Nomen Artis - Dincolo de tăcere, an III, nr 7 /35 /2014

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Lucia Patachi COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Mihai Ştirbu - România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.7/35/2014

ANUL III, NR. 7 /35, - iulie - 2014

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în 2011 Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Citatele lunii „Viaţa nu poate să refuze persoana care dăruieşte totul.”

Norman Vincent Peale

„Momentele în care lumea materială nu se mai impune, sunt cele în care lumea superioară poate să respire.”

Marianne Williamson

„Dacă există în lume o forţă, care poate să depăşească frica pe deplin, să nimicească orice pericol, să rămână nepăsătoare la orice pagubă până şi faţă de moarte, această forţă este iubirea.”

Rabindranath Tagore

„Spuneţi fiilor noştri că totul se găseşte înaintea noastră şi că nimic nu ne va scăpa, nimic nu ne frânge. Dacă, fără să fi intrat în luptă au şi început să strige „Mă doare”, - atunci să îngenuncheze umiliţi.”

Rabindranath Tagore în Articole despre educaţie şi învăţământ „Nu păstra pentru tine, prietene,/ taina inimii tale,/Spune-mi-o mie, doar mie, în taină/ Tu, ce zâmbeşti cu-atâta gingăşie/Şopteşte-mi cât mai lin:/inima mea te va auzi, nu urechea./Adâncă-i noaptea, casa tăcută/Cuiburile păsărilor învăluite în somn/ Deschide-ţi printre lacrimi furişe/ Printre zâmbete nesigure/ Printr-o dulce-mbujorare a durerii/ Deschide-ţi taina inimii tale...”

Rabindranath Tagore

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Camille Pissarro: Autoportret, 1873 (Muzeul d'Orsay, Paris)

Camille Pissarro 1 a fost un pictor francez care a jucat un rol decisiv în unificarea mişcării impresioniste şi în schimbările ce au avut loc în arta celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, rol recunoscut ca atare cu mult mai târziu decât cel al altor pictori contemporani cu el. Prin contribuţia pe care a avut-o la formarea artistică a lui Paul Cézanne 2, Vincent Van Gogh3, Paul Gauguin4, Georges

Nr.7/35/2014

Seurat5 şi alţii a influenţat, deşi mai puţin remarcat, apariţia picturii moderne din secolul al XX-lea.

Camille Pissarro este cel de-al treilea fiu al lui Abraham (Frederic) Gabriel Pissarro şi Rachel Manzano-Pomie. Părinţii săi, de origine evreiască, sefarzi portughezi, provenind din Bordeaux, se stabiliseră pe insulă în anul 1824, tatăl fiind proprietarul unui prosper magazin cu articole de fierărie. La vârsta de 12 ani, Pissarro este trimis la o şcoală din Franţa. Timp de cinci ani va locui în Passy, în apropierea Parisului. Timpul liber şi-l petrece adesea la muzeul Luvru; de atunci devine vizibilă înclinaţia lui spre desen. Întors pe insula natală, se întâlneşte cu Fritz Melbye, peisagist danez, în compania căruia Pissarro pictează primele sale tablouri. După câteva luni de colaborare, animat de ideile anarhiste, idei de care va fi atras tot restul vieţii sale, Pissarro fuge împreună cu prietenul său la Caracas, în Venezuela.

Revine acasă şi reuşeşte, cu greutate, să-şi convingă tatăl că nu are aptitudini pentru comerţ. În 1855, pleacă la Paris pentru a studia pictura.

1

Camille Pissarro n. 10 iulie 1830, Charlotte-Amalie, (pe atunci Antilele Daneze) astăzi în Insulele Virgine Americane - d. 13 noiembrie 1903, Paris.

2 Paul Cézanne (n. 19 ianuarie 1839, Aix-en-Provence - d. 23 octombrie 1906, Aix-en-Provence) a fost un pictor francez, considerat în prezent cel mai mare înnoitor al picturii la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor și directa sa referire la formele geometrice au făcut ca pictura lui Cézanne să reprezinte puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei, „faza cézanniană". Opera lui Cézanne, sinteză ideală a reprezentării naturaliste, marchează cu pregnanță evoluția artei moderne, al cărei limbaj o revoluționează în direcția unor experiențe neașteptate.

3 Vincent Willem Van Gogh (n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Olanda - d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franța) a fost un pictor olandez postimpresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere.

4 Eugène Henri Paul Gauguin, (n. 7 iunie 1848, Paris - d. 8 mai 1903, Atuona/Insulele Marchize, Polinezia Franceză), a fost un pictor postimpresionist francez. Aventurier și geniu, Paul Gauguin a știut să prevadă viitorul, pregătind calea picturii moderne, influențând pe fauviști și pe artiștii din gruparea Nabis. Între mizerie și epuizare,

Camille Pissarro: Peisaj la Pontoise, 1867 (Muzeul de Artă Metropolitan, New York)

Sosirea în oraşul de pe Sena coincide cu Expoziţia Mondială, unde descoperă pictura generaţiei mai vârstnice: Corot 6, Millet7, Daubigny 8, călătorii și disperare, a ajuns să creeze opere extraordinare, în care redă cu intensitate viziunea sa senzuală asupra vieții.

5 Georges Seurat (2 decembrie 1859, Paris – d.29 martie 1891, Paris) a fost un pictor francez neoimpresionist, creator și teoretician - împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură.

6 Jean-Baptiste Camille Corot (n. 16 iulie 1796, Paris - d.22 februarie 1875 , Paris) a fost cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea. Camille Corot este pictorul care eliberează peisagistică de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Delacroix9. Este entuziasmat în special de operele lui Gustave Courbet10, expuse simultan cu expoziţia Pavilionul Realismului. Va avea nevoie totuşi de zece ani pentru a înţelege şi aprofunda arta lor.

Frecventează câteva şcoli, se duce prin ateliere, dar nicăieri nu rămâne pentru mult timp. Încă de la început are o simpatie pentru pictura peisajelor, de aceea este interesat mai ales de cercul de la Barbizon (Millet, Daubigny) şi de creaţiile lui Corot, în care vede pe maestrul său şi căruia îi va arăta picturile sale şi va urma fiecare observaţie a acestuia.

Nr.7/35/2014

(„plein-air”); pictura sa ia amploare, dar, din păcate, nu se prea vinde. Căutând o ieşire din dificultăţile financiare, este nevoit să picteze ornamente decorative pentru evantaie. Pissarro devine un adevărat impresionist începând din anul 1869. După mutarea la Louveciennes, întăreşte legăturile de prietenie cu Monet, Renoir şi Sisley, ceea ce duce la schimbarea stilului său în pictură. Vor creşte expresivitatea şi sensibilitatea faţă de lumină, îl va cuprinde fascinaţia schimbărilor care au loc în diferite momente ale zilei sau perioade ale anului. În timpul războiului franco-prusac (18701871), Pissaro pleacă la Londra împreună cu familia, după ce se căsătoreşte cu Julie Velley, cu care convieţuia deja de zece ani. În Londra se întâlneşte cu Monet, cu care vizitează muzee şi se entuziasmează de arta peisagiştilor englezi, în mod deosebit de Constable şi Turner. După reîntoarcerea în Franţa, anii 1872-1874 par a fi mai buni, pentru prima oară picturile sale găsind cumpărători.

Camille Pissarro: Primăvara la Louveciennes, 1870 - National Gallery, Londra

Urmează o perioadă de cotitură pentru Pissarro. La Academia Elveţiană întâlneşte pe viitorii impresionişti, în primul rând pe Monet, apoi pe Renoir, Sisley şi Cézanne. În anul 1859, Salonul Oficial îi primeşte primele lucrări. Locuieşte pentru început la La Varenne Saint-Hilaire, la sud-vest de Paris, după aceea la Pontoise. Pictează în aer liber restricțiile impuse de neoclasicism. A fost un maestru al picturii pleinair și, prin urmare, a influențat impresionismul, curent la a cărui naștere a asistat, fără a-l fi înțeles pe deplin. Corot poate fi socotit precursorul impresionismului.

7 Jean-François Millet (n. 4 octombrie 1814, Gruchy, Normandia - d. 20 ianuarie 1875, Barbizon) a fost un pictor francez din secolul al XIX-lea. Împreună cu Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, CharlesFrançois Daubigny formează grupul Școlii de la Barbizon.

8 Charles-François Daubigny (n.15 februarie 1817 – 19 februarie 1878) a fost unul dintre pictorii școlii Barbizon şi este considerat un important precursor al impresionismului.

9 Ferdinand Victor Eugène Delacroix (n. 26 aprilie 1798 - d. 13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului.

10 Gustave Courbet (n. Jean Désiré Gustave Courbet, 10 iunie 1819, Ornans / Franche-Comté - d. 31 decembrie 1877, La Tour-de-Peilz / Elveția) a fost un pictor francez, care a condus mișcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al 19-lea.

Camille Pissarro: Acoperişurile roşii, un colţ de ţară, efectul iernii, 1877 - Museul d'Orsay, Paris

Prima expoziţie a impresioniştilor din anul 1874, organizată practic de Pissarro împreună cu Monet, nu se bucură de succes şi suferă în urma atacurilor criticilor care îi iau în derâdere. Pissarro caută noi direcţii de dezvoltare şi în pânzele sale încep să apară figuri umane. Se apropie de stilul lui Degas, îşi perfecţionează desenul, începe să lucreze cu pasteluri şi se iniţiază în arta gravurii. Lucrarea Acoperişurile roşii, un colţ de ţară, efectul iernii a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fost prezentată la cea de-a treia expoziţie de pictură impresionistă, în anul 1877. Este una din cele mai mature opere din creaţia lui Pissarro, spontaneitatea şi cursivitatea stilului caracteristice pentru anii şaptezeci scăzând uşor în intensitate, cu toate acestea artistul realizează o concentrare deosebită a efectelor.

După a patra expoziţie a impresioniştilor din anul 1879, operele sale se vând din ce în ce mai bine.

La expoziţia din anul 1882, prezintă o panoramă a stilului său nou, în cele treizeci şi şase de tablouri expuse. Ca şi alţi pictori din această perioadă, şi el va căuta să depăşească formele impresionismului.

Personajele - siluete umane - care până acum jucaseră un rol mai puţin important în opera sa, devin din ce în ce mai prezente.

Nr.7/35/2014

Între anii 1870-1880, Pissarro lucrează de mai multe ori împreună cu Cézanne - de care l-a legat o lungă şi trainică prietenie, învăţând unul de la altul.

Această colaborare a dat tonul unuia din cele mai importante capitole din istoria picturii secolului al XIX-lea.

Sub influenţa lui Georges Seurat, Pissarro începe să aplice o altă tehnică în pictură, şi anume pointilismul (sau divizionismul), pictura prin puncte, în care el vede o nouă etapă de dezvoltare logică a impresionismului. În timpul celei de-a opta şi totodată a ultimei expoziţii a impresioniştilor din anul 1886, îşi prezintă pânzele într-o sală separată, alături de lucrările neoimpresioniştilor Seurat şi Paul Signac, subliniind faptul că se identifică totalmente cu noul curent. Tablourile provoacă mirare şi sarcasmul publicului şi criticii.

Camille Pissarro: Vedere de la fereastra mea…

(Eragny-sur-Epte, 1886-1888 - Muzeul d'Orsay, Paris) Camille Pissarro: Tânără fată cu băţ, 1881 (Muzeul d'Orsay, Paris)

Cel mai adesea sunt femei, care execută diferite munci la fermă sau visează cu ochii deschişi. În aceste condiţii, peisajul devine numai un fundal pentru prezentarea motivului principal.

Tânără fată cu băţ (1881) este poate cea mai caracteristică pictură pentru această perioadă de creaţie a lui Pissarro.

Vederea din perspectivă şi planul apropiat demonstrează stilul componistic observat la Degas, faţa fetiţei, pe care se citesc pacea şi îngândurarea, sau aplecarea capului amintesc de unele personaje din picturile lui Millet sau Renoir.

În tabloul Vedere de la fereastra mea... dispare aproape total capacitatea artistului de observare intuitivă a naturii. Factura tabloului este dată de atingeri delicate şi rotunde ale pensulei, care formează tuşe în culori diferenţiate. Vopselele sunt aplicate una alături de alta, juxtapuse, în conformitate cu legile de complementaritate şi de contrast ale culorilor.

La sfârşitul anilor optzeci, Pissarro se rupe totuşi de pointillism. I se pare că această tehnică îl limitează prea mult şi nu este în ton cu „uşurinţa, libertatea, spontaneitatea şi prospeţimea impresionismului”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Din anul 1889, pictorul suferă de o boală cronică a ochilor (conjunctivită), care nu-i mai permite să lucreze în aer liber. Din acest moment va privi lumea prin fereastra atelierului. Pentru a avea posibilitatea unei tematici variate, călătoreşte des la Rouen sau la Dieppe, în Normandia. Pictează vederi de la ferestrele hotelurilor sau locuinţelor, atunci apare seria de picturi reprezentând viaţa urbană de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Pissarro se bucură în sfârşit de o recunoaştere a publicului şi criticii, participă la expoziţii în Europa şi America. Mulţumită testamentului lui Gustave Caillebotte, membru al grupării impresioniste, care a oferit statului francez întreaga sa colecţie de picturi, multe lucrări ale lui Pissarro sunt expuse în Muzeul Luxembourg din Paris încă din timpul vieţii artistului. Pissarro îşi petrece vara anului 1903 la Le Havre, realizând o serie de lucrări.

Moare la Paris, pe 13 noiembrie, de leucemie.

Nr.7/35/2014

1895, adresată fiului său Lucien, pictorul evocă acest tablou. „Se află pe şevaletul meu din atelier, lăsând un pic acest portret să treneze, până în momentul în care să-i dau viaţă. Am făcut câteva portrete ale Rosei şi din 15 pânze m-am oprit asupra uneia care mi s-a părut plină de prospeţime”. Apoi, în 15 ianuarie 1896, Pissarro îi scrie din nou fiului său: „În sfârşit am mai terminat patru pânze din 10 după Rosa”.

Camille Pissarro - Femeie cu broboadă verde

C. Pissarro - Rosa (ulei pe pânză)- colecţie privată

Portretul Rosa a fost scos, de curând, la Casa de Licitaţie Drouot-Richelieu, fiind estimat la 220.000 de euro.

Camille Pissarro – Boulevard Monmartre, Spring Morning

Tânăra Rosa chiar a existat, ea a intrat în serviciul familiei Pissarro în anii 1890. Cu un ten frumos şi luminos, cu părul blond, ea a figurat adesea în tablourile artistului. Într-o scrisoare din

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Lumea plăsmuită d e Alexa ndre D u m a s 11 Autor:George Petrovai Despre Alexandre Dumas am mai scris (vezi Cei trei Dumas, punct de vedere inclus în cartea Confesiuni esenţiale) şi tot ce se poate să mai scriu şi altă dată. Pentru că în definitiv asta este menirea marilor artişti: să fie mereu tineri şi proaspeţi şi să aibă acea miraculoasă capacitate de-a ne fermeca la fiecare recitire, ocazie cu care descoperim în textura operelor lor noi şi surprinzătoare izvoare de încântare, ce – fără a se sinchisi întrucâtva de vârsta consumatorului de artă – îşi susură liniştea neliniştitoare a emoţiilor stârnite, pe traseul tur-retur dintre inimă şi minte.

Iar Alexandre Dumas, în pofida tuturor opiniilor formulate de acei critici ce tind înspre rea voinţă, se dovedeşte a fi unul dintre cei mai „devoraţi” scriitori din toate timpurile şi de pe toate meridianele, graţie acelor inconfundabile însuşiri care-l individualizează, chiar dacă – aşa cum precizam mai sus – face parte dintr-o redutabilă triadă (Dumastatăl, Dumas-fiul, Auguste Maquet): spirit neliniştit şi tumultuos, după cum o denotă cele aproape 200 de romane scrise (adevărată fabrică de romane), fascinant născocitor de senzaţional şi mare iubitor de 11

Alexandre Dumas - Dumas Davy de la Pailleterie, cunoscut și ca (Alexandre Dumas père) Alexandre Dumas tatăl, (n. 24 iulie 1802, Villers-Cotterêts, Aisne - d. 5 decembrie 1870, Puys, Seine-Maritime) a fost un autor de romane istorice de aventuri, prin care a devenit cel mai popular scriitor francez din lume.

Nr.7/35/2014

aventuri, după cum o demonstrează opera şi viaţa sa – călătoriile întreprinse şi prietenia strânsă cu Garibaldi! 12 Părerea lui André Malraux13 la acest capitol este că romancierul nu trebuie să creeze personaje, ci „trebuie să creeze o lume coerentă şi aparte, ca de altfel orice artist”.

Exact ţinta asta mi-am propus-o în eseul de faţă, având în vedere că multe dintre personajele cu care Dumas îşi populează lumea plăsmuită de el sunt personaje istorice. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că Dumas s-a mulţumit să-şi coboare respectivele personaje din colbuitele lor tablouri istorice, ori că fantezia sa scânteietoare s-a limitat numai la ajustarea şi încadrarea lor în fragmentele de viaţă din celebrele lui romane, de-ar fi să ne gândim doar la îndrăzneţii săi eroi din mult gustatul roman Cei trei muşchetari, care de fapt au fost patru după pătrunderea lui d’Artagnan (alter ego-ul autorului) în faimosul corp de muşchetari ai regelui Ludovic al XIIIlea şi în grupul select (Athos, Porthos, Aramis) al prietenilor de prim rang!

Iată de pildă faimosul roman Regina Margot, culme a creaţiei dumasiene, care situează în prim planul acţiunii sale cuplul Margareta-Henric de Navara, soţi doar cu numele, însă uniţi prin ţelul politic vizat – dobândirea tronului Franţei, după cum prezic toţi astrologii vremii! Ceea ce s-a şi întâmplat câţiva ani mai târziu, când acest sărac şi prigonit vlăstar al Bourbonilor va ajunge viitorul mare rege Henric al IV-lea. În roman, însă, regele Navarei devine soţul Margaretei doar prin vrerea lui Carol al IX-lea, regele Franţei, fiul Caterinei de Medicis14 şi fratele Margaretei (Margot, cum o alintă acest rege bolnă12

Giuseppe Garibaldi (n. 4 iulie 1807 – d. 2 iunie 1882) a fost una dintre cele mai marcante personalități ale Revoluției Italiene.

13 André Malraux, nume schimbat din André Berger (n. 3 noiembrie 1901, Paris - d. 23 noiembrie 1976, Créteil) a fost un scriitor, ziarist și om politic francez. În tinerețe a dus o viață foarte aventuroasă, angajându-se și în agitațiile politice de diferite nuanțe.

14 Caterina de' Medici (n. 13 aprilie 1519, Florența - d. 5 ianuarie 1589, Blois) a fost regina Franței și soția regelui Henric al II-lea al Franței, precum și mamă a trei regi aparținând Casei de Valois. S-a născut în Italia, purtând numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de' Medici, iar mai târziu a trăit în Franța sub numele Catherine de Médicis. Mai întâi regină, apoi regentă a Franței, Caterina a fost o figură emblematică a secolului al XVI-lea. Numele său este legat de războaiele religioase. Rolul său în masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu face din ea o figură controversată, chiar și în prezent.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vicios şi bizar). Calculul politic al lui Carol al IX-lea este cât se poate de simplu: căsătorindu-l pe navarez cu Margareta şi aducându-l la Luvru, de fapt îl avea permanent sub ochi pe însuşi comandantul hughenoţilor (protestanţilor).

Dar deşi se părea la un moment dat că lucrurile de acest fel s-au liniştit, întrucât Carol nu prididea să declare cui se nimerea să-l asculte că el vrea să fie regele tuturor francezilor, indiferent de confesiune, totuşi, asta nu l-a împiedicat să declanşeze masacrul hughenoţilor în noaptea de 24 august 1572 (noaptea sfântului Bartolomeu), când însuşi Henric de Navara era cât pe-aci să-şi piardă viaţa, dacă în faţa mâniei regescului său cumnat, el nu s-ar fi convertit la catolicism („Doar pe jumătate şi de nevoie”, le mărturiseşte navarezul puţinilor oameni de încredere ce-i mai rămân după groaznicul eveniment). Iar printre aceşti oameni de încredere se număra şi soţia sa Margareta, cea mai frumoasă şi mai instruită femeie a Franţei şi poate că a tuturor acelor timpuri, care dacă s-a dovedit o soţie scandalos de infidelă, în schimb i-a arătat soţului o remarcabilă fidelitate politică.

Doar împreună cei doi tineri ambiţioşi şi şireţi (Margareta avea 20 de ani, Henric de Navara – 19), izbutesc să facă faţă ofensivei făţişe ori tăinuită a redutabilului cvartet: Caterina de Medicis (regina mamă şi văduva lui Henric al II-lea), regele Carol al IX-lea, ducele d’Anjou (viitorul Henric al III-lea din romanul Doamna de Monsoreau) şi ducele d’Alençon (viitorul duce d’Anjou din Doamna de Monsoreau), atâta timp cât Caterina îl urăşte de moarte pe cel ce scris este în aştri să domnească în Franţa împotriva opoziţiei ei înverşunate şi atâta timp cât fraţii mai mici ai regelui nu se dau îndărăt de la niciun complot, doar-doar vor pune mâna pe câte un tron (al Poloniei sau Navarei, dacă deocamdată nu-i cu putinţă cel al Franţei).

De aici mulţimea de intrigi ţesute prin nenumăratele firide şi după grelele draperii ale Luvrului, unde – ne avertizează navarezul – „pereţii au urechi”, de regulă ele (intrigile) fiind puse la cale de înfricoşătoarea Caterina, de regele Carol al IX-lea (pe cât de bolnăvicios şi prefăcut, pe atâta de crud şi răzbunător, dar cu toate astea îl vedem la un moment dat opunându-se planurilor diabolice ale mamei sale de a-l suprima pe regele Navarei, după ce a-

Nr.7/35/2014

cesta îl salvase de la moarte la o vânătoare ), ori de nevârstnicul (doar 16-17 ani) şi foarte perfidul duce d’Alençon, cel despre care ni se spune că „îşi tratează prietenii ca pe nişte duşmani şi duşmanii ca pe nişte prieteni”.

Poate că de aceea Margareta îi spune cu o dezarmantă sinceritate lui La Mole, unul dintre numeroşii ei iubiţi, care o ajută să îmbine cele două îndeletniciri de căpetenie ale nobililor medievali – dragostea şi politica, respectiv plăcutul şi utilul: „Totul este cu putinţă, prietene, în vremurile noastre şi la această curte!” Şi chiar că astfel se prezintă lucrurile, dacă avem în vedere uneltirile şi comploturile ţesute fără odihnă în imensitatea Luvrului, uneori străluminate de focul asasin al archebuzelor ori finalizate cu lovituri de spade şi pumnale, dar cel mai des – în autentic stil italian – pregătite cu drăcească migală în veritabile alcovuri ale crimei secrete, acţiuni tenebroase în care excelează mult temuta Caterina de Medicis, ajutată întru ducerea lor la îndeplinire de tainicul florentin René, „meşterul de parfumuri al majestăţii sale regina-mamă”, după cum glăsuieşte inscripţia de pe firma sa. (Evident, inscripţia nu cuprinde niciun cuvinţel despre rolul decisiv pe care René, la ordinul reginei-mamă, l-a avut în otrăvirea mamei lui Henric de Navara…) * Iar Dumas se dovedeşte un adevărat maestru al suspansului şi al acţiunii în galop, prin captivanta creionare a personajelor şi prin plasarea acestora în palpitante dueluri verbale (să nu uităm că el a fost şi om de teatru) ori în spectaculoase încleştări pe viaţă şi pe moarte, aşa ca aventurile temerarilor săi muşchetari, aflaţi la prima tinereţe sau 20 de ani mai târziu, chiar dacă – parcă ignorând acest aspect subordonat scopului propus -, autorul atribuie gânduri, vorbe şi fapte ce se potrivesc ca nuca-n perete cu vârsta necoaptă a unora dintre personajele sale (d’Artagnan îşi începe epopeea la 19 ani, ducele d’Alençon n-are nici măcar 17 ani împliniţi, regele Navarei –19, ducele de Guise – 22 etc.), şi chiar dacă pe ici-pe colo autorul potriveşte faptele istorice cu mâna lui măiastră, pentru ca ele să-şi ocupe locul stabilit în lumea plăsmuită de fantezia lui.

Dar asemenea asperităţi ca monumentalitatea eroilor şi firescul-nefiresc (din punct de vede-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE re istoric) al faptelor relatate, nu este cazul să se constituie în neiertătoare capete de acuzaţie la adresa autorului. Din următoarele motive: 1) Scopul urmărit – mai ales când el este cu brio atins, aşa ca în cazul scriitorului nostru (dovadă celebritatea sa şi fiorul stârnit de scrierile lui în inimile atâtor şi atâtor generaţii de cititori) – scopul, deci, poate fi justificat prin cuceritoarele mijloace artistice puse în mişcare de fecunda sa fantezie.

Deoarece – nu-i aşa? – Karl May, de pildă, o face în tuşe mult mai groase atunci când nu doar că se închipuie pe sine în pielea personajului său Old Shatterhand, dar chiar îşi atribuie cu lopata însuşiri şi cunoştinţe ce aproape fără excepţie ating perfecţiunea. Şi totuşi, romanul său Winnetou continuă să fie citit pe nerăsuflate până şi în pragmaticele noastre zile…

2) Cât priveşte erorile de istorie (unele poate că intenţionate pentru o mai logică încadrare a lor în geografia romanului!), apoi s-avem pardon, dar asemenea scăpări au loc chiar şi la cele mai simandicoase „case”. Iată, bunăoară, nenumăratele falsuri incluse de Alfred de Vigny în celebru-i roman CinqMars, romanul complotului pus la cale împotriva cardinalului Richelieu, atotputernicul ministru al nevolnicului rege Ludovic al XIII-lea, ceea ce nu prea i-a deranjat pe criticii şi contemporanii autorului, de vreme ce – după îndelungate străduinţe – în cele din urmă el s-a văzut în Academia franceză, mult râvnita casă a „nemuritorilor”…Tot aşa, romanele istorice ale lui H.Sienkiewicz 15, nu conţin o mulţime de inexactităţi (cel puţin romanele din prima fază a creaţiei), lucru demonstrat negru pe alb de către adorabilul Boleslaw Prus16 şi recunoscut de autor?! Ceea ce n-a ştirbit cu nimic meritele artistice ale lui Sienkie-wicz şi nu i-a dăunat gloriei literare acumulate, iar pe contemporani nu i-a împiedicat să-i decerneze cu nemiluita la premii şi distincţii, dintre 15

Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz de Oszyk (n. 5 mai 1846 Wola Okrzejska, Polonia - d. 15 noiembrie, 1916 Vevey, Elveția) a fost un romancier și nuvelist polonez, unul dintre cei mai mari prozatori polonezi, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1905.

16 Bolesław Prus (n. 20 august 1847 - d. 19 mai 1912) a fost un romancier polonez, cu numele adevărat Aleksander Glowacki, fiind cea mai importantă figură a literaturii poloneze a secolului al XIX-lea. I-a studiat pe John Stuart Mill, Charles Darwin, Herbert Spencer, Henry Thomas Buckle și a avut o oarecare asemănare după cum i s-a așezat viața cu Ambrose Bierce. Are 4 romane mai importante: Avanpostul (1886), Păpușa (1889), Femeia nouă (1893) și Faraonul (1896).

Nr.7/35/2014

acestea ne-lipsind Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1905. În altă ordine de idei, înşişi politicienii şi savanţii comit greşeli uriaşe (de pildă, înarmările nucleare şi războaiele declanşate), dar pentru asta (cel puţin în zilele noastre) n-am auzit ca vreunul dintre ei să fie pus la zid…

Doar câteva cuvinte despre moravurile medievale. Da, este adevărat că romanele lui Dumas sunt pline ochi de spadasini şi uneltitori, de sânge şi împuşcături, de oameni care aidoma lui La Mole şi Coconnas sfârşesc pe eşafod pentru ca principiul monarhic să nu sufere vreo atingere, precum şi de oameni sus-puşi, care ar fi meritat din plin să ajungă pe eşafod.

Dar să nu uităm că astea erau vremurile: nu s-a pomenit de când e lumea lume ca peştele mic să-l înghită pe cel mare! (Parcă în vremea noastră nu-i tot aşa?) Pentru a ne convinge că asta era starea generală de lucruri, n-avem decât să ne facem ochii roată în istoria Franţei, Italiei, Spaniei sau Angliei.

Crede cineva că de florile mărului unul dintre cei mai vestiţi ţari ai Rusiei şi-a primit de la contemporani porecla de „Ivan cel Groaznic”? În paranteză fie spus, istoricii ruşi chiar glorifică domniile lui Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare şi Stalin, atunci când admit că ele se remarcă prin cruzime şi pierderi de nenumărate vieţi omeneşti, dar – spun aceştia – pentru aşa ceva nu trebuie minimalizată contribuţia lor determinantă la consolidarea statului şi la afirmarea Rusiei ca mare putere. Căci este bine cunoscut faptul că istoria nu se face cu mănuşi, că – după cum just afirma Machiavelli – scopul scuză mijloacele, atunci când în joc sunt importante interese de stat, şi că e de la sine înţeles ca marii conducători politici să aibă mâinile pline de sânge…

Prin urmare, Ivan cel Groaznic, Vlad Ţepeş, familia Borgia şi mulţi alţii, nu numai că sunt reprezentanţi tipici pentru firescul ororilor din acele timpuri, dar ei chiar s-au dovedit indispensabili (cel puţin pentru o anumită perioadă) în acele aprige lupte duse pentru dobândirea puterii şi apoi pentru păstrarea acesteia. Fără înzestrarea trebuincioasă, ar fi fost imposibil ca cineva să scape cu viaţă din teribilele încleştări pentru putere, în acele vremi când – ne spune Shakespeare în Regele Lear –„Cei prefăcuţi de prefăcuţi se-nconjurau”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Să nu ne mire, deasemenea, că Alexandre Dumas – aidoma altor scriitori ce s-au inspirat din faptele medievale – a descris cu patos arhitectura, vestimentaţia şi obiceiurile timpului, dar n-a suflat niciun cuvinţel despre igienă, nici măcar despre igiena celor mai simandicoase personaje, cu toate că jenantul obicei de-a asista la scularea şi culcarea monarhului, se transformase pe nesimţite într-un mult râvnit ritual de verificare a trăiniciei favorurilor regale.

Păi nici n-avea ce să spună despre igiena oraşelor, caselor şi trupurilor, atâta timp cât ea lipsea aproape în totalitate! Dimpotrivă, în multe din romanele sale, Dumas accentuează nu doar enormele pericole la care se expuneau cei ce întârziau după apusul soarelui, în Paris şi înafara lui, dar el descrie cu verva-i caracteristică incredibila mizerie pariziană, căreia doamnele şi gentilomii îmbrăcaţi în complicate veşminte de mătase şi catifea, cu greu izbuteau să-i facă faţă aşa cum pretindea eticheta curţii şi propriul blazon. Avem două argumente în acest sens: 1) Aristocraţii cheltuiau o mulţime de bani cu dresurile şi parfumurile (de unde şi trecerea de care se bucura în rândul lor o demnă secătură de teapa florentinului René), în speranţa că măcar în acest chip vor reuşi să înlăture duhorile pe care le degajau. Numai ei, sărmanii, aveau ştire cam ce rezulta dintr-o asemenea combinaţie, căci spre norocul nostru, mirosurile nu sunt transmise nici chiar de istoria cea mai fidelă, cu toate că mirosurile îşi au propria lor contribuţie la configurarea acesteia; 2) Perucile aveau menirea nu doar de-a conferi distincţie purtătorilor, ci şi de-a acoperi într-un mod măreţ jegul triumfător de pe cele mai multe dintre căpăţânile aristocratice. Cum perucile constituiau adevărate pepiniere de paraziţi, iată de ce toată floarea cea vestită a întregului Apus se dădea de ceasul morţii, nu ca să se spele, ci ca să-şi procure… beţigaşe pentru scărpinat! Iar materialul din care erau confecţionate respectivele beţigaşe, reprezintă la o adică un preţios indicator al felului distins cum utilizatorii sculei înţelegeau până şi la acest nivel să-şi respecte rangul… De aceea spun că dacă nu pentru altceva, măcar pentru un asemenea nostim şi atât de relevant amănunt, şi tot trebuie ci-

Nr.7/35/2014

tit masivul roman Shōgun al lui James Clavell17. Aflăm de-aici că navigatorii medievali europeni erau într-o atare stare de duşmănie cu igiena corporală, încât după naufragierea lor în arhipelagul nipon, niciunul dintre supravieţuitori n-a consimţit să facă baie decât după ce au fost vârâţi cu forţa în apă şi săpuniţi zdravăn de către localnic. Să nu ne mire atunci cumplitele epidemii ce acuşi-acuşi îi secerau pe medievali cu sutele de mii şi de care ei căutau să scape într-un mod pe cât de neghiob, pe atât de original: se înghesuiau claie peste grămadă în biserici, nădăjduind că flagelul va fi izgonit cu ajutorul rugăciunilor şi al tămâiei. Dar contrar aşteptărilor, moartea îi decima cu mic cu mare până când probabil se plictisea! * Cum spuneam, Doamna de Monsoreau este continuarea romanului Regina Margot. Continuare doar în ceea ce priveşte acţiunea (relatează fapte şi întâmplări din timpul domniei lui Henric al III-lea, fostul duce d’Anjou în Regina Margot), dar nu şi în ceea ce priveşte nivelul artistic. Întâlnim în Doamna de Monsoreau întreaga familie regală a Franţei, aşa cum ne-a fost înfăţişată în Regina Margot, o familie – după cum ne informează autorul – „decimată de otrăviri şi asasinate, dezbinată prin ură şi gâlcevi”, fireşte, fără Carol al IX-lea, căruia i-a fost scris să moară răsfoind o rară carte de vânătoare cu filele impregnate cu otravă, carte ce fusese pregătită de Caterina pentru Henric de Navara; îl întâlnim pe Henric al III-lea, fostul duce d’Anjou şi fostul rege al Poloniei până la moartea lui Carol al IX-lea, dar atât de moleşit şi pios, încât era cât pe-aci să-şi piardă tronul în timpul pelerinajului pe la câteva mănăstiri pariziene, dacă o întâmplare fericită nu l-ar fi ajutat să descopere complotul pus la cale de capii Ligii catolice; îl întâlnim pe ducele d’Anjou, dar mult mai crud şi mai perfid decât pe vremea când era ducele d’Alençon, şi asta nu numai datorită faptului că ambiţiile sale au sporit simţitor (merge până la revolta făţişă împotriva regelui, după ce scapă din captivitate, încât e nevoie de întreaga diplomaţie a Caterinei de Medicis pentru 17

James Clavell (n. 10 octombrie 1924 - d. 7 septembrie 1994) a fost un romancier, scenarist și regizor de film, fost prizonier de război în al doilea război mondial, devenit celebru prin romanele Shogun și TaiPan, respectiv prin scenariile unor filme ca Marea Evadare și Domnului profesor, cu dragoste .

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ca ţara să nu fie aruncată într-un război civil), dar şi din cauza chipului sluţit de către vărsatul de vânt; îl întâlnim pe ducele de Guise în compania fraţilor săi, în dubla lor calitate: lideri ai Ligii catolice şi prinţi (duci) de Lorena, aflaţi pe poziţii dacă nu adverse, măcar neamicale cu prinţii Franţei, în speţă cei de Valois, căci în acele vremuri tulburi şi belicoase, existau într-adevăr raporturi cavalereşti între suzeran şi vasal, dar fiecare vasal puternic (ducele îndeosebi) se comporta ca un adevărat rege pe domeniul său, ceea ce – desigur – contribuia la menţinerea fărâmiţării feudale; îl reîntâlnim pe Henric de Navara în calitate de salvator al ducelui d’Anjou din arestul pe care regele i-l impusese în chiar apartamentul său, fostul apartament al Margaretei (navarezul ştia de existenţa misterioasei scări de frânghie, folosită la vremea lui de către La Mole, prin urmare îl îndeamnă pe şovăitorul duce să coboare cu ajutorul ei), ceea ce face ca acţiunea celor două romane înrudite să fie în continuare cantonată în interiorul triunghiului format de cele trei familii princiare de frunte: Valois-Bourbon-Lorena; o reîntâlnim, de asemenea, pe teribila regină-mamă, dar numai episodic din moment ce Henric de Navara la rândul lui are parte în acest roman de o apariţie episodică, anume după fuga ducelui în ducatul d’Anjou, adică atunci când ea intuieşte atât rolul jucat de navarez, cât şi pericolul începerii războiului civil. Cu tenacitatea ce-i era proprie, Caterina de Medicis îşi duce misiunea de sol al păcii la bun sfârşit, conflictul este dezamorsat, iar ducele d’Anjou se reîntoarce la Paris…

Dar Dumas, genial creator de scene încărcate cu viaţă plină şi trepidantă, nu se putea mulţumi doar cu personajele enumerate mai sus, atâta timp cât prin ele nu putea da glas dragostei, principala coordonată pe care se înscria viaţa aventuroasă a cavalerilor medievali.

Iată de ce autorul introduce în scenă cuplul format din doamna de Monsoreau şi cavalerul de Bussy. Însă cu toate că Diane de Meridor, alias doamna de Monsoreau, aspiră din tot sufletul ei pur la o dragoste tot atât de răpitoare pe cât îi este chipul, şi cu toate că Bussy (cel mai viteaz cavaler al Franţei, pentru care prietenia înseamnă deodată punga, spada şi viaţa), deci, cu toate că Bussy crede că în sfârşit şi-a găsit doamna visurilor sale, celor doi tineri nu le este dat să se bucure în linişte de

Nr.7/35/2014

dulceaţa dragostei lor mistuitoare. De ce? Pentru că Diane, în pofida opoziţiei sale înverşunate la avansurile contelui de Monsoreau, un om faţă de care nu simţea decât teamă şi repulsie, în cele din urmă (îndemnată fiind la acest pas şi de bătrânul ei tată) acceptă să-l ia de soţ. Altminteri risca să cadă din lac în puţ, adică să devină amanta ducelui d’Anjou.

Monsoreau nu este numai un soţ îngrozitor de gelos, dar mai este şi un adevărat maestru în cele mai subtile maşinaţiuni, prin care, de altminteri, reuşeşte să şi-o facă soţie pe Diane, iar mai apoi, pentru a-şi apăra dragostea astfel câştigată, el nu ezită să-i pună piciorul în prag chiar ducelui d’Anjou, cu toate că ei complotau împreună împotriva regelui şi cu toate că-i era îndatorat ducelui, întrucât ajunsese maestru de vânătoare la recomandarea acestuia. Însă ducele, supărat foc pe independenţa sfidătoare afişată de Bussy, îi deschide ochii lui Monsoreau că pericolul nu vine de la el, ci din altă parte. Aşa că cei doi hotărăsc să-l asasineze pe Bussy chiar în odaia şi sub ochii Dianei, unde cavalerul pătrunsese noaptea, convins fiind că Monsoreau se afla la acea oră departe de Paris, ocupat să-i pregătească regelui o partidă de vânătoare.

Deşi lupta este inegală, întrucât Bussy este atacat din toate părţile de asasinii lui Monsoreau, totuşi, graţie abilităţii sale extraordinare în mânuirea spadei, el reuşeşte să scape cu răni relativ uşoare după ce-i ucide pe aproape toţi agresorii, inclusiv pe conte. Dar când, rănit şi plin de sânge, izbuteşte să iasă din cameră şi se crede salvat (Diane fusese salvată mai înainte de un prieten), Bussy primeşte lovitura mortală chiar de la duce. Acesta, ranchiunos şi răzbunător, nu mai vroia să-i tolereze lui Bussy nici curajul cu care-i spunea adevărul în faţă şi nici autoritatea pe care o exercita asupra lui. Însă marea realizare a lui Dumas, zic eu, în materie de personaje o reprezintă nostima pereche formată din Chicot şi Gorenflot: primul este bufonul regelui, cel de-al doilea un călugăr mâncău şi beţiv, iar ei amândoi sunt prieteni la cataramă, mai ales atunci când se pune la cale un chefuleţ, desigur, pe banii lui Chicot. De tot hazul este modul diametral opus cum înţeleg cei doi amici să se implice în desfăşurarea chefului. Dacă Gorenflot participă la aceste agape cu un asemenea elan încât în scurt timp se îmbată turtă, cade de pe scaun şi doarme dus,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Chicot o face ca, înfofolit în rasa cu glugă a călugărului, să poată pătrunde în mănăstirea acestuia, unde are loc tainica adunare a Ligii catolice. Şi astfel, la adăpostul glugii şi al întunericului, Chicot pune mâna pe toate firele complotului urzit de fraţii Guise împotriva regelui, complot prin care acesta urma să fie capturat pe parcursul pelerinajului şi apoi silit să-şi semneze abdicarea.

Numai că Chicot dejoacă planurile complotiştilor şi, luând locul regelui, reuşeşte să-l salveze, dovedindu-se în felul acesta nu numai un excelent spadasin (de altminteri era gentilom), ci şi un foarte iscusit om politic, cu nimic mai prejos de regina-mamă, asta dacă avem în vedere şi faptul că doar ei doi au mirosit rolul jucat de navarez în eliberarea ducelui d’Anjou şi tot ai au pledat din răsputeri în faţa regelui pentru dezamorsarea tensiunii dintre cei doi prinţi.

Prin urmare, lui Chicot i se potrivesc ca o mănuşă memorabilele vorbe rostite de bufonul regelui Lear, după ce acesta îşi împarte regatul celor două fiice mai mari, iar ele, neavând nimic în comun cu iubirea, ruşinea şi recunoştinţa, refuză mai apoi să ofere adăpost pe timp de furtună regelui pribeag şi însoţitorilor lui: „Înţelepciunea şi prostia se ţin de mână pe muchia cuţitului”. Tot ce se poate ca Dumas să se fi inspirat din Shakespeare la întocmirea acestor pagini de mare desfătare sufletească, cu un bufon mintos, care din umbra regelui conduce de fapt Franţa.

După parcurgerea romanelor lui Dumas (sau, mă rog, a câtorva dintre ele), nu doar desfătarea sufletească, ci şi cunoştinţele ni se îmbogăţesc cu următoarele două concluzii: 1)Toţi puternicii acelor timpuri, poate mai abitir ca în alte epoci istorice, cereau de la prieteni şi supuşi credinţă şi devotament, cu toate că ei înşişi ştiau prea bine că ambele şchiopătează îngrozitor şi că – atunci când nu sunt nevoite să ia calea întortocheată a comploturilor – ele merg cu nădejde pe drumul bătătorit al interesului: interesul primordial de a-şi apăra pielea şi de-a smulge cât mai multe foloase de la viaţă. Iată de ce regele Navarei îi spune Margaretei: „Acum să ne sfătuim ca doi oameni care vorbesc despre cel mai căutat lucru pe lume… tronul şi despre bunul cel mai preţios… viaţa”.

Nr.7/35/2014

Poate că niciunul dintre personajele lui Dumas n-a izbutit să se ridice la dezinteresul elegant al lui Athos. Dar până şi el, cel mai dezinteresat dintre muritori, s-a arătat grozav de interesat să-şi tăinuiască dragostea din care s-a născut vicontele de Bragelonne şi să vegheze cu străşnicie la onoarea sa, spirit în care l-a educat şi pe fiul său; 2) Nobilii medievali căutau să slujească treimea: Dumnezeu-regele-doamnele (însăşi raţiunea lor de-a fi) prin treimea strategică: credinţă-devotament-iubire (care, de regulă, se topeau în aliajul numit onoare), servindu-se pentru asta de principala tactică de acţiune: ipocrizie-viclenie-maniere alese, dar fără a uita o clipă de cealaltă tactică, ţinută în rezervă până când împrejurările vitrege o cereau: invidie-trădare-cruzime.

Sigur că pentru a-ţi juca bine rolul politic şi social, trebuia să fii un bun actor. Şi ei chiar erau, de la rege până la cel mai mărunt gentilom, care – îmboldit de la spate de ambiţii ori de nevoi, îndrăznea să intre în cuibul cu vipere… Înclin să cred că interesul arătat de marile curţi senioriale trupelor de actori ambulanţi, nu este o pură întâmplare, ci este în strânsă şi directă legătură cu nevoia generalizată de însuşire a celor mai perfecţionate tehnici actoriceşti.

N.B.

O parte din personajele romanului Doamna de Monsoreau se regăsesc în romanul Cei patruzeci şi cinci.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©George Petrovai

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.7/35/2014

dialoga cu domnul Mircea CARP, un adevărat profesionist al radioului. „Să auzim numai de bine!”

- De ce credeţi că este aşa de rău comunismul?

MIRCEA CARP CINE ESTE MIRCEA CARP? S-a născut în 1923 la Gherla, a fost Militar de profesie, Ofiţer de carieră, a luptat în cel de-al II-lea Război Mondial, în răsărit şi în apus. A fost rănit şi decorat. În 1946 este dat afară din armată datorită activităţilor sale anticomuniste, iar în 1947 este arestat. După un an (1948) ia calea exilului, iar în 1951 emigrează în Statele Unite unde devine jurnalist şi analist politic. Este mai întâi crainic, redactor şi apoi şeful Serviciului Românesc al postului de radio Vocea Americii. Din 1979 până în 1995 este analist şi prezentatorul programului Actualitatea internaţională şi director-asistent al Departamentului românesc la Radio Europa Liberă. La microfon avea o voce inconfundabilă, cu o tăietură precisă din care se citea o atitudine radical anticomunistă. A lucrat timp de 44 de ani pentru Vocea Americii şi Europa liberă, fiind cel mai longeviv comentator al emisiunilor în limba română care transmiteau din afara graniţelor.

Este autorul volumului Vocea Americii în România (1969-1978), Polirom, 1997. A scris articole la reviste şi ziare, a dat interviuri la radio şi TV. După ce am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Carp, într-o zi m-a sunat şi invitat la domnia sa la München unde locuieşte. Pentru mine a fost o surpriză şi mare onoare.

Am ajuns la ora stabilită şi domnul Carp m-a primit cu toată afecţiunea. Doamna, soţia domnului Carp ne-a lăsat să discutăm în voie şi după terminarea interviului ne-a servit cu prăjituri şi cafele.

Am stat de vorbă cu doi oameni intelectuali, respectuoşi şi tare de treabă. Pentru mine a fost un mare privilegiu şi, desigur, o deosebită plăcere să pot

- În primul rând nu cred ci sunt convins că, comunismul este un lucru foarte rău. Au afirmat acest lucru zeci de ani milioane şi milioane de oameni cu suferinţele lor. Cu lupta lor împotriva unui regim care în toate ţările în care comuniştii au reuşit să preia puterea, au făcut-o nu prin alegeri libere ci cu forţa, cu minciuna, cu amăgirea oamenilor. În ce mă priveşte, sunt împotriva oricărei forme de dictatură, deci şi a comunismului. Pentru ţara noastră acest regim impus la putere de o forţă din afară, Uniunea Sovietică, la umbra tancurilor, de trimisul lui Stalin care bătând cu pumnul în biroul Factorului constituţional al ţării, Regele Mihai, a impus instalarea la putere a guvernului Groza. A urmat 55 de ani teroare, distrugerea instituţiilor tradiţionale ale poporului român, desfiinţarea proprietăţii particulare, terorizarea instituţiilor tradiţionale ale poporului român – biserica, armata -, izolarea de restul lumii apusene căreia îi aparţinem de fapt de veacuri. Cel mai grav e că s-a încercat eliminarea virtuţilor moştenite din moş-strămoşi: bunătatea, dorinţa de muncă, credinţa în Dumnezeu, veselia. Cei peste 50 de ani nu au fost însă îndeajuns pentru ca „cei fără de neam şi Dumnezeu” cum i-a numit generalul Rădescu, ultimul prim ministru constituţional al României, înainte să fie alungat de la putere, să reuşească pe deplin în munca lor diabolică. Dar anii „luminii de la Răsărit” au lăsat totuşi unele urme pe care tineretul va avea datoria să le elimine în întregime. De aceea sunt convins, comunismul este ceva rău.

- Am citit că aţi făcut liceul militar la Mănăstirea Dealu. Ce amintiri aveţi din această perioadă ?

- Înainte, am fost la un alt liceu militar de prestigiu, „General Makarovici” de la Iaşi. Primele două clase de liceu le-am absolvit la civil, „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Pe vremuri toate liceele, ca şi şcolile primare erau deschise tuturor, erau Instituţii de Elită în ţara noastră. Profesorii erau de înaltă calitate şi se găseau, alături de alte profesii particulare sau de stat, în fruntea societăţii, se

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bucurau de respectul tuturor, în primul rând al elevilor. Aş vrea să vă dau un exemplu care pe mine mă urmăreşte din fragedă tinereţe. Eram ofiţer, făceam parte dintr-o unitate de tancuri unde aveam camarazi şi mai mulţi ofiţeri de rezervă. Între alţii, un învăţător dintr-un sat. I-am uitat numele. Într-o noapte pe front, stând de vorbă după ce se liniştiseră luptele, l-am întrebat: „Domnule locotenent sunteţi rezervist, aţi participat la campania din Răsărit şi acum sunteţi din nou pe front, în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord? V-aţi îndeplinit datoria cu prisosinţă. De ce nu vă duceţi acum acasă, la familie şi la meseria Dvs.?” Camaradul meu mi-a răspuns: „Ani şi ani de zile mi-am învăţat elevii ce înseamnă Istoria ţării noastre, cum să-ţi faci datoria faţă de poporul din care te-ai născut. Cum aş putea deci să nu-mi fac datoria până la urmă, să le fiu un exemplu a ceea ce i-am învăţat!”. În acelaşi fel am fost educaţi şi la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu şi nu numai acolo. Era o şcoală în care eram învăţaţi nu numai cum să ne facem datoria faţă de neam şi rege dar şi cum să fim cetăţeni de valoare într-o societate democratică, liberă. Din rândul absolvenţilor de la Mănăstirea Dealu - dar şi de la celelalte instituţii de învăţământ liceal s-au ridicat nu numai militari de bază dar şi arhitecţi desăvârşiţi, academicieni. Înfiinţat în 1912, Liceul de la Dealu cum îi spuneam noi şi-a închis porţile în 1948, când comuniştii s-au instalat ferm la putere. Acest „cuib de năpârci” trebuie desfiinţat, a ordonat unul din marii călăi ai poporului, Emil Bodnăraş. După ce am absolvit Liceul Militar în 1942 am urmat Şcoala Militară, am fost înălţat la gradul de sublocotenent. Am fost pe frontul de Est şi pe cel de vest. Am fost rănit şi am fost decorat. Apoi am fost dat afară din Armată în august 1946, împreună cu 9.000 de ofiţeri care-şi făcuseră de asemenea datoria faţă de ţară, dar care nu corespundeam obiectivelor regimului comunist. Un an mai târziu am fost arestat în regiunea Oaşa, în timp ce încercam să mă alătur unui grup de alţi ofiţeri care doream să punem bazele unei unităţi de rezistenţă contra regimului comunist.

- Vreţi să ne daţi amănunte?

Nr.7/35/2014

- Din păcate, cel care m-a trădat a fost un preot, din regiunea Sebeş-Alba, căruia m-am confesat, după ce-mi oferise găzduire pentru o noapte. Am fost dus pentru anchetă la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din Bucureşti, la Prefectura Poliţiei Capitalei. În cele din urmă am fost dus la lagărul de la Văcăreşti. Era în timpul procesului Maniu-Mihalache, toamna lui 1947. Am fost sever anchetat dar nu am fost torturat. Occidentul era cu ochii ţintă pe procesul de la Bucureşti. Din lipsa de dovezi concrete am fost pus în libertate, cu condiţia să nu părăsesc Bucureştiul. A venit abdicarea forţată a Regelui, 30 decembrie 1947. Am fost îndemnat de către un lider al rezistenţei să încerc să mă refugiez în străinătate, spre a-mi pune serviciile la dispoziţia Generalului Rădescu care era deja în Apus. Am plecat la sfârşitul lui ianuarie 1948 clandestin, într-o călătorie plină de peripeţii la sfârşitul căreia am ajuns la Salzburg, în Austria, unde am lucrat la Misiunea Militară Americană, unde am rămas până în vara lui 1952.

- Aţi vorbit de peripeţii! Nu vreţi să fiţi mai explicit?

- Am fugit pe la Arad, pe lângă Curtici până am ajuns la Budapesta. Din păcate cel care trebuia să mă ducă de aici mai departe m-a abandonat... Am rămas seara la masă, în casa unei unguroaice din România, căsătorită cu un ungur din Budapesta. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum ungureşte. Era sfârşitul lunii ianuarie, era zăpadă, frig şi mi-a venit ideea ca doamna să mă ducă la casa consulului României, băiatul acestuia îmi fusese coleg în clasele primare. Ne-am dus, însă casa era dărâmată şi ne-am întors. Doamna mi-a spus că atunci când va veni soţul o să-i spună că eu sunt student din România, venit cu un grup şi că după cină va trebui să plec.

M-a trimis în dormitor să mă odihnesc, eram un pachet de nervi şi nu ştiam ce să fac.

- Cale de întoarcere nu era?

- Nu. M-am dus atunci lângă fereastră, afară era întuneric şi m-am rugat intens lui Dumnezeu. Rugămintea mea a fost să-mi dea linişte să gândesc.

Trebuie să vă mărturisesc că în câteva minute am fost perfect calm. M-am întors de la fereastră şi pe perete am văzut o hartă a Ungariei şi alături a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Austriei cu zonele de ocupaţie aliate. Acest moment o fost hotărâtor. Erau zonele de ocupaţie americană, franceză, engleză şi rusă. Zona rusească era lângă frontiera ungară şi se subţia în jos lângă graniţa cu fosta Iugoslavie. Jos unde zona era cea mai subţire, am calculat că erau în jur de 11 kilometri. Asta însemna două ore de mers pe jos până la zona engleză. După cină am fost cu soţul doamnei la gară, mi-a cumpărat bilet până la frontiera cu Austria. Când am ajuns la frontieră, am coborât şi trebuia să trecem spre ieşire din gară pe o uşă unde stăteau doi jandarmi şi un civil ce avea o banderolă roşie pe un braţ al paltonului. În faţa mea pe un tânăr l-au dat deoparte, ceilalţi călători au trecut cu toţii, când am ajuns eu am fost oprit şi pus lângă tânăr. Frontiera era la nici doi kilometri de gară. Chiar m-am gândit că m-am înecat ca „ţiganul la mal”. Am fost dus la poliţia gării, civilul a vorbit ceva ungureşte, n-am înţeles nimic şi atunci m-a întrebat ceva în ungureşte, i-am spus pe germană că nu ştiu limba lui, el ştia nemţeşte.

I-am spus că sunt român, ofiţer, că am fost închis şi acum vreau să mă refugiez în străinătate. Civilul s-a uitat mirat la mine, mi-a mai pus câteva întrebări şi apoi m-a întrebat câţi bani am la mine. Aveam un dolar şi ceva bani ungureşti. Mi-a spus să mă duc la restaurantul gării şi să cheltuiesc banii ungureşti. Mi-am zis că probabil aşa-i în închisorile din Ungaria. M-am dus la restaurant am comandat o pălincă şi un kolbasz-cârnat. Starea în care eram n-am putut să mănânc cârnatul şi am băut două pahare de pălincă. A apărut civilul cu un tânăr jandarm şi m-a întrebat cum am putut să declar cele de mai înainte. I-am răspuns că oricum spuneam totul mai târziu la cei de pe Andrasi Uca, unde era securitatea maghiară. Atunci civilul mi-a spus că vorbesc foarte bine germana şi „dumneata eşti din… Iugoslavia! Noi avem voie şi chiar ordin ca pe toţi cei de origine germană să-i lăsăm să treacă în Austria”. Aşa am ajuns în lumea liberă!!!

- Cum aţi ajuns la Vocea Americii şi mai târziu la Radio Europa Liberă ?

- Am ajuns mai întâi la Salzburg unde am lucrat pentru misiunea americană. M-am căsătorit şi apoi în 1951 am emigrat în Statele Unite. În baza unei legi, americanii primeau oameni pe care ei îi con-

Nr.7/35/2014

siderau de valoare. Aşa că am primit o viză specială. M-am stabilit la New York şi am lucrat ca ziarist la Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, la departamentul de presă şi publicitate. Aici am scos împreună cu alţi colegi publicaţia Cronica românească, ce apărea lunar. Apoi mi-a venit oferta de la Vocea Americii şi am plecat la Washington.

Era în anul 1955 când am început să lucrez la Vocea Americii. La început crainic, apoi reporter şi cu anii m-am ridicat până la rangul de şef al serviciului românesc, unul din cele mai bune servicii din cele 37 câte avea Vocea Americii. Într-o zi, eram în vacanţă, m-au sunat de la departamentul de stat, şeful de la secţia română care mă cunoştea şi mi-a spus că preşedintele Richard Nixon pleacă în România şi că eu îl voi însoţi. La început n-am vrut, mi-a fost teamă. Şeful mi-a spus că voi pleca cu paşaport oficial şi voi fi trecut pe lista celor care îl însoţesc pe preşedintele Statelor Unite. În aceste circumstanţe mi-am revăzut ţara după 21 de ani.

- Cum a fost revederea cu ţara?

- Foarte emoţionantă. Când am văzut pământul românesc din avion am avut o stare greu de explicat.

La aeroportul Băneasa, la controlul paşapoartelor, era un căpitan. După ce s-a uitat în paşaport mi-a spus: „Cu numele acesta nu puteţi să spuneţi că sunteţi american”. I-am răspuns scurt: „Ba da ! Îl voi însoţi pe preşedintele Nixon”. Apoi reprezentantul ambasadei americane m-a luat în primire. Am stat cinci zile în ţară; în tot acest timp am avut mult de lucru însă eram bucuros că m-am reîntors la mine acasă, măcar pentru scurt timp.

Până în 1990 am fost ACASĂ de 14 ori. Vizita lui Brejnev, Ford, cutremurul şi cu alte ocazii de... lucru. Nu după mult timp mi s-a făcut propunerea să trec la Europa Liberă. Aveam experienţă şi legături în acest domeniu. Era în 1979 şi am rămas la acest post de radio până în 1995, când am ieşit la pensie.

- Cum vedeţi România de azi? Sunt schimbări sau încă suntem pe drumul modificărilor?

- Fără îndoială, în aceşti 20 de ani de când au avut loc evenimentele din decembrie 1989 s-au produs multe schimbări. Unele în bine, altele nu corespund

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nici pe departe aşteptărilor. Există libertate, o libertate a presei, a mediilor deseori însă folosită de unii în scopuri malefice. Sunt încă unelte ale vechiului regim care prin poziţiile pe care le ocupă şi acum joacă mai departe, din umbră, cartea comunistă. Există libertatea de mişcare nu numai în ţară dar şi în străinătate. Fiecare sau aproape fiecare îşi poate procura un paşaport şi dacă are bani, se poate duce mai ales în străinătate. În majoritatea cazurilor, vacanţe în ţară, la munte sau la mare, sunt deseori mai scumpe decât în străinătate şi de calitate inferioară. Comerţul, în ciuda preţurilor ridicate şi a unor piedici puse chiar de conducere este în plină dezvoltare. Cu toate acestea totul se dezvoltă mult mai încet decât ar trebui. Mulţi meseriaşi buni şi slavă Domnului avem, preferă să se ducă în străinătate, unde sunt mai bine plătiţi. Trimit bani acasă, îşi ajută familiile, construiesc case, cum este de pildă cazul în Maramureş, fără nicio noimă, dăunând astfel pitorescului pur românesc. Oameni tineri pleacă în străinătate ademeniţi de mirajul unui occident care trece totuşi printr-o criză extraordinară. Mulţi din acei care-şi găsesc în occident o sursă de venit, tineri, muncitori calificaţi, se întorc acasă.

Majoritatea însă din păcate rămân departe. Se destramă familii, se înstrăinează copii, seacă izvorul muncii calificate.

- Fiul dumneavoastră Mihai a ales o carieră diplomatică la N.A.T.O.; din această funcţie ajută România? Are afinităţi pentru ţara noastră, fiind născut în S.U.A. şi soţia sa fiind daneză, diplomată şi ea?

germana – a învăţat-o de la mama lui, prima mea soţie, care a murit când Mihai avea 7 ani - şi, bineînţeles limba română. A doua mea soţie, critic de artă Gabriela născută Dumitrescu i-a fost ca o mamă după aceea. Are o vilă la Zamora, lângă Sinaia şi vine cu toată familia în fiecare an, ori de câte ori are prilejul în România. În misiunea lui de la N.A.T.O. unde este adjunctul Secţiei de dezvoltare a crizelor, a fost în Kosovo şi acum se duce des în Afganistan, nu pierde nicio ocazie să ia legătura şi cu militarii români staţionaţi în regiune.

Să precizăm însă misiunea lui ca şi a tuturor angajaţilor la N.A.T.O. este de a pune în aplicare în birou sau pe teren dispoziţiunile pregătite şi transmise de forurile conducătoare ale alianţei, dispoziţiuni puse la punct în baza instrucţiunilor date de miniştri de externe ai celor 16 ţări membre.

Aşadar n-are nici rolul şi nici latitudinea de a face ceva special pentru România cum m-aţi întrebat Dvs. Dar prin atitudinea şi angajamentul său în cadrul alianţei nord atlantice Mihai se poate afirma şi în felul acesta, când e cazul, poate să atragă atenţia şi că este de origine română.

- Ce aţi transmite românilor de acasă şi celor ca noi aflaţi mai departe de ţară?

- Salutul cu care-mi luam rămas-bun de la ascultătorii mei, atât la Vocea Americii cât şi mai târziu la Europa Liberă: „Să auzim numai de bine!” ©Adalbert Gyuris – Germania

- Băiatul meu s-a născut în Statele Unite, a urmat cursurile uneia din cele mai prestigioase universităţi americane Georgetown, din Washington.

A lucrat la început în cadrele Departamentului de Stat la ambasadele, de la Berna, Berlin, a pus umărul la înfiinţarea Ambasadei americane din Chişinău, apoi a trecut la Ambasada americană din România mai întâi ca reprezentant pentru Transilvania, apoi în calitate de consilier politic la Bucureşti. Apoi a dat examen şi a fost primit la N.A.T.O., din Bruxelles. Vorbeşte curent limbile engleză, franceză, pentru care a urmat cursuri la Şcoala de Ştiinţe Politice Superioare din Franţa;

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cum a devenit Mircea Carp ofiţer din ordinul lui Hitler

≈ confesiuni ≈

Unul dintre cei mai mari jurnalişti români, Mircea Carp, a trăit o viaţă care ar putea inspira scenariul unui film de aventură. Descendentul unei dinastii glorioase de ofiţeri ai Armatei Regale Române, Mircea Carp a fost trimis, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Germania, la unele dintre cele mai bune şcoli superioare de război din lume. Acest lucru a fost posibil pentru că România, condusă de mareşalul Ion Antonescu18, era în acei ani unul dintre aliaţii Germaniei naziste. Întâmplarea a făcut ca Mircea Carp să fie înaintat la gradul de ofiţer de către Adolf Hitler. Ulterior, el avea să lupte, după 23 august 1944, împotriva foştilor camarazi şi chiar să îi dezarmeze pe unii dintre ei. După instaurarea comunismului, Mircea Carp a fost dat afară din armata comunizată, la fel cum au păţit cei mai mulţi dintre ofiţerii care au refuzat să accepte bolşevizarea României. El a fugit peste frontieră şi a ajuns în lumea liberă. Ulterior, fostul ofiţer de elită a devenit jurnalist.

La Vocea Americii, Mircea Carp a avansat până în poziţia de şef al serviciului românesc. În această calitate, de reprezentant al radioului guvernamental american, el a avut ocazia să viziteze Ro18

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu) [n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava] a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului.

Nr.7/35/2014

mânia, ca reporter special al Vocii Americii, trimis să relateze vizita lui Richard Nixon la Bucureşti. Apoi, după 22 de ani petrecuţi în slujba radioului peste Oceanul Atlantic, Mircea Carp a revenit în Europa.

El a lucrat la Europa Liberă, la München, unde a fost cooptat în conducerea radioului care şi-a asumat lupta pe calea undelor împotriva regimului comunist. În această calitate, Mircea Carp a trăit zilele fierbinţi ale Revoluţiei din 1989, când Europa Liberă devenise principala sursă de informare a tuturor românilor.

Acum, Mircea Carp scrie cărţi şi este una dintre cele mai respectate voci ale societăţii civile.

România liberă va publica, în rubrica Aldine, mai multe episoade inspirate din cartea lui Mircea Carp, intitulată Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, după salutul binecunoscut milioanelor de români care ascultau radioul libertăţii. Acest mini-serial este deschis de episodul în care Mircea Carp a fost înaintat la gradul de ofiţer, după absolvirea cursurilor din Germania, de către Adolf Hitler.

Ceremonia lui Hitler, văzută cu ochi de reporter „La începutul lunii februarie (1944) s-au încheiat cursurile. Am fost îmbarcaţi în trenuri speciale şi duşi la Breslau, unde trebuia să fim ridicaţi la gradul de sublocotenent. Nimeni nu ştia însă cine avea să ne onoreze cu prezenţa. Eram aproximativ 6.000 de viitori ofiţeri din Armata de Uscat, Marină, Aviaţie şi SS. Am umplut până la refuz marea sală a expoziţiei, unde urma să aibă loc ceremonia.

Ce ne-a surprins imediat şi ne-a dat de gândit era faptul că în spatele podiumului nu era decât o mare cruce de fier, niciun drapel, niciun însemn de partid.

Pe scaunele de pe podium luau loc, pe rând, numai militari şi generali. Nicio uniformă de partid. Şi în timp ce ne munceau astfel de întrebări, din spate au început uralele. Venea Hitler însuşi.

Fără nicio semnificaţie, ne-am găsit câţiva elevi români în primele bănci, acolo unde erau aşezaţi aspiranţii de la şcoala noastră. Am putut urmări deci spectacolul foarte bine. Hitler a urcat pe podium, sa întors şi şi-a salutat generalii, întinzând mâna, prin rândul întâi, spre a-l saluta pe Guderian, renumitul comandant de tancuri, căzut în dizgraţie din cauza

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înfrângerii în faţa Moscovei şi a unei altercaţii cu Fuhrerul. Era clar că urma împăcarea.

Apoi s-a dus la un mic pupitru, a scos un bileţel din buzunar şi a vorbit cam 25 de minute, fără să întoarcă bucăţica de hârtie pe partea cealaltă. Nu voi intra nici în amănuntele discursului, nici în efectul produs asupra celor de faţă. Voi spune doar că a avut cuvinte puţin măgulitoare la adresa Italiei, unde se produsese recent lovitura de stat şi îndepărtarea de la putere a lui Mussolini, principalul său aliat. În schimb, imediat după aceea, s-a referit la prezenţa armatei române pe Frontul de Est, la „efortul său important”, a spus Hitler, „la desfăşurarea războiului”, lăudându-l în acelaşi timp pe mareşalul Antonescu şi faptul că în mijlocul generalilor români nu se vor găsi unii ca acei italieni care s-au împotrivit lui Mussolini. „Nu va trece nicio jumătate de an şi unii gene-rali germani vor complota contra lui, iar o lună mai târziu generalii români îl vor doborî pe mareşal, Ironia sortii”, scrie Mircea Carp în excelenta sa carte.

(Volum apărut la editura Polirom, în Colecţia „Hors Collection”, Iaşi, 2013; Cuvânt înainte de Dinu Zamfirescu.

Volumul a fost îngrijit de Veronica Nanu şi Florica Dobre.)

SOLIDARITATEA

VAVILA POPOVICI AVEM NEVOIE UNII DE ALŢII! O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul bate la uşă.”

Thomas Mann

Solidaritatea este coeziunea socială bazată pe dependența indivizilor unul față de celălalt în cadrul societăților avansate. În societățile simple ea se bazează în principal pe rudenie și valori comune. În cele complexe, există alți factori care contribuie la sentimentul de solidaritate socială.

Solidaritatea socială constituie un ansamblu de interese, idei, credinţe, sentimente şi opinii care creează un scop, o dorinţă pentru un mod unitar de acţiune şi reprezintă un mediu care generează capital social. Politica socială este dusă în general în favoarea acestei atitudini de solidaritate, având în vedere programe şi acţiuni îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. Acest proces cuprinde deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile organizaţiilor neguvernamentale şi acţiunile persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi societatea civilă. Politica socială se defineşte în cadrul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunităţi şi instituţii cu referire la alocarea resurselor şi nivelul bunăstării populaţiei.

Potrivit filozofului și sociologului francez lui Emile Durkheim19 considerat fondatorul școlii fran19

Emile Durkheim (n. 15 aprilie 1858, Épinal, Franța - d. 15 noiembrie 1917, Paris) a fost un filozof și sociolog francez de origine evreiască, considerat fondatorul școlii franceze de sociologie, având cea mai importantă contribuție în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ceze de sociologie, tipurile de solidaritate socială corelează cu tipurile de societăți. El a introdus termenii de solidaritate „mecanică” și „organică”, ca parte din teoria dezvoltării societăților și a descris evoluția societăților pe măsură ce ele devin tot mai complexe, de la solidaritate mecanică, la solidaritate organică, instituindu-se conștiința colectivă. Într-o societate care manifestă solidaritate mecanică, coeziunea și integrarea este datorată omogenității indivizilor - oamenii se simt conectați prin activitate, educație, religie și stil de viață similar. Solidaritatea mecanică funcționează de obicei în societăți „tradiționale” și de mici dimensiuni. În societăți precum cele tribale, de exemplu, solidaritatea se bazează de obicei pe legăturile familiale. În general, în societățile simple, oamenii sunt conectați la alții pe baza legăturilor personale și tradiții. În astfel de societăți, oamenii au destul de puține opțiuni în viață. Într-o societate mai mare, modernă, ei sunt conectați la ceilalți din cauza dependenței crescute cu privire la îndeplinirea obligațiilor de specialitate ne-cesare pentru societatea modernă, extrem de complexă pentru a supraviețui. Cu alte cuvinte, solidaritatea organică provine din interdependența dintre specializarea activității și complementaritatea dintre oameni, o dezvoltare care apare în societățile indus-trializate și moderne.

O influență hotărâtoare asupra gândirii lui Durkheim a fost pozitivismul sociologic al lui Auguste Comte (1789-1857), sociolog și filozof francez, pentru care totalitatea convingerilor și sentimentelor comune pentru membrii unei societăți formează un sistem determinat, cu o viață proprie și care poate fi numit conștiința colectivă sau comună.

Comte a urmărit înființarea unei filozofii pozitive, corespunzătoare ultimului stadiu spre care omenirea trebuie să tindă, după ce a trecut prin starea teologică și acea metafizică, ce reprezentau trepte necesare ale omenirii. El nu mai caută explicarea cauzelor ascunse ale fenomenelor, ci se mulțumește cu studiul datelor experienței. Nu este o simplă adunare de date, ci tinde să descopere legile ce guvernează datele și faptele, scopul științei pozitive fiind „Voir pour prevoir, prevoir pour prevenir”, adică a studia ceea ce este pentru a conclude ce va stabilirea academică a sociologiei ca știință și acceptarea acesteia în cadrul științelor umaniste.

Nr.7/35/2014

fi, după dogma generală a invariabilității legilor naturale. Deci, un scop practic care ajută progresului umanității. Progresul îl întrevedea înfăptuit cu ajutorul unei reforme sufletești, în sensul spiritului pozitiv, altruismul luând locul egoismului. Și în zilele noastre se reafirmă această idee: „să mergem spre

sensul pozitiv al devenirii umane, adică a trăi în armonie, sub semnul spiritualității benefice, revelate nouă de Divinitate, spiritul benefic fiind creator, spre deosebire de cel malefic care este distrugător”.

Revenind la ideile lui Durkheim, în solidaritatea organică, spune el, oamenii sunt mult mai integrați, interdependenți și cooperanți în același timp.

Progresul de la mecanic la solidaritatea organică se bazează în primul rând pe creșterea populației și a densității ei (numărul de interacțiuni crește, iar societatea devine mai complexă), în al doilea rând pe creșterea moralității în interacțiunile sociale și în a treilea rând, pe creșterea specializării la locul de muncă. Diferența dintre cele două tipuri de societăți este că în societatea mecanică legea este axată pe aspect punitiv și are scopul de a consolida coeziunea comunității, de multe ori prin pedepse publice și extreme, în timp ce în societatea organică legea se concentrează pe repararea prejudiciului făcut și se concentrează mai mult pe persoane decât pe comunitate. Una dintre principalele caracteristici ale societății moderne, ecologice este importanța individului, el devenind punctul central al drepturilor și responsabilităților. „Este societatea care a instituit și a făcut din om zeu al cărui slujitor este”, mai spune Durkheim.

Vorbind despre evoluția culturii, Durkheim subliniază că moda servește la diferențierea între clasele de jos și clasele superioare, deoarece clasele de jos vor să arate (și să aibă – completez) ca cei din clasele superioare; se vor adapta în cele din urmă la moda claselor superioare, iar moda acesteia se va deprecia și clasa superioară va fi forțată de a adopta o nouă modă. Cred că este de apreciat factorul concurențial din opinia sa și care în final înalță societatea. Procesul fiind, socotesc, de durată, dar inevitabil favorabil. Este inevitabila sinusoidă a vieții!

Cu privire la societate, Durkheim remarcă drept pericol existența mai multor posibile patologii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care ar putea duce la dezintegrarea societății: creșterea prea rapidă a populației reduce cantitatea de interacțiune între diferite grupuri, care la rândul ei duce la neînțelegerea unor norme, valori etc. El aduce remarca situației în care deținătorii de putere sunt conduși de dorința lor de profit (lăcomia), unii oameni ajungând să presteze munci necorespunzătoare (se poate lua în calcul și muncile făcute peste limita posibilității fizice a omului), astfel de oameni ajung a fi nemulțumiți, iar dorința lor de a schimba sistemul poate destabiliza societatea.

Durkheim a văzut religia ca fiind cea mai fundamentală instituție socială a omenirii, cea care a dat naștere la alte forme sociale și care a determinat sentimentul puternic al conștiinței colective. El a văzut religia ca o forță care a apărut la începutul societății, de-a lungul timpului a devenit mai organizată, oferind o creștere a diviziunii între sacru și profan. Cu toate acestea, Durkheim credea că religia a devenit cu timpul din ce în ce mai puțin importantă, fiind înlocuită treptat de știință, dar, cu toată pierderea importanței, ea încă stă la baza societății și în ciuda forțelor alternative nu a fost creat niciun înlocuitor pentru forța religiei. Durkheim a văzut modernitatea ca pe „o perioadă de tranziție și me-

diocritate morală”.

Tot el consemna că deși indivizii desfășoară munci diverse, adesea cu valori și interese diferite, ordinea și solidaritatea societății depinde de încrederea între ei, de a îndeplini activitățile lor specifice. În concluzie, solidaritatea implică o răspundere comună, ea înseamnă prietenia care leagă oamenii privind principiile și valorile. Am mai spus cândva că dezbinarea este demonică, fiindcă distruge încrederea partenerilor și este practicată de persoane sau grupuri cinice, din plăcerea de a distruge armonia, sau din orgoliu, din interese meschine, din inconștiență sau din interese ascunse cum ar fi cel al trădării. Solidaritatea se obține atunci când la baza prieteniei stau percepte morale precum sinceritatea, integritatea, întrajutorarea, motive raționale dar și sufletești. Omul trebuie să fie însetat de înțelegerea cu altul. Avem nevoie unii de alții. Valabil este la scară globală.

Faptul de a fi solidar implică spiritul de înțelegere, de interes, de sentimente, de idei. Dovezi de solidaritate întâlnim foarte des la locul de muncă,

Nr.7/35/2014

între prieteni, vecini, în diferite localități, în situații de calamitate, între diverse țări de pe glob. Indiferența doare, ura ne dă fiori! Din punct de vedere sufletesc, dar din punct de vedere practic aceste atitudini pot avea repercusiuni dureroase pentru ambele părți care ar fi putut să se asocieze și să formeze un tot, bazat pe un liant puternic de idei și fapte.

Scriitorul irlandez George Bernard Shaw 20, laureat al premiului Nobel în anul 1925 spunea: „Cel

mai grav păcat săvârșit față de semenii noștri nu este de a-i urî, ci de a fi indiferenți față de ei…”. În

acest fenomen al solidarității, toţi trebuie să fie pentru unul și unul pentru toţi. Românul are minunatele versuri ale poetului Vasile Alecsandri: „Unde-i

unul nu-i putere/ La nevoi și la durere/ Unde-s doi puterea crește/ Și dușmanul nu sporește!”.

Intelectualității unei ţări ar trebui să-i revină responsabilitatea în primul rând a ceea ce se petrece în ţara sa, dar și dincolo de granițele ei, prin implicare directă sau colaterală. Or, intelectualii sunt de multe ori marginalizați, intenționat sau inconștient dezbinați, pentru a nu fi acea forță care să lovească în interesele murdare ale găștilor formate, ale mafiei instaurate. Clasa politică de azi pare să dorească să se debaraseze de intelectuali, așa cum au făcut comuniștii, dar într-un mod mai perfid, dezbinându-i, ca ei să poată să guverneze peste o populaţie derutată, prostită, umilită. Dau exemplu modul cum s-au bucurat sovieticii în anul 1940 la plecarea intelectualității din orașele și satele Basarabiei românești, ca să nu mai aibă cine să întrețină flacăra patriotismului.

Uneori am vrea să fim solidari dar nu știm cu cine, suntem divizați, suntem manipulați, suntem derutați. Dar atunci când lucrurile par să se limpezească, când ni se prezintă o cauză în interesul căreia trebuie să ne solidarizăm, atunci acțiunea ar trebui făcută rapid, deoarece dușmanul nu așteaptă, din contră, o ia înainte, pregătit fiind de atac.

Intelectualii tuturor țărilor ar trebui să se confrunte cu viitorul, să gândească cu seriozitate asupra lui 20

George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin - d. 2 noiembrie 1950, Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE și nu cu oportunitate. Aduc în atenție euroscepticismul manifestat de către unii intelectuali și care poate influența marea masă a oamenilor. Oare uităm cu cât efort s-a pornit la drum, pentru prima oară înființându-se Comunitatea Europeană la Roma, în 1957, sub numele de Comunitatea Economică Europeană de către Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda, unită pentru interesele comune ale cărbunelui și oțelului și apoi prin Tratatul de la Maastricht înființându-se Uniunea Europeană în 1993?

Oare nu trebuie să existe în continuare o solidaritate în construcția ei? Începem să fragmentăm ideile, acțiunile, să dezbinăm prin anumite viziuni sceptice, în loc să ne concentrăm atenția asupra obiectivelor pe termen lung și nu numai asupra programelor imediate, să dăm o mână de ajutor, ajutorul fiecăruia fiind important și gândindu-ne la viitorul pe care-l dorim, pe care l-am ales, pentru a-l face mai util și a-l umaniza, și a nu lăsa să se piardă această șansă. Afirmația: „am senzația că pentru a construi

trezit în sufletele oamenilor, în orice moment necesar.

unui filozof contemporan. Filozoful britanic Bertrand Russel (1872-1970) era cel care spunea: „Ne-

orb în trecut

©Vavila Popovici - Raleigh Carolina de Nord

ADRIAN PĂPĂRUZ, Zărneşti uitarea nu privește niciodată înapoi

Europa demontăm într-o bună măsură Europa în sens de civilizație” cred că este o afirmație retorică a

norocirea omenirii este că proștii sunt așa de siguri și inteligenții sunt cuprinși de îndoială”. Există greu-

tăți, există greșeli, există și sacrificii, este adevărat, orice câștig include și anumite pierderi, dar scopul nobil trebuie să fie prioritar și inteligibil, solidaritatea fiind sentimentul care trebuie să stea la baza acestei construcții. Așa cum poetul german J.W. Goethe era convins că trebuie să existe o unitate într-o operă de artă, ar trebui și noi să fim convinși că trebuie să fie o solidaritate între oamenii cu idei favorabile societății, în vederea progresului mult așteptat.

Viziunile eurosceptice sperăm să fie fenomene trecătoare, exprimările retorice să nu răstoarne convingerile umanitare. Reamintesc, după înțelegerea mea, argumentul lui Durkheim, cel invocat mai sus: unii pierd momentan, alții câștigă, cei care pierd nu se lasă învinși ci se înalță pe o treaptă mai sus. Astăzi, înțelegerea și aplicarea unei politici flexibile, curajoase, loiale, va putea îndeplini visul unei Europe Unite, puternice. Unde nu există solidaritate, oamenii sunt scindați și cei de rea-credință asta așteaptă! Sentimentul solidarității poate fi

ploua iar tu râdeai şi îmi sărutai degetele ude felinarele îşi sângerau culoarea peste ochii noştri eram doi nebuni îmbrăcaţi în lumină.

Timpul s-a strâns sub ploaia aceea, ne strângeam şi noi într-un chip fără formă, umbră fără trup, pas fără urmă; atât am mai rămas! uitarea nu priveşte niciodată înapoi.

te mai caut şi acum pantofii pe care mi-ai dăruit de ziua mea împreună cu sărutul mă poartă sisific pe străzile pe care ai putea fi sunt un orb ce pipăie trecutul cu bastonul iubirii privirea mi-a rămas înţepenită deasupra răsăritului pe raiul pictat cândva pentru noi chiar de Dumnezeu (în ziua aceea ne făcuse îngeri) chiar dacă pantofii s-au dezlipit demult şi tălpile mele însângerate adulmecă în van mirosul iubirii tale chiar dacă îngerul nu mai are aripi te caut...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cristina Winters,

Alphen aan den Rijn, Olanda

OCEANUL INVIZIBIL Oceanul invizibil e distanţa perceptibilă dintre două puncte apropiate.

Oceanul invizibil e realitatea neplăcută că suntem atât de îndepărtaţi unul de altul.

Oceanul invizibil e imposibilitatea de a face compromisuri pentru că ele nu ar îmbunătăţi nimic.

Am mai spus că între Europa de Vest şi cea de Est există un ocean care nu e desenat pe hartă.

Un ocean în care, dacă îi conştientizezi prezenţa, te afunzi pentru a pieri. A-ţi părăsi ţara mamă e, pe lângă o metamorfoză mută, un act de îndrăzneală inconştientă. Pleci într-o zi de iarnă geroasă. Ai dormit prost într-un hotel într-un cartier mărginaş al capitalei mizere.

[Nu, nu sunt genul de om care să vadă frumuseţile ascunse ale capitalei în care alienarea s-a transformat în aerul pe care îl respiri. Sunt genul de om care vede tristeţea şi disperarea pe chipurile oamenilor din metrou. Căruia îi e milă şi vrea să ajute când poate nici măcar nu e necesar. Frumuseţea o văd doar când e reală, inuman de mirifică. Când e prezentă. Adevărată.]

Te trezeşti dimineaţă, prea dimineaţă dar atunci când pleci pentru a nu te mai întoarce e bine să o faci când nu e aglomerat în trafic. Taxiul pe care l-ai comandat de cu seară te aşteaptă în faţa hotelului. Şoferul e inexplicabil de treaz la o oră atât de matinală. Dar şoferii de taxi sunt un fel de strigoi care bântuie noaptea pentru a duce oameni la destinaţii bizare. Odată ce te-ai urcat în taxi, şoferul începe să vorbească mult şi zgomotos. Tu ai vrea ca el să tacă pentru ca să îţi poţi lua rămas bun de la ţara mamă. Dar e prea târziu. Sau prea devreme. Nu e loc de rămas-bun atunci când pleci pentru a nu te mai întoarce. Străzile sunt albe-gri şi goale. A nins în noaptea în care tu nu ai putut dormi.

Nr.7/35/2014

Drumul spre aeroport pare interminabil. Nu trist.

Doar prea lung. Odată ajunşi la aeroport, şoferul îţi întinde o carte de vizită şi promite să te ducă la destinaţii bizare de fiecare dată când îl suni. Nu contează dacă e zi sau noapte, adaugă el. El e strigoi care nu are nevoie de somn. Eu nu mă mai întorc, ai vrea sa îi spui dar îi mulţumeşti amabil şi îi plăteşti mai mult decât îţi cere. Pentru efortul de a nu dormi.

Apoi tot ce urmează e un fel de timp petrecut întrun loc ireal. Un timp inconştient. Nu poţi să te gândeşti la nimic, sentimentele sunt atât de confuze încât nu poţi să desluşeşti ce simţi. Te dedici cărţii pe care o citeşti pentru că ai nevoie de o scuză. Când e momentul, pleci. Pleci pentru a nu te mai întoarce.

Dar… tu încă nu ştii asta. În avion inima începe să îţi bată în ritmul normal. Nici repede şi nici liniştit. Viu. Te uiţi la munţii înzăpeziţi şi peisajul e atât de frumos încât uiţi de tine. Peste câteva săptămâni vei povesti despre munţii înzăpeziţi şi despre sentimentul de neînsemnătate pe care ei ţi-l dau. Ce e mai frumos decât o lume de munţi pe care zăpada se odihneşte triumfătoare? Ce e mai tulburător decât sentimentul că tot ce ţi-e familiar a dispărut? Metamorfoza mută a început… Şi oceanul a prins, foarte vag, formă. Îţi asumi responsabilitatea pentru decizia luată şi te simţi puternică. Ai ales calea primejdioasă. Confortul nu ţi-a adus niciodată împlinire.

Oraşul-zăpadă, oraşul în care fiecare colţ de stradă ţi-e familiar, era ca o închisoare lipsită de gratii.

Una în care ţi-ar fi putut fi uşor. Simplu. Lipsa obstacolelor şi zilele previzibile ar fi putut fi fericite.

Dar … tu nu vei şti asta niciodată.

Oraşul-zăpadă se îndepărtează pe nesimţite.

Zile, săptămâni, ani îl transformă într-un loc idilic unde te-ai format ca om. Regreţi faptul că nu poţi să îi dai nimic înapoi. Că nu poţi să îl răsplăteşti pentru sufletul verde şi brav pe care nu l-ai fi putut dobândi dacă nu te năşteai acolo. Se întâmplă să îl visezi. În el trăiesc oameni pe care îi iubeşti fără să le ceri nimic în schimb. Oameni care nici măcar nu ştiu că îi iubeşti. Şi cărora nu le vei spune niciodată că distanţa te doare. La ce bun? Ei te-au uitat parţial. Sau îşi amintesc de tine cum erai. Cum eşti acum e ciudat. Oarecum neplăcut. Te-ai schimbat. Ei nu sau schimbat pentru că oraşului-zăpadă nu îi plac

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE schimbările. Metamorfoza mută o conştientizezi doar atunci când revezi oraşul. La fel şi oceanul. Ţii minte când dansam şi râdeam împreună? Ţii minte când ne aventuram în excursii pe munte şi culegeam brânduşe din zăpadă? Ţii minte când îmi spuneai că sunt frumoasă? Ţii minte când am crezut că te-am pierdut şi am alergat după tine să te regăsesc? Şi te-am regăsit. Ţii minte când lumea noastră era atât de mică încât ne loveam coatele de pereţii ei? Ţii minte când am crezut că niciodată nu va fi altfel decât … atunci? Şi asta ne făcea fericiţi? Ţin minte, mi-ai răspuns absent.

De ce ai plecat?

Pentru că nu mai puteam să rămân, ţi-am răspuns. Pentru că îmi julisem coatele de pereţii lumii noaste. Pentru că purtam o luptă cu mine pe care tu refuzai să o vezi. Pentru că între noi creştea un ocean. Aş fi putut alege să plutesc pe el. Împreună cu tine. Am ales să plec. Ca să văd toate mările şi oceanele lumii. Nici nu m-am uitat înapoi.

Oceanul poate l-am desenat eu. Aşa simt câteodată. L-am creat ca să îmi iau rămas-bun, ca să pot părăsi oameni şi locuri, ca să îmi pot continua drumul primejdios. Sunt pe drum. Sunt mereu pe drum. Dar străbat drumul pe care eu l-am ales.

S-a întunecat. Voi închide lumina acum! şi voi continua să scriu pe întuneric...

Contra-declaraţie de dragoste

You are not the one for me… Înainte să te întristezi, lasă-mă, te rog, să îţi explic. Sunt o visătoare înfăşurată în argumente logice ca într-un giulgiu. Giulgiul nu e neapărat mortuar. Sunt alive. Atât de alive încât îmi fac rău mie. Şi celor pe care îi iubesc, îi preţuiesc, îi uit, mi-i reamintesc, îi uit din nou, îi ucid prin cuvinte grele, îi ador şoptindu-le cuvinte pe care nu le pronunţ decât pe jumătate. Sunt atât de simplă în complexitatea mea încât, odată ce m-ai descoperit, sunt ca o insulă pustie pe care nu cresc decât flori exotice. Rare... şi adeseori carnivore. O insulă pustie. Pustie de oameni.

Sunt goală în plinul meu. Goală pentru că tot ce dobândesc arunc la gunoi pentru a face loc de nou.

Nr.7/35/2014

Sunt secetoasă în căutarea mea de apă vie. Un deşert naiv care aşteaptă ploaia. Care, în aşteptarea sa, a studiat stelele şi care mai ştie că până şi stelele mor. Şi cad din cer.

Sunt singură în Manhattan. În ochii mei, Manhattan-ul e un loc aglomerat dar poate mă înşel.

Numără un milion şase sute douăzeci de mii opt sute şaizeci şi şapte de locuitori. Are o suprafaţă de optzeci şi şapte virgulă cinci kilometri pătraţi din care douăzeci şi opt de kilometri pătraţi sunt apă.

Sau e apă. E, de fapt, o insulă lungă de douăzeci şi unu virgulă cinci kilometri şi lată de trei virgulă şapte kilometri. Sunt singură în mine. Îmi aloc un fel de singurătate care îmi permite să gândesc. Să regândesc tot ce am gândit. Pentru că, ştii tu, I’m just a fucked up girl looking for her own peace of mind. Am auzit asta într-un film. Am văzut atât de multe filme despre fete care îmi semănau, încât nici măcar nu mă mai simt specială. Nu, nu mi-am dorit niciodată să fiu specială. Şi ori de câte ori mă simţeam specială, încercam să mă lepăd de dragostea de sine cum te lepezi de nişte haine murdare înainte de a te deda apei semifierbinţi care îţi va curăţa pielea. În ochii mei dragostea de sine e un păcat. Un păcat care te hăituieşte, te goleşte de esenţă şi te umple de minciună. Dragostea de sine e un lup sălbatic, înfuriat de foame, care te-a adulmecat printre copaci, s-a apropiat imponderabil, şi-a fixat colţii din depărtare pe gâtul tău acolo unde osul pieptului se termină. Ştii unde? În gropiţa aia care e mereu fierbinte, acolo unde viaţa şi moartea complotează împotriva ta. Acolo unde îţi simţi inima bătând. Acolo unde, atins, se acumulează toate simţirile umane. Dragostea de sine te hăituieşte în salturi uriaşe, te vânează până când vei cădea în genunchi şi îţi vei dezgoli singur gâtul pentru a-ţi dezvălui punctul slab. Gropiţa. În adâncul căreia moartea şi viaţa te-au vândut lupului. În Manhattan trăiesc deopotrivă lupi şi oameni. Convieţuiesc într-o simbioză păcătoasă. Iar între lupi şi oameni nu se aşterne decât solitudine.

O poezie care mă înduioşează e Mistreţul cu colţi de argint. Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea/ prin inima neagră de codru trecea. Sau Levantul este, în esenţă, o regiune geografică nedefinită precis, o mare parte din Orientul Mijlociu, mărginită de Marea Mediterană la vest şi de Deşertul Arabiei la est. Un pământ nedefinit între ma-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE re şi deşert. Ce e mai frumos decât o fâşie de pământ care impune printr-un contur nedefinit? Cu toţii suntem suprafeţe delimitate de graniţe mincinoase între mare şi deşert. Un fel de nesiguranţă de sine. Încerc să mă gândesc la altă zonă geografică prin intermediul căreia ţi-aş putea face turul lumii ca să uiţi de mine. Încerc să făuresc adjective înşelătoare despre mine ca să nu ştii cine sunt cu adevărat. Dintr-un singur motiv. Mi-e frică că, dacă mă dezgolesc în faţa ta, nu mă vei plăcea. Mi-e frică că esenţa mea e prea mult pentru tine. Sau prea puţin.

Am pretins cândva că te cunosc, iar tu m-ai contrazis. Fără să eziţi. Dacă îmi spuneai că frumuseţea mea lasă de dorit sau că sufletul meu e gol de dragoste, ar fi durut mai puţin. Dacă îmi spuneai că sunt pervertită, imorală, neetică, păcătoasă nu mi-ar fi păsat. Dar să îmi spui că nu te cunosc egalează o durere fizică insuportabilă. E ca şi cum unghiile ţi-ar fi smulse din carne. E o palmă pe care nu o mai poţi lua înapoi. Niciodată. Asta pentru că îmi jigneşti singura abilitate cu care am fost înzestrată – aceea de a privi în oameni.

I can carry the burden of pain.

Eşti un viciu. Pentru că mă inspiri. Şi eu am nevoie de oameni care mă inspiră ca de aer. De oameni care ştiu să trezească ceva în mine care mă transformă în auroră polară. Aurora polară e rezultatul impactului de vânt solar în câmpul magnetic terestru. În emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală. E sesizabilă în septembrie-octombrie şi martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de aurora australă.

Această minune nu e exclusiv terestră. A fost observată şi pe alte planete din sistemul solar. Mă întreb dacă tot în septembrie-octombrie şi martieaprilie. Arcurile luminoase îşi schimă forma permanent. Vânt solar. Nu e asta cea mai ciudată sintagmă existentă?

Galileo Galilei e printre primii care au studiat acest fenomen în o mie şase sute douăzeci şi unu.

James Cook a detectat acelaşi fenomen în emisfera sudică. Dar ştii ce e fascinant? Nu lumina dumnezeiască care se revelează ochiului uman. Ci faptul că e însoţită de sunete! Şi, ce mă fascinează şi mai mult, e că aceste sunete au fost auzite de urechea umană dar niciodată înregistrate. E ca şi cum Dum-

Nr.7/35/2014

nezeu nu ne lasă să luăm notiţe. Înţelegi? Nu ţi se pare asta de o frumuseţe de neimaginat? Eschimoşii din Groenlanda au consemnat aceste sunete în tradiţiile folclorice. Sunete provocate de aurore. O lumină verde-albastră-roşie sau poate de o culoare necunoscută nouă care tremură în cer. Tremură. Ca o voce care trădează nesiguranţa de sine. Prima menţiune despre norðurljós (Lumina Nordului) se regăseşte într-o cronică din o mie două sute cincizeci.

Autorul furnizează trei explicaţii pentru fenomenul înregistrat de semenii săi. Nu am auzit niciodată ceva mai frumos decât ce urmează: 1. Oceanul e înconjurat de foc; (apa născută din foc fierbinte); 2.

Razele solare ating Pământul noaptea; (un fel de soare secret care se dezvăluie laturii nocturne a lumii) 3. Gheţarii stochează energie şi devin fluorescenţi. (…)

Un alt nume scandinav pentru Lumina Nordului e fulger de scrumbie. Lumina din cer e reflectată de bancuri gigantice de scrumbii. De scrumbii!

Mi-ai dăruit o carte, iar motanul din cartea respectivă se numea Scrumbie. Ce nume fantastic! Nu mă cunoşti, mi-ai spus. Sunt un ocean înconjurat de un deşert în care focul s-a stins. Un Pământ intangibil care respinge razele solare. Un gheţar mat. Opac. Îngheţat. O scrumbie lipsită de funcţionalitate.

me.

I can carry the burden of pain. It inspires

Nu eu sunt Lumina Nordului tău. Nici a Manhattan-ului tău. Sau a Levantului.

Foto: Luminile Nordului

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

I. DR. HORIA MUREŞIAN, (doctor în medicină, şef secţie Chirurgie cardiacă, Spitalul Universitar, Bucureşti) MDP: Stimate domnule doctor Horia Mureşian, unul dintre posturile naţionale de televiziune a informat cu privire la o recentă performanţă pe care aţi realizat-o în premieră naţională, în domeniul chirurgiei cardiovasculare.

Horia MUREŞIAN: Este vorba de o tehnică simplă în esenţa ei, anume dezobstruarea arterei carotide la pacientul sub anestezie loco-regională.

Dacă pacientul se află sub anestezie generală, nu există o metodă sigură 100% pentru a putea aprecia care sunt consecinţele întreruperii temporare a circulaţiei sanghine către creier - operaţia pe arterele carotide implică o astfel de întrerupere a fluxului sanghin cerebral. Dacă se practică anestezia numită „loco-regională”, adică anestezierea doar a unei jumătăţi a regiunii gâtului, prin blocarea nervilor cervicali, pacientul poate rămâne treaz şi orice efect nedorit al întreruperii circulaţiei cerebrale poate fi apreciat imediat şi pot fi luate măsurile corespunzătoare, înainte de producerea unui accident vascular cerebral. Este o tehnică folosită în străinătate de circa douăzeci de ani. Tehnica are indicaţii particulare mai ales în cazul pacienţilor cu boli asociate grave de tip cardiac, respirator, diabet, obezitate extremă, pentru care anestezia generală reprezintă un risc în sine.

MDP: V-aş ruga să ne descrieţi, în câteva cuvinte, astfel de tehnici (intervenţii) care în România nu sunt practicate încă.

Nr.7/35/2014

Horia MUREŞIAN: Există numeroase tehnici (şi nu numai în chirurgie) care în România nu sunt practicate încă. Aş dori să explic mai în amănunt contextul şi implicaţiile. În sistemele sanitare mai evoluate decât cel românesc, există un echilibru dinamic între eficienţa actului medical, siguranţa pacientului, câştigul medicului, al spitalului şi al societăţii în general, acompaniate de dreptul pacientului de a-şi alege tehnica preferată – totul desfăşurându-se în cadrul unui sistem legislativ mai clar.

Tehnicile noi reprezintă astfel rezultatul unor studii şi gândiri elaborate, al unor încercări, dar şi a unor demonstraţii evidente privind rolul şi locul acestora în medicina care se practică în acele ţări. Există şi latura comercială, dar care trebuie privită puţin altfel decât la noi, şi anume: tehnicile noi sunt mediatizate şi aplicate, cresc renumele medicului şi al centrului, dar implică şi o răspundere corespunzătoare, ceea ce face ca nu toate instituţiile să le aplice în mod automat şi facil. Pentru a vă oferi câteva exemple din domeniul chirurgiei cardiovasculare, există posibilitatea de a opera pe cord deschis cu pacientul treaz, fără ventilaţie mecanică, sau practicând incizii mici, limitate (aşa-numita „chirurgie mini-invazivă”); există tehnici de reparare a valvelor cardiace, renunţându-se la clasicele protezări valvulare. Există numeroase tehnici endovasculare, practicate prin cateterizarea unor vase periferice, adresate atât inimii cât şi vaselor. Acestea pot fi asociate chirurgiei „clasice” permiţând abordarea unor leziuni foarte complexe şi pot fi aplicate în cazul unor pacienţi în stare foarte gravă sau având numeroase boli asociate (vârste extreme, obezitate, boli respiratorii grave, diabet ş.a.m.d.).

Lista este desigur lungă şi în continuă dezvoltare, dar ideea este aceea că în lume au fost inventate, practicate, probate şi certificate o serie de intervenţii şi procedee care pot fi aplicate în România, şi care ar permite abordarea unor patologii complexe, care ar putea salva şi trata numeroşi pacienţi şi care – nu în ultimul rând – ar aduce economii notabile.

MDP: Există cumva rezerve în ceea ce priveşte acceptarea ca metodă de lucru a unor astfel de tehnici inedite pe piaţa medicală românească?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Horia MUREŞIAN: Nu le-aş defini chiar „rezerve”. Există la noi un context, poate puţin pregătit în vederea aplicării unor tehnici noi. În primul rând, centrele şi echipele din străinătate care aplică astfel de tehnici, şi-au dezvoltat asemenea capacităţi în decursul a numeroşi ani de studiu şi de activitate. Altfel spus: tehnicile noi sunt aplicate sau predate de către cei care stăpânesc bine tehnicile „clasice”. În al doilea rând, societatea este maturizată şi sensibilizată cu privire la necesitatea şi la avantajele aplicării unor tehnici noi. În al treilea rând, există o logistică adecvată, un sistem operativ bine rodat. În al patrulea rând, pacientul este mai conştientizat cu privire la drepturile sale, cu privire la avantajele dar şi la limitele sau dezavantajele unor astfel de tehnici. În cele din urmă, pacientul trebuie să decidă şi, după cum spunea Andreas Gruenzig, inventatorul angioplastiei: „nu doresc să fiu primul pacient căruia i se aplică o tehnică nouă, dar nici ultimul pacient căruia i se aplică o tehnică veche”. În România de azi, s-a trecut de etapa în care lipseau specialiştii sau în care medicii nu puteau avea schimburi de experienţă, pe lângă accesul limitat la publicaţiile cele mai renumite în domeniu. România deţine un număr important de specialişti pregătiţi în diferite sisteme sanitare evoluate, şi acest fapt ar trebui privit şi exploatat ca o sursă de informaţie unică ţării noastre, o convergentă fericită şi de mari perspective. România nu deţine însă sistemul operativ necesar, care este greu de pornit, dar nu imposibil. Este dificil şi datorită unor diferenţe de concepţie dar şi ca urmare a perpetuării unor cercuri vicioase în care există mari oscilaţii între răspunderea medicului, câştigul acestuia, plata serviciilor din partea societăţii, drepturile şi informarea pacientului. În modul cel mai sintetic spus, în România, nici medicul, nici pacientul şi nici societatea nu îşi cunosc şi nu şi-au definit clar poziţia, drepturile şi îndatoririle. Deşi cadrul apare încă foarte complicat, „exploatarea” resurselor umane din medicina de azi a României şi aplicarea tehnicilor noi despre care vorbim, reprezintă un pas necesar şi o cale către rezolvarea acestor probleme complexe.

MDP: Care va fi, în viziunea dumneavoastră ca specialist, viitorul cardiologiei? Va fi cumva ştir-

Nr.7/35/2014

bită relaţia între metodologia medicală clasică şi cea modernă?

Horia MUREŞIAN: Nu, din contră. Şi vă voi oferi exemplul medicinei de calitate, aşa cum trebuie practicată în mileniul III. Progresele din ştiinţă, posibilităţile oferite de dezvoltarea fără precedent a tehnologiei duc la ascuţirea simţului clinic şi amplifică toate calităţile medicului şi, nu în ultimul rând, sentimentul de uman. Este, dacă vreţi, ceva analog astronomului care, deşi dotat cu cele mai noi instrumente, nu uită constelaţiile, foloseşte în paralel sau ori de câte ori este nevoie şi dispozitivele clasice şi priveşte cerul înstelat al nopţii cu acelaşi sentiment poetic, deşi are în minte întregi tratate de astrofizică şi analizează reacţiile din interiorul unei stele aflate la distanţe enorme.

MDP: Reuşeşte un chirurg de talia dumneavoastră să stabilească un echilibru perfect între experienţă şi lipsurile pe care le reclamă sistemul de sănătate românesc?

Horia MUREŞIAN: Niciun sistem medical nu este perfect sau, altfel spus, orice sistem medical poate fi îmbunătăţit. Sistemul românesc trebuie privit în cadrul unui context social, istoric, economic şi politic – despre care nu există aici spaţiul necesar unei analize detaliate. Totuşi, într-un mod sintetic se poate explica faptul că desfăşurarea activităţii de medic în România este dificilă, cu atât mai mult cu cât pot percepe mai intens diferenţele dintre sistemul nostru şi cele în care am operat până acum.

Lipsurile sau diferenţele nu sunt insurmontabile, acesta fiind unul dintre motivele pentru care am revenit în ţară. Aş menţiona însă că o mare parte a timpului şi a eforturilor mele sunt consumate de activităţi ne-medicale de tip administrativ, se disipează printre angrenajele unui sistem căruia îi lipseşte nu atât eficienţa, cât logica de funcţionare; se disipează printre factori cu mentalităţi şi pregătire dubioase. Şi deoarece am atins acest subiect, percepţia mea, ca persoană ce a trăit destui ani în afara ţării, e că România este încă marcată de o lipsă de profesionalism în toate domeniile, deficienţă care are explicaţii de tip istoric, cultural şi de profit imediat, şi care se va atenua şi va dispărea doar prin

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE eforturi conjugate. Oricum, în cei aproape douăzeci de ani de la revoluţie, România a înregistrat schimbări importante în bine, iar poporul nostru posedă unele capacităţi particulare care ne-au făcut să recuperăm şi chiar să depăşim diferenţe şi limite ce păreau abisale, în trecut. Încerc să privesc aceste „limite” ale sistemului medical din România drept stimulante.

MDP: Să mergem mai departe, să investigăm împreună anatomia unei zile de lucru a dumneavoastră…

Horia MUREŞIAN: Nici un medic adevărat nu poate pretinde să fi încheiat procesul de învăţare, de acumulare, de specializare, de perfecţionare. Medicina se tot însuşeşte, până la sfârşitul vieţii şi de aceea spuneam mai înainte că pentru mine medicina a devenit un mod de viaţă. Şi urmând exemplul maeştrilor mei adevăraţi, trăiesc în clinică şi învăţ în fiecare zi de la pacienţi, de la colegii mei.

Ziua începe la ora 05,30 cu gimnastică şi cu o cafea amară. Ajung la spital la 06,30. La 07,00 încep vizita la pacienţii de pe secţie şi din reanimare. Urmează consultaţii şi controale, apoi programul operator – uneori cu, de cele mai multe ori însă, fără pauza de prânz. Masa la spital rămâne un prilej de cunoaştere şi de strângere a unor amiciţii cu colegii. De obicei însă micile pauze sunt folosite pentru a răspunde celor mai diferite chemări şi solicitări, prin alte secţii, la camera de gardă ş.a.m.d. La sfârşitul programului operator (de obicei după-amiază sau seara), are loc contravizita şi pregătirea pacienţilor pentru operaţiile din ziua următoare. De multe ori, singura mea masă este cea de seară. Scurtele întreruperi sau orele de seară le folosesc pentru rezolvarea unor probleme administrative, corespondenţă, activitate ştiinţifică. Acesteia din urmă însă îi dedic ultimele ore ale serii, fie acasă, fie la spital unde de multe ori rămân peste noapte, mai ales dacă programul s-a prelungit peste orele 20,00. Telefonul meu mobil este deschis în permanenţă pentru orice solicitare de urgenţă. Serile lucrez mult pe internet, având o bogată corespondenţă şi contacte cu diferiţi autori şi reviste; scriu şi citesc, încercând să mă menţin la zi în acest domeniu complex şi aflat în continuă evoluţie. Impactul dezvoltării mijloacelor de comunicare

Nr.7/35/2014

este extraordinar: colaborez şi scriu articole împreună cu specialişti pe care nu i-am întâlnit sau văzut vreodată. Dar acest mic amănunt nu face decât să scoată şi mai mult în evidenţă unele paradoxuri din sistemul medical românesc, printre care lipsa unei comunicări constructive între specialişti sau perpetuarea autosuficienţei. Acest program se repetă inclusiv sâmbăta şi duminica, cu menţiunea că în aceste zile mai „libere” mă pot dedica unor ore de disecţie, fotografiei medicale, cititului şi unui tur de alergare de 20 km. Operaţiile în domeniul cardiovascular sunt solicitante, nu numai din punct de vedere intelectual, dar şi fizic. Rareori o operaţie cardiovasculară durează sub trei ore. Încerc să-mi menţin forma şi capacităţile practicând sportul ca mod de viaţă şi nu ca hobby sau cu scop pur competitiv. În cele din urmă, sportul contribuie într-o măsură majoră la dezvoltarea intelectuală, la menţinerea unui echilibru psihic, la evitarea viciilor şi mai ales la prevenirea unor boli ale lumii moderne.

MDP: „O viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă” spunea André Marlaux.

Pentru dr. Horia Mureşian, cât cântăreşte o viaţă?

Horia MUREŞIAN: Cel ce alege medicina nu poate decât să lupte pentru viaţă, dar aş adăuga şi aceea că medicul adevărat trebuie să lupte şi pentru a oferi o viaţă demnă pacientului. Semnificaţia şi importanţa vieţii este copleşitoare pentru medic, iar medicul – şi eu însumi simt aceasta – suferă şi se consumă efectiv în faţa pacientului. Responsabilitatea este enormă şi medicina este un domeniu care, pe de-o parte, oferă satisfacţii şi chiar veleităţi divine, dar, pe de altă parte, scoate în evidenţă limitele şi imposibilităţile medicului. În faţa unei asemenea antiteze profunde, e greu ca medicul să îşi găsească echilibrul profesional şi cel interior. Medicul adevărat nu se poate blaza şi nu poate deveni indiferent odată cu trecerea timpului. Am remarcat acest lucru la maeştrii mei şi simt cum acest foc interior care se aprinde în fiecare dintre noi, se menţine viu, dar în acelaşi timp consumă, iar, în anumite circumstanţe, poate mistui într-un timp scurt.

Pe de altă parte, medicina nu poate fi aplicată şi condusă într-un mod strict pasional, sentimental, emoţional, iar abordarea ştiinţifică nu poate fi trecută

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe un plan secundar. Astfel, gândirea mea medicală, activitatea mea profesională şi filosofia mea ca medic au în centru nu embleme sau devize precum „Iubirea” sau „credinţa”, ci încerc să tratez pe orişicine cu RESPECT. Iar acest numitor comun numit RESPECT implică abnegaţie, ştiinţă, dedicare, muncă, disponibilitate, autocontrol, cercetare, evitarea viciilor, pregătire continuă, evoluţie. În fond, este vorba despre un respect reciproc, atât faţă de persoana tratată cât şi faţă de mine însumi… către rezolvarea acestor probleme complexe.

MDP: Egalitatea şanselor – singura compatibilă cu echitatea şi eficacitatea naturală – funcţionează în sistemul nostru de sănătate?

Horia MUREŞIAN: Nu! Şi nu funcţionează din mai multe motive. Nu există un sistem de identificare şi de promovare a valorilor. Nu există interesul pentru investiţii în domeniul medicinei, în cercetare în general. Nu există o opinie generală şi o scară a valorilor în care cercetătorul, medicul bun sau studentul eminent să fie privit cu respect. Sunt invidiaţi sau respectaţi oamenii care „se descurcă” sau fotbaliştii, modelele. În sănătate, există numeroase sectoare monopolizate şi în care promovările se desfăşoară pe cu totul alte criterii decât cel calitativ. S-a schimbat însă şi percepţia valorii şi a muncii. Am avut şansa de a lucra în sisteme în care concurenţa este mare, în care un loc de muncă se găseşte cu dificultate, în care menţinerea pe o anumită poziţie este solicitantă şi în care cel ce nu îşi poate menţine anumite standarde ajunge chiar să cunoască ce înseamnă foamea. Pe de o parte, în societate trebuie să fie operant un sistem care să permită stimularea, atragerea, conservarea şi promovarea valorilor, dar pe de altă parte, trebuie ca şi potenţialele valori să îşi manifeste angajarea deplină în vederea unei asemenea recunoaşteri, fără a căuta scuze sau motive pentru un eventual insucces. Doar o mică parte a investiţiilor personale sunt încununate de succes, iar calitatea se selectează şi din aşa-numitele nereuşite. Egalitatea şanselor nu înseamnă doar oferte şi bineînţeles este nevoie de un context social şi economic.

Nr.7/35/2014

MDP: Suntem siguri, noi descoperiri vor îmbogăţi practica medicală românească. Rizomii acestor evoluţii se află desigur în mâinile generaţiei dumneavoastră de medici, al cărei exponent sunteţi. Care sunt paşii de strictă necesitate care să ajute la punerea în practică a acestora?

Horia MUREŞIAN: La nivel individual: renunţarea la comoditate, asumarea unor riscuri, volum crescut de muncă, gândire de perspectivă. La nivel global: crearea unui sistem logistic eficient, o bună organizare, conştientizarea societăţii în general şi nu doar a factorilor teoretic direct implicaţi în asemenea procese. Trebuie să devină operante sistemele de autocontrol care caracterizează o societate evoluată, de la nivelul familiei, organizaţii de voluntariat, organizaţii neguvernamentale, organizaţii religioase, mergând până la comunităţi profesionale şi ştiinţifice, sindicate, partide ş.a.m.d. O serie de controale devin mai eficiente şi nu trebuie să cadă doar în sarcina Ministerului sănătăţii, al finanţelor, al cercetării sau al gărzii de finanţe.

MDP: Domnule doctor Horia Mureşian, aţi absolvit Facultatea de Medicină Generală Bucureşti în anul 1985 ca şef de promoţie cu media 10. Ce a urmat apoi? Vorbiţi-ne, dacă vreţi, despre specializările ulterioare, despre recunoaşterea internaţională de care ştiu că vă bucuraţi, despre titlurile primite şi despre alte capacităţi.

HORIA MUREŞIAN: Pentru mine, medicina a reprezentat o atracţie, apoi a devenit o pasiune şi ulterior, un mod de viaţă. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, din 1985 şi până în 1993, am încercat să-mi dezvolt capacităţile într-o specialitate pretenţioasă dar foarte frumoasă şi de perspectivă. Am obţinut ceea ce puteam obţine în România în acea perioadă, iar dezvoltarea mea profesională şi umană au depins în mare măsură de ceea ce am acumulat şi trăit în acest interval de timp. În ciuda tuturor greutăţilor şi opreliştilor, şcoala românească de medicină (atât facultatea cât şi învăţământul postuniversitar) s-a menţinut la un nivel bun, iar lipsurile de atunci nu au făcut decât să crească ambiţia şi puterea de muncă a generaţiei noastre.

Din 1993 şi până în 2006, am trăit în afara României,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE învăţând şi lucrând în sistemul american şi în cel italian. Trecând dincolo de nivelul unui simplu bursist, am susţinut toate examenele şi am parcurs toate formele necesare recunoaşterii diplomei de medic, a licenţei de liberă practică şi a specialităţii, având astfel dreptul şi posibilitatea de a lucra efectiv în sistemele sus-amintite şi „culegând” nemijlocit esenţa acestor lumi mult diferite de cea românească. Am învăţat numeroase tehnici chirurgicale noi. Schimbul de informaţie şi de experienţă, caracteristic lumii avansate, mi-a permis nu numai acumularea unor atribute pe linie profesională dar mi-a imprimat un stil de lucru şi un mod de viată ce reprezintă de fapt punctul-cheie, de la care începe diferenţa semnificativă dintre sistemul românesc şi respectiv, cel „occidental”.

Activitatea ca medic chirurg a fost dublată de cercetarea în domeniul anatomiei clinice, adică a anatomiei cu aplicaţii în medicina clinică, diagnostic şi tratament. Anul 2002 a reprezentat momentul „saltului” sau al „desprinderii” faţă de maeştrii mei din acest domeniu, când priorităţile personale din această ramură au căpătat recunoaştere internaţională. Volumul de muncă a crescut din ce în ce mai mult şi nu aş fi reuşit să fac faţă tuturor cerinţelor fără ajutorul familiei mele. Tot în 2002 am înfiinţat la Milano Centrul de Disecţie Cardiovascular, pentru studiul anatomiei clinice a inimii şi vaselor, fără vreun ajutor financiar şi cu mari dificultăţi în ceea ce priveşte sediul şi procurarea materialului anatomic. Din activitatea centrului au rezultat numeroase lucrări ştiinţifice şi articole prezentate la congresele de anatomie, de cardiologie şi de chirurgie sau publicate în revistele internaţionale cele mai consacrate. Am devenit membrul unor prestigioase asociaţii internaţionale din Statele Unite şi Europa şi referent ştiinţific la două dintre cele mai importante reviste din domeniu. Am devenit cunoscut şi pentru capacităţile în domeniul fotografiei medicale.

Recompensele au sosit însă după mai mult de şapte ani dificili, marcaţi pe alocuri de perioade foarte grele, iar faptul că am continuat şi am stăruit în munca mea se datorează unei încrederi mari şi a unei încăpăţânări pe măsură, atât din partea mea, cât şi din cea a familiei mele.

Nr.7/35/2014

MDP: În atmosfera de oboseală decadentă a prezentului, cine credeţi că se face vinovat de funcţionarea defectuoasă a unor domenii vitale (sănătate, învăţămînt, cultură)? Cine deformează exagerând liniile existenţei noastre?

Horia MUREŞIAN: Omul, ca animal dotat cu conştiinţă, trăieşte sub imperiul anxietăţii şi încearcă să estompeze aspectele dezamăgitoare ale realităţii şi existenţei. Viaţa oricărui individ se încheie prin moarte, ades precedată de boli şi de suferinţe. Crearea unei lumi paralele, aparent mai sigură, oferă semnificaţie eroică sau cel puţin o explicaţie mai coerentă existenţei individuale. Omul, în mare proporţie, a ajuns să nu mai gândească decât prin intermediul unor stereotipuri dinamice, dintre care cele mai multe, preluate, împrumutate sau aplicate în modul cel mai superficial. Omul culturalautomatizat este sclavul mediului cultural, al tendinţelor de moment, iar identitatea şi personalitatea sa sunt iluzoriu explicate şi căutate în moda momentului său, în exemplele (aparent) gratificante ale consumismului. Este paradoxal şi ridicol ca individul, astăzi, să aleagă superstiţia sau minciuna (de altfel nici măcar bine ticluite) drept explicaţie, mod de viaţă sau chiar definiţie a realităţii! Medicina, de exemplu, a făcut paşi uriaşi şi progrese care în urmă cu puţini ani erau chiar de neînchipuit – rezultat al gândirii şi activităţii umane. Nu doresc să pledez pentru unificarea religiei cu arta şi cu ştiinţa: toate acestea reprezintă forme emergente ale activităţii şi ale gândirii omului şi nu pot fuziona într-o retortă – deşi se influenţează reciproc.

Lumea de astăzi, aşa cum o definiţi, este cu atât mai periculoasă cu cât rezultă o redusă preocupare, atât în domeniul artistic, religios, cât şi ştiinţific, de parcă fiecare dintre acestea şi-ar fi epuizat capacităţile şi resursele. Mai mult însă, o mare parte a indivizilor preferă comoditatea decadenţei şi a atributului de „politically correct” în schimbul angajării nemijlocite, al spiritului revoluţionar, al abnegaţiei, dar... mergând până la niveluri mai puţin ample, astăzi, din păcate, se renunţă în mare parte chiar şi la simpla seriozitate, ordine, educaţie, politeţe, respect pentru munca sau pentru semenii noştri. Nu este deci de mirare ca nivelul global să fie scăzut, alterat şi că această tendinţă să penetreze

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE domeniile cele mai diverse. Nepăsarea sau atitudini de tipul „nu mi-am făcut decât datoria” sunt responsabile de mari drame ale omenirii, precum lagărele de exterminare – dar duc şi la erodarea unor valori ale umanităţii acumulate prin sacrificii. Să luăm numai exemplul la îndemână al dreptului la vot – acum când neprezentarea la vot este privită ca un semn de protest, analog copilului răsfăţat care îşi aruncă jucăriile pentru a-şi pedepsi părinţii.

Citeam de mult o carte intitulată Istoria Culturală A Prostiei Omeneşti şi cred că epoca actuală va deţine un loc notabil într-o ediţie viitoare a cărţii. Ceea ce este însă mai grav, din punctul meu de vedere, este că aceste racile sunt mai mult decât evidente, dar sunt privite cu nepăsare. L-aş parafraza pe Ernesto „Che” Guevara, care spunea că a fi revoluţionar înseamnă să-ţi pese şi să iei atitudine faţă de orice nedreptate, oriunde s-ar petrece aceasta. În domeniul cultural, învăţământ şi medicină, cu atât mai mult este nevoie de o asemenea atitudine. Dar iată (şi iertaţi-mi discursul prea lung) exemplul medicinei, care devine din ce în ce mai impersonală, atât printr-o tehnologizare excesivă (care permite ascunderea unor limite sau incapacităţii profesionale şi chiar ale personalităţii medicului), cât şi prin intromisiunile de tip legal şi financiar, care fac din medic un prestator de servicii, şi care azi îşi poate desfăşura activitatea de zi-cu-zi, fără implicaţii emoţionale, fără o excesivă dedicare, fără a încerca un contact uman cu pacientul, ci având în vedere ca elemente principale acoperirea faţă de orice posibilă acţiune legală, un câştig optim atât pentru structura în cadrul căreia activează, cât şi pentru folos personal. Medicul ajunge să funcţioneze ca un angajat la ghişeu, care trebuie să consulte sau să trateze un număr cât mai mare de pacienţi, în timpul cel mai scurt, cu investiţiile cele mai reduse şi cu profitul maxim. Când am ales această profesie, imaginea medicului era cu totul diferită, iar rolul social al acestuia (indiferent de locul unde profesează şi indiferent de tipul de specializare) era major. Analog învăţătorului, analog preotului, analog omului de artă ş.a.m.d. Nimeni nu ne obligă însă să facem lucrurile mediocru, iar gradul de inteligenţă, de superioritate, de educaţie, de respect şi de iubire se măsoară prin angajamentul şi dorinţa de a realiza ceva dincolo de

Nr.7/35/2014

minimul necesar (asta pentru a nu intra în discuţiile şi definiţiile filosofice ale „binelui” şi ale „răului”).

Indiferent de gradul de pregătire, indiferent de domeniul de activitate.

MDP: De câţiva ani buni societatea românească se tot reclădeşte. Ce duh anarhic simte plăcerea să cojească din temelii cărămizile existenţei?

Horia MUREŞIAN: Tocmai în această perioadă apar mai pregnante: lipsa unei educaţii solide, a pregătirii în general, a unor „obiceiuri” şi a unor sisteme de „feed back” din societate, care nu reprezintă altceva decât sisteme de autocontrol şi care fac diferenţa între un sistem mai evoluat şi unul mai puţin dezvoltat în acest sens. Nu se pot crea peste noapte oameni educaţi, cu spirit de familie sau religios, care să abordeze cu seriozitate orice sarcină, care să îşi cunoască atât capacităţile cât şi limitele. Lista poate continua. Un alt element care mi se pare important este definiţia sau imaginea societăţii în care trăim sau pe care dorim s-o creăm. Noi încă nu ştim sau nu ne imaginăm cum este societatea noastră acum şi către ce vrem să ne îndreptăm, care sunt ţelurile noastre. Se trăieşte prea mult momentul sau se realizează planuri doar pe termen scurt şi mediu, în general motivate de profituri cât mai substanţiale, dublate de o răspundere limitată sau chiar omisă. Asocierile şi alianţele care se constituie nu au ca numitor comun idealuri şi principii de tip politic, religios sau pur profesional, ştiinţific, cultural. Sunt de cele mai multe ori de tip ad-hoc, scopul şi elementul comun, fiind cel amintit anterior.

MDP: Ecleziastul constată că „cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa, îşi sporeşte suferinţa”. Cât trebuie să ştim, câţi trebuie să fim, să ne putem păstra scara de valori?

Horia MUREŞIAN: „Individul care nu trăieşte în ignoranţă, căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă in jurul său şi care nu acumulează cât mai multă cunoaştere, nu poate fi fericit”: cred că în acest sens trebuie interpretat acest citat. Fericirea este greu de definit, chiar de către fiecare dintre noi, are de multe ori un caracter retrospectiv şi prin aceasta lasă şi mai mult un gust amar. Personal, nu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE caut fericirea, ci sentimentul de a trăi cât mai deplin viaţa şi de a contribui la ceea ce se întâmplă în lume, în modul cel mai corect. Am luat de mult exemplul din Rugăciunea unui dac. Nu cred că vreo scară a valorilor poată fi dezorientată sau distrusă de acumularea cunoştinţelor. Cred însă că trebuie să fim apţi să primim mesajele realităţii, care este de o complexitate greu de cuprins şi care în fond este crudă în esenţa ei. Dar luând iarăşi exemplul medicinei, prin ştiinţă s-a îmbunătăţit calitatea vieţii şi sa prelungit durata acesteia, sunt tratate boli care decimau sau înjumătăţeau populaţii întregi. S-a dat şansa să contribuie la creşterea societăţii unor persoane care altfel ar fi fost fie abandonate, fie ar fi necesitat întreţinere îndelungată. Iată, de exemplu, câţi indivizi cu handicapuri au ajuns să fie autosuficienţi, să lucreze, să comunice.

MDP: Dincolo de medicină, cine este OMUL Horia Mureşian? Ce pasiuni înrobitoare, subjugante, îl asediază?

Horia MUREŞIAN: Doresc să mă pot dedica mai mult familiei mele. Îmi place să călătoresc şi să cunosc locuri noi şi să descopăr alte culturi. Doresc să citesc mai mult, în afara medicinei. Îmi place să citesc nu numai beletristică, ci şi filosofie (în special din domeniul epistemologiei), fizică, biologie. Mă interesează viaţa insectelor şi formele de inteligenţă colectivă. Asociez acestor plăceri sau pasiuni, fotografia, care pentru mine posedă valenţe deosebite în comunicare şi, nu în ultimul rând, în domeniul artistic. Se potriveşte cel mai bine sentimentului pe care Goethe îl definea ca fiind cel suprem fiinţei umane: „înfiorarea”. Şi cred că tot ceea ce ne înconjoară ne poate oferi în fiecare moment, şi în cele mai mici amănunte ale sale, acest simţământ emoţional deosebit, pe care încerc să-l imortalizez nu numai pe peliculă, ci şi prin activitatea pe care o desfăşor în fiecare zi şi prin copiii pe care îi cresc.

Autor: Maria Diana POPESCU

Nr.7/35/2014

II. S.O.S. - DIABETUL! Prof. dr.

ROMAN MORAR21:

„Diabetul nu e, practic, o boală!"

Din anul 1982 mă ocup cu cercetarea în fitoterapie. Am creat la început un concentrat de afine, Eridiarom, împrotriva diareei, şi am observat că acesta are efecte benefice şi pentru tratarea diabetului. L-am îmbunătătit şi am creat Diavit, care a apărut pe piaţă în 2005. De nouă ani, sunt interesat de studiul diabetului. Am scos o carte, „Diabetul-alternative fitoterapeutice“, în anul 2004 şi acum pregătesc ediţia a doua, a declarat profesorul Roman Morar. …„în urma experienţelor pe şoareci am descoperit un fapt uluitor care contrazicea lumea ştiinţifică internaţională: celulele beta din insulele Langerhans (din pancreas) se regenerau. Am constatat, după mai multe experinţe pe animale, că întradevăr celulele beta latente, în urma administrării medicamentului cu afine, se refăceau. Tot în anul 2004, cercetătorii de la Harvard confirmau teoriile mele şi aşa am prins curaj”, ne-a explicat, cu

modestie şi răbdare, cercetătorul motivele pentru care s-a ambiţionat să creeze produsul Diavit, un concentrat natural pe bază de cătină şi afin, despre care spune că a dat mereu rezultate. Doctorul clujean a descoperit, în 1994, Eridiaromul, un concentrat de fructe de afin care tratează diareea, cu ajutorul căruia a creat mai târziu un supliment nutritiv pentru bolnavii de diabet.

Ultima descoperire a făcut-o în 2001, însă totul a început mult mai devreme în Daia, o localitate de lângă municipiul Sighişoara, unde s-a născut în urmă cu 70 de ani. Vroia să se facă agronom, însă fra21

Roman Morar –(n. 30 septembrie 1939 în Daia, judeţul Mureş) este profesor universitar în cadrul Universităţii de ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) din Cluj-Napoca şi studiază puterile terapeutice ale afinului şi, mai nou, ale cătinei. Este autorul şi coautorul a nouă brevete de invenţii şi a organizat primul laborator fitoterapeutic veterinar din ţară, în urmă cu 23 de ani.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tele său, care era de aceeaşi meserie, nu l-a lăsat. A devenit, astfel, medic veterinar, însă pasiunea pentru plante şi-a păstrat-o până astăzi. Toată viaţa mi-

au plăcut plantele. Am învăţat biologia fără efort.

Dacă eram agronom, cine ştie ce soiuri de plante inventam, spune, zâmbind, doctorul Morar.

A ajuns cercetător şi doctor în cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca în anii ‛70, unde a devenit, pe rând, şef de lucrări, conferenţiar, iar din 1992 este profesor universitar. În prezent, Roman Morar stă toată ziua într-o încăpere de 50 de metri pătraţi, atât cât are laboratorul său. A conferenţiat în numeroase ţări din Europa, a primit oferte de lucru, dar doctorul a ales mereu să revină în România, unde a realizat o mică unitate de producţie, care se află acum în laboratorul său. Aici creează, ambalează şi oferă zilnic bolnavilor de diabet suplimentul nutritiv Diavit, recunoscut pentru calităţile sale de scădere a glicemiei. Deţine nouă brevete de invenţie Roman Morar are publicate 26 de cărţi didactice, 9 îndrumătoare de lucrări practice şi peste 200 de lucrări ştiinţifice. Acestora li se alătură şi 9 brevete de invenţie, ale cărui autor şi coautor este. Printre ele se numără descoperirea Eridiaromului, un medicament din fructe de afin, destinat, iniţial, medicinii veterinare, cu ajutorul căruia putea fi tratată diareea la animale (ulterior şi la oameni).

După această descoperire, doctorul a continuat cercetările în privinţa diabetului, iar în 2005 a creat un nou produs, Diavit, după ce observase că Eridiaromul a ajutat la scăderea glicemiei în cazul câtorva bolnavi de diabet. Astfel a creat noul supliment nutritiv, care are o cantitate mai mare de extract de afine şi este îmbunătăţit cu antioxidanţi şi microminerale din cătină. Am tratat mai multe animale cu

Eridiarom pentru a demonstra că pancreasul se reface şi, practic, diabetul devine o boală remediabilă, ne-a spus doctorul, care a descoperit, în tot

acest timp, calităţi hipoglicemiante ale afinelor.

- Diavit-ul se vindea ca medicament. De ce nu se mai vinde la fel acum?

- Deoarece nu dispunem de dotările necesare pentru a-l produce astfel. În prezent se vinde ca supliment nutritiv.

- Cum aţi descoperit calităţile afinelor?

Nr.7/35/2014

- Lucram la o fermă de porci din Bonţida şi am aflat că peste 200 de purcei aveau diaree. Aveam acasă o damigeană de suc de afine. Le-am dat purceilor cu o seringă şi am observat că s-au însănătoşit. *** (A reuşit să ajute sute de bolnavi de diabet, lucru care îi dă tăria să continue chiar şi la vârsta sa. Asta îi place! şi e mândru de cele realizate şi pentru că a reuşit să schimbe mai multe lucruri în viaţa diabeticilor. Am scos

din lista alimentelor produsele contrafăcute şi persoanele care mănâncă sănătos se simt mult mai bine,

susţine Roman Morar. Ce nu-i place? Faptul că românii nu sunt curioşi să afle ce consumă şi continuă să mănânce produse contrafăcute. De aici toate bolile moderne:

obezitate, diabet, cancer, hepatite. Omul este supus unei chimizări excesive, îşi cumpără cu bani moartea, susţine doctorul, după care ne spune „În UE totul este piramidal, statul depinde de oameni; la noi totul e invers. Românul nu este pregătit pentru această democraţie.) *** În urmă cu câţiva ani, scriam despre DIAVIT - cel mai nou şi eficient tratament natural pentru diabet, inventat de d-l prof. univ. dr. Roman Morar. Pe atunci, neobositul savant clujean dădea noi speranţe bolnavilor din România. Între timp, distinsul nostru interlocutor a ajuns la rezultate excepţionale, dar şi la concluzii uimitoare, pe care dorim să vi le împărtăşim.

„După trei luni de tratament natural, întreg pancreasul se reface!“ - D-le prof. Morar, aţi cercetat minuţios diabetul, iar tratamentul cu DIAVIT a salvat mii de bolnavi din ţara noastră. Care sunt concluziile ultimelor dvs. studii?

- În ultimii ani, am făcut mulţi paşi noi în înţelegerea acestei boli încă necunoscute de omul modern. Eu am studiat diabetul încă din 1982, când deja aveam brevet pe Eridiarom. Tratând iniţial diareea la animale, am văzut că acelaşi tratament are succes şi la oameni. Numai că au început să-mi scrie pacienţii: „Eu am avut diaree şi mi-a trecut, mă simt foarte bine, dar având şi diabet, observ că după tratament mi-a scăzut glicemia şi văd mult mai bine. Ce să fac? Ce regim alimentar să ţin? Cum pot să be-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE neficiez, în continuare, de aceste rezultate în boala diabetică?". Eu nu ştiam nimic despre diabet, nici nu voiam să mă ocup de această boală, care mi se părea inabordabilă. „Ce facem în continuare?", mă tot întrebau bolnavii. Ce să le răspund? Nu puteam să-i trimit în altă parte să afle informaţii despre un produs inventat de mine! Am luat din biblioteci cărţile despre diabet şi am început un lung studiu... În toate scria că diabetul este o boală incurabilă. „Cum Dumnezeu să fie incurabilă, dacă oamenii spun că se simt bine?" - mă întrebam. Atunci am lăsat cărţile şi am pornit pe drumul cercetării. M-am dus la Endocrinologie, am găsit un om interesat de experimentul pe care voiam să-l realizez şi l-am întrebat: „Domnule, poţi îmbolnăvi animale de diabet?".

Mi-a răspuns: „Da, diabetul poate fi indus cu un antibiotic puternic!". În 2001, timp de un an, el a îmbolnăvit şi eu am tratat şobolani cu diabet. Şi le-am urmărit histologic pancreasul. Ce-am constatat? După două luni de tratament natural, celulele au început să se refacă, iar după trei luni, întreg pancreasul era refăcut! Practic, în 2001, am descoperit şi brevetat produsul DIAVIT, cu care tratăm diabetul. Aşa cum scrie şi în cererea de înregistrare, este „un produs medicamentos vegetal, destinat prevenirii şi tratării diabetului". În 2004, cercetătorii de la Harvard, lucrând pe culturi de celule, au descoperit cam acelaşi lucru. Ei au lucrat pe celule beta; noi am lucrat direct pe animale şi am văzut histologic ce se întâmplă. Ulterior, după reconfirmarea internaţională a posibilităţii de regenerare a pancreasului, am prins mai mult curaj. În plus, aveam deja sute de oameni în observaţie, majoritatea salvaţi de la tratamentul alopat! „Omul modern îşi sapă singur groapa, cu dinţii!"

- În acest timp, aţi elaborat şi un regim alimentar, care împreună cu tratamentul natural, ajută la refacerea completă a pancreasului...

- Sincer, regimul alimentar mai mult l-am dibuit... Mă tot întrebam de ce sunt atâtea boli la omul modern. Modern şi bolnav! După cinci teze de doctorat experimentale, toate despre diabet (trei în medicina veterinară şi două colaborări în medicina umană), am ajuns la unele concluzii. Am pornit de la o observaţie: preotul, la înmormântare, zice în toate

Nr.7/35/2014

limbile: „Din pământ eşti, în pământ te vei întoarce...". Cum vine asta? Suntem din pământ? Vorbeşte preotul prostii? Nicidecum! De la naştere până la trecerea în nefiinţă, bunicii noştri mâncau numai roadele pământului. Nu erau pe-atunci alimente cu zeci de chimicale în ele! Din păcate, omul modern îşi sapă singur groapa, cu dinţii! Singur, nesilit de nimeni! În dorinţa lui de a face bine, face tot mai rău!

Produsele chimice nu au ce căuta în intestinul omului, pentru că nu pot fi prelucrate! Ştiţi ce-i interesant?

Se spune că omul se adaptează, dar nu-i adevărat! El este făcut perfect, este perfecţiunea întruchipată, nu poţi să-i aduci vreo modificare! Şi nu s-a schimbat deloc de când e pe pământ! Dar progresul le ia oamenilor minţile! De dragul banului, se iscă fel de fel de conflicte şi războaie, pentru că industria de armament aduce profituri uriaşe! La fel face şi industria de medicamente: la prima vedere, lumea crede că specialiştii lucrează să găsească noi leacuri pentru bolile omenirii, dar ei produc mai multe suferinţe, din cauza toxicităţii şi a efectelor secundare date de medicamentele chimice! De dragul banului, trebuie să producă şi ei ceva! Societatea „de consum" în care trăim este distructivă pentru om! Otrăveşte lumea cu bună ştiinţă, singurul scop fiind profitul! Mă crucesc să văd că, în diabet, se scot fructele din alimentaţie.

Celulele pancreatice văzute la microscop, înainte

şi după tratamentul cu DIAVIT

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Atunci, ce ar trebui să facem? Să devenim vegetarieni cu toţii?

- În urmă cu peste 40 de ani, am participat la deschiderea Institutului Oncologic din Cluj şi nu erau copii cu cancer - nici de stomac, nici de colon!

Acum, nu mai încap prin spitale! O adevărată tragedie la care asistăm nepăsători! Cum a ajuns ţara noastră fruntaşă în Europa la accidente vasculare, cancer şi obezitate? Avem cel mai fertil pământ, dar zace nelucrat! Fructele, legumele şi zarzavaturile autohtone ne pot salva, dar cineva trebuie să le producă, iar populaţia să le consume! Mă crucesc să văd că, în diabet, se scot fructele din alimentaţie. De ce? Pentru că sunt dulci? Astfel se limitează aportul de vitamine şi săruri minerale din organism, iar ele au un rol esenţial în menţinerea elasticităţii vaselor sanguine şi în buna funcţionare a organismului! Îmi spunea o doamnă că a făcut trei operaţii pe cord şi am întrebat-o: „Câte fructe mâncaţi dvs. zilnic?". „Nu mănânc deloc". „Păi, cine vreţi să vă ţină cordul sănătos, dacă nu mâncaţi fructe?" În mediul rural, părinţii şi bunicii noştri adunau fructele de sezon şi le mâncau! Fără fructe în alimentaţie, vasele de sânge îşi pierd elasticitatea, ne creşte tensiunea arterială, apoi vasele mici se sparg în creier, ochi, cord, rinichi, extremităţi, în organele sexuale şi ficat... acestea fiind cele mai vascularizate organe din organism! Exact acele organele unde apar şi „efectele secundare" ale diabetului! Trebuie să ne „trezim" şi să ne întoarcem la agricultura tradiţională, care ne poate salva, dacă vrem să fim o naţie sănătoasă. „Cine nu consumă vitamine şi săruri minerale naturale sigur ajunge bolnav!"

- Să înţelegem că fructele dulci pot ameliora efectele diabetului?

- Bineînţeles! Dar schimbarea alimentaţiei, după ani întregi în care ne-am hrănit cu chimicale industriale, nu ne va vindeca pancreasul. Se impune şi un tratament adecvat! A trata înseamnă a ameliora, a îmbunătăţi starea de sănătate a unui om. Dar în cărţi scrie că diabetul este boală incurabilă! Eu nu pot să cred şi să înţeleg asta, exceptându-i pe oamenii care „trăiesc pentru a mânca" şi atât! Eu am introdus obligatoriu în dieta diabetică fructele dulci: strugurii, merele, prunele, perele, bananele etc., in-

Nr.7/35/2014

diferent cât sunt de dulci (deocamdată, nu sunt făcute de om!) - cel puţin 0,5 kg zilnic şi tot atâtea salate de crudităţi şi de zarzavaturi, unde pe primul loc sunt cruciferele (varza cu familia ei). Apropo de salatele de crudităţi: aproape un milion de români merg anual în Grecia, la mare, şi probabil tot atâţia merg în Turcia. Se bronzează şi vin acasă fericiţi!

Dar oare niciunul nu vede că la fiecare masă sunt 1015 feluri de salate de crudităţi? Nu suntem deloc receptivi la normalitate şi nu copiem obiceiurile sănătoase! Însă vitaminele şi sărurile minerale le luăm doar din aceste două grupe de alimente! Cine nu le consumă sigur ajunge bolnav!

- Referitor la medicamentele antidiabetice moderne, aţi sesizat efecte terapeutice notabile în tratamentul diabeticilor?

- În 1997, s-a tradus în limba română o carte importantă, care se scrie poate o dată la 20 de ani: Fiziologia umană şi mecanismele bolilor, de Arthur G. Guyton 22 (S.U.A.), Editura Amaltea, Bucureşti. În capitolul de tratament al diabetului se abordează terapia cu insulină, dieta în diabet, legătura dintre diabet şi obezitate. Se menţionează că „boala poate fi controlată prin simpla scădere ponderală", că relaţia dintre tratament şi arterioscleroză este o anomalie a metabolismului lipidic şi, practic, se încheie cu coma diabetică. Nu scrie nimic despre diabet de tip I şi diabet de tip II. De fapt, sugerează că există doar diabet şi atât! Tratamentul se face diferit - cu insulină la copii şi tineret, cu tablete la adulţi şi vârstnici, iar în ultima fază, se apelează tot la insulină! Dar şi tratamentul cu insulină ridică probleme! Ştiţi ce se întâmplă? Există trei tipuri de insulină: insulină rapidă - care iese din organism în 6-8 ore, insulină lentă - care se elimină din organism în 18-20 de ore şi Lantus - care ajunge în 3 ore la valoare maximă şi după 24 de ore e tot acolo (aceasta se foloseşte cel mai mult, mai ales la copii).

Nu-i deloc normal, fiindcă organismul nu trebuie 22

Arthur Guyton Clifton (n.8 septembrie 1919-d. 3 aprilie 2003) a fost un fiziolog american, decan al Universităţii din Mississippi „Medical School“. În zilele noastre Guyton este, probabil, cel mai bine cunoscut pentru cartea sa Fiziologia umană şi mecanismele bolilor (Textbook of Medical Physiology), care a devenit rapid textul standard, cu privire la acest subiect în şcolile medicale. Prima ediție a fost publicată în 1956, a 10-a ediție a apărut în 2000, (ultima înainte de moartea lui Guyton, iar a 12-cea ediţie a apărut în 2010. Acesta carte, cotată a fi cel mai bun „manual“ de fiziologie din lume și a fost tradusă în cel puțin 15 limbi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „scăldat" în insulină. La un om normal, care mănâncă de trei ori pe zi, insulina este activă în organism maximum 2-4-6 ore, nu 24 din 24! Ce fac ceilalţi hormoni? Intră în concediu de odihnă? Nenorocirea este că acest Lantus, după 24 de ore, e tot în organismul bolnavului, care îşi face o altă injecţie, că aşa i-a recomandat medicul. Ziua următoare la fel, şi tot aşa, insulina se cumulează şi ajunge la valori foarte mari, ceea ce este periculos. Cât supravieţuieşte omul în felul acesta? În boala diabetică există şi perioade în care organismul îşi revine de la sine (aşa-zisa remisiune), când glicemia se stabilizează la valoarea normală sau este aproape de normal. Dar în cărţile de medicină scrie aşa: „În timpul remisiunii, este important să nu se oprească administrarea insulinei". Cum vine asta?

Mai departe, scrie aşa: „Ţinta terapeutică în remisiune este păstrarea funcţiei celulelor beta pancreatice". Cum păstrăm funcţia lor, când de fapt le blocăm? N-ar fi mai logic să oprim tratamentul cu insulină? Aflăm că insulina „protejează", şi pancreasul are nevoie de o perioadă de odihnă! Păi… dacă nu lăsăm pancreasul să producă insulină, nici n-o s-o mai facă vreodată, pentru că un organ nefolosit îşi pierde funcţia! Nu sunt împăcat cu această abordare şi mă deranjează foarte mult că din tratamentul cu insulină nu putem scoate acest Lantus! Din cauza acestui tip de medicamente apar situaţii în care copiii fac hipoglicemie - mama unui copil de 6 ani mi-a spus că i-a găsit insulinemia 87, când trebuia să fie maximum 20! „Nimeni nu-i profet în ţara lui!"...

- Ce înseamnă acest lucru? Că tratamentul diabetului este greşit?

- Vă spuneam că în cărţile de medicină scrie că diabetul este o boală incurabilă... Atunci, despre ce tratament poate fi vorba? Nu poate să afirme nimeni că tratamentul care se face azi, mai ales cu tablete, tratează diabetul. Din contră, îi înfundă mai rău pe bieţii bolnavi, pentru că Metformina (substanţă larg folosită la noi în ţară, în Agenda Medicală având 27 de denumiri comerciale) afectează funcţia renală, funcţia hepatică şi provoacă greaţă, vărsături, dureri abdominale, flatulenţă, scădere în greutate, diaree. Mai contează atunci că-i şi hipoglicemiant? Păi dacă unui om îi produci diaree, nici nu

Nr.7/35/2014

trebuie să-i faci altceva! Îl termini! Toate celelalte substanţe folosite în diabet sunt cam pe acelaşi calapod; doar numele-i schimbat! Sunt şi medicamente foarte scumpe, de exemplu Actos, care costă 200 de lei cutia, cu 28 de comprimate, şi conţine pioglitazonă - o substanţă despre care se ştie că agravează diabetul zaharat! Sunt convins că mulţi diabetici îl folosesc, totuşi! În diabet, doar tratamentul cu insulină este singurul care se apropie cât de cât de normal...

- Pe ce vă bazaţi afirmaţiile?

- În primul rând, pe cercetările experimentale prin care am demonstrat - încă din 2001! că insulele Langerhans23 din pancreas şi celulele care îl formează se refac (Brevetul nr. 121369)!

Apoi, mă bazez pe cele cinci teze de doctorat care au avut ca temă subiecte din diabetul experimental.

Rezultatul unei teze a fost publicat integral în Hand-

book of Type 1 Diabetes - Mellitus, Etiology, Diagnosis and Treatment", New York (2010) - pag. 491-501,

ca noutate absolută! De asemenea, ne bazăm pe experienţele făcute pe animale, cu rezultate publicate începând din 1990, când am observat efectul hipoglicemiant al ERIDIAROM-ului pe purcei, pe miei şi pe iepuri. Apoi, pe abordarea originală în prevenirea acestei boli, prin schimbarea completă a regimului alimentar şi interzicerea alimentelor „industriale". Nu în ultimul rând, îmi sprijin afirmaţiile pe rezultatele obţinute de miile de oameni de toate vârstele cărora, dacă respectă indicaţiile şi urmează tratamentul 23

Insulele lui Langerhans reprezintă o aglomerare de celule aflate în pancreas, care măsoară presiunea sângelui, produc insulină și o eliberează în sânge, având rol de glandă endocrină. Au fost descoperite în anul 1868 de medicul Paul Langerhans.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE natural, li se refac celulele pancreasului şi se simt foarte bine.

- D-le profesor, sunt foarte interesante observaţiile dvs. ştiinţifice, dar nu credeţi că vă veţi pune „în cap" toţi medicii care tratează diabetul!

- Ştiu, dar pot să trăiesc cu gândul acesta. Ştiţi vorba aceea: „Nimeni nu-i profet în ţara lui!"...

Medicina alopată ar trebui să aibă o altă abordare: să prevină apariţia acestei boli, nu să-i trateze efectele cu substanţe chimice, care pe de o parte „repară" cât de cât, dar pe alte zeci de căi mai mult strică echilibrul organismului. „Dacă glicemia este ridicată, nu înseamnă că ai diabet!"

Nr.7/35/2014

dintr-o mie de cauze. Dar nu înseamnă că ai diabet, dacă glicemia este ridicată! La fel se întâmplă cu adrenalina: face cineva un accident de maşină şi trei zile are glicemia mare. Dacă-l vede un medic şi-i face analize, gata - zice că are diabet! Nu-i deloc aşa!

Sedentarismul, stresul, adrenalina, spitalizarea, tratamentele cu cortizon şi corticoizi, intervenţiile chirurgicale măresc glicemia. La unele vaccinuri, reacţia firească postvaccinală este febra, iar temperatura crescută măreşte glicemia. Orice stres al organismului creşte glicemia! Constatăm variaţii ale glicemiei timp de trei zile şi-i spunem omului că are diabet? Aşa abordăm noi diabetul? „Omul modern trebuie să fie bolnav?

Atunci, unde e progresul?"

- Nouă, oamenilor „moderni", în ce situaţii ne creşte glicemia?

- Cifrele statistice sunt alarmante: există peste 1.500.000 de români diabetici. Se va putea preveni în viitor această maladie?

- Stresul de zi cu zi, de la şcoală sau de la serviciu, ne creşte glicemia. Consumul de dulciuri industriale la copii, vaccinurile, anticoncepţionalele, tratamentele cu corticoizi şi multe altele sunt surse de creştere a glicemiei! Lipsa mişcării, dar şi banala febră ne măreşte glicemia! Din păcate, am acumulat multe obiceiuri proaste! Eu le dau oamenilor două pagini pe care sunt scrise toate substanţele şi obiceiurile care măresc glicemia. Dintre ele, cel mai periculos este să mâncăm seara târziu sau noaptea obicei prost, dobândit de tot poporul, după ce s-a „obosit" toată ziua la televizor. Pe părinţii noştri îi oboseau sapa şi coasa, dar mâncau dimineaţa bine, că plecau la hotar. Acum, cine mai mănâncă dimineaţa?

Toţi merg direct la serviciu! Ajunge omul seara acasă, pe la ora 21, şi abia atunci mănâncă! Când merge la medic, îl găseşte cu glicemie crescută... Mâine, poimâine la fel, şi tot aşa... până ajunge la diabet!

A venit o doamnă nevăzătoare la mine... Avea amputate laba piciorului drept şi degetul mare de la piciorul stâng. Picior diabetic, din cauza unor glicemii foarte mari... Am întrebat-o: „De când aveţi diabet?" „Din '80". „Şi cu ce v-aţi tratat?" „Cu antidiabetice orale." „La ce oră mâncaţi seara?" „Pe la 2122. Dar de ce mă întrebaţi? Nu m-a întrebat nimeni asta!". Deci ea şi-a tratat glicemia, dar, din păcate, necorespunzător şi mult prea târziu, pentru a-şi păstra vederea şi picioarele... Glicemia poate creşte

- Nouă ne lipseşte educaţia, care trebuie începută cu copiii de la grădiniţă: ei ar trebui să cunoască toate fructele şi să le consume conştient, să ştie că sunt bune pentru sănătate! Educaţia în sănătate ar trebui introdusă în şcoli şi licee, astfel încât tineretul să conştientizeze beneficiile alimentaţiei sănătoase şi ale unui stil de viaţă cât mai apropiat de natură, iar viitoarele mame să afle că în timpul sarcinii trebuie să consume fructe şi legume crude, dacă vor să aibă un copil sănătos! Poate astfel tinerii vor renunţa la fast-food şi la alimentele industriale, care conţin foarte multe chimicale. Dacă aş putea, aş impune obligativitatea ca pe toate mesele din restaurante şi cantine să fie fructe!

Industria alimentară modernă permite folosirea a peste 3000 de aditivi alimentari, în procesul de preparare a alimentelor - substanţe chimice considerate nedăunătoare pentru organismul uman. Oare chiar aşa stau lucrurile? Aditivii alimentari, coloranţii, îndulcitorii, pigmenţii, aromele artificiale, nitraţii, nitriţii, conservanţii, acidifianţii, emulsificatorii care menţin consistenţa produselor, agenţii de coacere, de îngroşare, de înălbire, de afânare etc. pătrund în organism prin alimente preambalate şi uşor de preparat. Dar ce face ficatul nostru, suprasolicitat şi „obligat" să prelucreze aceste substanţe chimice, dintre care multe au potenţial cancerigen? Cum reacţionează organismul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE copiilor mici, care au nevoie de vitamine, proteine, minerale şi enzime naturale pentru creştere şi dezvoltare armonioasă, dar care sunt „îndopaţi" cu dulciuri industriale de la cele mai fragede vârste? Ce se întâmplă cu embrionul uman, care este bombardat cu chimicalele din hrana viitoarei mămici? Practic, aceste substanţe le ingerăm direct; dar lista poate continua cu hormonii folosiţi în creşterea plantelor şi animalelor (ca stimulatori), cu hormonii folosiţi ca erbicide, care sunt absorbiţi „pasiv" de planta erbicidată, ajung în cantităţi minuscule în organismul fragil al bebeluşilor şi se transformă în „disruptori" hormonali. Şi ne mai mirăm că se nasc copii autişti sau că devin supraponderali, hiperactivi ori au dificultăţi de concentrare?...

Picătura de la streaşina casei cade pe beton şi, în timp, face o scobitură care se tot adânceşte.

De ce? Pentru că perseverează! La fel se întâmplă cu chimicalele din alimentaţie! Tot mai frecvent constatăm că omul „modern" şi „civilizat" face boli noi, necunoscute generaţiilor anterioare, mai „necivilizate"! Omul modern trebuie să fie bolnav? Cunoştinţele acumulate trebuie să se răsfrângă negativ asupra sănătăţii noastre? Atunci, unde e progresul?

Deschideţi televizorul sau radioul - în 5 minute eşti „vindecat" de 5 boli! Reclame care îţi induc ideea că, pentru orice afecţiune, medicina modernă are deja o soluţie! Însă aceste reclame nu vând altceva decât false speranţe! Abia când ajunge omul la boală îşi dă seama că nu-i chiar aşa uşor să se vindece!... Eu nu mă mir când aud că un tânăr sportiv, un student sau un elev „cade" pe stadion sau pe drum, răpus de accident vascular cerebral! Sunteţi ziarişti: faceţi anchete în şcoli, în cluburile sportive, printre tineri, în general. Veţi rămâne uimiţi să aflaţi că ei au înlocuit de multă vreme strugurii, merele, perele sau prunele, cu energizante, alcool şi sucuri industriale!

Faceţi anchete şi printre studenţii de la Medicină! O să vă speriaţi să vedeţi cine va ajunge să ne trateze în viitor!

Părinţii nu mai răzbesc cu munca, bunicii nu mai sunt ascultaţi! Tinerii „învaţă" de pe internet şi cred că ştiu totul! Sunt ziare în care, periodic, sunt abordate probleme de sănătate - lucru lăudabil, dar nimeni nu spune că baza sănătăţii individuale a întregii naţiuni începe cu profilaxia! Ar trebui mobilizaţi toţi factorii implicaţi în educaţia sănătoasă a

Nr.7/35/2014

ţării, implicaţi şi viitorii părinţi pentru nou-născuţi!

Copiii de la grădiniţă, şcolarii şi studenţii ar trebui să aibă cursuri speciale de alimentaţie sănătoasă.

Educatorii, profesorii, medicii de familie şi familia trebuie să pună accent pe importanţa alimentaţiei sănătoase, pentru că un obicei deprins în copilărie se păstrează în timp, devine un mod de viaţă! Ce se înţelege prin alimentaţie sănătoasă? Hrană naturală, obţinută din lucratul pământului: legume, fructe, zarzavaturi, cereale pentru consum şi pentru hrana animalelor, care ne asigură carnea, laptele, ouăle etc.

Al doilea lucru extrem de important în menţinerea sănătăţii este mişcarea. În şcoli, orele de educaţie fizică şi sport sunt bagatelizate, copiii aduc scutiri medicale obţinute fraudulos de părinţi, în ideea că astfel vor avea timp să se pregătească mai mult la alte obiecte de studiu, considerate mai importante. Însă un copil obez, ruşinat de propriul aspect şi cu multiple probleme de sănătate rezultate din excesul ponderal nu va ajunge niciodată „olimpic"!

Aţi observat că nici nu mai avem de unde alege sportivi? Pe vremuri, în orice sat era un teren de sport, se făceau competiţii între clase, sate, comune, oraşe etc. Sportul avea rolul şi importanţa lui, în primul rând pentru sănătate. Treptat, ne-am „lenevit". Copiii sunt „ocupaţi" cu internetul şi televizorul, adulţii cu lenea. Oamenii de vârsta a treia greşesc şi ei: „Dacă m-am pensionat, nu mai fac nimic! Mă odihnesc, după o viaţă de muncă!". Şi chiar nu mai fac nimic! Vegetează în faţa televizorului!

Observaţi o familie de pensionari: foarte repede, soţul se îmbolnăveşte, face o perioadă tratamente şi „se duce"! Diabetul, obezitatea, accidentul vascular îl ucid. Pentru că deodată devine sedentar! Soţia face aprovizionarea zilnică, face curăţenie, spală, duce gunoiul... El doar „stă". Şi „ajunge" bine!

- Din relatările cititorilor noştri, ştim că rezultatele tratamentului dvs. sunt peste aşteptări... Este de ajuns o astfel de cură naturală pentru a controla diabetul?

- V-am explicat că nu am vrut să mă ocup de diabet. Am fost obligat de reacţia oamenilor! Practic, a fost o întâmplare care m-a făcut să studiez diabetul sistematic. M-a interesat cu ce pot să scad glicemia şi cu ce pot să repar pancreasul. Elaborasem dieta antidiabetică, aveam deja Eridiarom-ul şi lu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cram la un nou produs din cătină. M-am întrebat: „Ce-ar fi să combin cele două produse?". Aşa am ajuns la Diavit... Experienţele făcute ulterior pe animale mi-au dau siguranţă. Am monitorizat apoi 50 de bolnavi voluntari, trataţi cu Diavit, după şase luni de la întreruperea oricărui tratament antidiabetic. Leam cerut pacienţilor să-şi determine insulinemia şi peptidul C - parametri relevanţi pentru diabet. Toţi aveau rezultate excelente! Până şi leziunile retiniene se amelioraseră simţitor!

Nr.7/35/2014

mai ştie ce să facă atunci când ne confruntăm cu infecţii, boli sau funcţionarea deficitară a unor organe şi sisteme. Ne-am îndepărtat de poruncile divine şi ne-am pierdut „perfecţiunea"! Măcar de-am avea „mintea românului cea de pe urmă", să ne întoarcem la natură şi la hrana sănătoasă, care ne pot salva de la dezastrul bolilor ce ne copleşesc! ©Florentin Popa

(Interviu publicat şi în Formula As, nr.1115/2014)

„Ne-am îndepărtat de poruncile divine şi neam pierdut «perfecţiunea»!"

- Practic, cu DIAVIT şi regim alimentar se tratează concomitent şi boala diabetică, şi afecţiunile asociate cauzate de aceasta?

- Diabetul nu este, practic, o boală! După atâţia ani de cercetare şi mii de bolnavi „trataţi" doar cu dietă şi cu Diavit, am ajuns la concluzia că, mai degrabă, este rezultatul unei alimentaţii dezastruoase! Sunt afectaţi de hiperglicemie o groază de oameni, iar urmările sunt catastrofale: amputaţii, orbire, obezitate, boli cardiovasculare şi alte afecţiuni asociate! Am salvat sute de oameni de la amputaţii, cu toate că erau într-o stare destul de gravă! Alţii au scăpat de orbire! După tratament, retina îşi revine la normal, pentru că se reface elasticitatea vaselor şi edemele se retrag, deci nu este vorba de o leziune în ochi! Într-o teză de doctorat, am abordat „ochiul în diabetul experimental" şi am multe date interesante, unele în contradicţie cu tratamentele oftalmologice care se fac astăzi.

- La final, aveţi vreun sfat pentru cititorii noştri?

- Să fie înţelepţi şi să-şi educe sănătos copiii. Dar mai ales să fie atenţi la alimentaţie, pentru că de aici ni se trage toată nenorocirea! Pe lungul drum al industrializării şi al vieţii „moderne", am devenit din ce în ce mai sensibili la factorii externi, pentru că sistemul imunitar, care ar trebui să se ocupe de buna funcţionare a organismului, a fost ani la rând bombardat cu substanţe toxice din alimentaţie şi mediul înconjurător, care l-au slăbit în timp şi i-au afectat rolul bine determinat. Ne luptăm cu atâtea boli autoimune, cu alergii greu de tratat, pentru că „paznicul" organismului este „otrăvit" şi nu

Foto: Alex Ştirbu - Speranţă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MELANIA BRICIU Ultimii daci

Sopron, Ungaria

În cerdacul din suflet de ar încăpea toţi oamenii frumoşi ai clipelor mele cu zâmbetul înălţat în aripă cu gestul încremenit în cunună de spic în icoana timpului balaurul tolănit pe şalele Retezatului şi-a păstrat solzii de stâncă cu siguranţă mai ocroteşte poiana cu narcise sălbatice şi toate basmele perenelor copilării cu viteji din rărunchii pământului feţe de fum ochi de negru diamant plaiuri sfinţite de chiotele noastre copaci zâmbind neastâmpărului din noi precum chipuri de bunici îngăduitoare ciobanii bălai cu ochii de stele adună flăcări din huila serii în mijlocul stânii pentru filonul de aur ce fierbe-n ceaunul cel veşnic toropită sub ţolul aspru aud caşul ce-şi picură zerul sub bârna de lemn afumată trupul copilului trudit de hârjoană întins pe scândura goală urda proaspătă îmbietoare dulce cum zorile în creştetul munţilor vântul hăulind înspăimântă flacăra Florea mioriticul izgoneşte răguşit lupii monstruoşi visele prea grele de atâta imaginaţie afară luna adâncită în propria-i contemplare

Nr.7/35/2014

sub pruni bătrâni ce-şi plătesc în fiece an tributul de trudă coboară talanga mioarelor toamna la iernat în ocoalele momârlanilor ultimii daci liberi aidoma cetăţilor de strajă rămânerii strămoşii visează a nemurire sub crucea de brad sub cireşul bătrân timpul curge molcom sfios cu aceeaşi statornicie pe pământ dac sub ochiul surâzător al lui Zamolxe

Altissimo poeta suverane Pleoape pe suflet, zăbranic de noapte curgând pe zbuciumul mării ce-şi pierde-n adâncuri mărirea, apusuri de soare unde-şi ascund strălucirea de nu mai găsesc înlăuntru-mi fărâme de gând?

Să stai pustiit ca o scoică zdrobită de val, în tine de viaţă să-ţi spui că nu vrei a mai şti sau pasăre liberă-n cer să te-avânţi, să te ţii părăsindu-te-n voia înaltelor unde de vânt.

Fericit cel născut fără de zbucium în sine cel liber de lume, de vis somnambul şi de noapte cel care-şi plânge durerea în strigăt nu-n şoapte cel răspicat şi nu cel ce se-ngroapă-n suspine.

Un timp nesătul ne înghite cu gura-i flămândă, tâmple, demult nu zvâcnesc ca în anii cei tineri din gust şi culoare de viaţă rămas-au atingeri pe cercul din suflet cu gheara ce-l sfarmă, arzândă.

Mai caut din mine o urmă din cea care-am fost...

S-a ascuns tinereţea pe-o rană de vers fără rost!

Brandenburgice şi pitoresc balcanic sub axila primei păsări înmugureşte o ramură de cer mai visez să-mi pot lăsa semnătura pe-o pleoapă întredeschisă undeva între mine şi lumea pe care nu mai prididesc s-o găsesc ochi de înţelegere atunci când se va deschide într-o petală deja ofilită în clipa exploziei se va cânta lohengrin oraşul se va despacheta pe rând dinspre celofan înspre frunze

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE iar eu nu-mi voi putea trâmbiţa izbânda prin surliţe infinite timpul carnivor îşi va scârţâi aria pe bachelita aceluiaşi gramofon efendi s-a răcit nisipul adă narghileaua cu aroma cireşilor pe scuturate şi trimite pe cel care va putea ghici din zaţul depus în această ceaşcă ciobită mult prea fragil translucid porţelan viaţa se trece cu fiecare cutie de medicamente una la lună

EUGEN EVU Poem de dragoste Lângă ferestrele macilor Să te ating Cu umbra sânilor Rochia de nisip Vântul îmi pusese O rochie de nisip Până la glezne Până la înserare A celuilalt chip Eram numai noi Şi rochia pe valul de mare Topită de-azur şi de sare Fără titlu (1) Cere-mi să lipesc frunzele Pe o creangă Într-un copac Sau în doi Şi chiar să se scuture-ntruna Eu le-aş lipi înapoi

Nr.7/35/2014

Fără titlu (2) Ard felinare în turnul de crin Ca un suflet de mire Ca ultimul soare În paharul de vin Pământ de lucrat N-am iubit Sunt doar mamă Pentru că bărbaţii aceia Nu ştiau s-asculte vântul şi-mi zdrobeau sufletul Sunt doar mamă Pentru că nu mai aveam Cer Pădure Izvor Trăiam cât să nu mor N-am iubit Sunt doar mamă Pământ de lucrat Refuzul muntelui Uite, eu plec Ce rost are să mă mai aşez În faţa muntelui Nu eu voi fi aceea care-l va urca În dreapta ta Nu eu voi prii de la vârful lui/ Rece/ Cerul/ Şi pământul ca Unul.

Peste mine se-nnourează Şi vântul îmi spune/ Celălalt nume.

INTERIOR Exişti în mine Ca o vioară pe care n-am pus/ Mâinile Niciodată/ Să nu şterg cu sunete Culoarea florilor/ Şi nici cu genele Noaptea frunzelor/ Lângă picioarele lunii Înfăşându-mi pruncii/ Cu respiraţii de trestie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANA SOFIAN n-am câştigat aerul n-am câştigat aerul ca să fiu mai uşoară l-am sorbit cât am putut apoi mi-am spus că e bine să-l împart cu tine chiar şi o noapte în care să numărăm fluturii din hârtie când ne plictiseam de gălăgia urbei prea multe secunde îngrămădite ne-au luat aerul graba fiecărei zile şi gheaţa unei ierni în care fulgii s-au făcut pietre pe drumul presărat cu verbe gramatici iluzorii lăsate să lunece spre vadul vechi şi noi - singuri precum caldarâmul în care granitul îşi va spune povestea mai departe sub paşii ploii ce nu-şi mai cunoaşte vârsta până la capăt până la capăt mai am de urcat trepte nicio lumină de căpătat fără credinţă strădania mea - un melc rămas fără cochilie pe unde se moare? mă întreabă aerul în cutia cu bănuţi orbul găsise un strop de apă însetată vederea-mi căuta dincolo de nevederea-i pentru mine - om pentru el - golul şi viaţa care umple îi spun de trepte şi tremur îmi spune de pietre rămase în drum două mâini împletind o tăcere şi-un poem în care prindem ruga înainte de ultimul asalt vei veni prea târziu

Nr.7/35/2014

şi dacă nu noi măcar nişte curcubeie să arcuim după ce ploile ne părăsesc nu sunt bogat dar străjuiesc fericirile când pun cuvinte să urce ruga mea tocmai în locul în care vei veni - din păcate prea târziu din durerea unui mâine a mai înflorit o zi se naşte în ea gândul că vom rodi a dragoste nebună ca cireşele de mai rotunjind sărutul zării şi înroşind buzele soarelui nimeni nu se mai gândeşte la moarte sunt prea scumpe biletele pentru a te urca în cireşul cu fructe amare e de ajuns să te simţi o clipă copil să cauţi o scară fără teama că dacă vei ajunge la ultima treaptă vei sta cu cerul pe umeri nimic nu-i mai uşor decât un Dumnezeu cuminte pe creştet.

Jeanne Saint Cheron – Muzica inimii

macii se dezbracă pe rând parcă prea mult sânge ne curge printre degete când ucidem mai bine să ne pregătim de înalt

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

IORDĂCHESCU DRAGOŞ NICOLAE Îmi curge nisipul... Îmi curge nisipul în talpa de stele, Prin şoapte astrale te caut mereu, În zodii se scrie destinul din ele, Când timpul se naşte şi trece prea greu. În paşi iluzorii găsesc doar trecutul, Mă-ndeamnă o lună, cenuşă de vânt, Crâmpeie din ape m-adună, iar lutul Mă curge în ceruri, se face cuvânt.

Mai arde nisipul, din lacrimi – strădanii, Pământuri virgine succeadă-n zenit, Mă văd în imagini... mai stăruie cranii Prin visul lacustru din valuri venit.

Nisipiul se cerne pe-un fir de mărgele, Iar noaptea mă plânge cu roua din stele.

Ce-a fost ... când nu mai sunt Când ceasul îmi va bate şi timpul se va stinge, Pe tâmpla mea căruntă o lacrimă va ninge Nisip... încet mă sfărm.

Dar voi atinge marea pe trupu-i de ispită, O scoică va preface, în valuri adâncită, Albastrul unui ţărm.

Doar teiul mă va plânge cu dorul unei frunze, Făptură nerostită din firul unei pânze, Şi totul va fi tern.

Mă voi aprinde-n torţe - lumină-n altă lume, Voi încrusta pe trupuri copacii fără nume, Dar nu voi fi etern.

Mirosul de tămâie va trece iar prin stele, Un anotimp va strânge în vraja unei iele Cenuşa... mi-e cuvânt.

Ascuns în cetini albe, cum foşnetu-n pustie, Voi dezlega povestea cu Luna argintie Ce-a fost... când nu mai sunt.

Nr.7/35/2014

OLGA ALEXANDRA24

Buzău

LIMBA ROMÂNĂ Cuvintele limbii române cresc din strigătele ce nu se-aud din strigătele îngropate cândva sub răceala zăpezii, sub lut Cresc ca un sărut dat pământului înainte de marea plecare spre a-i vindeca rănile primite în luptă şi a-i cere cu umilinţă, iertare Cuvintele limbii române cresc rotunjind strigăte de durere transformate în iarba mormintelor cu firele verzi şi drepte Cu firele ca nişte suliţi transmise peste timp în loc de salut de către strămoşii ce-au apărat ţara până când şi-au pierdut respiraţia Şi-acum ne-ndeamnă s-o apărăm prin cuvinte – numai prin ele putem păstra lumina cerului caldă şi clară ca la-nceput În cuvintele limbii române se-ntâlnesc munţii cu şesuri marea cu valuri prinse-n furtună pescăruşi ce coboară-n adâncul trecutului şi vulturi ce rotesc ochiul de veghe al viitorului Să nu-ndrăzneşti, Străine, să calci în picioare cuvintele crescute-n consoane ca în suliţi de luptă şi-apoi rotunjite-n vocale molcome de consoanele şuierătoare după cum s-aşează vremurile pe prispa sufletului!

Să nu-ndrăzneşti să striveşti 24

Olga Alexandra – n. 19 aprilie 1948; este o poetă, prozatoare, şi eseistă română. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România; Studii: A urmat Facultatea de litere, secția românăfranceză, promoția 1971, la „Univ. Al. I. Cuza“, Iași.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE corola cuvântului dor! un deal crescut molcom între văile ţării între mare şi munţi, între tălpi şi frunţi ca să poată tot omul să vadă cerul sufletului Cerul sufletului ascuns de milenii în adâncul trupului ca o albie roditoare pentru naşterea cuvintelor pentru naşterea cuvintele limbii române care cresc la distanţă egală de pământ şi de cer Şi chiar şi-atunci când la noi se pripăşesc cuvinte străine – aduse de vremurile de restrişte ale istoriei – ele se-mbracă în iţari şi în ie pe care sunt cusute semne ce reprezintă sufletul ţării Semne ce transformă limba română într-o ladă de zestre pe care-o primeşte fiecare după cum merită – unii-o primesc învelită-n iubire alţii-o primesc învelită în ură Limba română poartă sensuri ascunse revelate doar uneori de briza serii sau de arşiţa amiezii după cum cuvintele vibrează în aer în sunete prelungi sau se ascund în sunete abia şoptite arcuite sub frunţi Şi pentru că românilor le place să transforme durerea în cântec oaza cuvintelor se află undeva între ritmul viu al Căluşarilor şi melodia molcomă a Mioriţei spuse de un cioban cu plete cărunte Iubirea românilor pentru cuvinte vine din iubirea lor pentru viaţă şi moarte – cuvintele dispar şi cresc din ei cum dispar şi cresc filele într-o carte Într-o carte pe care-o scrii fără să vrei fără condei şi fără hârtie numai cu respiraţia prinsă-n grijile zilei din zorii vieţii şi pân´ la chindie Cuvintele cresc şi dispar cum dispare şi creşte timpul în suflet

Nr.7/35/2014

rotunjindu-se în formă de inimă – în inima ca un ceas care nu poate fi întors decât la naştere Un ceas ce se rotunjenşte în formă de ţară o ţară rotundă ca pâinea coaptă pe vatra strămoşilor de-aceea şi cuvintele se rotunjesc înainte de-a ţâşni prin aerul respiraţiei De-aceea şi cuvintele cresc ca pâinea din plămada sufletului şi se usucă când nu plouă peste ţară cu dragoste Orice cuvânt când se naşte, sufletu-i ca o vioară Coboară-Te, Doamne, Tu, în pacea sufletului! – cuvintele limbii române cresc din Duhul Tău, picurat peste ţară Căci Tu ne-ai dat un cuvânt mai aparte când spun rugă, sufletul meu urcă la cer şi când spun cine coboară din nou pe pământ iar crucea, ce-o formăm cu trupul se contopeşte-n rugăciune.

REŢETĂ PENTRU FERICIRE Aminteşte-ţi că eşti o succesiune de anotimpuri subiective care vor fi transformate în iarbă şi flori!

Aminteşte-ţi că eşti o plantă cu aripi şi atunci ai să simţi cum trupul tău înfloreşte cum devii un mormânt mişcător apoi un vulcan care aruncă din sine lava incandescentă.

RECETTE POUR LE BONHEUR Souviens-toi que tu es une succession de saisons subjectives qui deviendront herbe et fleurs!

Souviens-toi que tu es une plante avec ailes et alors tu te sentiras fleurir devenir un tombeau mouvant, puis un volcan qui jète sa lave incandescente.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ROB REMUS Trepte spre eşafod Urc treptele, în curând capul meu va fi liber, Am să râd când o să vreau, toate războaiele s-au terminat, Omul s-a hotărât să meargă acasă, care casă?

A ales drumul cel mai scurt, nu şi-a luat rămas bun, Mergea repede, când obosea, se culca pe un trunchi de copac, Auzea cariul cum lucrează. Dumnezeu nu era nicăieri.

De ani de zile nu văzuse un apus sau un răsărit de soare, Nici flori. În sfârşit, găsi o casă. Erau acolo femei şi bărbaţi, Nimeni nu vorbea unul cu celălalt, dar a primit mâncare, Băutură, cafea, ţigări. Unii se rugau dimineaţa şi seara.

Omul uitase toate rugăciunile. O femeie îi zâmbi.

Au făcut dragoste, dar nu şi-au spus pe nume. Îşi amintea de prima sa iubire. Ar fi vrut să dea timpul înapoi.

A ajuns la butucul pe care trebuia să-şi pună capul. În acea clipă i-au venit în minte nişte versuri mai vechi.

Unii cred, alţii spun, mai în şoaptă, pe-ascuns, Alţii strigă şi mint, te lovesc, te străpung Cu săgeţi otrăvite, te ucid uneori, Dar poetul mereu va renaşte-n cocori.

Va renaşte în frunze, în vântul fugar, În râsul copilului fraged, sugar.

Nu mă tem de minciuni, de sperietori, Dacă Domnul e veşnic, nici poeţii nu mor.

Nr.7/35/2014

în zări, pare o notă de jale dintr-o jale monocordă, iar tunetul de lângă noi ne înspăimântă, să spună cineva că viaţa-i blândă.

Să nu dai voie timpului...

Nevoia de oameni Nevoia de mine, de tine, Raza de apă sticloasă?

Molatică îmbrăţişare de adio, Altfel temelia e joasă.

Fără zorzoane, doar duioşie, Inimi – toxinele urii?

Dar cu iubire, căderea în vrie.

Vulturi – tăria armurii.

Tainele tale, tainele mele Deschise ca orizontul, Cum străluceşte focul din stele, Cum cuceriră Vermontul.

Vis preţios, pierdut în derivă, Aria calomniei, Ochii ce nu se văd, o fi divă?

O lună pe Luna aurie.

Unul îţi dă un refuz ca scuipatul, Altul doar te înjură, Fii balerinul ce face şpagatul, Fii fermierul pe arătură, Fii doar poetul, fii doar iubitul, Restul s-o duce, Nimicul.

Fulger Din fulger fulguia misterul, de ce din fulger, ştie el, Messerul, magistrul în Cabala şi-n sanscrită, eu am văzut un fulger într-o criptă, vorbea cu cineva din altă lume, noi suntem fulgere venite din genune, faţă de nemişcarea aparentă, trăim o clipă rece ori ardentă, aşa cum fulgerul din depărtare nu neatinge, în timp ce altul, fulgerat, se stinge, precum şi tunetul,

Mihai Cătrună - Anotimpuri

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu se încumetă să adulmece urmele donatoare de sânge prin zăpadă rămase

RADU LIVIU DAN pietre şi lacrimi peste Apuseni zac torturate străvechi aripi pe obraz de fată lacrimi mai îngheaţă uneori în fuselaje metalice mai cad stele peste brazi încercând ele să se apropie de oameni în lumescul destin apar cu urme salvatoare printr-o zăpadă montană veşnicii pădurari un suflet de poetă mai urneşte pietre urcându-şi munţii pe cărări neştiute dacă n-ar fi pădure ar mai exista pădurar? dacă n-ar mai fi stele ar mai exista poezie? s-a trezit iar pădurea dintr-o statică moarte dar cum să aduci la viaţă cerbii şi căprioarele dispărute? din carlinga trasă de cai ochi umani mai săgetează prin hublou cupola de cer lupii poate au dispărut şi ei sau poate retraşi în bârloguri

Craiova

ANCA TĂNASE SRIGĂTUL

Braşov

Strigaţi împreună cu mine când strig, dintr-o singură inimă şi o singură gură.

Să-l rostogolim, strigătul, val fără frână, până la porţile cerului, să dărâmăm din nou Ierihonul.

Strigaţi împreună cu mine când strig, pentru urcarea lentă a frigului în oase, întors în ninsoare, răscolind disperări; pentru zi, pentru noapte, pentru iarbă şi moarte.

Strigaţi împreună cu mine când strig, pentru carnea şi floarea dorinţei, pentru mintea închisă în altă minte ca o spadă în stâncă, pentru mâinile care nu mai ajung la auriile, coaptele fructe ale cunoaşterii, credinţei, iubirii.

Strigaţi împreună cu mine când strig, va trebui să ne audă, până la urmă, Cerul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

BORIS MARIAN

Nr.7/35/2014

incapabil de-a arunca pe masă demisia.

Am trimis înapoi o recomandată, strigând: „Nu mă judecaţi chiar acum!?

Am pus pe-un portativ în cheia sol, o notă întreagă şi-o pătrime ce mă doare, compunând melodia fericită pentru o viaţă viitoare!”

Invenţii Invenţii, o mie de nume, deşert - o mie de glume, ţi-aduc la picioare o lume, asta ce spune?

Timpul, ca fluviul Mekong, trecu fără surle şi gong, treziţi la ţărm, lângă Styx, destinul, o dâră de pix.

O fi în pericol tandreţea?

Mă-ntreabă vecinul Oţetea, frunzele sunt în pericol?

Ce secol suav şi ridicol?

Nici inima nu se mai strânge, zace-n risipă, mai plânge, alarmele-s false, la arme, uitaţi de nirvane şi karme.

Ajuns-am un Diogene, Carthagena fără de gene, cuvintele mele sunt palme ce-ţi mângâie formele calme.

VIORICA MOCANU SULTĂNEL copacul meu cu rădăcini adânci

Tg. Ocna

am înţeles că eşti un copac cu rădăcini adânci ţi-am spus că voi veni la tine de câte ori mă vei chema să-ţi duc ramurile spre ploaia ce-ţi va hrăni rădăcinile te-am rugat să mă chemi mă dor aripile de atâta nezbor nu ţi-a plăcut să te-nţeleg copacul meu cu rădăcini adânci ai fi vrut să-mi urlu către cerul tău furia să te zgâlţâi cu ochii ieşiţi din orbite şi cu degetele strâmbe de fier să-ţi aduc în loc de pământ carnea aripilor mele şi surâsul etern de tine încep să mă tem înaintea răsăritului

CRISTIAN POP

Dintr-o parte

Fluierând a pagubă şi confuzie lumească, am decupat din gând, profilul şoldului tău, practicând descântece de vrăjitor începător. Într-un târziu de timp şi anotimp, mi-a venit o factură-hârtie din cer, îmbibată cu arome de smoală şi data scadentă a canonului expirată.

Deţin revelaţia unui fraier cu diplomă,

întunecat e Doamne ceasul pe calea ce mi-ai hărăzit ce sunt ce simt ce scriu sunt viu şi umilit căci ceasul cel mai greu l-ai pus în calea mea spre răsărit pe firul meu de praf trăiesc şi de lumină am fugit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi timpul din drum să întorn!

rugăciune Doamne leagă-mi pământul de ceruri să nu-l pierd când te caut şi dă-mi ochi să văd îngerii cum sunt făcuţi din inimi ca nişte pâini în aşteptarea gurilor flămânde dă-mi Doamne mâini să pot atinge locul acela pe care ochii orbiţi de lumină nu-l pot zări să pot străbate zidul şi-n trecerea mea podurile să se facă aripi.

Aş vrea din nou ca altădat’ Să stau de vorbă cu ai mei Dar drumurile s-au schimbat; Tăcute sunt şi făr’ de ei!

IONIŢĂ GABRIELA Anotimpuri Ceaţa mi-a intrat în ochi şi m-a-ntrebat de tine te-am văzut? ţi-e bine?

CONSTANTIN NICHITA, Aş vrea Prin satul meu de altădat’ Dintre cei dragi s-au mai rărit…

Acelaşi e dar s-a schimbat Şi-mi pare tare pustiit!

Au rămas drumuri uitate Printre casele bătrâne, Amintiri, vorbe deşarte De la cei plecaţi în lume.

S-au ridicat şi case noi Care la fel sunt de pustii…

Pline-s şi ele de nevoi Şi de aleanul de copii! În praguri vesele odat’ S-au aşezat tăcerile, Iar cei ce încă n-au plecat Cu greu îşi duc poverile. În vatră focu-i stins demult, Iar vântul şuieră prin horn…

Aş vrea poveşti să mai ascult

Iaşi

Cuvântul dulce şi trudit m-a trezit şi m-a-ntrebat de tine te-am învelit? ţi-e bine ?

Vinul roşu, demidulce m-a ademenit şi m-a-ntrebat de tine te-am îmbătat? ţi-e bine?

Răcoarea nopţii mi-a pătruns în piele şi m-a-ntrebat de tine te-am simţit? ţi-e bine?

Mi-e greu, e complicat să recunosc că noi ne-am depărtat; nu ştiu ce să răspund şi-atunci mint : da, l-am văzut, cânta doar la vioară, în ritm de primăvară, sorbind lângă o doamnă nectarul florilor de toamnă, cu pletele-nfăşate-n vară lungi lanuri de secară.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

Iaşi

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE De învelit, de îmbătat ? fireşte că nu am uitat! un rând fragil de poezie să-l încălzească pe vecie, trei picături de rouă albastră să-i cânte doar dragostea noastră!

Iar de simţit, îl simt ca o fiară prizonieră şi flămândă într-o iarnă glaciară!

CONSTANTIN CRISTESCU ALTE DIMINEŢI Am încercat să alung Razele dimineţii Ce-mi bat singurătăţi, În fereastra plină De clipe prăfuite.

Visele mele nu mai Au aripi şi rămân Tăcute, încorsetate, În pânze de păianjen.

Tu mai calci curcubee Amestecând miresme De amintiri şi-mi cobori În ochi cristale de rouă.

Deschide-mi poarta Noilor dimineţi cu note Mierlă în teiul înflorit, Îmbrăţişează-mi umbra Fără lacrimi, ci doar, Cu adieri de cuvinte...

IOAN GRIGORAŞ - Să nu dai voie timpului să ţese Între noi doi o pânză de tăceri, Ambiguu să mă-nvăluie-n accese De nostalgii, trimite-mi mesageri Care să-mi spună că nimic nu trece Lăsând în urmă aştri căzători Şi-o dâră albă dureros de rece...

Mai lasă-mi în cutia de scrisori,

Nr.7/35/2014

Un semn să ştiu că merge mai departe Sculptat în inima Olimpului Un mit ce nu e scris în nicio carte, Te rog să nu dai voie timpului...

- Din câte ştiu, de multe ori se spune Că timpul vindecă dureri şi boli, Ori trece nemilos şi te răpune (Se-ntâmplă deseori celor frivoli), La cei care iubesc prin poezie Găseşti clepsidre pline de rubin Şi nopţile scăldate-n fantezie, Timpul veghează lângă baldachin.

Pe noi a reuşit să ne cunune, Chiar dacă la-nceput am fost doi poli Şi nimeni nu credea într-o minune, Ai dragostei suntem azi primii soli.

Liliana Trif & Ioan Grigoraş

Emanuel Pope - Filip Tănase

Vocea Hoţului din Bagdad pe calea mântuirii sale „ Nu mai cred în nimic sau aproape în nimic .” 25 şi nu te mai ascult de-acum, Îndestulătorule degeaba-mi port eu mâna prin urma-ţi risipită şi iscodesc cu gândul prin taina faptei tale prea vast îţi e misterul şi prea ascuns ţi-e tâlcul. Îndestulătorule, mă asculţi? în nopţile de iarnă nu voi mai arde şoapte, şi-n drumurile verii nu-ţi voi mai bate-n poartă; cărările de munte cu cele dinspre mare de-acum îmi sunt egale şi aşteptarea-i moartă. Îndestulătorule, mă auzi? fervoarea faptei tale de mult nu mai inspiră şi de atâta iscusinţă ai împovărat pământul opreşte-te din artă, Ispititorule!

25

Octavian Paler - ( din seria Robinson Crusoe şi Itaca volatilă )

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.7/35/2014

privirea vânează înţelesul înaltului.

Vânătoare de forme

MONICA MUREŞAN ama de stele Ai aripi de vioară eu glas de nălucă eşti ceea ce coboară eu ceea ce urcă.

Ai privire de fulger şi umbră eu sunt pornitule din înger eu din pământ.

Treci vama de soare eu vama de stele eşti sevă călătoare eu jocul de iele...

Vânătoare de înţelesuri Fiecare dintre înţelesurile ştiute vânează ceva: privirea vânează înţelesul înaltului înaltul vânează înţelesul auzului auzul vânează înţelesul mirosului mirosul vânează înţelesul pipăitului

Fiecare dintre lucrurile înţelese vânează ceva: cerul vânează forma copacului copacul vânează forma păsării pasărea vânează formele întinderii întinderea vânează formele apropierii apropierea vânează formele noastre noi ne vânăm formele formele ne vânează cuvintele cuvintele vânează forma cerului cerul vânează forma copacului.

Clepsidra de apă Marea este clepsidră risipitoare şi odată cu trecerea apelor devine o măsură pe măsura lucrurilor ce se compun în măsuri de apă şi nisip atunci soarele devine o măsură a zilei şi floarea-soarelui vesteşte dimineaţa pe când în jur apele împrăştie sămânţă de culoare odată cu trecerea risipei devii o măsură în măsura timpului ce se recompune din adâncuri lacome atunci luna îşi măsoară noaptea şi regina-nopţii vesteşte înserarea pe când împrejur apele adună culorile ca însuşire a risipei...

pipăitul vânează înţelesurile noastre noi ne vânăm înţelesul înţelesul ne vânează simţurile simţurile vânează înţelesul privirii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.7/35/2014

ALENSIS DE NOBILIS ISPITǍ Gol în lumina Ce mǎ sǎrutǎ Pe tot trupul Ca o amantǎ Care mǎ idolatrizeazǎ Îmbrǎṭişez lumina Ce îmi mȃngȃie pielea Cu raze De la Facerea Lumii.

Stau în lumina nudǎ Din clipa dintȃi Şi mǎnȃnc mǎrul Am ucis şarpele Şi am pǎstrat coasta femeii.

Vreau raiul înapoi Drept rǎsplatǎ Pǎcatelor mele Fără vârstă...

Mă scald în lumină Singur Gol Nou-născut În pulberi stelare Simt în fiecare celulă Atingerea lumii Totul e-aici Totul e dincolo Mă topesc printre lucruri Ca râul de lavă Mă mângâie raza Pe creştet Beau sevǎ de cactuşi Cursă din stea Mă scald ca un prunc În ape de zare Cǎzut în istorii Fără de vârstă...

CHINDEA MARIA ELENA În loc de mere uneori scutur absenţe care novă ţi-a ascuns în marsupiu strălucirile mă-ntrebi ştiu ochiul meduzei nu se înfruntă fără oglindă chiar dacă râzi ca un zeu prea multe ruguri am îndesat între coaste nu pentru vulturii lui zeus şi grătarele de week-end aprind zilnic focurile celeste deşi aţi dat drumul elefanţilor în vitrina cu porţelanuri din atrii pun în batistă de rouă furnalele (nu vreau să merg pe căile îmbălsămate ale plângerilor la UE) smogul din sărutul de iudă îl înnod într-o lacrimă costumul efemerului nu-i etanş prin fisuri largi cât o viaţă poate să plouă crematorii în mine atenţie să nu astupi izvoarele în caz de urgenţă pe frecvenţa unui fulger îmi poţi asculta inima mergând pe şosele cancerigene nu-i suficient doar marcajul de ceruri dezleg umil genunchiul din piatră pupilele de flăcări le pun în rastel pentru generaţiile următoare nu mai întrerup orgiile de bezne în şanţuri n-am să curg ruginiu pentru o poleială scorojită de ţipăt pipăi ecoul neantului din mine paşii decopertează geneze

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu care şi nebunii se alintă?

Dar cei ce ştiu că nu e un noroc o cântăresc, o seamănă şi-o cântă.

POPESCU CARMEN GEORGETA

din volumul Viaţa ca un joc, 2014

O iubire mai mare Te strig în noapte şi-nchid ochii tu, plin de doruri precum plopii, te scuturi cu uimiri în mine în clipa ce de somn îmi ţine să nu mă pierd de gândul treaz ce mă sărută pe obraz .

Cobor în mine şi-ţi aduc răspunsul ce rămâne mut de lipsa noastră de-ntrebări pentru căderile de ieri, mă număr şi mă-mpart la doi ca să se rupă-n amândoi trăiri pierdute în zadar sau doar uitate într-un sertar.

E-atâta pace printre gânduri şi printre vorbe, printre rânduri că-mi cresc milenii în surâs cu care nasc un gând mai sus şi alte rime-n aşteptare pentru-o iubire şi mai mare .

VIAŢA CA UN JOC Mă-ntreb: cu ce culori aduc iar primăvara şi-n ce cămări ascund un gând temut, ce linişti ţin în toc şi-n călimară şi ce furtuni în pasul de-nceput?

Ni-i viaţa veşnic împărţită-n două privim 'napoi, privim cu dor 'nainte şi-n clipa când se sparge-o frică nouă mai scriem pe destin nişte cuvinte.

Ce-i viaţa noastră, dacă nu un joc

ADAM ARMINA FLAVIA În noapte cuvântul născutu-s-a nud În noapte cuvântul născutu-s-a nud.

Suflarea de gheaţă i-i rugă şi-alint, Visarea îi toarce poveşti de argint, Uitării să lepede pântecul crud. Închide un ochi şi-i aproape de Rai, Se-ascultă şoptind Căi Lactee-n adânc, Sub piele îi curge un plânset de ţânc Şi vântu-i e doică-n al nopţii serai.

Doar luna foşneşte în cuibu-i de foc, Un petic pe cerul cu mlaştini cernit, Clipeşte dorinţe-n fântâni de granit, Când stele la sânu-i de lavă se coc.

Pe limbă un cântec demult năruit Îi creşte dorinţa, în suflet hanger.

Cuvântul întinde o mână spre cer, Şi sânul îi pare în alb văruit.

Respiră căldura din globul de jar, Pe nară uşor picurând în amurg Şi câte-amintiri pe sub pleoape se scurg, Din vis când îl smulge al morţii birjar!

Captiv în cavoul de lacrimi şi fier, Cuvântul se leagă de pântecul crud Şi moare cu ochii ţintiţi către sud, Din nou să se nască-ntr-un veac acvifer.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cine şi ce mai scrie?

Ne-am adunat la rugăciune, se sfinţeşte lăcaşul cuvintelor, Un preot îngână ceva despre versurile plecate la loc cu verdeaţă, enoriaşii i se adună în sânge şi brusc hemoglobina îi creşte,

MIHAELA OANCEA Panta rhei

Aici e plin de poeţi, îşi scuipă în altar întunericul, îl întind ca pe o gumă până ce firul subţire se rupe, Unii se ţin cu ghiarele de braţul celor din faţă, visează la anafura îmbătată cu laude, Cine şi ce mai scrie, când viaţa îşi îmbracă hainele de duminică şi trage clopotele în urma cuvintelor?

ROBERT HODOROG

Bucureşti

Un curcubeu şi-o simfonie Din fântână au ţâşnit şuviţe blânde, muzicale Şi-acum răspândesc un cântec în patru puncte cardinale …

Iar eu suspin şi cânt cu ele …

Se înalţă-n jur mereu Un curcubeu şi-o simfonie… de lacrimi dulci …

Numele tău !

Ca un apostat, urla prin văi adânci, Surprins de-o viitură; Îşi întindea năvalnic braţele Spre cerul ce scăpăra Din copite de foc.

Târziu, Din tulnic se rostise O chemare Cu tâlc neînţeles. În auroră, Liniştea stăpânea zarea, Iar Timpul tuşea sec, Ieşind din bivuac.

De pe clavicula zorilor, Grijile lui păreau A se disipa în aval, Odată cu ploaia de mai.

Cobora abruptul alpin, Dar urma de pe stânci N-avea chip Şi-nfiptă-n plămâni sta o hidră, Ce chinu-i mărea neîncetat.

Speriat, închidea pleoapele, Şoptea gliei eresuri de-altădat’, Anina visuri pe ramuri de-alun, Împreunându-şi mâinile Pentru rugăciune.

Cerbii boncăneau În căutarea ciutelor, departe.

Vox clamantis Crepuscul - decor sepulcral.

Nimicul cuprinde cu braţe noduroase spaima, revolta, declinul,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nevroza şi febra viscerală laolaltă.

Din călimară, poeţii pot coagula cu greu stări în silabe.

Ca pe maidan, literele, schizofrenice, aleargă pe catalige, purtând pe umeri cuvintele - bufoni trişti.

Clovnii lumii părăsite au buzunarele pline de sensuri din care clădesc incomode întrebări.

Azi, când grijile şi-au rupt în coate hainele şi-aşteaptă cu pupilele dilatate finalul teribilei nopţi valpurgice, omenirea îşi strigă disperarea precum Orfeu, fuge ţipând înfricoşată ca-n tabloul lui Munch.

Oare în urmă va rămâne doar o voce care strigă în pustiu?

DUMITRU ICHIM

(Kitchener, Ontario)

CA SPICUL DE SOMN MĂ APLEC Mi-e somn de tăcerile albe prin care niciodată nu mi-a zburat tărâmul nici măcar umbra de corb.

Tăcerilor albe mi-e dor să mă sorb, tăriei înaltul doar apele zicu-l! Încărcat de polen, spaimelor galbă, spre somn mă aplec

Nr.7/35/2014

peste fluierul stânii ca spicul.

Chiar moțăind în picioare, visul de pită mă fură c-am adormit în căușul palmelor Lui tăcere subțire și albă din miresmele pâinii!

TĂCEREA PRIMELOR CUVINTE Atât de proști eram și-atât de puri în toate, ca primii oameni dinainte când nu erau cuvinte, ci din privire și tăceri se-nțelegeau în limba florilor de meri.

Cum o fi fost tăcerea mea crai nou ori lună plină?

A ta, în neastâmpăr de lumină, către cuvânt făcu un pas, dar tot tăcere a rămas. ...și totuși...

Tu ți-aduci aminte când buzele tăcânde ne certară: Prostuților, cum n-ați știut de prima oară tăcerea primelor cuvinte?

ROMANŢĂ PENTRU OCARINĂ Odată a fost ca niciodată doar pentru cei din poveste, dar pentru noi, nimeni nu știe, odată s-a întâmplat ca să fie cu adevărat numai odată. În fiecare an luna sărutul nostru odată ni-l fura pentru meri să-i învețe-nflorirea albului sfânt fără umbră de ieri.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ultima oară vorbind de o lumină ce-o toarce lutul prelung din ocarină mi-a spus să nu mă supăr, dar și al nostru-odată a fost ca niciodată... Și a plecat cu el.

Brazii șușuteau peste izvor, psalm înalt ce doar odată se îngână: Cel ce o ține de mână e Gabriel îngerul ei păzitor NU JUDECAŢI RAMUL...

Nu judecați ramul când frunzele-și îngână-n despletire, pe umeri de ape, descântec ce se-ntoarce în descânt.

Cuvânt când arunci, fii atent, din tâlcul ascuns te condamnă.

Dacă o singură dată nu ai fost copac cum ai putea să vorbești de iubire?

A iubi începe cu verbul de toamnă când te destramă din frunză tot ce fost-ai pământ, plătind cu-nchipuiri din aur podul ce-l treci, din tine dându-i vamă.

Dacă o singură dată nu ai fost copac cum ai putea să vorbești de iubire?

Lăsați-i copacului dreptul de mire.

La ora de nour aleasă, după cântecul stins în vocale. i se vor umple toate brațele goale cu cea mai frumoasă-nflorire cântecul alb de mireasă.

CORINA MILITARU Întâlnirea Irina lucra încordată la calculator. Trebuia să termine o situaţie într-o oră. În birou toţi colegii spuneau, voiau sau făceau ceva. Irina nu avea timp să-i audă. Pentru colegi devenise ceva obişnuit s-o vadă lucrând aşa. Chiar glumeau pe seama ei spunând că, este o extensie a calculatorului.

Să fie nemulţumită, nu avea timp. Să fie mulţumită, nu avea motive. Prea mulţi şefi! Îşi amintea că, la început avea doar unul apoi nu ştia cum ajunsese să aibă mai mulţi şi toţi voiau câte ceva. Întotdeauna urgent. Organizare genială! Pentru ei. Îl abordase odată pe unul dintre şefi, mai şef decât alţii, şi-i dăduse o soluţie pentru optimizarea lucrului la birou în aşa fel încât, să nu se mai stea atât de mult peste program. Acesta, îi răspunsese cu o indiferenţă superioară că, ar fi mai bine să-şi aducă perna şi pijamaua la serviciu ca să nu mai piardă timpul cu drumul dus-întors acasă.

- A mai venit un mail! o auzi Irina pe Ralu colega ei.

- De la cine?

- De la compartimentul „briliant”!

- Ce mai vor şi ăştia de la IT? Ce n-au?

- Irina! Uite necesarul de materiale. L-a cerut Gabi. Urgent!, zise George gestionarul.

- Lasă-l pe birou, văd eu mai târziu!

- Trebuie trimis urgent!

- Biine! Am înţeles! Acum lasă-mă că am treabă. Ce ziceai Ralu că vor brilianţii? întrebă Irina lucrând în continuare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Simţi o prezenţă lângă biroul ei, ridică privirea în fugă şi-l văzu pe Ion, parcă golit de curajul de a mai spune ce vrea.

- Ionele, ţie ce-ţi trebuie? întrebă Irina folosind ultimele resurse de calm în timp ce, pe sub birou piciorul ei bătea frenetic tic-tacul nervilor abia stăpâniţi.

- Contractul ăsta trebuie să ajungă urgent la Bucureşti.

- Lasă-l acolo în tăviţă. Mă ocup imediat de el. Ralu?

- Da! Ce-i?

- Brilianţii! Ce vor? Nu mi-ai spus...

- Păi ce! Am avut loc? Cred că au simţit că nu avem de lucru şi ne-au dat!

- Adică?

-Vor să verificăm până la sfârşitul programului dacă s-au transferat bine facturile de chirie.

- Cuum? Sunt sute! Ce-s nebuni?

- Nu de azi! Au spus că nu se pleacă acasă până nu se termină verificarea.

- Şi celelalte situaţii? Cine le face?... Nu! Irina se opri din lucru, se destinse în scaun şi privi pe fereastră crengile castanului prin care vântul foşnea frunzele crude de primăvară. Soarele îi mângâia mâna rămasă inertă pe tastatură. Îl trădase atâta amar de vreme. Luă o coală de hârtie şi începu să scrie. Apoi se ridică, se duse în biroul şefului, lăsă coala scrisă. Se întoarse şi începu să-şi strângă câteva lucruri.

- Ce faci?, întrebă Ralu.

- Mi-am dat demisia. Trebuia s-o fac de mult! Îşi luă sacoul, trecu pe lângă colega ei blocată într-o expresie de mare uimire, ieşi din birou spunându-i: - Ne auzim, o să te sun...

Se văzu afară şi pe măsură ce se îndepărta de birou, haina incomodă a stresului cădea de pe ea rămânând în urmă. Se întreba de ce nu făcuse acest pas mai demult. Poate comoditatea, poate speranţa că va fi mai bine, poate colegii care-i erau dragi, poate frica de necunoscut.

Jurase odată mai demult să nu mai lase pe nimeni să-i fure viaţa. Dar urcase într-un carusel şi uitase că este alegerea ei să coboare. Se tot învârtise într-un cerc vicios. Viaţa ei se redusese absurd

doar la serviciu şi somn. Scopul iniţial de a folosi resursele furnizate de serviciu pentru a-şi exprima în timpul liber pasiunile, fusese distrus prin reducerea la zero a vieţii personale.

Soarele călduţ îi mângâia faţa, ochii se scăldau fericiţi în verdele crud al primăverii, vântul uşor îi spăla obrazul de griji. Bucurii mărunte vândute. Fără să-şi dea seama.

Ajunse la parcul pe care îl evitase de atâtea ori pentru a scurta drumul. Acum nu se mai grăbea şi nu-şi mai refuză plăcerea de a se lăsa purtată la întâmplare pe aleile lui. Privea în jur. Copacii timizi îmbrăcau haină de frunze şi flori, iarba se trezise din visul iernii, fântâna arteziană era încă adormită, băncile nu-şi mai plângeau singurătatea. Asculta simfonia naturii. Cântec de păsări amestecat cu râs cristalin de copil, cu strigătul dojenitor al unei mame autoritare, cu şoaptele îndrăgostiţilor şi cu lătratul unei căţele, căreia primăvara îi făcuse cadou şase pui. Senzaţia de libertate îi înflori un zâmbet pe faţă şi-i dădu încredere în viitor.

Un bărbat în vârstă îi zâmbi larg, ceea ce o făcu să-l cerceteze atent. Înalt, distins, elegant şi îngrijit, îşi ridică pălăria venind spre ea.

- Sărut mâna, doamna inginer... spuse el privind-o cald, în timp ce-i sărută galant mâna.

Irina căută în ochii lui. Îşi aminti. Ceva se schimbase. Ochii ce o priveau pierduseră sclipirea tăioasă dată de statutul de comandant, câştigând blândeţea şi înţelepciunea statutului de pensionar.

- Bună ziua, domnule comandant...

Irina observă că acesta întârzia să-i elibereze mâna şi simţi că, privirea lui încerca să-i spună ceva. Îşi amintea cum o chinuise acest domn în urmă cu şapte ani. Lucra pe atunci în unitatea unde acesta era comandant. Nu o plăcuse niciodată şi obişnuia să-i inventeze greşeli. O umilea în faţa colegilor şi nu o dată vărsase lacrimi de neputinţă din cauza persecuţiei lui. Până într-o zi... *** Irina intră în birou, simţi cum o înţeapă privirile curioase ale colegilor, ajunse la locul ei şi se ascunse în spatele hârtiilor. Aurel se întoarse către ea şi o întrebă: - Comandantul?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Da, răspunse Irina în timp ce lacrimile începură să curgă pe faţa ei.

- Lasă fată! Trece şi asta! Oricum n-ai ce face! spuse Nicu trezit din moţăială. Era fiul unui om influent, tolerat în birou chiar dacă nu făcea nimic.

- Ce vrea iar? întrebă Aurel.

- Ei, s-a legat de mine că iar nu merge instalaţia de la Comandament. Spune că eu sunt de vină, că n-am fost în stare să fac un proiect bun.

- Proiectul n-are nimic! Este foarte bun! zise Camelia - Eu ştiu! Dar cum să-l conving pe el. Nici măcar nu este de specialitate ca să înţeleagă.

- Ştiu eu care-i problema! interveni Aurel. Ăştia vor să facă din rahat bici... Folosesc materiale recuperate şi când cedează se miră. Dă-i încolo! Nu mai pune la suflet!

- Zici tu! Cum să nu pun când mă pândeşte peste tot! Mi-e şi frică să mai ies din birou!

- Irina! spuse Vali, cea mai în vârstă colegă.

Tu îi dai prea multă atenţie. Lasă-l încolo! Fă-te că nu-l auzi!

- Aş vrea eu să nu-l aud! Nu înţeleg! Dacă nu sunt vinovată de ce să tac şi să înghit?

- Pentru că el este comandant şi tu nu! zise Vali.

- Adică să mă înnebunească doar pentru că poate, nu?

- Dacă vrei să rămâi aici... spuse Nicu - Nu! Nu mai vreau să stau aşa!

Irina se ridică de la birou şi porni spre uşă.

- Ce faci? Întrebă Aurel - Mă duc la el.

Lăsă în urmă sfaturile colegilor. Nu putea să accepte că frica era singura soluţie. Ajunse în faţa uşii pe care scria „Comandant”. Îşi stăpâni tremurul corpului, inspiră adânc, bătu şi intră când auzi invitaţia comandantului. Văzu cum se şterse zâmbetul de pe faţa acestuia, lăsând loc unei expresii reci şi distante.

- Doamna inginer... vă ascult! zise acesta ocolindu-i privirea, lăsând-o să stea în picioare în timp ce el se lăfăia într-un scaun confortabil.

- Domnule comandant... Am venit să vă întreb cu ce v-am greşit. De ce vă purtaţi aşa cu mine?

- Nu mă tragi dumneata la răspundere pentru ce fac!

Nr.7/35/2014

- N-am venit să vă trag la răspundere. Voiam doar să înţeleg.

- Dumneata să înţelegi că trebuie să-ţi faci datoria!

- Îmi fac datoria. De unde aţi tras concluzia că nu mi-o fac?

- Mai ai şi tupeu! Cine te crezi?

- Domnule comandant, cu tot respectul. Sunt angajatul unităţii, nu al dumneavoastră! Îmi fac treaba foarte bine şi nu vă înţeleg atitudinea.

- Îţi faci treaba? Îmi crapă obrazul de ruşine de fiecare dată când sună de la Comandament şi-mi spun că iar nu merge instalaţia proiectată de dumneata! Asta-i treaba pe care o faci? Zi mersi că nu te dau afară!

- Nu este vina mea!

- Ba da! Nu eşti în stare să faci un proiect, dar ai tupeu să-mi ceri socoteală.

- Proiectul este bun. Instalaţia se strică din cauza materialelor. Nu putem refolosi orice material.

- Nu! Proiectul este prost!

- Pot să vă demonstrez că este bun.

- Mă rog, cum?

- Refac toată lucrarea cu materiale cumpărate de mine. Dacă funcţionează cum susţin eu, dumneavoastră îmi restituiţi banii şi nu mă mai trataţi în felul în care o faceţi acum.

Faţa comandantului împietri preţ de câteva secunde, iar în birou se aşternu o tăcere care nu prevestea nimic bun. Apoi acesta începu să urle, - Ieşi afarăă! Nimeni nu-şi permite să fie obraznic cu mine!

- Dar...

- Nimic! Ieşi! Să pleci din unitatea mea!

Acum! Să pleci!

- Cu tot respectul. Nu plec nicăieri. Daţi-mă afară dacă puteţi sau plecaţi dumneavoastră dacă nu vă convine. *** Irina îşi amintea că după acea confruntare domnul comandant încetase s-o mai şicaneze. Parcă ceva din hotărârea ei îl pusese pe gânduri. Acum îl avea în faţa ochilor şi-i simţea remuşcările. Irina intuia că amândoi priveau înapoi către aceeaşi amintire. Avea iarăşi sentimentul că viaţa este plină de surprize. Îşi amintea că domnul comandant

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE plecase din unitate înaintea ei, fiind nevoit să se pensioneze. De asemenea, îşi amintea că i se păruse inutil să-l mai întrebe la despărţire „Ei, domnule comandant, cine a plecat primul?” aşa cum visa în momentele de tulburare să-i plătească pentru lipsa de bunăvoinţă.

Cum domnul comandant întârzia să-i elibereze mâna, Irina îi spuse, - Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi!

- Ştiţi? Îmi pare nespus de rău...

- Mda, aveţi şi motive!

- Da! V-am făcut să suferiţi...

- Aşa este. Nejustificat! Dar... aş putea să vă iert!

- Ce uşurare! Să aud asta...

Irina îl privi preţ de câteva secunde pe acest bărbat impunător îndepărtându-se, păşind mai departe în viaţa lui mai uşor cu un regret. Plecă şi ea pe drumul ei eliberată de îndoieli. Această întâlnire îi amintise că, nemulţumirea în afara acţiunii este risipă de energie şi înseamnă pierderea visului. ©Corina Militaru

Poemele iubirii

de Vavila Popovici

Aflată de ceva vreme la fiicele sale, peste Ocean, poeta Vavila Popovici, născută într-o zi istorică de 24 ianuarie 1935, în localitatea Noua Suliţă, judeţul Hotin, Bucovina de Nord, îşi toarce în continuare cu sârg firul destinului poetic, scriitoricesc, trimiţând din depărtări albastre încă un volum, 490 de pagini (al 23-lea din bogata sa bibliografie), frumos intitulat Poemele iubirii. Tipărit în toamna aceasta la Charleston SC, SUA, aşa cum mărturiseşte însăşi autoarea într-un foarte scurt cuvânt introductiv, „poemele se adaugă celor din cartea Scrisori de departe, împreună alcătuind «Poema» vieţii mele de până acum“.

Cititorii vor găsi în paginile acestei cărţi o lirică meditativ – reflexivă, sentimente care au frământat-o pe poetă şi care au determinat-o să-şi pună uneori întrebări şi să caute răspunsuri. A scrie sau a citi poezie ţine de prospeţimea spiritului şi nici întrun caz de vârstă.

Volumul este structurat pe mai multe capitole mari: Culorile vremurilor, Cântările anotimpurilor,

Reverberate gânduri, Remember, Rugile noastre, Părinţi şi copii, Locuri. Dintre sutele de poeme ale

Jeanne Saint Cheron

volumului citez câteva texte spre edificare: „Cândva ne spălam cu adevăr şi iubire/ Dumnezeiască trăire!/ Azi ne scăldăm în raţiunea omului-rege,/ Pe noi înşine nu ne putem înţelege.“ (Paradox); sau: „Nu vom putea uita decembrie optzeci şi nouă/ Nu! Nu vom uita acele nopţi nedormite,/ Cu privirile în televizor aţintite!“ (22 decembrie ‘89); sau: „Lupi hulpavi se plimbă pe trotuare/ în haine de sărbătoare./ Pe tarabe cărţi, reviste viu colorate; cu femei goale apetisante./ Firme noi scrise cu litere sofisticate,/ cuvintemprumutate;/ în vitrine o mie şi una de lucruri ames-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tecate.“ (Tranziţia în oraş); sau: „Ţâşnesc din nou sevele pământului/ Miroase a început de anotimp./ Un murmur vine din adâncuri,/ o lumină caldă, tremurătoare – din ceruri.“ (Început de anotimp); sau: „Mă îmbrac în aerul cald al zilei,/ trag Speranţa din cuier/ şi-o iau cu mine la plimbare.“ (O, tempora!).

Tonice gânduri. După cum foarte inspirat constata prefăţătorul volumului de versuri al Vavilei Popovici Singurătatea clipelor târzii, 2008, poeta „zboară cu aripi ne-căzătoare, rostul acestor zboruri fiind cărţile sale. Iar cărţile sale devin bunuri menite să-l îmbucure pe cititor. Să-l mângâie şi să-l înalţe spiritualiceşte“. ©Vasile GHIŢESCU

Câteva poezii din acest volum: Iubitul meu Somnul mi-l tulburi cu imagini de vis, alteori îmi trimiţi dorul de scris.

Cuvintele se transformă în lacrimi, mintea fuge spre-ntinsele patimi Sunt singură cu propria-mi viaţă, în greul drum, cu schimbata-i faţă. Ştiu, sufletu-ţi spune că toate-s deşarte, o, Doamne, ce-ntunecat abis ne desparte! Şi totuşi dragostea vine, nu ştiu, din pământ sau pe ape şi gândul incert pe care-l văd rătăcind, frânghie de mătase-mi pare de care-aş dori să mă prind.

Iubitul meu, uneori îmi trimiţi dorul de scris, alteori somnul mi-l tulburi cu imagini de vis…

Pentru tine Pentru tine furam strălucirea din stele, să pot da luciri veşnice privirilor tale îndrăgostite.

Pentru tine furam raze din soare să-ţi încălzesc trupul, să-l învelesc în cuvinte de aur.

Pentru tine inventam un ceas să bată doar secundele bucuriilor noastre.

Nr.7/35/2014

Gândurile înălţătoare ne erau, sufletele în braţele iubirii se legănau…

Cât de departe, pe-atunci, erau încercările morţii!

De dorul tău Luam pietre din locurile pe care le colindam, din stâncile care-n faţa noastră se zdrobeau, să putem reface, mai târziu, momentele-amintirii, ale iubirii… „Pietrele iubesc trecutul, stâncile ştiu cum şi când să se sfărâme, ele nu mor, ci nasc întruna pietre; şi pietrele cresc în tihnă până ajung din nou stânci…”

Ce frumoase poveşti îmi spuneai!

Acum, amintirile sunt doar ale mele!

Iubirea este doar a mea, nu şi a pietrelor!

Dar, my lord, ştii că pietrele mai şi înnebunesc când se rostogolesc din vârf de munte şi nimeni nu le poate opri?

De dorul tău, tot aşteptându-te, nu pot şi eu înnebuni-ntr-o zi?

Păsări flămânde Pasărea îşi roteşte aripile pe cerul albastru.

Când şi-a frânt zborul, înspăimântată, se-adăposteşte între crengile unui copac.

Când copacul îşi pierde frunzele, descoperită, mica pasăre devine pradă.

Păsări flămânde, lacome, stând la pândă, vin cu aripi întinse, silenţioase…

Dacă pasărea din copac se va prăbuşi, nici pradă nu va mai putea fi.

O, Tempora!

Mă-mbrac în aerul cald al zilei, trag speranţa din cuier şi-o iau cu mine la plimbare.

Uneori mi-e dor de absenţa lumii; indiscreţia ei îmi dă fiori, mă istoveşte.

Sufletul se deschide doar pentru tine.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O, chipul tău, astăzi, aproape uitat, mult mai mult imaginat!

Mă-ntorc, pun speranţa la loc, apăs un buton numai de mine ştiut.

Te-am pierdut! Plângeam, strigam, cu braţe-ntinse spre tine alergam, dar între noi, distanţa devenea infinită.

Templul iubirii se dărâma…

O, tempora, o, tempora!

MARIN DUMITRESCU

Cronică de Lucian Gruia Analizând poezia lui Hölderlin, filosoful Martin Heidegger stabileşte caracteristicile specifice ale locuirii omului în lume, în armonie cu pământul, cerul, divinităţile şi împăcaţi cu moartea. Acestă tetradă, cum o numeşte filosoful, este alcătuită oarecum, în viziunea mea, din patru cuburi alăturate pe un plan, rezultând locuirea pe planeta Pământ: „În salvarea pământului, în primirea cerului, în aşteptarea divinilor, în călăuzirea muritorilor se petrece locuirea ca acea împătrită ocrotire a tetradei”. (Martin Heidegger – Originea operei de artă, Editura Univers, Bucureşti, 1982). În concepţia filosofului german, omul dobândeşte locuirea autentică după ce devine conştient şi îşi acceptă condiţia sa de fiinţă muritoare.

A locui este similar cu a cultiva pământul şi de a culege roadele. Locuirea laică, asupra căruia stăruie Heidegger, implică şi construirea care mai desemnează: edificarea, întreţinerea, ocrotirea, îngrijirea în vederea existenţei autentice/cu rost pe pământ, pacea şi libertatea. Ion Spânu, în cartea sa de excepţie, Meşterul fiinţei. Prolegomene la o nouă interpretare a dramei „Meşterul Manole” de Lucian Blaga (Editura Dionysos, 2012), deplânge faptul că Heidegger, în teoria locuirii, nu s-a oprit şi asupra spaţiului sacru pe care îl reprezintă biserica. Casa oferă omului locuire, găzduire dar tetrada: pământ – cer – divini – muritori, rămâne neîmplinită. Filosoful german interprezează şi mănăstirea doar ca un

Nr.7/35/2014

campus de chilii care oferă găzduire şi ocrotire. Dar biserica, în care se petrec ritualurile religioase şi rugăciunile, aflată în centrul compelxului monahal, reprezintă altceva. Pentru Ioan Spânu mănăstirea simbolizează centrul lumii iar biserica axa acesteia, prin care se realizează comunicarea pământ – cer şi astfel tetrada se împlineşte, orânduindu-se vertical. În problema destinaţiei construcţiei, constă diferenţa dintre Legenda Mănăstirii Argeşului (mănăstire) şi drama Meşterului Manole (biserică). Din Dicţionarul de simboluri, elaborat de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (vol. I, Editura Artemis, 1994), Ion Spânu alege pe cele care numesc biserica Mireasa lui Hristos sau compară incinta sacră cu fecioara Maria, adică pe cele care conferă construcţiei creştine simbolismul matern. Biserica este construită de om, în biserică omul devine gazda lui Dumnezeu, găzduirea sa este temporară, Dumnezeu este amfitrion. Reţinem din acest expozeu că prima moarte o reprezintă chiar naşterea din pântecele mamei, iar a doua, reîntoarcerea trupului în pământ. Prima moarte (naşterea) ne conduce la suferinţă în timpul vieţii, a doua, la eliberarea spiritului de corpul efemer. Ambele ritualuri se petrec în biserică (botezul şi funerariile). Am trecut până acum în revistă, pe linia amplificării ontologice, două tipuri de locuire: laic-terestă şi sacră-edenică. Ne-a mai rămas un tip de locuire, locuirea cosmică şi sferică, vizând absolutul. Pe aceasta o regăsim în versurile poetului Marin Dumitrescu. Volumul Sfera, antologie de poeme (Editura Betta, 2014), cu o prefaţă profesională semnată de Aureliu Goci, ne uşurează munca întrucât ne permite să desprindem viziunea poetului asupra lumii. Sunt selectate poeme din volumele: Tratat de pace cu moartea, Simfonia materiei, Muntele, la care se adaugă un grupaj de Inedite. Locuirea cosmică, desprinsă din lirica lui Marin Dumitrescu, însumează două aspecte: geneza locuinţei care este întregul univers şi trăirea cu uimire a miracolului existenţei.

Geneza şi existenţa cosmosului sunt consecinţele legilor universale, care constituie „motorul imobil” ontologic. Momentul zero porneşte de la punct, de la marea explozie termonucleară, Big Bang: „Şi punctul este gol de stele/ Şi e naştere de lumi divine” (Mecanica cuantică-Simfonia materiei). Poetul se consideră martor al istoriei universului şi nu greşeşte, întrucât atomii de la geneza lumii se regăsesc şi în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trupul său. În momentul genezei: „...se aude singurătatea reală/ şi cosmică a materiei nestructurate,/(...)//... un gol imens în jurul meu şi eu, în centrul lui;/ Nu era nici timp şi nici lumină, era trist,/ Dar existam chiar dacă eram al nimănui” (Simfonia materiei-partea întâi). După explozia termonucleară, universul se extinde cu viteza luminii în toate direcţiile generând sfera care devine tema principală a liricii lui Marin Dumitrescu: „Mă aflam în faţa unei sfere şi mă închinam;/ Nu văzusem niciodată atâta măreţie;/ O viaţă-ntreagă atâta am putut să strâng, să am:/ Gândul, care mi-a dăruit această sferă, mie.” (Într-o noapte, gândul... – Tratat de pace cu moartea) Toate sunt sferice în universul său: punctul, corpurile cereşti, ochiul, universul, până şi gândul. Sfera reprezintă echivalentul spaţial al roţii plane. Roata s-a născut din rostogolirea primului copac tăiat şi lipsit de crengi, în epoca aurorală a omenirii. Între sferă şi punct e o afinitate electivă întrucât sfera are un singur punct de contact cu planul. În acest univers născut dintrun punct infinit energetic, sau de o valoare finită dar foarte mare, divinitatea nu poate fi căutată decât în interior şi reprezintă, după Marin Dumitrescu, ansamblul legilor cosmice: „Iar dacă ar trebui/ Să-l caut pe Dumnezeu,/Ar trebui să cobor în microcosm,/ Pentru că el a existat înainte (Aşa să ştiiSimfonia materiei). Odată cu mişcarea se naşte şi timpul: „Odată cu mişcarea s-a născut şi timpul meu,/ la început era numai al meu şi era lent/ Îi simţeam eternitatea ca pe un adânc mereu/ Şi numai gândul o număra, fiind atent.” (Simfonia materieipartea întâi). Cu electricitatea se naşte lumina: „sarcina electrică, misterul/ care/ dinadins/ a împins/ tot cerul/ în mişcare,// (...)// S-aprins materia, ardea pe clape/ Lumina începea să se întâmple,/ Timpul, îngrozit, fugea să scape,/ Sângera şi el rănit la tâmple.// Ardea materia, ardea atomul blând,/ Gândul se topea, ardeam şi eu,/ O infernală forţă mesteca în foc, râzând/ Şi fulgera mereu.” (Simfonia materiei-partea a treia). Dar universul nu avea conştiinţă de sine şi atunci, poetul, s-a substituit Stăpânului legilor naturii, aşezându-se chiar în centrul lumii: „Am dat naştere, fără să fi vrut, gândului/Şi l-am acoperit cu toată noaptea înstelată/ Şi pentru prima oară, cosmosul/ A avut conştiinţă de sine” (Filosofie -Tratat de pace cu moartea). După

Nr.7/35/2014

alte ere, Pământul s-a răcit şi a apărut viaţa, programată de aceleaşi legi universale, întrucât nimic nu este întâmplător: „Plante verzi au mucegăit pământul/ Şi sfântul mucegai/ A creat cu apa şi cu focul şi cu vântul,/ pe pământ un rai.” (Simfonia materieipartea a cincea). Sensul suprem al vieţii îl reprezintă dragostea, condusă de legea atracţiei universale: „...Câtă bucurie am simţit, visând, în piept,/ Că vom fi pereche, în lumea mare, eu şi ea;/ (...)// Eu eram particula bărbat, înconjurat de gânduri/ Şi ea particula femeie, care mă iubea în cer,” (Simfonia materiei - partea întâi). După cum ştim din teoria relativităţii, în urma exploziei termonucleare, galaxiile se îndepărtează una de alta, fenomen marcat de deplasarea spre roşu a spectrului luminii. La Marin Dumitrescu spectru alunecă invers, spre violet, indicând, paradoxal, un univers care şi-a încheiat extinderea şi a început concentrarea materiei, fenomen care va avea drept consecinţă o nouă explozie termonucleară şi naşterea unui nou univers. Încheind capitolul genezei să urmărim locuirea cosmică imaginată de Marin Dumitrescu. Poetul consideră că existenţa reprezintă minumea supremă şi este fericit: „Şi nu ştiam să plâng de bucurie că exist.// (...)// M-am iubit din prima clipă.../ (...)//Şi deodată gândul, mi-am explicat în gând,/ Că nu sunt aşa de singur, având cu mine gândul/ Şi că altcineva, ca mine,/ ar fi putut să fie stând/Şi am plecat în cosmos, cu gândul căutându-l.” (Simfonia materiei-partea întâi). Pământul reprezintă raiul: „Într-o zi, intrai,/ Cu gândul/ Chiar în rai;/ Umblându-l.” (PoemMuntele) Aici, poetul se simte fericit ascultând tăcerea, adică muzica stelelor a căror sfericitate induce sacralitatea: „Muzica e a doua parte a înţelegerii;/ Fără muzică nu ar exista îngeri” (MuzicaMuntele). Rostul omului stă în cunoaştere, efortul gândirii este imaginat ca un urcuş pe munte: „Înţeleg ceea ce văd mergând, pe munte,/ Şi ceea ce aud atent, pe munte/ Şi ceea ce gust mâncând, pe munte / Şi ceea ce pipăi, pe munte.” (Muntele). Cum apare tetrada heideggeriană în locuirea cosmică a lui Marin Dumitrescu? Pământul şi cerul sunt sferice. Divinitatea şi ea, fiind difuzată omogen în spaţiu şi eternă în timp. Moartea e naturală şi necesară, mioritică: „...şi desigur că eu am venit mult mai târziu./Însă foarte demult, de o eternitate întreagă,/ Şi pentru aceasta, îi mulţumesc argintiu,/ Morţii mele, care

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mi-e dragă.” (Mult mai târziu- Tratat de pace cu moartea). În concluzie, în sferă, elementele tetradei sunt contopite şi distribuite uniform în toate direcţiile. Dragostea le uneşte şi conduce pe toate. Stilistic sunt mai multe aspecte de discutat. Originalitatea poetului constă în transpunerea lirică a legilor universale. Când reuşeşte să le transfigureze estetic, atinge cote fascinante, sublime: „Doar lumina ştie să călătorească şi doar ea/ Se îndepărtează de propria ei naştere, arzând./ Timpul trece rece, cum trec eu, pe lângă ea;/ Pe lângă lumina lungă, luminând.” (Lumina-Tratat de pace cu moartea). În general, primul volum antologat este mai îndelung şlefuit şi aici găsim o densitate mai mare de poezii memorabile. În volumul Simfonia materiei, deşi există mari poeme cosmogonice importante ca mesaj, există şi multe texte eseistice, enunţiative: „Informaţia genetică/ A oricărui organism viu/O întâlnim/la nivel celular.” (Similitudini). Volumul Muntele cercetează sfera din punct de vedere gnoseologic, fără să mai aducă surprize. Din poeziile inedite se poate remarca aventura Copacului migrator care şi-a smuls rădăcinile şi care, după îndelungi peregrinări cosmice revine şi se aşează în faţa poetului. Ineditele anunţă un nou volum mai bine transfigurat estetic. Criticul Aureliu Goci consideră că Marin Dumitrescu este singurul poet contemporan român care reînoieşte firul cosmogonic cu poezia lui Eminescu. Şi concluzionează în prefaţa cărţii: „Aproape necunoscut, fără niciun suport promoţional şi cu totul în afara razei de acţioune a criticii, Marin Dumitrescu se conturează deja ca unul dintre cei mai importanţi poeţi ai începutului de mileniu.” Pe postcoperta cărţii, Eliza Roha subliniază: „Evident, poetul induce ideea că se află pe un canal de comunicare superior, dezvăluindu-ne misterele vieţii şi ale universului.” Până să se împlinească previziunea enunţată de Aureliu Goci, Marin Dumitrescu va mai călători prin univers: „Deasupra gării îmbătrânea dumnezeu,/ Doar eu eram tânăr şi încet,/ Nu ştiam unde merg, dar mă înghesuiam la ghişeu/ Să îmi cumpăr aiurea, prin cosmos, bilet.” (Gara-Simfonia materiei) ©Lucian Gruia

Nr.7/35/2014

Irina PAŞCA

DRAMATURGIA PROZATORULUI ŞTEFAN GOANŢĂ

În teatrul modern, afirmat începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, continuând cu perioada interbelică, pe lângă formele tradiţionale, apar noi forme de exprimare artistică, mai îndrăzneţe uneori şi mai încărcate de semnificaţii. Lucian Blaga cultivă teatrul mitic, impune un teatru de idei, poetic, accentuat metaforic şi simbolic, greu de pus în scenă. I.D. Sîrbu este adept şi el al teatrului mitic, de idei, cu personaje simbol. Adrian Maniu recurge la alegorie, în opera sa dramatică, istoria întâlnindu-se cu mitul.

Eugen Ionescu este fondatorul teatrului absurdului care aduce în scenă un om însingurat, într-o lume de care s-a înstrăinat, în care comunicarea nu mai este posibilă. Reprezentativă pentru teatrul modern este piesa Iona a lui Marin Sorescu, în care autorul creează un personaj atipic, simbol al individului însingurat, al cărui strigăt e o încercare de regăsire a identităţii. În tradiţia teatrului modern, cu particularităţile inerente, se integrează şi dramaturgia prozatorului Ştefan Goanţă. „Volumul de Teatru, apărut în condiţii grafice excelente, cu o copertă reproducând o lucrare de Jehan Calvus, Coşmarul, o mască de teatru” 26, îl recomandă ca pe un dramaturg remarcabil, afirmat la răspântia veacurilor. Indiferent de condiţia lor tragică sau comică, personajele lui Ştefan Goanţă se integrează în sfera nonconformismului activ, existenţial, existentă şi în ro. Petraş, Irina, Teatrul unui prozator remarcabil, în revista Contemporanul, nr.36/587 – 5 septembrie 2002, Bucureşti; 26

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE manele autorului. Eroii din piesele sale de teatru evoluează şi involuează într-un cadru reprezentat de spaţiul şi timpul în care au loc mari bulversări în plan material, social-politic şi moral. Acesta este mediul care influenţează, dar care nu determină umanitatea şi inumanitatea lor în veşnică încleştare. Pentru Ştefan Goanţă, oameni în adevăratul sens al cuvântului, dar şi monştri sau caricaturi umane au existat întotdeauna şi în palate şi în colibe, şi în „lumea bună” şi în „lumea de jos”, şi în societăţile declarate democratice, şi în cele aflate sub imperiul opresiunilor dictatoriale. Catalogarea, etichetarea şi chiar crearea ficţională a prototipurilor constituie esenţa raţiunii de a fi, a căutării, a marilor întrebări şi a mult aşteptatelor răspunsuri. „Personajele lui Ştefan Goanţă sunt indivizi la diferite niveluri de conştiinţă, lipsă de conştiinţă sau inconştienţă dobândită şi deliberat cultivată, oameni de diferite condiţii, poziţionaţi opus în balanţa eternului omenesc”. 27 Dramaturgul s-a născut în Nuntaşi, Istria, judeţul Constanţa, dar a copilărit acasă, în Oltenia, iar în anii adolescenţei şi ai intrării în tinereţe a cunoscut atmosfera provincială a oraşului Caracal, Bucureştiul cu părţile lui bune şi mai puţin bune, diverse medii, unde a fost nevoit să trăiască. L-a preocupat teatrul încă din tinereţe, având privilegiul să cunoască şi să joace mici roluri pe scena din Ploieşti, alături de marele Toma Caragiu şi de neuitatul Ştefan Ciubotăraşu. Activitatea sa artistică din vacanţele şcolare a fost remarcabilă.

Urmând firul vieţii scriitorului, constatăm dorinţa permanentă a lui Ştefan Goanţă de a scrie şi de a juca teatru. Student fiind la Bucureşti, îl obsedează rolul vagabondului din piesa lui Victor Eftimiu, Omul care a văzut moartea. Avea o pasiune nebună pentru teatru. Se gândise, într-o vreme, chiar să se consacre profesiei de actor, dar realităţile socio-politice din vremurile tinereţii sale nu i-au îngăduit să-şi vadă visul împlinit. În pofida tuturor opreliştilor, pasiunea s-a păstrat: nu pierdea un spectacol de teatru, făcea figuraţie, citea literatură dramatică, urmărea în reviste cronicile teatrale. La Facultate, a constituit o formaţie de teatru studenţesc ale cărei repetiţii se desfăşurau la clubul de pe strada Edgar 27

Petrean-Păuşan, Ileana, Ştefan Goanţă, Teatru, în vol. Ştefan Goanţă văzut de..., Editura Brumar, Timişoara, 2011;

Nr.7/35/2014

Quinet. A pus în scenă Omul care a văzut moartea,

de Victor Eftimiu, în care a interpretat rolul Vagabondului. „Partitura era generoasă, dar dificilă, pentru că personajul trebuia să joace identităţi diferite, în funcţie de schimbările de situaţie. Dar Ştefi îl «ghicise» şi îl interpreta cu brio. Îl urmăream toţi cu admiraţie, îndeosebi în celebrul monolog ce precedă ieşirea definitivă din scenă a personajului, când, la întrebarea ultimativă a celorlalţi : «Cine eşti, domnule?»,venea un răspuns neaşteptat: «Sunt omul

care a văzut moartea. Şi am cunoscut preţul vieţii.

Voi nu ştiţi ce frumoasă e viaţa. O otrăviţi cu prejudecăţi . Cu ambiţii neroade. Vă pârâţi unii pe alţii şi vă făuriţi singuri chilii de temniţă. Am vrut să vă aduc ceva din vântul depărtărilor: descătuşarea!

Nu m-aţi înţeles. Lăsaţi-mă să plec. Mă cheamă viaţa, libertatea!». Ştefi mi-a mărturisit odată că acele

cuvinte erau în deplin acord cu propriile sale gânduri despre lume şi viaţă. Şi că tocmai de aceea a ales piesa. Ca să le poată rosti de la înălţimea scenei.” 28 Dar premiera n-a mai avut loc aici, la Bucureşti. Plecat spre zări necunoscute, ajuns director al Casei Creaţiei Populare din Sălaj, şi-a realizat totuşi visul din tinereţe şi a montat un spectacol cu piesa lui Victor Eftimiu, la Zalău, în care a fost strălucitor în rolul Vagabondului.

Dramaturgul Ştefan Goanţă a fost dublat permanent de regizor, la care s-a adăugat uneori şi actul artistic interpretativ. A jucat diferite roluri, chiar şi în piesele regizate de el însuşi. A dat viaţă personajului Mircea cel Bătrân din piesa Io, Mircea Voievod de Dan Tărchilă, spectacol în care „creează un personaj de mare forţă, tandru şi aprig, patetic interiorizat, convingând, emoţionând” 29. A fost surprins de fotografii vremii în rolul Savantului 30, al inginerului Adam31, al unui soldat din piesa Zorilor, surorilor32, al Pământeanului 33, al Fântânarului 34 etc. Regizorul Mihai Dimiu din Bucureşti a fost cel 28

Moţoc, Doru, Un prieten în lumina amintirii, în vol. Ştefan Goanţă văzut de..., Editura Brumar, Timişoara, 2011; 29 Vesa, Maria, Un spectacol făcut cu dragoste, în ziarul Năzuinţa, Zalău, 1972; 30 Goanţă, Ştefan, Un cântec de dimineaţă-poem într-un act; 31 Munteanu, Cristian, Prima anchetă, piesă într-un act, Editura Eminescu, 1977; 32 Goanţă, Ştefan, Zorilor, surorilor...,apărut cu titlul A fost odată..., în vol. Teatru, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă , Cluj-Napoca, 2002; 33 Goanţă, Ştefan, Negurul, în vol. „Memoria Sălajului”(II); 34 Goanţă, Ştefan, Izvor de apă vie, în vol. „Memoria Sălajului” (II);

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai apropiat colaborator al său, iar despre personajele lui Ştefan Goanţă, Geo Saizescu spune: „Fiecare per-sonaj evoluează ca un destin trăit intens şi măreţ, de aceea reacţiile sunt violente, tânguirile sunt dure-roase, hotărârile sunt radicale.

Toţi eroii sunt, în fond, tragici într-un cadru tragic şi acţionează ca a-tare. Regizorul trebuie să pună trupa sa de inter-preţi în faţa necesităţii de a acţiona nu la deprin-derile lor actoriceşti, ci la viaţa însăşi, silindu-l pe fiecare să caute propria soluţie, devenind viu, con-vingător şi plin de conţinut.” 35 La cele de mai sus, se pot adăuga evocările unor mari personalităţi istorice: Mihai Viteazul (la Guruslău), Al. Papiu-Ilarian sau Avram Iancu. Textele sale dramatice au fost pre-miate la diferite concursuri naţionale: Sadoveniana, Tudor Arghezi, Vasile Alecsandri, Cântarea României etc. Nu greşesc dacă afirm că, în condiţiile date, a fost un artist complet, care a interpretat cu egală măiestrie, am spune astăzi, roluri diverse, atât pe scena propriu-zisă, cât şi pe cea a vieţii.

Volumul de Teatru, apărut în 2002, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, cuprinde câteva din piesele sale cu subiecte de strictă actualitate, fiind recomandat de Irina Petraş: „Toate vorbele mari: eroism, curaj, datorie, patriotism, spirit de sacrificiu, dar şi de conservare, sunt redefinite cu un firesc excepţional al replicii, în secvenţe mereu memorabile fiind foarte dramatice, în sensul expresivităţii teatrale maxime. Atmosfera unui şantier din anii ’50 e reconstituită în Eternul Prinţ cu un umor dus până în pragul grotescului, într-o piesă document, de bună calitate. Ţărăniada îşi mută reflectoarele asupra unei comune în plină tranziţie, surprinzând cu umor înfruntarea nu dintre două mentalităţi ori perspective, ci dintre două imitaţii la fel de jalnice, protagoniştii ajustându-şi discursul şi gesticulaţia în funcţie de schimbarea de regim şi punând în primejdie autenticitatea însăşi a schimbării. [...] În Două mii şi..., scena întreagă e ocupată de o groapă, în semi-întuneric, în care personaje alunecate unul câte unul aşteaptă apocalipsa. Toate marile locuri comune ale vieţii şi morţii sunt forfecate cu un haz macabru, silite să-şi arate falsitatea, ineficienţa, îngustimea. Nu de puţine ori, o replică sau

Nr.7/35/2014

alta împinge discursul până în pragul metafizicului. O veritabilă filosofie de viaţă se deconspiră pas cu pas, fără stridenţe, ironic mereu, dar şi înfiorat, Ştefan Goanţă dovedindu-se şi în teatru un scriitor stăpân pe mijloacele sale şi în stare să propună experimente demne de luat în seamă.” 36 Piesele de teatru ale lui Ştefan Goanţă sunt greu de pus în scenă, ele solicită actori cu experienţă, pregătiţi să facă faţă rolurilor complexe create de dramaturg. Şi-a transpus scenic unele texte într-o viziune personală, creând momente de tensiune care culminau cu ropote de aplauze în sălile de spectacole. Aşa cum constată şi Ileana PetreanPăuşan37, dacă în piesa Miss... domină comicul de situaţie, în Două mii şi... protagoniştii sunt deja caractere vii, puternice, posesive şi întru totul reprobabile. Singurul care nu reuşeşte să treacă de peretele gropii e Omul, un figurant, robul celorlalţi.

Comicul e de domeniul sarcasmului, al grotescului, dar rămâne totuşi în registrul comediei, salvat fiind de ceea ce am putea numi logica absurdului şi demitizarea prin mijloacele comediei a unei realităţi ridicate prin inedit la graniţa cu irealul uman, din păcate, în ofensivă. Realizarea artistică a pieselor lui Ştefan Goanţă se relevă prin transpunerea scenică în aşa fel încât actorii să se simtă în faţa necesităţii de a acţiona nu atât la deprinderile lor actoriceşti, cât la viaţa însăşi. Piesele rezistă însă şi ca simplă lectură dramatică, prin ritmul alert, lexicul dens şi replica aproape orală, sprintenă, definitorie, întotdeauna plină de semnificaţii. În eseul Despre teatru38, scriitorul recunoaşte că nu e deloc simplu să fii autor dramatic, mai ales când apar conflictele dintre autor, care „ţine la anumite nuanţe”, şi regizorul, „vrăjitorul, făcătorul”, care vrea să evidenţieze altele. Şi, apoi, s-ar putea face o delimitare între textul literar propriu-zis şi textul dramatic.

După Caragiale, teatrul nu se confundă cu literatura, este profund constructiv, pe când literatura are caracter reflexiv: „Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor şi patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt chiar arătările vii şi imediate ale acestor conflicte [...] Teatrul şi literatura sunt două 36

35

Saizescu, Geo, Note de regie, în revista Cântarea României, Bucureşti, sept. 1989, p.57;

Petraş, Irina, op.cit.; Petrean-Păuşan, Ileana, op.cit.; 38 Goanţă, Ştefan, Despre teatru, în vol. Publicistică (mss); 12

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE arte cu totul deosebite şi prin intenţie şi prin modul de manifestare al acesteia. Teatrul e o artă independentă, care, ca să existe în adevăr cu dignitate, trebuie să pună în serviciul său pe toate celelalte arte, fără să acorde vreuneia dreptul de egalitate pe propriul lui teren.”39 Dar nu e deloc uşor nici să fii critic teatral, deoarece trebuie să te situezi mult deasupra unor opinii ale spectatorilor obişnuiţi, trebuie să pătrunzi textul, să-l analizezi şi să-l interpretezi cu profesionalism, iar nu să faci o simplă consemnare a evenimentului teatral, reducându-l la o ştire lansată în eter că a mai avut loc un eveniment cultural.

Teatrul, în general, este o sursă de divertisment, dar el poate avea şi un rol educativ şi informativ pentru publicul de toate vârstele. În toată lumea se joacă teatru, şi nu întotdeauna în săli speciale. Aşa cum se întâmplă în contemporaneitate, spectacolele de teatru pot avea loc şi pe stradă, fiind nevoie numai de un spaţiu şi de public. Textele lui Ştefan Goanţă pot fi adaptate pentru orice spaţiu, important este să se găsească regizorul care s-o facă şi să vină publicul spre teatru, să citească textele dramatice căci, aşa cum spunea Shakespeare, prin celebrul său personaj Hamlet: „Teatrul e oglinda lumii”, „ea arată virtuţii chipul, păcatului icoana, iar vremii şi mulţimii, vârsta, forma şi limitele lor.” 40

Pan Izverna (pseudonim al lui Pantelie Tărăbâc; n. 27 iulie 1937, Malovăţ, judeţul Mehedinţi – d.

30 noiembrie 2013) s-a afirmat ca poet, prozator şi traducător. A urmat şcoala primară în comuna natală (1943-1947) şi Liceul „Traian” din Turnu Severin (1947-1954). Absolvind Facultatea de Medicină din Bucureşti (1961), a profesat medicina generală şi pediatria în mai multe localităţi din judeţele Bacău, Călăraşi, Constanţa şi Prahova până în 1975, când a renunţat, dedicându-se activităţii literare. Începând din 1965 a publicat proze în Luceafărul, iar România literară l-a lansat în 1969 ca poet. Prima lui carte, Arhipelag de noapte, apare în 1971. A realizat numeroase traduceri, majoritatea în colaborare cu Mioara Izverna, soţia sa, din Aloysius Bertrand, Chateaubriand, Buffon, Theophile Gautier, Gustave Flaubert, Frederic Masson etc. Dintre volumele publicate amintim: Cuaternar, 1972; Rondelul tainelor 1974; Rondelurile, 1983; Anamnesis, 1986; Bătrânul anticar, 1991; Epifaniile poetului şi ale poeziei, 2000.

Prin dispariţia lui Pan Izverna literatura română suferă o dureroasă pierdere.

PAN IZVERNA41

Foto: Alex Ştirbu

Autor: Roxana Iordache

De mult timp tot vreau să scriu despre Domnul Doctor, cum îi spune lumea. Toate nimicurile politice m-au împiedicat, fapt pentru care îl rog să mă ierte. Şi din nou îmi amintesc vorba Fericitului

39

Caragiale, I.L. , Opere, vol. IV, ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, E.S.P.L.A., Bucureşti,1965, p. 315-317; 40 Shakespeare, W., Opere complete, vol. 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986, p.325-433;

41

Pan Izverna (pseudonim al lui Pantelie Tărăbâc, (n. 27 iulie 1937 – d. 30 noiembrie 2013).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Augustin, din De magistro, pe care o cita atât de des C.Noica, în apărarea preocupărilor lui esenţiale: să nu ne ţină în loc nimicul. Şi – vai! – cât ne ţine. Ne ţine cu ţară cu tot. Pe loc-pe loc.

Pan Izverna e o apariţie interbelică în Bucureştiul peste care au trecut atâtea catastrofe totalitare. Un domn mereu la costum – costume deschise, cum numai domnii purtau cândva, când România era dintre reginele Europei. Şi bineînţeles, cu pălărie. Vara, pălărie de pai. Delicat ridicată în chip de salut. Aşa onorează el oamenii şi readuce în clipă Micul Paris. Uitasem să vă povestesc despre feluritele-i bastoane, dar cred că v-aţi imaginat deja, cei care nu-l cunosc. Iar cei care îl cunosc, sper că-l recunosc în schiţa mea de portret, pe care îndrăznesc să o creionez: cu emoţii, la propriu, de şcolăriţă, fiindcă mi-a spus că ar trebui să scriu o carte de portretistică. Dacă m-aş învrednici, Pan Izverna s-ar afla la loc de cinste. Ca şi minunata-i consoartă, doamna Mioara Izverna. Şi mai că l-aş şantaja, adică, m-aş angaja să o scriu, dacă şi domnia sa ar scrie sau măcar ar înregistra volumul de memorii – de fapt, volumele – inclusiv episodul pe care mi l-a promis, acela cu o mulţime de căţei salvaţi de la moarte.

Om nu mare de stat, dar mare. Şi care, dacă intra în politică nu doar ca observator permanent şi activ, era certamente om de stat. E vorba de credinţă vieţuitoare, integritate şi cultură asumată ca nobleţe de spirit. Cultura intrată în sânge, educaţia curată. Care te învaţă că esenţial e să fii, mereu, om. Omul lui Dumnezeu.

El e un om privat de ce i-a fost dat mai drag, o fiică genială, Uca şi pe care, precum Iov, a conduso pe ultimul drum, de fapt, pe drumul ultim, spre Dumnezeu. Are aşa o credinţă tare încât crucea durerii şi-o poartă cum respiră. Nu vrea să bruscheze pe nimeni cu suferinţa lui – ca şi a Creatorului care Şi-a văzut Fiul pe cruce. Încearcă doar să împărtăşească României – că infinit mai bine cunoscută e în Olanda, Franţa sau SUA – din darurile fiicei sale ale cărei ursitoare gemene trebuie să fi fost Rigoarea şi Libertatea. O rigoare liberă de compromisuri şi o libertate riguroasă, adică, riguros administrată pentru sine, tocmai pentru ca roadele genialităţii ei cultivate să fie mai generos împărtăşite.

Dar nu e încă, aici şi acum, loc pentru portretul

Nr.7/35/2014

Irinei Diana Izverna-Tarabac. Mai zic doar că avea o poezie a rigorii – ca mama şi ca mătuşa ei, Irina Mavrodin -, aşa cum tatăl său are o rigoare a poeziei, autoimpusă ca să poată domestici şi ordona luxurianţa unei imaginaţii atât de neobosite încât trebuie să-i fie chinuitoare, dacă nu o guvernează. Asta poate şi pentru că a fost născut şi crescut cu vuietul Oltului alături.

O imaginaţie fastuoasă, fără margini şi care probabil îl asaltează neobosit, în aşa fel încât nu-i mai dă vreme şi pentru scrisul memoriilor. Şi e mare păcat, fiindcă se pierde o istorie trăită, are în sipetul memoriei nescrise mărturii excepţionale despre fapte şi personalităţi.

Pan Izverna e o enciclopedie vie, ştie atâtea fapte şi întâmplări din istoria ţării, istorie trăită şi pe care mi-am permis să-l cert că nu a relatat-o memorialistic. E un gen care lipseşte din opera scriitorului inconfundabil şi din păcate, prea puţin preţuit la valoarea imaginaţiei sale galopante. Precum sumedenie de cai care se aleargă nesupus.

E şi un eseist, şi un traducător eminent – ca toată familia, Irina, Mioara, Irinuca. Traducător inclusiv sau mai ales de poezie, ceea ce nu se poate decât dacă eşti tu însuţi poet. Iar Pan Izverna are deopotrivă fibră poetică şi verb de prozator.

Proza-i creşte din sevele misterului cotidian, neştiut şi gata (de) revelat hărăziţilor cu senzori infrarealişti, ca să-l parafrazez pe Mircea Eliade. Un sâmbure dumnezeiesc e în fiecare strop de timp şi ipostază de viaţă. Proza lui Pan Izverna e ca un oficiant la altarul in-continuităţii făpturii cu fiinţa şi a fiinţei cu făptura, o suită de filme ale contiguităţii de palimpsest a creaţiei dumnezeieşti ipostaziate ontologic, biologic şi istoric (chiar speciile se întrepătrund, printr-o empatie continuă). Pan Izverna are darul rar al scrisului ca revelator al simultaneităţii în succesiune, o poveste a istoriei care se regăseşte şi se (re)trăieşte în clipă. Probabil că ăsta-i şi secretul Bătrânului anticar. Toată viaţa din jurul nostru e o mulţime de cărţi nescrise. În aparenţă. Că în esenţă, toate sunt înscrise în Cartea Vieţii, trecute, prezente şi viitoare, una şi aceeaşi, şi totodată, mereu diferită, în veşnica bibliotecă pantocratoare.

Pan Izverna are acces la secretele întrepătrunderii lumilor – spaţiilor şi timpurilor. Pan Izverna e, de altfel, numele de scriitor al doctorului

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pandele Tărăbac şi numele Sfântului patron, Pantelimon, pare că i s-a menit ca sens al vieţii tămăduitoare: în calitate de medic, deopotrivă şi scriitor. Şi mai ales, credincios practicant. Că livresc ar fi tot scrisul fără sângele credinţei. Credinţa inundă opera lui Pan Izverna, o vascularizează cu un patos cronic: precum vinul după zbuciumul din strugure, precum sângele dionisiac subţiat în rază apolinică, precum patimile Mântuitorului mărturisitoare de lumină. Iar, la nivelul senzaţiei, ca şoaptele zeului Pan în savorile vinurilor.

M-am referit la poezia lui Pan Izverna, poezie superbă. De toate formele, clasică, atipică, ritmică, fie cu, fie fără rimă, dar mereu cu acel ritm interior al continuităţii irepresibile, din urma spaţiului şi timpului, şi următoare lor. O poezie plină de toată diversitatea vieţii – şi a morţii iluzorii -, o poezie vie, fie că e un rondel al detaliilor delicate, fie un pastel românesc frapant ca o anamneză, fie o baladă, fie un imn, fie orice fel de alcătuire poetică, a cărei artă o stăpâneşte cu ştiinţă. Acea ştiinţă a însufleţirii, fără de care scrisul, oricât de perfect, e natură moartă.

Pan Izverna a scris şi mi-a dăruit foarte multe cărţi. Ultima pe care am citit-o – şi am iubit-o – e volumul de poezie Anotimpuri Lumi îngropate, apărut anul trecut la Editura Timpul din Iaşi. Dacă ar fi scris doar cartea asta şi e acolo trăire cât pentru vieţi de secole. Poezia lui e o invocaţie la palimpsest. Şi lumi peste lumi se întrevăd, epoci peste epoci. O singură inimă bate în toate. A Poetului. Poeziile sunt bătăile inimii divulgate. Cel mai tare inima lui Pan Izverna bate pentru: ŢARA RĂNITĂ O, Doamne, conştiinţa mi-e o rană şi frică-mi este să nu mor astfel…

Prietenul – iată-l – mi-l aduce speranţa Dar parcă e mai îndurerat când mă vede şi mut aproape-mi spune că i-au rănit conştiinţa…

Pornim să ne oblojim rănile nevăzute Dar la ce vraci ajungem aflăm că şi el are o rană-n cuget…

Străbatem toamne colbuite – cerşetori ai tămăduirii –

Nr.7/35/2014

spre un liman bolnav spre care medic abătut ce nu se poate vindeca pe sine…

Iernile nu mai sunt ale odihnei ci ale unei zbateri zilnice fără somn şi noaptea abia de simţim gerul căci rănile nu ne lasă să mai avem simţire O, Doamne Ţara ce-ai binecuvântat-o Te uită e toată o rană enormă…

Trupul ei sfinţit zace la pământ în aşteptarea luminii din ochiul vindecătorului…

Călcăm pe ulcerele ei jucăm pe plăgile-i sângerânde o lovim şi o rănim mai tare…

Lâncezim pe trupu-i prăbuşit şi scheletic aşteptăm aşteptăm şi nu mai vine nimeni…

Doctorul sănătos e departe şi cei care l-au văzut nu mai sunt şi astăzi nimeni nu-l cunoaşte şi nu vrea să-l caute… Şi obidiţii şi netrebnicii cei mai buni cei mai răi zac în Valea Plângerii şi aşteaptă înmulţirea rănilor… Şi rănile cresc şi se-ntind iar în juru-ne bântuie şobolanii şi hienele Şi Doamne nu văd unul din spiţa celor sănătoşi fiindcă aceia au fugit cu rănile-n suflet şi s-au ascuns ca să-şi oblojească rănile în vizuini Râurile cară puroaie şi ploile cad cu lăcuste dar nu aducem vraciul şi nu lăsăm ţara să se ridice de la pământ… Şi toţi vrem ca ţara să se scoale pentru noi să se vindece singură cum o putea şi cu viermii pe ea

Ion Lazu: O evocare Pan Izverna, I Am scris cândva aceste versuri: „Într-un om sunt atâtea cuvinte / Câte-ntr-o ţară-/ Când moare omul, cuvintele/ Rămân afară.” Încă pe atunci, în plină tinereţe afirmativă, mă înspăimânta golul existenţial rămas în urma unui om, la trecerea sa din lume: Omul trecător, fiinţă perisabilă... Şi în mod compensatoriu, percepeam cuvintele cu nemurirea lor, venind „den betrani”, din negura istoriei, şi deschise spre viitorime. Era chiar pe vremea când l-am cunoscut pe Pan Izverna, într-un grup de artişti idealişti: actorul Ludovic Antal, poetul Tudor George, sculptorul Constantin Popovici, dramaturgul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE George Astaloş. Mă strecurasem între aceşti oameni ardenţi, însă mă ştiam un tânăr neformat, timid aspirant la muze. Şi iată în juxtapunere, nişte versuri de Pan Izverna, scrise cam tot pe-atunci: „Eterne-s doar cele divine/ O nu stihurile-aceste/ Ceadună ca un mărăcine/ Buruienile celeste// Vânturi bat aspre coline/ Măturând vremuri funeste/ Eterne-s doar cele divine/ Şi nu stihurile-aceste// Pulberi de-aur şi neghine/ Se-nfrăţesc ca-ntr-o poveste/ Altă lume-i sub lumine -/ Dincolo de ea o veste/ Eterne-s doar cele divine.” Or, versurile de început ale poeţilor, mizând pe sinceritatea spunerii, ne prezintă aşa cum suntem: eu îmi puneam ultima nădejde în cuvinte, în poezie, pe când Pan Izverna urcase o treaptă în plus, el îşi punea nădejdile în cele divine.

Debutant el însuşi, Pan Izverna era încă pe atunci o personalitate pe deplin configurată. Lucru sesizabil imediat, în timpul conversaţiei curente; mai anevoie mi-am dat seama care era cauza ascunsă a acestei diferenţieri. La vedere erau în primul rând lecturile sale vaste, atotcuprinzătoare, din domenii care mie îmi scăpau şi din păcate aveau să-mi scape în continuare. Căci suntem făcuţi mai mult din neîmpliniri decât din izbânzi. La Pan Izverna te uimeau lecturile la nivel academic, ceea ce ar fi putut rămâne doar nişte premise; ci la poetul-medic ele erau răsădite într-o minte excepţional dotată, susţinută în plus de o memorie uriaşă, infailibilă, care îl făcea egalul experţilor, al iniţiaţilor, dacă nu e un cuvânt pretenţios. Nu e mult spus, căci Pan Izverna nu citea la modul anecdotic ori performant, ci pentru a-şi integra cunoştinţele într-o viziune unitară. Părea însăşi definiţia omului renascentist, însetat de cunoaştere. Eu, cu formaţia mea inginerească, tindeam spre o interpretare dialectică, iar metafizica nu-şi prea găsea loc la masa de lucru. Este chiar avantajul de la pornire al prietenului meu. Şi un alt aspect definitoriu: Izverna discuta lucrurile în principiu, rămânând discret cu dinadins în ce-l priveşte; dintro nobilă părere despre teritoriul de comori ascunse al intimităţii individuale, nu se risipea în mărturisiri personale. Foarte târziu aveam să aflu că încă din anii liceului se plasase sub înrâurirea profesorului său Nicolae Fuiorea, el însuşi poet, care însă făcuse războiul din Est, căzuse prizonier la ruşi, traversase ani grei de Gulag; or, mărturisirile făcute învă-

Nr.7/35/2014

ţăcelului său l-au influenţat pentru totdeauna pe adolescent. Legătura spirituală dintre mentor şi discipol s-a menţinut de-a lungul vieţii, aşa că prin anii 90, noi înşine trecuţi déjà de crugul vieţii, prietenul poet mi l-a prezentat pe venerabilul profesor Fuiorea şi am continuat în trei o preumblare cu prea puţine replici, dinspre Piaţa Victoriei spre Podul Basarab…

Ion Lazu - O evocare Pan Izverna, II În astă vară finală, de pe patul de suferinţă, mi-a dat cele două cărţi ale profesorului severinean Fuiorea, Poezii siberiene şi o evocare a Gulagului…

Am înţeles pe deplin, oricât de târziu, norocul de a avea un mentor în anii formativi. Spun noroc, dar simt că mai e ceva în plus, un magnetism care îi apropie pe oamenii de aceeaşi factură sufletească. În afară de spiritul său enciclopedic, îmi dau seama, determinante la Pan Izverna au fost firea sa echilibrată şi rectitudinea morală. Iubirea de Adevăr, de Frumos, de Dreptate. Omenia sa fără frontiere, care îl aducea fără greş la căpătâiul semenului aflat în dificultate. Lege de o viaţă i-a fost respingerea oricăror tranzacţii cu duşmanul românităţii, cu ideologii comunismului şi cu uneltele acestora, inclusiv colaboraţioniştii. De fiecare dată de partea suferinţei fizice sau morale, de partea tuturor celor ce au trecut prin calvarul comunist, în închisori, la Canal, în recluziune, sărăcie, frustrare… La fel de departe de comunişti ca şi de legionari, în formula lor extremistă, a ales calea unui românism epurat de lozinci şi de xenofobii, a ales iubirea de ţară şi de tradiţii, de valorile autentice, despărţite de politic şi de ideologic.

Câte ore şi zile n-am petrecut într-o jumătate de secol, în compania acestui intelectual rasat, poetul Pan Izverna, doctorul scriitorilor, om cu deosebire onest şi dăruit poeziei! A scris o carte fără egal în eseistica poetică românească şi nu numai: Epifaniile poetului şi ale poeziei, lucrare impresionantă, exhaustivă, operă la care s-ar părea că a lucrat decenii. Scrisă la cea mai înaltă intensitate a trăirii poetice, cu o nestrămutată convingere în menirea sacră a cuvântului. Augmentările şi adăugirile de text din ediţia definitivă, apărută anul trecut, au adus cartea aproape de desăvârşire...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Artizan al cuvântului, a scris aproape 1000 de rondeluri, lucru neegalat de altcineva la noi, poate în toată lumea. Jurnalul meu din anii ‘80-‘90 e înţesat cu notaţii despre întâlnirile noastre din aceste cinci decenii. A se vedea paginile din volumul meu Vreme închisă, jurnal 1979-1989, apărut la Editura EuroPress, 2013.

Ion Lazu: O evocare Pan Izverna, III I-am dedicat o poezie din volumul Poemul de dimineaţă, 1986. Postez în ultima vreme pe blogul meu fragmente din continuarea Jurnalului, perioada 1990-1996 şi constat că densitatea însemnărilor despre întâlnirile cu prietenul scriitor Pan Izverna nu a scăzut, ci dimpotrivă. În acest ultim an, suferind, mereu prin spitale şi din nou acasă, în vizibilă pierdere de energie vitală, dorinţa de a ne întâlni nu s-a diminuat, prietenul simţind nevoia să discute în mare amănunţime despre temele dintotdeauna ale scriitorului, despre menirea literaturii, despre arta cuvântului, despre viaţa literară din ultima jumătate de veac, şi cu deosebire despre marile noastre personalităţi ale sfârşitului de mileniu, pe care le-a cunoscut îndeaproape: Pandrea, Ţuţea, Carandino, Coposu, Pan Vizirescu, Marcel Petrişor, Banu Rădulescu, Sergiu Grosu, toţi foşti deţinuţi politici, unii filosofi, alţii scriitori ori gazetari fără drept de semnătură... Scăpărător în discuţiile de grup, surprinzându-şi şi surclasându-şi partenerii de dialog...

Am de la domnia sa poeme cu dedicaţie. Îmi telefona cu insistenţă până în ultima săptămână, ne întindeam la vorbă, pasiunea lui pentru literatură îi resuscita energiile spirituale. În după-amieze întregi, bucuria părea să renască în sufletele gemene, neschimbată din vremea tinereţii noastre. Cândva lucrase ca medic stagiar într-o comună (Bârsăneşti) dinspre Oneşti, în Subcarpaţii Moldovei, pe unde şi eu am bântuit, ca geolog. Apoi eu însumi am lucrat timp de o vară în comuna Malovăţ, de unde provenea prietenul meu. Coleg de medicină şi cu fiul lui Petre Padrea, Andrei Pandrea, pe care la îndemnul lui l-am vizitat la Paris.

După peregrinări prin câteva judeţe ca medic de ţară, a părăsit profesiunea spre a se dedica scrisului, continuând să-şi ofere ajutorul medical tuturor confraţilor aflaţi în suferinţă, dar şi altor

Nr.7/35/2014

cunoscuţi care apelau cu încredere la el, dând consultaţii, mereu gratuite, corijând tacit diag-nostice ale medicilor curanţi, într-un fel de voluntariat samaritean emoţionant, de sorginte creştină. Şi-a migălit în taină poemele, eseurile, prozele, traducerile din marii lirici ai lumii, menţinându-se mereu în plan secund; mereu devotat cuvântului şi adevărului artistic, mâhnit de la o vreme că scrierile sale nu vor vedea lumina tiparului. Ca totuşi, printr-o conjunctură favorabilă, aproape toate scrierile sale să apară, „mai devreme decât niciodată”, în aceşti ultimi 2-3 ani, la editura Timpul din Iaşi -, este vorba despre un număr de 15 volume, toată truda de o viaţă a scriitorului benedictin. Aceste cărţi minunate, care nici n-au mai avut loc în rafturile bibliotecii de apartament, înţesată cu ediţii rare, princeps, recuperate de la anticariate, legate, îndrăgite... aceste ediţii de ultimă oră stau teancuri în coridor şi aşteaptă să ajungă sub ochii cititorilor, care s-au împuţinat grozav în aceşti ani dar nu au dispărut definitiv.

Ne părăseşte un confrate de suferinţă literară, un scriitor de vocaţie, un om neînregimentat, liber în cuget, prin puterea sa sufletească. Înşirarea atentă a tuturor calităţilor sale umane poate părea neverosimilă celor care nu au avut privilegiul de a-l cunoaşte, poate părea chiar fastidioasă. Totuşi Pan Izverna a fost şi va rămâne un reper intelectual, un om exemplar, integru în toate opţiunile sale, aşa cum noi înşine ne-am fi dorit să fim, măcar în momentele noastre faste. Odihneascăse în pace sufletul său nobil!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Ion Lazu

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ÎNVĂŢATUL ŞI CONDUCĂTORUL DE CĂMILE Ioan Muntan, Braşov,

din înţelepciunea Asiei

Într-o caravană traversând deşertul era odată un preot învăţat, care era atât de înţelept, încât a adunat laolaltă 70 de cămile, fiecare încărcată cu lăzi grele. În ele nu era altceva decât cărţi ale discipolului, cărţi despre înţelepciunea trecută şi prezentă.

Această încărcătură de cărţi era doar o picătură dintr-o găleată, în comparaţie cu, cunoştinţele pe care preotul le avea în cap. Caravana era însoţită de un biet conducător de cămile, despre care se ştia că el credea că ultimul iman (noul profet) va veni. S-a întâmplat, desigur, ca preotul să-l convoace într-o zi pe conducătorul de cămile.

- Ştii cât de faimos sunt printre discipolii ţării şi ai întregii lumi, a spus el. Vezi 70 de cămile care transportă doar o parte din cunoaşterea mea.

Cum se întâmplă ca tu, un simplu conducător de cămile, în haine zdrenţuite, care n-a învăţat vreodată să scrie şi să citească, care nu a frecventat o şcoală, să nu mai spunem de o academie, îţi permiţi să crezi că ultimul iman va veni?

Conducătorul de cămile stătea modest în faţa elegantului domn, s-a înclinat politicos şi a spus: - Efendi, doamne. Nu aş îndrăzni niciodată să calc dinaintea ta sau să-ţi adresez vreun cuvânt. Dar acum m-ai întrebat. Voi încerca să-ţi arăt ce cred, dându-ţi un mic exemplu. Doamne! Tu ai controlul unei minunate comori a cunoaşterii, pe care aş compara-o cu perlele delicate din mare. Aceste perle sunt atât de valoroase, încât ele trebuie păstrate într-o cutie decorată desăvârşit, învelite în catifea moale. În comparaţie cu toate acestea, cunoaşterea mea este ca pietrele obişnuite pe care noi călcăm în deşert. Dar imaginează-ţi răsăritul soarelui. El trimite razele sale pentru noi. Doamne. Aici apare întrebarea mea pentru tine: - Ce încălzesc razele soarelui şi reflectă strălucirea lor? Perlele tale preţioase în închisoarea lor de catifea sau pietrele mele patetice de pe marginea drumului? ***

Nr.7/35/2014

POVESTEA TÂNĂRULUI FURIOS Într-o dimineaţă însorită Buddha mergea pe jos printr-un sat din India antică. Dintr-o dată, un tânăr foarte furios şi nepoliticos a venit la el şi a început să-l insulte.

- Nu ai niciun drept să-i înveţi pe alţii, a strigat el. Eşti la fel de prost ca oricine altcineva. Tu nu eşti altceva decât un prefăcut.

Buddha nu a fost deranjat de aceste insulte şi a ascultat răbdător în timp ce tânărul îşi vărsa nervii. Când a terminat, Buddha s-a uitat adânc în ochii lui şi l-a întrebat cu o voce blândă: - Spune-mi, dacă vrei să dai cuiva un cadou, dar acea persoană alege să-l refuze, cui ar aparţine cadoul în cele din urmă?

Tânărul a fost surprins de o astfel de întrebare ciudată şi a răspuns: - Mie mi-ar aparţine, pentru că eu l-am cumpărat.

Buddha a zâmbit şi a spus: - Asta este corect. Şi exact la fel este şi cu furia ta. Dacă tu te-ai înfuriat pe mine şi eu nu mă simt insultat, atunci furia cade din nou pe tine. Prin urmare, tu eşti singurul care devine nefericit, nu eu.

Tot ceea ce ai făcut, a fost să te răneşti singur.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Pasărea măiastră de Petre Ispirescu A fost odată un împărat evlavios şi bun. El avea trei feciori. Pe lângă multe bunătăţi ce făcuse oamenilor din împărăţia lui, a ridicat şi o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate şi cu tot ceea ce meşterii din acea ţară au socotit mai scump şi mai frumos. O mulţime de stâlpi de marmură şi poleiţi erau prin biserică şi pe dinaintea ei. Zugrăvelele cele mai preţioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun şi mari cât doniţa, cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cât se bucura împăratul de frumuseţea ei, cu atât se întrista că nu putea să o săvârşească pe deplin, căci turnul se surpa. „Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfârşi astă sântă biserică? Iată am cheltuit toată starea, şi ea nu este încă târnosită.” Şi dete sfară în ţară ca orice meşter se va găsi care să poată să-i ridice turnul, să ştie că va dobândi de la dânsul mari daruri şi boierie. Pe lângă acestea, poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni şi privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meşter bun.

Iară a treia noapte visă împăratul că dacă va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărâmul celălalt şi să-i aşeze cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvârşit.

Spuse fiilor acest vis, iară ei se întreceau care de care să plece mai-nainte, şi să se închine cu slujba la tată-său împăratul. Atunci împăratul le zise: – Eu văz, feţii mei, că toţi aveţi dorinţă de a vă face datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteţi duce toţi deodată. Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; şi dacă nu va putea el să izbutească, să se ducă altul, şi tot aşa pe rând, până când Dumnezeu îşi va arăta mila lui către noi.

Copiii tăcură şi se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse şi dacă trecu de hotarele tatălui său, stete să

Nr.7/35/2014

conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo până să se gătească mâncarea, când văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-şi lege ogarul, să-i dea şi lui un codru de pâine, un pahar de vin şi să-l lase să se încălzească şi el la ăl foc. Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dânsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui şi îl schimbă în stană de piatră.

Văzând împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, şi îi dete voie să meargă şi dânsul. Acesta, după ce se găti şi îşi luă merinde de drum, porni şi dânsul. La locul unde se împietrise frate-său, păţi ca dânsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea. Împăratul se puse pe gânduri văzând că după atâta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dânsa, când fiul cel mai mic îi zise: – Tată, iată este acum destul timp de când fraţii mei cei mari au plecat să aducă pasărea măiastră şi nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă.

Să-mi dai bani de cheltuială. Şi haine de primeneală, ca să-mi cerc şi eu norocul. Şi de voi izbuti, te vei bucura, tată, că ţi se împlineşte dorinţa, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilinţă.

– Fraţii tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede, n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-şi fi răpus capetele, deoarece sunt duşi de atâta timp şi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrân de aci înainte; dacă vei lipsi şi tu, cine să-mi dea ajutor la greutăţile împărăţiei, şi dacă voi muri, cine să se suie pe scaunul meu, dacă nu tu, fiul meu? Rămâi aci, dragul tatei, nu te mai duce.

– Domnia ta, tată, ştii prea bine că n-am ieşit din poruncile împărăţiei tale nici cât negru sub unghie; şi dacă acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiesc, dac-aş putea, să împlinesc o dorinţă care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorinţă pe care te sileşti de mulţi ani şi cu mari cheltuieli să o împlineşti.

După multe rugăciuni şi stăruinţă, împăratul se înduplecă şi-i dete voie. Îşi alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăş, îşi luă merinde de ajuns şi plecă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE După trecere de oarecare timp, sosiră amândoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducând cu sine-le pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă. Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpă; pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei. Un lucru se băgă de seamă; pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, şi toţi câţi o vedea o căinea cum de o aşa pasăre frumoasă şi mândră să nu aibă viers, pentru care şi împăratul, cu toată bucuria ce avea pentru biserică şi turnul ei, se mâhnea că pasărea nu-i cânta.

Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic: atâta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, şi astfel biserica se putuse face cu desăvârşire; numai împăratul se mâhnea în sufletul său că nu este faţă şi fiul său cel mic care să se împărtăşească de bucuria poporului său; când întruna din zile veni găinăreasa şi-i zise: – Mărite împărate, să-ţi fie faţa luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineaţă în biserică, pasărea a început să cânte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încât pare că nu o încape locul.

Asta este a doua oară de când, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai conteneşte de a cânta; cum iese el, ea tace.

– Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum.

– Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-l cunoaşte. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză.

– Taci! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu ţi se cuvine ţie să te atingi de ei. Împăratul puse şi el câţiva slujbaşi să pândească pe sub ascuns şi, cum va vedea pe ciobanul care, când va intra în biserică, pasărea va cânta, să pună mâna pe dânsul şi să-l aducă înaintea lui.

Nu s-a mulţumit pe atât, ci şi însuşi s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cântecul cel minunat al pasărei, şi să vază cu ochii săi pe acel păstor tânăr; şi, de nar fi fost de faţă, s-ar fi întâmplat o luptă crâncenă între slujitorii săi şi oamenii puşi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul să pună mâna pe cioban. Atunci

Nr.7/35/2014

porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu ştiu ce simţi împăratul în inimă când îl văzu aşa de tânăr, blând, smerit şi cu boiul de voinic.

După ce ieşi de la biserică, împăratul se duse drept la palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise: – Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti? Ai părinţi, şi cum s-a întâmplat de ai venit paci?

– Istoria mea, luminate împărate, este lungă.

Părinţi am, asemenea şi fraţi. Ca să-ţi povestesc cum am venit p-aici şi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară dacă voinţa măriei tale este să ştii, sunt gata a mă supune. Chiar mâine până în ziuă voi veni la măria ta pentru aceasta. Acum este târziu.

– Bine, voinice; mâine în revărsat de ziori te aştept.

A doua zi dis-de-dimineaţă, ciobanul veni şi aşteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui.

– Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cântă pasărea măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, şi tace, dacă ieşi?

– Ca să ştii aceasta şi altele, luminate împărate, lasă-mă să-ţi povestesc toată istoria mea.

– Iacă te ascult, povesteşte-mi tot ce vei voi.

Atunci ciobanul începu: – Am tată şi fraţi. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-şi împlinească dorinţa. După o călătorie de câteva zile, am ajuns la o câmpie frumoasă, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am făcut un focşor bun, am scos merindele ce aveam şi, când era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lângă mine.

Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieşi din pământ. „Fă bine, mă rog, îmi zise, şi lasă-mă să mă încălzesc şi eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănţănesc dinţii în gură. Dă-mi şi o bucată de pâine şi un pahar de vin să-mi potolesc a foame şi sete care mă chinuiesc. Şi ca să mănânc în linişte şi să mă pot încălzi fără frică, leagă-ţi ogarul.”

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzeşte; iată merindetele mele, şi plosca mea, mănâncă şi bea cât vei pofti.”

Apoi am legat ogarul şi am şezut amândoi lângă foc, povestind. Din una din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl şi rugai dacă ştie ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de bună-voia mea. „Cât pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine de dimineaţă plecăm amândoi, şi dacă nu te-ai face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume.” Şezurăm la foc, ne ospătarăm ca nişte prieteni; apoi vulpoiul îşi luă noapte bună şi pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-l văz încotro a apucat, şi tot frământându-mi mintea să ştiu cum a venit şi cum s-a dus fără să bag de seamă, am adormit.

Când a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minunându-mă de nişte stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai şi doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă.

Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moşia lui, că este însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi până când un om va avea milă de el, îi va primi să se încălzească cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine şi un pahar cu vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem şi că de aceea va merge cu mine, şi nu mă va lăsa singur până ce nu voi ajunge la izbândă. Îmi păru bine de astă întâmplare, şi aşa noi merserăm, zi de vară până-n seară şi ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. Tovarăşul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam.

A doua zi am înaintat pe moşia zmeilor, dar tot cam cu teamă, când, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mândreţe ce am văzut acolo nu se poate povesti. Grădina cu fel de fel de flori şi de

Nr.7/35/2014

pomi; casele învălite cu argint care strălucea la soare ca oglinda, păreţii era împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iară ciubucele erau poleite; fântâni care aruncau apă în sus. Avurăm parte că zmeii nu erau acasă când am ajuns acolo. Furăm întâmpinaţi în pragul porţii de o fată frumoasă, frumoasă, de pare că era făcută din zahăr, care ne zise să nu călcăm în curte, în lipsa zmeilor, că nu e bine de noi; apoi lăcrămă de bucurie că a mai văzut oameni de pe tărâmul de unde a furat-o zmeii. Întrebând-o despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alţi zmei, rude ale zmeilor pe moşia cărora eram. „Duceţi-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbândiţi, şi întorcânduvă, luaţi-mă şi pe mine.”

După ce ne învăţă cum să facem să intrăm în curtea zmeilor şi cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. Ce e drept, şi mie îmi plăcu fata, de cum o văzui. Şi ajungând la hotarul celorlalţi zmei, am stat de ne-am odihnit. Iară în revărsat de ziori, am pornit pe tărâmul zmeilor, şi am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau şi mai frumoase decât ale celor dintâi. Cum am descălecat, m-am dus la grajd, iară tovarăşul meu s-a întors înapoi; fiindcă aşa ne învăţase fata.

Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul şi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frâul în cap. Apoi încălecând, d-a-ncălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor.

– Tu ai luat pasărea măiastră? zise împăratul; tu eşti fiul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut?

– Aşa, tată. Şi după ce sărută mâna împăratului, îl rugă să poruncească a se aduce de faţă găinăreasa.

Dacă veni găinăreasa, ciobanul zise: – Asta este fata de care îţi spusei.

– Cum se poate? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă?

– Asta ţi-o va spune ea; căci eu nu ştiu. Şi aşa cum zisei, începu el a povesti, după ce înhăţai colivia şi o luai la sănătoasă cu bidiviul luat de la zmei, începură să nincheze caii ceilalţi şi să facă un zgomot

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de ţi se făcea părul măciucă; iară eu îmi ţineam firea. Unde se luară zmeii după mine, şi fugi, şi fugi, până ce ajunsei la tovarăşul care mă aştepta la hotar; şi dacă nu era el, puneau zmeii mâna pe mine şi cine ştie ce se alegea de capul meu. Tovarăşul meu însă întinse mâna şi răcni o dată la dânşii: staţi! Iară ei pare că fură de piatră de când lumea; nici un pas nu mai făcură înainte. După ce mă luă în braţe şi mă sărută, se miră şi el de frumuseţea pasărei. Zmeii însă umbla cu şoşele, cu momele, să-mi ia pasărea, făgăduindu-mi câte în lună şi în soare; dacă văzură că nu mă poate îndupleca, mă ruga ca barim calul să li-l dau; în sfârşit, văzui eu că nu e bine să-i las tocmai de tot mâhniţi, le-am dat calul, şi eu am plecat cu tovarăşul meu şi cu pasărea; iară zmeilor li se scurgeau ochii după dânsa.

Ajungând la palaturile celorlalţi zmei, fata ne aştepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici şi tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhăţai de mijloc şi pe ici ţi-e drumul.

Aoleu! dară zmeii când simţiră! unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pământ, şi unde răcneau de-ţi îngheţa sângele în vine. Eu îmi făcui curagi, detei pinteni calului şi împreună cu tovarăşul meu fugeam ca vântul; zmeii însă veneau ca gândul. Dacă văzu tovarăşul meu aşa şi că nu este chip a scăpa cu faţă curată, se opri în loc, ameninţă asupra lor şi se făcură stane de piatră. Iară noi ne urmarăm călătoria venind până iarăşi în câmpia de unde plecasem, adică pe moşia vulpoiului. După ce ne-am odihnit şi am dat mulţumită Domnului că am terminat cu bine astă treabă, l-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. Atunci el îmi zise: „De vei şti, te vei căi; de nu vei şti, iarăşi te vei căi.” „Spune-mi, te rog”, îi zisei. „Aceştia sunt fraţii tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să primească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scârbosul blestem de a purta leşul vulpoiului; iară eu îi împietrii”. „Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, şi pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost.” „Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, şi de aceea fie după voia ta; dară o să te căieşti.”

Nr.7/35/2014

Şi într-un minut nu ştiu ce făcu din mână, că deodată pietrele acele se scuturară şi fraţii mei rămaseră în mirare văzându-se faţă cu noi.

Ne luarăm ziua bună de la tovarăşul meu şi plecarăm să ne întoarcem acasă.

Pasămite, fraţii mei îmi cocea turta. „Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm câtva, am obosit de atâta drum; căldura este mare; aide ici la un eleşteu pe care îl ştim noi, să bem câte niţică apă, să ne răcorim.”

Am ascultat şi am mers. Bău cel mare, bău şi cel mijlociu; iară când era să beau şi eu, cum eram pus pe brânci pe marginea eleşteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcuseră şi ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amândouă picioarele; când să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare; mi le tăiaseră fraţii mei, şi-şi cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile şi vaietele mele.

Trei zile şi trei nopţi am mas acolo prinprejurul eleşteului. Calul, biet, când vedea că vine câte un balaur la mine, mă lua cu dinţii de pe la spate, de haine, şi fugea încotro vedea cu ochii, şi azvârlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică. În sfârşit a patra zi am dat peste un orb care orbăcăia şi el pe dibuite. „Cine este acolo?” întrebai eu. „Un biet neputincios”, răspunse el. Şi după ce îmi spuse cum fraţii i-a scos ochii, din pizmă, i-am povestit şi eu cum mi-a tăiat fraţii picioarele. Atunci el îmi zise: „Ştii ce? Aide să ne prindem fraţi de cruce.

Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu ştiu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sângele ei se poate vindeca orice boală ar fi”.

M-am învoit cu dânsul la aceasta şi am mers până am dat de locuinţa scorpiei. Ea nu era acasă.

Orbul mă aşeză după uşe şi îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu aşteptarăm mult şi iată scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa.

Cum o văzui, inima se făcuse cât un purice în mine, iară când intră pe uşă, aşteptai până să-mi vie bine, şi unde dedei o dată cu sete, încât dintr-o lovitură îi tăiai câtetrele capetele.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

Nr.7/35/2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mă unsei numaidecât cu sângele ei cald, şi cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de când lumea. Unsei şi pe orb, şi îi veni vederile ca mai-nainte. După ce mulţumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre.

N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile aşa încât să se dovedească vinovatul. Nu m-am înşelat în credinţa mea, că iată puterea lui mare este şi judecata lui dreaptă.

– Spune şi tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă şi roabă?

– După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăţiei tale mă luară unul pe mine şi altul pasărea măiastră. Eu plângeam de mă topeam, că mă despărţea de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-l văzusem că e un pui de românaş. Ei mă siliră să mă iubesc cu unul din ei, îmi făgădui că mă va lua de soţie cum voi ajunge la curtea împărătească. După ce m-am împotrivit la toate siluirile ce amândoi voiau să-mi facă, am primit mai bine să fiu roabă şi găinăreasă la curtea împărăţiei tale, decât să mă duc aiurea, fiindcă ştiam că Dumnezeu nu va lăsa să se prăpădească acela care a umblat cu dreptatea în sân, şi acum, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat cum fapta bună nu moare niciodată.

– Poţi tu să-mi dovedeşti, întrebă împăratul, că tu eşti acea fată şi nu alta?

– Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sân, poate să încredinţeze pe orişicine că eu sunt.

Fiii d-tale cei mai mari n-au ştiut de dânsul, că mi lar fi luat, şi nu m-aş mai fi întâlnit cu dânsul.

Atunci, ieşind afară, plesni dintr-o biciuşcă de trei ori asupra mărului şi unde se ridică nişte palaturi, încât în toată împărăţia nu se găsea altele ca acelea. Împăratul rămase şi el în mirare. Şi voind a sărbători venirea fiului celui mic, acesta zise: – Tată, înainte de a mulţumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem câteşitrei fraţii înaintea lui la judecată. Împăratul n-avu ce zice. Se aduseră fraţii înaintea împăratului, carii deteră în genunchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic. El le zise:

– Dacă Dumnezeu vă va ierta, iertaţi să fiţi şi de la mine.

Neavând încotro, se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fiecare cu picioarele în câte unul, şi aruncară cu praştia în sus câte o piatră; pietrele fraţilor celor mari se întoarseră şi loviră pe fiecare în cap cu aşa tărie, încât rămaseră morţi. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui.

Lumea se adunase de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă şi-şi însoţi copilul cu găinăreasa, se coborî de pe tron şi puse pe fiul său în locu-i, care, dacă o fi trăind, împărăţeşte şi până azi.

Eram şi eu faţă la acele întâmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă.

Foto: Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.7/35/2014

Sumar Sumar luna iulie, 2014// NR. 7/35 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Camille Pissarro /p. 3 autor: Viorela Codreanu Tiron Scriitori de ieri...: Lumea plăsmuită de Alexandre Dumas/p. 7 autor: George Petrovai Scriitori de azi...: Mircea Carp /p. 13 autor: Adalbert Gyuris Pagini de istorie: Cum a devenit Mircea Carp ofiţer din ordinul lui Hitler /p. 17 Eseu: Ceea ce le lipseşte românilor: solidaritatea /p. 18 autor: Vavila Popovici, Raleigh, Carolina de Nord Adrian Păpăruz, Zărneşti - poezii /p. 21 Pagini de jurnal: Oceanul invizibil Contra-declaraţie de dragoste autor: Cristina Winters, Alphen aan den Rjin, Olanda /p. 22 Dialoguri privilegiate: I.: dr. Horia Mureşian /p. 25 autor: Maria Diana Popescu II.: S.O.S - prof. dr. Roman Morar /p. 31 autor: Florentin Popa Incursiune în poezia română contemporană /p. 39 Melania Briciu, Şopron, Ungaria /p. 39

Ioniţă Gabriela, Iaşi /p. 47

Eugen Evu /p. 40 Ana Sofian /p. 41 Iordăchescu Dragoş Nicolae, Buzău /p. 42 Olga Alexandra /p. 42 Rob Remus /p. 44 Radu Liviu Dan, Craiova /p. 45 Anca Tănase, Braşov /p. 45 Boris Marian /p. 46 Cristian Pop /p. 46 Viorica Mocanu Sultănel, Tg. Ocna /p. 46 Constantin Nichita, Iaşi /p. 47

Constantin Cristescu /p. 48 Ioan Grigoraş & Liliana Trif /p. 48 Emanuel Pope – Filip Tănase /p. 48 Monica Mureşan /p. 49 Alensis DE Nobilis /p. 50 Chindea Maria Elena /p. 50 Popescu Carmen Georgeta /p. 51 Adam Armina Flavia /p. 51 Robert Hodorog, Bucureşti /p. 52 Mihaela Oancea /p. 52 Dumitru Ichim, Kitchener, Ontario /p. 53

Proză scurtă: Cristina Militaru /p. 54 Cronică literară: Poemele iubirii de Vavila Popovici autor: Vasile Ghiţescu /p. 57 Sfera de Marin Dumitrescu autor: Lucian Gruia /p. 59 Dramaturgia prozatorului Ştefan Goanţă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr.7/35/2014

autor: Irina Paşca /p. 61 In memoriam: Pan Izverna autor: Roxana Iordache /p. 64 O evocare Pan Izverna, I-III autor: Ion Lazu /p. 66 Din înţelepciunea Asiei: autor: Ioan Muntean, Braşov /p. 69 Pagina celor mari pentru cei mici – Pasărea măiastră de Petre Ispirescu /p. 70 Sumar /p. 75 Picturile, şi fotografiile din acest număr aparţin: Camille Pissarro Jeanne Saint Cheron

Mihai Cătrună Foto: Alex Ştirbu

Materialele şi comenzile pentru revistă (pe suport de hârtie) se vor trimite pe adr.: nomenartis@gmail.com

Numarul 8/36 va apare pe 10 august 2014

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !