bibliotecă, la cărţi, sunt nişte inşi mai buni decât alţii, mai fortificaţi, iar durerile îi ating mai puţin şi nefericirile trec mai repede” şi pentru a aniversa într-o manieră deosebită Ziua Naţională a României, mi-am dorit să vă conduc paşii de această dată pe urmele „reginei” bibliotecilor româneşti – Biblioteca Naţională.

Potrivit istoricilor şi cercetătorilor, Biblioteca Naţională a României îşi regăseşte originile în una dintre cele mai vechi biblioteci din ţară - Biblioteca „Colegiului Sf. Sava“ din Bucureşti. Aceasta şi-a deschis colecţiile către publicul larg în 1838, atunci când au fost catalogate aproape 1000 de volume de carte franţuzească. Înfiinţarea ei a apărut ca o necesitate, fiind o instituţie care lipsea României - o bibliotecă ştiinţifică cu profil enciclopedic, la care să aibă acces publicul larg. După Unirea din 1859, Biblioteca „Colegiului Sf. Sava“ a obţinut statutul de bibliotecă naţională, primind alternativ denumirea de Bibliotecă Naţională şi Bibliotecă Centrală, iar în 1864, prin Regulamentul bibliotecilor publice, capătă denumirea de Biblioteca Centrală a Statului. În această formulă, biblioteca va funcţiona până în anul 1901, când a fost desfiinţată, iar colecţiile ei au fost transferate Bibliotecii Academiei Romane, aceasta primind şi atribuţiile unei biblioteci naţionale. Situaţia s-a menţinut aproape o jumătate de secol, în 1955 fiind înfiinţată Biblioteca Centrală de Stat ca principala bibliotecă publică a ţării, cu atribuţiile specifice unei biblioteci naţionale. Imediat după

Vechiul sediu al Bibliotecii Naţionale a României – str. Ion Ghica nr.3

Monument ilustrativ pentru arhitectura Bucureştiului în perioada modernă, vechiul sediu din Strada Ion Ghica nr. 3 (fostul Palat al Bursei) respecta tradiţia arhitecturală franceză, proiectantul său - Ştefan Burcuş15 - câştigând premiul Academiei Franceze pentru acest proiect. Nefiind însă de la început un spaţiu desti15

Ştefan Burcuş (n. 1870, Bacău - d. 21 august 1928, Bucureşti) a fost un arhitect român cunoscut în ţară, dar şi în străinătate. A studiat la Şcoala de Belle Arte din Paris, între construcţiile proiectate de acesta putând fi enumerate: Palatul Bursei (19061912), Catedrala ortodoxă Sf. Nicolae din Galaţi (1906-1917) împreună cu Petre Antonescu, Palatul Artelor din Parcul Carol, împreună cu Victor Ştefănescu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

nat bibliotecii, deşi impresionantă din punct de vedere arhitectural, clădirea necesita diverse adaptări ale spaţiului la activităţile specifice de bibliotecă. Cel mai mare minus al acestui sediu era lipsa spaţiilor de depozitare, biblioteca fiind astfel obligată să îşi păstreze colecţiile de documente în diverse spaţii total nepotrivite. La momentul deschiderii pentru public, în 1956, Biblioteca Naţională avea un fond de 41.959 unităţi bibliografice, dar s-a dezvoltat destul de rapid, astfel că în anii ’70 colecţiile sale ajunseseră la aproximativ 7.000.000 documente, fără a avea însă la dispoziţie un spaţiu adecvat.

Pentru a avea un sediu nou, dedicat de la bun început, Bibliotecii noastre Naţionale i-au trebuit aproape 20 de ani de investiţii, muncă şi proiecte, având parte de stoparea şi mai apoi de reluarea lucrărilor, însă toate aceste eforturi şi frământări nu pot fi redate în câteva rânduri.

Inaugurată pe 23 aprilie 2012, chiar de Ziua Naţională a Bibliotecarului, în cadrul evenimentului O perspectivă asupra culturii, Biblioteca Naţională a României este cea căreia românii îi datorează accesul în top 10 biblioteci uriaşe din lume depăşind Biblioteca Publică din New York. În prezent, terenul pe care este amplasată Biblioteca Naţională măsoară 54.000 de mp., suprafaţa construită fiind de peste 15.000 de m.p., ceea ce „înseamnă o treime din Casa Poporului” (arhitectul Eliodor Popa). Dispusă pe şapte niveluri supraterane şi două subterane, biblioteca deţine o suprafaţă de 14.000 de mp. de săli de lectură cu 500 de locuri, o aulă de 380 de locuri, birouri întinse pe 8.000 de mp., 35.000 de m.p. pentru spaţii de depozitare, săli de conferinţe, expoziţii, spaţii de cultură pentru copii, restaurant şi cafenea, librărie, anticariat, spaţii multimedia şi de socializare, pereţi din sticlă, podele şi plafoane din sticlă luminate cu leduri, 300 de locuri de parcare. Din cele aproximativ 13.000.000 de volume, trebuie menţionat că 40.000 sunt disponibile în acces liber la raft.

Noul sediu impresionează prin imensitatea spaţiilor şi amenajarea ultramodernă a acestora, chiar dacă pentru început sunt disponibile doar 7 din cele 14 săli de lectură, fiecare specializată pe un anumit domeniu. Din stilul vechiului sediu, a fost păstrată împărţirea tematică a sălilor (pe domenii) - există o sală a periodicelor, o sală pentru ştiinţe filologice, o alta pentru ştiinţe exacte, cunoscute cândva drept „Sala Pamfil Şeicaru“, „Sala Marin Preda“ ori „Sala Henri Coandă“.

Biblioteca Naţională a României are ca misiune identificarea, dezvoltarea, organizarea, conservarea, cercetarea, comunicarea şi punerea în valoare a patrimoniului documentar naţional, precum şi a Fondului Documenta Romaniae, care reuneşte documente apărute în străinătate, referitoare la România şi la poporul român, publicaţii ale autorilor români apărute în străinătate în orice limbă, publicaţii în limba română ale autorilor străini apărute în străinătate; este centru naţional de schimb de publicaţii; organizează Depozitul Legal, principală sursă documentară în ceea ce priveşte cunoaşterea culturii şi civilizaţiei româneşti, iar în clădire funcţio-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nează şi Centrul Naţional de Patologia şi Restaurarea Documentelor.

Prin funcţiile şi misiunea sa, prin serviciile pe care le pune la dispoziţia utilizatorilor săi, Biblioteca Naţională a României este complementară tuturor celorlalte tipuri de biblioteci care formează Sistemul Naţional de Biblioteci, completând rolul acestora de spaţiu info-documentar dedicat publicului, fie el şcolar, universitar sau academic. BNR se constituie într-un obiectiv definitoriu al culturii române, un adevărat centru de cultură, care pune la dispoziţia publicului şi al societăţii nu numai spaţiu destinat lecturii, dar şi organizării unei game diverse de alte evenimente culturale, precum conferinţe, prezentări, ateliere demonstrative, expoziţii, lansări de carte, evenimente multimedia, etc. şi, de ce nu, spaţii de recreere. În zonele special amenajate în acest scop, poate veni oricine are nevoie de un loc propice studiului sau petrecerii timpului liber, fără a avea nevoie de un permis de acces în bibliotecă. Totuşi, pentru accesul propriu-zis la raft şi la colecţiile de documente ale bibliotecii, este nevoie de un card de acces, întocmit gratuit pe baza unui act de identitate.

Colecţiile BNR au caracter enciclopedic, organizate în diferite fonduri curente – publicaţii româneşti şi străine (cărţi, ziare şi reviste) - şi fonduri ale colecţiilor speciale (bibliofilie, manuscrise, arhiva istorică, periodice româneşti vechi, stampe, fotografii, documente car-tografice sau audio-vizuale). La toate aceste categorii de documente, publicul doritor are

10.-XII-2014

Nr. 12/40

acces prin catalogul online şi, la sediul instituţiei, prin cataloagele tradiţionale.

Fiecare bibliotecă atrage atenţia publicului prin acele documente considerate „speciale”, cele care îi dau valoare şi unicitate, cele care ajung să se identifice cu instituţia. În cazul Bibliotecii Naţionale a României, multe colecţii de documente se pot încadra în această categorie specială, dar deosebite cu adevărat sunt cele 143 de incunabule16, aproape jumătate fiind unicate la nivel naţional. Filiala Batthyaneum din Alba Iulia (înfiinţată la 31 iulie 1798, din iniţiativa episcopului romano-catolic al Transilvaniei Batthyány Ignác) deţine şi ea 570 de incunabule, ceea ce reprezintă 33% din cele existente în România. Cele mai vechi incunabule din colecţia sa sunt: Summa de casibus conscientiae a lui Astesanus de Ast (1466), Epistulae heroides de Ovidiu (1494), Opera lui Homer (1488, prima ediţie), Comoediac de Aristofan, (1498), Opera Graece de Aristotel, (1495-1498) în cinci volume, Historiae Romanae Decades de Titus Livius, (1469).

Tocmai pentru a stârni curiozitatea cititorilor, voi prezenta câteva dintre „comorile” păstrate între zidurile bibliotecii noastre Naţionale: Incunabul tipărit la Nurnberg de Ambrosius Huber, în 1499, în care sunt descrise în limba germană, doar pe patru foi, faptele de arme, pline „cruzime” ale domnitorului român 16

Incunabul - exemplar dintr-o carte care a fost tipărită în primii ani ai introducerii tiparului, invenţie atribuită lui Johannes Gutenberg (exact şi numai între 1455 – 1501). Prin extensie, termenul este folosit pentru a desemna o carte foarte veche şi preţioasă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Vlad Ţepeş. După ce a fost achiziţionat dintr-un anticariat din Germania de către bibliologul şi bibliofilul roman Constantin Karadja17, exemplarul a ajuns în colecţiile bibliotecii, azi aflându-se în custodia Muzeului de Istorie a României.

Evangheliar (secolul al XIII-lea) – manuscris incomplet (lipsesc file din interior şi sfârşitul) - a fost restaurat integral. Este scris în limba slavonă de redacţie medio-bulgară, iar filele sunt restaurate sau copiate după un text de redacţie sârbă. Locul scrierii este necunoscut, probabil Ţara Românească. Pergamentul documentului este alb gălbui, conţine 125 file, inegale ca grosime. Manuscrisul are scoarţe de lemn, îmbrăcate în piele cafenie, decorate prin incizare fără încuietoare, se foloseşte cerneală neagră, titlurile şi iniţialele sunt scrise cu chinovar, uneori iniţialele şi cu cerneală albastră.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

nesatisfăcător, multe file desprinse parţial de cotor, altele total. Legătura manuscrisului este realizată în scoarţe de lemn, dintre care numai cea de la sfârşit este îmbrăcată în piele groasă, cafenie foarte cojită, ruptă şi pătată. Scrierea este uşor neîngrijită şi parcă stângace pe alocuri, realizată cu cerneală neagră, titluri şi iniţiale cu chinovar.

Arhiva istorică a bibliotecii pune la dispoziţia cercetătorilor fonduri de o deosebită valoare istorică şi documentară, precum:

Octoih (secolul al XV-lea) - provine dintr-o colecţie particulară, fiind achiziţionat prin anticariat, în decembrie 1956. Locul scrierii, după grafie, se poate presupune că a fost scris în Moldova, în limba slavonă de redacţie mediobulgară. Hârtia îngălbenită de trecerea anilor, ne oferă un manuscris incomplet (îi lipsesc începutul, o filă în interior şi sfârşitul), foarte deteriorat, cu file rupte, pătate, unele restaurate 17

Constantin Karadja (nume complet Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja; n. 24 noiembrie 1889, Haga – d. 28 decembrie 1950, București) a fost un diplomat, jurist, istoric, bibliograf și bibliofil român, membru de onoare (1946) al Academiei Române (eliminat din Academia RPR în 1948). La 18 aprilie 2005 a fost declarat de Statul Israel „Drept între popoare”.

Depeşă telegrafică a Elenei Cuza către Vasile Alecsandri, 12 ianuarie 1860 (Fondul Mihail Kogălniceanu);

Biblioteca Naţională a României face parte din numeroase proiecte culturale internaţionale, despre care veţi găsi informaţii în nr. următor al revistei.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

(va urma)

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Eugen Cojocaru PIESĂ DE TEATRU ÎNTR-UN ACT

NEANDERTHAL STYLIN © Eugen Cojocaru PERSONAJE: 1. Tânăra 2. Tânărul – Şeful Poliţiei „Porumbeilor Păcii” 3. Şeful „Ciorilor Păcii”/Managerul în prima scenă 4. Şeful „Porumbeilor Războiului”/ Figurant în prima scenă 5. - Şeful Poliţiei „Ciorilor Păcii” – tip solid, înalt, figurant prima scenă 6. - Şeful temporar al Poliţiei „Porumbeilor Păcii” mai solid, mai înalt ca Şeful Poliţiei „Ciorilor Păcii”/figurant în prima scenă 7. - Preotul/unul din figuranţi 8. - (opţional) un Pianist acompaniator într-un colţ, în faţa scenei 9-21. Figuranţi: cinci femei şi opt sau mai mulţi bărbaţi

SCENA: În mijloc o masă mare turnantă de circa 6 metri diametru, pe laterale câte cincişase uşi turnante/batante, una lângă alta.

TIMP: Acum şi-n... Epoca Neanderthal!

LOC: Peste tot, pe Pământ...

MUZICA: Se recomandă cea din epoca filmului mut: The Circus/Charles Chaplin, Silent movie mafia/Ben Turpin etc. Întuneric; începe melodia Swing, little girl/Chaplin; un reflector se aprinde, urmăreşte Tânăra în costum cu frunze à la Paradis, balansându-se la trapez, în dreapta scenei. E veselă, face acrobaţii... Al doilea reflector: Tânărul, idem în partea stângă. Se observă, încep

10.-XII-2014

Nr. 12/40

să flirteze tot mai îndrăzneţi în stilul sentimental al filmelor mute. Sunt departe unul de celălalt, dar îşi dau avânt şi, în cele din urmă, el o prinde şi sare lângă ea... Un fulger şi un tunet puternic, fum şi muzica se opreşte – cei doi cad pe masa turnantă, ce se-nvârte din ce în ce mai repede, aruncându-i jos în direcţii opuse: ea dreapta, el – stânga. Întuneric...

TÂNĂRUL: (ambii îmbrăcaţi şic- reflector doar pe ei) Ştii, dragă, cât te iubesc, eşti tot pentru mine! Eşti obosită, culcă-te, iubito.

A, iar te doare capul... Nicio problemă, îţi dau eu aspirina ca-n fiecare seară. Aduc apa... (pantomimă: ia un pahar de apă, verifică să nu fie văzut, scoate o sticluţă, pune câteva picături, o ascunde; vine la ea, îi întinde paharul şi tableta - le ia, bea. După scurt timp se clatină, închide ochii, îi deschide)

TÂNĂRA: Ce se-ntâmplă! Mi s-a făcut, ca-n fiecare seară, un somn teribil dintr-o dată...

TÂNARUL: Ei, şi tu, dragă, eşti foarte obosită şi durerea asta de cap ţi-a luat ultimele puteri. Culcă-te acum, dragostea mea, şi totul va fi bine mâine dimineaţă! Eu mai lucrez pentru firmă în living room... (EA, pantomimă: aranjează patul pe podeaua scenei, se întinde şi doarme imediat. EL jubilează, deschide şi închide uşa; face câţiva paşi şi îl aş-teaptă două callgirls care-ncep să se dezbrace...)

O CALLGIRL: În sfârşit! Credeam că nu mai vii... (Gesturi obscene... Reflectorul se mută pe un tip foarte elegant, care vorbeşte unui grup mare)

BANCHER: Investiţia asta e sigură avem unul din cele mai mari fonduri din lume: noi girăm zeci de miliarde! Totul e sigur ca ziua de mâine... Veţi avea asigurate un profit de 50% şi nu trebuie să faceţi nimic! O, doar o nimica toată: să ne încredinţaţi toţi banii, economiile voastre de bătrâneţe, de construit o casă, tot ce aţi strâns pentru copii etc.

GRUP: E sigur câştigul?!

BANCHER: Cum vă văd şi... cum mă ştiţi! (toţi îi dau multe acte, Bancherul le ia, le îndeasă în buzunare şi dispare râzând; reflectorul spre un manager şi un politician cu ajutorul lor, tip solid,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE viitorul Şef al Poliţiei „Ciorilor păcii”, vorbesc aceluiaşi grup)

MANAGER şi POLITICIAN: (sincron) Veniţi, avem locuri de muncă super pentru toţi!

Vom construi aeroporturi, clădiri şi gări uriaşe, tot ce vrem noi, adică voi... Ieftin: zeci de miliarde de proiect şi nu vor creşte, în niciun caz, costurile! Că doar lucrăm cu banii voştri din impozite, iubiţi cetăţeni. Totul e asigurat, am făcut legi noi speciale pentru voi, am „reformat” tot ce s-a putut pentru noi... Haideţi! (grupul porneşte cu cei trei în spate, care scot nişte biciuri de sub haine)

O VOCE TUNĂTOARE DIN OFF: Vam dat „Cuvântul “să vă-nţelegeţi mai bine între voi şi lumea ce vă-nconjoară... Iar voi, diavolilor, îl pervertiţi distrugându-vă cu tot cu acest frumos colţ de Paradis, ce vi l-am dăruit! Gata! Acum veţi pierde, ca pedeapsă, „Cuvântul”! Şi veţi fi nomazi, să trăiţi de pe o zi pe alta... (fulgere, tunete - întuneric)

Lumină: în stânga, un blazon mare pe care e un porumbel uriaş cu mănuşi de box, într-o postură ameninţătoare; cu litere mari, deasupra: „PORUMBEII RĂZBOIULUI”. Lângă blazon, un drapel cu aceleaşi însemne. Grupul de aici e în costume de blană roşie, stil Neanderthal: TÂNĂRUL cu „baston Chaplin”, ŞEFUL cu însemnele heraldice pe spate şi o căciulă mare şi, deasupra, un porumbel boxând, DOUĂ FEMEI, ŞASE BĂRBAŢI – unul din ei, cel foarte înalt, cu o măciucă uriaşă.

Grupul din dreapta: blazon şi steag identice, dar o cioară boxând şi textul „CIORILE PĂCII”. Sunt îmbrăcaţi în blănuri albastre: TÂNĂRA, ŞEFUL (fostul manager) – pe spate cu blazonul său, iar pe cap, căciula cu cioara boxând; ŞEFUL POLIŢIEI cu o măciucă, TREI FEMEI, PATRU BĂRBAŢI. Jocul actorilor e specific epocii marelui film mut de comedie – sentimental, mişcările în viteză exagerată şi... nimeni nu scoate un sunet! Fiecare grupare se strânge în jurul Şefului, iau steagurile, defilează şi se provoacă la marginea mesei cu gesturi şi „strigăte” ameninţătoare: „Porumbeii” îşi iau avânt şi ameninţă rău pe „Ciori”, ce cad toate pe

10.-XII-2014

Nr. 12/40

spate, apoi invers şi „Porumbeii” cad toţi pe spate.

Tânărul ia steagul, se urcă pe masă şi-i provoacă la duel. Şeful „Ciorilor” face semn Şefului Poliţiei să meargă să-l înfrunte - se învârt ca doi cocoşi... Malacul vrea să-l lovească cu măciuca, Tânărul, mai iute, îl gâdilă cu bastonul la coaste şi acesta râde; ridică iar măciuca, e gâdilat, râde nebuneşte. Tânărul râde şi el spre public, face semne comice. Şeful Poliţiei îşi revine, se-ncruntă şi dă să-l prindă; acesta se lasă-n jos şi se strecoară printre picioarele lui. Şeful Poliţiei îl caută, nu pricepe unde a dispărut, iar Tânărul face, în spate, reverenţe către public. Ceilalţi urmăresc cu sufletul la gură, îi susţin, aclamă... Şeful Poliţiei se-ntoarce, îl vede, Tânărul dă să-l gâdile cu bastonul, dar i-l ia şi ridică măciuca, Tânărul se strecoară printre picioare, îi dă un şut în fund de cade jos şişi ia bastonul. Se aplaudă singur, reverenţe spre ai săi şi public... Furios, Şeful Poliţiei se ridică, îl prinde de gât şi-l saltă de mai multe ori; ca o minge; în sfârşit, Tânărul îi bagă bastonul în ochi şi scapă, dar începe o urmărire pe masa ce începe să se învârtă; Şeful Poliţiei se apropie, dar e ţinut cu bastonul la distanţă; vrea să i-l ia, Tânărul se fereşte şi fuge mai repede, ajungându-l din urmă; agaţă bastonul de gâtul lui, aleargă lejer, scoate un trabuc, aprinde chibritul de fundul celui din faţă şi fumează; Şeful Poliţiei îl observă după un timp, se-ntoarce, îşi ia un mare avânt să-l lovească cu măciuca, celălalt se fereşte, Şeful Poliţiei se-nvârte de câteva ori în jurul său însuşi şi cade ameţit. Tânărul ia măciuca, îl pocneşte-n cap (sunet comic, ca în scene identice din filmul mut) şi rămâne lat.

Groază în tabăra „Ciorilor Păcii”, urale entuziaste în cea a „Porumbeilor Războiului”. Tânărul face reverenţe spre ai săi, spre public; Şeful Poliţiei începe să se ridice, Tânărul observă, vrea să-l lovească, dar acesta oscilează ameţit şi nu reuşeşte; încearcă să-l ţină cu o mână şi să-l miruiască cu cealaltă, tot nu merge; atunci îl sprijină în baston, se mişcă doar puţin, şi-l pocneşte cu toată puterea, de rămâne ţea-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE păn. Din nou reverenţe, semne ce muşchi puternici are... Vrea să plece, dar vede că are măciuca în mână, se duce la cel căzut, dă cu piciorul bastonului ce-l sprijină şi-l prinde. Şeful Poliţiei cade ca un sac cu sunetul comic specific. Urale nebune la „Porumbei”, ameninţări crude la „Ciori”, care se reped la el, Tânărul ridică măciuca şi se face că sare la ei. „Ciorile” cad toate pe spate; Tânărul pozează în câştigător, „Ciorile” se ridică, se apropie cu frică, Tânărul iar îi sperie de cad pe spate. Coboară semeţ la ai săi, e înconjurat cu admiraţie, aruncat cu urale-n sus. Şeful Porumbeilor îl cheamă solemn, îl laudă ce tare e şi-i prinde o insignă-stea la piept. Cineva arată o planşă – scris alb pe fond negru, margini cu flori stilizate, ca în filmul mut: „Tânărul e numit Şeful Poliţiei „Porumbeilor Păcii”„ Câţiva din tabăra „Ciorilor” îndrăznesc să vină să-şi ia Şeful Poliţiei, îl îngrijesc. Acesta îşi revine, fac o consfătuire toţi, se ambalează rău, vin la masă ameninţând, „Porumbeii” răspund atât de furioşi, că „Ciorile” cad pe spate – se ridică... Tânărul sare pe masă – iar cad toate pe spate şi, infatuat, coboară la ele; „Ciorile” se sfătuiesc scurt şi-i fac semne provocatoare; el le atacă, dar e înconjurat de toţi. Îi reuşeşte să se elibereze şi vine în faţă, la scenă, se uită îngrozit la public şi preferă să rişte, iar, între „Ciori”; e prins, legat la ochi – „Porumbeii”-s înmărmuriţi – şi ţinut cu faţa spre ai săi. Ropot de tobe, ca la execuţie: Tânărul tremură, Şeful Poliţiei „Ciorilor” îşi face vânt şi-i dă un şut de zboară dincolo, intră în „Porumbei” dându-i pe toţi jos cu zgomot de popice. Planşă: „STRIKE!” Şeful „Porumbeilor” se ridică, îl ceartă, îi ia insigna-stea şi o prinde la pieptul unuia cu cel puţin un cap mai mare decât Şeful Poliţiei „Ciorilor” şi o măciucă dublă. Planşă: „Noul Şef de Poliţie al „Porumbeilor Războiului”„. Acesta sare plin de curaj pe masă şi-i provoacă prin gesturi pe „Ciori” şi Şeful Poliţiei lor, căruia i-e cam frică, dar e-mpins cu forţa pe masă de Şeful „Ciorilor” ajutat de ceilalţi. Noul Şef al Poliţiei „Porumbeilor” stă ameninţător şi infatuat ca o stâncă în mijlocul mesei, îi zice celui-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

lalt să fie bărbat, să ridice măciuca şi să lupte... Şeful Poliţiei „Ciorilor” începe să tremure, scapă măciuca jos, e luat de gât şi zdruncinat, ridicat în sus şi-n jos de mai multe ori - sare ca o minge!

E dus în mijlocul mesei unde e sprijinit în propria măciucă, că nu se ţine pe picioare. Şeful Poliţiei „Porumbeilor” începe un dans indian de sacrificiu în jur, ameninţându-l cu măciuca. „Porumbeii Războiului” jubilează, „Ciorile Păcii” sunt disperate (muzică adecvată, în final tobele execuţiei). Înfricoşător, Şeful Poliţiei „Porumbeilor” ridică măciuca sa uriaşă şi... Celălalt scoate rapid un pistol de pirat şi trage – celălalt priveşte mirat în jur, la adversar, se clatină când spre „Ciori”, care, speriate, îl opresc şi-i dau vânt înapoi, când spre „Porumbei”, care-l îmbărbătează împingându-l înapoi; scena se repetă în timp ce Şeful Poliţiei „Ciorilor” încearcă tremurând să pună praf de puşcă în pistol... celălalt tocmai vine la el cu măciuca ridicată, e îngrozit, închide ochii, dar Şeful Poliţiei „Porumbeilor” cade. Şeful Poliţiei „Ciorilor” abia ridică măciuca uriaşă să lovească, celălalt stă ameţit în fund oscilând - în sfârşit rămâne nemişcat şi lasă măciuca direct în capul lui (sunet specific). Şeful Poliţiei „Porumbeilor” se rostogoleşte spre „Ciori”, care-l opresc şi-l învârt înapoi spre ai lui, unde cade cu zgomot şi nu mai mişcă. „Porumbeii”-s îngroziţi, plâng, îşi smulg părul, se adună aşa mult, că unu-l adună cu mătură şi făraş. În acelaşi timp, „Ciorile” îşi aclamă Şeful Poliţiei, Şeful „Ciorilor” ţine un discurs înflăcărat, îi pune o decoraţie mare la piept – „Ciorile” jubilează. Şeful „Porumbeilor” ţine un discurs de incitare contra „Ciorilor”, pe care-i face vinovaţi de escaladare, îl pun pe malac pe targă şi-l duc în culise cu mare pompă, după care se întorc mărşăluind ameninţător. Paralel, Şeful „Ciorilor” îi încurajează şi instigă pe ai săi – taberele se înfierbântă, „Ciorile” se fac că sar la „Porumbei”, care cad toţi grămadă. Şeful îi mobilizează şi se aruncă ei la „Ciori” - pică toate la pământ. Îşi revin cu ajutorul Şefului şi a Şefului Poliţiei şi ambele grupuri se atacă, începând o bătaie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE generală cu tot ce au – bolovani, bote etc.: pe masă, sub masă, peste tot! (muzică adecvată, furtunoasă, cu sunete specific ilare la lovituri) Grimase groaznice, când unul e jos, celălalt ţopăie pe el, când invers. Şeful „Porumbeilor” şi al „Ciorilor” urmăresc totul de pe masă, dau indicaţii, mai zboară şi la ei un bolovan, o măciucă, se feresc, altele-i nimeresc... Câteodată se ameninţă, ridică mâna să lovească, iau poziţie de box, dar nu trec la fapte. „Tânărul” e un erou: îl bate pe fiecare întâlnit cu diferite şiretlicuri comice, de exemplu ţine o „Cioară” în menghină şi-l boxează, de sare-n sus (vezi scene similare în filmul mut) ca mingea, până ajunge la Şeful Poliţiei „Ciorilor”, care a tot bătut la „Porumbei”. Încearcă să-i dea cu măciuca-n cap, „Tânărul” se fereşte şi-l prinde-n braţe să nu mai poată mişca mâinile acesta încearcă să scape din strânsoare, se-nvârte de face elice din rival. Brusc, începe o muzică de tango argentinian: toţi încep să danseze cu partenerul de luptă! După 30 de secunde, muzica de luptă – toţi reiau bătaia. Şeful Poliţiei „Ciorilor” se eliberează şi reuşeşte să-i aplice una uşoară cu măciuca; „Tânărul” e ameţit, celălalt vrea să-i dea lovitura finală, dar „Tânărul” se-apleacă repede, trece printre picioare, îi dă un picior în fund. Furios, se-ntoarce, îl prinde de gât şi-l scutură în sus şi jos la mare distanţă de pământ – iar muzică tango: dansează toţi euforici, Şeful Poliţiei „Ciorilor” ţinându-l de gât pe „Tânăr”... Iar muzică de luptă, se reia bătaia: „Tânărul” reuşeşte să se elibereze, Şeful Poliţiei „Ciorilor” îl goneşte peste tot, ajung la uşile turnante, unde tot trec prin ele, dar e păcălit de mai multe ori, până începe să ameţească... „Tânărul” observă şi-l lasă să alerge prin uşi, stă lejer, îşi aranjează frizura, blana, scoate un trabuc, un chibrit lung şi, când celălalt trece pe lângă, îl bate pe umăr, îl opreşte, îl întoarce şi aprinde chibritul de fundul lui, îi face semn să continuie împingându-l cu piciorul. Şeful Poliţiei „Ciorilor” face câteva ture tot mai ameţit, până se opreşte terminat; îl vede pe „Tânăr”, sare la el, dar acesta se fereşte şi reîncepe urmărirea prin uşi; „Tânărul”, văzând că celălalt e dezo-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

rientat, îl aşteaptă cu o uşă deschisă şi, când soseşte, i-o trânteşte-n nas, de cade pe spate; ia o bucată de blană roşie, o flutură în faţa uşii, celălalt se ridică furios, dă din picior ca un taur şi-l atacă, dă blana la o parte şi-l pocneşte iar cu uşa - scena se petrece de două ori până acesta rămâne jos nemişcat, cu fundul în sus. „Tânărul” se aşează pe el şi continuă să fumeze, plin de el, trabucul; îşi şterge obosit fruntea... „Tânăra” vine, îl întreabă ceva, dar El n-o recunoaşte; Ea îl priveşte, El e mirat; Ea surâde, pare să-şi amintească ceva, El tot mai mirat...

Iar muzică tango, toţi dansează euforici... El o ia la dans - ceilalţi îl privesc cu frică şi admiraţie c-a învins, el arătă spre ei ce forţos e, spre sală...

Toţi sunt obosiţi, dansează tot mai lent, se opresc. Şefii fac semne să se despartă şi fiecare să vină în tabăra sa, unde se adună în jurul lor - spăşiţi, gânditori... Pian(ist)ul începe o melodie foarte tristă, toţi încep să plângă uşor, apoi în hohote; dintr-o dată, o melodie veselă: toţi se înseninează treptat până încep să râdă, ţopăie, dansează... Brusc, melodia tristă..., iar cea veselă... - reacţii adecvate.

Unul dintre „Porumbei” îşi pune o mantie de Preot şi le ţină un discurs, îi laudă, îi ceartă, îi ameninţă cu răzbunarea Cerului – „Porumbeii Războiului” sunt tot mai spăşiţi, au mustrări de conştiinţă, sunt îndureraţi... Preotul se duce la „Ciori”, le ţine şi lor o predică – „Ciorile” sunt îndurerate, plâng, sunt ameninţate cu răzbunarea Cerului, a Iadului - „Ciorile”-s disperate; Preotul se urcă pe masă, arată spre „Porumbei”... Cum s-a-ntors, „Ciorile” încep să râdă, se strâmbă; când se uită le ei, încetează brusc şi joacă, din nou, ispăşirea; Preotul se-ntoarce la „Porumbei” şi le vorbeşte - „Ciorile” ţopăie, îl maimuţăresc, fac semne că-i tra-la-la... „Porumbeii” arată revoltaţi spre „Ciori”, Preotul se răsuceşte, „Ciorile”, imediat, spăşite; Preotul arată „Porumbeilor” că nu-nţelege ce vor, cum s-antors „Ciorile” acelaşi joc; „Porumbeii” arată spre ceilalţi, Preotul se-ntoarce, „Ciorile” cuminţi şi spăşite – de mai multe ori aşa, până

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Preotul le surprinde şi merge să le certe; ele nul ascultă, încep să danseze, să flirteze... „Porumbeii” sunt revoltaţi, îi fac semne să vină la ei - se duce, începe să-i certe şi ameninţe, „Ciorile” îi arată cu degetul şi râd; „Porumbeii”, din ce în ce mai nervoşi, îl iau la goană pe Preot, care se refugiază în cealaltă tabără. „Ciorile” îl primesc serioase şi arată spre inamici: cât de răi, ce violenţi, cruzi şi fără Dumnezeu! Şeful „Porumbeilor Războiului” îl numeşte, cu mare pompă pe Tânăr, din nou, Şef al Poliţiei, îi pune insigna-stea. Îi spune să meargă dincolo, la Şefii „Ciorilor” - planşă: „Tratative de pace”. Tânărul merge dincolo cu o blană albă în baston, discută şi se pun de acord. „Porumbeii Războiului” şi „Ciorile Păcii” îi observă cu atenţie... Se aduc patru jilţuri pe masă, „Ciorile” pregătesc trei dame cu blănuri de show, una e Tânăra. Şeful „Porumbeilor Războiului”, al „Ciorilor Păcii” şi cei doi Şefi de Poliţie se întâlnesc protocolar, îşi strâng mâinile, blitz-uri, rânjesc larg fotografilor şi iau loc. Tânărul şi Tânăra îşi fac semne, Şeful Poliţiei „Ciorilor” protestează. Şeful său, cu mină şmecheră, îi spune să tacă, se duce la Tânăr, îi face cu ochiul, îl bate înţelegător pe umăr. O cheamă şi le face cunoştinţă, îi împinge aproape să fie mai îndrăzneţi şi face grimase sentimentale - face cu ochiul publicului.

Cei doi flirtează, Şeful Poliţiei „Ciorilor” vrea să-i despartă, dar Şeful său îi explică ceva la ureche... Şeful Poliţiei „Ciorilor” înţelege, îşi freacă mâinile satisfăcut, după care îi ia pe cei doi şi-i conduce în zona lor, în faţa scenei, unde rămân singuri; le atenţionează pe „ciori” să-i lase în pace. Cei doi Tineri se giugiulesc...

Pe masă, Şeful „Ciorilor” şi al Poliţiei sale arată Şefului „Porumbeilor” cât romantism!

Idem şi publicului. Gong: începe show-ul celor două dansatoare, cei trei se aşează în jilţuri, cei doi Tineri dansează... Şeful „Porumbeilor” vrea să vadă ce fac cei doi Tineri, dar e întors mereu spre dansatoare, zicându-i că totul e perfect, iată ce frumuseţi de femei avem aici! Dansatoarele sunt tot mai lascive, Şeful „Porumbeilor” e din ce în ce mai atent, Ele încep un număr

10.-XII-2014

Nr. 12/40

streap-tease, că le ies ochii din orbite, le atârnă limbile... „Porumbeii Războiului” şi „Ciorile Păcii” rămân înmărmurite şi sunt revoltate. Şeful Poliţiei „Ciorilor” vede, cheamă două Ciori să pună câte un paravan mare spre fiecare tabără, după care aduc tăvi cu delicatese, sticle cu băuturi fine, şampanie, caviar... Iniţial, Şeful „Porumbeilor” refuză, dar cedează îmbielilor celorlalţi doi. Beau şi mănâncă bine, mai ales Şeful „Porumbeilor”, care, ameţit bine, arată ce tipe super sunt! Şeful „Ciorilor” confirmă şi le cheamă, Şeful „Porumbeilor” refuză nu prea convins, dar, când încep să-l mângâie, să-l sărute, e în culmea fericiri... Şeful „Ciorilor” şi al Poliţiei jubilează, coboară şi-nchid complet paravanele în jurul mesei; al doilea face fotografii cu cei doi Tineri sărutându-se şi Şeful „Porumbeilor” cu Dansatoarele... Chiuie cu subînţeles, îşi cheamă Şeful sa vadă şi el, râsete şi gesturi obscene... Întuneric/noapte – lumină/zi.. Şeful „Ciorilor” face semn să fie date paravanele la o parte. „Porumbeii” sunt revoltaţi: Şeful lor doarme încolăcit cu cele două, resturi, sticle goale... Şeful „Ciorilor” trezeşte Dansatoarele şi face semn să plece. Idem pe Şeful „Porumbeilor”, îl întreabă cum a fost – acesta, ameţit, spune că nu mai ştie nimic. Şeful „Ciorilor” scoate fotografii mari, i le arată râzând, făcând cu ochiul, bătându-l tot mai puternic pe umăr, mai să cadă... Acesta e jenat, înţelege situaţia, e îngrozit, dar Şeful „Ciorilor” îi dă de înţeles că totul rămâne secret între ei, doar sunt buni prieteni acum! Şeful Poliţiei „Ciorilor” urcă pe masă, dă cu piciorul resturile jos, în spate, îl strigă de câteva ori pe Tânăr – ei încă dansează - să vină. Şeful Poliţiei „Ciorilor” e între cei doi Şefi – Şeful său îi zice să transmită ceva celuilalt şi, întorcându-se cu măciuca pe umăr, îl doboară la pământ pe Şeful său. Şeful Poliţiei „Ciorilor” termină cu Şeful „Porumbeilor”, se întoarce, dându-l jos, de data asta, pe celălalt. Şeful „Ciorilor” se ridică ameţit, se consultă, îi face semn

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să se adreseze celuilalt, care se ridică, şi el, ameţit; Şeful Poliţiei se-ntoarce şi iar îl miruieşte pe Şeful său, de cade. Încă o dată, toată scena. Tânărul urcă pe masă, îi opreşte, ia măciuca şi-o pune jos, spunând că tratativele se duc fără arme. Şeful Poliţiei „Ciorilor” îi arată fotografiile sale cu Tânăra – Tânărul sare la El, iar bătaie, Şefii lor încearcă să-i despartă, o încasează şi ei – busculadă generală în care nu se mai ştie cine pe cine loveşte... Dansatoarele reîncep showul, toţi se opresc, Şefii le spun Şefilor de Poliţie să plece - aceştia coboară rămânând lângă masă. Începe muzica de paradă: Şefii celor două tabere scot câte o biciuşcă, pistoale, încep să plesnească şi trag în aer spre grupurile lor.

Acestea se adună în formaţie şi defilează în cerc cu steagurile în faţă... Când cei doi Şefi trag spre ei, se văd rotocoale de fum la picioarele lor şi toţi ţopăie înnebuniţi!

Dansatoarele continuă show-ul. Tânărul încearcă să vorbească Şefului său - nu e băgat în seamă; Şeful Poliţiei „Ciorilor” râde în hohote.

Tânărul fuge la „Porumbei” să-i oprească, nu reuşeşte; aleargă-n cerc cu ei şi, tot atingând masa, începe să se învârtă repede. Impasibili, cei doi Şefi trag şi biciuiesc, ameţesc bine. Masa se opreşte brusc, le cad căciulile şi le schimbă între ei; nu observă nici că stau la gruparea inamică şi continuă... „Porumbeii” şi „Ciorile” obosesc, cad la pământ, Şefii, coboară şi ei obosiţi, dar nimeni nu observă că sunt de partea falsă!

Tânăra e undeva, în faţa scenei, Şeful Poliţiei „Ciorilor” vine la ea şi începe să flirteze, cu măciuca pe umăr, tot mai grobian. Tânăra se apără, strigă; Tânărul aude, vine la masă, scoate o trompetă, sună atacul şi se ascunde; Şeful Poliţiei „Ciorilor” se-ntoarce spre inamic – nimic, însă o pocnise cu măciuca şi ea a leşinat. Tânărul sună trompeta, se ascunde; Şeful Poliţiei „Ciorilor” se-ntoarce: nimic – toţi, ca „ciorile”, la pământ. Vine spre masă, scrutează atent zona inamicului – în acest timp Tânărul se travesteşte

10.-XII-2014

Nr. 12/40

sub masă în cadână, se machiază... Şeful Poliţiei „Ciorilor” se întoarce ţanţoş, n-o vede, se uită mirat în jur... În acest timp, Tânărul sare peste masă la ei. Şeful Poliţiei „Ciorilor” o remarcă jos şi se dă cocoş – planşă: „Sunt aşa impunător, că e leşinată după mine!” Se aruncă pe ea, dar Tânărul e lângă El, îl bate pe umăr, acesta sentoarce şi rămâne înmărmurit: în faţa sa o tipă trăsnet, blondă, cu sâni uriaşi, care-i face bezele... Se uită când la Tânără, când la „cadâna blondă” de câteva ori, face un gest spre Tânăra leşinată, că poate să mai aştepte şi se dă la „cadâna blondă”... E din ce în ce mai insistent, încearcă s-o pipăie, Tânărul nu ştie cum să reacţioneze, face un semn cu mâna şi-ncepe o melodie orientală... Şeful Poliţiei „Ciorilor” se opreşte mirat, „cadâna blondă” profită, se smulge din braţele lui şi-ncepe, stângaci, dansul buricului - Şeful Poliţiei „Ciorilor” îl priveşte cu limba atârnând. Tot încearcă să se arunce la „Ea”, dar e oprit cu semne: încă nu e gata melodia, aşteaptă şi-apoi voi fi a ta... Dansul tot nu se termină, aşa că Şeful, incitat, se aruncă şincepe s-„o” pipăie, s-„o” sărute... „Cadâna blondă” se trage, iar El rămâne mirat cu sutienul şi sănii uriaşi în mână! Începe să-nţeleagă, „Ea” nundrăzneşte să mişte, El trage de păr – o perucă! Începe o urmărire nebună –„Ciorile”, obosite, îi privesc fără chef... Tânăra se trezeşte şi-i priveşte cu sufletul la gură. Toate trucurile cunoscute: când Şeful Poliţiei „Ciorilor”, când Tânărul e mai tare... În cele din urmă, Tânărul reuşeşte să-l prindă iar la uşile turnante şi-i dă atâta-n cap, până cade jos şi nu se mai mişcă. Se duce la Tânără o asigură că are grijă de Ea, totul va fi bine, după care trece la ai săi, dincolo.

Discută cu Şeful „Porumbeilor”, arată spre „Ciori” descrie ce-a vrut Şeful Poliţiei „Ciorilor” şi cere răzbunare, arătând că e o bună ocazie să-i învingă. Şeful Poliţiei „Ciorilor”, de cealaltă parte, explică Şefului său cum Şeful Poliţiei „Porumbeilor” a pătruns fraudulos în teritoriul lor, a atentat la viaţa lor, dar el a luptat cu succes şi l-a alungat – cere răzbunare şi arată că e o ocazie bună să-i învingă şi cucerească definitiv.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Gesturi reciproce tot mai ameninţătoare ale grupurilor; Şefii se retrag şi discută cu Şefii lor de Poliţie, care dispar pe laterale, în culise. Se întorc, arată Şefilor spre cer, spre inamic şi râd satisfăcuţi, retrăgându-se toţi în faţa scenei, departe de oamenii lor. Din dreapta vin în zbor şase ciori mari, iar din stânga, concomitent, şase porumbei grăsani: duc agăţate cu sfori câte o ladă mare cu scris vizibil: „DYNAMITE!”. Cele două lagăre urmăresc totul pline de frică... Stolurile zboară spre inamic, se întâlnesc la mijloc, nici unul nu cedează, astfel că trebuie să se oprească; se dau înapoi, iau iar avânt, tot aşa; a treia oară avânt, ocolesc brusc pe stânga şi trec mai departe. Când ajung deasupra grupurilor, aruncă lăzile şi dispar – acestea explodează asurzitor: fulgere, fum – întuneric.

Lumină: Cei doi Şefi de Poliţie cu Şefii lor sunt nevătămaţi în câte un colţ al scenei, dar ceilalţi numai zdrenţe de blănuri, negri de fum, se clatină cu părul vâlvoi... Şase „ciori” şi şase „porumbei” au aterizat pe masa turnantă după explozie – plânsete, îmbrăţişări, flirturi timide – se fac şase cupluri mixte şi se-ntorc, câte trei, în fiecare tabără. O „cioară” anemică vede perechile nou venite: Ce frumoase-s „porumbiţele”! Se duce, profitând de degringoladă, la inamic s-aducă şi el ceva... Vede una înaltă şi frumoasă, atletică, îi face ochiade - ea nimic; devine insistent, ea-l aruncă la pământ, el, în genunchi, arată cât o iubeşte – ea, dispreţuitoare, întoarce capul; el o prinde de gleznă, o imploră, ea pleacă neacordându-i nici o privire; el nu-i dă drumul şi ea dispare în culise târându-l...

Slăbite şi „mixte” acum, taberele se duc la Şefi şi Şefii de Poliţie, spunând să meargă la inamic, să facă pace. Aroganţi, refuză categoric, fac gesturi eroice, doar Tânărul trece de partea „Porumbeilor”. În cele din urmă, Şefii cedează cererilor tot mai vehemente, dispar – totul concomitent - în culise, se întorc cu câte o valiză grea pe care scrie „DIAMANTE & AUR” şi spun Şefilor de Poliţie că e un dar de împăcare pentru grupa adversă. Vin singuri cu

10.-XII-2014

Nr. 12/40

geamantanele la marginea scenei şi le deschid spre public răzând patologic: în fiecare e o bombă mare, neagră, cu ceas – apasă pe un buton şi se aprinde un buton roşu intermitent!

Porneşte un tic-tac, cu timpul, tot mai ameninţător... Un ceas mare, în faţa scenei, măsoară ultimele minute. Le închid şi le înmânează Şefilor de Poliţie, îi trimit dincolo explicându-le să le predea la ora fixată. Planşă: „Şefii de Poliţie nu ştiu ce e înăuntru!” Se duc, caută, dar nu-i găsesc pe Şefi - aceştia stau ascunşi sub masă.

Cei doi Şefi pun discret paravanele lateral - oamenii lor sunt ocupaţi cu căutatul urcă pe masă, se pupă, se îmbrăţişează, îşi jură „prietenie veşnică” şi îşi arată admiraţia reciprocă. Vin cele două „ciori” de încredere cu două jilţuri, delicatesuri – mâncare şi băutură...

Cheamă Dansatoarele, care încep Show-ul în faţa lor şi a scenei. Se distrează ca doi buni prieteni – tic-tacul tot mai ameninţător, mai tare... Şefii de Poliţie negăsindu-şi Şefii, arată taberelor adunate valizele arătând că sunt daruri foarte preţioase pentru ei toţi. Însă, nici „Porumbeii”, nici „Ciorile” nu vor să accepte şi fac semne să le ducă înapoi. Ei insistă, dar nu-i conving, astfel că fiecare se întoarce în tabăra sa, întreabă unde e Şeful – nu ştiu. În tot acest timp Şefii se distrează, mănâncă, beau, sembrăţişează, aplauze frenetice cu ochi bulbucaţi şi limbi atârnânde la Dansatoare... Tic-tacul mai tare! Şefii de Poliţie îi găsesc, le pun valizele în faţă spunând scurt că n-au ştiut unde e Şeful inamic, grupările n-au vrut cadourile şi le-au adus înapoi. Şeful Poliţiei „Porumbeilor” vrea să se retragă în tabăra sa, dar, văzând că nimeni nu e atent, coboară la „Ciori” şi merge la Tânără... Zece secunde până la detonaţie – tictac-ul devine asurzitor... Şeful Poliţiei „Ciorilor” tot vrea să le spună ceva, dar Şeful „Porumbeilor Războiului” şi al „Ciorilor Păcii” se privesc paralizaţi, de când au sosit valizele, arătându-se cu degetul... EXPLOZIE mare cu fum la masă! Întuneric... Lumină: nici urmă de Şefi ori ceva pe masă; ceilalţi sunt pe jos, se ridică neînţe-le-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE gând ce s-a întâmplat, dar au scăpat toţi cu bine. Doar Tânărul cu Tânăra strâns îmbrăţişaţi, în picioare. Toţi caută Şefii – nimic. Cineva se uită în sus şi arată uimit: din scheletele celor trei cu bucăţi de blănuri şi cioara cu porumbelul boxând stă scris pe cer: „PACE”!

Urale, vin unii la alţii, se-mbrăţişează fericiţi, dansează, sar şi strigă bucuroşi... Câţiva aduc torturi mari cu frişcă, farfurii şi un cuţit de tort, le pun pe masă şi se strâng toţi în jur.

Cei doi Tineri se sărută – aclamaţii, o „cioară” îi pune Ei un voal de mireasă şi aruncă confeti asupra lor... Tânăra taie o bucată zdravănă, o pune pe farfurie, oferind-o Mirelui. Tânărul ridică farfuria să vadă lumea - aclamaţii vesele, cântă... Acum se aude sonorul: MULŢI ANI TRĂIASCĂ, MULŢI ANI TRĂIASCĂ!... CINE SĂ TRĂIASCĂ, CINE SĂ TRĂIASCĂ?... MIRII SĂ TRĂIASCĂ, MIRII SĂ TRĂIASCĂ – LA MULŢI ANI! Mireasa împarte farfurii cu torturi... Cineva îl împinge fără să vrea pe Tânăr şi-i cade tortul direct pe faţa unei „ciori”-bărbat! Se fa-ce linişte, toţi se privesc plini de teamă - Bărbatul se şterge privind încruntat la Tânăr, apoi la ceilalţi şi... izbucneşte în râs. Ia tortul său, îşi face vânt, aruncă spre Tânăr, dar el se fereşte şi ajunge pe faţa unui „porumbel”...

Acesta se şterge, priveşte încruntat la „cioară” – toţi înmărmuriţi, dar el izbucneşte-n râs şi aruncă nimerind pe altul. Hohote, chiuituri – începe o bătaie generală cu torturi şi frişcă în totală veselie şi cu... sonor!

© Craaa-Magnonul Eugen Cojocaru ® Copyright Gathé(&Maté) Comedy

10.-XII-2014

Nr. 12/40

RAINER MARIA RILKE Mult îngerul meu Mult îngerul meu l-am tinut cu sila, şi-n braţele mele obosite tare, el se făcu mic, iar eu m-am făcut mare, şi deodată eu am fost mila şi el doar o ruga tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat, el îmi lăsă ce-i preajma, din preajmă disparând, el învaţă plutirea, eu viaţa-am învăţat şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând..

Ceas grav Cine plânge undeva în lume, fără rost plânge în lume, mă plânge pe mine.

Cine râde undeva în noapte, fără rost râde în noapte, râde de mine.

Cine merge undeva în lume, fără rost merge prin lume, merge spre mine.

Cine moare undeva în lume, fără rost moare în lume, se uită la mine.

Zi de toamnă Doamne: e vremea. Vara a fost mare.

Coboară-ţi umbra peste ornice solare, şi pe ogoare lasă vântu-n voie.

Pline tu cere ultimelor fructe să devie; doar două zile mai de sud le dăruieşte, dă-le îndemn spre împlinire şi goneşte în vinul greu dulceaţa cea târzie.

Cine acum nu are casă nu-şi mai face, cine e singur, multă vreme o să fie, el va veghea, citi şi lungi scrisori va scrie, şi pe alei, încolo şi încoace, neliniştit va rătăci, când frunze-adie...

din Poezia austriacă modernă (1970), traducere de Maria Banuş

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POPESCU CARMEN GEORGETA

Al cincilea anotimp Partea I Ştefan este ultima fiinţă la care aş fi vrut să mă gândesc astăzi. Îl urăsc, nu i-am ascuns asta nici măcar lui şi nu simt nicio coborâre pe scara valorilor spirituale – cele care proclamă iubirea ca fiind singura cale spre desăvârşire şi înţelepciune. Dimpotrivă, fiind sinceră cu mine, simt că sunt mai curată la suflet decât de multe alte ori. În plus, mă simt mai puternică, pentru că a alege să trăiesc o experienţă nouă şi până nu demult respinsă, s-o trăiesc ca pe o realitate ce-şi are suişurile şi coborâşurile ei, mierea şi pelinul inevitabil, neînţelesurile şi concluziile sănătoase înseamnă a îndrăzni să fiu mai mult decât am fost până acum”.

Camelia a trecut graniţa de la iubire la ură cu uşurinţa cu care trec mai toţi oamenii.

Diferenţa este că acum a făcut-o conştientă şi cu un scop - să trăiască şi acea parte din ea care încă nu a înţeles că desăvârşirea şi adevărata cunoaştere vin dintr-o totalitate, dintr-un amestec, nu din repetarea la nesfârşit a unui singur mod de viaţă sau a unor idei convenabile, oricât de elevate şi bune ar fi ele. Camelia nu a ajuns să-l urască pe Ştefan, ci a ales să-l urască. Asta este o diferenţă calitativă ce presupune riscuri, dar mai mici decât în cazul celor ce se lasă pradă unei presiuni care, mai devreme sau mai târziu, va avea drept urmare devastarea. Iubirea are atâtea forme şi atâtea canale pe care emite, încât ei nu i-a fost greu să-l iu-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

bească chiar şi atunci când simţea o strângere de inimă, o spaimă că se apropie furtuna din nou şi fulgerele ascuţite ale vorbelor lui, născute din teamă şi dintr-o limitare a viziunii asupra vieţii şi asupra complexităţii relaţiilor interumane, îi vor lăsa alte urme pe suflet şi alte spaţii goale în speranţa ei că vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Vorbeau mult şi multe şi nu subiectele le creau probleme la un moment dat, ci faptul că discutau parcă în limbaje diferite. Rar se ajungea la o concluzie comună, de obicei discuţiile aveau aerul de continuare a celei de altă dată, o încercare de a conduce spre o anumită concluzie, de obicei la cea agreată de Ştefan. La început pe Camelia o incita situaţia, ei îi plăceau provocările şi avea o abilitate de necontestat în a-şi susţine punctul de vedere folosind exemplele simple sau conceptele clasice de viaţă cu aceeaşi uşurinţă şi plăcere. Dar a devenit obositor şi dureros să-şi tot justifice gândirea, alegerile, dorinţele, chiar şi emoţiile. L-a întâlnit pe Ştefan la un an şi jumătate după moartea lui Dinu, era vară şi sufletul ei îşi revenise după zbuciumul adus de astfel de evenimente. Era atât de încrezătoare în viitor şi în hotărârea ei de a-şi continua frumos şi demn viaţa de familie, încât simţea că acele întâlniri cu el îi aduceau înapoi toată energia şi speranţa de care îi era dor. Ultimii mulţi ani au fost foarte obositori şi stresanţi pentru ea, trăise într-o însingurare aparte, născută de boala nemiloasă şi lungă a lui Dinu şi a tuturor consecinţelor acesteia. Dorinţa de a-i fi alături soţului până la capăt a fost alinarea şi mulţumirea ei, dar ca femeie viaţa îşi oprise maratonul. Nu a suferit, aşa a hotărât să trăiască şi de aceea nu avea frustrări sau regrete, nu avea deformări în imaginea despre iubire şi căsătorie, nu avea teama de a o lua de la capăt. Doar neliniştea unei noi alegeri o sâcâia din când în când şi o obliga să-şi pună nişte întrebări, chiar şi despre ea însăşi.

- Ar fi atât de simplu, îi spunea Camelia lui Elena, o bună prietenă, dacă un bărbat şi o femeie, oricare ar fi ei, s-ar putea lua de mână pur şi simplu şi nu ar mai conta decât prezenţa lor şi mersul lor liniştit prin viaţă! Dar oamenii nu sunt nişte definiţii, nu sunt doar două jumă-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tăţi care, lipindu-se una de cealaltă, formează întregul care să îi arate lumii ca pe nişte învingători. Nu, jumătăţile acelea se scaldă în dorinţe, în idei proprii sau împrumutate pe neştiute de la alţii, în concepte transmise de generaţiile de dinaintea lor şi completate treptat cu cele născute în vremurile pe care le-au trăit la rândul lor. A uni la întâmplare două astfel de jumătăţi este un risc, se poate ajunge la un întreg hidos sau prea slab ca să reziste vânturilor ce vin să îl încerce, se poate ajunge la uscarea unei jumătăţi din cauza umbrei făcute de cealaltă jumătate. Începutul unei relaţii dintre un bărbat şi o femeie seamănă oarecum cu semnarea unei poliţe de asigurare cu viaţa: toată lumea crede că, indiferent ce se va întâmpla pe parcurs, totul va fi bine pentru simplul fapt că nu mai trebuiesc înfruntate neajunsurile de unul singur.

Poate fi judecat sau condamnat cineva că se bucură la acest gând şi că este optimist pentru viitorul său? Nu cred că am putea-o face, undeva în străfundul sufletului nostru simţim că aşa ar fi normal să se petreacă lucrurile în viaţa noastră.

- La ce-ţi foloseşte ura asta? Ce speri că vei obţine în final? Cred că eşti cea mai pacifistă fiinţă din câte am cunoscut până acum şi tot efortul tău de a mă face să înţeleg că ura mea faţă de Lucian îmi fura pur şi simplu energia de viaţă mi se pare acum o mascaradă. I-ai ajutat pe mulţi să se ridice deasupra dorinţei de răzbunare, deasupra unui masochism care servea drept surogat al stării de împlinire emoţională şi acum declari senină că alegi să urăşti bărbatul cu care ai împărţit zile şi nopţi, casa şi gândurile şi trăirile, bărbatul care era cât pe ce să-ţi devină soţ? Chiar mi-e greu să te înţeleg de data asta! Bine, eşti durută şi dezamăgită, nimeni nu-ţi contestă dreptul de a fi nemulţumită din cauza asta, dar adu-ţi aminte că a fost alegerea ta. Poate că te frământă şi te irită gândul că nici tu nu mai înţelegi cum ai făcut o asemenea alegere.

- Elena, ceea ce îmi doresc în legătură cu Ştefan este să scap până şi de amintirea lui, dar nu înainte de a înţelege motivele din spatele a toate câte m-au rănit, m-au influenţat, care

10.-XII-2014

Nr. 12/40

aproape mi-au omorât lumina din mine în acest răstimp. Fără această înţelegere voi rămâne fără nişte răspunsuri, iar fără aceste răspunsuri voi trăi o stare de confuzie şi de vină referitoare la alegerea făcută. Cu siguranţă aş începe să mă tem de o altă încercare. Nu vreau să arunc îndoiala asupra tuturor bărbaţilor, nu toţi sunt la fel după cum nici noi, femeile, nu suntem toate la fel.

- Concentrează-te pe tine, pe ceea ce vrei şi ce poţi realiza mai departe! De ce să te risipeşti aiurea cu o problemă care nu mai poate fi rezolvată ? Nu asta era teoria ta?

- Dacă aş rămâne indiferentă faţă de el ar fi ca şi cum nu mi-ar păsa de mine, iar el s-ar simţi eliberat şi chiar iertat. I-aş răpi totodată posibilitatea unei meditări îndelungi asupra relaţiei noastre, evident din punctul lui de vedere.

Ura leagă oamenii la fel de mult ca şi iubirea, ştiu asta şi nu-mi place, dar prin această ură pe care i-am declarat-o fără teamă în noaptea aceea lungă şi obositoare când am plecat, luândumi lucrurile şi copilul de mână, încerc să creez posibilitatea pentru amândoi (şi pentru fiecare separat) de a ne confrunta cu proprii diavoli, cu propriile slăbiciuni, cu tendinţa de a ne minţi că ceea ce s-a întâmplat nu are nicio importanţă.

Ba are importanţă, draga mea, chiar viitorul nostru depinde de felul cum vom trage nişte concluzii din toate acestea, depinde de nivelul de înţelegere şi acceptare la care vom ajunge şi de la care vom face următoarele alegeri. Ce voi obţine în final, ce voi avea? Nu asta mă preocupă aşa de mult acum, tu ştii că verbul a avea nu are pentru mine tăria şi importanţa verbului a fi. Mă preocupă ce şi cum voi fi eu în tot acest proces şi mai ales după încheierea lui, în acele momente când eliberată de ură, aşa cum m-am eliberat şi de iubirea faţă de el, mă voi ridica din nou în picioare şi voi păşi fără teama că iar o să mă doară îndrăzneala de a fi eu însămi. Toate acestea nu vor dura o veşnicie, vezi că mă frământ şi nu las nici măcar oboseala să mă oprească din drum. Dar, pe de altă parte, ştiu că nu este o chestiune de câteva zile, aşa că ai răbdare cu mine şi nu te feri să-mi pui întrebări, sămi spui răspicat părerea ta.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Uite, mie mi se pare normal să urăsc şi să mă răzbun, aşa simt eu că trebuie să-i fac celui care mă face să sufăr. Nu sunt atât de dispusă la iertare încât să rabd şi eventual să întorc şi celălalt obraz. Sau să mă apuc să îl mai şi ajut, aşa cum ai făcut tu cu Ştefan. Pentru ce te-ai sacrificat pe tine şi pe noi, cei de lângă tine, şi ai acceptat să continuaţi relaţia asta imposibilă, de ce te-ai mai dus cu el şi la psiholog?

Trebuia să-l laşi să se ducă singur, e treaba lui ce face cu viaţa lui şi cu resentimentele lui. Dacă voia într-adevăr să se vindece de ceva trebuia să caute singur o cale, să se străduiască, să aibă şi eşecuri, să simtă cum se face o schimbare. Eu una nu cred că l-ai ajutat prea mult, el face parte din categoria celor ce se cred mai presus de ceilalţi şi ca urmare el nu crede în necesitatea schimbării. Ţi s-a părut că l-au ajutat cu ceva acele şedinţe ?

- Nu l-au ajutat deloc, ai dreptate. Miam dat seama mult mai târziu că el se aştepta la altceva, la un fel de ocazie de a se demonstra că eu sunt cea care nu are o părere şi o viziune sănătoasă asupra relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie în cadrul unei căsătorii, că eu eram cea care avea nevoie de o schimbare şi de ajutor. Îl priveam pe furiş în timp ce vorbeam eu sau doctoriţa şi simţeam că nici nu era atent la ceea ce se spunea în acea cameră, el îşi pregătea următorul discurs, următoarea apărare care era, de fapt, următorul atac. Când vorbea, afişa un calm şi o bunăvoinţă ce putea impresiona pe oricine, încerca să explice cât de dispus este să împartă absolut totul cu partenera lui şi cât este de important ca cei doi să facă toate lucrurile împreună.

- Asta este o expresie care se referă la relaţii în general, dar nu cred că se referă la a-l sufoca pe celălalt cu atâta grijă şi cu atâta dorinţă de a-i fi permanent pe aproape, chiar şi printre gândurile lui, încât acela să nu mai poată înţelege sau decide ceva care priveşte viaţa lui şi pe cea de cuplu.

- E modul cum vedea el căsnicia şi acel „împreună”: cumpărăturile, plăţile curente, plimbările, baia, vizionarea unui film, întâlnirea cu rudele sau prietenii, chiar şi hoby-urile trebuiau

10.-XII-2014

Nr. 12/40

să fie împărţite pe din două. A fi căsătorit, după părerea lui, însemna a fi rupt de restul lumii, a nu avea legătură cu nimeni şi cu nimic în afară de partener. De aici a pornit supravegherea şi controlul telefonului, a mail-ului, a conversaţiilor sau a simplului salut schimbat cu cineva cunoscut pe stradă. Era ridicol, asta e ceea ce am simţit întotdeauna. Sunt o persoană care a cunoscut foarte multă lume în toţi anii cât am lucrat cu publicul, e firesc să ne salutăm sau să ne oprim să mai schimbăm câteva vorbe când ne întâlnim. E firesc să primesc mesaje de sărbători sau de ziua mea, e firesc să trăiesc printre oameni şi să întreţin relaţii frumoase, sănătoase cu aceştia.

- V-aţi întâlnit ca tusea cu junghiul ! Tu eşti extrem de comunicativă şi deschisă, el este posesiv şi nesigur, cum naiba să vă fi putut înţelege şi armoniza vreodată ?

- Nu am fi reuşit să facem mai mult decât am făcut, adică nişte încercări. Despărţirea a devenit inevitabilă, dar vezi tu, la un moment dat prinde putere şi influenţa aspectelor concrete de viaţă, acele realităţi care îi includ şi pe cei din jurul nostru. În cazul meu a fost vorba de Maia, ea a locuit cu noi şi din păcate a fost martora tuturor izbucnirilor lui şi ale căderilor mele. Nici ea nu putea înţelege de ce mai continuam toată mascarada aceea dintre noi, de ce nu-i închideam uşa în nas pur şi simplu. Ceea ce nu ştiaţi voi era schimbarea lui de macaz: mi-a spus că el, deşi este nefericit în această relaţie, nu doreşte despărţirea noastră şi ca urmare el nu va părăsi locuinţa. Adică, mai pe scurt spus, dacă voiam să ne despărţim trebuia să plec eu din apartament, să suport eu toate cheltuielile cu închiriatul şi mutatul. Aşa ceva nu era chiar atât de simplu pentru mine atunci- mai erau câteva luni şi Maia urma să plece la Paris, în concediu. Trebuiau bani pentru acea excursie şi dacă eu decideam să ne mutăm, ea nu mai putea să se bucure de ceea ce şi-a dorit de atâta vreme. Era dispusă să renunţe, mi-a spus-o de mai multe ori, dar nici o mamă nu şi-ar sacrifica copiii. Asta e părerea mea.

Elena rămase tăcută, dar Camelia ştia ce bătălie se dădea în mintea ei, între tendinţa ei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înnăscută de a se răzbuna şi cea dobândită treptat, de a face alegeri mai înalte decât satisfacţia vremelnică pe care i-o dădea plătitul unor poliţe faţă de cineva care i-a încălcat codul ei de fericire. Erau prietene de câţiva ani şi pentru cei din jur ele erau ca apa şi uleiul, nimeni nu reauşea să vadă ce poate să le lege atât de profund încât să-şi descopere sufletul şi mintea una în faţa celeilalte fără nicio teamă de judecată sau interpretare. Elena era ca un copil speriat de viaţă, nu a fost căsătorită niciodată şi nici nu reuşea să strângă din relaţiile cu bărbaţii decât nişte bucăţele de sticlă colorată, pe care le plătea scump, pentru că de fiecare dată îşi punea toată speranţa că va descoperi în sfârşit diamantul în sufletul noului venit.

Greu de explicat de ce experienţele ei se repetau în acelaşi fel, greu şi dureros totodată. Ca să-i dai un sfat sau un verdict unui om aflat într-o asemenea situaţie ar trebui să-i stabileşti o vină, dar cine poate pătrunde în labirintul de gânduri, de dorinţe şi de emoţii ale altcuiva ?

MIRCEA CIOBANU DECLIC Al cui eşti tu, copil al nimănui? Al drumurilor, fără doar şi poate, al sorţii, fără geamantan sau acte? Bucură-te! În faţa ta zeci de căi se arată. Poate doreai să vezi o altă soartă… Ţi-ai regretat căminul, nu demult, în trecut.

Acum regreţi alegerea ce mai mult rău ţi-a făcut. Ţi-era mai bine acolo, în destin. Ai ales să fugi de el, bezmetic şi să bei pelin…

E-un iz de toamnă, tot sinistru. În minte-ţi vin tardive amintiri din agonie. Ce ţi-a dat toamna? Întotdeauna vine cu mâna goală şi cere.

Cere mereu mai mult decât poţi da pentru a te pregăti de iarnă, care-i şi mai hâtră. Ea-şi răsfrânge tabăra pe deşertul inimii tale, dar te îmbie la ceas de seară să-ţi reînnoieşti planuri, vise, promisiuni şi te amăgeşte iar cu zilele de luni. De-al cui eşti tu? Tu n-ai stăpân! Mereu îţi repetai asta-n minte, dar tot jinduieşti uneori la cineva care să-ţi plângă la oseminte. Al vieţii

10.-XII-2014

Nr. 12/40

prunc, făr’ de adăpost… mai ai vreun rost? Deacum începi! Vezi înainte! Ori ai chiorât? Eşti mai urât? Tot cum ai fost, doar că de-acum mai schimbi macazul, înfrunţi talazul vieţii… fără rost. La ce-ţi trebuie un ţel sau o ţintă? Înfruntă-ţi datul cu a ta flintă! Ai fost şi eşti doar unu-n drum. Încă unul dintre mulţi alţii…

Nu toţi din jur se au ca fraţii, e bătălie, praf şi scrum. Vrei să fii cel adunat din drum? Găseşteţi locul şi rămâi. Nu te obosi umblând hai-hui.

De-ai aştepta puţin să-ţi spun tot ce poţi realiza de-acum, ai plânge. Nu-i mult de stat, nu sta acum, acum când poţi s-alegi un zbor mai bun. Să fie! Al vieţii sacru fum te vandruma spre armonie. De nu poţi azi, încearcă oricum. E mai bine decât să zaci în aşteptări, să prinzi alte zări, mereu tot mai departe. Pretenţii vor mai răsări în noapte, şi fapte… uneori necugetate. Dar lasă-le şi nu fii trist! În viaţă eşti, cel mult, turist. Un călător fără vreun dor… ori dor de ducă cu suflet prins în coji de nucă.

Doare? Te strânge tare?

Aşa plângi tu, cu litere.

ALERG SPRE VISE Alerg… visez că alerg. În realitate picioarele-mi sunt aproape ţintuite de pământ, el mă cere… Ciudat e că-n visele mele nu ajung niciodată la destinaţie. Aşa mă simt uneori şi-n „viaţa reală”, dacă aşa ceva chiar există. Alerg în locuri cunoscute, locurile copilăriei, zone care au însemnat ceva la un moment dat pentru micul meu suflet cât un bob… pe-atunci nu alimentasem sufletul cu iluzii şi mi-era îndeajuns acel bob mic înăuntru, nici nu făcea zgomot, peatunci nu cerea nimic…

Să fie destinul? Şi despre ăsta s-a zis că nu există, de fapt şi despre Dumnezeu, intră în categoria lui nea Toma Necredinciosu’. În schimb aerul… eh, cu el e altă poveste, tot cam la aceeaşi categorie s-ar califica, dar el există pentru că aşa am spus noi… şi pentru că s-a demonstrat! Aerul dă semne, restul nu dau.

Adică dacă te bate vântul ori ţi se umflă oarece, ori tremuri măcar, deci îl simţi. Problema cu restul celor din categoria cu pricina e că dau şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ei semne, dar sunt prea subtile. N-avem timp.

Să fie totul clar, domne! Cât mai banal…

Ziceam că nu duc nicăieri drumurile-n vis… poate că nu mi-am terminat drumul, ori poate se repetă ca-ntr-o structură de deja-vu aceeaşi formulă agasantă ce se transpune apoi ingrat în viaţă: „eşti pe drum (cel bun?), dar mai ai până ajungi… tot înainte şi la dreapta… ţine dreapta!”… aş ţine pe cineva de gât uneori, căci destinaţia o dibuiesc, dar e neclară, înceţoşată, neformată şi ca să se mai pogoare şi-n realitatea mea profană, ar trebui să se-ntâmple un adevărat miracol.

Totul se rezumă la drumuri. Doamne Dumnezeule, ne folosim de drum zilnic ca de ceva absolut necesar, ne sunt trasate drumurile ca nu cumva să ne rătăcim spre zone necunoscute şi să explorăm, ni se arată drumul ca să nu ne mai obosim creieraşul încins de frigănele să-l găsim noi. Sunt drumuri către orice, abuzăm de ele, dar ne duc mereu spre aceleaşi destinaţii, le poţi prevedea dacă ai niţică imaginaţie. Nu ştiu de ce, eu am preferat să merg mereu pe alt drum, aşa mi-a cerut instinctul şi setea neostenită de libertate ce rage uneori pe tonuri joase de bariton în cuşca su-fletului meu.

Le-am ales, le-am urmat şi… ca-n vis, momentan nu m-au dus nicăieri, drumurile astea-s prea noi, sunt nefinalizate, o tipică au-tostradă „made in Românica”. Tot eu trebuie să fac potecă.

Dar de ce alerg? În vise alergam… alergam spre alte vise probabil, deşi ştiu că ele nu fug de mine, ci mai degrabă eu de ele… fac pe prostu’ şi mă ascund de ele pentru ca apoi să plâng ca un ţânc mucos că s-a pierdut de mama bună. E vârsta de vină, ştiu, mi s-a mai spus… „Cu răbdarea treci marea”… marea de vise sau… drumul... ***

©Mircea Ciobanu

Nr. 12/40

COTEA MIHAI Tinereţea dintre bătrâneţe şi moarte

Liniştea fu spartă de sunetul interfonului. Ziua aceea din mijlocul lui octombrie promitea să fie eminamente înnorată. Nici nu era de mirare că acalmia din jurul blocului şi de pe stradă era în floare. De la bloc şi până la Casa de Cultură, bătrânul Voicu nu avea de parcurs un drum prea lung. Îndeajuns de lung ca săşi dezmorţească puţin oasele în care se cuibăriră de câteva zile nişte friguri supărătoare. Partea proastă pentru el era că din acea zi de marţi îi mai rămăsese o săptămână jumătate până la pensie şi avea să treacă, în scurtul său periplu, şi prin faţa unei măcelării. Avea ceva măcelăria aia, naiba s-o ia! Avea o strălucire ce pornea din ea de ochii bătrânului se opreau mereu asupra ei de fiecare dată când trecea pe acolo. Indiferent că-şi punea în gând să nu privească în jur, când ajungea la poarta măcelăriei parcă era tras cu aţa să întoarcă privirea înspre vitrina cu hălci zemoase. În mersul său legănat, identic parcă cu al altor bătrâni şi bătrâne, colegi de suferinţă şi artă, cu care se întâlnea la Cenaclu odată la două săptămâni, ajunse rapid în faţa primului obstacol de pe drum – o scară. Pentru că unii vor începe să râdă în acest moment, ar trebui să vă reamintesc că o spondiloză cu tente uşoare de osteoporoză, nu e tocmai o plăcere când urci trepte. Nu conta. Bătrânul Voicu era şi mai îndârjit în faţa acestui obstacol deoarece sus era recompensa. Ai fi zis că se poartă ca un câine bine dresat şi într-un fel aşa şi era. El se dresă zi după zi din momentul când acea „babă cutră”, cum îi spunea adesea, pe numele ei complet – Soarta – i-o răpise pe Angelica, buna lui fostă consoartă.

La scurt timp după acest eveniment din viaţa sa începu să scrie... indiferent de oră. El

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE scria, ştergea, scria, iar ştergea şi asta pentru că urma stilul vechi, ehe... acel stil vechi cu creion şi hârtie la purtător, nu cu taste şi ecran.

Scria despre orice, bătrânul, mai cu seamă despre lucruri ce-i veneau în minte din tinereţe, amintiri. La sfatul unui prieten pe care-l cunoştea încă din şcoală, se apucă să încropească şi câteva versuri. La început mai greu, apoi cuvintele parcă începeau să-i şuiere la urechi ce să transmită pe foaia de hârtie. Voicu ajunse aproape o somitate la Cenaclu. Era incredibilă forţa cu care trecu peste moartea soţiei sale şi felul în care preschimbă într-un stil phoenixian durerea-n inspiraţie.

Ajuns la capătul scărilor care până adineauri îl puseră la încercare, afişă zâmbetul de comitet când ochii de după lentilele groase de ochelari se întâlniră cu cei ai Carinei ...papesa.

De ce papesa?! A, păi aşa era cunoscută tanti Carina în cercul cenacliştilor. Papesa Carina. Nu! Nu pentru că bărbia i se mişca printr-un tic nervos slăbit cu vârsta, de parcă păpa mereu ceva. Nu! Ea era Şefa, iar ei se simţeau ca întro congregaţie unde fiecare avea un rol important de jucat. Bătrânii nu se opreau în astfel de detalii estetice care cu timpul deveneau parte din rutina de zi cu zi. Asta observa doar tineretul parşiv şi superficial.

Voicu o sărută anemic pe obraji pe tanti Carina şi îi lăudă din nou ţinuta vestimentară, mereu alta, cu care se afişa la şedinţe. Înalt, uscăţiv şi tras la faţă, cu o piele albicioasă şi pe alocuri pătată, taica Voicu se putea bucura de o privelişte de sus a tuturor. Înălţimea îl avantaja şi postura, desigur. Nici tanti Carina nu se ţinea rău, deşi era pe puţin cu 7 ani mai tânără decât el, dar cele câteva zeci de kilograme-n sus nu o trădau. Noroc cu vopseaua de păr... Mereu zâmbitoare, cu un coque impecabil şi câteva riduri aproximativ simetrice pe obraji, Carina fu des catalogată de ceilalţi drept amfitrioana model. Şi aşa şi era, pentru că părea că le conferă fiecăruia în parte o importanţă aparte.

O nouă şedinţă începu. Azi la vorbitor era tânărul Aldea... Alin Aldea, despre care se ştia doar că participa aproape incognito la şedinţe, era excesiv de timid şi părea să o cu-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

noască doar pe Carina. Dar cum a ajuns la el rândul recitării, asta rămânea o enigmă şi-un miracol. Timp de câteva nopţi, pe Voicu-l bântuiseră fantasmele trecutului. Neregulat, dar persistent, îi apărea-n vise Codescu, şeful de echipă de la fabrica de conserve ce-i fu casă bătrânului, mai mult decât propria-i locuinţă. Codescu era o scârbă cu toţi subordonaţii, un prototip al parvenitului comunist. Deşi era cu 15-20 de ani mai tânăr decât cei din subordinea sa, acest lucru nu-l oprea să-i sâcâie de câte ori avea ocazia, să profite de pe urma lor, şi să-i umilească. Era mic de statură şi uşor obez cu început de chelie. Nu îndemna tocmai la respect, dar antipatia lui Codescu-l viza cu precădere pe Voicu, ori aşa i se păru bărbatului dintotdeauna.

Voicu îi părea tânărului şef mult prea supus şi i se părea suspect. Dar nu era vina lui. Aşa fu învăţat, nu? Sistemul, mereu sistemul... În ziua citirii versurilor din câteva poeme ale lui Aldea, bătrânul nu putu să nu vadă o similitudine fizică între tânărul debutant şi tânăra fantomă din nopţile sale. Statura şi unele trăsături erau prea asemănătoare cu ale călăului. Iniţial i se păru că are vedenii şi că mintea-i joacă o fastă crudă, dar mai apoi observă că impresia stăruie. Tot timpul prezentării asudă şi nu-şi găsea locul. Poeziile junelui îi păreau nesărate şi pe alocuri de neînţeles, prea sofisticate pentru un începător. Fu primul care luă cuvântul după finele recitărilor.

- Domnule Aldea.. Aldea, nu?

Confirmarea veni de la un coleg din stânga lui Voicu.

- Apreciem eforturile dvs. de a participa la fiecare şedinţă a Cenacului din ultimul timp. E lăudabil pentru o persoană de vârsta dumitale.

Poeziile scrise de dvs. îmi par bunicele, dar ştiţi că sunteţi la început şi mai aveţi de parcurs un drum destul de lung, dar frumos, fireşte până... până unde doriţi să ajungeţi. Îmi păreţi un diamant neşlefuit care promite, dar aveţi un stil alambicat şi pe alocuri prea pretenţios. Dacă-mi permiteţi aş dori...

Aldea se afla lângă Carina în capul unei mese lungi, de protocol. În tot acest timp fu destul de atent la bătrânul ce-i vorbea cu câ-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE teva locuri mai departe, pe partea stângă. Totuşi, un gest îl făcu pe bătrân să se oprească din discurs. Aldea începu să vorbească în şoaptă ceva cu Carina şi la un moment dat ridică mâna dreaptă puţin în sus într-un semn prin care bătrânul se simţi vizat răutăcios. Zâmbetul tânărului era prea de tot în acele clipe pentru Voicu. Începu să respire sacadat şi-şi dădu jos ochelarii.

- Ce faci, domne? Mă înfrunţi?

Aldea încremeni. Dădu din cap că nu avea aceste intenţii şi se uita dezolat la ceilalţi membri prezenţi care nu-şi puteau reţine mirarea faţă de ieşirea bătrânului ce lor li se părea inexplicabilă. Ba chiar colegul din stânga lui Voicu, cel care-i confirmă înainte numele aspirantului se ridică să-l liniştească pe bătrân. Voicu nu mai era el.

- Ce faci, mă? Arăţi cu degetu-? Ce ţiam făcut eu, mă copile? De ce, mă?

Nu mai reuşi nimeni să-l calmeze pe octogenar. Fu nevoit să se retragă grăbit, aproape căzând pe scările ce păreau să-i muşte paşii.

Simţi reacţia Carinei, ea era Şefa şi privirea ei îi ceru să iasă afară. Ieşind din clădire văzu că începu să plouă. După o scurtă reţinere, făcu pasul, de ruşine mai mult. Nu-şi explică unde greşi de toţi păreau să-l acuze şi copilul acela chiar fu arogant în mintea sa. Apa ploii îi mai stingea flăcările ce-i mistuiau sufletul atunci, dar frigul din oase era şi mai acut. Parcă oaselei erau îmbibate-n apă acum şi erau şi mai grele.

Mersul îi deveni un chin, carnea din vitrină-i părea şi mai zemoasă şi apetisantă... Închis în casă, nu reuşi să doarmă mai deloc în noaptea aceea. Lucrase mult la o recenzie negativă din fragmente ale poeziilor lui Aldea ce-i rămaseră-n minte. Scrise hârtii peste hârtii, nici nu mâncă nimic, tot ce îşi dorea mai tare era să se facă respectat şi auzit, măcar o dată. Noaptea aceea avea să-i arate că e prea târziu şi prea slab era în faţa unui război închipuit atât de mare. Avu coşmaruri cu privirea de pe faţa lui Codescu alături de Aldea, împreunate, metamorfozate şi transfigurate de fiecare dată când începea să se acomodeze cu vreuna. Nu mai spuneau nimic, doar priveau şi

10.-XII-2014

Nr. 12/40

sfidau. Bătrânul se trezi după miezul nopţii şi mai agitat ca niciodată. Inima-i o luă la goană şi la scurt timp, după ce bău un pahar cu apă şi privi de vreo două ori la icoana de pe perete, făcu un atac de apoplexie.

Taica Voicu nu muri... încă. Nu-şi îndeplinise încă misiunea. Ultima lui dorinţă fu adresată Carinei care-l vizită în următoarea zi acasă. Fu găsit cu noroc la o oră după atacul de apoplexie de vecina care-i aducea în fiecare marţi seara două sticle de lapte de casă. Noroc că era otevistă şi-şi cam pierdea nopţile cu alde Diaconescu... Fu mirată că bătrânul nu dădu nici un semn şi era genul de persoană care făcea din cal-armăsar. Acum, însă, nimeri magia. Armăsarul era cât casa, atacul lui Voicu nu era nicidecum o glumă, poate doar una a destinului. Cu limbă de moarte îi spuse Carinei să publice recenzia ce se afla pe măsuţa de la capătul patului. Acolo-şi scria mereu operele. Papesa nu se ţinu de cuvânt deşi îi promise bătrânului că va face cum va dori el. A doua zi, Voicu plecă s-o întâlnească pe Angelica lui. Tot a doua zi apăru în ziarul în care publicau scriitorii de la Cenaclu un omagiu scris la repezeală de bătrână în numele lui Alin Aldea în onoarea celui ce l-a ponegrit atunci. Aldea acceptă... Avea să fie publicat pentru prima dată.

Pentru Voicu acel moment fu mica lui răzbunare pe care ar fi vrut s-o facă la tinereţe, dar n-a avut curajul să o realizeze. În orice caz, pentru el, faptul că şi-a găsit pe ultima sută de metri talentul scriitoricesc pierdut din copilărie îi păru o nouă şansă, un nou drum sau chiar o nouă tinereţe. Tinereţea dintre bătrâneţe şi moarte în care se vroia răzbunat. Sălaşul unde uită de vârsta pe care o avea şi de singurătate, locul în care era mereu vesel cu ceilalţi fu ultimul prag pe care-l trecu. În ultimii ani, cu excepţia prăvăliei şi a măcelăriei unde intra o dată pe lună, Cenaclul îi mai rămânea motivul de a ieşi din casă. De-ar şti că nici acum nu reuşi să se răzbune şi că Codescu prin Aldea cu complicitatea bunei lui prietene, Carina, îl mai umili odată... Asta ar fi simţit, pură umilinţă. Trecutul deveni prezent. Şi-atunci, există timp?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Cotea Mihai

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

nu-s oamenii aşa cum par?” Şi continua: „Sau, dacă nu, să nu mai pară oameni!”.

VAVILA POPOVICI, Carolina de Nord

I. Sinceritate, adevăr şi minciună „Sinceritatea este temelia vieţii spirituale.”

Albert Schweitzer

Omul sincer beneficiază de calitatea francheţii, a loialităţii. Este omul lipsit de ipocrizie. El este sincer cu sine şi cu ceilalţi, fiindcă nu poţi fi sincer cu ceilalţi, dacă nu eşti sincer şi împăcat cu tine însuţi. Când minţim şi nici măcar nu conştientizăm acest lucru, îi păcălim nu numai pe cei din jur, ci şi pe noi înşine.

Anton Pavlovici Cehov spunea că „cel care se

minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi”.

Unii consideră sinceritatea a fi o prostie. Şi-atunci să ne întrebăm: este sinceritatea o calitate sau un defect? Este necesar să ne străduim a fi pe cât posibil sinceri? Sau este mai bine să ne învăluim în vălul negru al ipocriziei? Fiindcă dacă ar fi să dăm culoare sincerităţii, am spune că ea are culoarea albă, iar falsul, minciuna, ipocrizia - culoarea neagră.

A fi sincer înseamnă a grăi adevărul, înseamnă să existe o concordanţă între gânduri, cuvinte şi fapte. Oamenii sinceri au feţele senine, privirea clară, te privesc direct în ochi, sunt oameni vii. Omul sincer este liniştit, netemător, împăcat cu sine, iar cei din preajma lui se simt bine. Oamenii mincinoşi poartă măşti pe chipul lor, îşi falsifică personalitatea, sunt veşnic agitaţi. William Shakespeare se întreba: „De ce

Cei în necunoştinţă de cauză, nehotărâţii, amestecă uneori adevărul cu minciuna, dau culoare gri adevărului, culoare neclară, amăgitoare, derutându-i pe cei din jur. Dar spusele lor pot fi verificate şi confirmate sau infirmate prin observaţie, prin experienţă, prin demonstraţie logică şi oamenii pot fi aduşi pe drumul bun, corect, dar pentru aceasta trebuie să existe, la ei, o cât de mică deschidere a sufletului spre adevăr. Comunicarea este necesară în relaţiile dintre oameni pentru înţelegerea adevărului, pentru lumina lui, de multe ori în scopul elucidării unei probleme, sau de a ajuta pe cel ce se zbate în întuneric şi nu poate ieşi la lumină.

Vorbim de adevărurile care ne înconjoară. Se mai întâmplă să spui adevărul şi să nu fi crezut, fiindcă cel căruia i-l spui, judecă prin prisma propriilor lui păcate; el este un om obişnuit cu minciuna şi desigur că este greu să accepte adevărul spus cu sinceritate, el este suspicios, te poate acuza pe tine de neadevăr, crezând că astfel se debarasează de minciună..

Pragmaticul William James18 spunea: „O propoziţie este adevărată dacă este utilă”. Poate ar trebui formulată invers, şi anume: Dacă ceva este clar şi util omului, înseamnă că el conţine adevărul. Şi pentru a constata utilitatea, trebuie folosită simţirea şi raţiunea. Raţiunea va decide dacă acea destăinuire, acel adevăr trebuie exprimat sau trebuie reţinut, eventual aşteptat momentul adevărului, întrucât el poate să rănească uneori, sau să facă chiar mult rău celuilalt sau celorlalţi. Dar, nici nu trebuie să ne trezim că facem confesiuni pe care nimeni nu le cere, mărturisind tot adevărul pe care-l ştim, împovărându-l pe celălalt, obosindu-l. Se mai întâmplă să fii sincer fără să simţi cât de mult ai plictisit sau l-ai zăpăcit pe celălalt. Dacă dai de 18

William James (n. 11 ianuarie 1842, New York – d. 26 august 1910, Tamworth, New Hampshire) a fost un psiholog american și filosof care a făcut muncă de pionierat în aceste domenii. El a fost instruit ca medic. A scris cărți influente de știință pentru tineret de psihologie, psihologie educațională, psihologia experienței religioase și a misticismului și despre filozofia pragmatismului. El a fost fratele romancierului Henry James și al memorialistului Alice James.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un om înţelept, el poate fi politicos, te ascultă şi nu reţine nimic. Altul, îţi întoarce spatele.

Dădeam cândva ca exemplu piesa Raţa sălbatică a lui Henrik Ibsen19, marele dramaturg norvegian al secolului al XIX-lea, a cărui operă a avut o însemnătate majoră pentru generaţiile care i-au urmat, inclusiv pentru generaţia secolului nostru, temele şi moralul operelor sale fiind valabile prin analiza profundă a psihologiei omului şi a filosofiei vieţii. Criticul de artă Petru Comarnescu20 l-a numit „uriaşul Nordului, poetul

icebergurilor, cântăreţul serios şi grav al ciocnirilor de conştiinţă, vizionarul viguros al ultimului romantism”, întrucât a fost preocupat de

influenţa crizei moralităţii individului asupra societăţii, de adevăr şi minciună, „încercând să trezească o umbră de idealism în noi”, comenta altcineva.

Ideea că omul are nevoie de minciună pentru a trăi, este, se poate spune, o axiomă pe care a supus-o dezbaterii în operele sale. Aidoma lui Nietzsche, considera că un adevăr absolut şi general valabil pentru toate persoanele nu există, pentru că timpul şi societatea împreună cu oamenii se schimbă, mentalităţile se schimbă, astfel înţelegerea lumii sau orice tip de înţelegere se schimbă; ceea ce a fost valabil timp de sute de ani poate să nu mai fie valabil şi astăzi, adevărul fiind într-o schimbare continuă. Această idee Ibsen a supus-o gândirii treptat, trecând-o prin mai multe piese de teatru, filosofia sa părea că se contrazice şi totuşi ea se lega şi se definea prin adâncirea gândirii în următoarea piesă. Interesul său faţă de adevăr, de conceptul de adevăr s-a datorat comportamentului societăţii norvegiene din timpul său, el considerând că important este a se preocupa de revoluţionarea sufletului oamenilor. Concepţia lui despre libertate, de exemplu, ocupa un loc cen19

Henrik Ibsen - n. 20 martie 1828 - d. 23 mai 1906 – a fost un dramaturg norvegian, considerat părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanții de seamă ai dramei de idei din literatura mondială.

20 Petru Comarnescu (n. 23 noiembrie 1905, Iași - d. 27 noiembrie 1970, București) a fost un critic literar, eseist, memorialist, jurnalist cultural și cunoscut anglist român, unul dintre fondatorii revistei interbelice Criterion (1934), alături de Mircea Vulcănescu și Alexandru Christian Tell.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

tral în gândirea sa. Statul era ca o limită pentru individ, pentru el individul şi cetăţeanul fiind două concepte diferite; cetăţeanul - legat de regulile societăţii şi de politica statului, pe când individul - ceva interior, lăuntric, care-l face pe om, uman. Pentru înţelegerea lumii, a societăţii şi a omului, individul trebuie înţeles a fi mai mult decât un cetăţean care trăieşte într-o societate, el luptându-se pentru a scăpa „din convenţionalismul obiectiv al ipocriziei” cu care este „dotată” societatea. În piesele sale dialogul, până la urmă, duce la încercarea şi încurajarea omului de a fi mai bun şi de a deveni conştient de propria-i identitate ca individ, astfel omul putând să facă lumea mai bună.

Cineva a sintetizat foarte bine cele două piese ale lui Ibsen: „În Nora avem un Ibsen

răzvrătit - care iubeşte adevărul pentru adevăr şi pentru morala înaltă. În «Raţa sălbatică» avem un Ibsen domnesc - profund omenesc, care predică dreptul la viaţă al minciunii, atunci când această minciună este elementul vital al unor fiinţe”. Titlul folosit „Raţa”, semnifică pasărea, imaginea sufletului care scapă din trup, iar adjectivul „sălbatică” – întăreşte ideea de libertate, de nesupunere la normele materiei şi la limitările date de ipocrizia prin care sunt reglate mecanismele sociale. Personajele lui îşi pierd libertatea în momentul în care li se dezvăluie adevărul. În câteva cuvinte, în piesa Raţa sălbatică, se porneşte de la ideea că raţa trăieşte în cuplu, fiind simbolul fericirii conjugale; este vorba de o familie fericită pe cale să se destrame la aflarea adevărului ascuns până atunci, iar doctorul, prieten al familiei, încearcă să medieze folosind o formulă cinică: „Ascultă, domnu-

le…, nu te mai servi de această vorbă pompoasă ideal, când noi, în vorbirea curentă îi zicem atât de minunat minciună... Dacă îi iei unui om obişnuit minciuna vieţii, îi iei în acelaşi timp şi fericirea”. Şi în loc să re-înveţe zborul, raţa sălbatică a lui Ibsen, rănită, se cufundă în moarte…

Lectura piesei te pune mult pe gânduri: Trebuie spus şi înfăptuit adevărul cu sinceritate, chiar dacă uneori preţul plătit este mare?

Nu era mai bine să nu fi existat acea destăinuire? Raţa sălbatică nu-şi putea trăi viaţa fără să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cunoască adevărul? Sinceritatea dezvăluirii adevărului nu a făcut mai mult rău? Se aştepta cineva la reacţia tinerei de a nu suporta adevărul şi a alege sfârşitul vieţii - sinuciderea? Nu este mult adevăr în aforismul: „Sinceritatea nu

înseamnă a spune tot ce gândeşti, ci a gândi tot ce spui”? Este necesar ca filtrul raţiunii să ac-

ţioneze asupra simţămintelor? Dar „Raţa sălbatică” a lui Ibsen nu exclude sinceritatea, adevărul, ea este, în principal, drama omului neputincios faţă-n faţă cu adevărul.

Filosoful şi scriitorul francez Pierre Janet21 spunea, şi aici se pot cantona întrebările, răspunzând: „Nu e întotdeauna bine să spu-

nem tot ce avem pe inimă, dar să căutăm să navem pe inimă decât ceea ce am putea spune”. Şi

să mai avem în vedere spusele scriitorului francez Al. Dumas: „Sinceritatea este singura bogăţie a oamenilor care nu au nimic”. Sinceritatea înseamnă o inimă deschisă spre adevăr. Nu putem trăi în minciună! Sinceritatea trebuie să-l îmbogăţească pe celălalt, nu să-l sărăcească sau, mai rău, să-l lovească. Iar omului i se cere să aibă puterea de a suporta adevărul ascuns şi dintr-o dată dezvăluit, înfipt ca un cuţit în inimă. Concluzia este că firile slabe nu pot primi adevărul, el le tulbură. Curaj şi înţelepciune îi trebuie şi celui care dezvăluie adevărul, şi, la fel, curaj şi înţelepciune celui care primeşte adevărul în suflet. Dar, adevărul trebuie să triumfe! Există şi remedii pentru rănile care ar putea fi produse în urma dezvăluirii adevărului.

Dintre acestea, în primul rând, ar fi alegerea momentului mai puţin dureros al destăinuirii, iar dacă acest adevăr a îndurerat fiinţa, există posibilitatea de a cere iertare, de a încuraja fiinţa, dar …să nu fie prea târziu. Sentimentul iertării este nelimitat, el poate ocupa întregul suflet: „…ci până la şaptezeci de ori câte şapte!” să ierţi. În fond, sinceritatea face parte din simplitatea vieţii. Simţirea omului o dramatizează. Copiii sunt sinceri, chiar dacă ei fac cu greu

21

Pierre Marie Félix Janet – n.30 mai1859 – d. 24 februarie 1947) a fost un pionier al psihologiei franceze, filozof și psihoterapeut în domeniul de disociere și memorie traumatică. El este clasat alături de William James și Wilhelm Wundt ca unul dintre părinții fondatori ai psihologiei.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

distincţie între real şi imaginar alterând adevărul, ei totuşi nu mint. Sufletele lor sunt curate şi nevinovate, de aceea i-a iubit Hristos şi i-a chemat la El. Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat. Cea de-a nouă poruncă este „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, adică să nu minţi.

Politicienii, oamenii care fac politica în interesul ţării, trebuie să fie sinceri? Peiorativ, se spune că sunt cei care fac din politică un mijloc pentru realizarea intereselor personale. Sigur că nu toţi se înscriu în această formulă. Fac ei parte din categoria oamenilor duplicitari? Sau funcţia le schimbă personalitatea? Politicienii zilelor noastre mai au idealurile politicienilor de altădată? Traseismul nu este fariseism? Putem pretinde de la un politician să fie sincer? Ar trebui! Dar, politica este numită de unii „arta ticăloşeniei”, tocmai fiindcă există întotdeauna motivaţia compromisului, a promisiunii şi a neîmplinirii. Filosoful francez Paul Ricoeur22 dădea o conotaţie pozitivă termenului de ideologie, reuşind să argumenteze într-o manieră convingătoare că între ideologie şi om, ca fiinţă socială, este o legătură greu de rupt. Atunci cum o rup cu atâta uşurinţă unii politicieni?

Când filosoful şi politicianul italian Giovanni Gentile (1875-1944) vorbea de „celălalt” din noi, ne amintea că cel dintâi tribunal din vasta reţea de tribunale de pe pământ şi din cer, în faţa cărora suntem judecaţi din când în când şi cărora le recunoaştem dreptul de a ne judeca, este „tribunalul ce se constituie în interiorul spiritului nostru”. El este liber şi se frământă, cântăreşte continuu, pentru a lua o anumită decizie. „Chiar dacă am fi în stare să ne răz22

Paul Ricoeur (n. 27 februarie 1913, Valence – d. 20 mai 2005, Châtenay-Malabry) a fost unul dintre cei mai importanți filozofi francezi contemporani. A fost profesor la mai multe universități din Franța (Strasbourg, Sorbona, Nanterre) și din America de Nord (Montreal, Yale, Chicago). Situat în descendența fenomenologiei lui Edmund Husserl și a filosofiei lui Karl Jaspers, Paul Ricoeur s-a dedicat unei filozofii de tip academic, situându-se departe de modele ce au populat periodic peisajul gândirii franceze. Studiile sale abordeaza, din perspectiva hermeneuticii, deopotrivă limbajul, literatura, religia și fenomenele sociale. Este, poate, gânditorul francez cel mai bine plasat pentru a realiza o confruntare mutual profitabilă și țintind la o sinteză superioară între gândirea continentală franceză și germană, de o parte, și filozofia analitică anglo-americană, de cealaltă parte.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vrătim împotriva oricărei forme de disciplină socială, spunea Giovanni Gentile, va trebui să ne supunem acestei discipline intime a spiritului nostru”. Şi spiritul nostru, pentru echilibrul fiin-

ţei noastre, trebuie să beneficieze de sinceritate şi înţelepciune. Idealismul lui Gentile punea în valoare adânca înţelepciune a filosofiei creştine: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”.

Când politica se dovedeşte a fi haotică, este normal ca oamenii să aibă cumplite îndoieli, să devină suspicioşi, pentru că ei au nevoie de adevăruri spuse cu sinceritate, pentru a înţelege şi a pune umărul la ridicarea societăţii. De aceea, cred, că pentru reuşită este nevoie în primul rând de sinceritate din partea alegătorilor, dar şi a candidaţilor. Interesele ţării trebuie gândite, înţelese, în acest moment important.

Sinceritate înseamnă adevăr şi adevărul înseamnă verticalitate.

Opusă sincerităţii este perfidia, o trăsătură de caracter manifestată prin minciună, cinism, răutate, viclenie, necinste (separate sau împreună toate), de multe ori în ciuda aparenţelor binevoitoare. Şi ele sunt folosite în zilele noastre drept arme de luptă dintre cele mai eficiente. Cu ele se poate distruge până şi „o naţie”, spunea Părintele arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013), vorbind despre „industria minciunii” a vremurilor noastre. Şi să ne ferim de politicienii care pot fi aproape de gândirea înverşunatului comunist Lenin, care pentru atingea scopul recomanda:

„Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună…”. ©Vavila Popovici - Carolina de Nord

Foto: Alex Ştirbu

10.-XII-2014

Nr. 12/40

II. BINELE TREBUIE SĂ FIE ȘI VOIT! „Deși binele este același pentru individ și pentru comunitate, totuși lucru mai mare și mai perfect trebuie să fie a întemeia și a păstra binele societății.“ Aristotel Binele este clar recunoscut în poruncile date de divinitate. În necunoașterea sau ignorarea lor, este nevoie a se apela la moralitate, pentru a identifica corect binele. Binele este tot ce ne apropie de Divinitate și este în interesul existenței noastre. „Binele este unul singur!” înțelegându-se claritatea și lipsa echivocului celor zece porunci divine, a șasea fiind: „Să nu ucizi!”.

Problema Binelui i-a preocupat pe mulți filosofi, oameni de cultură. Dacă facem o scurtă incursiune a problemei, în decursul vremurilor, fiindcă binele a dominat unele vremuri, dar au existat și perioade când acesta era ignorat, putem începe cu filosoful grec Socrate (470399 î. d. H.) care considera că a ști ce vrei, înseamnă a cunoaște binele și realizarea lui – ceea ce duce la fericirea atât cea personală, cât și a comunității în care trăiești. Pe când Ignoranța ar fi mama răului și trebuie acordată importanță, în primul rând, autocunoașterii. Referitor la sănătate, de exemplu, spunea că omului care se observă îi este greu să găsească un doctor care să priceapă mai bine ca el să-i caute de sănătate. Platon, discipolul lui Socrate, asemuia binele cu soarele, ca binele metafizic care-l cuprinde și pe cel moral. A ajunge la ideea de bine, înseamnă a vedea lucrurile în lumina soarelui. Întrucât Dumnezeu a făcut o lume bună, principiul binelui îl identifica cu Dumnezeu.

Ca și Socrate, de altfel, presupunea că El este Creatorul, că El creează binele prin gândire și Iubire. Morala platonică este o morală metafizică: o acțiune bună, virtuoasă, participă la ideea binelui și a realiza binele înseamnă a participa la perfecția divină. Aristotel, elevul lui Platon, considera că morala face parte din politică, adică din știință, scopul fiind binele și fericirea indivi-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE duală și socială, obținute prin acțiuni raționale.

Ideile lui odată descoperite, au dominat toată filosofia creștină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.

Mai târziu, filosoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera că binele este ceea ce determină voința cu ajutorul rațiunii, deci nu din cauze subiective, ci obiective, adică din principii care sunt valabile pentru orice ființă rațională. Oamenii prin natura lor au o voinţă duală și din acest motiv este necesar ca morala să însemne obligare, şi orice acţiune întemeiată pe ea trebuie reprezentată ca o datorie ce urmează să fie făcută pentru ea însăşi, iar nu ca un procedeu plăcut pentru el însuşi şi urmărit pentru finalitatea sa. Spre deosebire de etica lui, filosoful german Arthur Schopenhauer23 nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în „milă” singura modalitate a comportamentului moral; prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi. Deși suntem încarcerați în formele exterioare de viață, cel mai cald și important sentiment, ne spune, trebuie să ne fie iubirea pentru viața noastră sufletească. Lumea e Voinţă şi Idee, voinţa fiind mai presus de Idee, ea stând nu numai la baza acțiunilor omului, ci determinând întreaga realitate: „A voi înseamnă a suferi și cum a trăi este voința, orice viață este prin esență dureroasă”. Și noi putem adăuga: din suferință se trag învățăminte și ele ne sunt de folos. Schopenhauer arată cum mari religii ale lumii i–au învățat pe oameni, contrar binelui, să disprețuiască moartea, pentru a le inspira curajul în războaiele sângeroase și-n cele mai îndepărtate cuceriri. O voință moderată care gândește realizarea binelui prin învățătură, cultură, o fire blândă, spunea Schopenhauer, sunt „daruri pe care nici rangul, nici avuția nu le pot înlocui”. Filosofia lui Schopenhauer cu viziunea sa idealistă, arătând că tot ceea ce există în lume devine expresie a voinţei și ea trebuie călăuzită spre binele omenirii, spre fericire, a fost îmbră23

Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main) a fost un filosof german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

țișată de mulți alți filosofi și oameni ai literelor.

Influența ideilor lui Schopenhauer o vom găsi în literatură, în operele lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann și alții, care au căutat să înțeleagă sufletul viu al omului și să separe binele de rău. Mark Twain îndemna: „Întotdeauna fă bine. Aceasta va mulțumi pe câțiva și va surprinde pe restul”.

Germanul Friedrich Nietzsche ironiza bunătatea, binele, considerându-le false. Doar printr-o singură afirmație, ne putem da seama de concepția lui: „Omul e doar o funie întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis”. În concepția lui, mila, altruismul, iertarea, toate valorile umanitare legate de bine, bunătate, sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.

Adevărata morală este, pentru el, o morală a durității. Morala creștină îi apare ca o morală a slabilor, a sclavilor, față de morala stăpânilor, a celor care dictează. În realitate, spunem noi, creștinul știe că valorile conștiinței sale sunt mai înalte, că o acțiune de milă este mai înaltă decât o acțiune dură, de egoism. La începutul secolului XX, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de „voință de putere” în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta, se spune că a contribuit și sora lui Nietzsche, nazistă înverșunată și admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii, oarecum străine de gândirea filosofului.

Mulți alți filosofi s-au ocupat de problema binelui și a bunătății necesare omului, precum filosoful francez Alfred Fouillée24 (183824

Alfred Fouillee (Alfred Jules Émile Fouillée) n. 18 oct. 1838 – d. 16 ian. 1912) şi-a făcut studiile la (Universitatea) Laval. A lucrat mai întâi ca pedagog, timp în care s-a pregătit singur pentru concursul de profesor agregat (asistent) în filosofie. Admis primul, începe, din 1864, să predea filosofia la liceele din Douai, Montpellier şi Bordeaux. Studiile sale despre Platon(1867) şi Socrate (1868) au fost premiate de Academia de Ştiinţe Morale şi Politice. Numit conferenţiar la Şcoala Normală Superioară în 1872, Universitatea îi acordă titlul de doctor în filosofie pentru cele două eseuri ale sale, Platon Hippias minor, sine Socratica contra liberum arbitrium argumenta şi Libertatea şi determinismul . Munca asiduă deşfăşurată în următorii trei ani pentru a scrie Istoria filosofiei (1875) şi Ideea modernă despre drept

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 1912) care considera că eroarea este cauza mizeriei oamenilor, principiul răului din lume și trebuie să lucrăm serios la evitarea lui. În lucrarea sa Morale des idées - forces, ajunge la concluzia că noi nu putem afirma cu siguranță că lumea este în opoziție cu moralitatea sau fericirea sau chiar cu fericirea noastră personală și că doar o singură conduită ne este permisă, aceea de a lucra ca și cum am socoti că triumful binelui moral nu este imposibil în lume, și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre. Pentru italianul idealist Benedetto Croce25 frumosul, utilul și binele nu sunt opuse, ci doar distincte, opoziția întâlnindu-se doar în dialectica interioară a fiecăruia dintre momentele distincte: frumosurât, adevăr-fals, util-dăunător, bine-rău. Omul este un întreg proces spiritual, el nu este niciodată ceva împlinit definitiv, el tinde spre desăvârșire, strădania lui trebuie apreciată și încurajată. Omul datorită voinței își exprimă alegerea și, spune el, o acțiune utilă sau bună este o acțiune voită. Interesantă mi s-a părut logica sa:

O cunoaștere independentă de voință poate fi concepută; dar o voință independentă de cunoaștere este de neconceput. Voința oarbă nu este voință; voința adevărată vede bine.

Binele, în viziunea filosofilor secolelor apropiate, a căpătat diferite înțelesuri, îndepărtându-se uneori de matca în care a fost așezat din începuturi. Încă venind în sprijinul binelui, filosoful francez Emmanuel Mounier (1905-1950), un creștin profund a cărei filosofie este bazată pe măreția și respectul datorat ființei umane, motiv pentru care filosofia sa s-a numit „personalism”, susținea că umanitatea nu poate progresa și nu se poate apăra de „Invazia

(1878) i-a slăbit serios sănătatea, în special vederea, obligându-l să demisioneze din funcţia de profesor. Degrevat de obligaţiile didactice, îşi continuă investigaţiile filosofice, încercând să concilieze idealismul filosofic cu punctele de vedere mecaniciste şi naturiste, printr-un eclectism speculativ. În cele trei eseuri: Evolutionismul ideilor-forte (1890), Psihologia ideilor-forte (1893) şi Morala ideilor-forte (1907), elaboreaza conceptul de „ideiforte", adică al spiritului considerat cauza eficientă a tendinţei ideilor de a se realiza printr-o acţiune conştientă.

25 Benedetto Croce (n. 25 februarie 1866, d. 20 noiembrie 1952) a fost un critic italian, filozof idealist și politician. A scris numeroase lucrări de filosofia istoriei și de estetică. A avut o influență notabilă asupra lui Antonio Gramsci.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

inumanului” decât dacă va aspira la idealuri autentic umane. Comportamentul omului considera că trebuie să fie în conformitate cu spiritul moralei creștine, importanță dându-se ființei umane, spre a nu fi înjosită, înrobită, părăsită, izolată.

Existențialismul ateu are ca exponenți clasici pe germanul Martin Heidegger (18891976) și francezul Jean Paul-Sartre (19051980). Filosofia lui Sartre este răspândită în prezent în mai multe țări. Varianta atee nu mai consideră omul sfâșiat de contradicția dintre subiectivitatea sa și transcendentul divin, și susține un conflict permanent între om și lume.

El definea iadul: „ceilalți, iată iadul”. Cu adevărat, dacă nu prețuim binele, trăim în condiții de groază, de veșnic război și în cest caz se justifică cruda lui afirmație, o lume fără valori, fără sens, o lume absurdă. O astfel de lume își pierde standardele comportamentale, deci nu pot fi judecate acțiunile ca fiind „bune” sau „rele”. Un citat lămuritor în acest sens l-a dat scriitorul rus Feodor Dostoievsky (1821-1881) în cartea sa Frații Karamazov: Fără Dumnezeu, totul e permis, sau istoricul român al religiilor, Mircea Eliade (1907-1986), pentru care elementul esențial al condiției umane este simțul sacrului: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenușă”. Și întreb, ne putem oare îndoi de inteligența minții care a creat această ordine pe care o vedem în jurul nostru, denumită „Inteligența cosmică” de către A. M. Aivanhov (1900-1986) – filosof și pedagog de origine bulgară, trăitor în Franța? Recomandarea lui era următoarea: „Fiecare trebuie să lucreze pentru propria sa dezvoltare, cu condiția să nu o facă numai pentru sine însuși, ci pentru binele colectivității…”. Heidegger definea ființa umană mai mult prin structuri negative (starea de anonimat, frica, teama, grija, neantul) decât prin structuri pozitive (înțelegerea, libertatea). Emanciparea umană o concepea doar ca proces parțial și spiritual, iar nu ca realizare globală, inclusiv practic politică. Scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), în cartea sa Jurnalul fericirii se întreabă: „Existențialismul are

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dreptate ? Întocmai așa este viața cum o vede existențialismul, așa arată lumea când lipsesc naiva credință în Dumnezeu și iluziile moralei.

Descrierea este cu totul neexagerată a existențialiștilor, numai soluția lor este greșită. Sau mai bine zis nu cunosc soluția: străpungerea zidului până la Iisus, mângâietorul. Și e de mirare: unii existențialiști au trecut prin închisori; cum de nu au găsit mijlocul de a trece prin ziduri ?”

German-americanul Herbert Marcuse26 (1898-1978) susținea că principalii factori alienanți ai vremurilor noastre sunt: diviziunea tot mai specializată a muncii și factorul tehnologic, dar mai profund, raporturile economice și cele politice de aservire. Exponent al școlii neo-marxiste de la Frankfurt, înțelegea binele și ca „libertate sexuală. Ignora desigur logica lui Aristotel care considera că „doar naturile primitive văd binele suprem și fericirea în plăcere”.

Bernard – Henri Levi27, intelectual și autor francez (n. în 1948), fondator al unei noi filosofii, admite că orice tip de societate, fie capitalistă, fie socialistă, este dominată de puterea politică (de Stăpân). Constată că proiectul socialist a eșuat în totalitarism, în barbarie. De aceea optează pentru o democrație burgheză, care deși imperfectă, permite totuși omului o anumită libertate, un „chip uman”. Menirea intelectualului ar fi aceea de a cultiva filosofia, arta și morala care ar putea să oprească tentația barbariei și a călăuzi societatea spre binele ei.

Un remarcabil eseist, critic literar, filosof al culturii și pedagog american născut în Ro26

Herbert Marcuse (n. 19 iulie 1898, d. 29 iulie, 1979) a fost un filosof și sociolog german, un exponent de frunte al școlii neomarxiste de la Frankfurt.

27 Bernard-Henri Lévy (5 noiembrie 1948, Béni-Saf , Algeria) este un filosof, scriitor și intelectual francez angajat în dezbaterea de idei contemporană. A studiat la École Normale Supérieure, unde i-a avut ca profesori pe Jacques Derrida și Louis Althusser. Face parte din pleiada „noilor filosofi”, care s-a afirmat la mijlocul anilor ’70, ale căror opere le-a publicat la Editura Grasset, unde activează ca editor și îngrijitor de colecții. Intervențiile sale au de fiecare dată un ecou important, Bernard-Henri Lévy (BHL acronim curent impus în presă) fiind considerat una dintre vocile de prim rang în dezbaterea publică franceză. Intervențiile sale în problematica drepturilor omului și a situației internaționale au o influență notabilă. Deține de asemenea o rubrică permanentă în săptămânalul Le Point.

Nr. 12/40

mânia (1940), susține într-un recent dialog că

Forțele globalismului s-au dovedit exterioare și se exprimă, tot mai răspicat, prin forța brutală și decizii administrative. În esența sa, promovând cel mai obscur principiu cu putință, binele universal, un principiu fără conținut, fără obiect, fără valoare, globalismul ține de categoria celor imaginate de „negativitatea pură”. În „globalismul” deplin nu poate exista „înțelegere”, ar putea exista doar supunere și descompunere în uniformitate. Globalismul se va termina mai repede decât ne imaginăm”. Poate ar fi fost corect de despărțit „binele universal” de expresia „un principiu fără conținut”, el fiind dimpotrivă, plin de conținut, un principiu, iată, de care s-au ocupat nenumărați gânditori ai timpurilor trecute și continuă să fie un principiu necesar a sta la baza societății.

Dacă educația făcută pe diferite căi, și cultura nu vor fi preocupările importante ale societății, dacă va continua mediocritatea morală-intelectuală existentă în secolul nostru, vom lăsa cale liberă fanatismului, definit ca un atașament exagerat pentru o convingere, o idee, bazat pe ură și răzbunare, marcat de obicei de incultură sau de rătăcire a minții omului și căruia i se adaugă totala intoleranță față de adversari.

Filosoful, scriitorul român Lucian Blaga (1895-1961) spunea: „Fanatismul strică chiar și cele mai bogate inteligențe”. Scopul fanaticilor este crima, uciderea adversarului.

O dublă crimă aș spune, fiindcă ucizi omul de lângă tine, dar ucizi și omul din tine.

III. Credința trebuie să ne unească! „Dacă oamenii sunt atât de răi, având o religie cum ar fi, dacă nu ar avea-o?”

Benjamin Franklin

Zilele acestea am citit articole și comentarii care m-au întristat. Până acum Biserica era criticată că rămâne în urma spiritului vremii, acum, că o ia prea înainte. Totul îi deranjează pe necredincioși, pe cei care dintr-un spirit de re-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE voltă sau chiar ură, desconsideră religia și biserica și pe cei care o conduc. Petre Țuțea spunea: „…Între un credincios și un necredincios, nu există nicio legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort nu există nicio legătură…”.

Fără pic de condescendență, jurnaliști și comentatori atacă Biserica, vorbesc împotriva Religiei. Și știm că întotdeauna Bisericii, dar și preotului care ocupă un rol major în viața noastră, trebuie să li se acorde respectul. Cred că Dumnezeu este Cel care are dreptul să judece Biserica și preoții; orice preot poate greși, dar el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru binele și greșelile sale. Mă întreb de ce mai avem nevoie de Biserică, de preoți, de ce ne mai botezăm copiii, de ce ne înmormântăm creștinește părinții, dacă-i hulim? Fără să fim experți în teologie, ne dăm seama că mergând la Biserică, ascultând slujbele și predicile, simţim că sufletele noastre se ataşează de Biserică, înțelegând și iubind Divinitatea. Părintele Ilie Cleopa, renumit trăitor al credinței ortodoxe, spunea: „După cum nu se amestecă aurul cu cenușa, așa nu se amestecă la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cât de păcătos”.

Biserica este „trupul tainic al Domnului” întemeiat de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat prin care oamenii ca mădulare participă în comun la viața dumnezeiască. „În biserică afli că exiști”, sunt vorbele atât de adevărate ale lui Petre Ţuţea! Biserica îi unește pe toți cei botezați în Hristos, Biserica este „luptătoare”, se spune, pentru că membrii ei trebuie să „lupte” cu dușmanii eretici și schismatici.

Se construiește Catedrala Neamului și oamenii în loc să se bucure, critică. Dar, când sa construit edificiul imens Casa Poporului, cea mai mare și cea mai scumpă clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, astăzi una dintre cele mai controversate construcții din România, atât în ceea ce privește rolul și utilitatea ei, dar și ca aspect estetic, făcută cu prețul înfometării populației, demolându-se o întreagă zonă a capitalei pentru a-i face loc clădirii, nu a scris nimeni un cuvânt îm-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

potrivă. Unde ne-au fost „curajoșii”? Nu se putea, o să-mi spună cineva. Dar acum se poate? Și îi răspund cu cuvintele lui Nelson Mandela: „Când am ieșit pe ușa care mă purta spre libertate, am știut că dacă nu las ura și amărăciunea în spate, voi continua să fiu în închisoare”.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României a sfinţit şi inaugurat de curând, la Sărbătoarea Sfintei Treimi, noile studiouri ale Radioului şi Televiziunii TRINITAS din incinta Centrului Social-cultural. Au apărut imagini și critici referitor la gestul Patriarhului, de sfințire cu un „trafalet”, dar și pentru faptul că Patriarhia și-a „permis” să fie în pas cu vremurile, privind tehnica nou folosită a calculatoarelor.

Reprezentanţii Patriarhiei Române au explicat că obiectul nu este un trafalet şi că acesta se foloseşte frecvent pentru a sfinţi încăperi înalte: „Nu este trafalet. Trafalet este pentru cei neiniţiaţi, cei care habar n-au în ce constă slujba de sfinţire şi ce se foloseşte la slujba de sfinţire. Este o tijă de aproximativ 2-3 metri, având în vedere faptul că sunt şi încăperi mai înalte şi care este folosită pentru a unge cu untdelemn sfinţit pereţii încăperii respective”, a trebuit să declare Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Cu adevărat, sunt printre calomniatori și persoane care „nu au habar”, adică nu cunosc modul și scopul unei astfel de sfințiri. Dar vorbesc, cu ură și amărăciune! Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, sau denaturând anumite gesturi, acțiuni ale Bisericii, inconștienții sau rău intenționații încearcă să deposedeze credincioșii de arma cea mai puternică în lupta naţională, deoarece Credința și iubirea de neam a unit poporul român de-a lungul vremurilor. Filozoful, psihologul român Constantin Rădulescu Motru28 spunea: „Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios. Dar acest sentiment religios trebuie constatat cu adevărat. El nu se confun28

Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți - 6 martie, 1957, București), a fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 - 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dă cu sentimentul de turmă, pe care îl au fricoșii și animalele. La el nu se poate apela ca la un instrument de ură. Religia unește, nu separă”.

Etimologic, cuvântul religie provine din latinescul religare (a pune împreună, a uni, a lega), iar credincioșii își iubesc semenii și îl iubesc pe Dumnezeu. Prin Credință am putea scăpa de dezbinarea care există între noi la ora actuală, de îndoiala pe care mulți dintre noi o poartă în suflete. Ne îndoim de credință, de învățăturile frumoase, ne îndoim de adevăr! Credința moare sub ochii noștri „…materialismul brutal îi ia locul” scria și Mihai Eminescu la vremea sa.

Acum, parcă mai mult ca atunci. Tot ce se străduiește să facă Biserica în folosul sufletelor oamenilor, este răstălmăcit, blamat, neacceptat.

Dacă se fac biserici mai încăpătoare pentru credincioși să se poată ruga în tihnă și să se concentreze asupra slujbelor și rugăciunilor, nu este bine! Iubim desigur bisericile mici – adevărate perle – construite în vremuri de demult, dar nu ne gândim că atunci oamenii erau mai puțini și că bisericile de astăzi vor să deschidă ușile tot mai multor credincioși, care, uneori, incomodați de înghesuiala din biserici, le frecventează din ce în ce mai puțin. Nu ne gândim că Religia face parte din cultură, că ea este o creangă din tulpina a unui arbore care include și arta și filozofia și știința. „Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”, „Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți”, exclama românul nostru Petre Țuțea. Sunt și oameni care consideră că religia nu este de natură divină, precum Marx care în lucrarea sa Manifestul partidului comunist era părere că „Religia este opiul popoarelor” şi de aceeaşi orientare au fost şi alţii, printre care Engels, Lenin etc. Generalul și omul de stat american, devenit primul președinte al Statelor Unite ale Americii spunea că „un popor fără religie nu poate fi condus decât cu tunurile”, făcând aluzie la lipsa conștiinței morale a unor popoare.

Una dintre manifestările vieții sufletești care are mare apropiere cu religia, este arta.

Arta a fost întotdeauna nedespărțită de religie și s-a dezvoltat alături de ea, atingând culmi înalte. Mulți artiști au atribuit inspirației dum-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

nezeiești frumusețea operelor de artă. Arhitectura, sculptura, muzica, pictura, poezia, literatura s-au dezvoltat în epocile de înflorire a religiei. Ideea de inspirație dumnezeiască este comună religiei și artei, iar fără inspirație nu poate fi cineva artist. De multe ori am citat cuvintele lui Petre Țuțea despre inspirație: „Inspirația se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”.

Religia și arta corespund aspirațiilor spre desăvârșire ale sufletului omenesc. Omul nu este satisfăcut numai din punct de vedere material, ci el are o sete de înalt, înaltul sufletului - cunoașterea. Gândul lui zboară peste marginile timpului și spațiului, plutește într-o lume ideală în care-și găsește plenitudinea, deoarece și religia și arta au ca scop ultim aspirația la absolut.

Religiile cele mai spirituale au produs arta cea mai desăvârșită și artiști mari s-au inspirat din religie; mulți artiști au fost religioși.

Poeţi ca Ovidiu, Horaţiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori şi sculptori ca Leonardo da Vinci, Tiţian, Michelangelo, au fost oameni profund religioși.

S-a spus şi s-a adeverit că arta care stă în slujba religiei, dobândeşte un plus de frumuseţe spirituală. Pe lângă asemănări sigur că sunt și deosebiri. Dintre acestea amintim că lumea transcendentă a religiei este o lume real-obiectivă, pe când lumea artei este imaginară; arta se adresează părții emotive a sufletului și scopul ei este atins dacă acțiunea de a crea sau contemplarea unei opere de artă produc sentimentul de mulțumire, fericire, dar acest sentiment este trecător, pe când cel al religiei este nepieritor; religia are legătură cu concepția despre lume, o explică, pe când arta o redă și prilejuiește momente de graţie. Poezia, de exemplu, creează stări sufleteşti asemănătoare dacă nu chiar identice, cu starea de rugăciune, ca atare poetul nu poate fi imaginat în afara dimensiunii religioase. Au fost însă și excepții, dar ele nu au bucurat sufletele.

Religia este legată de morală, credința fiind aceea care realizează o practică morală în înfăptuirea de fapte „Credința fără fapte este

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE moartă” (Iacob 2:17). Religia pune la baza existenței ideea de Dumnezeu, iar morala ideea Binelui și a Dreptății. Întotdeauna morala a avut la bază principiile din învățătura religioasă. Ele duc omul spre desăvârșire. Religia și morala îl înalță pe om, din sfera materială în sfera sensibilității, în lumea valorilor adevărate, îl fac mai nobil, mai bun. De fapt religia și morala urmăresc fericirea omului. Și în religie și în morală există ideea de sancțiune, adică faptele bune trebuie răsplătite și cele rele pedepsite și în amândouă există ideea de libertate.

Religia este legată și de filozofie. Atunci când omul se întreabă despre rostul existenței sale, ajunge să filozofeze. Filozofia a preluat din religie ideile de „Dumnezeu”, „suflet”, „destin”, „lege”. Religia se exprimă în simboluri poetice și în termeni de personalitate mitică, filozofia preferă limbajul abstracțiunii, vorbind despre substanță, cauză, materie etc. Dar, diferențele părelnice ascund afinitatea interioară și substanțială dintre ele, la bază având conștiința.

Marii filozofi ai lumii au căutat de fiecare dată să armonizeze pe cât posibil filozofia cu religia, întrucât filozofii au dorit și doresc în continuare cunoașterea adevărului și pentru aceasta au nevoie de religie care aspiră la descoperirea marile mistere ale lumii invizibile.

Religia ne învață că Dumnezeu nu poate fi localizat în spațiu și temporal, fiindcă El nu aparține acestei lumi. Filozofii greci asemănau lumea noastră cu cea a simțurilor care își ia realitatea din lumea superioară, lumea ideilor, lume identificată mai târziu de alți filozofi (Plotin29) ca fiind Dumnezeu însuși. Problemele în jurul cărora se mișca filozofia lui Plotin erau: Cum s-a născut lumea din „Unul” și cum ajunge omul la unirea cu Dumnezeu pentru a-și găsi fericirea.

Religia astăzi este din ce în ce mai legată și de știință, cunoașterea lumii fiind și obiectul științei. Nimic nu poate opri mersul cugetării.

Filozoful român Ioan Petrovici (1882-1972) spunea că deși nu ne este îngăduit să trecem de a-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

numite limite, putem să ne dăm seama că limitele noastre nu sunt și limitele lucrurilor, ceea ce „îngăduie pentru filozofie schițarea unei înfățișări ideale, indiferent de măsura în care aceasta se poate realiza” și că „știința nu pune pietre de hotar între cugetarea științifică și dreptul de a căuta absolutul în religie”. Sunt mulți oameni în zilele noastre care nu mai cred decât în energia materială a lumii vizibile, dar trebuie să înțelegem că viaţa e mai mult decât simplele noastre funcţiuni biologice.

Ca atare religia, arta, morala și știinţa, trebuie să constituie un tot, ajungându-se astfel la armonie, să aibă acelaşi scop, acela de a-l face pe om cât mai fericit. Cei mai mari oameni de ştiinţă, Newton, Einstein Pascal, Leibniz, Descartes au posedat atât spiritul ştiinţific, cât şi pe cel filozofic şi au fost animaţi de un profund spirit religios. Teoriile lor sunt fructul observaţiei, al experimentului, al meditaţiei filozofice și al inspirației, având ca postament credinţa în lumea spirituală, divină.

Educația religioasă este una din problemele importante ale societății. Ea trebuie să înceapă încă din copilărie, deoarece copilul poate învăța deprinderile bune mai ușor în copilărie, ele constituind mai târziu o frumoasă obișnuință în viață. Credinţa este astfel purtată pentru toată viața în minte, în adâncul sufletului, cu o intensitate profundă şi cu o solemnitate tăcută, care poate crea acea armonie mult visată. ©Vavila Popovici – Carolina de Nord

Selecţie, prezentare şi note George Ghe. Ionescu

29

Plotin (Greacă: Πλωτίνος, n. cca. 205 – d. 270) a fost filosof grec, considerat părintele curentului filozofic cunoscut drept neoplatonism.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Iudaismul evoluţii şi consecinţe (sec. I î.e.n.-VI e.n.)

Autor: Balaj Radu-Alin

În paginile care urmează mi-am propus analizarea continuităţii credinţei evreieşti de-a lungul perioadei romane şi romane târzii atât în ceea ce priveşte împlinirile în planul şlefuirii şi limpezirii problemelor legate de crez în sine prin apariţia unor lucrări de bază în definirea iudaismului, cât şi a evoluţiei interne şi externe a iudaismului în sine ca religie raportată la tot ceea ce avea loc în întreaga ume romană sau în vecinătatea acesteia pe plan spiritual în Israel şi în diaspora. Numeroşi oameni de ştiinţă au abordat subiectul religiei evreieşti cu o atenţie deosebită observând cu toţii că sunt în faţa unei religii autentice, originale care oferă prin scrierile sale o imagine a lumii care exista în acele secole şi propune un mod de viaţă şi un răspuns posibil asupra sensului existenţei individuale sau colective.

Religia poporului evreu are o vechime de peste trei milenii şi jumătate de-a lungul cărora numeroase personalităţi şi-au pus amprenta asupra evoluţiei sale. „Religia mozaică a marcat un moment de cotitură în istoria credinţelor religioase. În timp ce toate religiile antice erau politeiste, religia evreilor s-a distins de la început prin credinţa într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Desigur că au existat şi la egipteni, babilonieni şi alte popoare, unele tendinţe monoteiste, unele încercări de sistematizare şi de unificare a divinităţilor. Dar monoteism propriu-zis nu avea să se întâlnească decât în religia unui singur popor din Antichitate – aceea a poporului evreu”30.

Perioada patriarhilor, a exodului şi a profeţilor aduc în prim plan personalităţi aproape legendare azi, dar a căror existenţă este confirmată şi pe cale arheologică. Întâmplările relatate în Vechiul Testament pe această perioadă sunt aproape incredibile, dar deloc impoA. Hârlăoanu, op.cit., p. 425.

Nr. 12/40

sibile, Vechiul Testament fiind din ce în ce mai mult acceptat ca document credibil de către cercetători. Profeţii aproape întotdeauna au condamnat mai marii vremii pentru faptele lor şi au fost respectaţi şi temuţi de popor, având ca principală atribuţie apărarea monoteismului ebraic. „Începutul iudaismului poate fi plasat imediat după cucerirea şi distrugerea Ierusalimului (586 î.e.n.) de către trupele conduse de Nabucodonosor al II-lea.”31 Epoca Macabeilor prin excelenţă, expresie a victoriei naţionalismului evreu şi a cuceririi independenţei naţionale pe fondul decăderii puternicelor regate din jur, aduce un suflu nou iudaismului din Israel, a cărui căpetenii se implică în soarta naţiunii tot mai mult. În diaspora evreiască din estul Orientului Apropiat încă din secolul VI î.

Hr., căpeteniile religioase ale comunităţilor evreieşti aveau o autoritate neştearsă asupra evreilor, şi căpătau trecere mare şi funcţii deosebite în Regatul Babilonian, Persan sau Part. În diaspora evreiască de limbă greacă un moment crucial în perpetuarea credinţei strămoşeşti îl constituie traducerea Bibliei numită Septuaginta în secolul III î. Hr.”32 Acest eveniment a fost în măsură să sensibilizeze şi să atragă deopotrivă credincioşi păgâni printr-o prezentare oficială într-o limbă de circulaţie largă în bazinul mediteraneean. În acest mod evreii deschideau posibilitatea apartenenţei la iudaism şi unor oameni de altă naţionalitate, renunţându-se în parte la acest exclusivism etnicreligios.

Din interior începând cu epoca Macabeilor apar două mari secte: cea a saducheilor şi cea a fariseilor. Alături de acestea polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase care gravitau în jurul religiei iudaice vor înceţoşa şi mai mult prin disputele lor şi aşa suficient de înnegurata atmosferă din societatea evreiască a acestor secole. Un eveniment religios notabil este cel al creşterii rolului sinagogii în rândul comunităţilor, dar cu menţinerea prestigiului Marelui Templu, până la distrugerea Lui. 31

30

10.-XII-2014

32

Ibidem, p. 427.

J. Eisenberg, op. cit., p. 99.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Oarecum paradoxal, iudaismul a înregistrat progrese în diaspora mai mult decât s-a întărit în Israel pe de o parte datorită notorietăţii de care se bucurau numeroşi evrei din Imperiul Roman, iar pe de altă parte asaltului de idei orientale care impresionau lumea romană.

Toleranţa oferită de Cezar trebuie să fi constituit şi ea un impuls în acest sens de vreme ce Flavius Iosephus afirma cu mândrie că „există de multă vreme în rândul poporului o puternică tendinţă pentru religia noastră; şi nu există oraş, grecesc sau barbar, unde să nu fi pătruns obiceiul celei de-a şaptea zi de odihnă şi care să nu respecte posturile şi tradiţia luminilor, ca şi multe din prescripţiile noastre alimentare”.

Domnia lui Irod cel Mare aduce o diminuare a rolului iudaismului în societatea evreiască din punctul de vedere al politicii irodiene. Iudaismul devine dintr-un pilon central, unul secundar, afirmându-se într-un mod pronunţat, strident chiar, roadele elenismului în floare promovat de Irod, protejatul Romei. Această orientare se va perpetua de acum încolo, dar poporul evreu nu va privi cu ochi buni acest lucru. De aici şi lipsa de popularitate a tuturor celor înstăpâniţi aici în secolele următoare, dar şi lipsa de respect faţă de clasa sacerdotală ebraică care era dedată şi ea actelor de corupţie şi restrânsă la câteva familii. Aşa se pot explica duzinele de idei şi secte care aveau suficienţi adepţi în ultimele decenii ale secolului I î.e. n. – I e.n.. Pe parcursul secolului I e.n. iudaismul conservator este pus în umbră de iudaismul rabinic care este nevoit să fraternizeze tot mai mult cu poporul, să-l convingă asupra necesităţii luptei pentru independenţă, forţaţi fiind de neglijenţa politicii imperiale în această provincie care promova procuratori care nu

10.-XII-2014

Nr. 12/40

aveau nicio cunoştinţă despre trecutul şi frământările poporului evreu şi nicio sensibilitate faţă de acesta. Interesaţi numai de propriul câştig ei vor jefui provincia şi vor refuza dialogul cu autorităţile religioase evreieşti. Conştienţi că sunt un popor şi nu unul oarecare al lumii care-i înconjura, evreii vor declanşa primul război iudaic îmbrăţişând cele două caracteristici care-i distingea în mijlocul unui universalism care putea să amestece totul: naţionalismul şi religia. Până atunci dacă în vestul mediteranean iudaismul avea succese notabile, în „Orient, iudaismul a cunoscut succese şi mai spectaculoase: convertirea unui rege din Emesa(Homs), a unui rege din Cilicia şi, mai ales, a casei regale din Adiaben, care a lăsat o amintire de neşters în analele iudaice.”33 Regele Izates al Adiabenei şi toate rudele sale au trecut la iudaism sprijinind de acum înainte cu toate forţele şi posibilităţile promovarea acestei religii şi ajutorarea poporului evreu. În sud, în secolul I î.e.n. existau comunităţi evreieşti, iar în preajma erei creştine iudaismul era prezent în Arabia, unde existau unele triburi convertite în totalitate. În preajma primului război iudeo-roman „una dintre trăsăturile cele mai originale a acestei perioade – de la revolta Haşmoneilor până la distrugerea celui de-al doilea templu, în anul 70 al erei creştine – o constituie apariţia în cadrul statului iudeu a unor tendinţe divergente.

Ele vor da naştere unor secte – din care, unele sunt şi partide – şi vor provoca, mai ales sub stăpânirea romană, conflicte şi ciocniri sângeroase între evrei.”34 Principalele patru secte importante au fost fariseii şi saducheii, în jurul cărora se cristalizează toată viaţa politică şi religioasă a dinastiei haşmonee, zeloţii şi esenienii35.

Fariseii (peruşim) îşi aveau originea în epoca Macabeilor şi reprezentau partidul naţionalist. În secolul I îen. – I en. a constituit o componentă importantă a poporului evreu. Erau patrioţi devotaţi şi teocraţi în acelaşi timp, dar mai moderaţi. În timpul vieţii lui Isus Hristos, 33

Ibidem , p. 96.

Ibidem , p. 62.

35 Ibidem , p. 63.

34

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fariseii aveau mai multe şcoli dintre care se distingeau cea a lui Hillel şi Şammai.

Saducheii (sadduchim) nu credeau în înviere, în nemurirea sufletului şi în existenţa sufletului. Erau într-o dispută continuă cu fariseii şi erau împotriva tradiţiei orale, sprijinind şi admiţând numai legea. „Paradoxul confruntării dintre saduchei şi farisei era acela că, în vreme ce saducheii aveau opinii politice liberale şi erau conservatori în gândirea religioasă, fariseii aveau convingeri politice conservatoare, în schimb erau liberali în ceea ce privea religia. Saducheii susţineau Templul, Preotul şi Sacrificiul – conceptul de iudaism existent înainte de Profeţi. Fariseii apărau Sinagoga, Rabinul şi Rugăciunea – conceptul de iudaism de după Profeţi. Saducheii formau partidul aristocraţilor şi al clasei preoţeşti; fariseii – partidul oamenilor de rând.”36 Esenienii erau o comunitate religioasă evreiască. Ei „nu agreau politica, astfel că s-au retras din activităţile laice şi şi-au dedicat întreaga viaţă contemplării religioase.”37 „Cele mai vechi texte găsite în comunitatea Qumran datează din jurul anului 250 î.e.n., când laţul comunităţilor greceşti ce înconjurau Iuda abia începuse să se strângă. Idea era aceea de retragere în pustietate, de recăpătare a entuziasmului mozaic de altădată şi de a reveni în oraşe. Unii, cum erau esenienii, credeau că acest lucru putea fi făcut pe cale paşnică, prin puterea cuvântului, drept care propovăduiau în satele de la marginea deşertului. Ioan Botezătorul avea să se înscrie ulterior în această tradiţie. Alţii precum comunitatea de la Qumran, şi-au pus nădejdea în paloş.”38 Despre existenţa esenienilor vorbeşte Iosephus Flavius, Philon din Alexandria şi Manuscrisele de la Marea Moartă. Ei practicau celibatul şi erau în relaţii încordate cu preoţimea oficială.39

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Scriind despre ţara evreilor, Pliniu cel Bătrân descrie pe esenieni într-un mod emoţionant: „Neam solitar şi diferit de celelalte de pe tot pământul. Ei nu au femei, se abţin de la plăcerile trupului, nu cunosc banii şi trăiesc în tovărăşia palmierilor. Zi de zi acest neam renaşte datorită străinilor, întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiţi de viaţă, pe care soarta şi valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel, lucru incredibil, acest neam în care nimeni nu se naşte este veşnic de mii de veacuri.”40 A patra mare componentă a societăţii evreieşti o reprezentau zeloţii. Ei s-au înmulţit datorită situaţiei în care se afla poporul evreu între a doua jumătate a secolului I î.e.n. şi prima jumătate a secolului I d.Hr. Proveneau din mijlocul populaţiei sărace şi nemulţumite şi în acest răstimp s-au înmulţit continuu. Această sectă evreiască fanatică a contribuit din plin la izbucnirea primului război iudaic. „Rezistenţa armată era, ca întotdeauna, acţiunea unei minorităţi. Fusese proclamată încă din timpul lui Irod. Prima sa manifestare spectaculoasă a avut loc în anul 6: destituirea lui Archelau şi venirea la putere a regimului procuratorilor au provocat o revoltă în fruntea căreia se afla un galilean numit Iuda . Revolta a eşuat, Iuda a fost executat, dar se născuse un partid:

36

Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 96 37 Ibidem 38 Johnson, O istorie a evreilor, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 86 39 J. Eisenberg, op. cit., p. 63

40

Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia, V, 73, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ioana Costa, Editura Polirom, Iaşi, 2003-2007

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE al kanaimilor, literal «cei care doresc», cei plini de zel faţă de Dumnezeu, zeloţii.”41 Din interiorul partidei zeloţilor s-au desprins cei care sunt cunoscuţi sub numele de siccari. Aceştia formau latura radicală a zeloţilor şi-şi trăgeau numele din cuvântul latin sicca care însemna pumnal. La diferite sărbători, evenimente, pierzându-se prin mulţimile de oameni ei reuşeau să se apropie de oameni cu funcţii importante pe care-i răneau sau ucideau după caz cu ajutorul unui pumnal ascuns sub haine.

Consider important de subliniat aspectul exprimat de Josy Eisenberg în cartea sa O istorie a evreilor în care el spune că denumirea de sectă este înşelătoare. „Nu exista atunci nici iudaism oficial, nici autoritate religioasă. Singura instituţie religioasă era Templul din Ierusalim şi Tribunalul său, Sanhedrinul. Cu excepţia esenienilor, nimeni nu le contestă.”42Tot el continuă însă şi spune că multe aspecte ale doctrinei erau imprecise, lăsând loc interpretărilor, deci tot oficial nu exista niciun eretic.

Pe lângă aceste patru „secte” importante pe care autorul acestor rânduri şi-a permis să le numească componente de bază ale societăţii ebraice din perioada romană, mai existau o puzderie de secte mai mici: nazareenii, meriştii, helenienii, etc. Toate acestea demonstrează în preajma erei creştine o efervescenţă de idei.43 Primul război iudaic a avut un puternic caracter religios, iar lupta a fost dusă de către tabăra evreiască într-un mod total şi sinucigaş, fără a se trata sub nicio formă cu duşmanul declarat. Fruntaşii religioşi evrei au avut un aport deosebit în această luptă. Pierderea războiului a însemnat un dezastru naţional, dar a fost posibilă supravieţuirea învăţăturii ebraice prin centrul de la Iamnia. Înjosirea evreilor şi în plan religios a fost maximă: „toţi evreii care trăiau în Imperiul Roman au fost obligaţi să plătească Templului lui Jupiter Capitolinul (Capitoliu) suma cu care ei contribuiseră înainte la întreţinerea Templului din Ierusalim.”44

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Un moderat, Iochanan ben Zaccai a primit acordul Romei de a înfiinţa la Yawne un centru de învăţătură. După distrugerea Ierusalimului, acesta „a devenit centrul unei mici adunări de învăţaţi, ce instruia rabini, calcula în fiecare an calendarul evreiesc şi a preluat, pas cu pas, cu acordul romanilor, şi unele funcţii judecătoreşti ale Sanhedrinului din Ierusalim. Nu, Masada, în curând uitată, locul războinicilor şi al măcelăririi proprii violente, a rămas, de-a lungul secolelor, simbolul supravieţuirii şi renaşterii evreieşti, până la fondarea statului Israel, ci academia de învăţământ de la Jawne, acest lăcaş al învăţaţilor, care a fost apoi mutat în Galileea, după răscoala lui Bar-Kochba. În locul legitimării războiului (oricât de „drept” ar fi el), rabinii îmbrăţişau acum principiul non-violenţei.”45 Retragerea lui Iochanan l-a propulsat pe Gamaliel al II-lea la conducerea centrului de la Jawne, un membru al casei Hillel, foarte implicată în războiul împotriva romanilor.46 Referitor la această perioadă Hans Küng îşi pune întrebarea: „Ce le rămăsese, deci, evreilor din Palestina, care trăiau acum cu precădere din agricultură, meşteşuguri şi comerţul cu mătase, din punct de vedere spiritual, imediat după această catastrofă naţională?”, răspunzând alăturat: „Cu siguranţă nicio istoriografie nouă, niciun fel de psalmi şi literatură nouă, abia dacă mai rămăsese viziuni apocaliptice; nu le rămăsese nicio literatură şi nicio filosofie religioasă, aşa cum demonstrase înainte marele filosof Philon din Alexandria, un contemporan al lui Isus. În loc de acestea, cel puţin deocamdată, le rămăsese numai – Legea şi comentariile Legii! Rămăseseră Scriptura (îndeosebi cele cinci Cărţi ale lui Moise, Tora), învăţaţii şi sinagoga. Însă acum – după căderea Ierusalimului şi a Templului său – aveau să obţină o valoare ierarhică nouă: Scriptura? Pergamentele Torei iau acum locul altarului, iar studiul Torei – împreună cu rugăciunile şi faptele bune – iau locul cultului Templului. Cărturarul? Rabinii urmează acum castei preoţilor; demnitatea rabinică, obţinută

41

J. Eisenberg, op. cit., p. 75 Ibidem, p. 63-64 43 Ibidem, p. 62 44 A. Hârlăoanu, op. cit., p. 349 42

45

Hans Küng, Iudaismul, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005, p.

153 46 Ibidem

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prin instrucţie de către învăţător, înlocuieşte din ce în ce mai mult demnitatea succesorală a preoţilor şi leviţilor. Sinagoga? Casa locală pentru adunare, rugăciunea şi comunitatea înlocuieşte Templul din Ierusalim.”47 Impunerea celebrului impozit pentru evrei nu a fost în măsură să aducă prejudicii majore deosebit de activei populaţii evreieşti.

Vitalitatea acestei naţiuni şi deosebita influenţă de care se bucurau fruntaşii iudaismului rabinic care supravieţuise dezastrului din 70 e.n. sunt ilustrate în timpul celui de-al doilea război iudaic când la începutul său cel mai influent rabin al vremii desemnând pe Bar-Kochba ca fiind drept Mesia, reuşea să mobilizeze toate resursele umane şi materiale ale evreilor. Succesele au fost repede contrabalansate de insuccese şi eşecul celui de-al doilea război iudaic a înjosit demnitatea evreiască şi a spulberat toate visele şi speranţele evreilor. Nevoiţi la o revizuire şi o repliere a iudaismului rabinic faţă de autorităţi, dar chiar şi în condiţiile grele ale noii situaţii în secolele II-III e.n., iudaismul străluceşte prin erudiţia şi creativitatea reprezentanţilor săi.

Iuda-Ha-Nasi este doar unul dintre cei mai importanţi care a reuşit să impulsioneze sub grija şi influenţa casei sale numeroşi învăţaţi evrei care în câteva decenii vor crea în şcoli celebre din Palestina şi din Babilonia. Marea perlă a creaţiei evreieşti din această perioadă este lucrarea Mishna şi a cărei definitivare coincide cu un nou val de persecuţii şi alt val de exilaţi, inclusiv dintre cei mai mari erudiţi evrei care vor deschide în alte tărâmuri „Academii” de frunte pentru studiul gândirii şi culturii evreieşti..

10.-XII-2014

Nr. 12/40

În relaţia iudaismului cu creştinismul încă dintre anii 90-100 e.n. exista introdusă în liturghia din sinagogă o rugăciune împotriva creştinilor prin care aceştia erau stigmatizaţi. Relaţia iudaism-creştinism va fi urmărită şi în celelalte capitole şi privită din mai multe puncte de vedere.

Dacă în timpul dinastiei Severilor persecuţiile nu au fost de mare amploare secolele IVV s-au dovedit nefaste pentru iudaism şi poporul evreu deoarece triumful creştinismului şi rolul de frunte al acestuia în interiorul statului bizantin şi în Occident a găsit în iudaism şi în evreu un rival principal. Sfinţii Părinţi ai acestei perioade, adevăraţi teoreticieni în această problemă centrală din punctul de vedere creştin, vedeau existenţa iudaismului încheiată, privind prin prisma orologiului lui Dumnezeu, odată cu pătimirea lui Isus Hristos, iar evreul era acuzat în această perioadă de uciderea Fiului lui Dumnezeu şi asociat cu forţele cele mai malefice ale Universului, cu Diavolul însuşi. Din interior, iudaismul păstra aceaşi atitudine de respingere faţă de creştini şi înregistra câteva succese proprii atât în Palestina, cât şi în Regatul Part: Talmudul Babilonian şi Talmudul din Ierusalim.

Aceste două mari capodopere în condiţii normale ar fi putut relansa iudaismul şi poporul evreu, dar definitivarea lor a coincis cu noi persecuţii în Bizanţ şi la perşi.

Generaţiile de tanaim şi amoraim au fost în măsură să contribuie la perpetuarea tradiţiei evreieşti şi la formarea continuă de mari învăţaţi chiar dacă vremurile le erau vitregi. După cum vom vedea şi în celelalte capitole contribuţia acestora la zestrea culturală a Orientului Apropiat şi chiar a întregii lumi antice a fost nepreţuită. ©Balaj Radu-Alin

47

Ibidem, p. 154

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

eu mi-am amanetat deja durerea la cafeneaua din colţul ochiului tău, unde în fiecare dimineaţă ne sorbim fericiţi primăvara!

LA CASA DE BILETE -Bună ziua! Daţi-mi, vă rog, un bilet spre inima iubitului meu!

Dar să nu fie dus-întors, să fie doar dus.

FLAVIA ARMINA ADAM48 VINO...

Vino să ne ascundem gândurile în scorbura luminii sau să le împăturăm tacticoşi pe noptiera din spatele iernii, ca şi când tot cerul acesta al inimii tale ar fi o fâşie de noapte amară!

Sărută-mi pleoapele cu roşul înserării şi-ascunde-mi paşii în aşternutul trupului tău ei se vor face păsări şi ne vor ciuguli roua din suflet, precum se-adapă caii-n flăcări dintr-un potir cu apă vie...

Vino, dar nu mai aduce iar ploi violete, 48

Adam Armina Flavia - n.27.12.1982, Târgu-Mureş, a absolvit Universitatea Babes-Bolyai Cluj Napoca, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Debut literar: în revista Târnava 2000; apoi în revistele: România literară, Luceafărul de dimineaţă, Oglinda literară, Nomen Artis - 2014; Poezii reţinute pentru publicare în revista Viaţa românească. Volumul de debut, Tăcerile dintre cuvinte, Editura Cartea Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2013; Volumul de vers clasic, Pierduţi prin toamnele iubirii, Editura Editgraph, Buzău, 2014. Volumul de vers liber, În amiaza cuvintelor, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2014

-Şi cum să fie iubitul?

-Iubitul... să fie un ocean de toamnă, să-mi pot revărsa în ochii lui toate mările şi toate asfinţiturile pe care le-am cumpărat de la talciocul cu vise.

Să fie albastru precum izvorul acela de lumină ce îmi adoarme seara sub tâmplele ude, moale, gânditor, cu miros de apă vie şi de tămâie.

Să îmi ademenească chipul ca pe-o lună pârguită, să îmi despice cerul de sub tâmple în lacrimi crude, lungi, prăpăstioase şi ele-n goana lor s-adune pe copite îngeri.

-Şi biletul... cum doriţi să fie?

-Să fie doar o primăvară amăruie, sculptată îndelung în ceaşca de cafea, îngrămădită-n zaţ ca-ntr-o clepsidră nemiloasă care se scurge gâlgâind prin mine, îngenunchind precum ′naintea unui sfânt.

-Îmi pare rău... n-avem bilet!

E prea târziu.

E TOAMNĂ IAR ÎN OCHII TĂI E toamnă iar în ochii tăi numai vrăbiile cu privire cărămizie mai plouă a singurătate.

Cândva, ne vom regăsi petrecând zorii, undeva între pământ şi cer, lustruind cu unghiile inima nopţii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Acolo, lângă copacul acela cu ramuri de linişte, ne vom bea dragostea ca la cafenea şi un înger va aduna stingher ceştile pline cu fluturi şi frunze.

Mă vei iubi aşa cum ai iubi o himeră, umed, palid, pierdut, debusolat, răsfirat în mii şi mii de oceane.

Mă vei iubi cum nu m-ai mai iubit vreodată şi-n pântecul de-un galben crud, tăios, imaculat, încet va creşte-o nouă toamnă.

EU ERAM TOAMNĂ CERŞIND DIMINEŢI...

Eu eram toamnă cerşind dimineţi tu nu-ţi doreai alt cântec decât pe mine, în re minor, tolănită în braţele tale, cu mâinile ude împletite pe trupul de fum precum doimile pe portativ.

Te priveam din umbra cuvintelor şi între noi zidul de flăcări era o pajişte liniştită.

Mi-ai dăruit fluturi, dar ochii lor erau fără viaţă, erau fluturii de lumină pe care-i ningeai în aşternut când ne simţeam străini de noi...

M-ai sărutat, dar sărutul tău mi-a îngheţat pe buze fără ca măcar să le fi atins...

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Eu eram toamnă cerşind dimineţi.

AI CREZUT Că prin spărtura aceea din globul de sticlă eu pot respira şi iubi ai crezut, nu, nu mi-e de ajuns, nu sunt liberă încă de mine, azi e mai târziu decât ieri ieri dorinţele ştiau să zboare înspre colţul ochilor tăi unde deveneau primăvară, unde mă cuibăream şi eu sub cerul ca un lujer şi desculţă de vise împleteam dimineţi sau îngrămădeam partituri pe fâşii de tăcere.

Ai crezut că prin spărtura aceea din globul de sticlă văd altfel lumea, nu, nu o văd, mi-s ochii orbi de-atâta iarnă şi de prea albă pielea ta cuminte...

Printre sclipiri de iederă şi cheia sol, aşterne-mă pe portativ lângă fecioarele cu sânii de zăpadă sunt foşnetul irisului tău albastru, uimire pe clape rostogolindu-se precum un bulgăre alb de lumină.

Am murit înainte de prima zăpadă, am murit pe clapele pianului tău, neatinse, nefiresc de tăcute.

Tu nu ai înţeles şi-ai plâns.

Emile Vernon

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CHIOREAN AUREL, Turda Cred Cred că mai respir doar lumina privirii tale, la marginea ploii, care o caut, contemplu, picurându-şi savoarea unde începe Pământul, sau râul care te desparte de mine.

M-am îndrăgostit de cuvintele tale cochilii, pe care nu le-am dus niciodată la ureche, sub beznă tandră, sau streşină străină, ca să îţi aud valurile, marea mea de iubire, Acum, mă plimb prin lumină desculţ şi este firesc să nu ne ascundem după cuvântul pe care îl cioplim în întuneric, pe urma tălpilor din mare, cu fluturi şi cu soiuri de teamă.

Gândul la tine, îmi deschide necuprinsuri unde tu îmi scrii zboruri cu care-mi lunec iubirea şi suspinul în vers.

Ai spus că ai să vii la noapte să îmi acoperi somnul cu palma ta de iubire şi de aceea paradisul de vise, mai tresaltă în mine încă o zi, ca să te iubesc până mâine.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

peste ogrăzi, hotare, care ar picura gene în iarba iubirii, spre nemurirea vieţii după un anotimp fără tine.

Am fi o zi de mâine, citită azi în cuvinte cu care ne-am îmbăta sunetul viu al inimii şi al viselor create în mreaja zâmbetului care a încolţit din lacrimi prelinsele atingeri ale degetelor tale peste buzele cu care voi rosti seminţele cuvintelor tatuate în inimă de iubirea pentru tine.

Abia atunci tu ai fi zâmbetul poeziei mele.

Aş vrea Aş vrea să ne aşezăm alături ca un stol de păsări rătăcite în pustiul care se dilată de picăturile de iubire !

Să pun capul în palmele tale şi tu să mă dezbraci de aşteptări cu degetele care îţi prelungesc picurii pe pânza albă, a descătuşării, iar gura să ţi-o pui peste a mea şi în nemurire să te respir.

Aş vrea ca muzica ta, să îmi deschidă larg ferestrele buzelor, ca eu să pot cu ele să îmi deschid drum pe corpul tău şi să mă preling agale până la tălpi.

Aş vrea măcar pentru o clipă să ne transformăm în poezia iubirii să pot să îţi ating zâmbetul fericirii, părul, unduirea lui, deschiderea palmelor şi feminitatea, încât să tunăm noaptea, universul, în măreţia delicată a sufletelor.

Eşti timpul Eşti timpul ce-mi pictează cu lumină frunzele verzi, undeva lângă luciul stelelor tale şi unde începe hotarul unui „mâine”.

Amândoi am fi o ploaie caldă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CONSTANTIN

10.-XII-2014

Nr. 12/40

ROMIŢA MALINA VASILE POPOVICI, Botoşani

Bucureşti

apocalipsa Soarelui

Între Esenţă şi Nimic

aici nu mai curge nici o zi uimitor lucru să poţi gânguri pe acoperişuri în plină apocalipsă a Soarelui să poţi croi tot atâtea travestiuri câte sentimente o iau la fugă de la izvoare până pe maidanele unor cârduri de păsări şi apoi din trup să rămână coridoare în care ecoul să mai joace o festă de parcă nu e de ajuns o repetiţie de parcă apocalipsa aceasta e cel mai cool lucru al anului aşa cum între îndrăgostiţi sărutul e un mod de a fi artist cum poezia e o tânguire pe care nimeni nu o înţelege doar o gustă ca pe nişte icre de manciuria înaintea ospăţului

În logica divină şi-absolută, perpetuăm între Esenţă şi Nimic; şi-ntergul Tot, - ireversibil circumscris în stereotipiile aceluiaşi tipic.

ah, cum mai înţeleg noaptea cu toate furtunile ei în vreme ce am ochii calzi şi nevinovaţi de la o vreme nu se mai moare mutându-te dintr-o dimensiune în alta nu mai poţi defini un simptom doar trotuare cu infinite oglinzi care urlă în cel mai hard rock numai eu văd o floare pe Steaua Micului Prinţ şi încă un soare în umbra celui mort să nu mă întrebi unde sunt sau unde se aud bătăile inimii celui donator de iubire într-o călătorie de nuntă mireasa e o rodie în faţa altarului..

De-ar fi să fim o „pârgă”* pentru Lui făpturi, cum scrie-n Cartea ce o credem sfântă, de ce nu ştim în ce Program suntem şi-n ce temei Cuvântul nu cuvântă. În stereotipiile aceluiaşi tipic, e-ntregul Tot, ireversibil circumscris; perpetuăm între Esenţă şi Nimic, un dat în datumul de neprescris. *Epistolă sobornicească a lui Iacov, 1: 18 din Noul Testament : ,, El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. -(Biblia / ediţia 1928, pag. 1187)

Şi totuşi... Şi totuşi... puncte terminus ar trebui să fie în capete de infinituri de la plus la minus; mai sunt atâtea despre care multe nu s-au spus, să dea răspuns la ce e dincolo de veşnicie. În orice logică a lucrurilor firii, orice-nceput ajunge-n puncte terminus; un jos nu este dacă nu există sus, cum orice moarte e-nceputul primenirii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Ordine-n Cuvânt De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt, să-i iei povara ireversibilităţii, s-abrogi articolul din legile Cetăţii, să nu mai curg--apocalipsă pe pământ?!

Făcutului îi pune puncte Terminus şi nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.

Să rămânem daci Hai române, hai la bătălie, că duşmanul nostru e în noi; noi pe noi ne ţinem în sclavie, că şi-n timp de pace e război.

Nu dormiţi ne-ntorşi pe conştiinţă, viaţa-i scurtă, dacă somnu-i lung; ne abreviem propria fiinţă ca un cântec estompat de nibelung.

Gena demnităţii s-o purtăm mereu, să murim cu zâmbet frânt, senini, ca pe vremea lui Zamolxis-zeu; să rămânem daci, ci nu latini!

Ca un Narcis Ca un Narcis ce se-oglindea pe fund de ape, mă contemplam cu stăruinţă în abisul tău; mi se părea, rostogolindu-mă-ntr-un hău din care nimeni nu putea să mă mai scape. Şi nu strigam, salvând, o dulce nebunie, şi m-am lăsat tot înspre funduri de abis, că-n apa-n care, contemplându-se Narcis, erau metamorfozele cuprinse-n poezie.

Chemarea trecutului Mi-e dor de Iaşi, de strada Lăpuşneanu, de banca de la universitate, de firava boboacă de la mate; de dragul ei am repetat şi anu-.

Mă cheamă clopotul trudit din catedrale la liturghia-rugă către Deus Pater* şi plecăciune pentru fiii Almei Mater; mă cheamă burgul cu peceţi voievodale.

(Din volumul în manuscris Între Esenţă şi Nimic)

VIOLETA MIRELA DEMINESCU poem în alb şi fir cusut de mână n-am văzut niciodată pietre plângând ştiu doar sunete venind dinspre ziduri ca din odaia mică în care aştepta să moară şedeam pe trepte cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii sub ştergarul cusut de mână ascultam cum se făcea piatră tinereţea i se ridicase demult la cer când în ocol a intrat văduvia pentru tot restul ogrăzilor miruite îngânat pe nas în ziua când de la biserică se-ntorcea cu mine de mână şi cu apă vie ce mai însemna o poartă a durerii ştiam că e ultima îi sfârtecase altcineva toate cele câteva inimi ea vindeca mâini picioare şi câteodată suflete ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir la uscat pe locul odăii am făcut grădină cine-a ştiut că şi florile dor ca atunci în fereastra prispei sub umbra viţei de vie se leagănă faţa lui Dumnezeu venit la întâmpinare (străbunicii mele)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

SOARTA CANDIDATULUI

BORIS MARIAN

Trădarea trădării Am încercat să scriu luminos, sub influenţa unui înger, Nu a mers, voi redeveni Maldoror, ştiţi voi cum vine chestia, Veneam şi capul meu era ţinta, am simţit o uşurare când l-au tăiat, Fluxul magnetic încetează, sângele inundă munţii imaginari, Dumnezeu priveşte cu coada ochiului, liberum arbiter, Acceptă, spune iubita, draga de ea, acceptă, accept, ei şi?

M-am trezit lac de sudoare. Cineva privea o eclipsă.

Capul meu se plimba pe cer, l-am chemat bătând din palme, El m-a muşcat de umăr, a spus, am revenit, nebunatic trubadur, Dar ce vei face? Mă paşte timpul ca pe iarbă, copacii mor începând cu frunzele, Renasc cu frunzele, eu cum renasc? Rădăcinile gem sub greutatea cerului.

Un asin calcă pietrele filosofale, ele plâng, când o cireaşă cade în iarbă, Furnicile se bucură. Vorbele mele cad şi ele.

Stau pe o veche cutie de gramofon, înăuntru morţii cântă.

Iar dinamita visează şi ea o glorie. Copilăria din viitor Ne aşteaptă.

Motto: „Daţi-i omului o mască şi vă va spune cine este” (Oscar Wilde) Poţi să ajungi ce n-ai visat Dacă doreşti cu-adevărat Dar, ca să ai neapărat Norocul de-a fi CANDIDAT Şi nu oricum, să fii votat După ce, straşnic ai luptat Ce poate fi mai minunat?...

Să fii lipit de stâlp sau gard Să fii de lume, înjurat, Să fii bătut, să fii scuipat, Să fii în top, sau ignorat, Să fii iubit, apreciat, Să fii pe stradă-acostat... Şi pentru asta, să promiţi Şi în campanie, să minţi Şi să convingi oameni cuminţi Şi să strângi mâini, să te agiţi Şi să implori, cu rugăminţi Şi chiar să verşi lacrimi fierbinţi Şi să scoţi publicul din minţi...

Dar, chinul tău s-a terminat Campania s-a încheiat Şi nu e nimeni vinovat C-alegătorii te-au votat (Atâtea vorbe, i-au drogat) Tot ce-ai promis-ai şi uitat!

Ai viitor asigurat...

Ai un mandat în paradis, Cu girofar, maşini de vis, Can-can, excursii la Paris, Îţi schimbi nevasta cu o Miss, Duşmanii nu mai zic nici-pâs Că eşti o forţă, ai carisMă!, nu mai am nimic de zis...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

(pamflet)

Page 54

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 12/40

Dulce poezie de singurătate Dulce poezie scrisă când, în noapte, Fără vreo idee mă zgâiesc la stele; Să nu stea degeaba, degetele mele Pe tastat s-au pus lucruri ne’nsemnate.

Merg pe tastatură ca pe un pian Degete nebune, slabe, de poet Ce au început ca printr-un decret Să creeze versuri cu divin elan. „Mare fenomen, spune muza mea, Câţi n-am inspirat, câţi ca tine oare S-au trezit în noaptea cea tulburătoare Şi, pierduţi în beznă, scris-au despre ea!

Cine mai citeşte versuri de zălud, Când domneşte mândru peste-umanitate Sentimentul acru de frivolitate Ce în spirit şade, devorându-l crud?

Ce speranţe ai, tinere dement, Să dorească lumea să te răsfoiască, Dacă nimeni, astăzi, să te recunoască Nu mai are timp ca pe un talent? Şi de ce-n miraje mintea-ţi se complace, Au tu crezi că omul să citească vers Ce-i explică taine despre Univers Timp mai are oare? Oare n-ai ce face?

A ta cale-ntoarnă, scrie un roman: Să se verse sânge, poate cu vampiri Ce se-ndrăgostesc din două priviri, Devorând, hapsâni, vreun gât uman.

Zugrăveşte fapte neadevărate Locuri inventate, creaturi hidoase Bătălii fictive foarte sângeroase Din motive încă nedeterminate.

Culcă-te, copile, tu visezi departe, Epoca de aur a trecut demult.

– Tot ce-a mai rămas este un tumult De înstrăinare şi singurătate!”

Simbioză

ELLA GRECU Geoagiu, Hunedoara

mărgăritare în adâncul inimilor iubirile cern ninsori din ceruri gemene pleoape sângerii ard sub orizonturi de noapte iubirile - cireşe flămânde de absolut rostuiesc cuvintele sfârşite ale buzelor, muguri ai infinitului iubirile învie culorile amorfei din portretul uimirii lacrimi pe obraji de duminică iubirile, iubirile se nasc din simbioza anotimpurilor

Noiembrie…

O ploaie rece si deasă, cernea printre copacii dezbrăcaţi de vise, muţi, de atâta gol printre braţe. Frunze de gânduri roşii si negre, îşi chemau veşnicia, descompunându-se în amintiri, spulberate de vântul schimbării destinului.

Ea? - o Rândunică, îmbrăcată în sufletu-i făr’ de margini, rătăcită într-un decor autumnal, căuta un locşor, care s-o ferească de griul iernii, ce va urma sa cadă peste puţin timp. Credea în vigoarea aripilor albe, deşi zborul îi arătase cenuşa timpului. Spera că-i va găsi sufletului un adăpost! Gândul cel Bun, îi şoptea in fiecare zi : – Vei reuşi! Ştia că undeva exista El, Copacul vieţii ei. Trecuseră ploi, zile albe şi negre. Copacii de gânduri ai lumii, albi şi negri, adăposteau suflete

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE goale. Secundele prăbuşite de gerul timpului, transformau braţele soarelui în săgeţi de gheaţă!

Ea... - El? …O noapte, percepută totuşi ca zi! Aripile îi amorţiseră şi se opri, pe ramurile- braţe ale unui copac, zărit în negura lunii. Auzea în fiecare celulă, neliniştea lui...

Inexplicabil, sufletu-i aluneca în trunchiul pe jumătate gol, al acelui copac, strigânduşi rămăşiţa de suflet! Simţea abisul sufletului, nins de gânduri. Timpul se opri, nopţile deveneau zile iar zilele soare! Treptat, sufletul Copacului, se contopi cu sufletul Rândunicii.

-Era El ! ...şi El află că este... Ea. Yin şi Yang separaţi şi totuşi inseparabili. Ecoul regăsirii lor, răsuna în fiecare particulă de lumină si întuneric, în lumea de aici şi de dincolo!

Cât ai clipi din genele sufletului, fiecare cenuşiu deveni verde, iar plumbul picurat din cer peste tot, căpăta reflexe azurii! Copacii zâmbeau! Anotimp după anotimp, albul glacial al iernii, era înlocuit cu verdele cântec al primăverii. Iubirea semăna iubire! Rareori, Întunericul le fura aripile viselor, închizându-le în tartar. Atunci, inimile lor se retrăgeău în căuşul sufletului, strigându-şi durerea din dor de aripi... Lumina, miluind strigătul durerii, le făurea alte aripi, mai viguroase si mai înalte..

-Visele ? Crisalide sau fluturi?

- Întunericul? Creat din particule de Lumină?

Cristale de gânduri Ţurţuri de gânduri, gene de brumă, cristale în ochi şi flori de gheaţă în plete... Lumea Zâmbetelor şi a Viselor Îngheţate, între două lumi de foc, un tărâm, spre care Soarele privea, fascinat de albul glacial. Undeva o Floare-deMăr, albă, într-un pom de cristal, cu mii de petale, de culoarea infinitului. Păsări de gheaţă în zborul lor - uimite de frumuseţea rece, se întrebau cum de vântul nemilos nu i-au smuls petalale.

Floarea de măr îşi dorea să fie un măr copt, dulce şi roşu, chiar dacă printre sloiuri, dorinţele se transformau în aisberguri. Anotimp

10.-XII-2014

Nr. 12/40

după anotimp, zăpezile de vise cădeau peste pomul de cristal, Soarele poposea tot mai des în lumea Florii de Măr, captivat de necuvintele gheţii..

Sub pleoapele cerului, treptat aerul s-a dezvelit de gheaţa groasă, iar cristalele din ochii timpului au devenit nisip auriu.

Petalele Florii de Măr s-au înviorat, pătrunse de zâmbetul razelor.

Albul căpăta culoarea iubirii.

Peste noapte, Floarea de Măr, a devenit un măr de culoarea smaraldului, roşul din inima ei îmbrăca verdele. Dorinţa căpătase forma rotundului roşu, copt si dulce! Lumina aurie se contopi cu roşul mărului!

Lumea Zâmbetelor şi a Viselor Îngheţate era un amestec de surâs roşu şi fructe de vise coapte, chiar şi gheaţa zâmbea de prea multă lumină.

Scântei de vise se zăreau peste tot!

Mărul copt, dulce şi roşu, privea mut Soarele...

Se temea?!

Căldura razelor ar fi putut să-i topească sufletul.

Sâmburii mărului roşu şi copt visau ca în următorii ani-lumină, lumea de gheaţă o să fie un tablou multicolor, cu flori vesele şi mere gustoase. În cerul albastru al Soarelui, stelele povesteau despre o inevitabilă eclipsă de Soare. Cerul s-a întunecat, preţ de câteva secunde întreaga lume a îngheţat. Ţurţuri de gânduri, gene de brumă, cristale în ochi şi flori de gheaţă în plete..

Doar aripile îngerilor mai încălzeau sufletul mărului.

- Ooo! Floare de Măr !

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ŞTEFAN RADU MUŞAT Tristeţi bacoviene...

Amanţi sublimi nu se mai pierd sub Lună, în golul toamnei despletite, nici frunza nu mai pică în greul din adâncuri, chibzuit de lut, că noaptea îşi deşiră clipele pe rând în armonii de plumb, iar singurătatea tot mai des apare la geamul din odaie; cuvintele sunt multe şi neîncăpătoare să definească plânsul de poet pe umerii portretului cu zâmbet de madonă, mesteacănul scheletic răsună a pustiu şi nu mai cade nicio frunză; un panoramic violet, în miniatură doliu...

Trecut de miezul nopţii, femeia nu mai ţipă în desfrânări târzii, iar singurătatea e mult mai apăsătoare, emoţia rămâne ferecată şi lumina lămpii se frânge de oglindă, prilej de bucurie pentru necurat că întunericuşi arată splendoarea goliciunii pe-o scripcă înnegrită care a fost cândva a unui trubadur de birt ce fredona romanţe în graiul provensal; pe margini de pahare îl completau beţivii, trecuţi şi ei demult peste hotarul vieţii, sub ropotul satanic.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

deplâng cu sincere regrete aleile îngustate de tăcere şi odaia cea pustie, unde singurătatea a devenit mai încăpătoare, încât încape întreg Pământul cu cele rânduite; nu mai există aşteptare, nici ură, nici destin...

Un lung suspin a mai rămas în rânduiala nopţilor târzii; un panoramic solitar, în miniatură doliu.

Intensitate răsplătim un necuprins fără regrete în nopţi purificate cu adâncul din noi, sclipiri de stele în ochii tăi îndepărtează durerea înstrăinării. mâinile mi se rotesc în sensul timpului, căutând cu disperare veşnicia la colţul gurii tale şi întregesc vigoarea jurământului cu o şoaptă stinsă. unghiile mi se înfig în carnea ta până la sânge, de teamă să nu pierd intensitatea nemuririi. îmbrăţişarea umbrelor noastre, un iad de patimi în piepturi despicate. urcăm şi alunecăm în lumina de la capătul visului, ne ancorăm gândurile de pământ, de anotimpuri înşirate între noi; din care reconstituim copilăria pe o fâşie de răsărit; pledoarie tandră pentru imaculat a două suflete regăsite, firave picături de cer, atinse doar de clipe...

Nu mai există fericire, există neînţeleşi cu chipuri palide de vise; îşi rătăcesc privirea în parcul stăpânit de un decor asemeni funerar,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARMEN ŞTEFANIA LUCA (Odin) (ne)clar de octombrie urma luminii nu se vede umblu cu privirea-n pământ calc pe ea de fapt pe gândul clipei trecute de fapt pe speranţa clipei ce mi se sparge-n mâini vrând-nevrând zgomotul urbei ridică ziduri în mine zi nouă dar aceleaşi drumuri bătătorite tonomatul de cafea nu mai are zahăr amarul la amar trage îmi zic întreb cerul ce gust are ploaia rece de octombrie - nu de alta dar purtăm aceleaşi haine urmele de lumină se rotunjesc ca nişte ochi în flăcări se topesc mult prea repede pentru retina mea lentă e un du-te-vino pe calea dintre mine şi lume prea multe se varsă prea puţine rămân traficul îmi toceşte interiorul urma luminii începe să se vadă leagănul se pierde-n lunetă pe-o limbă de pământ undeva în urmă nu stărui cu privirea întoarsă mi-aş îneca ochii am nevoie de ei vii să pot vedea dincolo de clipe ochii din ceafă trag şi ei jaluzelele treptat e un soi de ceaţă care leagă totul şi-aruncă-n pivniţe un ieri un alaltăieri un balans mă depărtez dar mişcările sunt sonore mă depărtez dar pustiul lui răsună mă depărtez dar aud rugina cum muşcă fierul şi cum transformă totul într-un a fost odată

10.-XII-2014

Nr. 12/40

un ţinut în care mi-am lăsat jumătate din numărul total de respiraţii jumătate din numărul total de visuri jumătate din numărul total de oglinzi şi multe alte jumătăţi inexplicabile unele m-au întregit altele m-au împuţinat cele mai multe au participat la zidirea omului din mine luneta-mi trage ochiul intern şi nu mai văd nimic decât păduri topite-n galben şi cuiburi de berze părăsite schimb imaginea pe-o limbă de pământ undeva în faţă e ceva...

Dumnezeu Dumnezeu poate fi o rază de soare Ce aduce în suflet alinare, Dumnezeu poate fi surâsul copilului tău, Dumnezeu poate fi o apă ce curge în tău, Dumnezeu poate fi praful Ce-l ştergi de pe-o vază cu flori, Extirpând în văzduh mii de culori, Dumnezeu poate fi casa în care stai, Patul în care dormi Sau scaunul pe care te legănai!

Dumnezeu poate fi o boare Ce o simţi în vis, Dumnezeu poate fi visul avut, Dumnezeu poate fi o frunză ce cade Din imensul văzduh, Dumnezeu poate fi un gând avut, Dumnezeu poate fi splendoarea luminii, Dumnezeu poate fi roata maşinii, Dumnezeu poate fi iubirea ce-o ai, Dumnezeu poate fi şi ceea ce n-ai!

Dumnezeu poate fi infinitul fiinţei, Dumnezeu poate fi mâna pe care o ai Punând-o sub cap în timp ce tu stai Gânditor la ziua de mâine, Dumnezeu poate fi chiar o pâine, Dumnezeu poate fi chiar şi-n oglindă Când îţi priveşti faţa plăpândă, Dumnezeu poate fi chiar şi în apă Sau la fântână când o vacă s-adapă, Poate fi aici şi dincolo,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Te întrebi – derizoriu!

Dumnezeu poate fi scaunul pe care stai, Dumnezeu poate fi visul pe care- l visai, Dumnezeu poate fi copilul din tine Care se căuta mereu în sine, Dumnezeu poate fi o floare ce-o dăruieşti Celui sau celei ce cu drag o iubeşti, Dumnezeu poate fi surâsul vieţii Sau o lumină ce-apare în zorii dimineţii, Dumnezeu poate fi sărutul iubirii Ce-l aleg fiinţele în momentele firii, Dumnezeu poate fi sărutul unei mame Ce-l copilului în momentele infame, Dumnezeu poate fi privirea unui copil Ce-o simţi în sufletul gentil, Dumnezeu poate fi iubita de lângă tine, Dumnezeu poate fi şi-n ziua de mâine, Dumnezeu poate fi blând, inimos, Dar poate fi şi arţăgos, Cu acei ce milă nu au De alte fiinţe, păcate ce dau Suferinţe mari, intrinsece, Cu Dumnezeu te întâlneşti şi pe potece, Când mergi să-ţi alini sufletul în natură, Dumnezeu poate fi pară şi ură, Poate fi un copac sau o floare, Sau când priveşti seara pe cer o stea călătoare, Dumnezeu ne învaţă să fim buni Chiar dacă avem în suflet tăciuni Ce ard necontenit, Dumnezeu ne învaţă ce ni sortit, Căci, uneori ce doare mai tare Nu dă sufletului alinare, Mergând încet pe poteci de iubiri Ca să nu îţi poţi ieşi din firi, Dumnezeu poate fi chiar şi-n paharul cu bere, Când respiri, îl bei cu plăcere, Dumnezeu poate fi şi-ntr-o ţigară, Când meditezi, o fumezi seară de seară, Dumnezeu poate fi oriunde, În energii şi prin unde.

Dumnezeu poate fi chiar şi-n paharul cu vin, Când îl bei s-alungi al tău chin, Sau vreo amintire uitată Din intelect preluată.

Dumnezeu pote fi şi-n paharul de horică Când îl bei conştiinţa nu poate să mintă,

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Dumnezeu poate fi şi-n paharul vieţii, Când te trezeşti în zorii dimineţii, Dumnezeu poate fi şi-n paharul cu suc Când îl bei să simţi aroma de fruct, Dumnezeu poate fi şi-n paharul cu apă Când îl bei să simţi al vieţii – viaţă, Dumnezeu poate fi şi-ntr-o cafea, Când, tăcut, o bei dimineaţa, Dumnezeu poate fi absolutul din tine Sau sângele ce curge prin vene, Dumnezeu poate fi o buhă ce cântă în noapte, Dând deşteptării ştirea de moarte!

Dumnezeu poate fi chiar şi-n casă, Perna pe care dormi Sau scaunul de sub masă.

VASILE HATOS,

Castiglione di Ravenna, Italia

Aseară m-am întâlnit cu Dumnezeu Aseară m-am întâlnit cu Dumnezeu Şi am început să vorbesc cu El Despre oameni, despre fapte, Despre cei ce se cred aleşi, Despre adevăr, credinţă şi dreptate.

Mi-a spus că oamenii nu sunt la fel Nu mai au credinţă ca altădată, Că sunt vopsiţi cu tot felul de alifii, Că se bârfesc pe la spate.

Apoi cu un surâs suav ca de copil, Mi-a spus că lumea s-a schimbat, Nu mai este ceea ce a fost, Pentru că credinţa în oameni s-a spart!

Mi-a spus că s-a săturat de Sanctuare, De case ale Domnului, de biserici, de mănăstiri, De catredale, de oameni, că-s plini de clevertiri!

S-a săturat de cei ce-L slăvesc Dacă nu fac binele din casă în casă,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE S-a săturat de aşa-zişii credinţioşi Dacă nu-şi ţin gura în leasă!

S-a săurat de oamenii de aici, De lume, care-i-n schimbare, De oameni care nu mai au nimic de spus Când se pun în genunchi în altare!

S-a săturat de aşa-zişii profeţi Ce profeţesc în numele Meu, Când îi privesc de-aproape Nu au nimic într-alor Eu. Tăcut, îl ascult enigmatic, Zicându-mi mereu Ce suflet este acesta De nu are nimic în Eu ?!

Dar El, ghicindu-mi gândurile Mi-a spus pe un ton mai suav: „Copile, priveşte în tine cu simţurile Acolo vei găsi gândul curat”.

Apoi Îl văd cum se duce, Se înalţă spre cerul înstelat, Oh, ce taifumuri, ce revelaţii, În mine s-au iscat!

Aşa este înserarea când stai şi asculţi De glasul naturii Ce vine din adânc, De vorbele spuse în şoapte Într-un suflet avut!

Lumina mi s-a deschis în suflet Pentru că Dumnezeu n-a plecat, Îl simt în mine însumi Doar tăcerea din mine a eşuat! În amorţirea gândurilor uitate Într-un loc unde ajung Doar speranţele deşarte!

Se iveşte iar revelaţia Şi gândurile colindă mereu Căci mă gândesc adesea Ce-o fi oare în sufletul meu!

De unde vine gândirea?

De de Dumnezeu s-a ivit?

Să stea de vorbă cu mine Colindind pe zenit!

Oh, ce aproape poate să fie Dumnezeu în sufletul meu, Îl recunosc după aparenţe, Simţiri, că totul este în Eu! De-acolo apare lumina,

10.-XII-2014

Nr. 12/40

De-acolo vine Dumnezeu, De sufletul ce dăinuie Seara, lângă heleşteu!

Privind la lumina opacă A lunii ivită pe furiş, Din nourii care mai scapă Plânsetul lor în pădurea de goroniş.

Gânditor, la lumea de mâine, De ieri, de azi şi la cea viitoare Mă străbate o mânie Urcând încet pe răzoare, Visând la copilul din mine Ce-l simt mult şi schimbat, Oare ce-o fi în viaţa mea mâine Dacă azi sunt luminat?!

De gândurile pure Ivite din liniştea mea, Oh, ce pace poate să fie: E bună sau rea?

Eu ştiu că fericirea Este legată de timp, De locuri, de oameni, De credinţă, ce uneori Ne apasă în suflet ca un ghimp Când nu găsim fericirea, Nici liniştea sufletului viu Ce colindă prin spaţii De materii spulberate în vid!

Pe Dumnezeu îl simt şi-L intuiesc Cu gândurile curate, pure, Ce-n iureş năvălesc În conştiinţă, pentru că nu poate să le fure!

Căci Dumnezeu este ştiinţa Sufletului meu şi-a gândirii, E-o curbă ivită Peste coardele firii!

Peste ani de cunoaşteri intrinseci, De suferinţi şi credinţe drepte, De rugăciuni spuse în taină, Făcându-mă să urc noi trepte Spre gândirea visului meu Spre fericirea absolută Spre pacea interioară ce cu greu O găseşti mergând pe viaducte Unde sufletul scăpat din simţiri Colindă prin taifumuri Ce cu greu se opresc

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În noaptea cu fumuri Ce ies de la case şi liniştit Stai şi priveşti în necunoscut!

Oare o fi acesta un sens Într-un suflet necăjit De neliniştea lumii, De vise, de zei şi speranţe Ce năvălesc în priviri Şi gânduri deşarte?!

Stau şi ascult …

De glasul sufletului meu Pornind pe calea interioară Unde Dumnezeu s-a ivit întâia oară!

PETRUŢ CAMUI Al doilea soare de ce ai şters soarele acela cu bucle apăruse altul dar ai plecat mai devreme să poată fi văzut de la tine pentru altul mă doare atâta muncă de convingere până completează spaţiile albe păsările îmi dau o senzaţie de gol stăm pe întuneric fără noi ziua va muri liniştită tu vei dormi în altă cameră cu becul aprins eu voi crede că nu s-a schimbat nimic şi sunt tot la perete mâinile tale imprimate în perdele stă cu gura deschisă fereastra ar trebui să facem ceva împreună să fie numai al nostru drumul până la ţară gara este departe am aşteptat odată cu tine aceeaşi distanţă pentru două minute niciun sărut nu pleacă de-acasă mama ţi-a trimis hainele nu credea că mai vii şi îi era frică de molii

10.-XII-2014

Nr. 12/40

încă miros bine dacă tot întrebi de soarele acela

LUMINIŢA CRISTINA PETCU Bucureşti Melancolii Toamna-mi inspiră neliniştea unui oraş cu zugrăveli albastre şi teatre din carton decupat, un buen retiro pentru îngeri ce nu vor veni niciodată să-i simţi, să-i vezi, să-i auzi, la ce mi-ar folosi să întreb cine-a-ncurcat coridoarele şi scările înainte de somn, am ajuns tîrziu la acest adevăr bîntuit de dorade şi midii rămase de la retragerea fluxului umplîndu-mi nările de parfumul largului limpede, firesc, ca şi cum vremea aceea abia ar urma să vină la ivirea primei gene de lumină cînd tu încă dormi şi ne visezi ieşind din constrîngeri într-o naivă, necesară uitare de sine.

Aşteptare Îmi recunosc îngerul după foşnet chiar dacă uneori am sufletul învins de propria-mi căutare şi destule motive să înţeleg deruta unui timp în care ploile se-ntorc mereu în Septembrie sub privirile îngăduitoare ale santinelelor de culoare albastru-închis.

Lumea şi lucrurile dau impresia că sunt nemuritoare, lucru evident fals, nemuritor e doar acela care n-a trăit niciodată. În re-început orice drum de întoarcere e un drum care duce mai departe

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE doar dorul de tine, de mine de vara nescrisă în podul palmei, nici în cafea, nici măcar împrejurului nostru atît de singur ca ţipătul păsărilor. În vremea ploilor S-ar putea spune multe despre sentimentul propriilor limite chiar şi oraşul îşi schimbă pielea cîteodată şi cerul, şi plaja suficient pentru a spori deconcertarea omului care pleacă în fiecare dimineaţă în excursie privind oamenii cu mirare cuminte şi placidă uneori prea slabă pentru propriile teorii.

Aşa înduri: cînd nu eşti de faţă, nici în eternitate nimic nu curge mai mult decît dor şi durere.

Se poate spune: mi-e dor de vară, de Il Rosso sau mi-e dor de o altă lume ori chiar de mine însămi.

Aşadar, de ştiut, de neştiut, de visat.

De tine, ca de mine.

Somnul

NICOLAE TUDOR, Buzău

Ochii se-nchid.

Locuit fără voie-s de liliecii vampiri...

Strigăte, mâini, multe mâini...

Cine mă strigă ?

Ce vreţi de la mine ?

Nu, nu sunt eu, Lăsaţi-mă, vreau să uit, să uit...

Frământări, ţipete Ca-n vis le desluşesc,

10.-XII-2014

Nr. 12/40

ca şi cum ea aş fi...

Fără de glas mă strigă, Fără ţipăt deasupra capului.

Mamă, Astea-s palmele tale?!

Acesta-i cântecul tău? Şi ce vânt…

Ce leagăn...

Ce fără de vânt se leagănă Vântul...

Liniştiţi-vă, Adormiţi Vine iarba...

ELENA LAURA BUMBAC Koblenz, Germania Ne-am promis fericire? te-aş săruta din tot sufletul rămas la fiecare trecere de pietoni a vieţii şi rădăcinile toamnei ar naşte crizanteme ţi-aş lua zâmbetul şi-aş dezgoli cu el umărul nefericit al duminicilor în care ai plâns pe terasele sufletului cu cerul curs în plete mi-aş măsura palma cu râsul întreg trezit din trupul tău nu te-aş întreba câte braţe ţi-au ridicat inima pe vârfuri câte păsări ţi-au trezit visele câţi ochi fierbinţi ţi-au iubit prin ferestre dimineţile m-aş culca în gândul tău căptuşit cu îngeri fericiţi aşteptând îngenunchiaţi iubire ţi-aş închide toţi nasturii durerii unul câte unul... am rămâne îmbrăţişaţi peste lume fără să răscolim pescăruşii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sau să ne întindem liniştea prelung printre stele fără să ne amintim dacă măcar ne-am promis cândva fericire.

nu ţi-am promis o pajişte albastră câtă frumuseţe îmi pot întinde coatele pe stele pe visele albastre şi trenurile din zori ce plăcut era gustul de după ploaie al iubirii oraşul era nisipul fierbinte din palmă mugurii pocneau în grădini se auzea focul soarelui pasul meu întreg fericit genunchiul nenăscut pentru plecare

10.-XII-2014

Nr. 12/40

şi ultimul cocor am rămas cu gratiile pe suflet şi strigătul stârnind furtună cândva voi învăţa cum să găsesc viaţa la ce poartă înaltă să-ncep fericirea cândva voi înţelege că în căuşul palmei poţi ascunde oricând munţi şi obraji fericiţi

am văzut un salcâm înflorit în fereastră cu frunzele albastre palma mea era prea mare şi bobiţa de mură parfumată strivită mă întreba prea mult despre caldarâmul vieţii nu ţi-am promis niciodată o pajişte albastră doar valul mării prelung în care să-ţi aşezi soarele din suflet

de unde să-ncep fericirea când te-apucă dorul te strângi rotund într-un vis şi plângi cu ochii ploii din tine născuţi

Delphin Enjolras49 -

la o lumânare aprinsă aştepţi întoarcerea verii de la culesul de fragi tânguirea trupurilor fărmate de flori păcatul viorilor rostite în şoaptă 49

Doamne mi-ai trudit salcâmii din carne sfântă mi-ai îngenunchiat a toamnă

Delphin Enjolras (13 mai 1857 Coucouron -1945 Toulouse) a fost un pictor francez licenţiat. Enjolras a pictat portrete, nuduri, interioare, folosind mai ales acuarele, ulei și pasteluri. Este cunoscut pentru portretele femeilor tinere care desfășoară activități banale, cum ar fi cititul sau cusutul, de multe ori în lumina lămpii. Lucrarea sa celebră este Tânără citind la fereastră.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 12/40

Aș putea da multe răspunsuri, de la Nuuu!... cu garanția și siguranța zidului vertical, de început și minim ales, până la... până unde? Undeva, în viitor intervalul trebuie să se închidă într-un mod oarecare.

Ei?... domnule, ce crezi că faci tu aici? ...încerc să apropii două universuri cu o umbră de pas...

TUDOR ALEXANDRU COSTIN,

Brăila

Autoportret Pe alei fără nume, în parcul pustiu, Sub candela lunii arzând printre brazi Alerg după tine, nebun, să te prind, Te vreau, te doresc, te chem şi te simt!

Eşti abur de şoapte...

Dar e târziu...o, Doamne, ce târziu Şi glasul paşilor tăi uzi Se pierde în noapte...

Cioburi de gând XV • Atât de străin, mie!

...niciodată nu m-am simțit mai divizat și mai străin mie ca acum... și, drumul pare ireversibil.

Prin labirintul de fum, într-un timp de acum pășesc fără gând cu glas de pământ...

Mă risipesc, mă adun din vânturi și scrum, ideea-mi e scut și zâmbetul tău chemare...

"Refuz să împușc vreodată, fluturi."

relativitate

MIHAELA POPA

caut o zi însorită în sufletul tău chipul meu te privește adânc nicio mare niciun ocean nu poate ascunde clipa te zorește refluxul lasă nisipul pe țărm nicio clepsidră nu-l poate cuprinde niciun melc nu poate reda cântecul mării ce-mi aparține nu se pierde nu se câștigă.

Ei?... domnule, ce crezi că faci tu aici? ... încerc să apropii două universuri cu o umbră de pas... Și, crezi că vei reuși?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

HORIA DUMITRU OPREA Cina la romani În antichitate, ca şi astăzi, cina era un moment de destindere în viaţa familială şi în viaţa de societate. Grupaţi în jurul unei mese, după o zi de trudă, membrii familiei puteau să-şi împărtăşească impresii, să facă recapitulări ale activităţii desfăşurate, să întocmească planuri de viitor, să vorbească despre toate lucrurile importante şi neimportante, aşa cum sunt convorbirile într-o familie. Dacă însă la cenae, adică la masa de seară, care, de obicei, începea pe la ora trei după amiază, erau invitaţi şi prieteni, atunci cina se transforma într-un convivium (ospăţ).

Conviviumul descris de Cicero Se înţelege cât de mult se însufleţeau discuţiile în acest caz şi ce atmosferă se crea, mai ales dacă la ospăţ luau parte oameni agreabili, între care se puteau angaja discuţii interesante. Atât de plăcute erau momentele petrecute la astfel de ospeţe, încât Cicero, în plină dictatură a lui Caesar, când suferea amarnic că republica sucombase, scrie lui Paetus, unul

10.-XII-2014

Nr. 12/40

dintre prietenii săi, dându-i sfaturi să-şi ducă viaţa în comunitate cu oamenii de treabă, plăcuţi şi care ţin la el, pentru că nimic nu poate să procure mai temeinic fericirea decât o astfel de viaţă. Pentru Cicero, fericirea, în acele momente, n-o aducea plăcerea, ci „comunitatea vieţii şi a traiului şi destinderea gândurilor, care se produce mai ales într-o convorbire prietenească, atât de dulce la ospeţe, aşa cum le-au numit cu mai multă înţelepciune străbunii noştri decât grecii. Grecii le numeau symposia sau syndeipna, adică „reuniuni pentru a bea împreună“ sau „reuniuni pentru a cina împreună”, pe când noi le numim „convieţuiri“, pentru că mai ales atunci se trăieşte în comunitate.

Este interesant să urmărim ce se petrecea între zidurile diferitelor case romane la vremea cinei, când oamenii se strângeau în jurul unei mese. Trebuie spus că acest moment al zilei se diferenţia după categoria socială, după avere şi, mai ales, după gradul de civilizaţie. În funcţie de toate acestea – buna dispoziţie sau scrâşnetul din dinţi erau extremele.

Cât de gurmanzi erau romanii? Înainte de a face această călătorie imaginară, să ne amintim că romanii luau cina într-o încăpere special amenajată – triclinium – numită astfel deoarece în jurul unei mese pătrate se aflau trei paturi, pe care comesenii şedeau tolăniţi, sprijinindu-se pe cotul stâng, pentru ca să aibă mâna dreaptă liberă, cu care să se poată servi. Latura a patra a mesei rămânea neocupată şi pe acolo sclavii aduceau bucatele.

Meniul unei cine romane – la cei înstăriţi, se înţelege – era foarte bogat. Se începea prin gustatio sau promulsis (aperitiv) la care se mâncau scoici, lăptuci, ouă, crustacee şi se bea vin amestecat cu miere. Aceasta era prima parte a cinei. A doua parte, cea principală, consta din două până la şapte feluri de mâncare. Se serveau tot soiul de fripturi, pregătite în variate chipuri, la care se beau vinuri mai alese. Când se începea partea a doua a cinei, se făceau libaţii zeilor şi se arunca pe altar făină amestecată cu sare. În partea a treia a cinei se serveau prăjituri şi, în general, articole de patiserie, pre-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cum şi brânză, fructe, vin. Dintre fructe se mâncau, mai ales, merele, de aici proverbul ab ovo ad male (de la ou la mere) adică de la începutul până la sfârşitul unui lucru.

Calitatea ospeţelor sau, mai bine zis, amploarea destinderii la un ospăţ depindea de comunitatea de sentimente şi idei a comesenilor. Cicero se simţea mai bine la ospeţe, fiindcă se afla între prieteni care aveau, mai ales, aceleaşi idei politice. Se întâmpla însă ca, la unele ospeţe, să nu se creeze acea plăcută atmosferă care l-a făcut pe Cicero să spună că, în timpul unui convivium, se trăieşte cel mai intens.

Astfel de ospeţe erau acelea oferite de parveniţi, care, în epoca imperială, mai ales, au oferit material de observaţie şi discuţie prozatorilor şi poeţilor, cum au fost Petroniu50, Marţial51 şi Iuvenal52. Parvenitul era un fost sclav sau un om liber din păturile inferioare care, prin diferite mijloace, de cele mai multe ori reprobabile, ajunsese să-şi facă o mare avere.

Ospăţul pentru el era un minunat prilej de a-şi etala bogăţia. Aceasta însă era în contrast cu incultura şi manierele lui.

Invitaţii, în aceste cazuri, erau sau oameni de aceeaşi categorie socială, sau „clienţi“, pentru că, în dorinţa de a părea un om la fel cu cei din aristocraţie, el îşi avea „clienţii“ lui, oameni adesea cu mult mai inteligenţi şi cu mai mult bun-simţ. Clienţii săraci erau mulţumiţi când primeau o invitaţie la masa câte unui bogat, în nădejdea de a se înfrupta din bunătăţi pe care sărăcia lor nu le îngăduia să şi le procure. Dar decepţia lor era, de multe ori, mare. Parvenitul,

50

Arbiter Gaius Petronius (n.27 d.Hr., Marsilia, Franța - d. 66 d.Hr., Cumae, Italia cunoscut în limba română și ca Petroniu a fost un om politic și scriitor latin, autor al romanului Satyricon.

51 Marcus Valerius Martialis (cunoscut în limba română ca Marțial) (n. aprox. 1 martie 40 d. Hr., Calatayud - d. aprox. 103 d. Hr., Calatayud) a fost un poet latin. Este cunoscut pentru cărțile sale de epigrame, în care, manvrând cu o mare ușurință gluma ironică și umorul caustic, prezintă instantanee din viața variată a Romei din timpul împărăților Domițian, Nerva și Traian. Marțial este considerat a fi creatorul epigramei moderne.

52 Iuvenal sau Iuvenalis (Decimus Iunius Iuvenalis), a fost un poet latin care a trăit în secolele I și II după Hristos. A scris Satirele (Satires), critică aspră și pitorească a viciilor, care se remarcă prin realismul descrierilor, vioiciune, forță retorică, stil satiric de mare efect.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

pe lângă bădărănie şi incultură, dovedea şi o meschinărie care revolta pe clienţii famelici.

Marţial, unul dintre cei mai mari poeţi ai Romei, care a trăit el însuşi viaţa de client, ne descrie, cu măiestrie şi umor amar, o cină la un parvenit: „Zoilus şade tolănit pe pat în haina-i şofranie şi loveşte pe ceilalţi oaspeţi cu coatele, în dreapta şi în stânga, sprijinindu-se pe aşternut de purpură şi pe perniţe de mătase. Stă-n picioare lângă el tânărul desfrânat şi-i dă pene roşii şi scobitori de lentisc când vomită, iar concubina îi face vânt plăcut, când s-a încălzit, din evantaiul de culoarea prazului. Un sclav îi alungă muştele cu varga de mirt. Maseza, cu multă dibăcie, îşi plimbă mâinile pe toate mădularele…

El împarte conducătorilor de palestră organele mistreţului, iar concubinului îi dă pulpa de turturea. Şi, în timp ce nouă ni se pun înainte vinuri acre, ligurice sau musturi fierte la fum din Massilia, el închină, din cupe de cristal, unui bufon, vin de pe vremea consulului Opimius (adică vin de peste o sută de ani). Apoi, Zoilus, stropindu-se cu parfumuri fabricate de Cosmus nu se roşeşte să ne împartă dintr-o scoică aurită pomadă cu care se dă o prostituată săracă. Noi stăm la masă şi, când ni se face semn, primim poruncă să păstrăm tăcere la sforăiturile lui“.

Crimă la cină Cinele împăraţilor, unde, adesea, se săvârşeau adevărate crime, cum a fost aceea a otrăvirii lui Britanicus, erau şi ele expresie a moravurilor societăţii timpului. Tacit53 isto53

Caiu Corneliu Tacit (în latină Gaius - sau Publius - Cornelius Tacitus; n. cca. 55, d. cca.115) d.Hr., a fost un om politic și unul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE riseşte tragicul episod al asasinării lui Britanicus, pe care împăratul Nero îl socotea un rival primejdios. „Era obiceiul ca fiii împăraţilor să ia masa împreună cu alţi fii de nobili, de aceeaşi vârstă, şezând sub ochii rudelor, la o masă proprie şi mai restrânsă. Acolo lua masa Britanicus.

Dar fiindcă un anume sclav gusta din mâncărurile şi băuturile lui s-a găsit acest vicleşug. I se dă lui Britanicus o băutură nevătămătoare, dar prea fierbinte, gustată de sclav. Apoi, de vreme ce Britanicus o respinge din pricina fierbinţelii, i se toarnă în apa rece otravă care în aşa fel a pus stăpânire pe toate mădularele lui, încât dintr-o dată i-a lipsit şi glasul şi cunoştinţa. Cei de faţă se agită. Nepuşi în curent unii o iau la fugă, dar cei cu o inteligenţă mai pătrunzătoare rămân pe loc, înmărmuriţi şi cu privirile spre Nero. Acesta, întins pe pat cum era şi luând un aer de nevinovăţie, zice că Britanicus obişnuieşte să facă aşa din cauza epilepsiei de care este zbuciumat din fragedă copilărie, dar c-o să-i revină cu încetul vederea şi cunoştinţa. (…) După o scurtă tăcere, ospăţul şi-a reluat veselia.”

Este, în această povestire, un exemplu de răbufnire tragică a luptei surde pentru putere dintre Nero şi mama sa Agripina, care, imprudentă, într-o discuţie violentă cu fiul ei, îl ameninţase că-l va sprijini pe Britanicus să vină la tron. Cunoscându-şi bine fiul, ea îşi dădea seama că uciderea lui Britanicus constituia începutul crimelor cărora, mai târziu, le-a căzut victimă şi ea.

1967

sursa: Magazin istoric, Anul I, Nr.8, noiembrie

din cei mai importanți istorici romani, considerat părintele istoriografiei latine. Se cunosc puține amănunte din viața lui. Tot ce se știe despre Tacit provine fie din scrierile lui sau din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr, bunul său prieten. Familia sa provenea probabil din provincia romană Gallia Cisalpina sau Gallia Narbonensis. În timpul împăratului Vespasian, Tacit a început cariera politică tipică a unui senator (cursus honorum), în anul 79 d.Hr. a avut funcția de Questor, în 88 era Pretor, pentru a deveni în anul 97 Consul și în 112-113 Proconsul al provinciei Asia (Asia Mică de astăzi). În ultimele două decenii ale vieții și-a început activitatea literară și istorică iar operele sale au devenit publice după sfârșitul domniei lui Domițian

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Cum arătau ospeţele domneşti şi boiereşti de odinioară Autor: Dorina TOMESCU Cronicarii noştri au amintit adeseori de ospeţele desfăşurate la Curţile domnilor români, fără să acorde însă vreo atenţie specială elementului descriptiv, poate şi din cauză că, la acestea, ei asistau zilnic şi le îndeplineau conform obiceiului transmis.

Comparând totuşi istoriografia munteană cu cea moldoveană, se observă o bogăţie mai mare de amănunte legate de protocol în cronicile muntene. În schimb, cronicarii moldoveni erau mai interesaţi de evenimentele politice. În linii generale, însă, ceremonialul ambelor ţări este înfăţişat la fel. Noţiuni scrise despre ceremonial la români îşi fac apariţia în operele parenetice, prima de acest gen fiind Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, unde găsim elemente referitoare la recrutarea dregătorilor, la săvârşirea ospeţelor, la recepţia solilor etc. Deşi sunt mai multe pagini cu referiri la regulile mesei, acestea nu ne arată de exemplu cum se desfăşura servitul mesei ori modul de a mânca.

Izvoare româneşti şi străine Literatura propriu-zisă de ceremonial a fost în centrul atenţiei la noi, începând cu 1691, când ieromonahul Hrisant, patriarhul de mai târziu al Ierusalimului, traducea De oficiis a lui Pseudo-Codinos, la cererea stolnicului Constantin Cantacuzino. Această operă trebuie să constituie un îndreptar pentru aplicarea regulilor de curte imperiale la Curtea domnească din Muntenia, dar ea a circulat în acelaşi timp şi în Moldova. Interesul pentru această lucrare bizantină a fost mult mai puternic în timpul lui Nicolae şi Constantin Mavrocordat, până pe la 1750, fără insistenţe asupra unui anumit fel de ceremonii. O sursă care prezintă garanţia autenticităţii şi exactităţii rămâne însă Descriptio

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Moldaviae opera lui Dimitrie Cantemir54, ter-

minată în Rusia între anii 1716 - 1717. El însuşi domn dar şi istoric, Dimitrie Cantemir a putut cunoaşte din propria-i experienţă obiceiurile mai vechi şi noi legate de curtea domnească, pe care le-a descris în lucrarea mai sus amintită.

Informaţiile pe care ni le lasă privind ceremonialul ospeţelor domneşti sunt întocmai cu cele ale lui Paul de Alep55 sau ale logofătului Gheorgachi (1762).

Condica de obiceiuri, adevărat manual al protocolului, scrisă de logofătul Gheorgachi, la porunca domnului Moldovei, Grigore Calimachi (1761 - 1764), a fost editată prima oară în 1846, în chirilică, de Mihail Kogălniceanu şi reeditată în latineşte la 1874. Ea constituie un izvor deosebit de informaţie istorică referitoare la moravurile noastre sociale şi politice în secolul al XVIII-lea. De asemenea, memoriile de călătorie ale străinilor care au trecut pe la noi, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi pe tot parcursul secolului următor, jurnalele solilor şi ambasadorilor confirmă, la rândul lor, desfăşurarea diferitelor ceremonii potrivit unor regulamente protocolare.

Informaţii pertinente în acest sens neau lăsat străinii care au rămas vreme mai îndelungată în anturajul domnilor din Moldova şi Ţara Românească: Paul de Alep (descrieri din vremea lui Vasile Lupu: 1634 - 1653) şi Matei Basarab (1632 - 1654) sau Anton Maria Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714), care a luat parte la numeroase festivităţi la Curtea domnului muntean.

Cafeaua cu dulceaţă Cea mai simplă formă de trataţie la Curte era servirea cafelei, care se făcea cu o cere54

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august 1723) a fost domn al Moldovei (martie - aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar umanist al spațiului cultural românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin.

55 Paul de Alep, născut cu numele laic arab de Būlus ibn Makārijūs az Zaim al-Halabī (n.circa 1627, Alep - d. 30 ianuarie 1669, Tiflis, Georgia) a fost un cleric (arhidiacon), călător și cronicar ortodox sirian.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

monie deosebită, după obiceiul turcesc. Cafeaua se oferea uneori numai cu dulceaţă: în Joia Mare, după împărtăşanie, în Duminica lăsatului secului de brânză, în ziua Sfintei Parascheva. De cele mai multe ori însă ea încheie o masă copioasă. Cafeaua se bea uneori cu „vutca” (un fel de liqueur) pe care o servea marele cupar, întâi Domnului, apoi la beizadele şi în urmă celorlalţi. „...Îndată vel cupar, cu tipsia cea de argint stând înaintea Domnului, pune vutca în două pahare şi întâi cuparul ia credinţa, apoi Domnul sângur ia paharul de-l pune la gură şi ia confeturi; şi copiii cei din casă, ce sântu rânduiţi de vel cămăraş, dau vutca mitropolitului..., la arhierei şi la boieri.” După confeturi, vel cafegiu pune pe dinaintea Domnului peschirul cel rânduitu, ce se chiamă fota, dă Domnului cafea, şi copiii din casă la mitropolitul, la arhierei şi la boieri. După consumarea cafelei, mitropolitul făcea plecăciuni în fata Domnului, apoi ieşea, ceremonia fiind repetată de fiecare oaspete în parte.

Obiceiul trataţiei cu cafea nu apare în izvoadele noastre din secolul al XVI-lea, fiind însă des pomenit în memoriile lui Paul de Alep sau al altor călători străini din secolul următor.

Pe la 1667, chiar se vorbea pentru prima dată în Bucureşti de o „cahvenea” ţinută de un fost seimen al palatului din Constantinopol. Localul se afla în apropriere de Biserica Doamnei. Mai târziu documentele pomenesc şi de „cahveneaua” din Podul Beilicului (Calea Şerban Vodă), care funcţiona non-stop, era aproape de Casa Beilie - locul de adăpost al tuturor musafirilor veniţi de la Ţarigrad. Şerbetul - delirul europenilor În secolul al XVIII-lea, servirea cafelei la Curtea domnească devenise, aşa cum s-a văzut, ceva obişnuit. Marele cămăraş avea în subordinea sa toţi slujitorii (plătiţi lunar), care serveau cafeaua cu accesoriile ei: şerbetul şi ciubucul.

Câteodată însă, combinaţia de dulceţuri, cafele şi şerbeturi, servite celor veniţi din Occident, punea la grea încercare respectarea protocolului de către oaspeţi. În acest sens, un

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE exemplu amuzant îl constituie relatarea baronului François de Tott, care, fiind primit în Moldova în 1767, de Grigore Calimachi (1767 1769), „...a trebuit să îndure toate ceremoniile turceşti”. El ne povesteşte că „cea mai însemnată, cea care sădeşte cea mai mare consideraţie, este oferirea «şerbetului», ea este întotdeauna urmată de stropirea cu apă de trandafiri şi cu parfum de aloes. Acest şerbet, de care se vorbeşte atât de des în Europa şi care este aşa de puţin cunoscut, este făcut din paste de fructe cu zahar, topite apoi în apă şi care sunt atât de parfumate, încât abia poţi să guşti această băutura.... M-am servit deci cu tot atâta discreţie, ca şi din dulceţurile care însoţesc cafeaua...”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat însă cu valetul baronului, care a mâncat tot gingimbrul zaharisit, ce i s-a înfăţişat, apoi a înghiţit dintr-o dată tot vasul de şerbet (care fiind atât de dulce se consuma cam într-o săptămână), lăsându-i pe cei de la curte muţi de admiraţie. Se pare că cei mai mulţi europeni nu ştiau să consume şerbetul.

Astfel, polonezul Adam Golarlowski, secretarul soliei condusă de Iosif Podoski, aflată în trecere spre Poartă, în 1759, povesteşte că, fiind în vizită la paşa de Hotin, după ce au fost trataţi cu cafea şi tămâiaţi cu „fum înmiresmat”, la urmă li s-a adus şerbet de struguri, pe care Golarlowski l-a băut „dintr-o singură sorbitură ca rachiul”. Cu acelaşi protocol sunt primiţi oaspeţii şi de domnul Moldovei, Ioan Teodor Callimachi (1758 - 1761), şi ceea ce este interesant, a doua zi, când domnul înapoia vizita solului, era tratat, la rându-i, cu dulceaţă, cafea şi tămâiat cu parfum.

Trataţiile erau foarte dese, pentru că, de „cându era giugul ţării” mai greu, ele înlocuiau mesele bogate de odinioară. „Au fost obiceiu la domnii cei mai vechi, cându era giugul ţărâi mai uşor, de nu lipsiia masa cea domnească şi masa să faciia în divanul cel mic, cu cheltuiala visteriei... ”, ne confirmă logofătul Gheorgachi la 1762. Documentele interne şi externe consemnează într-adevăr din vechime, multe mese şi ospeţe organizate întotdeauna cu un anumit ceremonial şi fast la Curtea domnească, la primi-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

rea domniei, sau prilejuite de unele sărbători religioase de peste an: Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Paşti. Alte prilejuri fiind evenimentele din familia domnului (nunţi, botezuri) sau grandioase festinuri oferite în cinstea solilor sau ambasadorilor străini.

Aşezarea Domnului la masă - anunţată cu o salvă de tun Relatările lui Paul de Alep, Dimitrie Cantemir şi Gheorgachi, privind desfăşurarea ospeţelor, sunt asemănătoare, ceea ce înseamnă că obiceiurile se transmiteau prin tradiţie.

Divanul cel mic era locul unde se aşeza masa în zi de sărbătoare. Invitaţii, arhiereii şi boierimea până la logofătul al doilea, împreună cu cei doi vornici de poartă, erau trecuţi în „isvod cu pecete domnească”. O salvă de tun anunţa aşezarea Domnului la masă. Dimitrie Cantemir chiar specifica momentul „marele stolnic mai întâiu gusta bucatele puse înaintea Domnului, după care, îndată ce Domnul a întins mâna ca să scoată mâncare, tunurile bubuie şi cânta muzica şi cea creştinească şi cea turcească”. Postelnicul şi vel spătarul stau în exerciţiul funcţiunii («zvorindu») la spatele Domnului, primul cu toiagul în mână, al doilea cu sabia şi buzduganul, ambii cu caftane cu «7 coţi tafta naramgie» legaţi peste umăr”.

Alţi boieri, care „svonesc” în timpul mesei, sunt velmedelnicerul, care dă domnului să se spele şi cu lingura cea mare de argint scoate Domnului pe talger supa şi alte bucate; velclucerul - purtătorul de grijă a mezelilor ce se aduce de la beciul domnesc; velvameşul – purtătorul de grijă a confeturilor, acesta fiind fără caftan.

De la al treilea pahar, boierii amintiţi mai sus trec şi ei la masa pe care le-a pregătito, separat, marele cămăraş, locul la servit luându-l boierii de rangul al doilea. Sunt obligaţi să vină numai la închinarea paharelor sau la rostirea ovaţiilor. Primul pahar îl ridică mitropolitul, pentru slava lui Dumnezeu. Al doilea pahar îl ridică Domnul, pentru sănătatea împăratului (Dimitrie Cantemir spune că numele împăratului nu se rosteşte, căci pentru moldoveni

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE era un lucru „nepotrivit şi urât, iar a închina pentru regii creştini şi ortodocşi, este un lucru plin de primejdie”).

La acest de-al doilea pahar, începe să cânte mehterhaneaua şi muzica din sala mesei şi se face „sanlâc” - adică se sloboade tunul şi puştile. Al treilea pahar îl ridică mitropolitul, pentru Domn şi familia lui. În acest moment ceremonia atinge culmea ei. Boierii primesc de la cupar câte o cupă de vin, şi fiecare, după ce bea, merge de-i sărută mâna Domnului. La urmă, vin cântăreţii bisericeşti, care primeau bacşiş câte un galben. Apoi Domnul închina pentru mitropolit, arhierei şi boieri. Faţă de aceste reguli, Dimitrie Cantemir mai aminteşte faptul că „Domnul nu obişnuieşte să se scoale de la masă mai înainte de a se fi adus lămpile, iar după ce acestea au fost puse pe masă de marele medelnicer, oaspeţii toţi se scoală în picioare şi salută Domnul lor. Semnul sculării de la masă este şervetul pus de Domn pe masă. Observând aceasta, marele postelnic, „cu băţul de argint pe care îl ţine în mână loveşte în pământ, la care semn toţi câţi se pot ţinea pe picioare, se scoală deodat... ”

Nr. 12/40

a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se constată o schimbare în ceea ce priveşte participarea Doamnei la ospăţ. Astfel, Nicolae Mavrogheni56 oferea în 1786 un ospăţ unei aristocrate engleze, Lady Craven, ocazie cu care participa şi doamna ţării, servită de noua femei. În Ţara Românească, ospeţele de sărbători la Curtea lui Constantin Brâncoveanu şiau găsit un cronicar atent în persoana secretarului său italian, Anton Maria Del Chiaro, care a lăsat o importantă descriere a mesei de Paşti sau a celei de Sf. Vasile. Aflăm astfel că, la 1 ianuarie, dacă vreunul din comeseni strănuta la masă, i se făceau daruri, constând în ţesături de postav sau atlas. La încheierea ospăţului, se aducea o plăcintă foarte mare în care erau băgaţi 50 de galbeni şi diverse răvaşe amuzante. Un vechi obicei la banchetele solemne de la Curte, ca şi la nunţile boiereşti, era să nu se strângă farfuriile de pe masă când se schimbau felurile de mâncare. Puse una într-alta, se forma un edificiu atât de înalt încât boierii, chiar stând în picioare, nu se mai puteau vedea. Obiceiul a fost însă părăsit încă din vremea lui Del Chiaro. Ţiganii muzicanţi sunt nelipsiţi de la mese

Doamna nu participa la ospăţ Ospitalitatea Domnului mergea până acolo încât boierii mai luau din mezeluri şi confeturi în năfrămi şi pentru acasă căci considerau o onoare mâncarea pe care au luat-o de la masa Domnului. Nu aveau voie însă să plece cu vasele din argint. Terminându-se masa, Domnul se spăla pe mâini în spătărie, iar boierii în divanul cel mic. Cafeaua se servea în spătărie.

După cafea, de multe ori, Domnul ţinea pe boieri până seara punându-i la „gioc”. De regulă, la ospăţ nu participa şi Doamna. Ea da separat masa jupâneselor. Era servită de vornic şi de ceilalţi slujitori după influenţa turcească, ce atinsese până şi organizarea interioară a palatului domnesc. Şi aici, se folosea un ceremonial: Doamna ridica paharul întâi, răspundea logofeteasa cea mare şi celelalte jupânese şi îi sărutau mâna.

După masă, oaspeţii, bărbaţi şi femei, se întâlneau în maibent, care era încăperea personală a domnului şi făceau un „joc de obşte”. În

10.-XII-2014

Mese mari se mai dădeau şi cu ocazia nunţilor de la Curte. Astfel, numai în perioada 1694-1704, la Curtea lui Constantin Brâncoveanu, s-au celebrat cincizeci de nunţi, afară de cele nouă ale beizadelelor, precum şi ale altor fii de boieri până la 1714. Nunţile domneşti erau fastuoase. O descriere interesantă ne oferă un meşter negustor, sticlar din Boemia, care, în 1698, lua parte la ospăţul de nuntă al domniţei Ilinca, fiica lui Constantin Brâncoveanu, cu

56

Nicolae Mavrogheni (n. ?, d. 30 septembrie 1790) a fost un domnitor fanariot din Țara Românească. Domnia sa a început la 6 aprilie 1786 și a durat până în septembrie 1790. Originar din insula Paros, Mavrogheni a ajuns domn cu ajutorul lui Gazi Hasan pașa, comandantul flotei otomane al cărei dragoman era. Numirea acestui „galiongiu“ (galion = corabie mare, galeră) n-a fost deloc bine văzută nici de boieri, nici de norod, și de aici un șir întreg de pamflete, piese de teatru sau versuri menite a ridiculiza politica și măsurile acestuia. Pe 30 septembrie 1790 a fost spânzurat/decapitat din ordinul lui Hassan Pașa pentru insubordonarea față de Imperiul Otoman.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Scarlat Mavrocordat. Deci, Georg Franz Kreybich, după ce vinde lui Brâncoveanu pahare pentru 200 de taleri, participând la ospăţ, ne povesteşte: „A fost veselie şi aveai ce vedea... căci, după terminarea ospăţului, în aceeaşi sală în care se prânzise, a fost ridicată o cetate, împresurată de turci, iar în cetate erau nemţi.

Turcii băteau cetatea cu tunuri şi bombarde şi-i sileau să se predea şi să ceară pace”. Asemenea spectacole erau imitaţii după cele care se dădeau la Constantinopol. De obicei, erau la modă reprezentaţii mimate, înfăţisând atacuri de cetăţi şi lupte între oştiri. Mai departe, Kreybich povesteşte că au fost tot felul de jocuri şi dansuri turceşti, arăbeşti, chinezeşti, tătărăşti, franţuzeşti, spaniole şi leşeşti.

Alte ospeţe se dădeau în cinstea ambasadorilor străini. Astfel, o recepţie strălucită a fost aceea dată în 1702, pentru lordul Williams Paget (ambasador la Poartă în perioada 16931702), la Curtea lui Constantin Brâncoveanu.

Masa lungă era bogat încărcată şi a durat mai mult de şapte ore, în care timp au urmat multe rânduri de bucate şi belşug de vinuri minunate.

S-a închinat pentru sănătatea sultanului, a împăratului Germaniei şi reginei Angliei şi a fiecărui oaspete de la masă, în zgomotul salvelor de puşcă. Mult mai târziu, în 1755, contele Mniszech, trimisul extraordinar al regelui Poloniei, poposea în Moldova la Curtea lui Matei Ghica (1753 - 1756). El va participa la un ospăţ, unde „s-au adus peste patru sute de feluri de bucate”. În timpul mesei, se auzea muzica domnească şi urările se ţineau în bubuitul tunurilor.

Se remarcă, de asemenea, prezenţa obligatorie a muzicii. Ţiganii erau muzicanţii cei mai căutaţi la curţile domneşti. Desigur că erau influenţaţi în cântecele lor de melodiile turceşti, şi, totuşi, constituiau muzica naţională a Domnului, cu zicăturile ei vechi însoţite de jocuri zgomotoase. Nu lipsea nici trupa de muzicanţi turci, care, în toate serile, la chindie, cânta cântece militare turceşti în curtea palatului. Când veneau paşii în ţară, aduceau cu ei mehterhaneaua lor, care le cânta la chindie. De multe ori, la marile ospeţe, nu lipseau jocurile măscăricilor şi pehlivanilor.

Din documentele păstrate până astăzi, rezultă

10.-XII-2014

Nr. 12/40

că, printre primii bufoni de la curţile domneşti de la noi, era Petre Bolea (bufonul pitic al voievodului moldovean Petru Şchiopul). În epoca fanariotă, locul măscăricilor tradiţionali era luat de soitari, recrutaţi după moda constantinopolitană, dintre slugile domnului. Purtau pe cap calpace mari de blană, de care atârnau mici oglinzi şi ţineau în mâini bastoane cu clopoţei din argint.

Pentru a completa imaginea acestor ospeţe, ar trebui să amintim ce şi cum se mânca.

Mulţi dintre călătorii străini sunt de acord că mâncărurile erau îmbelşugate şi că erau preparate după bucătăria franceză, nemţească şi italiană. Absenţa meselor rotunde şi ovale (folosite de greci, la Istanbul pe la 1760), a scaunelor, şi menţinerea băncilor cu spătar aşezate la mese lungi, ca în trapezele călugărilor, rămân o caracteristică românească până în anii 1830. Faţa de masă este, „după obiceiul ţării”, din pânză de in, foarte fin ţesută. Foile de zestre date copiilor lui Constantin Brâncoveanu înregistrau şervete cu flori de fir, tipsii de argint, de cositor şi aramă. Pahare, linguri, cuţite şi furculiţe, solniţe, toate din argint, ligheane, ibrice şi sfeşnice. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, modelul european de a se servi la masa de tacâmuri şi a sta pe scaune în jurul unei mese este tot mai des întâlnit. Lady Craven rămânea în 1786 profund impresionată de masa în stil european, la care a fost invitată de Nicolae Mavrogheni, la Bucureşti: se sta pe scaune, domnul la un capăt al mesei, iar, la celălalt, prezentă este şi doamna. Vesela este din argint, sfeşnicul de pe masă din alabastru, cu flori de rubine şi smaralde.

Atenţia pe care o acordau Domnii pentru angajarea unor bucătari şi cofetari iscusiţi era mare. Astfel, se cunoaşte că la curtea lui C. Brâncoveanu era un bucătar neamţ. Însuşi Grigore Calimachi, care s-a preocupat de alcătuirea Condicii de ceremonii, cerea în scris, din Polonia, un bucătar bun, căruia îi oferea 50 piaştri pe lună, haine şi obiecte în valoare de 300-400 piaştri pe an şi un apartament aproape de palat, unde să locuiască împreună cu familia sa.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cartea de bucate a stolnicului Constantin Cantacuzino Un izvor extrem de serios pentru cunoaşterea bucătăriei româneşti de la începutul secolului al XVIII-lea rămâne o carte de bucate, la a cărei origine stă stolnicul Constantin Cantacuzino, „marele ordonator al meselor de la Curtea domnească din Bucureşti vreme de 40 de ani, maestru de ceremonii şi prinţ al gastronomilor români din toate timpurile”. Copii după această culegere de reţete au circulat până după jumătatea secolului al XIX-lea. Din cele 293 de reţete, multe traduse din limba italiană, franceză şi germană, aflăm că se consuma foarte mult peşte, legume, carne de viţel, oaie, iepuri, vânat şi salate. O atenţie deosebită se acordă vutcilor57 şi dulceţurilor, atât de la „modă” în societatea din acea vreme, dar mai ales în secolul fanariot, apei de trandafiri, necesară la spălatul mâinilor înainte şi după masă. Recomandarea era de a prezenta în mod plăcut preparatele, prin pete de culoare (flori comestibile), în special verde, galben, roşu, albastru. La acestea, se adaugă informaţiile date de florentinul Del Chiaro, despre coşurile cu cozonaci sau de plăcintele mari cu răvaşe şi bani, care încheiau ospăţul domnesc de Sf. Vasile, făcute „din foiţe de aluat”. În timpul meselor, dar mai ales după masă se bea vin, care vara era răcit cu gheaţă (păstrată din timpul iernii în gheţării), cum era de exemplu la curtea lui C. Brâncoveanu, unde era stipendiat un „gheţariu”, ce-şi făcea slujba la „legnita” (gheţărie). Sursele alimentare locale erau completate cu imense cantităţi de produse de lux, aduse din Orient şi Occident. Astfel, registrele vamale indică mari cantităţi de condimente, fructe exotice, zahăr (Veneţia), ulei, cafea, vinuri, cu preturi excesiv de mari.

Comparând ceremonialul cu care se făceau ospeţele domneşti cu relatările lui PseudoCodinos, privitoare la mesele împăraţilor bizantini, sau cu acelea referitoare la masa

10.-XII-2014

Nr. 12/40

sultanului, observăm unele asemănări de ordin general: pregătiri pentru invitarea persoanelor, lux în ceea ce priveşte serviciul (sultanul întrebuinţa foarte rar serviciul de argint şi aur), numărul mare de slujitori (mai puţin la turci), eticheta aşezării la locurile cuvenite (foarte complicată la bizantini).

De la Bizanţ s-a luat obiceiul cântării imnurilor religioase corespunzătoare sărbătorii la care se dădea banchetul, dar apare şi un element local pentru că se îmbina elementul religios cu cel laic (cântările bisericeşti alături de lăutele ţiganilor, prezenţa icoanei şi a candelei aprinse în sala de mâncare). Alte elemente locale erau: supunerea boierilor faţă de Domn şi al jupâneselor faţă de Doamna, prin sărutarea mâinilor; obiceiul pământului al toastelor, la ridicarea fiecărui pahar; încheierea mesei prin unirea mesenilor bărbaţi şi femei, pentru un joc cu zicături şi glume până seara târziu. Dar şi mai importante erau atribuţiile slujitorilor şi îmbrăcămintea lor. Oricum, elementele de împrumut bizantino-otomane par să se manifeste mai mult în domeniul ceremonialului pur politic, în rest era tradiţie pentru obiceiurile mai vechi româneşti, transmise din generaţie în generaţie.

Pretenţiile de a îmbrăca orice eveniment de la curtea domnească într-o aureolă de fast şi lux cresc spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Sunt semnificative în acest sens crearea logofeţiei de obiceiuri în Moldova între 1795 - 1799, deci în vremea lui Alexandru Calimah, iar în Muntenia în timpul lui Alexandru Ipsilanti (1797).

Bibliografie: Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi. 1762, Bu-

cureşti, 1939; Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, 1923; Călători străini despre Ţările Române, volumele VII, IX; Col. Popescu Lumina, Bucureştii din trecut şi de astăzi, 1935; Ioana Constantinescu, O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca Brâncovenească, Bucureşti, 1987; Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981; Al. Alexianu, Bufoni la curţile domneşti, în Magazin istoric, martie 1986 şi http://www. historia.ro

57

vútcă (-ci), s. f. – Rachiu foarte tare. – Var. vodcă. Pol. wodka (Tiktin). – Der. vutcar, s. m. (fabricant de votcă), sec. XVIII. Sursa: DER (1958-1966)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Autorul

şi

SETEA

traducătorul

ZEILOR

ANATOLE France

Traducere şi note Lucia Patachi Capitolul III

Continuare din nr. 11/39/2014 În după-amiaza aceleiaşi zile, Evariste se duse la cetăţeanul Jean Blaise, negustor de stampe, care mai vindea şi cutii, cartoane şi tot felul de jocuri, pe strada Honoré, vizavi de Oratoriu, aproape de Messageries, la Amorul pictor. În magazinul aflat la parterul unei case vechi de şaizeci de ani, intrarea se făcea printr-un pridvor a cărui cheie de boltă era ornată cu un mascaron inco o pictură în ulei reprezentând Sicilianul sau Amorul pictor, după una dintre compoziţiile lui Boucher, pe care tatăl lui Jean Blaise o comandase în 1770 şi pe care, de atunci, o ştergeau soarele şi ploile. De o parte si de alta a intrarii, câte un pridvor asemanator (...) fiecare având drept cheie de boltă un cap de nimfă; aceste spaţii, împodobite cu geamuri pe cât de mari s-au putut găsi, ofereau privirilor stampe la modă şi ultimele noutăţi ale gravurii în culori. În ziua respectivă, puteai ve-dea scene galante, înfăţişate cu o graţie cam seacă de Boilly, Învăţăturile iubirii conjugale şi Dulci împotriviri, de care se scandalizau iacobi-nii şi pe care cei ruşinoşi le reclamau la Socie-tatea artelor; Promenada publică de Debu-court, cu un june spilcuit, în pantaloni galben-ca-nar, întins pe trei scaune, caii tânărului Carle Vernet,

10.-XII-2014

Nr. 12/40

aerostate, Virginia la scăldat şi figuri reproduse după lucrări antice.

Dintre cetăţenii al căror şuvoi trecea prin faţa magazinului, tocmai cei mai zdrenţăroşi zăboveau îndelung în faţa vitrinelor, prompţi la distracţie, lacomi de imagini şi dornici să-şi ia, măcar cu ochii, partea lor din bunurile acestei lumi; ei admirau cu gura căscată, pe când aristocraţii aruncau o privire, încruntau sprâncenele şi îşi vedeau de drum. De departe, de cum începu să se zărească, Evariste îşi ridică privirile spre una din ferestrele de deasupra magazinului, cea din stânga, unde, în spatele balconului metalic în formă de scoică, se afla un ghiveci cu garoafe roşii. Fereastra aceasta lumina camera Elodiei, fiica lui Jean Blaise. Negustorul de stampe locuia împreună cu unica sa copilă la primul etaj al casei.

Evariste, care se oprise o clipă, ca pentru a-şi trage sufletul în faţa Amorului pictor, învârti clanţa. O găsi pe cetăţeana Elodie care, după ce vânduse nişte gravuri, două compoziţii de Fragonard fiul şi de Naigeon, cu grijă alese dintre celelalte, înainte să încuie în casa de bani asignaţii58 pe care îi primise, îi scruta, unul câte unul, la lumina zilei, pentru a le examina firul metalic, textura şi filigranul, neliniştită că, spre marea pagubă a comerţului, circulau în egală măsură bancnote false şi bancnote bune. Asemeni celor care, altădată, imitau semnătura regelui, falsificatorii monedei naţionale erau condamnaţi la moarte; cu toate acestea, se găseau tiparniţe de asignaţi prin toate pivniţele; elveţienii introduceau asignaţi falşi cu milioanele; prin cârciumi, erau aruncaţi cu vraful; englezii îi debarcau zilnic, în baloturi, pe ţărmurile noastre, pentru a discredita Republica şi pentru a-i aduce în sapă de lemn pe patrioţi. Elodie se temea să nu primească hârtii false şi, mai ales, să nu fie considerată şi tratată drept complice a lui Pitt59, bizuindu-se, totuşi, pe norocul ei şi sigură că se descurcă ea în orice situaţie.

Evariste o privi cu acel aer posomorât care, mai bine decât orice surâs, exprimă iubi58

Asignat – hârtie-monedă emisă în 1789 (n. t.)

William Pitt (1759-1806) – om de stat englez, adversar implacabil al Revoluţiei franceze (n. t.)

59

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rea. Ea îl privi cu o mutră uşor zeflemitoare, mijindu-şi ochii negri, expresie care îi venea din faptul că ştia că este iubită, ceea ce nu o supăra, şi că o asemenea figură îl necăjeşte pe îndrăgostit, îl face să se plângă, îl incită să facă declaraţii, dacă nu le-a făcut deja, ceea ce era cazul lui Evariste.

După ce a pus asignaţii în cutie, ea şi-a scos din coşul de lucru o eşarfă albă, pe care începuse să o brodeze, şi s-a apucat de cusut. Era harnică şi cochetă, şi cum, din instinct, mânuia acul şi ca să placă, şi ca să-şi mai adauge o podoabă, broda în feluri diferite, în funcţie de cei care o priveau: broda agale pentru cei cărora voia să le comunice o dulce moliciune; broda capricios pentru cei pe care se amuza să-i necăjească un pic. Pentru Evariste se apucă să brodeze cu grijă, pentru că în el dorea să cultive un sentiment serios.

Elodie nu era nici prea tânără, nici prea frumoasă. Ba, la început, putea să ţi se pară chiar urâtă. Brunetă, cu tenul măsliniu, pe sub basmaua albă, legată neglijent în jurul capului şi de sub care scăpau buclele albăstrii ale părului ei, cărbunii ochilor de foc îi ardeau orbitele. În chipul ei rotund, cu pomeţii proeminenţi, vesel, uşor turtit, rustic şi voluptuos, pictorul regăsea figura faunului Borghese, a cărui zburdălnicie o admirase pe un mulaj. O mustăcioară fină îi accentua buzele pătimaşe. Sânul, care părea umflat de senzualitate, îi înălţa baticul mare, încrucişat după moda anului. Mijlocul suplu, picioarele agile, întregul ei trup robust se mişcau cu delicioase graţii de sălbăticiune. Privirea, respiraţia, freamătul cărnii, totul în ea îţi cerea inima şi îţi făgăduia dragostea. În spatele tejghelei din prăvălie, ea trimitea cu mintea la o nimfă a dansului, la o bacantă de la Operă, despuiată de blana de linx, de tirs şi de ghirlandele de iederă, înăbuşită, disimulată printr-o vrajă, sub înfăţişarea modestă a unei gospodine din Chardin.

- Tata nu este acasă, îi spuse ea pictorului; aşteptaţi-l puţin, trebuie să vină... Micile ei mâini brune făceau acul să a-lerge pe linou60.

60

Linou – olandă subţire pentru batiste, bluze, lenjerie de damă. (n. t.)

melin ?

10.-XII-2014

Nr. 12/40

- Vă place desenul acesta, domnule Ga-

Gamelin era incapabil de prefăcătorie.

Iar dragostea, sporindu-i curajul, îl făcea peste măsură de sincer.

- Brodaţi cu îndemânare, cetăţeană, dar, dacă vreţi să v-o spun, desenul care v-a fost trasat nu este destul de simplu, destul de curat, şi se resimte din pricina gustului afectat care, în Franţa, a domnit prea mult în arta decorării stofelor, a mobilei, a lambriurilor; fundele acestea, ghirlandele reamintesc de stilul mărunt şi meschin, favorizat pe vremea tiranului. Gustul renaşte. Vai! revenim de departe. În timpul infamului Ludovic al XV-lea, decoraţia avea ceva complicat, extravagant. Se făceau comode pântecoase, cu mânere răsucite într-un fel ridicol, bune doar de pus pe foc, să se încălzească patrioţii; numai simplitatea este frumoasă. Trebuie să ne întoarcem la antichitate. David61 dese-nează paturi şi fotolii după amforele etrusce şi după picturile de la Herculanum.

- Am văzut paturi şi fotolii din astea, spuse Elodie, e frumos ! În curând nici nu se vor mai căuta altele. Asemeni dumneavoastră, şi eu ador anticul.

- Ei bine, cetăţeană, dacă aţi fi ornat această eşarfă cu un motiv grecesc, cu frunze de iederă, cu şerpi sau cu săgeţi încrucişate, ea ar fi fost demnă de o spartană… şi de dumneavoastră. Totuşi, puteţi păstra acest model simplificându-l, readucându-l la linia dreaptă.

Ea îl întrebă ce trebuia înlăturat.

El se aplecă asupra eşarfei: obrajii lui atingeau uşor buclele Elodiei. Mâinile li se întâlneau pe linou, respiraţia li se contopea. În clipa aceea, Evariste încerca o bucurie infinită; dar, simţind lângă buzele sale buzele Elodiei, se temu să nu o fi jignit pe fată şi se retrase brusc.

Cetăţeana Blaise îl iubea pe Evariste Gamelin. Îl găsea superb, cu ochii lui mari, pătimaşi, cu frumosul chip oval, cu paloarea sa, cu bogatu-i păr negru, despărţit pe frunte şi re61

David Louis – pictor francez (1748-1825), membru al Convenţiei; în timpul Revoluţiei, i-a fost încredinţată conducerea supremă sau, mai bine-zis, dictatura în arte. (n. t.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vărsându-i-se în valuri pe umeri, cu ţinuta gravă, cu aerul rece, cu felul lui sever de abordare, cu vorba hotărâtă, fără nici un strop de linguşire. Şi, pentru că îl iubea, ea îi atribuia un mândru talent de artist, care va erupe într-o zi în capodopere, făcându-i numele celebru, aşa că îl iubea şi mai şi. Cetăţeana Blaise nu avea un cult pentru pudoarea masculină, morala ei nu se simţea ofensată când un bărbat ceda pasiunii, gusturilor şi dorinţelor sale; ea îl iubea pe Evariste, care era cast; doar pentru că în asta îi găsea avantajul că nu era gelos sau bănuitor şi că nu avea nicio spaimă de rivali.

Totuşi, în clipa aceea, i se păru cam prea rezervat. Dacă Aricie a lui Racine, care îl iubea pe Hippolyte, admira sălbatica virtute a tânărului erou, asta era în speranţa să i-o învingă, şi ea s-ar fi plâns numaidecât că moravurile lui sunt prea severe, dacă el nu şi le-ar fi îmblânzit pentru ea. Şi, cum a prins ocazia, ea a şi-a mărturisit aproape pe de-a-ntregul iubirea, doar ca să-l constrângă pe el la declaraţii. După exemplul acestei tandre Aricie, cetăţeana Blaise nu era departe de a crede că în dragoste femeia este obligată să facă avansurile. „Cei mai iubitori, îşi spunea ea, sunt cei mai timizi; au nevoie de ajutor şi de încurajare. În definitiv, tocmai asta înseamnă candoarea lor, femeia să facă jumătate din drum, ba chiar mai mult, fără ca ei să-şi dea seama, lăsându-le aparenţa atacului îndrăzneţ şi gloria cuceririi”. Ce o liniştea în privinţa ieşirii din această situaţie era faptul că ştia cert (şi într-adevăr, referitor la acest subiect, nu exista nicio îndoială) că Evariste, înainte ca Revoluţia să-l fi eroizat, iubise foarte omeneşte o femeie, o creatură umilă, pe portăreasa de la academie.

Elodie, care nici pe departe nu era o ingenuă, concepea mai multe feluri de amor.

Sentimentul pe care i-l inspira Evariste avea suficientă profunzime pentru ca ea să vrea să-i dedice întreaga-i viaţă. Era dispusă pe de-antregul să se mărite cu el, dar se aştepta ca tatăl ei să nu încuviinţeze căsătoria unicei sale fiice cu un artist obscur şi sărac. Gamelin nu avea nimic; negustorul de stampe învârtea serioase sume de bani. Amorul pictor îi aducea

10.-XII-2014

Nr. 12/40

mult, specula tranzacţiilor bancare şi mai mult, plus că se asociase cu un furnizor care livra cavaleriei Republicii baloturi de stuf şi urluială de ovăz. În sfârşit, fiul cuţitarului din strada Saint -Dominique era un personaj prizărit pe lângă editorul de stampe cunoscut în toată Europa, din familia celor ca Blaizot, Bassan sau Didot, şi care îi frecventa pe cetăţenii Saint-Pierre şi Florian. Şi nu de fiică ascultătoare ce ar fi fost socotea ea consimţământul patern necesar rostuirii sale. Tatăl, văduv de timpuriu, fire lacomă şi uşuratică, mare fustangiu, mare afacerist, nu se ocupase niciodată de ea, o lăsase să crească de capul ei, fără sfaturi, fără prietenie, preocupat nu să supravegheze, ci să ignore conduita acestei fete, căreia, ca un cunoscător, îi estima temperamentul nestăvilit şi mijloacele de seducţie cu mult mai puternice decât un chip drăguţ. Prea generoasă ca să se păstreze, prea inteligentă ca să se piardă, înţeleaptă în nebuniile ei, plăcerea de a iubi nu o făcuse niciodată să uite de convenienţele sociale. Tatăl îi era infinit recunoscător pentru această prudenţă; şi, cum ea îi moştenise simţul negustoriei şi gustul de a întreprinde, el nu-şi bătea capul cu misterioasele motive care îndepărtau de măritiş o fată atât de bună pentru asta, ţinând-o acasă, unde făcea cât o menajeră şi patru angajaţi. La douăzeci şi şapte de ani, ea considera că are vârsta şi experienţa necesare pentru a-şi face singură viaţa, fără să trebuiască să ceară sfatul sau să urmeze voinţa unui părinte tânăr, uşuratic şi distrat.

Dar, pentru a se mărita cu Gamelin, ar fi trebuit ca domnul Blaise să-i facă un rost acestui ginere sărac, să-i stârnească interesul pentru firmă, să-i asigure lucrări, aşa cum le asigura multor artişti, mă rog, într-un fel sau altul, să-i creeze venituri; ori, i se părea imposibil ca unul să ofere, iar celălalt să accepte, atât de puţin se simpatizau cei doi bărbaţi.

Dificultatea aceasta o cam descumpănea pe tandra şi înţeleapta Elodie. Aşa că, fără nicio frică, nutrea gândul de a se uni cu prietenul ei prin legături secrete şi să-l ia pe autorul celor fireşti drept martor unic al credinţei lor reciproce. Filosofia ei nu considera condamnabilă o astfel de uniune, pe care independenţa vieţii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sale o făcea cu putinţă şi căreia caracterul onest şi virtuos al lui Gamelin avea să-i dea forţă şi siguranţă; însă Gamelin izbutea cu mare greutate să o ducă de azi pe mâine şi să-şi întreţină bătrâna mamă: într-o existenţă atât de strâmtorată nu părea să fie loc pentru o iubire, fie ea şi redusă la simplitatea naturii. De altminteri, Evariste nu-şi mărturisise încă sentimentele, nici nu-şi împărtăşise intenţiile. Iar cetăţeana Blaise nădăjduia să-l oblige la asta în scurtă vreme...

Ea îşi opri în acelaşi timp şi gândurile şi acul: - Cetăţene Evariste, eşarfa asta nu-mi va fi pe plac decât în măsura în care îţi va plăcea dumitale. Desenează-mi, te rog, un model. Şi, cât îl voi aştepta, voi desface, ca Penelopa, tot ce am cusut în lipsa dumitale.

El îi răspunse cu un entuziasm sumbru: - Îţi făgăduiesc, cetăţeană. Îţi voi desena paloşul lui Harmodius62: o sabie într-o ghirlandă. Şi, scoţându-şi creionul, schiţă săbii şi flori, în stilul acela sobru şi nud, pe care îl iubea.

Totodată, îşi expunea principiile.

- Francezii regeneraţi, zicea el, trebuie să înlăture toate urmările servituţii: prostul gust, forma proastă, desenul prost. Watteau, Boucher, Fragonard lucrau pentru tirani şi pentru sclavi. În creaţiile lor, nici o trăire a stilului valoros sau a liniei pure; nicăieri, nici natură, nici adevăr. Măşti, păpuşi, cârpe, maimuţăreli. Posteritatea le va dispreţui lucrările frivole. Într-o sută de ani, toate tablourile lui Watteau vor fi pierit, dispreţuite, prin podurile caselor; în 1893, studenţii de la pictură vor acoperi cu eboşele63 lor pânzele lui Boucher. David a deschis calea: el se apropie de antic, dar încă nu este suficient de simplu, de mare, de curat. Artiştii noştri mai au încă multe secrete de aflat din

10.-XII-2014

Nr. 12/40

frizele de la Herculanum, din basoreliefurile romane, din amforele etrusce.

Vorbi îndelung despre frumuseţea antică, apoi reveni la Fragonard, pe care îl urmărea cu o ură nestinsă: - Îl ştii, cetăţeano?

Elodie făcu semn că da.

- Îl cunoşti şi pe moş Greuze64, care, sigur, este destul de ridicol cu haina lui stacojie şi cu sabia lui. Dar, pe lângă Fragonard, pare un înţelept al Greciei. Acum câtva timp, l-am întâlnit pe acest bătrân netrebnic, tropăind pe sub arcadele Palatului Egalităţii, pudrat, galant, vioi, deşănţat, hidos. Văzându-l, am dorit ca, în lipsa unui Apolo, vreun prieten viguros al artelor să-l spânzure de un copac şi să-l jupoaie de viu ca pe Marsyas65, ca să fie un veşnic exemplu pentru pictorii proşti.

Elodie îl privi atent cu ochii ei veseli şi voluptuoşi: - Ştii să urăşti, domnule Gamelin: înseamnă că ştii şi să iu…

- Dumneata eşti, Gamelin ? făcu o voce de tenor, vocea cetăţeanului Blaise, care se întorsese la magazin, cu cizme cu scârţ, cu brelocuri zornăitoare, cu pulpanele fluturând şi acoperit de o pălărie uriaşă, ale cărei colţuri i se lăsau pe umeri.

Luându-şi coşul, Elodie urcă în camera ei.

- Ei, bine, Gamelin, întrebă cetăţeanul Blaise, mi-ai adus ceva nou?

- Poate, spuse pictorul. Şi îi expuse ideea lui: - Cărţile noastre de joc oferă un contrast izbitor cu moravurile actuale. Numele de valet sau de rege jignesc auzul unui patriot. Eu am conceput şi am executat un nou joc de cărţi, revoluţionar, în care regilor, damelor sau valeţilor li se substituie Libertăţi, Egalităţi, Fra-

64

62

Harmodius – atenian care, împreună cu prietenul său, Aristogiton, a conspirat împotriva lui Hiparc şi a lui Hipias, fiii lui Pisistrate (534 î. H.). (n. t.)

63 EBÓȘĂ, eboșe, s. f. 1. Semifabricat obținut prin deformare plastică din lingouri. 2. Primul stadiu în vederea realizării unei opere în arta plastică, indicând forma generală. ♦ Schiță, crochiu.

– Din fr. ébauche.

Jean-Baptiste Greuze (1725-1805) – celebru pictor francez; în tablourile sale, foarte ingenios compuse, domnesc o graţie şi o naivitate încântătoare, un farmec nespus şi, uneori, un real sentiment al patosului. (n. t.)

65 Marsyas – tânăr frigian, foarte priceput cântăreţ din fluier, care a cutezat să-l înfrunte pe Apolo la acest instrument; cum zânele l-au declarat pe Apolo învingător, zeul l-a legat pe Marsyas de un copac şi l-a jupuit de viu, drept pedeapsă pentru îndrăzneala lui (mit.). (n. t.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ternităţi; aşii, înconjuraţi de fascii66, se numesc Legi… Anunţi Libertate de treflă, Egalitate de pică, Fraternitate de caro, Lege de inimă…Cred că aceste cărţi sunt destul de competent desenate; am intenţia să i le dau lui Desmahis, să le graveze în dăltiţă, şi să scot brevet. Şi, scoţând din mapă câteva figuri terminate în acuarelă, artistul i le întinse negustorului de stampe.

Cetăţeanul Blaise refuză să le ia şi întoarse capul.

- Puiule, astea du-le la Convenţie, şi vei primi onorurile adunării. Dar nu spera să scoţi vreun sfanţ pe noua dumitale invenţie, care nu e nouă. Te-ai trezit prea târziu. Jocul dumitale revoluţionar de cărţi este al treilea care mi se aduce. Camaradul dumitale, Dugourc, mi-a oferit, săptămâna trecută, un joc de pichet cu patru Genii, patru Libertăţi, patru Egalităţi. Mi s-a mai propus un joc în care erau înţelepţi, viteji, Caton, Rousseau, Hannibal, şi nu mai ştiu cine!… Şi, faţă de ale dumitale, prietene, aceste cărţi aveau avantajul de a fi desenate grosolan şi gravate pe lemn cu briceagul. Ce puţin îi cunoşti pe oameni, dacă îţi închipui că jucătorii se vor servi de cărţi desenate după gustul lui David şi gravate în maniera lui Bartolozzi! Şi ce iluzie bizară, să crezi că este nevoie de atâtea fasoane ca să pui de acord vechile jocuri de cărţi cu ideile actuale! Fără să-i înveţe nimeni, bravii sanchiloţi le corectează lipsa de civism anunţând: „Tiranul!” sau simplu „Porcu’ gras!”. Ei se folosesc de cărţile lor slinoase şi nu cumpără niciodată altele. Un mare consum de jocuri se face în tripourile de la Palatul Egalităţii: te sfătuiesc să te duci acolo şi să le oferi crupierilor şi jucătorilor de ruletă sau de bacara Libertăţile, Egalităţile şi…, cum le ziceai?…, Legile dumitale de inimă… şi după aia să vii să-mi spui cum te-au primit!

Cetăţeanul Blaise se aşeză pe tejghea, dădu un bobârnac unor fire de tutun de pe pantalonii săi de nanchin şi, privindu-l pe Gamelin cu o milă duioasă: 66

Fascie – mănunchi de nuiele, legat cu o curea în jurul unei securi, purtat de lictorii care însoţeau pe unii magistraţi romani, ca semn al puterii acestora. (n. t.)

10.-XII-2014

Nr. 12/40

- Permite-mi să-ţi dau un sfat, cetăţene pictor: dacă vrei să-ţi câştigi existenţa, lasă-te de cărţi patriotice, de simboluri revoluţionare, de Hercule, hidre, Furii urmărind Crima, de genii ale Libertăţii, şi pictează-mi nişte fete frumoase. Înfocarea cetăţenilor de a se regenera se mai răcoreşte cu timpul, iar bărbaţilor au să le placă întotdeauna femeile. Fă-mi nişte femei cu carnea roz, cu picioare fine şi cu mâini mici. Şi bagă-ţi în cap că Revoluţia nu mai interesează pe nimeni şi nimeni nu vrea să mai audă de ea.

Brusc, Evariste se cabră: - Cum! Să nu mai audă de Revoluţie!…

Dar întronarea Libertăţii, victoriile trupelor noastre, pedepsirea tiranilor sunt evenimente care vor uimi posteritatea cea mai îndepărtată!

Iar noi cum am putea sta nepăsători?… Cum! Secta sanchiloţilor lui Iisus a durat aproape optsprezece secole, iar cultul Libertăţii să fie abolit după nici patru ani de existenţă! Şi Jean Blaise, cu un aer de superioritate: - Dumneata pluteşti în vis; eu, trăiesc în realitate. Crede-mă, prietene, Revoluţia plictiseşte: durează prea mult. Cinci ani de entuziasm, cinci ani de îmbrăţişări, de masacre, de discursuri, de Marseilleză, de clopote, de aristocraţi spânzuraţi, de capete purtate în vârf de suliţă, de femei călări pe tunuri, de arbori ai Libertăţii cu bonetă roşie, de fete şi de bătrâni în robe albe, plimbaţi în care de flori; de întemniţări, de ghilotină, de raţionalizări, de afişe, de cocarde, de panaşe, de săbii, de carmaniole, e prea lung! Şi apoi, începi să nu mai înţelegi nimic.

Am văzut prea mulţi, dintre cetăţenii ăştia mari, pe care ni i-aţi dus la Capitoliu doar pentru ca să-i aruncaţi apoi de pe stânca Tarpeiană, Necker, Mirabeau, La Fayette, Bailly, Pétion, Manuel, şi atâţia alţii. Cine ne poate spune că nu le pregătiţi aceeaşi soartă şi noilor voştri eroi?…

Nu mai ştie nimeni.

- Numiţi-i, cetăţene Blaise, numiţi aceşti eroi pe care noi ne pregătim să-i sacrificăm! spuse Gamelin pe un ton care îl readuse la prudenţă pe negustorul de stampe.

- Eu sunt republican şi patriot, răspunse el, cu mâna pe inimă. Sunt la fel de republican ca

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi dumneata, sunt la fel de patriot ca şi dumneata, cetăţene Evariste Gamelin. Eu nu pun la îndoială civismul dumitale şi nu te acuz nicicum de versatilitate. Şi nu uita că civismul meu şi devotamentul meu pentru binele public sunt atestate de numeroase acţiuni. Principiile mele, iată-le: îi acord încrederea mea oricărui individ capabil să servească naţiunea. Mă înclin în faţa unor bărbaţi ca Marat, ca Robespierre, pe care voinţa publică îi desemnează pentru periculoasa onoare a puterii legislative; sunt gata să îi ajut, pe măsura slabelor mele puteri şi să le ofer modestul meu sprijin de cetăţean cinstit. Comitetele pot depune mărturie pentru zelul şi pentru devotamentul meu. În asociere cu câţiva patrioţi adevăraţi, am furnizat ovăz şi furaje pentru brava noastră cavalerie, bocanci pentru soldaţii noştri. Pentru armata noastră din Sud, chiar astăzi am dispus să se trimită de la Vernon şaizeci de boi, printr-o ţară infestată de bandiţi şi bătută de emisarii lui Pitt şi ai lui Condé. Eu nu vorbesc; eu acţionez.

Gamelin îşi aşeză liniştit acuarelele înapoi în mapă, îi legă şnururile şi o puse sub braţ.

- Ciudată contradicţie, spuse el printre dinţi, să-i ajuţi pe soldaţii noştri să poarte prin lume această Libertate pe care, acasă, o trădezi, semănând tulburare şi nelinişte în sufletele apărătorilor ei… Salut, cetăţene Blaise. Înainte de a o lua pe străduţa de pe lângă templul Oratoire, Gamelin, cu inima grea de dragoste şi de mânie, se întoarse pentru a arunca o privire spre garoafele roşii, înflorite pe marginea unei ferestre.

Nu dispera câtuşi de puţin în privinţa salvării patriei. Vorbelor lipsite de civism ale lui Jean Blaise el le opunea credinţa sa revoluţionară. Doar că trebuia să admită că negustorul ăsta părea să aibă ceva dreptate când pretindea că poporul Parisului începea să nu mai fie interesat de evenimente. Vai! era mai mult ca sigur că entuziasmului primelor ore îi va urma indiferenţa generală, şi că nu se vor mai vedea marile mulţimi unanime din Optzeci şi nouă, că nu se vor mai vedea milioanele de suflete la unison, care, în Optzeci şi nouă, se înghesuiau în jurul amvonului federaţilor. Ei, bine! cetăţenii cei

10.-XII-2014

Nr. 12/40

vrednici îşi vor dubla zelul şi cutezanţa, vor trezi poporul din amorţeală, dându-i să aleagă: libertatea sau moartea.

Astfel cugeta Gamelin, iar gândul la Elodie îi susţinea curajul.

Ajuns la cheiuri, văzu soarele coborând la orizont, sub norii grei ca nişte munţi de lavă incandescentă; acoperişurile oraşului erau scăldate într-o lumină de aur; gemurile ferestrelor aruncau fulgere. Iar Gamelin îşi închipuia Titanii făurind-o, din resturile arzând ale vechilor lumi, pe Dicé, cetatea de aramă.

Neavând o bucată de pâine nici pentru el, nici pentru mama lui, se visa poftit, alături de întregul univers, la masa nesfârşită, unde ar şedea omenirea renăscută. Până atunci, încerca să se convingă că patria, ca o mamă grijulie, îşi va hrăni fiul credincios. Respingând cu tărie dispreţul negustorului de stampe, se înverşuna să creadă că ideea unui joc de cărţi revoluţionar era nouă şi bună, şi că, în acuarelele sale atât de reuşite, ţinea sub braţ o avere. „Desmahis o să le graveze, se gândea el. Vom edita împreună noul joc patriotic şi putem fi siguri că vom vinde, la douăzeci de soli bucata, cam zece mii pe lună”. Şi, nerăbdător să realizeze acest proiect, se îndreptă cu paşi mari spre cheiul Féraille unde, deasupra geamgiului, locuia Desmahis. Se intra prin prăvălie. Nevasta geamgiului îl avertiză pe Gamelin că cetăţeanul Desmahis nu era acasă, lucru care nu-l miră prea mult pe pictor, care ştia că amicul lui era cam haimana şi cam gură-cască şi se mira cum de era cu putinţă să graveze cineva atât de mult şi atât de bine, cu aşa puţină strădanie. Gamelin se hotărî să-l aştepte un pic. Soţia geamgiului îi oferi un scaun. Era necăjită şi se plângea că afacerile merg prost, chiar dacă se spusese că Revoluţia, spărgând geamuri, i-ar fi îmbogăţit pe geamgii.

Se înnopta: renunţând să-şi mai aştepte camaradul, Gamelin îşi luă rămas bun de la femeie. Când ajunse pe Pont-Neuf, văzu venind dinspre cheiul Morfondus gărzi naţionale călări, care îi dădeau la o parte pe trecători, purtau torţe, şi, în mare zăngănit de săbii, escortau o

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE căruţă care ducea fără grabă spre ghilotină un bărbat al cărui nume nu-l cunoştea nimeni, un fost, primul condamnat al noului tribunal revoluţionar. Se zărea neclar printre pălăriile gărzilor, aşezat, cu mâinile legate la spate, cu capul gol şi bălăbănindu-se, întors spre spatele căruţei.

Călăul stătea în picioare lângă el, sprijinit de loitră. Trecătorii, opriţi, vorbeau între ei că era pesemne vreunul care înfometase poporul şi se uitau cu nepăsare. Apropiindu-se, Gamelin îl recunoscu printre spectatori pe Desmahis, care se opintea să despice mulţimea şi să treacă prin cortegiu. Îl strigă şi îi puse mâna pe umăr; Desmahis întoarse capul. Era un tânăr frumos şi voinic. Pe vremuri, la academie, se spunea că are cap de Bahus şi corp de Hercule. Prietenii îl strigau „Barbaroux”, din cauza asemănării sale cu acest reprezentant al poporului.

-Vino, îi spuse Gamelin, vreau să-ţi vorbesc despre o afacere importantă.

- Lasă-mă! se smuci Desmahis. Şi mormăi nişte vorbe nedesluşite, pândind momentul să o ia din loc.

- Urmăream o femeie divină, cu pălărie de pai, o modistă, cu părul blond lăsat pe spate: am pierdut-o din pricina blestematei ăsteia de căruţe… Ea a trecut prin faţă, o fi ajuns deacum la capătul podului.

Gamelin încercă să-l reţină de pulpana hainei, jurându-se că era ceva important.

Dar Desmahis se strecurase deja printre cai, gărzi, săbii, torţe, urmărindu-şi-o pe domnişoara modistă. (capitolul IV în nr. următor)

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Autor: Constantin Mănuţă FASCINAŢIA IUBIRII Sub semnul celebrului dicton „Iubirea care mişcă sori şi stele” al lui Dante Alighieri din Paradisul - Divina comedie se află volumul de versuri Sete de albastru semnat de Vasile Popovici şi apărut la Editura VIF, Constanţa, 2013.

Vasile Popovici nu este un nume necunoscut în literatură. Născut la 20 dec. 1938, în comuna Corni, judeţul Botoşani, este poet, prozator, folclorist, eseist, epigramist, critic literar şi a scris aproape douăzeci cărţi (alte volume aflându-se sub tipar) din care enumerăm: Paradoxuri - vol. I (Poezii), Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită, Joc perpetuum - vol. II (Poezii), Ediţia a II-a, refăcută şi revizuită, Obsesia nonsensului - Poezii, Între Esenţă şi Nimic – Poezii, Remember - reflecţiile unui neoplaz.

La începutul volumului, se află un fel de prefaţă sub dictonul dantesc enunţat mai sus, în care încearcă o analiză explicită a versurilor sale. După câteva citate din Rochefoucault, Sir Walter Scott ori I.L. Caragiale, ne atenţionează despre ipostazele iubirii din poezia sa: „francă”, platonică, imaculată, nevinovată, ideală, altruistă, în antiteză cu luciditatea raţiunii pure.

Volumul se deschide cu poezia Mai ţii tu minte… scrisă într-un stil curat, clasic, capabilă să trezească vii sentimente şi emoţii: „Mai ţii tu minte-n luncă noaptea răcoroasă,/ că ne-apucase frigul, am făcut un foc/ şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă/ ne trimitea blagoslovire şi noroc?/ Mai ţii tu minte, ai vreo tremurare/ când cerul nopţii arde-n foc întins?/ acum ai alte-ngrijorări şi ţi se pare/ că alte focuri ard, dar tot de necuprins?” şi în poezia Gentillesse, poezie ce face parte din tema iubirii – dimensiunea fundamentală a volumului de versuri în discuţie:” Eu sunt poet, iubito!/ şi-ţi pot da tot ce vrei,/ îţi dau 2-3 luceferi,/ dar ce să faci cu ei?/Te pot plimba în voie/ cu Carul mare-ori Mic,/ pe drumuri de lactee,/ prin Marele Nimic./ Îţi pot da tot ce vrei,/ şi soarele şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE luna,/ din stele câte-ţi dau,/ nu poţi avea nici una./ Ţi-aş da un univers/ ca să le ai pe toate,/ nu cum aievea sunt, /ci metamorfozate./…Mai bine-ţi dau o floare/ în fiecare zi…/ şi vom vedea noi cum e/ cu „to be, or not to be”.

Poetul este preocupat de motivul biblic din Cartea Facerii, când Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, Adam şi Eva, într-o oarecare măsură asemănătoare lui Tudor Arghezi din ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de abecedar), cinci poezii apărute în 1944 în Revista Fundaţiilor Regale: Adam şi Eva, Paradisul, Poruncă, Păcatul, Pedeapsa.

Aflat la ora mărturisirilor, poetul explică într-o viziune proprie păcatul originar al primului cuplu Adam şi Eva: În ziua a şaptea, Domnul, punând Cuvântul la-ncercare, îşi terminase marile capitole fiinţiale, ontologice ale universului. După ziua de odihnă, în marea Lui dumnezeire, începe desăvârşirea creaţiei, ordonând, de la minus la plus infinit, subcapitolele ontice pe scara axiologică. Aşadar: Adam! Una la mână! Şi întru neplictiseala întâiului pe arealul necuprinsului, Dumnezeu o măiestreşte pe Eva. În costumul evitic, impudică, nu-şi puse în faţă măcar frunza aceea de lipan; asta pentru că jivina alunecătoare, care nici până acum n-am întrebat pe nimeni de unde apăruse, încă n-o ademenise la ispită. „Cât n-au muşcat din măr,/ nu era bai./ Adam şi Eva/ erau singurii din rai,/ goi puşcă,/ scoşi proaspăt din tipar/ şi n-aveau/ nici o frunză de lipan,/ măcar.// Când s-au lăsat ispitei/ spre robire,/ călcând porunca austeră,/ grea, / când s-au văzut/ cu-atâta dezgolire,/ se întrebau/ de-i bună la ceva.” (Inocenţă) Pornind de la ideea că divinitatea e oglinda a ceea ce e necunoscut în om – Heidegger, Originea operei de artă, poetul nu scrie o poezie religioasă, gnoseologică în adevăratul sens al cuvântului, ci portretizând-o pe Eva, îşi doreşte refacerea imaginii iubitei: „Te-am căutat prin risipire să te-adun/ din infinituri şi din colb de stele,/ din fiecare Evă să te recompun/ imagine din visurile mele…” (Ascunsă dup'o stea). Glisând pe timpul ademenitor, ireversibil şi implacabil/inexorabil, vede portre-tul femeii

10.-XII-2014

Nr. 12/40

în diferite variante şi ipostaze: „Eu vreau femeia înspumată ca şi marea în furtună,/cu ţâţa dulce ca porumbu-n lapte când îl fierbi,/ca şerpii-n şerpărie care, piatră scumpă-şi fierb din spumă,/femeia atică, cu pasul sprinţar ca la goanelor de cerbi.//Eu vreau femeia-abis, din funduri de oceane, nea-tins,/femeia-vis ce-n zori să nu se destra-me; /hiperboreele ne curgă liniştit prin părul nins, /când vremea 'ceea va veni şi ne va prinde-n ra-me.”(Eu vreau femeia) ori „aşa cum flori de colţ pe creştete alpine/Dau muntelui sublimul cul-milor neatinse,/La ceasul brumelor prin vremu-rile ninse,/Şi un blestem e bun când vine de la tine.”(Şi un bles-tem e bun) sau femeia este efigia mişcătoare pe albastrul infinit: „Privesc spre cer cu sete de albastru,/ să se pogoare din senin Fortuna,/ să fim doar noi sub cer, să fim totuna.// Îmi voi purta ca pe un dar cununa,/ mă voi ruga cu rugă de sihastru,/privind spre cer cu sete de albastru.” (Privesc spre cer).

O iubire terestră, alături de cea divină, apare în poeziile Plata, cu trimitere la poezia lui G. Coşbuc Rea de plată: „Cine-n cale mi te-a scos /Aşa zveltă-mbujorată?/ Mulţumescu-i cui te-a scos/Că-mi erai îndatorată./Faci pe sfânta, pe nebuna,/Mofturoasă şi în draci. /Nebunatico, ştii una?/ Plata în natur'o faci. /…Mi se zbate-n mine dorul,/Când te-mpotriveşti uşor,/Şi-ascultăm apoi izvorul,/Îmblânziţi de-atâta dor.” (Plata) ori: „Îmi amintesc de parc-aş fi visat/cum luna-şi lasă pleoapă, ruşinoasă,/iar tu, candidă, castă, m-ai lăsat/ să îţi deschei trei bumbi de la cămaşă…” (Îmi amintesc) şi Balada sihastrului, în ultima strofă: „…Mi-a spus povestea, ce i-am zis baladă,/O babă, descântând în ceaşcă doi tăciuni;/ Găsită printre abţibilduri, într-o ladă,/Pe o coperă a unei cărţi de rugăciuni.” Ultima strofă a poeziei Corolar îşi trage esenţa din poezia blagiană Glas de seară prin sintagma: „veni-va zi”: „Vrei să ştii cât pot iubi?/ Cât să nu te iau cu mine/ Când veni, - veni-va zi.”

Din literatura universală este prezent Omar Khayyam aşa cum reiese cel puţin din poezia Neastâmpăr: „Te ştiu naiadă-ntre/limanuri,/cum te-au imaginat/ poeţii,/poveste spusă/ pe la hanuri/ cum n-au mai auzit/drumeţii.”,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dar idolul suprem este Shakespeare - care apare în poeziile Amor barbar: „…Cercam/s-aprind amorul cu dulcegării,/cu-mbrăţişări/ şi cu sărut de poezie;/parfum shakespearian/şi fantezie/ turnam pe trupul ei,/în noaptea feerică,/ târzie.”, Verb auxiliar prin versurile: „Eşti cel dintâi/ şi ultim suvenir;/ erai,/ ai fost şi încă eşti/ un verb ajutător/ce-l foloseşti/ în zicerea/ aceea-a lui Shakespeare.”, Conjugare, unde apar şi Franz Liszt, şi A.Rodin: „Te-ascult ca pe o uvertură de Franz Liszt;/Ca pe-un Rodin în dăltuire te admir/Şi te conjug cu verbu- „a fi” a lui Shakespeare./În datum, pentru tine doară mai exist.” Livrescul din poezia lui Vasile Popovici, influenţele exercitate de marii creatori ai literaturii naţionale şi universale au partea lor benefică, indicând faptul că autorul este un intelectual în poezie şi aici l-am apropia de poetul Corneliu Sturzu. Lirismul este unul subiectiv şi nu obiectiv ca la G. Coşbuc, ceea ce pune eul poetic în diferite ipostaze lirice.

Explicând titlul Sete de albastru ca un panaceu absolut, universal, iubirea are menirea de a-i face pe oameni mai buni şi altruişti.

©Constantin Mănuţă

Malala Yousafzai

Nr. 12/40

venit un simbol al protestului paşnic şi cea mai tînără favorită la Premiul Nobel pentru Pace. Eu sunt Malala este povestea cutremurătoare a unei familii dezrădăcinate de hidoşenia terorismului, a luptei pentru educaţia tinerelor şi a curajului ieşit din comun al unor părinţi care-şi iubesc nespus fata într-o lume ce oferă totul fiilor. La paisprezece ani, MALALA YOUSAFZAI (n. 1997) a aflat că talibanii o ameninţau public cu moartea. Educată la şcoala fondată de tatăl său, Ziuaddin Yousafzai, la rîndul lui activist antitaliban, Malala a crescut în Mingora, un oraş din Valea Swat, Pakistan. În 2008, cînd talibanii au început să atace şcolile din Valea Swat pentru a opri educarea femeilor, Malala a întrebat într-un discurs public: „Cum îndrăznesc talibanii să-mi ia dreptul la educaţie?“. În 2009 a colaborat cu BBC-ul şi a postat pe blog, sub numele de Gul Makai, păreri despre ameninţările talibanilor. Identitatea i-a fost însă descoperită în acelaşi an. Totuşi a continuat să-şi spună public părerea. În 2011 a primit Pakistan's National Youth Peace Prize şi a fost nominalizată la International Children's Peace Prize. În 9 octombrie 2012 a fost împuşcată în cap de un taliban.

Părinţii au dus-o în Anglia, unde – ca prin minune – Malala a supravieţuit. În 2013, la şaisprezece ani, a vorbit în forumul Naţiunilor Unite despre libertatea dreptului la educaţie. În acelaşi an şi-a publicat autobiografia – The Girl Who Stood Up for Education and Was Shot by the Taliban – şi a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace.

Autor: Ionela Roşu

Malala şi bătăliile ei Câteva date biografice despre Malala Yousafzai

Cînd talibanii au preluat Valea Swat din Pakistan, prea puţini le-au stat împotrivă. Doar o tînără, Malala Yousafzai, şi-a învins frica şi şi-a cerut dreptul la o viaţă liberă, la educaţie. În 9 octombrie 2012 era pe cale să-şi plătească îndrăzneala cu viaţa. A fost împuşcată în cap, în timp ce se întorcea cu autobuzul de la şcoală, şi era greu de crezut că avea să scape cu viaţă. A supravieţuit însă, iar miracolul acesta a purtat-o din valea îndepărtată unde trăise tocmai în Statele Unite, la New York. Nu avea nici şaisprezece ani cînd a de-

de Elisabeta Lăsconi

Academia suedeză i-a decernat Premiul Nobel pentru pace, la 17 ani! Dar tot ce a trăit Malala pare un şir de miracole mici sau mai mari.

Cartea ei autobiografică, scrisă împreună cu o jurnalistă, Christina Lamb – „Eu sunt Malala” este un document zguduitor, prin tot ce dezvăluie despre familia ei, despre ţinutul Swat şi despre Pakistan, despre condiţia fe-meilor şi fetelor îngrădite, chiar şi în secolul XXI, de cutume arhaice. Lucrurile neobişnuite au început odată cu naşterea, cu semne prea puţin noroase, când l-a fermecat pe tatăl ei, care n-a suferit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE că i s-a născut o fiică, şi asta într-o lume unde naşterea fiilor aduce bucurie şi mândrie, iar a fiicelor întristare. A primit numele unei femei intrate în istorie, pentru că i-a îndemnat pe bărbaţi să lupte când se credeau deja învinşi, obligându-i astfel să câştige bătălia cu britanicii.

Malala este mai întâi fiica tatălui ei, care a avut convingeri clare şi ferme şi le-a urmat: a crezut că ţara lui are nevoie de educaţie, aşa că a înfiinţat şcoli, cu toate încercările şi pierderile pe care le presupune un astfel de proiect, a dorit să vadă că fetele au şi ele şansa educaţiei. Şi nu s-a dat bătut, aşa că tatăl este modelul şi primul exemplu din viaţa Malalei. Alt model s-a configurat mai târziu, reiese din rugăciunea bunicii: „Te rog, Doamne, fă-o pe Malala să semene cu Benazir Bhutto, dar nu-i da o viaţă la fel de scurtă.”

Inteligenţă şi bun simţ, onestitate şi curaj, toate-i definesc tatăl, care-şi păstrează echilibrul, cumpătul şi nu se teme să rostească adevărurile incomode. Şi când se minunează cum într-un oraş nu se găseşte un om care să reacţioneze când este omagiat un criminal care ucide în numele credinţei, şi când refuză gărzile de corp, ca să fie ucis doar el, dacă tot se va întâmpla asta, ca să aducă nenorocire asupra celorlalţi.

Malala pare o fată obişnuită, îi place să înveţe, pentru că a crescut într-o şcoală, a mers de-a buşilea prin clase, a stat mereu între copii.

Este neobişnuită prin întrebările ei, prin dorinţa de a învăţa, prin judecăţi clare, prin curajul de a înfrunta pe talibanii care iau în stăpânire Valea Swat, întâi intimidează, apoi încep să terori-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

zeze, iar autorităţile statutului se eschivează şi nu reacţionează, poliţiştii care ar trebui să-i apere pe cetăţeni aleg calea fugii.

Când adulţii se tem de talibani, copiii reacţionează. Profesorii nu mai vor să predea în clasele de fete, căci se simt ameninţaţi, se supun pretenţiilor talibane, dar fetiţele de 11 şi 12 ani nu acceptă să li se ia dreptul la educaţie şi reacţionează, continuă să meargă la şcoală. Iar când talibanii chiar interzic accesul fetelor la educaţie şi închid şcolile, Malala, un copil pe atunci, reacţionează: dă interviuri, protestează şi nu se lasă intimidată.

Malala a fost împuşcată în cap, în autobuzul şcolii de doi talibani, care au rănit şi alte fete, iar salvarea şi-o datorează presiunii pe care actul taliban o pune asupra autorităţilor, apoi simpatiei şi sprijinului de care se bucură în lume. Şi, în fond, Malala cerea ceea ce pare normal în secolul XXI, dreptul la educaţie pentru fete, dreptul la o viaţă liberă, fără ameninţări. Şi primea ca răspuns gloanţe!

Cartea Malalei lămureşte multe lucruri despre paştuni şi Pakistan, despre întemeierea statului şi istoria lui recentă, prins între două sfere de influenţă prelungite din secolul trecut în prezent, cea sovietică şi cea americană. Pakistanul păstrează amintirea lui Alexandru ce Mare, dar trăieşte mereu în febra luptei dintre autorităţile statului şi cele religioase ce tind să îşi facă propriile legi, în numele credinţei. În cartea Malalei apar formulări memorabile: Unora le e frică de stafii, altora de păianjeni – nouă ne e frică de semenii noştri. Sau cele rostite în discursul ţinut la ONU, când, după spusele tatălui, a devenit fiica lumii întregi: „Permiteţi-ne să ne luăm cărţile şi stilourile, sunt cele mai puternice arme de care dispunem. Un copil, un profesor, o carte şi un stilou pot schimba lumea.” Iar tatăl ei şi ea însăşi dovedesc că se poate.

Malala Yousafzay, Christina Lamb, „Eu sunt Malala“, traducere din limba engleză de Ioana Georgescu, Editura Polirom, 2014.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Fragment din volum: M-am născut într-o ţară care a luat fiinţă la miezul nopţii. Când am fost atât de aproape de moarte, abia trecuse de miezul zilei. Întro zi, cu un an în urmă, am plecat spre şcoală şi nu m-am mai întors. Am fost împuşcată de un taliban, apoi m-au scos din Pakistan cu avionul, inconştientă. Unii spun că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă, dar eu cred, în adâncul sufletului, că intr-o bună zi o voi face. Nu-i doresc nimănui să fie rupt de patria pe care o iubeşte.

Acum, când deschid ochii dimineaţa, îmi e dor de vechea mea cameră şi de lucrurile mele, de hainele împrăştiate pe podea şi de trofeele primite la şcoală, aşezate pe rafturi. Dar sunt într-o ţară unde ceasul arată cu cinci ore mai puţin decât acasă la mine, în Valea Swat, în Pakistanul meu iubit. Ţara mea e cu secole în urmă faţă de aceasta. Aici există tot confortul pe care ai putea să ţi-l imaginezi. La orice robinet curge apă, caldă sau rece, după cum vrei; lumina se aprinde apăsând pur şi simplu pe un întrerupător, zi sau noapte, fără să fie nevoie de lămpi cu petrol; nu e nevoie să meargă nimeni la bazar după butelii de gaz pentru cuptor. Totul e atât de modern, încât poţi chiar să îţi procuri mâncare gata pregătită, în pachete. Când stau la fereastră şi privesc afară, văd clădiri înalte, străzi lungi cu maşini care se deplasează în şiruri ordonate, garduri vii, peluze îngrijite şi trotuare netede. Închid ochii şi, pentru o clipă, mă întorc acasă, la valea mărginită de munţi înalţi, la câmpurile verzi şi râurile albastre, iar sufletul îmi surâde când îmi amintesc de oamenii din Swat.

Mă întorc, în mintea mea, la şcoală, unde îi regăsesc pe profesorii şi pe prietenii mei. Mă întâlnesc cu Moniba, prietena mea cea mai bună, şi ne aşezăm una lângă cealaltă, râzând şi vorbind ca şi cum nu aş fi plecat niciodată de acolo. Apoi îmi amintesc că mă aflu la Birmingham, în Anglia.

Totul s-a schimbat în ziua de marţi, 9 octombrie 2012. De la bun început nu promitea să fie o zi prea bună, fiind în perioada examenelor şcolare, deşi pe mine, studioasă de fel, nu mă deranjau atât de tare ca pe unele dintre co-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

legele mele. În acea dimineaţă am ajuns, ca de obicei, pe uliţa îngustă care se intersecta cu strada Haji Baba intr-o procesiune de ricşe colorate care umpleau aerul de fum; în fiecare dintre ele erau înghesuite câte cinci-şase fete.

De când talibanii preluaseră controlul, clădirea şcolii noastre, aflată vizavi de curtea tăietorului de lemne, nu mai avea semne distinctive, iar uşa ornamentată din alamă şi zidul alb nu ofereau nici un indiciu despre ce se afla înăuntru. Pentru noi, elevele, uşa aceea era un fel de intrare magică într-o lume specială, numai a noastră. De îndată ce ajungeam înăuntru, ne descopeream capetele, dându-ne la o parte şalurile la fel cum vântul împrăştie norii, apoi o luam la fugă în sus, pe scări. La capătul lor se afla o curte interioară, din care se intra în toate sălile de clasă.

Când soseam, ne aruncam ghiozdanele în clasă, apoi ne strângeam pentru careul de dimineaţă, sub cerul liber, cu munţii în spate. O fată comanda : „Assaan bash !“, însemnând „Pe loc repaus !“, iar noi pocneam din călcâie şi răspundeam: „Allah“. Apoi fata spunea: „Hoo she yar !“, sau „Atenţie!“, iar noi pocneam din nou din călcâie. „Allah.“ Şcoala a fost întemeiată de tatăl meu înainte să mă nasc şi, pe peretele aflat în faţa noastră, cuvintele KHUSHAL SCHOOL fuseseră scrise cu mândrie, cu vopsea roşie şi albă. Mergeam la şcoală şase dimineţi pe săptămână şi, fiind elevă în clasa a noua, în vârstă de cincisprezece ani, îmi petreceam timpul recitând formule chimice şi studiind gramatica urdu. Scriam compuneri la engleză, cu teme precum „Graba strică treaba“, şi desenam scheme ale aparatului circulator – cele mai multe colege ale mele visau să devină medici. E greu de imaginat cum cineva ar putea vedea o ameninţare în asta. Totuşi, dincolo de zidurile şcolii, nu se aflau doar zgomotul şi haosul din Mingora, oraşul principal din Swat, ci şi talibanii, care consideră că fetele nu ar trebui să meargă la şcoală.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Sursa: adev.ro

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

-

Petre Georgescu-Delafras Istoria unui mare editor -

În urmă cu două săptămâni a fost lansat, în cadru festiv, în sala Mitiţă Constantinescu a Băncii Naţionale a României, volumul Cum am cucerit viaţa de Petre GeorgescuDelafras, publicat de Editura Curtea Veche, în prezenţa doamnei Mihaela Georgescu-Delafras, nepoata autorului. Petre C. GeorgescuDelafras, mare personalitate a interbelicului românesc a fost, între altele, proprietarul Editurii Cugetarea, înfiinţată în anul 1920. Petre C. Georgescu-Delafras care a avut ambiţiunea ca, din nimic, să facă o mare întreprindere culturală, cu ţinută pur românească. Sediul era în strada Mătăsari nr. 23, chiar în locuinţa proprietarului. Datorită priceperii cu care a fost condusă, editura a făcut progrese mari, ajungând să fie una dintre cele mai importante edituri din România. Primul succes de anvergură al editurii Cugetarea a fost colecţia romanelor scrise de Jules Verne, succes care a fost continuat de tipărirea altor colecţii de romane célèbre ale unor autori ca: Emile Zola, Victor Hugo, Lamartine, Dostoievski, Maxim Gorki, George Sand, Pierre Loti, etc.

Această serie de romane a unor autori consacraţi, a fost urmată de o nouă serie de cărţi ale scriitorilor străini, contemporani cu acea epocă: Anatole France, Thomas Mann, Claude Farrere, Wassermann, St. Zweig, Emil Ludwig, etc. Cum însă scopul principal al editurii era promovarea culturii româneşti, rând pe rând

10.-XII-2014

Nr. 12/40

au fost publicaţi scriitori români ca: Cezar Petrescu, Gala Galaction, Gib Mihăescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Lucian Predescu şi mulţi alţii. O altă preocupare a editurii a fost şi tipărirea de cărţi pentru şcoală. Dintre autori pot fi amintiţi: prof. Petre Ghiaţă, I. Rotaru, I.P.S.S. Irineu, Constantin Giurescu, I. Nisipeanu, etc. În momentul în care situaţia financiară a devenit prosperă, a fost construit în anul 1936 un sediu nou destinat editurii aflat în strada Popa Nan nr. 21, în care au fost instalate confortabil atelierele tipografice.

Istoria editurii şi biografia întemeietorului ei au fost publicate în cartea autobiografică Cum am cucerit viaţa, de GeorgescuDelafras. Pentru a-i lămuri pe cititorii Ziarului de duminică despre meritele lui Georgescu-Delafras şi ale editurii sale într-o perioadă tulbure din punct de vedere istoric, cel mai nimerit este să publicăm, cu permisiunea editurii, prefaţa semnată de prof.univ. dr. Adrian Cioroianu: „Aflând despre proiectul Curţii Vechi de a reedita această lucrare (clasică în felul său, dar cunoscută mai curând iniţiaţilor), ceea ce ma surprins din nou a fost aparenta insolenţă a titlului: iată, aşadar, un om care se declară pur şi simplu cuceritor al vieţii! – şi asta în anul nepereche 1939, an în care lumea urma să ia foc. În Spania, trupele lui Franco îşi prefigurau victoria, cucerind răvăşitul – şi ulterior splendidul – oraş Barcelona; la Vatican, Papa Pius al XII-lea prelua conducerea lumii catolice; în Iran, tânărul şah Mohamed Reza Pahlavi se căsătorea într-o ceremonie fastuoasă cu prinţesa egipteană Fawzia la Hollywood, ieşea din producţie epicul Pe aripile vântului, ce va revoluţiona industria cinematografiei; în Chile, aproape 30 de mii de oameni mureau într-un cutremur de proporţii coşmareşti; în Statele Unite, un scriitor cu tonus nevrozat, pe nume John Steinbeck, publica romanul Fructele mâniei (care-i va aduce puţini bani la primul tiraj, ceva glorie la următoarele, dar mai ales, alături de opera ce va urma, un Premiu Nobel pentru Literatură în 1962); la Moscova, tot în 1939, cei doi dictatori exponenţiali ai epocii, Stalin şi Hitler, îşi dădeau

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mâna efectiv (prin intermediul miniştrilor lor de Externe) într-un tratat, surprinzând deopotrivă pe democraţii, dar şi pe comuniştii, din toată lumea, fără nici o legătură cu politica mondială (dar în mare legătură cu nesiguranţa de pe străzile metropolelor americane), într-o revistuţă ieşită dintr-o tipografie de duzină din Statele Unite un desenator pe nume Bob Kane imagina un om-liliac dedicat luptei împotriva gangsterilor – nebănuind nici o clipă că acest Batman va deveni peste decenii una dintre cele mai valoroase francize ale culturii pop occidentale; în fine, 1939 este anul în care pacea de după Marele Război s-a făcut ţăndări şi, prin atacul Germaniei asupra Poloniei, începea Al Doilea Război Mondial.

Ei bine, tocmai în acel an, la Bucureşti, Petre Georgescu-Delafras – un bărbat realizat din punct de vedere personal, profesional şi material, în vârstă atunci de 55 de ani neîmpliniţi – declara, sub proprie semnătură, că a cucerit viaţa şi, mai ales, decidea să spună şi altora cum a făcut-o.

Pentru înţelegerea mai corectă a paginilor ce urmează este încă şi mai indicat să rememorăm pe scurt România în care această carte ieşea de sub teascuri – cu precizarea obligatorie că, în acest context, teascuri e mai curând o licenţă poetică; în realitate, producţia editorială românească se baza pe unele dintre cele mai moderne tehnologii disponibile în epocă.

Graţie unor oameni precum Georgescu-Delafras, peisajul editorial al României era printre cele mai dinamice din Europa. Cartea era un produs validat în saloane, dar era mai ales o afacere – din care, dacă o struneai bine, puteai câştiga onorabil ca editor (aşa cum autorul acestui volum a făcut-o). Totodată, de ce nu am spune-o, România acelui deceniu pe final era condusă de un rege care, dincolo de păcatele sale reale sau imaginare, avea şi ceva calităţi – printre altele, aprecia cultura şi era dispus că-şi acorde patronajul şi favorurile actelor artistice şi intelectuale. Rămâne un subiect de meditaţie pentru noi detaliul că, la sfârşitul anilor ’30, în editurile din România apăreau anual mai multe titluri

10.-XII-2014

Nr. 12/40

decât urmau să apară, în aceeaşi ţară, sub alt regim, la finalul anilor ’80!

Aşadar, România în care GeorgescuDelafras mărturisea cu orgoliu cum a cucerit viaţa era un stat mai mare decât oricând în relativ scurta sa istorie, iar progresul şi emanciparea păreau de neoprit. E drept că, din trei puncte cardinale – Est, Vest şi Sud –, privirile îndreptate asupra României (şi mai ales asupra graniţelor sale) nu erau deloc amicale – dar, câtă vreme Franţa era garanţia Europei şi câtă vreme Liga Naţiunilor îi urechea diplomatic pe revanşarzii germani, maghiari sau italieni, lucrurile păreau a fi sub control. În centrul Bucureştiului se înălţa noul Palat Regal (restaurat de abia câţiva ani atunci) şi, ori de câte ori în miez de noapte trecătorii vedeau vreo lumină aprinsă la etajul III al clădirii, ei îşi puteau imagina că dincolo de perdele este Regele care lucrează pentru ţară. În acel 1939, de ziua naţională a Regatului, în cocheta piaţă cuprinsă între Ateneu, Palat, Fundaţia Regală şi colţul Căii Victoriei se ridica statuia prin care Mestrović asigura nemurirea Regelui Carol I-ul. Petre Georgescu-Delafras (a cărui editură Cugetarea începuse pe strada Mătăsari, iar în 1936 urcase calitativ şi cantitativ spre strada Popa Nan) a fost fără îndoială unul dintre mulţii bucureşteni care au admirat impozanta statuie a măreţului rege – fără să poată şti ce destin ingrat va avea ea. În anul în care apăreau primele tiraje din cartea pe care o aveţi în mâini, GeorgescuDelafras lucra (şi) la un alt proiect: scrupulosul bibliotecar (cu simpatii legionare) Lucian Predescu tocmai definitiva ceea ce va deveni lucrarea-fanion a editurii Cugetarea: frumoasa şi foarte bine scrisa Enciclopedie a României, apărută în condiţii de lux în anul 1940, ca omagiu adus primului (se credea atunci...) deceniu al restauraţiei carliste. Enciclopedia României a avut un asemenea succes încât, în scurt timp, ea a devenit, în limbajul studenţilor sau al liceenilor epocii, Enciclopedia Cugetarea-Delafras – ca un omagiu indirect adus editorului. Chiar şi astăzi, lectura acelor pagini umple de încântare – atât pe ce norocoşi care mai au ediţia originală, cât şi pe cei care au ediţia recentă, din anii ’90, re-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tipărită fidel după formatul originar. Desigur, explicând pe scurt o epocă nu putem substitui explicaţiile necesare despre autor. Băiat modest plecat dintr-un mediu românesc pe măsură, Petre Georgescu-Delafras a fost ceea ce astăzi, în limbajul nostru cosmopolit (pe care editorul îl agrea, chiar dacă nu-l cultiva) s-ar chema un self-made man – unul reprezentativ pentru România anilor ’20 şi ’30. Cu o mare încăpăţânare, cu muncă intensă şi cu viziunea dată de experienţa proprie, Georgescu-Delafras a plecat de jos şi a ajuns în casta restrânsă a celor mai respectabili creatori de carte din vremea lui.

Cum am cucerit viaţa, din acest punct de vedere, se deschide spre două tipuri de lectură.

Pe de o parte, insolenţa frumoasă a titlului, de care vorbeam, era în mod clar acoperită prin fapte: acest om chiar cucerise viaţa. Din acest punct de vedere, volumul reprezintă un demers cvasi-memorialistic, prin care un om aşezat şi respectat putea spune şi altora că nu există reţete magice pentru succes – alta în afara muncii şi a investiţiei cântărite de timp, bani şi energie.

Dar mai există şi un alt nivel al lecturii: probabil fără să ştie, dar intuind modelul, GeorgescuDelafras propune aici şi o lucrare motivaţională, de genul celor pe care astăzi întreprinzătorii din toată lumea le răsfoiesc cu nerăbdare. Acest gen de literatură non-fiction nu e tocmai nou: el apărea îndeosebi în orizontul anglo-saxon al Occidentului anilor ’30, prin scrieri de genul celor care l-au făcut pe americanul Dale Carnegie celebru şi bogat.

Păstrând proporţiile şi recunoscând primatul acolo unde există (cartea How to win friends and influence people a lui Carnegie apărea în 1936 – aşadar cu trei ani mai înainte de apariţia best-seller-ului autohton Cum am cucerit viaţa), putem spune că Georgescu-Delafras a fost un precursor al literaturii de autoeducare (self-improvement) româneşti. Desigur, nu era în intenţia autorului de a intra în competiţie cu vreun autor străin; dar pariul său nu este, prin aceasta, mai lipsit de valoare. Pur şi simplu, cartea lui arăta limpede cum succesul este posibil şi în România.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

În scurt timp după apariţia plină de ecouri (şi vânzări!) a cărţii, Istoria s-a răzbunat într-un fel neaşteptat – şi pe România, şi pe Georgescu-Delafras (desproprietărit şi căzut în uitare, el avea să moară în 1963). Dar cărţile şi mesajul său au rămas. Cum se ştie, viaţa cucerită de Georgescu-Delafras avea s-o ia pe alte coordonate. Dar nu din vina lui, ci a geopoliticii.

Epilog

Editura Cugetarea pe Str. Mătăsari /Perioada: începutul secolului XX / Fără grad de protecţie/Stilul arhitectural: neoromânesc /Adr: Str. Mătăsari, Nr. 23, Sector 2, Bucureşti

Lucrurile la Editura Cugetarea mergeau din ce în ce mai bine, mai ales din punct de vedere financiar. Astfel, după aproape 16 ani, în anul 1936, sediul editurii se muta pe Str. Popa Nan, la nr. 21, într-o clădire nou construită.

Astăzi, Editura Cugetarea nu mai există ! – ca multe alte monumente istorice!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Poveşti cu tâlc C ă l u g ăr i i ş i f e m e i a

10.-XII-2014

Nr. 12/40

re suntem călugări are acum probleme. Unul dintre acoperișurile chiililor s-a prăbușit și trebuie refăcut. Avem nevoie de cuie, frânghii, și mai multe materiale de construcție. Noi am fost trimiși să vorbim cu oamenii din sat și să vedem cum ne pot ajuta.

(Publicat de Ioan Muntean în Noiembrie 15, 2014 în Salonul spiritualităţii) Autor: Răzvan (Gânduri de Lumină)

În ținutul nostru, în mijlocul căruia se află mânăstirea, o mare urgie s-a abătut. O ploaie ca aceea din timpul lui Noe. Trei zile cerul s-a scuturat cu mânie asupra pământului. Trei nopți tunetele făceau să tremure zidurile și lumina fulgerelor era atât de puternică încât te simțeai ca în mijlocul zilei.

Vietățile pădurii stăteau ascunse, frica pusese stăpânire pe întreg pământul cu al său giulgiu de apă. Pârâurile s-au transformat în râuri încă din prima zi, iar izvoarele cele blânde și liniștite erau acum torente ucigătoare pline de zbucium și de iureș. Copacii în cea mai mare parte au reușit să scape de această urgie care s-a abătut asupra lor. Totuși, cei mai bătrâni și mulți dintre cei falnici erau acum la pământ.

După trei zile, soarele a reușit să învingă în lupta lui cu norii și a început să mângâie iarba și frunzele pădurii. Dintr-o dată mii de gâze și de păsări s-au trezit la viață cu o nouă putere, cu o energie adunată în cele trei zile de haos.

Am coborât împreună cu fratele Anton până în satul cel mai apropiat. Mânăstirea în ca-

Ordinul nostru este unul strict, avem multe reguli pentru ca să rămânem puri în fața lui Dumnezeu. Nu avem voie să mâncăm carne, nu putem să ne trezim mai târziu de ora 6, avem cel puțin 12 momente în timpul zilei în care să ne rugăm, dar cea mai mare interdicţie este aceea de a atinge vreo femeie. Îl văd pe Anton cum se oprește la marginea drumului și se apleacă peste șanțul încă plin cu apă.

– Ce faci? Ți-e rău? îl întreb eu îngrijorat.

Anton se întoarce cu fața la mine și mă privește mirat.

– Acum este momentul! zice el hotărât.

– Ce moment?

– Momentul rugăciunii a treia.

– Aaaa… am înțeles. Dragul meu prieten, acum am ieșit din mânăstire și nu suntem aici ca să ne plimbăm. Ne ducem până în sat cu treabă.

Până acolo e mult de mers. Dacă ne oprim la fiecare cot al drumului să ne rugăm, vom ajunge în sat peste o lună.

– Dumnezeu trebuie onorat cât mai des prin rugăciunile noastre.

– Îl onorăm prin ceea ce facem, prin ceea ce suntem și prin ceea ce gândim. Fiecare pas al nostru în scopul ajutorării unui semen e-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 87

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ste o rugăciune mai puternică decât oricare alta, spusă din vârful buzelor. Decât să stai toată ziua cufundat în rugăciune și în pupatul de icoane, mai bine ai pune mâna și ai ajuta un om aflat în suferință sau ai repara ceva prin chiliile noastre. Sunt sigur că Dumnezeu îți va zâmbi.

– Poate că ai dreptate, frate, dar, iubirea mea este atât de adâncă și de mare încât nu pot să nu o cânt prin rugăciunile mele.

– Foarte frumos, dar ce-ai zice Antoane dacă ai cânta mergând. Poți face asta?

– Da, desigur, spune el ridicându-se.

Drumul nostru spre sat începe să se îmblânzească, mai trebuie să trecem doar de două coturi și vom ajunge la podul de peste râu. De acolo, drumul este neted ca în palmă și trece prin câmpia mănoasă. Încă două ore de mers și vom ajunge în sat. Sper că ei nu au avut de suferit de pe urma furtunii și a ploii.

Anton este mai tânăr și mai zglobiu. A ajuns primul la pod. Nu sunt cu mult în urma lui, dar îl văd că s-a oprit și nu mai înaintează deloc.

– Ți-am spus Antoane, dacă vrei să te rogi poți să o faci și mergând. De ce te-ai oprit?

– Podul, spune el aproape în șoaptă. Podul nu mai este.

Uimirea lui e sinceră așa că mă grăbesc să ajung lângă el.

Nr. 12/40

Cum stăm noi acolo pe malul apei în locul în care a fost podul aud un suspin și chiar un hohot de plâns.

Mă uit cu atenție în jur și văd o femeie care jelește. Ne apropiem de ea.

– Buna ziua.

– Buna ziua sfințiile voastre.

– De ce plângi, femeie?

– Trebuie să ajung repede în sat, și podul nu mai este.

– Ne uităm unul la altul. Anton este speriat.

Eu nu mai stau pe gânduri. O iau pe femeie în brațe și intru cu ea în apă. Încet-încet înaintez prin curentul puternic. Cu greu reușesc să ajung în partea cealaltă. Femeia îmi multumește și pleacă. Anton ajunge și el lângă mine. E supărat și mă privește cu reproș. Știe că nu avem voie să atingem vreo femeie.

Eu nu spun nimic și îmi continui drumul.

Tăcerea se întinde de la malul apei până aproape de sat.

– Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să o iei în brațe pe acea femeie? Știai că nu ai voie?

– Nu eu, ci Dumnezeu a ajutat acea femeie să treacă râul. El s-a manifestat prin brațele mele. Și totuși, eu am lăsat-o din brațe la malul râului, dar văd că tu încă o porți cu tine.

Tu, cel care citești aceste rânduri, ce porți încă cu tine?

Autor text: Răzvan

Într-adevăr, podul este distrus. Viitura l-a rupt în două, iar una dintre jumătăți este undeva departe în vale. Poate fi refăcut, dar nu acum de noi doi. Aceasta este o mare problemă. legătura dintre mânăstrire și civilizație este ruptă. Mă gândesc cum o să aducem materialele de construcție. Nu va fi simplu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Lacrimile lui Hristos

Un tânăr monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu. El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraţilor şi că mulţi fraţi vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî să renunţe la călugărie. A lepădat hainele călugăreşti, apoi în lume, într-o singură zi s-a îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogătaş beat apoi a cerut o slujbă unui cârciumar.

Cârciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucătărie şi i-a dat şi o cameră. Aici călugărul adormi, dar se trezi la miezul nopţii după obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopţii când era monah. Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele pe care le-a făcut în acea zi şi s-a dus într-un colţ îngenunchind. Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile care îi curgeau, şi acolo – după atâta oboseală şi după atâta păcat - adormi din nou.

A dormit adânc şi trezindu-se dimineaţă, şi, uimit, a văzut că locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns. S-a uitat peste tot, chiar şi în oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a corpului. Văzu că nu are nici cea mai mică zgârietură, că sângele nu era al lui.

S-a uitat mai bine şi iar s-a apropiat de locul unde îşi făcuse rugăciunea şi văzu din nou stropii de sânge. Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Leneş sau mândru Un tânăr era leneş şi mândru şi dorea să scape de una din două. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit îndelung şi apoi şi-a exprimat dorinţa această arzătoare, de a renunţă la una din două: ori la lene ori la mândrie.

Părintele cumpăni un pic şi zise: - Fiule, află că leneşul îl cunoşti după lucrarea să, fiindcă nu ţipă niciodată „Sunt leneş! Ajutaţi-mă să fac cutare lucru sau cutare!”. El pur şi simplu nu face! La fel şi pe omul mândru n-ai să-l auzi cum spune: «Iertaţi-mă, ştiţi, sunt cam mândru!». El pur şi simplu face lucrările mândriei.“ Şi mai zise părintele:„- A recunoaşte lenea din tine, este ca şi cum ai făcut primii paşi spre hărnicie, după cum a recunoaşte mândria din tine este primul pas spre a înfia smerenia. Cel mai bine este să te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel să te cureţi şi de o patimă şi de alta. Iar o patimă, să ştii, că niciodată nu lucrează singură. Din prea multă lene se naşte şi mândria, căci lipsindu-ne de lucrările lui Dumnezeu, se aşează în noi mândria… Şi la fel, din prea multă mândrie se naşte lenea, căci ai impresia despre tine că eşti ceva sau cineva şi te leneveşti în ascultări şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Dacă vrei să alegi una din două, alege rugăciunea!

Auzind acestea copilul plecă spre casa lui mai îndreptat.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Găinuşa cu ouă de aur

O tânără se mută împreună cu soţul ei la ţară, în casa bunicilor, care muriseră de puţin timp. Aici, cei doi găsiră tot ceea ce le trebuia ca să ducă o viaţă liniştită. Aveau o grădină roditoare, pomi fructiferi şi câteva păsări de curte. Femeii îi plăcea foarte mult să stea în curte şi să se îngrijească de grădină. Cel mai mult se bucura când auzea găinile cotcodăcind, fiind sigură că acestea i-au făcut ouă gustoase. Îi plăcea să stea printre ele şi să le dea grăunţe şi mereu căuta să vadă care găinuşă e mai harnică. Printre găini era şi una pitică, despre care femeia ştia de la bunica ei că i se spune „Puiuţu”. Aproape în fiecare zi „Puiuţu” începea să cotcodăcească foarte tare ca şi cum ar fi făcut un ou de care era foarte mândră. Dar când femeia se ducea la coteţ să vadă oul, ce să vezi!... În mijlocul cuibarului stătea un ou mic cât o alună. Tânăra mereu certa găinuşa că pentru atâta lucru făcea o gălăgie aşa de mare şi o repezea cu mătura. Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când femeia sătulă de cotcodăcelile găinuşei îi puse gând rău să o vândă la târg. Ce se gândi ea, că mai bine să ia pe ea un pumn de grăunţe decât să stea în curtea ei degeaba! Dar gândindu-se mai bine, femeia îşi dădu seama că nu poate să ducă găinuşa la târg pentru că aceasta era prea mică şi lumea ar fi râs de ea.

Cum să vândă o găinuşă aşa de mică care nici nu face ouă? Se hotărî atunci tânăra să taie găinuşa şi să facă mai bine o supă din ea, că aşa ar avea şi ceva de mâncat. Şi se băgă femeia în pat hotărâtă ca a două zi să-i ceară soţului să taie găinuşa şi nici nu adormi bine că avu un vis ciu-

10.-XII-2014

Nr. 12/40

dat. În vis îi apăru bunica ei care ţinea găina pitică în braţe, şi-i spuse:

─ Ce ai tu cu „Puiuţu”, cu găinuşa mea!

De ce vrei să o tai?

Atunci femeia răspunse: ─ Păi uite că mă supără mereu. Cântă cel mai tare dintre toate, cotcodăceşte de numai pe ea o aud, dar face un ou aşa de mic că nu ai ce face cu el. ─ Da' ce-ţi pasă ţie de ou? Nu eşti mândră că poate cânta aşa de frumos şi tare? ─ Da' cu ce mă ajută pe mine că ea poate cânta? Nu ştie decât să facă gălăgie şi să le sperie pe celelalte… Că de fiecare dată când cântă ea, celelalte găini se ascund în coteţ. ─ Ei bine, află fata mea, că această găină are ouă de aur şi un glas fermecat! spuse buna ei. ─ Cum aşa? se miră femeia. ─ De fiecare dată când o primejdie apare, ori un uliu sau un alt animal ameninţă păsările, ea fuge repede prin toată curtea şi cântă cât poate de tare ca să le atenţioneze pe celelalte… Găinile, când o văd fugind aşa şi cântând tare, ştiu că e o primejdie, şi intră în coteţ sau pe dedesubt, se ascund, astfel că niciuna nu a fost răpită de uliu sau de vreun alt animal, până acum, tocmai datorită acestei găini pitice.

Tu chiar credeai că degeaba o alintam eu „Puiuţu”? Găinuşa aceasta chiar face ouă de aur, fiindcă slujeşte cu credinţă celorlalte”.

Femeia se trezi dimineaţa uimită, gândindu-se la visul pe care îl avuse şi se hotărî să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE se pună la pândă să vadă dacă visul era adevărat.

Astfel îşi făcu de lucru toată ziua prin grădină, căci soţul ei nu era acasă, şi se uită mereu la păsări doar-doar o să vadă vreo ameninţare venind. Pe la amiază, când nici nu mai credea că se va întâmpla ceva, auzi găinuşa cea mică cotcodăcind. Merse femeia repede în curtea păsărilor şi, când se uită în sus, văzu un uliu care dădea rotocoale pe cer, apropriindu-se încet. În curte nu mai era nicio găină, doar „Puiuţu” stătea şi cotcodăcea lângă coteţ. Atunci femeia se grăbi spre locul acela, se duse la găinuşă, o luă în braţe, o puse în coteţ lângă celelalte, la adăpost şi închise uşa.

10.-XII-2014

Nr. 12/40

PROVERBE ROMÂNEŞTI

Caută nod în papură

Iată o zicătoare din cele mai cunoscute.

S-ar fi ispitit cineva să creadă că-i românească originea, deoarece nu ne lipseşte nici papură din lăcovişti, nici darul de a căuta cusururi acolo unde nu sunt. Să-l fi împrumutat de la francezi, nu seamănă deloc; mai întâi pentru că sub această formă, nu-l au; al doilea, fiindcă al lor Chercher midi à quatorze heures se potriveşte mai mult cu A umbla după potcoave de cai morţi, precum dovedesc aceste patru versuri ale lui Voltaire, scrise sub un cadran solar dintr-un sat:

Povestiri incluse în cartea NESTEMATE DUHOVNICEŞTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Vous, qui vivez dans ces demeures, Etes-vous bien? Tenez-vous-y, Et n'allez pas „chercher midi A quatorze heures”

Ei bine, nu. Proverbul e latinesc şi românii îl întrebuinţau acum mai bine de două mii o sută de ani, tot atât de des ca noi, de nu şi mai mult. Un popor de cârcotaşi, la care a propăşit atât de mult meşteşugul de a croi legi, apoi de a le învârti, răsuci şi răstălmăci după timpuri şi împrejurări, boală ce şi noi de la dânşii se vede c-am moştenit, ca strănepoţi ce le suntem.

Un aşa popor nu putea arăta mai bine îndărătnicia celui ce făcea cu pricea, decât zicându-i: in scirpo nodum quoeris, „cauţi nod în papură”. Şi astfel l-a şi trecut Plaut în comedia sa Menechmi. În orice dicţionar latin mai îngrijit îl găsim sub formă infinitivală de nodum în scirpo

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 91

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE quoerere. Tot cu acelaşi înţeles îl întâlnim în scrierile grămăticului Isidor.

***

Nu e fum fără foc

Acest proverb, care mai are şi varianta Unde nu e foc, nu iese fum, seamănă cu zicătoarea franceză foarte de demult Ou n'y a feu, n'y a fumée”, ale cărei diferite variante sunt Îl n’ est jamais feu sans fumée şi Feu ne fut oncques sans fumée. Nu ştiu dacă vechile noastre tipărituri ne-or fi dând ceva în privinţa proverbelor.

A zice însă că l-am luat de la francezi în timpii mai noi, de când suntem mai în relaţii cu dânşii, îmi pare lucru nedovedit şi cu pripire, căci şi francezii au tradus multe din latineşte, de unde ne-ar fi venit mai cu înlesnire.

Nr. 12/40

Ori de câte ori vrea cineva să garanteze despre cutare om că e aşa sau altminteri, că anume fapt s-a întâmplat sau nu, românul zice: „Pentru asta aş pune mâna în foc” sau: „Nu pot să-mi pun mâna în foc pentru dânsul”. În Moldova se întrebuinţează, cu acelaşi înţeles şi expresia „Apuc foc cu gura”, iar în Muntenia „Iau foc în gură”. Zicerea a ajuns să fie proverb în Evul de mijloc, când cel ce vroia să probeze că pe nedrept e învinovăţit de vreo crimă, trebuia sau să se bată în duel sau să bea apă ori ulei fierbinte sau să meargă pe fiare înroşite în foc, ori să-şi vâre mâinile în cărbuni aprinşi. De scăpa neatins, Dumnezeu îi arăta nevinovăţia. Francezii îl au sub formă identică de J’en mettrois la main au feu, iar cărţile de acum două-trei sute de ani vorbesc pe întrecute de asemenea minuni, ce sunt mai presus de priceperea simplilor muritori. Niciun document nu ne probează, dacă nu mă-nşel, să se fi practicat şi la noi acest soi de judecată a lui Dumnezeu. Cu toate astea, un popor nu poate avea expresii şi proverbe prin care să arate idei pe care nu le înţelege, fapte pe care nu le cunoaşte. Dacă românul s-ar fi aflat cu totul străin de asemenea crude încercări, i-ar fi fost cu neputinţă să adopte de la străini o frază care nu răspundea unei cugetări bine lămurite în mintea sa. ***

Lupul îşi schimbă părul, dar năravul nu.

A pune mâna în foc

P

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 92

10.-XII-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE retutindeni e cunoscută şi întrebuin-ţată această zicătoare, iar variantele ei sunt prea puţine. Cui nu-i place verbul „schimbă”, zice „leapădă”; cine nu iubeşte pe „nu”, zice „ba”, proverbul însă rămâne acelaşi şi cu acelaşi înţeles. Rolul şi apucăturile lupului au fost destul de cunoscute în vechime pentru ca încă de pe-atunci să dea loc la comparaţii. De aceea şi găsim proverbul nostru la greci, apoi la români şi la toate popoarele; latinii zicând: Lupus pilum, non ingenium mutat. În vechea limba franceză suna astfel: En tel pel com naist li loups morir l'estuent sau En tel peau qu'ha le loup quand il naist morir li eschet. În culegerea de „Proverbe comune” din secolul XV, îl găsim sub această formă: Le loup alla a Rome et y laissa de son poil

et rien de ses coustumes. ***

Bate fierul până-i cald

Al francezilor: faut battre le fer tandis qu'il est chaud, îl întâlnim chiar în manuscrisele vechilor proverbe din secolul XIII. Rabelais zicea într-al XVI-lea: Messieurs, ce pendant que

le fer est chaud il le fault battre.

De la mine puţin, de la Dumnezeu mult Această formulă, întrebuinţată că proverb, se zice la noi românii nu numai când se împarte de pomană vecinilor şi săracilor, ci mai ales în două împrejurări însemnate din viaţa o-

Nr. 12/40

mului: I. La botez, când la prima îmbăiere a copilului, naşul aruncă o monedă în scăldătoarea micului fin de curând creştinat; II. La nuntă, când, la împărţirea darurilor, fiecare mesean dă noii familii partea sa de ajutor în bani, în vite sau în produse. Ovidiu, care întrebuinţează atât de des vechile formule ale religiei şi obiceiurilor latine, ne arată izvorul formulei noastre, în următorul vers: Pauca quidem, fateor; sed Di dent plura rogati.

*** Face pe dracu-n patru Iată iarăşi un proverb care corespunde francezului faire le diable à quatre asemănându-se unul cu altul că două boabe de mei.

Voind să-i lămurească originea, Tuet crede că zicătoarea francezilor ar fi luat naştere în Evul de mijloc, de când cu jucarea pieselor numite Mistere, în care cei patru stâlpi ai iadului erau reprezentaţi de patru inşi îmbrăcaţi în draci, zbierând şi schimonosindu-se ca vai de lume, spre a da privitorilor o idee despre chinul ce-i aşteaptă de vor face multe păcate.

Se poate prea bine că de-aici să fi venit proverbul francez. Tuet o fi ştiut ceva în această privinţă, că nu degeaba era popă. La noi însă, care nu i-am avut nici pe cei patru stravestiţi, nici Mistere de felul celor cunoscute în apusul Europei, a face pe dracu’ în patru înseamnă a face în toate chipurile, a întrebuinţa toate mijloacele pentru ajungerea unui scop oarecare.

Nu-i văd dar alt înţeles decât acela că omul vioi merge cu tăria până acolo, încât chiar dracul e silit să alerge în patru părţi deodată şi să se facă luntre şi punte că, prin diavoliile lui să aducă izbândă ce preamăreşte stăruinţă. Asemenea oameni sunt numiţi „tari de înger”, adică al căror înger e mai tare decât dracul, căci credinţa poporană spune că fiece om îşi are îngerul şi dracul său.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

*** De haram a venit, de haram s-a dus Sau astfel, „Haram a fost, haram s-a dus”, ori „Ce e de haram, de haram se duce”, se zice de averile celor îmbogăţiţi pe nedrept şi cu paguba altuia, prin jaf şi înşelăciune.

Asemenea avuţie, crede poporul, nu dăinuieşte mult, ci lesne se şi risipeşte. Fără osteneală au venit, fără osteneală se şi cheltuieşte.

Poetul latin Noevius fu cel dintâi care dete la iveală această cugetare la români: Male parta male dilabuntur. Cicero o repetă mai târziu într-o vorbire care numai bine nu-i prinse.

Ceea ce pare a dovedi că şi la români era răspândită în popor credinţa despre răul sfârşit al unor asemenea averi răpite, e versul lui Ovidiu:

Eu sun omul de zăpadă!

Mă gasiţi chiar în ogradă Haideţi să jucăm copii Şi s-aducem bucurii

„Non habet eventus sordida praeda bonos”.

De astfel de lucruri „de haram”, francezii zic că du diable vînt, au diable retourna. Ba mai aveau şi o altă zicătoare, cu totul poporană în secolele trecute: ce qui est venu de pille pille,

s'en reva de tire tire”.

G. Dem. Teodorescu Paris, ianuarie 1877

LA MULŢI ANI! bucurii şi împliniri, pentru toţi copii cuminţi! – mari şi mici!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Sumar luna decembrie, 2014// NR.12/40 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri - George Seurat - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Scriitori de ieri... – Rainer Maria Rilke – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 7 Rainer Maria Rilke – Poezii /p. 10 Scriitori de azi: Adriana Bittel – autor: Ioana Pârvulescu /p. 11 Fericită întâlnire – autor: Gabriel Dimisianu /p. 12 Cum am cunoscut-o pe Adriana Bittel, scriitor şi critic literar /p. 13 autor: Veronica Pavel Lerner Călătorie prin bibliotecile lumii. Casa Cărţilor din România autor: Dorina Litră, Piteşti /p. 15 Neanderthal Stlyin - Piesă de teatru într-un act autor: Eugen Cojocaru /p. 19 Rainer Maria Rilke – poezii /p. 26 Proză scurtă /p. 27 Popescu Carmen Georgeta /p. 27 Mircea Ciobanu /p. 30 Cotea Mihai /p. 31 3 eseuri de Crăciun – autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord /p. 34 I. Sinceritate, adevăr, minciună /p. 34 II. Binele trebuie să fie şi voit /p. 37 III. Credinţa trebuie să ne unească /p. 40 Iudaismul evoluţii şi consecinţe (sec. I î.e.n. – VI e.n.) – autor: Balaj Radu-Alin /p. 44 Incursiune în poezia română contemporană /p. 49 Flavia Armina Adam /p. 49 Chiorean Aurel,Turda /p. 51 Romiţa Malina Constantin, Bucureşti /p. 52 Vasile Popovici, Botoşani /p. 52

Carmen Ştefania Luca(Odin) /p. 58 Vasile Hatos, Italia /p. 59 Petruţ Cămui /p. 61 Luminiţa Cristina Petcu, Bucureşti /p.

61 Violeta Mirela Deminescu /p. 53 Nicolae Tudor, Buzău /p. 62 Boris Marian /p. 54 Elena Laura Bumbac, Germania /p. 62 Ellla Grecu, Geoagiu, Hunedoara /p. 55 Tudor Alexandru Costin, Brăila /p. 64 Ştefan Radu Muşat /p. 57 Mihaela Popa /p. 64 Pagini de istorie – autor: Horia Dumitru Oprea /p. 65 Pagini de jurnal: Cum arătau ospeţele domneşti şi boiereşti de odinioară /p. 67 autor: Dorina Tomescu Roman foileton: Setea zeilor de Anatole France – traducere şi note: Lucia Patachi /p. 73 Pagina de cronică: Fascinaţia iubirii autor: Constantin Mănuţă /p. 79

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XII-2014

Nr. 12/40

Malala Yousafzai – Câteva date biografice autor: Ionela Roşu /p. 81 Malala şi bătăliile ei autor: Elisabeta Lăsconi /p. 81 Remember Petre Georgescu-Delafras Istoria unu mare editor /p. 84 Pagina celor mari pentru cei mici Poveşti cu tâlc: Călugării şi femeia /p. 87 autor: Răzvan (Gânduri de lumină) Povestiri duhovniceşti /p. 89 Proverbe româneşti /p. 91 Sumar /p. 95 Picturile şi fotografiile din acest număr aparţin: George Seurat Emil Orlik Paula Modersohn-Becker

Emile Vernon Delphin Enjolras Foto: Alex Ştirbu

Copertele revistei realizate de pictorul Mihai Cătrună după lucrările: Coperta I - Clijsters Paula, ulei pe panză; Coperta IV - Dan Dumitrascu Herdan, ulei pe pânză în cuţit

Nu uitaţi că aşteptăm materialele şi propunerile dvs. pe adr.: nomenartis@gmail.com (în perioada 1-10 ale luni în curs, pentru luna următoare)

Numarul 1(41) va apare pe 10 ianuarie 2015

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 96

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact !

Adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !