Nomen Artis - Dincolo de tăcere, An V, nr 11 (51) 2015

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski – d. 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, traducător bilingv româno-rusă, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona,Paris



Emilia Ivancu -Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei- Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu, Radu-Alin Balaj Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici, COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landén - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL V, nr.11 (51), 2015, - luna noiembrie -

Revista „NOMEN ARTIS” îşi propune să contribuie la: crearea unei societăţi nobile care poate genera o artă de înaltă elevație spirituală, prin promovarea talentelor literare, crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale

*** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la București, în anul 2011 Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Citatele lunii:

„Cine eşti tu, cititorule care-mi vei citi poemele, de azi într-o sută de ani? Nu-ţi pot trimite nici măcar o singură floare din belşugul acestei primăveri, nici măcar un singur firicel de aur din bogatele mine ale acestor nori. Deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară. Culege din înflorita-ţi grădină înmiresmatele amintiri ale unor flori veştede, răsărite în urmă c-un veac. În bucuria inimii tale o vei putea simţi şi pe aceea care a-nfiorat până la cântec inima unui frate de-al tău, într-o dimineaţă de primăvară, făcându-l să-şi trimită glasul extatic la drum, către tine, cititorul meu de azi într-o sută de ani.“

Rabindranath Tagore din Grădinarul (1913), traducere de Petre Solomon

„Am scris pentru voi... Nu sunt nici scriitor şi nici poet, sunt doar un om al cărui suflet simte nevoia să râdă sau să plângă... şi cum altfel l-aţi putea auzi, dacă nu ar face-o cu ajutorul cuvântului!?”

Marian Bunget „Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor. Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi."

Geo Bogza

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

René François Ghislain Magritte1 a fost un pictor belgian, reprezentant de frunte al suprarealismului în pictură. Încă din tinereţe, Magritte îşi pune imaginaţia sa neobişnuită în slujba picturii, care îi permite să-şi transforme visele şi viziunile în tablouri. Pictura lui Magritte, reflectare a gândirii sale misterioase, se bazează pe întâlnirea minunată şi neaşteptată dintre irealitate şi cotidian. În felul acesta el seamănă cu De Chirico2 şi cu artiştii dadaişti, cu care împărtăşeşte acelaşi caracter remarcabil şi ironia. Între anii 1920 -1967 pictează aproximativ o mie de tablouri, care vor constitui o sursă de inspiraţie pentru generaţiile viitoare de pictori.

René Magritte primeşte primele lecţii de desen în Châtelet la vârsta de 12 de ani. Liniştea tinereţii îi este în mod dramatic întreruptă în noaptea de 24 februarie 1912: mama sa se sinucide aruncându-se într-un râu. Magritte soseşte la Bruxelles în anul 1915 şi se înscrie la Academia Regală de Arte Frumoase, pe care o va frecventa cu intermitenţe vreme de doi ani. În 1918 ies la iveală primele sale lucrări, un afiş de reclamă şi câteva desene în revista Au volant (La volan). Îşi câştigă existenţa muncind la o fabrică de tapete, dar nu încetează să picteze. La 28 iunie 1922 se căsătoreşte cu Georgette Berger, care îi va sta alături până la sfârşitul vieţii.

1

René François Ghislain Magritte (n. 21 noiembrie 1898, Lessines, Hainaut, Belgia — d. 15 august 1967, Bruxelles) a fost un pictor belgian, reprezentant de frunte al suprarealismului în pictură.

2 Giorgio De Chirico (n 10 iulie 1888, Volos – d. 20 noiembrie 1978, Roma), cunoscut şi ca Népo, a fost un pictor suprarealist italian, poate cel mai enigmatic exponent al artei figurative din secolul al XXlea. Născut în Volos, Grecia dintr-o mamă grecoaică şi un tată sicilian, de Chirico este fondatorul La scuola metafisica în arte.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Donatorul fericit (The happy donor)

De la începutul anilor 1920, pictorul începe să întâlnească personalităţi marcante ale avangardei artistice, care în scurtă vreme vor forma suprarealismul belgian. Printre aceştia se numără Paul Nougé3, care la Bruxelles joacă rolul lui André Breton4 în mişcarea suprarealistă.

Magritte se află la început sub puternica influenţă a cubismului şi dadaismului, publică aforisme în revista 391, fondată de Francis Picabia5.

Pe la sfârşitul anului 1925, pictează primele sale tablouri suprareliste. Prima expoziţie individuală a lui Magritte are loc în anul 1927 la galeria „Le Centaure” din Bruxelles. În septembrie 1927 pleacă în Franţa şi se stabileşte la Perreux-sur-Marne lângă Paris. Stabileşte contacte cu câţiva artişti plastici, printre care Hans Arp6, Joan Miró7,

3

Paul Nougé (n. 13 februarie 1895 – d. noiembrie 1967) a fost un poet belgian, fondator şi teoretician al suprarealismului în Belgia.

4 André Breton (n. 19 februarie 1896, la Tinchebray [Orne], Paris - d.

28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor şi critic, şef iniţiator şi unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel şi Salvador Dalí printre alţii.

Manifestele suprarealiste ale lui Breton conţin cele mai importante expuneri teoretice ale mişcării.

5 Francis-Marie Martinez Picabia (n. 22 ianuarie 1879, Paris - d.

30 noiembrie 1953) a fost un pictor, desenator şi poet, spaniol la origine.

6 Hans (Jean) Arp (n. 16 septembrie 1886, Strasbourg, Franţa atunci Germania - d. 7 iunie 1966, Bâle, Elveția) a fost sculptor, dar a lucrat și ca artist grafic, pictor și scriitor. Arp a fost unul din membrii fondatori ai mișcării dadaiste, la Zürich în 1916. Numeroase opere de artă ale sale sunt expuse la Muzeul de artă modernă și contemporană de la Strasbourg.

7 Joan Miró (n. 20 aprilie 1893, Barcelona - d. 25 decembrie 1983, Palma de Mallorca) a fost un pictor și sculptor spaniol, influențat de suprarealism, fără să fi aderat niciodată la această grupare. Teoriile suprarealiste îi întăresc convingerea în necesitatea libertății artistice, va rămâne un creator multidimensional și multilateral: pictează, dar și sculptează și stăpânește în aceeași măsură tehnica ceramicei. Forme

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Salvador Dalí8 şi cu poeţii Paul Eluard9 şi André Breton10 şi se încadrează în grupul suprarealist parizian. Din această perioadă datează compoziţia Îndrăgostiţii (în mai multe versiuni). Vălurile care ascund chipurile personajelor sugerează universalitatea iubirii şi aduc totodată în discuţie tema dualităţii şi a reflectării existenţei. În 1929 operele sale sunt prezentate la o expoziţie colectivă organizată la Paris, colaborează la revista La Révolution surréaliste cu un articol Les mots et les images (Cuvintele şi imaginile) pe marginea relaţiilor dintre cuvinte şi proiecţia lor imagistică în realitate.

Îndrăgostiţii

În anul 1930, Magritte se întoarce în Belgia; în următorii 24 de ani va locui în Bruxelles, creează din ce în ce mai mult, se înmulţesc expoziţiile şi apariţiile sale editoriale. Începând din frumoase și stranii, păsări și stele îl vor însoți în fiecare zi a vieții sale, închinate artei și libertății creatoare.

8 Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, (n. 11 mai 1904, Figueras, Spania - d. 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă.

Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța massmedia pentru a-și spori averea și gloria.

9 Paul Éluard, numele literar al lui Eugène Emile Paul Grindel (n. 14 decembrie 1895, Saint-Denis - d. 18 noiembrie 1952, Charenton-lePont) a fost un poet francez. După ce aderă la mișcarea dadaistă, devine - împreună cu André Breton și Louis Aragon - unul din fondatorii suprarealismului, mai târziu poet „angajat", strălucit reprezentant al literaturii de rezistență în timpul ocupației germane a Franței (1940-1944). Aderă la Partidul Comunist Francez, fără a abandona o concepție plastică asupra existenței. Numele Éluard, pe care și-l alege din adolescență, este preluat de la bunica sa, Félicie.

10 André Breton (Tinchebray (Orne), (n. 19 februarie 1896 - Paris, d.

28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí printre alții.

Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

anul 1932 reînnoieşte legăturile cu prietenii săi din Paris, în anul 1933 ia parte la expoziţia suprarealiştilor organizată la galeria pariziană „Kolle”, ca reprezentant oficial şi activ al grupului de suprarealişti belgieni.

Magritte dobândeşte renume internaţional.

Participă la importanta expoziţie Le Nu dans l'art vivant (Nudul în arta vie, 1934), organizată la Bruxelles, execută compoziţia Violul pentru coperta cărţii lui André Breton Qu'est-ce que c'est le surréalisme? (Ce este suprarealismul?). În anii următori organizează o expoziţie individuală la New York (1936) şi participă la prima Expoziţie Internaţională a Suprarealismului la Londra (1937).

Din anul 1940 participă în mod activ cu articole în paginile revistei L'Invention collective, în care pictorii şi scriitorii belgieni se străduiesc să pună capăt tăcerii artiştilor din ţările afectate de război. Ei se pronunţă în mod deschis în favoarea „revoluţiei proletare”. Magritte, de altfel, va adera la partidul comunist belgian în anul 1945, dar se va retrage câteva luni mai târziu. Sub influenţa atrocităţilor războiului, Magritte îşi schimbă stilul, pictând în manieră impresionistă sau expresionistă, fără a se bucura de prea mult succes, revine însă la suprarealism şi, în 1948, organizează prima lui expoziţie individuală la Paris, la Galerie du Faubourg.

La începutul anilor cincizeci, mai multe instituţii şi-l dispută pe Magritte în vederea efectuării unor lucrări de decoraţiuni interioare, astfel execută printre altele plafonul de la Théâtre Royal din Bruxelles şi opt compoziţii pentru salonul cazinoului din Knokke-Heist, pe litoralul belgian al Mării Nordului, iar mai târziu va realiza şi câteva picturi murale pentru Palais des Beaux-Arts din Charleroi şi pentru clădirea congresului din Bruxelles. Artistul pictează adeseori mai multe versiuni ale aceleiaşi idei, cum ar fi compoziţia Bărbat cu melon, ascunderea chipului personajului reprezentat fiind la el ceva obişnuit, probabil el însuşi se ascunde în spatele acestui individ anonim. Bărbatul cu melon, static şi imobil, pare să fie lipsit de viaţă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Mică galerie de imagini: René François Ghislain Magritte

Bărbat cu melon/ The Man in the Bowler Hat

René Magritte - The masterpiece or the mysteries of the horizon, 1955

În 1965 Magritte pleacă la New York cu ocazia retrospectivei operei sale organizată de „Museum of Modern Art”. Sănătatea lui este deja şubredă, când, în anul 1967, pleacă la Verona în Italia, unde se lucrează în atelierul de mulaje la definitivarea unor opere sculpturale. Reuşeşte să facă unele retuşuri şi să semneze matriţa de ceară, dar nu va mai apuca să-şi vadă lucrările terminate.

Moare la 15 august 1967 la Bruxelles, în urma unui cancer de pancreas.

Din luna iunie 2009 s-a deschis la Bruxelles, într-una din clădirile majestuoase ale Muzeelor Regale de Arte Frumoase ale Belgiei, „Muzeul René Magritte”, care expune cea mai mare colecţie din lume ale operelor sale.

Fundaţia şi Fondul René Magritte susţin diferite instituţii culturale şi ştiinţifice de la Bruxelles, Erasme Spitalul Universitar, Capela Muzicală Regina Elisabeta, şi Academia de Film.

René Magritte - Le therapeute.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

René Magritte - La nuit d'amour

René Magritte - The present, 1939

René Magritte - Les grâces naturelles René Magritte - Black Magic

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Tabăra de creaţie în arte vizuale de la Vadul lui Vodă - R. Moldova Critic de artă, Mihai Păstrăguş-Iaşi

În perioada 20-27 august 2015, în staţiunea turistică de la Vadul lui Vodă – Republica Moldova, a avut loc „Tabăra de creaţie în arte vizuale”, la care şi–au dat concursul, ca organizatori-manageri şi gazde, Ghenadie Cazacu – Director al Centrului de Cultură şi Turism Etos, Vadul lui Vodă cât şi artista Lilia Cazacu, de la Liceul „Boris Dinga” din oraşul Criuleni.

Au participat ca invitaţi la evenimentul artistic următorii pictori: Petru DAMIR din Bucureşti, Gavril Mocenco din Bucureşti, Mihai Zaiţ din Iaşi, Gabriel Gheorghiu din Iaşi, şi bineînţeles, pictoriţa Lilia Cazacu din Criuleni – amfitrioana spirituală a concursului. În ultimele zile, ca invitat de onoare, am venit şi eu pentru a mă bucura de frumuseţea locului şi a oamenilor.

Cu toţii au fost locaţi cu activităţile de creaţie şi administrative la Pensiunea Franzeluţa, un grup de case bine adaptate regimului turistic, delimitate teritorial de alte grupuri cu atribuţii similare. Grupurile de case cu regim turistic, mai sunt numite pe plan local şi baze de cultură şi turism. Din informaţiile care circulă, ar mai fi în zonă şi două baze de odihnă şi tratament pentru anumite afecţiuni.

De-a lungul unor alei de circulaţie, pietruite sau asfaltate, am putut număra circa douăsprezece astfel de baze, dar, sigur, sunt mult mai multe. La acestea se mai adaugă şi o plajă cu nisip, amenajată special pe malul Nistrului în interiorul perdelei forestiere de luncă, sui generis, şi, bineînţeles, fluviul Nistru, care fiind navigabil în această zonă, este dotat cu ambarcaţiuni pentru agrement, de diferite mărimi.

Lunca despre care relatăm, situată în componenţa Raionului Criuleni, a luat naştere pe o porţiune de teren, unde fluviul face o buclă, intrând mai mult în interiorul Transnistriei. Lunca astfel creată are o alcătuire mixtă, cam neobişnuită, formată din ste-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

jari, plopi, brazi şi alte specii de foioase şi, curios, deşi situată într-o zonă relativ umedă, nu am fost deranjaţi de ţânţari.

Cum mi se pare şi firesc, tematica a fost la liberă alegere, dar zona fiind pitorească, atât din punctul de vedere al naturii, cât şi al etosului folcloric local; artiştii participanţi la eveniment s-au îndreptat cu penelul spre autenticul oferit de farmecul acestui „colţ de rai”, cu toţii clamând satisfacţie pentru ocazia ivită. Pictorii bucureşteni, Petru Damir şi Gavril Mocenco şi-au translat sensibilităţile din zona unei picturi, preponderent citadine, cu compoziţii abil gândite, în diegeze în care simbolistica şi metaforele au generat forme expresioniste şi suprarealiste (în mare parte cu fantezii onirice, surprinse într-o gamă umorist-satirică, (la Petru Damir) sau cu scene suprarealiste la malul mării, completate cu repertorii religioase în stil bizantin, (la Gavril Mocenco) către subiecte exultate din romantismul naturii basarabene. Domniile lor, ca de altfel, toţi participanţii la evenimentul taberei, au deschis un alt culoar pe registrul stilistic personal, operând cu aceleaşi valori afectiv-emoţionale, depozitate în arhiva sentimentală. În lucrările lui Petru Damir, deopotrivă pictor şi medic în „Casa muzeu”, Debarcader la Nistru, Mânăstire la Orheii Vechi, se remarcă sensibiltatea pentru nota istorică, simplitatea şi funcţionalitatea arhitecturii populare, pentru estetica peisajului fluvial, atmosfera de liniste şi relaxare specifică staţiunii, iar lucrarea Pomul-peşte, iese din nota dominantă, şi se propune a fi o alegorie în care se asociază pomul vieţii cu zodia personală.

La Gavril Mocenco, într-o notă de rafinament afectiv şi subtilitate tehnică, în lucrări ca Locuri de tihnă, 1, 2, 3, se pun în valoare jocul umbrelor şi al fasciculelor de lumini pe ţesătura vegetală, stăpânită de un uşor mister indus de textura pădurii...

Nota de suspans, lirism şi feeria creează o atmosferă de basm moldovenesc.

Tânăra artistă în zona artelor vizuale, Lilia Cazacu din Criuleni, posedă îndemânare, precizie şi lirism pentru configurarea unor compoziţii de peisaje în care mirajul fenomenelor meteorologice (în stil Chateaubriand) merg gradual de la bucuria jucăuşă de tip vivaldian la mister şi apocaliptic, întrun stil de sinteză dintre melancolia slavă şi visarea moldovenească (În amurg, Pe malul Nistrului, Bise-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rica Orheii Vechi, Noaptea etc.). Imaginaţia sa a-

prinsă, diversitatea şi fineţea tehnicilor de lucru, împreună cu bogăţia gamei sentimentale, pregătesc o artistă complexă, care în perspectivă va fi o voce, evident, dacă se va dezvolta constant.

Maestrul peisajelor patriarhale şi al tuşelor fine ca nişte şoapte rostite timid, Mihai Zaiţ din Iaşi, binecunoscut în tehnica acuarelei, a propus o imagine concept, un fel de Impressa de tip renascentist, Satul moldovenesc, dezvoltat pe o imagine de ansamblu, dar şi în detaliu, cu mostre identificabile în tot spaţiul istoric al comunităţilor etnografice moldoveneşti, inclusiv la Vadul lui Vodă şi în împrejurimi. Fineţea tuşei în configurarea formelor, creează o atmosferă de candoare, sobrietate şi echilibru în distribuţia aleatoare a unităţlor habituale, este o unitate între natură şi comunităţile umane, o atmosferă caldă, similară sufletului blând şi primitor al moldoveanului.

Ultimul, dar nu şi cel din urmă component al formaţiei de artişti de la Vadul lui Vodă, nu este altul decât pictorul-poet Gabriel Gheorghiu, un poet-trubadur, care simultan pictează cântând şi cântă pictând. Culorile sale aprinse, creează o amosferă incendiară, concurentă caniculei persistente (Toamna pe Nistru). Gabriel Gheorghiu, dintr-o altă per-spectivă – centrată pe detaliu - defineşte satul moldav din interior (Peisaj din Butuceni). Această compoziţie, prin desen şi culoare, prin distribuirea elementelor în spaţiul comunităţii, pune în evidenţă nu numai sensibilitatea sa estetică pentru ordine, simetrie, echilibru şi contrastul fin, ci şi valorile morale ale satului moldav: vecinătatea, comunicarea, prietenia, spiritul de solidaritate etc. Pictura Trandafir sălbatic, indică o fantezie florală bogată, o sensibilitate pentru candoare şi gingăşie, un suflet cu distribuţii pluriartistice, un cavaler al respectului pentru feminitate, cântat cu concursul penelului, vocii şi al corzilor de ghitară.

Lucrările elaborate pe timpul de lucru al acestei săptămâni de tabără, s-au constituit într-o expoziţie organizată la sediul Consiliului Raional Criuleni, în 27 august - Ziua Independenţei Republicii Moldova. Cu acest prilej, autorităţile locale, în cadrul unui program special, au vizionat expoziţia şi într-o atmosferă cu un coctail de lucru, s-au făcut, pe lângă vernisaj, discuţii, schimburi de opinii agre-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

mentate cu momente muzicale susţinute de Gabriel Gheorghiu. În acest context, în numele Preşedintelui Consiliului Raional Criuleni, Vicepreşedintele Oleg Ogor a conferit artiştilor pictori câte o Diplomă de gratitudine pentru promovarea valorilor culturale în cadrul Taberei de Pictură Contempoană din Raionul Criuleni. O diplomă similară a fost oferită şi de Directorul Centrului de Cultură şi Turism „Etos” – Vadul lui Vodă – dl. Ghenadie Cazacu.

Mihai Zaiţ11 - Sat Moldovenesc

Gabriel Gheorghiu12, Peisaj la Butuceni

11

ZAIŢ MIHAI – n. 19 noiembrie 1951, Săveni, Botoşani. Urmează Facultatea de Arte Plastice a Universiţăţii „Al.I Cuza” Iaşi, 1973, clasa prof. Francisc Bartok, membru titular UAPR, Filiala Iaşi.

12 GABRIEL GHEORGHIU s-a născut la Hunedoara pe data de 26 august.1954. A absolvit Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza“ din Bucureşti şi Academia de Arte „George Enescu din laşi, clasa profesor Dan Hatmanu, secţia pictură, grafică, restaurare, profesor de desen.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Gabriel Gheorghiu, Toamna pe Nistru

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Lilia Cazacu14, Pe malul Nistrului

Lilia Cazacu, Biserica Orheii vechi seara

Gavril Mocenco13, Locuri de tihnă

Lilia Cazacu, Casa Muzeu din Vadul lui Vodă GavrilMocenco, Locuri de tihnă la Franzeluea 13

Gavril Macenco –n. la 5 aprilie 1945 în oraşul Sulina, Tulcea. A absolvit Facultatea de desen a Institutului Pedagogic de artă din Iaşi, promoţia 1973 şi Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, promoţia 1983.

14

Cazacu Lilia – n.11 iulie 1979, la Izbişte raionul Criuleni, Republica Moldova, absolventă a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Petru Damir15, Mânăstirea Orheii Vechi Petru Damir, Casa Muzeu

Mihai Zaiţ, Toamna

Petru Damir, Debarcader la Nistru

Mihai Zaiţ, Casă la Vadul lui Vodă

Petru Damir 15

Petru Damir – n. 16 martie 1949, în comuna Zahorna, judeţul Iaşi.

Absolvent al Liceului de Arte Plastice ,,Octav Băncilă”, Iaşi.Conduce Grupul de Pictură PG – Plastic Grup. Membru titular al UAP din România şi membru al „Asociaţiei Pictorilor Medici” din Elveţia. Site: http://damir.ro/2014/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©prof. Mihai Păstrăguş, Critic de artă

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARTEA ÎN PICTURĂ SENSURI, SIMBOLURI, FRUMUSEŢE de Dorel Schor Câteva versuri ale poetului Zoltan Terner intitulate Natură statică au inspirat-o pe pictoriţa Miriam Cojocaru care a dat o replică în culori, punând în centrul tabloului, ca personaj, o cititoare de poezie. Ideea mi s-a părut interesantă, pentru că dincolo de fireasca îngemănare a artelor, ne propune subiectul unui întreg univers al omului în societate. Cartea înseamnă ştiinţă, cultură, artă, credinţă, fantezie, meditaţie, profesie, proiecte, vise, viitor…

E adevărat că numeroşi pictori au surprins în lucrările lor mai mulţi jucători de cărţi decât cititori de cărţi, dar nu puţini sunt cei care s-au lăsat atraşi de cartea ca atare sau de copii sau oameni maturi citind în ipostaze diferite. Fiecare în stilul său propriu, a lăsat opere memorabile, cartea servind când ca metaforă sau alegorie, când element esenţial în compoziţie, când o caldă invitaţie spre cultură. Marc Chagall, Rene Magritte, Andre Derain, Claude Monet, Theodor Pallady, Rouven Rubin, se numără printre ei, la un simplu exerciţiu de memorie.

Pentru iniţiatorii cubismului, Pablo Picasso, George Braque, Juan Gris16 cartea a fost un element decorativ plasat în centrul tablourilor pe care francezii le denumeau „naturi moarte”, alături de alte elemente de sugestie, precum ziare sau partituri muzicale, chitară, flaut sau o sticlă de vin, sugerând boema sau mediul artistic al vremii. Con-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

temporan cu noi, Moni Leibovitch care e hiper-realist, într-o natură statică, conferă cărţilor, stivuite pe masă, o patină de vechime, aureolată de un respect aproape mistic.

Portretele unor scriitori celebri sunt întregite adesea de cărţi. Mi se pare deosebit de reprezentativ în acest sens, portretul lui Emile Zola în execuţia lui Édouard Manet, personalitatea scriitorului fiind evidenţiată prin chipul său inteligent, dar şi prin volumul ţinut în mâini. Pictorul Zvi Malnovitzer surprinde o scenă de rugăciune a unui grup de femei, cărţile sugerând atmosfera spirituală mai bine decât orice alt artificiu.

Curăţenia sufletească şi seninătatea pe care ţi le oferă lectura iluminează figurile modelelor pictate de pictori români celebri, precum Francisc Şirato sau Alexandru Ciucurencu. Interpretarea literală şi figurativă se îmbină discret într-un limbaj universal din care nu lipsesc însemne şi valori locale.

Arta surprinde toate aspectele existenţei.

Nu este loc de îndoială că şi în veacul cibernetic, cartea îşi va păstra un loc onorabil, iar mânuitorii penelului vor şti să găsească în reprezentarea cărţii sensuri, simboluri, conotaţii, alegorii, demnitate, speranţe şi, desigur, frumuseţe.

16

Juan Gris (n. 23 martie 1887, Madrid - d. 11 mai 1927, Boulognesur-Seine, Franţa), cu numele adevărat José Victoriano Carmelo Carlos González-Pérez, a fost un pictor spaniol. Alături de Pablo Picasso şi Georges Braque, este unul din principalii reprezentanţi ai cubismului. Juan Gris a pictat mai ales compoziţii cu natură moartă, folosind în construcţia tablourilor colaje alăturate sau suprapuse.

Moni Leibovitch

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Miriam Cojocaru – Femeie în bucătărie

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Alexandru Ciucurencu18 - Prieteni

Édouard Manet19 - Emile Zola, 1868

©Dorel Schor Francisc Şirato

17

– Fată citind

18

17

Francisc Șirato (15 august 1877, Craiova – 4 august 1953, Bucureşti), pictor, desenator şi grafician român.

Alexandru Ciucurencu (n. 27 septembrie 1903, Ciucurova, Tulcea d. 27 decembrie 1977, Bucureşti) a fost un pictor român, membru corespondent (din 1963) al Academiei Române.

19 Édouard Manet (n. 23 ianuarie 1832, Paris – d. 30 aprilie 1883, Paris) a fost un pictor francez, precursor al impresionismului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

sorului lor aflat, la 55 de ani, în apogeul carierei universitare. „Ce-o mai fi făcând Sănduc?”, aruncase peste masă vreunul dintre ei. Sau poate Heidegger însuşi, scoţând carnetul negru în care era menţionat fiecare membru al seminarului doctoral, întrebase:

Und Herr Dragomir? Haben Sie Nachrichten von Ihm?. Exista vreo ştire despre „domnul Dragomir”? În mod evident, nu exista niciuna. [...]

,

Începutul cursei: din Ardeal în Regat

DESTINUL DETURNAT AL UNUI FILOZOF de Gabriel Liiceanu În numărul din luna septembrie aminteam în articolul Martin Heidegger despre Alexandru Dragomir20. Acum aveţi ocazia să-l cunoşteţi mai bine datorită dlui Gabriel Liiceanu, prin scrierile pe care le redăm mai jos: Pe 15 iunie 1944, la Bucureşti, la adresa din C.A. Rosetti 46, pe numele lui Alexandru Dragomir soseşte de la Freiburg o carte poştală pe care se află o singură propoziţie, urmată de unsprezece semnături: Lieber Sănduc, verdient haben Sie einen Gruß nicht, darum viele Grüsse. („Sănduc dragă, dumneata nu meriţi o singură salutare, de aceea multe salutări.”) Printre semnături se află şi cea a lui Heidegger, celelalte fiind ale celor zece doctoranzi cu care, după fiecare seminar special, Heidegger obişnuia să bea o bere la cârciuma Zum Roten Bären, „cea mai veche din Germania”, după cum scrie pe inprintul cărţii poştale, în centrul căruia se afla desenat un urs grozav, iar dedesubt anul de când cârciuma La ursul roşu funcţiona fără întrerupere: „ridicată către 1120”. Cartea poştală este trimisă în ziua de 16 mai 1944 (făcuse deci o lună pe drum) şi este lesne să-ţi imaginezi cum se plimbase din mână în mână, în jurul mesei lungi, din stejar masiv geluit, culegând semnăturile celor zece tineri care împliniseră, pesemne de curând, 25 de ani şi a profe20

Alexandru Dragomir (n. 8 noiembrie 1916, Zalău - d. 13 noiembrie 2002, Bucureşti) a fost un filozof român.

Alexandru Dragomir ajunge în Germania, la Universitatea din Freiburg, în septembrie 1941. Avea 25 de ani şi îşi luase deja licenţa la două facultăţi — Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filozofie — ambele absolvite la Bucureşti, prima în 1937, a doua în 1939. Venise aici de la Cluj, atras atât de numele sonore ale profesorilor de la Universitatea din Bucureşti, cât şi din nevoia de a depăşi un anumit „complex de provincie” pe care, după constituirea României Mari, îl resimţeau nu puţini tineri intelectuali ardeleni.

Dragomir provenea dintr-o excelentă familie de intelectuali clujeni. Tatăl său, Alexandru Dragomir, era şeful baroului din Cluj şi avocat la Banca Centrală, iar unchiul său, fratele tatălui, era faimosul istoric Silviu Dragomir. Tânărul, care urmase liceul „Seminarul Pedagogic Universitar” de la Cluj între 1926–1933, obţinând calificativul „excepţional” la română, latină, greacă, franceză, germană, istorie, ştiinţe fizico-chimice şi gimnastică, ajunge la Bucureşti în 1933, la 17 ani, adaptându-se cu oarecare dificultate la atmosfera „frivol-băşcălioasă” specifică studenţimii regăţene, la acel soi de „miticism” şi şmecherie bucureşteană care, după cum mi-a povestit la un moment dat, îi punea pe ardeleni, la primul lor contact cu această lume, într-o stare de stupefacţie acută.

Mihai Şora, care l-a cunoscut la sfârşitul perioadei de studii filozofice şi mai cu seamă în timpul serviciului militar la Craiova îl descrie ca pe un tânăr rezervat care îşi trăia pe atunci prima experienţă sentimentală importantă. (Mai târziu, în anii ’40, ecouri ale unei secvenţe amoroase chinuitoare se află în jurnalul lui Jeni Acterian - Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit - unde, către sfârşit, apare un misterios „S”, ale cărui irumpţii fulgurante urmate de prelungi absenţe o umplu de angoase şi perplexitate pe tânăra autoare). Tot acum este

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE perioada în care Dragomir îi cunoaşte pe Noica, pe Cioran, pe Mircea Vulcănescu, pe Mihai Rădulescu, personaje care (cu excepţia lui Cioran) vor reveni în viaţa lui Dragomir în împrejurări, nu de puţine ori, dramatice. (Mihai Rădulescu, criticul muzical al Contemporanului, prietenul cel mai apropiat, arestat în „lotul Noica” în 1959, se va sinucide în închisoare un an mai târziu. Alexandru Dragomir va refuza o vreme să-l revadă pe Noica la ieşirea acestuia din închisoare, deci după 1964, considerându-l direct răspunzător de soarta prietenului său.)

Anul 1939, anul licenţei la Facultatea de Litere, este şi anul primelor concentrări. Apucă, la sfârşitul lui 1939 şi începutul lui 1940, să-şi treacă examenele pentru doctoratul în drept, după care, în iulie 1940, este din nou concentrat şi „stă sub arme” în tot timpul refugiului din Transilvania. Văzând că din cauza concentrărilor neîntrerupte nu-şi poate încheia doctoratul, ajunge la concluzia că singura soluţie este un stagiu prelungit de studii în străinătate.

Prima haltă este la Breslau (Wroclaw). Nu se ştie ce anume l-a făcut pe Dragomir să aleagă universitatea poloneză. Vreme de patru luni, între martie şi iunie 1941, urmează aici cursuri şi seminare de greacă, latină şi germană. Revine peste vară la Bucureşti, iar în septembrie 1941 îl regăsim ca doctorand al lui Heidegger, înscris la Philosophisches Seminar (Facultatea de Filozofie) a Universităţii Albert-Ludwig din Freiburg, unde Heidegger ţine cursuri şi seminare an de an începând din 1928. [...]

Paradisul de la Freiburg Ce studiază Dragomir la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Freiburg? Mai întâi cursurile şi seminarele „maestrului”, cum îi spun lui Heidegger doctoranzii săi: Semestrul de iarnă 1941/1942, Freiübung in dem philosophischen Denken; semestrul de vară 1942, Hegel, Phänomenologie des Geistes I; semestrul de iarnă 1942/1943, Aristoteles, Metaphysik IX; semestrul de vară 1943, Hegel, Phänomenologie des Geistes II. Seminarele îi sunt cu deosebire utile lui Dragomir, pentru că teza pe care o face sub îndrumarea lui Heidegger este tocmai asupra ontologiei lui Hegel. În cei doi ani (patru semestre) cât durează sejurul lui Dragomir la Freiburg, Heidegger predă în fiecare săptămână un curs de o oră şi ţine un seminar de două ore. În „cartea de student” a lui Drago-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

mir sunt atestate în ordine următoarele cursuri: Hölderlins Hymnen (două semestre), Parmenide und Heraklit (un semestru), Heraklit (un semestru). [...]

Restul timpului este dedicat pregătirii protocoalelor de seminar (fiecare student, à tour de rôle, prezintă, în deschiderea noului seminar, „filmul” seminarului precedent — aşa se face că s-au păstrat textele seminarelor lui Heidegger), a orelor individuale de discuţie cu profesorul şi a lecturilor în vederea elaborării tezei). Din acest paradis, deopotrivă universitar, sportiv şi erotic, Dragomir este smuls în septembrie 1943, când este chemat în ţară pentru mobilizare. În zadar îi eliberează Heidegger la 26 septembrie 1943 o Bescheinigung („adeverinţă”), din care rezultă că „dl. Alexandru Dragomir a avansat semnificativ” cu disertaţia sa privind metafizica lui Hegel şi că doar „câteva luni i-ar fi suficiente pentru ducerea la bun sfârşit a lucrării şi pentru încheierea perioadei de studii la Freiburg cu un examen de doctorat încununat de succes”.

Este mobilizat la trupa Corpului 7 Armată şi apoi la Batalionul de Gardă, este demobilizat, cu gradul de sergent în noiembrie 1944, după ce, imediat după 23 august, face frontul de vest de la Dumbrăveni şi până la Cehul Silvanei. În 1945, în existenţa lui Dragomir, ca în aceea a mai tuturor intelectualilor români rămaşi în ţară, începe o perioadă stranie, în care cu toţii, distribuiţi într-o nouă piesă a istoriei, încearcă să îşi păstreze reflexele de viaţă dobândite până atunci, fără să ştie prea bine către ce fel de lume se îndreaptă. Evident, nu mai există niciun drum de întoarcere către Freiburg. O scrisoare a lui Walter Biemel21 adresată lui Dragomir la 26 august 1946 de la Louvain, din Belgia (unde Biemel începe să lucreze la arhivele Husserl), dă o imagine cât se poate de clară a felului în care, la un an după plecarea lui Dragomir din Freiburg, universul mirific din jurul lui Heidegger şi al studenţilor săi se destramă pentru totdeauna. În noaptea de 27 noiembrie 1944, Freiburgul este bombardat de englezi şi distrus în proporţie de 80%. Catedrala, veche de opt secole, scapă printr-un fericit concurs de împrejurări.

(Bombardierele, care apar de fiecare dată brusc după un deal, o au mereu într-un unghi mort.)

21

Walter Biemel (n. 19 februarie 1918, Brașov - d. 6 martie 2015, Aachen) a fost un filozof german din România. Între 1942–1944 a fost (împreună cu Alexandru Dragomir) studentul lui Martin Heidegger la Freiburg.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ultimul seminar, pe care Heidegger îl începe în toamna lui 1944, dedicat lui Leibniz22, este întrerupt prin înrolarea profesorului în Volkssturm, „armata poporului”. Are însă şansa de a se îmbolnăvi după scurtă vreme şi, „lăsat la vatră”, se retrage la castelul prinţesei de Sachsen-Meiningen, care-i fusese studentă. Între timp, Universitatea se mută şi ea într-un castel, pe celălalt mal al Dunării, unde Heidegger vine din când în când şi citeşte unei mâini de studenţi fragmente din lucrările sale. La începutul lui 1945, Freiburgul cade în „zona de ocupaţie franceză”, iar în urma unor intrigi şi denunţuri pe care o parte dintre colegii lui Heidegger le pun la cale, ocupantul francez demarează o anchetă la adresa acestuia. „Cauza” va fi judecată la Paris şi Heidegger, înlăturat definitiv de la catedră, se retrage la cabana de la Todtnauberg. Walter Biemel citează, în scrisoarea către Dragomir, o propoziţie din rândurile pe care Heidegger i le scrisese nu de mult la Louvain: Ich denke gern an die Zeit unserer gemein-

samen Versuche zurück. Es war eîn Teil jenes unsichtbaren Deutschlands, das die Welt wohl nie erfahren wird. („Mă întorc bucuros cu gândul la vremea străduinţelor noastre comune. A fost o parte a acelei Germanii nevăzute, de care lumea nu va afla desigur niciodată.”)

Drumul către încheierea doctoratului cu Heidegger fiind definitiv închis, Dragomir se dedă o vreme preocupărilor filozofice pe care contextul autohton i le poate prilejui. Noica tocmai îşi „deschisese” o „şcoală de înţelepciune” la Andronache (pădurea care începea la periferia cartierului Colentina) şi îl invită să facă, în prezenţa lui Mircea Vulcănescu23 şi a lui, câteva expuneri despre Hegel. Din aceeaşi perioadă datează un eseu al lui Dragomir despre oglindă, cu notele şi observaţiile lui Vulcănescu pe un exemplar dactilografiat. Stranie este scrisoarea trimisă lui Heidegger la începutul lui 1947 (s-a păstrat ciorna ei), pesemne în urma imboldului pe care i-l dă Biemel în scrisoarea amintită şi a 22

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra) a fost un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german.

23 Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București - 28 octombrie 1952, Aiud) a fost un economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român, victimă a represiunii comuniste din România.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

asigurărilor că Heidegger îşi aminteşte perfect de el, interesându-se când şi când de soarta lui. Stranie, pentru că Dragomir îi spune aici lui Heidegger că lucrează (şi îi dă detalii), la o teză de doctorat despre Platon24 (?!) — dar cu cine? — şi care poartă titlul Über das Verhältnis von Anschauen und Dia-

lektik bei Plato (Despre relaţia dintre privirea intuitivă şi dialectică la Platon). Heidegger îi răspunde pe 7 mai 1947, dându-i câteva indicaţii şi repere privitoare la temă (nicio întrebare despre lucrarea de doctorat hegeliană!) şi bucurându-se că Dragomir poate lucra. Îl anunţă că el nu mai e la Universitate, că nu ştie dacă va mai putea publica vreodată şi că cei doi fii ai săi sunt prizonieri în Rusia. Scrisoarea este însoţită de o fotografie a lui Heidegger şi are pe spate următoarea dedicaţie: Für Alexander Dra-

gomir zur Erinnerung an seine Studienzeit în Freiburg im Breisgau, Martin Heidegger („Lui Alexandru Dragomir în amintirea perioadei sale de studii la Freiburg, Martin Heidegger”).

Scrisoarea lui Heidegger din mai 1947 şi fotografia care o însoţeşte reprezintă ultima „piesă” din dosarul Heidegger-Dragomir. „Timpul îşi ieşise din matcă” şi cei doi vor face parte de acum din lumi care, până la moartea lui Heidegger, în 1976, nu se vor mai întâlni niciodată. Imperativele noii istorii în care Dragomir intrase îi cereau acestuia să uite „perioada de studii de la Freiburg” şi, pe cât posibil, să se dezică de ea. În curriculum-ul său, ea va fi neîndoielnic povara cel mai greu de dus, păcatul capital care va fi spălat prin adoptarea succesivă a unor ipostaze profesionale cât mai îndepărtate de vocaţia filozofică a începutului. Oficial, toată viaţa lui ulterioară va fi o preocupare de „a şterge urmele” şi, de aceea, un neîntrerupt travesti profesional. Dragomir va fi rând pe rând, vreme de 31 de ani, ucenic sudor, funcţionar la serviciul vânzări, corector, stilizator, redactor, merceolog, economist. În primii 13 ani de după război a trebuit să-şi schimbe de şapte ori serviciul. La fiecare revizuire a „dosarului personal” la cadre i se „desfăcea contractul de muncă”. Ultimii 15 ani de muncă, până la pensionarea în 1976, îi va petrece ca economist la „ISCE Export-lemn”, bătând lumea alături de directorul său (a ajuns până şi în Nigeria!) care, trebuind 24

Platon- n. cca. 427 î.Hr.- d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel. El a creat specia literară a dialogului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să încheie contracte de vânzare de lemn cu parteneri străini, nu se putea lipsi de engleza, germana, franceza, italiana şi rusa lui Dragomir.

Cert este că, din 1948, Dragomir a ştiut că în România filozofia nu va mai putea scoate capul în lume. Iar în ce îl priveşte, înţelesese că, în această lume a filozofiei interzise, el intra purtând pecetea studiilor făcute în Germania lui Hitler. Anii de la Freiburg, petrecuţi în preajma lui Heidegger şi care într-o viaţă normală l-ar fi propulsat într-o strălucită carieră universitară, devin dintr-o dată o pacoste. Pentru că tot ce ar trimite la acest trecut se cuvine suprimat, nimic nu mai trebuie de-acum, oficial, să-l lege pe Dragomir de filozofie. Şi în chip exterior, am văzut, exact aşa s-a şi întâmplat.

O vocaţie autentică nu poate fi lichidată peste noapte, la simpla bătaie din palme a istoriei. În plus, un filozof poate beneficia de şansa discreţiei care însoţeşte vocaţia gândirii. Spre deosebire de un pianist, care este anihilat dacă i se iau pianul şi sala de concert, un filozof poate foarte bine să gândească fără să publice, mulţumindu-se să rămână o viaţă în preajma cărţilor esenţiale ale filozofiei şi putând foarte bine să-şi limiteze nevoile la câteva caiete de scris şi la un creion. Izgonită din lume, ameninţată, hăitută, batjocorită, nu putea oare filozofia să redevină „comerţ cu morţii” (aşa cum îi plăcea lui Zenon să spună atunci când era întrebat cu ce-şi ocupă timpul) şi să se retragă în intimitatea esenţei ei? Alungată în incomunicabil, nu putea ea oare să devină o preocupare secretă, lucru care, departe de a o împuţina şi vlăgui, nu făcea decât să-i răsfeţe mai bine esenţa, nebunia şi orgoliile? Aşa se face că ceea ce ar fi putut foarte bine să devină un dezastru avea să se transforme, în cazul lui Alexandru Dragomir, într-una dintre cele mai fascinante aventuri ale filozofiei din istoria culturii române: filozofia ca gândire solitară pură, ca solilocviu infinit, ca bucurie de a gândi pentru tine tot ce te înconjoară. Pentru aceasta, Dragomir a trebuit să îndeplinească o singură condiţie: să facă din clandestinitatea culturală o profesiune de credinţă. Condiţia aceasta a îndeplinit-o atât de bine încât, iată, vreme de 55 de ani nu s-a ştiut în mod public nimic despre el.

Când scriu, astăzi, pentru prima oară despre Alexandru Dragomir, sunt înclinat să-l explic ca pro-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

dus al unui microclimat al istoriei, ca pe o aberaţie culturală, ca pe o „rătăcire”, ca pe o abatere de la matca în care se aşază cultura în epoci şi în lumi normale. Ajuns în 1831 în insulele Galapagos, Darwin este confruntat, din cauza condiţiilor excepţionale care se creaseră şi se păstraseră acolo, cu specii care nu mai existau în altă parte pe glob. Darwin dăduse, în Galapagos, peste o enclavă biologică. Or, în lumile totalitare, atunci când spiritul nu acceptă regulile pe care i le dictează meteorologia noii istorii, iau naştere adevărate microclimate culturale, insule Galapagos ale spiritului care contrazic flagrant speciile şi specimenele din macrotopul culturii oficiale. Intrând într-un lung exil, spiritul este obligat să găsească forme stranii de funcţionare prin care, pe măsură ce îşi păstrează libertatea, el reuşeşte totodată să se ferească de intemperiile istoriei. De fapt, el se îngroapă, intră în tranşee, dispare de la suprafaţa publică a culturii unde nu e loc decât pentru spectacolul unei ideologii cu care nicio negociere nu e cu putinţă. Însă această operaţie de repliere comportă un risc: cine îi garantează celui care s-a ascuns atât de bine într-un cotlon al istoriei că spiritul lui va ieşi cândva la lumină, că va fi recuperat şi că, despre el, se va putea spune ceea ce Hamlet spune despre spectrul tatălui său: „Bine ai lucrat, cârtiţă bravă”?

Cine îl va feri de primejdia ca el să dispară neştiut, îngropat de viu cu opera aceea zămislită în taină, de care nimeni nu a apucat să afle niciodată nimic?

Ieşirea din clandestinitatea asumată a culturii nu se face decât prin şansă sau prin existenţa unui Dumnezeu care iubeşte cultura.

Pe Dragomir l-am cunoscut în 1976 la el acasă.

Cu ceva vreme în urmă, Noica îi dăduse cartea mea despre tragic, O fenomenologie a limitei şi depăşirii, care tocmai apăruse la Editura Univers. Bănuiesc că voia să îi arate ce se mai petrece prin „lumea filozofică” de la noi şi, poate, să se mândrească cu una dintre isprăvile „copiilor” lui. „Dinule, Dinule — ne-a povestit mai târziu Sănduc Dragomir că îi spunea lui Noica —, vezi să nu-i bagi şi p-ăştia la zdup cum i-ai băgat şi pe ceilalţi!” (Dragomir se referea la cei care

făcuseră parte din „lotul Noica” la sfârşitul anilor ’50.) În orice caz, cartea a luat-o, atras pesemne şi

de îndrăzneala de a vedea pe copertă cuvântul (plin, pentru el, de conotaţii nostalgice) de „fenomenologie”, într-un context cultural oficializat ca „mar-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE xist”. Noica m-a anunţat într-o bună zi că vom merge „la Sănduc Dragomir”: „Gabi dragă, este un elev al lui Heidegger, tocmai a ieşit la pensie şi vrea să se reapuce serios de filozofie, a tot citit în anii ăştia, dar mai mult pe apucate, o face pentru plăcerea lui, n-are niciun gând anume. O vreme, după ce am ieşit de la închisoare, n-a vrut să mă vadă, fie pentru că se temea, fie pentru că era supărat pe mine din cauza morţii lui Mihai Rădulescu. I-am cerut, printrun prieten comun, să-mi împrumute ediţia Diels Kranz a Presocraticilor — era singurul care o avea, o adusese cu el din Germania — şi mi-a trimis vorbă să nu-l caut. Între timp s-a îmblânzit, îi mai duc cărţi şi, nu-ţi ascund, îi dau din când în când la citit câte un capitol din ce scriu, pentru că, fiind rău în judecăţile lui, îmi este foarte util. Ţi-a citit de altfel cartea şi are lucruri să-ţi spună.”

Am ajuns la el într-o după-amiază de iarnă, pe la ora 6. Locuia pe strada Arcului, la numărul 3, într-un bloc vechi de prin anii ’30, de şapte etaje. [...]

Dragomir, care tocmai împlinise 60 de ani, ne-a primit, pe Noica şi pe mine, în minuscula lui garsonieră cu o dezinvoltură specifică oamenilor al căror centru de greutate nu se află niciodată în afara lor.

Toţi aceşti „oameni mari” pe care i-am cunoscut, începând cu Noica şi Cioran şi terminând cu Dragomir, nu dădeau doi bani pe confortul lor exterior. Toate isprăvile prin care fusese mutată din loc cultura unei ţări sau a unei epoci luaseră naştere îndeobşte pe o masă oarecare (dacă nu pe o tăblie sprijinită pe genunchi), pe caiete cu hârtie proastă, mâzgălite cu pixuri amărâte şi creioane prost ascuţite. I-am văzut pe unii trăind aproape în mizerie (pe Noica la Păltiniş sau pe Ţuţea în garsoniera din spatele Cişmigiului) şi niciunul dintre ei nu a depăşit vreodată o minimă decenţă a locuirii (Cioran în mansarda sa din rue de l’Odéon sau Heidegger în cabana de la Todtnauberg, al cărei interior l-am spionat cameră cu cameră, în vara lui 2003, profitând de obloanele deschise şi, bineînţeles, de absenţa proprietarului). Indiferent de faptul că trecuseră sau nu prin închisoare, cu toţii aveau o anumită uşurinţă de a se acomoda la puţin şi sărac, niciodată această capacitate nevenind din „cloşardizare”, neglijenţă sau îngălare, ci pur şi simplu din putinţa de a se desprinde de lumea confortului în numele unor valori şi al unor exigenţe care îi acaparau total şi care, în ordinea existenţei, se aflau

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

oricum, din capul locului, foarte departe în raport cu ce înseamnă „viaţa obişnuită”. Ciudat este că toţi aceşti oameni erau, în felul lor, eleganţi, lucru care într-o mare măsură provenea desigur din prestanţa lor spirituală şi din apartenenţa la acea categorie umană pe care cel mai bine o defineşte, dincolo de obârşii, averi şi epoci istorice, cuvântul „aristocrat”.

Sănduc Dragomir era un astfel de aristocrat care ne primise într-o cameră de 16 mp — dormitor, birou şi living deopotrivă. Lipit de peretele din faţa uşii, se afla un pat mare. La capul lui, o măsuţănoptieră şi, în continuare, prelungindu-se pe peretele din stânga uşii, o canapea îngustă pe care puteau sta două persoane. În mijlocul camerei, lipit de picioarele patului, un uriaş fotoliu desfundat, acoperit cu o cuvertură. Sub geam, o masă de lucru, extrem de mică, cu un fotoliu în dreptul ei. Pe peretele din dreapta uşii, biblioteca, cu nu mai mult de o sutădouă de cărţi, mai toate de filozofie: Hegel (ediţia Glockner), Platon în Belles Lettres, un Aristotel bilingv şi monografia lui Jäger, o ediţie masivă în latineşte a Summei lui Toma d’Aquino, Chamberlain, Die Grundlagen des XIXen Jahrhunderts, o ediţie franceză în patru volume a Jurnalului lui Kierkegaard, Presocraticii în ediţia Diels-Kranz, Leibniz, Jurnalul fraţilor Goncourt, câteva dicţionare şi altele.

Omul era slab, mărunt de statură, cu un cap mic şi pielea pergamentoasă. Avea mâini fine, pe care şi le trecea pe rând prin părul mereu rebel, din cauza vârtejului pe care acesta îl făcea chiar deasupra frunţii. Impresionantă era privirea: cu inflexiuni metalice şi cu aparenţa de extremă duritate, mai ales atunci când Dragomir vorbea pe firul unei demonstraţii, concentrându-se şi uitându-se oarecum înlăuntrul său, contaminat de severitatea însăşi a gândului pe care îl desfăşura. Niciodată până atunci nu văzusem în ochii cuiva, oglindindu-se cu atâta precizie, înlănţuirea paşilor mărunţi din care pare că se alcătuieşte gândirea. Privirea lui Dragomir, întoarsă în interior, prelua, lăsând apoi să se vadă înafară, mersul acela halucinat pe culoarele nevăzute ale minţii. Pentru că se transmitea prin ochi, pentru că devenea vizibilă, gândirea lui avea ceva neliniştitor şi sălbatic. Dragomir semăna teribil cu un „animal care gândeşte”, cu un şarpe sau cu o felină gânditoare. Senzaţia aceasta dispărea cu desăvârşire şi privirea i se îmblânzea brusc când ieşea din lumea raţionamentului său, cel mai adesea „decon-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE struindu-l” cu o glumă sau spunând că ceea ce construise el era la îndemâna oricui este dispus să se concentreze — aşa cum tocmai o făcuse el — pe direcţia (unică) a gândului.

Bineînţeles că, în ora care a urmat, mi-a făcut cartea praf, demontând-o din temelie, adică pornind de la însăşi definiţia peratologiei („teoria limitei considerate în raportul ei cu conştiinţa”) pe care înălţasem, plin de o mândrie filozofică juvenilă, întreaga mea teorie despre tragic. Îmi amintesc şi acum că discuţia a început de la faptul că nici „limita”, nici „conştiinţa” nu fuseseră definite cum trebuie în cartea mea, drept care pe parcursul textului, îmi reproşa Dragomir, le foloseam indistinct, după cum îmi dicta contextul. „Conştiinţa”, de pildă, era folosită când în accepţiunea ei pascalian-kierkegaardiană, adică individual-suferitoare, când kantian, ca proprietate a speciei umane („conştiinţa în genere”), când hegelian (conştiinţa istorică a unei epoci). Eroul meu tragic era, în consecinţă, când Werther (sau Hamlet), când reprezentantul nedefinit al omului (muritor prin esenţa lui), când Nicolae Bălcescu sau Goetz von Berlichingen. În mod corespunzător, „limita” era când limita interioară a eroului, când corporalitatea ca finitudine („natura”), când un hotar al istoriei. Dragomir mi-a luat apoi la scărmănat o propoziţie de care, ţin minte, cel puţin în context, fusesem foarte mândru când o scrisesem: „Gradul maxim de dificultate în depăşirea limitei devine, la limită, o limită principial nedepăşibilă”. „Ce înţelegi aici prin «dificultate»?, m-a întrebat Dragomir. Piedică, stavilă, condiţie? În fraza de dinainte vorbeşti de «posibilitatea depăşirii» şi atunci, una peste alta, rezultă că suntem în zona lui «e greu, maică, e tare greu, ba uneori e chiar imposibil». De fapt, limita însăşi nu are «calitatea de a fi depăşibilă», adică mai uşor sau mai greu depăşibilă şi — la limită — de nedepăşit. «Greu» sau «dificil» vine numai din om şi este deosebit de la un om la altul.” Am protestat, spunând că „limita” este la mine „transcendentală”, că aşadar nu e considerată decât în câmpul conştiinţei şi că, în „peratologia” mea cu valenţe tragice, nu există o limită „în sine”. M-a atacat atunci din alt punct, spunându-mi că nu disting între „conştiinţa de sine a limitei” şi „conştiinţa de sine a limitării” şi că, în general, practic „o tehnică a amalgamului” — „Lucrul cel mai periculos în filozofie! Amesteci de pildă tragicul grec cu cel modern, transferând în mod

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

nepermis categorii ale filozofiei moderne în universul elin.” Concluzia era că una peste alta e bine dar, dacă e vorba de „gândire”, aş mai avea câte ceva de învăţat.

Ne-am despărţit — Noica25 a mai rămas — şi am plecat cu convingerea că „bătrânii” puseseră la cale un complot care, neîndoielnic, făcea parte din „programul paideic” al lui Noica: Dragomir fusese „duşul rece” care trebuia să-mi fie administrat în chip preventiv pentru ca debutul cu cartea despre tragic să nu mi se urce la cap. Pe drum, bombănind întruna, am răsucit pe toate părţile obiecţiile lui Dragomir. Apoi noaptea, înainte de a adormi, m-am tot întrebat ce o fi însemnând că mai am câte ceva de învăţat în privinţa lui „a gândi”. Alexandru Dragomir a murit în anul 2002.

Fragment din prefaţa vol.: Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, de Gabriel Liiceanu.

„Aici, discursul meu despre «crase banalităţi metafizice» se încheie. Am vrut să arăt că suntem prinşi într-un mediu spaţio-temporal exact ca într-o capcană. Am vrut oarecum să se priceapă că filozofia nu e o chestie care tratează despre problema infinitului în paralogismele raţiunii pure la Kant. Nu, nu! E o chestie de aici, în imediat. Ea trebuie gândită hic et nunc. Tocmai de aceea nu poţi trăi fără să faci filozofie. Într-un anumit fel putem trăi fără să gândim infinitul, dar nu putem trăi fără să ne gândim capcana. Şi asta pentru simplul motiv că trăim în ea. Filozofia e gândirea capcanei în care trăim.“ ©Alexandru DRAGOMIR

25

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d.

4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

llow30... Kafka31. Nu sunt pentru mine modele, ci doar stachete. Deţinători de teritorii. Îţi poţi configura un spaţiu al tău, dar trebuie să îl şi populezi.

Nu e deloc lesne.

Z.T.: Se poate remarca, observând lumea romanescă a cărţilor dumneavoastră, că dispuneţi de o impresionantă cultură. Când şi cum v-aţi însuşito?

Interviu cu scriitorul Alexandru Ecovoiu26

A.E.: M-am apropiat de tot ceea ce am crezut că poate interesa un spirit liber. Aşa m-am considerat totdeauna. Am citit enorm. Citesc. Colind muzee, expoziţii de artă, chiar dacă stau mai mult la ţară. O vreme am studiat pianul, am rămas un consecvent ascultător de muzică. Nu pot cuprinde nici pe departe tot ceea ce aş dori...

27

de Zoltan Terner

Zoltan Terner: Domnule Alexandru Ecovoiu, înainte de a vă cunoaşte personal, m-am gândit la un posibil interviu sau să îi spunem convorbire, discuţiei noastre de astăzi?

Alexandru Ecovoiu: Când aţi venit în România, ne-am întâlnit chiar a doua zi. A fost o surpriză deosebită...

Z.T: Încep abrupt. Vreau să dezleg taina formării unui mare scriitor. Veniţi cu o originalitate atât de pregnantă, cu o complexitate uimitoare a scrisului. Cu o concentrare extraordinară a textului pe un spaţiu redus. Cum izbutiţi?

A.E.: E dificil de explicat. Sunt unele aspecte destul de intime... Totul porneşte - nu doar în cazul meu - dintr-un adânc al autorului. Scrisul scoate, uneori, la lumină aspecte surprinzătoare ale unor trăiri aparte. Iar calitatea redării literare particularizează decisiv...

Z.T.: Aţi avut vreun scriitor model?

A.E.: Nu. Admir câţiva scriitori cu totul deosebiţi. Thomas Mann28, Hermann Hesse29, Saul Be26

Alexandru Ecovoiu (n. 3 noiembrie 1943) este un romancier român contemporan.

27 Zoltan Terner ( n. 13 septembrie 1932, Simeria) este un poet, eseist, critic literar, prozator, regizor de film şi de televiziune.

28 Paul Thomas Mann (n. 6 iunie 1875, Lübeck – d. 12 august 1955, Kilchberg, în apropiere de Zürich) a fost romancier german, eseist, unul dintre marii scriitori ai secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru

Z.T.: Am aflat că vi s-au întâmplat lucruri uimitoare la Paris legate de romanul dumneavoastră Saludos.

A.E.: Da... Par incredibile. Existând martori, devin credibile. Voi aminti doar câteva... Romanul Saludos era încheiat în 1987. Primul cititor a fost Gheorghe Iova32. Nu călcasem niciodată în afara graniţelor. Acţiunea cărţii începe într-un bistrou parizian, închipuit. Aveam nevoie de o străduţă pe care să îl situez. Am găsit-o pe o hartă a Parisului: Rue de la Huchette, pe care se află şi celebrul teatru în care sunt jucate piesele lui Eugen Ionescu33.

Nu ştiam dacă pe Rue de la Huchette exista vreun

Literatură pe anul 1929 (argumentul principal fiind romanul Casa Buddenbrook).

29 Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877, Calw, Germania – d. 9 august 1962, Montagnola, Elveția) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946. Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.

30 Saul Bellow (10 iunie 1915 – 5 aprilie 2005) a fost unul dintre cei mai cunoscuți prozatori evrei americani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1976).

31 Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga - d. 3 iunie 1924, Viena) a fost un scriitor evreu de limbă germană, originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice.

32 Gheorghe Iova (n. 29 ianuarie 1950, sat Găgeni, comuna Săhăteni, județul Buzău) este un prozator, poet și eseist român.

33 Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bistrou, îl aveam pe al meu. Îmi erau necesare şi două mici coridoare între două străzi. Nu le-am găsit pe hartă, le-am inventat. În anul 2000, am fost invitat la Paris pentru lansarea romanului Saludos în limba franceză.

La prima ieşire în oraş, însoţit, am părăsit brusc grupul şi m-am repezit spre o străduţă aflată la ceva depărtare. Ajuns, tot ziceam, vorbeam singur: „Locul ăsta îmi place!” Când m-au prins din urmă, însoţitorii mei nu ştiau ce să creadă. „Locul ăsta îmi place!” le-am spus şi lor. Nu înţelegeau nimic.

Până când o doamnă din grup a început să arate cu degetul peste umărul meu. M-am întors. Pe o plăcuţă scria: „Rue de la Huchette!...” Cei care mă însoţeau citiseră cartea, datorită lor eram invitat pentru lansare. Am alergat imediat să găsesc bistroul, simţeam că intrasem într-o anume serie. Lam aflat repede, aşa cum mi-l imaginasem. Ceilalţi m-au ajuns iar - erau cu cartea în mână, aveam la noi un exemplar. Şi mesele, în local, erau dispuse ca în carte; lucrul acesta, în roman, avea, din anumite motive, multă importanţă. M-am aşezat la masa naratorului din povestea mea. Cei din grup au comandat vin. Eu am cerut un coniac mic, la fel ca în carte. Nu am vrut să mi-l plătească altcineva - cum mi s-a propus, eram invitat - l-am plătit eu, tot ca în roman. Eram, de-acum, pe urmele propriilor mele personaje. Intram, deja, în propriile lor evenimente. Existau, am văzut cu toţii când am ieşit, şi cele două coridoare între străzi. Pe care eu, cândva, crezusem, că le născocisem. Nu mai povestesc, şirul e lung şi tot mai greu de crezut...

Z.T.: Pare ficţiune! E de domeniul fantasticului!

A.E.: Cei care m-au însoţit sunt uşor de găsit.

Poetul Peter Sragher34, şi el de faţă atunci, poate fi sunat chiar acum. Tot spunea: „Incredibil! Nu se poate, nu se poate!” Nimic paranormal, nu cred în aşa ceva. Ne lipsesc doar anumite explicaţii uneori.

Totul este normal, dar priceperea noastră nu poate să cuprindă chiar totul...

Z.T.: Limitele condiţiei umane... Ca tramă, Saludos are ceva din literatura picarescă, dar pe fondul unui pariu quasi-mistic. Un fel de călătorie iniţiatică. Un rămăşag, o luptă cu destinul.

34

Peter Sragher (n. 7 iulie 1960) este un poet, prozator şi jurnalist român contemporan.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

A.E.: Tot timpul, în viaţă, există o astfel de confruntare. Orice om caută, într-un fel sau altul, să-şi schimbe destinul, atunci când nu-i este prielnic. Atunci când are impresia că a izbutit, că a schimbat ceva sau totul, înseamnă că, de fapt, soarta chiar aceasta îi era. Aşa cum a întors-o el. E drept, nu stă cineva, undeva, să se preocupe de fiecare secundă din viaţa noastră, să vegheze asupra fiecărei fapte sau să ne afle orice gând. Unii spun că da. Omului îi este, cred, lăsată o libertate limitată. Nu poate să îşi depăşească propria condiţie.

Z.T.: Când începeţi să scrieţi o carte, aveţi aproape totul stabilit până la sfârşit? Ştiţi mereu ce va urma după un capitol sau altul?

A.E.: Când încep cartea, nu. Chiar dacă am un plan. Intervin mereu elemente noi. O anume experienţă de viaţă, neaşteptată, poate schimba mult cursul preconizat al acţiunii, discursul. Construcţia. Şi un gând nebănuit îşi poate face, oricând, loc.

Ducând la modificări esenţiale. Şi să iasă, până la urmă, o altă carte! Nu doar căile Domnului sunt întortocheate... Dar, de regulă, când ajung la jumătatea cărţii, arcul are o asemenea deschidere încât pot să disting mult mai limpede cum va decurge, mai departe, totul.

Z.T.: Când eraţi copil, vă plăcea să staţi în faţa hărţilor şi să visaţi la ţări şi continente îndepărtate? Apropo de Saludos.

A.E.: Parafrazând pe Flaubert, pot spune că Sey Mondy este o proiecţie a mea, târzie. Personajul străbate zeci de ani lumea. Prin deschiderea pe care o lasă finalul romanului, s-ar putea să călătorească şi astăzi. Iar, în acest moment, nu eu să fiu lângă dumneavoastră, ci o altă proiecţie a mea, sedentară. Eu - una cu Sey Mondy, uneori - să mă aflu, de fapt, pe cine ştie unde!...

Z.T.: Râsul dumneavoastră, după ultima frază, mi s-a părut puţin mefistofelic!...

A.E.: Poate, doar niţel faustic...

Z.T.: Acelaşi râs acum, nu îl mai definesc...

Am zis că Saludos este un roman al locurilor sacre, al spaţiilor nesfârşite. Al spaţiului interior-exterior, în vreme ce Sigma este un roman al timpilor care se îngemănează, se interpătrund.

A.E.: Se caută...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Z.T.: Pe canavaua timpului este demontat şi remontat mitul sacru al lui Iisus. Veşnic deschis.

Dumneavoastră polemizaţi, aveţi incredibila îndrăzneală - sau nesăbuinţă - să vă atingeţi de intangibil.

A.E.: Un mit - să folosesc acelaşi termen porneşte de la o incompletă înţelegere a lucrurilor.

Ceea ce duce la o interpretare eronată a acestora, ambiguă. Unele, de fapt, nici nu pot fi, vreodată, deplin cunoscute...

Z.T.: De fapt, acesta este sâmburele romanului Sigma. Mitul, continuă ambiguitate. Înţelegere contradictorie. Paradox.

A.E.: Atunci când încerci să demontezi un mit, nu este exclus să se configureze un altul. Depinde de grila de lectură a cititorului. Fără un anume bagaj de cunoştinţe biblice, părerile despre Sigma nu pot fi decât eronate. Datorită unei lecturi de suprafaţă...

Z. T.: Pentru mine, în Sigma, m-a preocupat jocul. Pariul, nu adevărurile istorice sau paraistorice. Jocul în sine; raportul celui care contestă, demontează, cu mitul.

A.E.: Aţi abordat astfel lectura pentru că, mi-am dat seama, stăpâniţi, cu amănunte, cele două

Testamente.

Z.T.: Totodată, m-a pasionat, cucerit, în

Sigma, alternarea planurilor. Faptul că dublaţi

miza deconstrucţiei mitului prin însumarea unui roman al scrierii cărţii. Romanul naratorului. Formând împreună un tot inseparabil. Imaginarul în imaginar şi, la un loc, prinse în alt imaginar. Un fel de joc de oglinzi...

A.E: Acţiunea cărţii se întinde pe un spaţiu de timp de peste două mii de ani, ajungând până în zilele noaste. De aici, această impresie...

Z.T.: Şi nu doar impresie. Aveţi cel puţin doi timpi în care vă mişcaţi...

A.E.: Trei...

Z.T.: Da, trei principali... În alt roman al dumneavoastră, Staţiunea, totul pare că se petrece într-o antirepublică platoniană. O antiutopie.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

A.E.: Poate fi socotită o utopie neagră. S-au făcut tot felul de interpretări. S-a scris mult despre această carte.

Z.T.: Nu există dialoguri în Staţiunea. Doar monolog lângă monolog. Autism. Halucinant!

A.E: Nu există o comunicare directă. Personajele sunt totuşi într-o relaţie precisă, peste înţelegerea lor. Sunt prinse într-un sistem din care nu pot să iasă. Anumite tentative de evadare sunt individuale...

Z.T: În tot ceea ce aţi scris, frapează extraordinara concentrare: niciun cuvânt de prisos.

Nu există descrieri, cum găsim la unii scriitori ce ajung la prolixitate. Cred că lucraţi mult pe text.

A.E.: Recitesc la diferite intervale de timp.

De regulă, scot, rareori adaug.

Z.T.: Când vă simţiţi mulţumit de randamentul unei zile de scris? După două, trei pagini? Cinci?

A.E.: Uneori sunt mulţumit dacă mi-a ieşit o frază-cheie. Pentru că în ziua următore pot, pe această frază, să clădesc un capitol. Sau chiar mai multe. Nu am o măsură zilnică în pagini sau semne.

Dar lucrez zilnic. Şi recititul tot lucru este. Chiar şi uitatul, uneori ceasuri în şir, de-a lungul pereţilor, în vreme ce, în minte, caut o formulare potrivită sau o maximă identificare c-un anume personaj.

Z.T.: Am găsit în cărţile dumneavoastră două dimensiuni: una ludică, iar alta fin ironică.

A.E.: În privinţa ironiei, o adiere numai. Care mai detensionează uneori atmosfera. O coardă prea întinsă pocneşte...

Z.T.: Cât despre joc - cel real de această dată - poate mai amintiţi ceva despre întâmplările pariziene. Incitant acest coridor între ficţiune şi realitate. Un arc în timp, totodată. Simt că, din anumite motive, evitaţi să vorbiţi prea mult despre ceea ce s-a petrecut atunci...

A.E.: Da. Nu totul este de spus. Despre o altă întâmplare, doar una, voi aminti. Simţeam că seria va continua... Parcă eram altul. Culmea - nu pot sămi explic nici acum - era siguranţa ce mă cuprinsese! Convingerea că merg la sigur! Ieşind din „Rue de la Huchette” şi ajungând pe cheiul Senei, unde sunt buchiniştii, am întins pasul de-a lungul tonete-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lor cu cărţi. Aţi citit Saludos. Totul porneşte de la o carte pe care naratorul o cumpărase de la aceşti buchinişti. Eseuri de Montaigne. O ţinea pe masă, în bistrou, când a apărut - necunoscutul, atunci - Sey Mondy. Acum, după ani, eram la faţa locului. Treceam prin dreptul tarabelor pline cu cărţi fără să mă opresc. Apoi am rămas locului în faţa uneia. Pe masă era o cutie enormă în care se aflau aşezate, cred, peste două sute de cărţi. Vertical, nu se vedeau titlurile, numele autorilor. Şiruri-şiruri. M-am dus cu mâna spre mijlocul cutiei şi am scos, din prima, Eseuri de Montaigne35!... Ca pe un loz! Peter Sragher, de faţă, spunea: „Incredibil! Nu se poate!

Nu se poate!” Nu sunt mistic. Dar atunci s-au petrecut lucruri ce m-ar fi putut determina să devin...

Despre unele nu voi povesti niciodată... Ceea ce pot să vă mai spun acum este faptul că invitaţia primită pentru lansarea cărţii mele la Paris purta numărul de înregistrare 666! O păstrez. O pot arăta oricui.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

deseori invitat pentru lecturi cu public în Austria, Germania, Franţa, Spania.

Autorul mai multor romane (şi premii), cum ar fi: Călătoria (Albatros, 1984), Saludos (EST, 1995, reeditat la editura Gramar şi editura Polirom, cu care a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor şi premiul Observator München), nominalizat la Premiul „Liter Art –XXI”, SUA, 1997; romanul Staţiunea (EST, 1997 – premiul Academiei Române), Sigma (Cartea Românească, 2002 - premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Ordinea (Polirom, 2005), După Sodoma (Polirom, 2012 - premiul Filialei Bucureşti – secţiunea: Proză - a Uniunii Scriitorilor).

Alexandru Ecovoiu a mai semnat şi două volume de povestiri Fuga din Eden (Albatros, 1984), Cei trei copii-Mozart (Cognitum, 2001). De asemeni traduceri din scrierile sale au apărut în limba germană, limba franceză şi limba spaniolă.

Câteva repere critice

Z.T.: ...

A.E.: Trecem...

Z.T.: Proiecte?

A.E.: Mai multe. Nu vorbesc decât despre ceea ce este isprăvit. Ştiu autori care s-au bucurat ani de zile de interesul cititorilor datorită unor cărţi – promise - pe care nu le-au scris niciodată...

Nu e corect... Un fel de abuz de încredere... © Zoltan Terner

Câteva date despre autor: Alexandru Ecovoiu a avut primele încercări literare în timpul liceului; debutul în presă literară datează din 1979 la Viaţa studenţească, iar editorial în 1984 cu Fuga din Eden. Îl mai găsim prezent în Contemporanul, Viaţă românească, România literară, Luceafărul, Contrapunct ş.a.

De asemeni publică proză în reviste literare din Germania, Franţa, Olanda, Spania, Serbia, Turcia, Columbia, Mexic, atât de sine stătătoare, cât şi în antologii din Germania, Spania, Slovenia. A fost

„Imaginaţia lui Ecovoiu se desface evantai în povestirile exotice ale personajului sau, în care beţia simţurilor e eterată de atmosfera de vis. Cu suspans bine dozat, cu o artă fină descriptivă şi enclave poetice aceste povestiri sunt partea forte a romanului.”

Ioana Pîrvulescu36 ***** „Nu-mi explic şi pace inapetenţa cititorului român – sau a cititoarei românce, şi aici a vorbit misoginul din mine – pentru cărţile lui Alexandru Ecovoiu. Este unul din puţinele cazuri când un scriitor e mai celebru în Germania, Franţa şi SUA decât în limba în care scrie. Uneori, am impresia că Ecovoiu va constitui un consemn pentru cunoscătorii întrale literaturii, la fel cum erau alţii în perioada dictaturii. Cel puţin, de cartea Sigma, BOR-ul ar fi trebuit să se teamă mai mult decât de Versetele satanice, căci această s-a născut în «ograda» lor.

Nu se poate spune că romanele lui sunt comerciale, a luat premii importante, chiar şi în Germania, cu excelentul roman Saludos. Nu-mi explic, spuneam.

36

35

Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (n. 28 februarie 1533 - d.

13 septembrie 1592) a fost unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii.

Ioana Pârvulescu (n. 10 ianuarie 1960, Brașov) este o eseistă, publicistă, critic literar român și conferențiar la Universitatea din București. Cititorii noştri s-au mai întâlnit cu domnia sa în paginile revistei noastre în nr. 38/2014 şi nr. 47/2015.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ilie Cazane se epuizează imediat, în vreme ce Saludos a ajuns la preţ redus (comparaţia, evident, nu e calitativă). Oricum, sunt mulţumit că, oricui i-am recomandat Saludos, s-a minunat, la fel că mine prima dată, că romanul a fost scris de un român. Şimi amintesc şi cum am devorat Sigma, mai ceva decât Codul lui DaVinci (comparaţia, din nou, nu e calitativă, Ecovoiu fiind un scriitor de clasa).

Alexandru Ecovoiu preferă să-şi plaseze, în mod josesaramagic, acţiunea u-topic şi u-cronic iar personajele sale – intelectuali rafinaţi, dar şi trăirişti - sunt exemplare, ele îşi asumă un destin dar şi un risc, au o misiune pe această lume. În aventura pe care aceştia o încearcă, dar mai ales cum anume se finalizează ea, de te lasă cu gură căscată, stă punctul forte al acestui autor.“ Dragoş C. Butuzea Romanul Ordinea, de Alexandru Ecovoiu, publicat în colecţia „Fiction LTD” a Editurii Polirom, a apărut la Editiones del Subsuelo din Spania, în traducerea lui Joaquín Garrigós. Alexandru Ecovoiu este cunoscut deja cititorilor spanioli pentru romanele Saludos şi Cei trei copii-Mozart, traduse şi publicate în Spania. „Romanul lui Alexandru Ecovoiu, Ordinea, este o carte a timpului nostru. Scriind despre Virto, autorul spune adevăruri mai puţin convenabile despre România tranziţiei. Este o carte care te pune pe gânduri şi pe care – indiferent dacă îi împartăşeşti sau nu ideile – o citeşti cu sufletul la gură până la ultima filă.”

Tudorel Urian, România literară

Fuga din Eden conţine două microromane. Îndârjirea prezintă evoluţia către aşa-zisa conştiinţă proletară a minerilor dintr-un Târgu Rece, „aşezare cu peste opt mii de suflete“, în contextul imediat următor răscoalelor din 1907. Elementul catalizator al procesului este Dan Potra, agent în localitate al societăţii germane de exploatare minieră „Kellerman und Wolf“ şi filosof diletant în timpul liber, care lucrează la un tratat numit „Filosofia privată a individului“. Din instrument neutru al capitalului străin, Potra trece prin stadiul de educator ideologic al minerilor, pentru a sfârşi că luptător în primele rânduri şi chiar că victima a represiunii ulterioare. Relevabilă pentru codurile epocii

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

este relaţia dintre tema (introducerea în roman a unor personaje mineri era potenţial subversivă în anii de după revoltă din 1977) şi tratarea ei ortodox-marxistă. Sunt urmărite trecerile de la societatea patriarhală, condusă de un sfat al bătrânilor, la una rudimentar industrializată, caracterizată de muncă salarială, concurenţă şi exploatare nemiloasă. Caracterul parabolic tipic literaturii lui Alexandru Ecovoiu se remarcă deja aici; scena este redusă, dar pretenţiile ei de reprezentare sunt maxime. Acţiunea se compune mai mult din episoade secundare, prin care sunt introduse, cu o intenţie tezistă de exhaustivitate, tipologii umane şi relaţionale, iar stângăcia e vizibilă în primul rând prin lipsa de individualizare a materialului (la nivel istoric-cultural, dar şi stilistic) şi prin cauzalităţile prea forţate. Fuga din Eden, a doua piesă a cărţii, este compusă secvenţial, într-o cheie asociativ-noncronologică, în stilul Anton Holban; tema ar fi aceea a aspiraţiilor artistice emise de un ins care le ratează pe rând, pentru a se reorienta către dragostea matrimonială, paternitate şi natură. Ratând şi aici, se întoarce la scris.

Volumul următor, Călătoria (1987), include de asemenea două proze. Cea care dă titlul pune un subiect de almanah sub o presiune simbolică: doisprezece călători într-un compartiment de tren în noaptea de Anul Nou. Mai interesantă – nu ca literatură – este prima proză, microromanul Ispita, plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi care, în interiorul tipologiei autohtone a parvenitului, inventează un erou negativ cu idei nietzscheene care transpune în mecanismul parvenirii un sistem propriu, aproximabil prin darwinismul social („Citise un articol despre Darwin şi ideea de selecţie naturală o transpunea aidoma, şi-n societate. «Tot o junglă e şi lumea… (…) Dreptul celui mai tare nu poate fi doborât…»“). Gavril Albu e şi el un filosof amator, al cărui tratat este de această dată propria viaţă. Albu urmăreşte un scop dublu: să întoarcă în favoarea să relaţia stăpân-sclav al cărei termen inferior îl servise în punctul de plecare, eliberându-se, prin avere, de mecanismul social; şi să se transforme, din personajul perceput de sine şi de ceilalţi că „rău“, într-un om mai bun. Primul obiectiv va fi îndeplinit parţial prin talentul în afaceri al personajului, care construieşte o mare avere şi devine „stăpân“, nu şi liber:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dimpotrivă, banii îi deturnează alienarea, focalizând-o pe acumularea compulsivă de capital („ispita“).

Al doilea obiectiv va fi ratat prin ratarea dragostei lui Albu pentru învăţătoarea Ana. Starea de lucruri se optimizează abia când Albu îşi pierde averea şi, debarasat astfel de „ispita“, o câştigă pe Ana: dar mirajul nu durează, întrucât Gavril moare ucis de un fost servitor. Tendinţa ideologică a miniromanului – simplă variantă sămănătoristă recadrată similimarxist – nu mai trebuie demonstrată.

Dar cartea care l-a impus pe Alexandru Ecovoiu în lumea literară a fost Saludos (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor), unde sunt identificabile elemente tematice şi de construcţie care alcătuiesc din acest moment marca autorului: distopii, naratori necreditabili prin care sunt disimulaţi autori încapsulaţi în stil Matrioşka, teoria conspiraţiei, oculte planetare, textualism, speculări ale relaţiei text-realitate: textul care se transformă în realitate, realitatea care se transformă în text, textul care se amestecă până la indistinct cu realitatea.

Saludos funcţionează în baza a doi naratori-personaje; cel dintâi, un fotograf, îl întâlneşte la Paris pe Sey Mondy, unul dintre ultimii supravieţuitori ai concursului Tardif-Globe-Trotter, ale cărui reguli le inversează pe acelea din „Testamentul unui excentric“ de Jules Verne: câştigător este cel care ajunge nu primul după ce a ocolit Pământul, ci ultimul. Sey se transformă în Şeherezada unor „întâmplări extraordinare“ care constituie, „substanţă“ romanului şi care poartă ascultătorul din Franţa şi Spania până în Statele Unite, Mexic, Brazilia, pampas chiliană, India ş.a. Sfârşitul rupe naraţiunea lui Mondy şi introduce o conspiraţie planetară, „Raţiuni Superioare“, ce ar fi urmărit „edificarea societăţii perfecte“ prin impunerea unui „sistem educaţional perfect“, într-o limbă unică, mo. Fără să fie o deturnare senzaţionalistă a traseului anterior al romanului, apariţia „Raţiunilor Superioare“ finalizează de fapt o construcţie minuţioasă şi subtilă, în care diferenţele dintre ficţiunea lui Sey şi realitatea în care o performează încep să se şteargă.

Natura Ocultei este de altfel sibilinică, fiind disputată între mai multe variante: fie o simplă proiecţie schizofrenică a minţii fotografului-ascultător, stimulată de călătoriile extraordinare ale lui Sey, fie o distorsiune introdusă în realitate de pu-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

terea poveştilor lui Sey, fie o realitate de aceeaşi factură cu aceea a celor doi naratori (ambii, oricum, necreditabili).

Distopia formulată în Staţiunea (1997; Premiul Academiei Române) este pretextul pentru un neotextualism parabolic care experimentează transformarea textului în realitate şi invers. Romanul vine din suprapunerea unui scenariu şi a unui metascenariu. În scenariu, Staţiunea, provincie minusculă a unui Regat, este condusă de un Magistrat care acţionează că un dictator şi care, împreună cu alte personaje generice – Filosoful, Romancierul, Eremitul, Eroul –, monologhează pe tema puterii şi a controlului. Aceste monologuri sunt adnotate – în metascenariu – de către un Autor desemnat şi prin iniţialele A. E., care îşi proclamă suveranitatea asupra Staţiunii şi asupra locuitorilor ei, anticipează recenzii literare, psihologice şi sociologice ale romanului Staţiunea, face referire la personaje plăsmuite în altă parte (inclusiv la Sey Mondy din Saludos) şi sfârşeşte, complicat, prin a confunda realitatea unde îşi scrie ficţiunea cu realitatea din ficţiune, fiind internat la balamuc; se declară simulant, dar doctorul schizofrenic în mâinile căruia a încăput experimentează la rându-i, tratându-l ca şi cum ar fi un nebun autentic etc.

Cei trei copii-Mozart (2001) e o culegere de povestiri scrise în anii ’80 (la câteva dintre ele face aluzii Staţiunea), majoritatea fantastice şi/ sau parabolice. Caracteristică este povestirea Caligraful: o virgulă adăugată de un scrib într-un tratat încheiat între două cetăţi rivale forţează instaurarea păcii eterne între beligeranţi. Caligraful va plăti eroarea cu viaţa, dar scrisul său a influenţat istoria.

Tema puterii, prezentă în toate cărţile lui Alexandru Ecovoiu, reapare în romanul Ordinea (2005; prefaţă de Ion Simuţ) în sensul imanent al politicului. Filip, care şi-a ratat prin alcoolism toate marile însuşiri cu care fusese dăruit, se reactivează în preajma vârstei hristice ca ideolog al Ordinii pe care vrea să o impună unei societăţi măcinate, slabe, dezorganizate şi corupte. Şi aici pot fi inventariate, pe rând, personajul autodidactului (Filip ca politician), tema distopiei (totalitarismul pe care îl proiectează acelaşi Filip) şi a Ocultei (numită de această dată „Comitetul“), amestecul de lumi şi identităţi narative. Privind cel din urmă aspect, Filip

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE imaginează ţara Virto – de la virtual & virtus, sau anagramă pentru „vitro“ – care ar urma să se substituie lumii reale; dar cum în cuprinsul romanului România este numită constant, „cu cheie“, Virto, romanul ar putea fi „opera“ lui Filip – acesta nefiind astfel singurul „autor“ prezent ca personaj în ficţiunea lui Ecovoiu: sunt de amintit alchimistul Johan şi scriitorul Ieronim. „Egal cu sine, Alexandru Ecovoiu îşi rafinează şi în acest roman stilul său direct, cu propoziţii scurte şi percutante, devenit o marcă de autor în proza contemporană autohtonă. Fără să fie un moralist, fără implicaţii filosofico-religioase, scriitorul ştie să propună cititorilor săi parabole care se închid perfect şi au ca reper tema damnaţiunii intersectată cu aceea a ispăşirii."

Victoria ANGHELESCU

„Dincolo de calităţile lor estetice şi de povestea în sine, romanele din ultima vreme ale lui Alexandru Ecovoiu au o calitate mai rar întâlnită la proză: aceea că îndeamnă la meditaţie, dau de gândit, te obligă să te poziţionezi şi să iei atitudine, în contextul foarte complicat al lumii contemporane.

Prin aceasta romancierul român se află într-o companie foarte selectă, chiar în contextul mai larg, al scrisului european.

Alexandru Ecovoiu este unul dintre prozatorii foarte originali şi valoroşi ai acestui început de mileniu. Privit cu mefienţă superioară sau de-a dreptul ignorat de unii critici literari autohtoni, în vreme ce cărţile sale sunt traduse în tot mai multe limbi, acest autor are deja o operă care ar trebui analizată cu mult mai multă atenţie de cei care se ocupă de diversele clasificări şi ierarhii ale literaturii române. S-a vorbit în urmă cu câţiva ani despre nevoia revizuirilor în literatura română. Acum confuzia de valori mi se pare atât de mare încât sar impune măcar efortul unei organizări. În ambele situaţii astfel de demersuri ar trebui să aşeze la locul cuvenit şi opera foarte originală a lui Alexandru Ecovoiu."

Tudorel URIAN (Revista Acolada nr. 6, iunie 2012)

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

DUPĂ SODOMA

(fragment din roman)

Copenhaga era tot mai bântuită de estici; rupseseră Cortina de fier şi nu ştiau cu ce să-şi umple libertatea. De parcă toţi cei din alte puncte cardinale se pricepeau nemaipomenit.

Oricum, parcă mai socoteau, mai lăsau ceva şi pe mâine: răsăritenii vroiau să înfulece dintr-o dată tot ceea ce le fusese interzis zeci de ani. Sau li se dăduse cu ţârâita. Unele, acum, le rămâneau în gât.

Dar nu se lăsau. Mulţi tineri erau tatuaţi mai ceva decât corsarii, plini de inele în sprâncene, nas, buze, buric, cu urechile numai sârme, dădeau buzna peste tot, stricau reguli. Unii dintre ei, nu furaseră destul înainte, spărgeau acum apartamente, case de schimb, bancomate, goleau cutia milei din faţa bisericilor, jefuiau şi altarul când era posibil, loveau pe internet, nu scăpa nimic. Nu toţi făceau prăpăd, însă pentru Thomas era destul. Nu însemna că, pentru asta, renunţa la mult dorita vizită la Praga; şi în Rusia vroia, neapărat, să meargă, la Moscova, să vadă Kremlinul, racla din care Lenin ar fi putut să se ridice oricând, o stafie bântuie Europa, era scris, sibilic, în Manifestul Partidului Comunist, poate acesta era sensul adevărat, profetic, al sintagmei, cine mai putea şti; şi aşa comunismul, în Est, se vârâse într-o piele capitalistă pe care putea oricând să o lepede: vechii şi urmaşii lor erau pregătiţi pentru orice. Aveau ADN-ul lui Ilici, ar fi obţinut o clonă a strategului; un fel de basm în mintea lui Thomas, nu a încercat să îl dezvolte, politica era doar un fapt divers; Adanil, pe care o cunoscuse nu de mult, era una din realităţile prezente, nu mai era vreme: după Antonia, sfârşitul lumii era aproape: Cât poate Dumnezeu să mai rabde stricăciunea?, tot zicea. Păcatul cuprinsese şi Biserica. Erau pline gazetele de nume ale unor prelaţi pedofili; la televizor, caz după caz, tot clerici doritori de băieţei: poate, toate acestea nu erau decât acţiuni denigratoare, concertate, pentru că, altfel, Papa i-ar fi trimis direct în iad pe dezmăţaţii din oştirea sa, ar fi putut; nu era el trimisul lui Dumnezeu printre muritori? Dar se vedea bine că Antonia nu era Ca-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sandra, într-o Troie bântuită de armate de Elene, aproape despuiate vara; ele stricaseră mai toate rânduielile, momindu-i pe proştii de bărbaţi, parcă nu-l vedea ea pe Thomas? Doamne, ce îngeraş fusese acesta odată, pe la trei-patru anişori, bun de pictat pe tavanul tuturor bisericilor din lume, ce mai, era chiar cristic; Rusoaica era Sfânta Ana ţinând în poală pe fiul Mariei – văzuse Antonia o pictură – şi, ah, ah, ce mai corniţe îi mai crescuseră însă pruncului, apoi, pe sub părul cel bălai! Ce-l mai cuprinseseră, încă din adolescenţă, plăcerile! Poftele! – şi bunica nu ştia tot.

Thomas ar fi vrut să vadă şi Petersburgul, să se plimbe cu Antonia pe Nevski Prospect, numai cu ea; să calce, împreună, mai toate barurile nesfârşitului bulevard; când bunicuţa ar fi obosit sau ar fi început iar să ceară prăpăd, văzând că şi acolo plăcerile de tot felul erau ca pe oriunde, ar fi dus-o în camera ei de hotel, unde n-ar fi fost chiar ferită de cele rele; în frigider exista – doar se aflau în Rusia – cea mai bună vodcă, iar la televizor cel puţin un film deocheat ar fi fost în măsură să o stârnească pe bunicuţă şi mai tare. Thomas ar fi dus-o pe aceasta, în dimineaţa următoare, la Ermitaj, iar seara să vadă Lacul lebedelor. Ar fi renăscut, după o săptămână Antonia, ar fi avut grijă Thomas să o ducă acolo la vremea nopţilor albe, despre care Rusoaica ştia doar din poveştile tatălui ei. Mai erau şi cucernici în Est! Pe placul Antoniei! Câţi mai rămăseseră. Şi chiar dacă şi-ar fi dat mâna cu purii din Vest, tot n-ar fi izbutit, fie şi laolaltă, să mai salveze lumea. Totul era terminat, Antonia simţea; de aceea se arăta mai neîndurătoare decât Isus: ea n-ar fi iertat-o pe Maria Magdalena nici în ruptul capului – asta ar mai fi lipsit! – pedepsirea cu foc a restului muritorilor nu ar fi fost decât o mare nedreptate, dacă ar fi scăpat păcătoasa. Dar Antonia nu vroia dreptate. Doar pedeapsă; nici pruncii nu aveau cum să scape; ce drăgălaşă şi nevinovată fusese şi Maria din Magdala pe când era în scutece! Şi ce stricăciune ajunsese pe urmă, asta cu pocăinţa ei de mai târziu nu ţinea deloc la bunicuţă – era pornită cum nu se poate. Bine că nu o asculta Dumnezeu, Până la Cer te omoară sfinţii, era o vorbă prin Balcani. Eeei, Balcani, Balcani! Thomas sperase, în urmă cu vreo zece ani să ajungă odată şi pe acolo, auzise că după căderea comunismului era dezmăţ mare prin câteva ţărişoare, prin România,

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

mai ales. Dar unde nu era? – de la o vreme, se dăduse liber la sodomie, iar legalizarea pedofiliei, aşa stând lucrurile, s-ar fi putut să nu fie decât o problemă de timp, dacă o armată de Antonii nu ar fi atacat într-o noapte Vaticanul, trecând furioasă peste garda elveţiană şi oprindu-se doar la uşa dormitorului papal, trezindu-l pe Pontif – prima oară, după mulţi ani, din somn. Unul al raţiunii, ar fi zis Goya. Bunicuţa era sigură: dacă Papa ar fi afurisit, neîndurător, toate ţările în care bărbaţii se însurau cu bărbaţi şi femeile se măritau cu femei, lumea sar fi luat de gânduri şi lucrurile ar fi fost date înapoi. O spoială şi aşa, pentru că, nu după multă vreme, anatema ar fi fost ignorată, totul ar fi mers împins înainte de aceeaşi plăcere, plăcere, plăcere, asta era, se pare, esenţa stirpei. Şi câinii se călăreau, gâfâind, pentru a lăsa urmaşi, porcii la fel, maimuţele; nu stricăciunea le mâna pe dobitoace; aveau anumite perioade, în restul anului parcă nici nu mai aveau sex. La om, se pare, mâncărimea în zonele pubiene, anale, bucale devenise aproape insuportabilă, era un scărpiniş general, în cupluri, treimi, în grupuri, tot mai des; probabil, Antonia auzea, ca un zgomot de fond, un geamăt neîntrerupt, general.

Dar, poate, acesta era mersul lumii, pentru ca, astfel, omul să poată îndura mai lesne războaie, crime, molime, minciună, foame, mizerie, aproape că nu mai era de trăit. Un orgasm ştergea din minte – câteva clipe – tot; o scurtă spălare a creierului.

Dar pe Antonia nu o interesa creierul omenirii, milioane de tone, dacă ar fi fost adunat la un loc; piftia asta nu avea decât să-şi judece singură soarta; Rusoaica, după mintea ei, găsea o singură cale: focul. Nu un alt potop – venea iarăşi Noe şi-i scăpa de la înec nu doar pe ultimii cuvioşi, ci şi pe dezmăţaţii agăţaţi de arcă; într-o acţiune de salvare scapi şi pe ultima curvă, nu e şi ea om? Ce s-ar fi întâmplat, dacă Isus nu ar fi iertat-o pe Maria Magdalena sau nu ar fi scăpat-o de la moarte pe Femeia păcătoasă? Chiar, ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi salvat-o? Care ar fi fost mersul lumii, fără această întâmplare? Pildă, de fapt! Cine dintre voi e fără de pată să arunce primul cu piatra în ea!

Justiţiarii fuseseră aduşi, brusc, prin doar câteva vorbe, în acelaşi plan cu vinovata, se petrecuse un transfer de vină, o nivelare, un terci – nu se mai putea alege, de atunci, cu adevărat, cucernicul de păcătos şi nici chiar sfântul nu mai putea fi socotit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE chiar sfânt, dacă lăsa nepedepsit păcatul. Milioane de femei adultere tot ascultaseră, cum nu se poate mai atente, vorbele astea la biserică, la slujba de duminică, citiseră, li se povestise cum fusese cu înaintaşa lor mântuită de către chiar Isus. De ce, acum, nu ar fi fost şi ele izbăvite de acesta? Sau peste o vreme. Spre cincizeci de ani, chiar mai târziu; pe patul de moarte şi încă era bine; ar fi plutit, îndată după expiere – îngeraşi – spre Paradis, Doamne, ce bine se aşeza totul! [...] ©Alexandru Ecovoiu

ZOLTAN TERNER plămădim zei vino, iubito, să plămădim zei din argintul viu al sângelui inimilor noastre. întâi zeul sosirii iar la urmă pe cel al uitării. începem de la început: din mătăsurile dimineţii ţesem cu ochii încă împăienjeniţi de nefiinţă, zeul primului pas cel cu mii de priviri şi cu mii de drumuri. apoi zeul acelei ploi curate pe care o aşteptăm ca să creştem mari ca să ne răsară iarbă pe drumuri sub fiecare pas. iar când obosim

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

de-atâta mers zămislim zeul primului popas. vin apoi la rând zeităţile cuvintelor de pâine caldă ale zâmbetului proaspăt înflorit ale mesei şchioape din bucătărie ale vechiului scaun cu spătar înflorat ale feţei de masă lucrate de mână ale ştergarului pe care mama a brodat cuvintele „poftă bună” şi altele ascunse în sân şi-n neuitare. ni se iscă dup-aia sub paşii către asfinţit zeul încruntat al timpului ca un lup flămând zeul trist al acestei vechi perdele albastre îmbibate de pulberea bătrânelor lumini ale bunicii, zeul acestor flori înlăcrimate de pe verandă zeul acestei zile care nu ne mai promite nimic. iar mai târziu, ca o tainică şi-ntrebătoare umbră ca o vagă adiere zeul cel mai mare şi cel mai de nepătruns poreclit Marea Plecare.

Doar durerea privirile ţi se poticnesc. mâinile îţi rătăcesc în neştire. gândul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţi-e cuprins de spasme, apoi încremeneşte. doar durerea, pasăre zburdalnică e liberă să te joace, în voie, frumos dumnezeieşte.

Să da să nu să...da! să faci ce-i de făcut să taci ce-i de tăcut să nu strângi vorbe de-mprumut să da însoreşti tenebrele să nu se-nteţească febrele să nu-ţi furi orele de joacă să da coroniţa de nuntă să nu strălucească arginţii să nu, să nu, să nu stingă astrul minţii să da plângi de-ţi vine să nu laşi rânjetul desfacerea de ceruri să nu muşcătura în trupul lui cine nu ştie ura să da oricui de bine să da îi chemi pe toţi la rugatul către sorţi pentru cei vii şi pentru cei morţi să da posteşti în zi de frupt să da poate doar inima cu zgaibă să nu să nu să nu cumva te rog să nu şontotogeşti pe şontorog să da

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

lacrimi numai de la tăiat ceapă să da, de proaspătă lumină de lume care să ne-ncapă să da de cu zorile să da de toate culorile să numai cuvinte bune să da pentru cine le spune să...da! să...da! să...da! şi iar şi încă de-o fericire atâta de adâncă. ©Zoltan Terner

J. Doyle Penrose - Freya

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

este de fapt un centru multimedia, în care absolut toată producţia de interes public, indiferent de format sau de suport material, este depozitată şi păstrată pentru posteritate. Înfiinţată în 1989, biblioteca a funcţionat în două sedii: la Oslo şi la Mo I Rana. Pentru a putea avea o singură bibliotecă, conducerea bibliotecii a decis digitizarea fondului de carte, astfel încât tot mai multe persoane interesate să aibă acces la colecţii, inclusiv prin Internet. Aproape 50.000 de documente au fost digitizate şi puse la dispoziţia utilizatorilor în format full-text.

Biblioteci norvegiene Norvegia - ţara poveştilor şi a miturilor, a fiordurilor şi a gheţarilor, a bisericilor înalte de lemn şi a pârtiilor de schifond, cămin al vikingilor şi al exploratorilor polari, o ţară scandinavă nu prea populată, care a realizat însă lucruri măreţe. Descoperirea petrolului şi a gazelor naturale în Marea Nordului a schimbat pentru totdeauna structura economică a acestei naţiuni de pescari şi navigatori.

Norvegienii s-au ferit cu destul succes de europenizare şi spre deosebire de vecinii lor scandinavi au votat de două ori în referendumuri naţionale împotriva intrării în Uniunea Europeană.

Cultura şi societatea Norvegiei sunt puternic aliniate, deşi în urma vecinilor ei scandinavi Suedia şi Danemarca, cu lumea vorbitoare de limbă engleză, aceasta fiind de departe, cea mai importantă limbă străină predată în şcoli. În ceea ce priveşte bibliotecile, o să aduc în faţa cititorilor noştri două astfel de instituţii care impresionează, fiecare în felul ei.

Biblioteca Naţională a Norvegiei Privită din exterior, Biblioteca Naţională a Norvegiei pare o clădire solidă, veche şi impunătoare, elegant patinată de timp. În momentul în care însă paşii te poartă dincolo de uşa de la intrare, te afli în plin secol XXI, într-una dintre cele mai noi şi mai moderne instituţii de profil din Europa. Considerată memoria naţiunii, Biblioteca Naţională

Biblioteca din Tromso

Sunt multe biblioteci naţionale care îşi trec colecţiile în formate şi pe suporturi noi, dar ceea ce singularizează, se pare, Biblioteca Naţională a Norvegiei este gestul prin care, acceptând să plătească sume enorme ca drepturi de autor, a reuşit să-şi completeze colecţiile în format digital cu multe dintre cele mai noi apariţii editoriale - cărţi, ziare, hărţi, cărţi poştale, fotografii, dar şi filme, emisiuni de radio şi de televiziune, producţiile muzicale autohtone (muzică populară, simfonică, uşoară, divertisment etc.) – totul trebuie să intre în colecţiile bibliotecii.

Durata procesului de trecere a tuturor colecţiilor în format digital a fost estimată la 20 de ani.

Jumătate din depozitul de carte a fost transformat în doar trei ani şi, dacă Parlamentul va pune la dispoziţie subvenţiile necesare, se preconizează că în următorii doi ani întregul fond de carte va fi disponibil în format digital. Vorbim despre un real efort fizic din partea angajaţilor, dar şi de unul financiar din partea autorităţilor. Din fericire, nu numai bibliotecarii, ci şi politicienii cred că aceasta este o investiţie foarte bună şi că orice popor ar

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trebui să înţeleagă importanţa descoperirii, definirii şi mai ales a păstrării identităţii naţionale. Numai în acest fel, putem şti cine am fost, cine suntem şi cine am putea deveni, iar accesul tuturor la această istorie este absolut obligatoriu.

Pentru a-şi face cunoscută cultura în lume, norvegienii au adoptat de-a lungul timpului diverse metode, una dintre ele fiind NORLA – Norvegian Literature Abroad, Fiction & Non-Fiction, care urmăreşte să susţină financiar un cât mai mare număr de traduceri de texte norvegiene în limbi străine. La început erau susţinute doar scrierile de ficţiune, titlurile de nonficţiune fiind manageriate de altă instituţie. Din anul 2003, a fost preluată sub umbrela NORLA toată producţia norvegiană de carte.

Biblioteca şi Casa de cultură din Vennesla

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Impresionantă ca aspect, clădirea a fost proiectată de arhitectii norvegieni Helen & Hard, care au îmbinat un centru comunitar şi un spaţiu de învăţare, o prelungire elegantă şi sofisticată a pieţei principale din oraş. Ca aspect, vorbim de o construcţie foarte interesantă, cu un design special, constituită din 27 de „coaste” care, împreună cu acoperişul, dau o formă geometrică altfel decât suntem obişnuiţi, precum şi o orientare ondulată şi elegantă pentru spaţiul generos din interior. Tot cu ajutorul acestor elemente arhitectonice se delimitează spaţiile personale de studiu din bibliotecă - o idee ingenioasă şi practică.

Din punct de vedere structural, biblioteca combină infrastructura tehnică şi funcţionalitatea într-un element arhitectural care dă naştere unei identităţi estetice dinamice, astfel încât proiectul să îşi poată atinge scopul iniţial - acela de a transforma spaţiul într-un punct esenţial al oraşului,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care să marcheze şi să reprezinte centrul cultural al Venneslei. În noua bibliotecă din Vennesla se regăsesc săli de conferinţă şi săli administrative, dar şi o cafenea ca spaţiu de socializare şi de relaxare. Dorindu-se a fi un spaţiu public primitor, toate funcţiile principale au fost adunate într-un singur loc, permiţând structurii, mobilierului şi interfeţelor spaţiale, să fie vizibile şi din exterior. Clădirea este deschisă către exterior şi uşor accesibilă din piaţa principală a oraşului, lucru posibil datorită faţadei mari de sticlă.

Prin acest proiect, început în 2010 şi finalizat un an mai târziu, spaţiul rezultat îmbină practicul cu o structură ingenioasă şi elegantă, care uneşte oraşul cu acest spaţiu de învăţare şi oferă locuitorilor oraşului o experienţă culturală specifică secolului XXI. Deşi impresionează, clădirea a atras şi păreri potrivnice, fiind considerate de cârcotaşi nefuncţională pentru menirea sa – aceea de bibliotecă, probabil percepută doar ca un spaţiu silenţios, cu sectoare bine definite în interior şi izolat de exterior prin ziduri groase, menite să asigure liniştea studiului.Totuşi, designul interior a reuşit să elibereze interioarele prin obiectele de mobilier moderne, acesta fiind stilul ideal de amenajare pentru o bibliotecă, unde spaţiul trebuie bine sistematizat din toate punctele de vedere.

Pentru a vă face o imagine de ansamblu asupra mediului cultural din Norvegia, vă invit să lecturaţi articolul De ce citesc norvegienii? de Viorel Zaicu37, apărut în nr. 8/2014 al revistei noastre (http:// nomenartis.ro/revista-nomen-artis-numărul-36/, p 16)

Rubrică realizată de Dorina Litră, Piteşti

37

Viorel Zaicu (n. 1968) a făcut studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti şi a îngrijit câteva sute de cărţi de specialitate şi romane ale unor autori români şi străini, pentru foarte multe dintre acestea semnând şi traducerea

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Norvegia sau Regatul Norvegiei este un stat în Europa de Nord, situat în vestul Peninsulei Scandinave, între Oceanul Atlantic, Oceanul Arctic, Federaţia Rusă, Finlanda şi Suedia. Este divizată în 19 districte, având capitala la Oslo şi o populaţie de 5.038.100 locuitori; se întinde pe o suprafaţă de 385. 199 kmp; Ziua Naţională este sărbătorită la 17 Mai (Ziua Constituţiei), iar moneda oficială este Coroana norvegiană (krone =NOK) 1 krone = 100 øre Ţara este o monarhie constituţională şi o democraţie parlamentară. Parlamentul norvegian se numeşte Stortig şi are 169 de membri. Regele Norvegiei, din 1991 şi până în prezent, este Harald al V-lea.

Norvegia nu este membru al Uniunii Europene, deşi face parte din Zona Economică Europeană (EEA).

Majoritatea locuitorilor Norvegiei sunt creştini protestanţi (şeful bisericii oficiale norvegiene este regele, la fel ca în Anglia) – 86 %, alte grupuri religioase creştine – 7,5 %, musulmani – 4 %, alte grupuri religioase – 2 %.

Norvegia este un stat unitar alcătuit din 19 districte şi două zone cu statut special – insulele Svalbard şi Jan Mayen. Districtele sunt împărţite în 430 de municipalităţi. Cea mai mare municipalitate este capitala Oslo. Limbile oficiale sunt norvegiana (în cele două variante: bokmal si nynorsk), precum şi limba populaţiei sami – care se bucură de egalitate cu norvegiana în districtele Troms şi Finnmark. În Norvegia, dialectele locale sunt mult mai tolerate decât în alte ţări. Nu există o limbă vorbită oficial, iar norvegienii nu se sfiesc să vorbească în dialectul matern atât la ei acasă, cât şi în public. Este un lucru obişnuit să auzi norvegienii vorbind în dialectul matern la radio, la TV şi în viaţa publică. Dialectele diferă unul faţă de celălalt ca pronunţie, gramatică şi vocabular, dar doi norvegieni care vorbesc dialecte diferite se înţeleg unul pe celălalt.

Norvegia este influenţată de apropierea mării, ceea ce face iernile mai blânde şi verile mai răcoroase. În zonele din interiorul ţării, clima este continentală, ceea ce înseamnă că verile sunt mai fierbinţi, iar iernile mai reci. În nordul Norvegiei, în apropierea Cercului

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Polar, se manifestă două fenomene naturale: aurorele boreale38 şi „nopţile albe” – cu soare pe cer, din timpul verii.

Cea mai mare parte a Scandinaviei a fost acoperită cu gheţuri de cel puţin trei ori, iar ultima glaciaţiune a luat sfârşit în urmă cu 14.000 de ani. Cele mai vechi aşezări omeneşti descoperite de arheologi datează din mileniul X î. Chr. Epoca vikingă (793-1066 d. Chr): Pentru mai bine de trei secole, vechii locuitori ai Scandinaviei – vikingii – au explorat şi au invadat ţările vecine. Încetul cu încetul, vikingii s-au împărţit în grupuri distincte, care au căpătat mai târziu identitate naţională: suedezi, danezi, norvegieni. Vikingii erau conduşi de mai mulţi şefi războinici, care îşi guvernau fiecare teritoriul, până când Harald Hårfagre a unificat Norvegia şi a devenit rege în jurul anului 885.

Uniunea cu Danemarca: Norvegia s-a unificat cu Danemarca în secolul XIV, ca urmare a unei căsătorii aranjate de cele două familii regale. Regatul s-a numit „Danemarca-Norvegia” şi a avut capitala la Copenhaga. Limba oficială era daneza, iar între cele două ţări s-a produs şi o apropiere culturală, în epoca uniunii.

Anul 1814 are o semnificaţie deosebită pentru norvegieni. Ca urmare a deciziei luate de aliaţii învingători în urma Războaielor Napoleoniene, Norvegia a fost cedată Suediei. Ţara a primit o nouă constituţie, iar regele suedez Karl Johan s-a stabilit în Norvegia. Uniunea cu Suedia a durat mai puţin de 100 de ani şi a luat sfârşit în 1905, ca urmare a unui referendum popular. Uniunea celor două ţări a fost mai curând una „tehnică” şi nu a avut loc o integrare culturală de genul celei din timpul uniunii cu Danemarca. Norvegia s-a declarat neutră atât în Primul, cât şi în Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, ţara a fost invadată şi ocupată de germani pe 9 aprilie 1940. Cu ajutorul forţelor aliate, şi după o rezistenţă înverşunată împotriva ocupaţiei germane, Norvegia a fost eliberată în mai 1945. Norvegia a acceptat Planul Marshall39 de ajutorare din partea 38

Galileo Galilei, cel care a dat numele fenomenului, a numit luminile din cer aurora boreală după zeiţa romană a zorilor, Aurora, şi titanul vânturilor, Boreas.

39 Planul Marshall cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de Statele Unite ale Americii și destinat aliaților europeni din Al Doilea Război Mondial. Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universității Harvard, secretarul de stat american George Marshall anunță lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice. La 19 iunie 1947 miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin), semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic ame-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Statelor Unite şi şi-a reconstruit economia în doar câţiva ani. După război, Norvegia a devenit membră NATO, dar şi-a păstrat dorinţa de a rămâne independentă, ceea ce explică relaţia sa complexă cu Uniunea Europeană (din care nu face parte) şi cu celelalte ţări europene. Invitaţi să devină membri UE în 1972 şi 1994, norvegienii au respins de fiecare dată această propunere.

De la descoperirea petrolului pe platforma continentală a Norvegiei, în 1969, standardul de viaţă a cetăţenilor a crescut considerabil, iar valoarea Fondului Olje a ajuns la 350.000 coroane/cap de locuitor.

Industria petrolului continuă să fie esenţială pentru norvegieni, iar cunostinţele din domeniu acumulate în această perioadă au devenit de asemenea o importantă resursă exportată în lume.

Literatura norvegiană reprezintă totalitatea pieselor literare scrise în Norvegia sau de către norvegieni. Istoria literaturii norvegiene începe cu poeme păgâne din Edda şi versul scaldic din secolele IX şi X, cu poeţi precum Bragi Boddason şi Eyvindr Skáldaspillir. Sosirea creştinismului în jurul anului 1000 a permis norvegienilor să aibă contact cu hagiografia, scrierea cronicilor şi predarea medievală europeană.

Aceste influenţe, unite cu înrâuriri islandeze anterioare şi tradiţia orală nativă, au cauzat dezvoltarea rapidă a literaturii în secolele XII şi XIII. Capodoperele epocii includ Historia Norwegie, Thidreks saga şi

Konungs skuggsjá.

Perioada dintre secolele XIV şi XIX este considerată drept „evul întunecos” în literatura naţională, însă câţiva sciitorii nativi, precum Peder Claussøn Friis şi Ludvig Holberg, au contribuit la moştenirea comună a Norvegiei şi a Danemarcii. O nouă perioadă în istoria literaturii norvegiene a început cu renaşterea naţională şi lupta pentru independenţă în timpul secolului XIX timpuriu. Dramaturgul Henrik Wergeland a fost cel mai influent autor de atunci, pe când piesele lui Henrik Ibsen au stabilizat poziţia literaturii norvegiene între literaturi vest-europene. În secolul XX, cei mai proeminenţi scriitori au fost câştigătorii Premiului Nobel, Knut Hamsun şi Sigrid Undset.

rican”, Moscova a interzis țărilor satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Câteva atracţii turistice: Vikingi şi peisaje cu fiorduri – cam asta îţi imaginezi atunci când vine vorba de Norvegia. Dar această superbă ţară are de oferit mult mai multe, de la verile cu nopţi albe până la pitoreştile cascade, excelent conservatele biserici de lemn, potecile de drumeţii prin zone de neuitat sau oraşele cu aspect medieval. Iată în continuare doar câteva dintre cele mai spectaculoase atracţii turistice ale Norvegiei:

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

enţă celtă, vikingă şi românescă. Urnes face parte dintre cele 28 de biserici de lemn din Norvegia fiind cea mai veche: a fost ridicată în secolul XII. Voringfossen

Roros

Roros este, probabil, cel mai bun loc în care să începi să înveţi despre minele de cupru, aşa cum erau ele acum câteva secole. Cuprul se extrăgea de aici începând cu secolul XVII, vreme de 300 de ani, până în 1977. Oraşul are circa 2000 de case de lemn care au fost conservate în starea lor iniţială, dând locului un aspect medieval autentic. De altfel oraşul a fost fondat în anul 1646 de către muncitorii de la o asociaţie minieră care se numea Roros, iar fermele au înflorit rapid în jurul exploatării miniere.

Voringfossen e cea mai cunoscută cascadă a Norvegiei, având o cădere, în trepte, de 180 metri, fapt ce o duce abia pe locul 83 între cele mai înalte cascade ale ţării. Dar altceva o face atât de vizitată şi anume cadrul natural de excepţie în care se află . Localizată în Mabodelen, o vale îngustă dintre Oslo şi Bergen, Voringfossen a devenit obiectiv turistic încă de acum 200 de ani. Pe vârful de 1880 metri e plasat un hotel la care vizitatorii ajung după ce urcă o scară de 1500 de trepte.

Catedrala Nidaros

Biserica de lemn Urnes Stave

Urnes Stavkyrkje sau Urnes Stave îmbină câteva stiluri arhitectonice într-o biserică medievală care stă în picioare de peste 900 de ani. Remarcabil la această biserică este materialul din care e făcută: lemn, în loc de tradiţionala piatră. Localizată pe coasta de vest a Norvegiei, biserica prezintă elemente de influ-

În timp ce Wilhelm Cuceritorul era ocupat să invadeze Marea Britanie, în anul 1066, vikingii se ocupau cu construcţia catedralei Nidaros, din Trondheim. Aproape 1000 de ani mai târziu, catedrala a devenit cea mai importantă biserică din Norvegia şi cea mai mare clădire medievală din întreaga Scandinavie. În fapt, catedrala a fost ridicată în onoarea bravei căpe-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tenii vikinge Olav, care mai târziu a devenit rege şi… sfânt. Olav a fost ucis într-o bătălie de lângă Trondheim, în 1030 , iar nepotul său a început construcţia catedralei Nidaros în 1066, pentru a-i depune trupul întrun loc sigur. Catedrala a fost terminată în 1090, dar a tot fost completată cu diverse elemente, până în anii 1300, devenind apoi un important centru norvegian de pelerinaj.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

scufundat parţial. Drumeţiile şi schiul sunt încă permise, dar sportivii care se încumetă trebuie să fie bine pregătiţi, fiindcă aceste activităţi pot fi periculoase.

Mult mai sigur (şi mai plăcut) e să faci o plimbare prin parc.

Muzeul Corabiei Vikingilor

Nordkapp

Nordkapp sau North Cape e o destinaţie obligatorie pentru cei care vor să se bucure de nopţile albe. Şi asta deoarece aici soarele nu apune niciodată între 14 mai şi 29 iulie, localitatea fiind totodată cel mai nordic punct al Europei la care se poate ajunge pe un drum. Deoarece se află aproape de Polul Nord, Nordkapp se ridică la 300 de metri deasupra nivelului mării (al Oceanului Arctic) şi atrage circa 200.000 de vizitatori anual, în special în lunile de vară. Peisaje fantastice şi posibilităţi variate pentru căţărători, plus şansa de a vedea pufinii (papagalii de mare) în habitatul lor natural.

Cu multe secole în urmă, vikingii navigau în mările nordului, băgând frica în regiunile pe care-şi propuneau să le cucerească. Astăzi, turiştii pot vedea, fără teamă, câteva dintre cele mai terifiante obiecte pe care le foloseau înspăimântătorii vikingi în acţiunile lor barbare la Muzeul Corabiei Vikingilor, din Oslo. Aici se pot admira corăbii din Gokstad, Oseberg şi Tune, inclusiv două dintre cele mai bine conservate nave de lemn din acea perioadă. Corabia Oseberg este cea mai reprezentativă şi a fost descoperită într-o criptă imensă de lângă satul Oseberg. În muzeu se mai pot admira haine, unelte şi obiecte de gospodărie găsite în mormintele vikingilor.

Biserica Heddal Stave

Gheţarul Jostedalsbreen

Peisaj îngheţat. Cam ăsta e termenul ce descrie Jostedalsbreen, cel mai mare gheţar din Europa.

Situat în sudul Norvegiei, gheţarul e înconjurat de Parcul Naţional Jostedalsbreen. Pe vremuri, cu mulţi ani în urmă, localnicii puteau traversa cu pasul gheţarul, pentru a-şi mâna turmele dintr-o parte în alta, dar astăzi acest lucru nu mai este posibil deoarece acesta s-a

Heddal Stave e cea mai mare biserică de lemn din Norvegia, având trei nave care se ridică semeţe către cer. Construită în întregime din lemn, biserica a fost ridicată în secolul XIII şi, potrivit legendei locale, a fost executată în numai trei zile de către cinci fermieri. În secolele XIX şi XX a fost restaurată şi, în zilele noastre găzduieşte ceremonii nupţiale şi servicii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE religioase pe timpul lunilor de vară. Este localizată în Notodden şi poartă hramul Fecioarei Maria.

Bryggen

Călătorii pasionaţi de muzee vor vizita cu bucurie faleza Bryggen (din Bergen), una transformată întrun fel de muzeu neconvenţional. Clădirile tradiţionale care se întind pe ţărm, la doar câţiva metri de apă creează o imagine pitorească, ce întăreşte ideea că Bergen a reprezentat un important centru comercial, vreme de 400 de ani, în Evul Mediu, atunci când a făcut parte din Liga Hanseatică. Astăzi, iubitorii de suveniruri au la dispoziţie buticuri moderne şi ateliere de meşteşugari aflate chiar pe chei.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

jele de vis sunt completate de existenţa câtorva cascade mirifice şi a unor încântătoare sate tradiţionale.

Alte peisaje norvegiene

Peisajul norvegian a fost adesea o sursă de inspiraţie a scriitorilor şi a poeţilor. Vedere spre Lærdalsøren în Sognefjorden de Themistokles von Eckenbrecher, 1901

Geirangerfjord

Peisaj norvegian

Cea mai faimoasă atracţie turistică a Norvegiei o reprezintă fiordurile. Printre cele mai frumoase fiorduri, dacă nu cel mai frumos, se numără celebrul Geirangerfjord, aflat în sud-vestul ţării, în apropierea oraşului de coasta Alesund. Întins pe mai mult de 15 km, Geirangerfjord e o minune naturală cu ape albastre, stânci maiestuoase şi vegetaţie bogată ce se întinde pe munţii care au mai mult de 1000 metri înălţime. Peisa-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Aurora boreală

Rubrică realizată şi przentare de Dorina Litră

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

şi urechea aceasta bate de nouă ori la ora fulgerului şi scoate nouă hohote la ora grâului, nouă sunete de femeie la ora plânsului, nouă cântece la ora foamei şi nouă trăznete, nouă lovituri, mai puţin un ţipat.

Cei nouă monştri şi, spre nefericire, durerea creşte-n lume cu fiecare clipă, creşte cu treizeci de minute pe secundă, pas cu pas, şi natura durerii este durere de două ori, şi condiţia martirajului, carnivoră, vorace, este durere de două de două ori, şi rostul ierbii, neprihănite, durere de două ori şi binele de-a fi ne doare îndoit. niciodată, oameni umani, n-a existat atâta durere în piept, în guler, în portmoneu, în pahar, în măcelărie, în aritmetică. niciodată atâta mângâiere dureroasă, niciodată n-a lovit atât de aproape departele, niciodată focul niciodată nu şi-a jucat mai bine rolul de mort rece! niciodată, domnule ministru al sănătăţii, niciodată sănătatea n-a fost mai mortală, niciodată migrenă n-a scos atâta frunte din frunte! până şi dulapul a simţit în rafturile lui durerea, şi inima, în cutia ei, durerea, şi şopârla, în cutia ei, durerea. creşte nefericirea, fraţilor oameni, mai repede decât maşina, decât zece maşini, creşte, cu viţa lui Rousseau, cu bărbile noastre, creşte răul din motive necunoscute nouă, ne scufundăm în propriile noastre lichide, în noroiul propriu şi-n propriul nor solid! suferinţa îşi schimbă unghiurile, face în aşa fel ca fierea să cadă vertical cu pavajul, ochiul să fie văzut şi urechea auzită,

durerea ne sfâşie, fraţilor oameni, din spate, din faţă, din profil, ne înnebuneşte în cinematografe, ne răstigneşte în gramofoane, ne dezarticulează în pat, cade perpendicular cu biletele noastre de călătorie, cu scrisorile; şi e foarte grav să suferi, măcar de te-ai putea ruga... căci, ca urmare a durerii, există unii care se nasc, alţii care cresc, alţii care mor, şi alţii ce se nasc şi nu mor, alţii care mor fără să se fi născut, şi alţii ce nici nu se nasc şi nici nu mor (sunt cei mai mulţi). de asemeni, ca urmare a suferinţei, sunt trist până peste cap, şi mai trist până la călcâie, de a vedea pâinea răstignită, plutind însângerată, plângând, de a vedea ceapa, cerealele, în general, făina, sarea, pulverizată, apa fugind, vinul, un ecce-homo, atât de palidă zăpadă şi soarele atât de roşu! cum, fraţilor, oameni, să nu vă spun, că nu mai pot, nu mai pot cu atâtea sertare, cu atâtea minute, cu atâtea şopârle, cu atâtea răsturnări, atât de departe şi atâta sete de sete! domnule ministru al sănătăţii, ce-i de făcut? oh, spre nefericire, oameni umani, oh, fraţilor, sunt atâtea de făcut. ©Cesar Vallejo40

40

César Abraham Vallejo Mendoza (16 martie 1892, Santiago de Chuco, Peru – 15 aprilie 1938, Paris, Franța) a fost un poet peruvian.

Deși n-a publicat în timpul vieții decât trei volume de poezie, el este considerat unul dintre marii inovatori poetici ai secolului XX. Întotdeauna cu un pas înaintea curentelor literare, fiecare dintre cărțile sale era diferită de celelalte și, în felul său, revoluționară.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

OCTAVIAN LUPU Pe Aleile Parcului am zărit Frunzele Toamnei Sala de aşteptare era plină până la refuz. Înşiraţi în coloane lungi de câţiva zeci de metri, solicitanţii îşi aşteptau rândul la trei ghişee din spatele cărora funcţionari obosiţi şi plictisiţi răs-pundeau monosilabic la întrebările clienţilor. Nimic nu părea anormal în toată această privelişte ce dura pe parcursul întregii zile. Orele treceau prăfuite peste orizontul cenuşiu al marelui oraş, mereu învelit în mantia plumburie a smogului ridicat de sutele de mii de maşini şi de alte câteva zeci de întreprinderi industriale. Dar timpul îşi avea drumul său chiar şi prin marea urbe, reuşind să se strecoare nevăzut şi să mişte evenimentele pe firmamentul zbuciumat al lumii.

Nimeni nu vorbea cu cel de lângă el. Bineînţeles, aşa era regula de politeţe la orice gen de coadă de aşteptare. Ventilatoarele rămâneau singurele în stare să confere un fundal sonor monoton şi întretăiat de semnalele de alertă acustică prin care se marca eliberarea unui ghişeu. Doar privirile oamenilor se întretăiau, fugar, din când în când, marcând furia reţinută, apatia sau resemnarea în faţa unei realităţi imposibil de schimbat. Printre cei prezenţi, încercam şi eu să îmi petrec timpul cât mai util cu putinţă.

Periodic îmi scoteam telefonul mobil, mă conectam la Internet şi verificam mesajele primite pe Facebook. Dar nu după multă vreme, reveneam la starea de apatie generală lipsită de interes. Priveam la dreapta şi la stânga mea, dar nu aveam cu cine să vorbesc. Feţele căzute ale celor din jur sau ochii lor privind în gol îmi spuneau imediat că nu era cazul să încerc să spun ceva. Riscam să devin ridicol. Şi atunci, nu îmi rămânea decât să stau mai departe la rând şi să mă mişc încet către tejgheaua înaltă şi prăfuită, unde se sprijineau pe coate un ciorchine de persoane în încercarea zadarnică de a grăbi mersul lucrurilor.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Aerul înăbuşit mă făcea să transpir abundent şi să simt o nevoie teribilă de a ieşi din încăpere. Dar astfel, mi-aş fi pierdut rândul şi nu mai aveam nicio şansă de a mă reîntoarce în aceeaşi poziţie. Prin minte îmi treceau cele mai năstruşnice imagini desprinse din amintirile trecutului. Stând mult timp nemişcat, am căzut în cele din urmă întro stare similară somnului. Prin faţa ochilor mi se derulau fragmente ale unor întâmplări dureroase, ce reveneau de fiecare dată când întâmpinam dificultăţi.

Fără să vreau, am închis ochii şi într-o fracţiune de secundă am revăzut parcul central al oraşului, aşa cum era el, la scurt timp după admiterea mea la facultate. Mă vedeam cum mă plimbam pe aleile proaspăt curăţate şi pline de verdeaţă admirând frumuseţea naturii. Priveam fiecare detaliu cu bucuria unui nou început şi mă întrebam despre cum va decurge viaţa mea de acum înainte, dacă urma să devin student. Păşeam cu atenţie pe aleile pline de pietriş şi auzeam scrâşnind sub paşii mei nenumărate fragmente de rocă aduse de la mare depărtare. Imediat, imaginea se estompa şi mă vedeam stând într-o barcă ce se mişca lin pe suprafaţa lacului din interiorul acestui parc. Priveam acum copacii din jur, ale căror coroane se profilau pe albastrul cerului în miez de toamnă. Mica ambarcaţiune trecea pe sub unul dintre podurile arcuite peste maluri. Oameni de toate vârstele treceau pe el fără să îmi acorde atenţie, dar eu observam fiecare faţă a celor care se înşirau în coloane dezordonate în mersul lor de pe un mal pe altul. Valurile stârnite de vânt, tulburau oglinda netedă a lacului şi clătinau încet barca şi pe cei care călătoreau cu ea. Din nou imaginea se pierdu în neant. O scurtă pauză pe un fundal negru şi iarăşi un nou clip ieşi la iveală din biblioteca amintirilor. Pe o bancă, în acelaşi parc, stăteam şi ascultam trilurilor păsărilor. Umbrele trecătorilor se profilau peste silueta mea căzută în reverie la ceas de început al toamnei. Frunzele cădeau cu abundenţă şi se strângeau în straturi groase sub forma unui covor multicolor galben-maroniu, ce se străduia să acopere faţa neagră a pământului.

Rămăsesem singur, adică doar cu mine însumi, după o scurtă şi inutilă conversaţie de rămasbun, dar sufletul meu continua să prindă acordurile luminoase ale naturii. Mă bucuram de fiecare clipă pe care o trăiam şi simţeam ritmul vieţii pulsând în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE venele mele de tânăr, aflat la începutul facultăţii, având dorinţa de a-mi găsi drumul conform cu vise făurite în vremea copilăriei. O castană căzu lângă mine. Am ridicat-o cu grijă şi desprinzându-i coaja verde, ţepoasă la atingere, i-am dat la iveală miezul dur, lucios şi închis la culoare. Pierdusem şi câştigasem în aceeaşi măsură. O iluzie, adică ea, mă părăsise, dar Viaţa continua să mă însoţească mai departe. Suna ca o promisiune din partea Ei, adică a Vieţii, care mă întărea să merg mai departe.

Imaginea se fragmentă brusc şi dispăru luată de vânt. Pe aceleaşi alei mergeam privind către un viitor promiţător. Facultatea se încheiase şi mă îndreptam către noul loc de muncă aflat undeva în vecinătate. Priveam cu nostalgie amintirile ce mi se perindau prin faţa ochilor şi observam arborii falnici desfăşuraţi de-a lungul aleilor, indiferent de direcţie. Nenumărate frunze se desprindeau din coroanele înalte ale copacilor sub forma unor fâşii colorate purtate de vânt. Cu bucurie, le atingeam în căderea lor şi le surprindeam foşnetul atingerii de pământ. Iubirea mă învăluia în acele clipe cu nostalgia amintirilor unui trecut ce ar fi putut să existe şi aievea, mă vedeam dansând în mijlocul frunzelor galbene şi maronii ce continuau să cadă la nesfârşit venind din înaltul bolţii cereşti. Ştiam că nu exista un corespondent terestru, ci doar sentimentul inefabil al dorinţei după absolut. Fără imagine, fără un corp precis determinat, idealul dragostei mă purta printr-un spaţiu fără limite. Mergeam către serviciu, dar în acelaşi timp universul se distorsiona sub paşii mei călăuzindu-mă protector către frontierele sale.

Iarăşi imaginile se frânseră la atingerea degetelor amintirii şi prezentul interveni asemenea unui musafir nepoftit, când, neaşteptat, am auzit glasul funcţionarului de la ghişeu spunându-mi impersonal: „Următoarea persoană să prezinte actele necesare pentru prelucrarea solicitării.”

Brusc, trezit din reverie, m-am căutat prin toate buzunarele pentru a găsi documentele solicitate. Fragmentele de amintire se frângeau asemenea frunzelor sub paşii trecătorilor indiferenţi, ca în final, revenind la banalul prezent, mi-am dat seama unde pusesem actele. Le-am scos, tremurând de emoţie, şi le-am întins pentru verificare.

Vocea lipsită de sentiment îmi spuse:

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

„Actele sunt valabile şi complete. Veţi primi răspunsul în scurt timp prin SMS. Următorul la rând!”

Fără să pot mulţumi pentru răspuns, m-am retras împins puternic de coloana de oameni din spatele meu şi m-am îndreptat spre ieşire. Acum păşeam afară din clădirea sufocată de sute de oameni aflaţi în aşteptare pentru a primi viza de plecare către alte orizonturi ale lumii. Nu eram sigur că voi reuşi, dar încercarea merita făcută, deşi regretul posibilei despărţiri mă încerca până la disperare. Am privit clădirea înaltă din care ieşisem şi am observat profilul ei sfidător cum ameninţa cerul cu semeţia ei. „Oare chiar doream să plec?”

Greu de spus, dar de îndată ce am intrat pe aleile parcului din apropiere, amintirile mi-au revenit cu putere, venită parcă dintr-o altă lume. Nostalgia unită cu dorinţele vremurilor de altă dată punea din nou stăpânire pe mine. Nehotărât am atins suprafaţa zgrunţuroasă a zidului ce delimita perimetrul de joacă al copiilor. Şi atunci, fără să vreau, am cugetat: „Până la urmă, tărâmul pe care mi-l doresc nu se află în altă parte decât în mine însumi! De ce să plec într-o ţară străină, unde nu voi mai cunoaşte glasul naturii şi nici al oamenilor din jur?”

Dar nu trecu multă vreme, fiindcă un beep ascuţit îmi spuse că am primit un mesaj. Am scos telefonul, am căutat în căsuţa poştală şi am citit acele cuvinte pe care le ştiam şi din alte ocazii similare: „Solicitarea dumneavoastră nu a fost selectată pentru procesare.”

Frunzele toamnei, ca din senin, au început să cadă în straturi tot mai dense peste întreaga natură şi peste mine. Vântul le purta vijelios în jurul meu şi mă vedeam mergând din nou pe aleile eternului parc al universului ce se joacă pentru o vreme, cu noi cei efemeri, construind pentru o clipă iluzia eternităţii. Cu toate acestea, am atins cu drag frunzele ce mă loveau şi le-am şoptit zâmbitor: „Destinul meu este să rămân cu voi până la sfârşit!”

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Octavian Lupu Bucureşti

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LILIOARA MACOVEI Neputinţa Nu cred că mi-am descoperit neputinţa într-un timp atât de scurt. Poate stătea acolo, undeva ascunsă bine şi i-am deschis porţile fără voia mea căci aşa mi-a dictat viaţa. A năvălit ca un şuvoi şi m-a plesnit în plină inimă, fără avertizare, fără nimic şi o nedumerire m-a făcut să mă întreb dacă sunt eu.

Oare cum în aceste împrejurări îmi pot descoperi forţele mele, capacităţile şi alte ajutoare adiacente, toate întru depăşirea pragului de intrare în netrăire? Pe când credeam că drumul fiind trasat pe acolo pe unde trebuia să-mi duc poverile vieţii, tocmai apăru neputinţa.

Amăgirile erau din ce în ce mai multe din momentul în care privirile mi-au fost aţintite către un abis ştiut până acum din cărţi. Am vrut să plâng în tihnă şi să vorbesc cu mine tot felul de aberaţii, dar am tot amânat. În taină am făcut abstracţie de sufletul meu cu mult timp în urmă. Dăruirea mea nu era sinucidere, nu mă despicam la ceas de noapte, nu mă alipeam în plină zi, mi-era bine aşa şi de aici venea ideea că dacă dai o să tot ai. Consemnat şi verificat, admis şi mulţumirea de sine era totul. Nu voiam schimb pe schimb altfel cum să fi avut fericirea aceea relativă? Descoperisem un interior sufletesc special sau poate că îl ştiam din faza embrionară şi care mă surprindea plăcut când mă aşteptam mai puţin. Nu ajungeam niciodată la deznădejde pentru că aveam lângă mine un om deosebit, un prieten special şi mintea noastră, sufletul şi gândurile ne erau limpezi, curate şi bune. Nu aveam ce să tămăduim. Acum este imposibil de crezut. Mio spun numai mie amestecând meticulos ori în grabă mii de gânduri. Unele adevăruri le vrei cu orice preţ nespuse, poate aşa te strecori pe lângă ele şi dai de uitare, de o remediere a durerii, reducere, anihilare, dar nu! Pe mine nu mă ocoleşte nimic, mă în-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

cearcă neputinţa şi chiar reuşeşte să mă stăpânească. Mă dirijează durerea şi rămân fără niciun ajutor pentru înfrângerea ei. În rătăcirile cu efect direct încerc să caut ceva şi nu găsesc. Aş dori saud un glas de care mi-e tare dor, dar m-au părăsit până şi visele. Şi vreau şi nu se poate. E aşa un pustiu de mare întindere. Vântul este agresiv, copacii plini de spini neputând pipăi vreo frunză, colbul se ridică în perdele grele şi sufocante şi cerul este atât de departe încât nici în gând nu-l pot atinge.

- Este strâmbă lumea?

- Cred!

- De unde mă uit, aşa o văd. Se clatină mereu parcă în joacă, parcă de infirmitate. Se răsuceşte stârnind murmure de uimire, aleargă ca întrun concurs cu mare miză şi toate se întâmplă pe un plan înclinat.

Eu nu stau pe ceva strâmb, dar nu ştiu de ce am ajuns aici. Nu sunt plămădită din curaj, dar nici din mândrie. Nu am îndeletniciri de eroi, dar nici de adormiţi pe drum. Nu sunt dominată de frică deşi uneori aproape sunt moartă din cauza asta, dar nu mi-am făcut obiceiul de a mă plânge. Mă cufund în adâncuri fără echipament. Nu am fost conştientă că îmi trebuie aşa ceva.

- Puteam să fac multe, dar am uitat că timpul are arme dure cu care sabotează pe oricine. Mă ştiam adăpostită.

- Şi?

- Şi greşeală. Acum încerc să-mi cultiv voinţa, să ignor neputinţa.

- Prevezi ceva?

- Doar efortul.

Am mai făcut câţiva paşi şi drumul nu-mi mai pare cunoscut. Iarba este mare şi plină de jar, cenuşa este până la genunchi, mă ard tălpile, îmi îngheaţă braţele, ochii mi-au ieşit din orbite înveliţi în fulgi de arsură, mi-e sete şi apa revărsată din fântâna de lângă mine se retrage grăbită, strig la cineva şi mă aud în urechi asurzindu-mă.

Nu mai pot. Mi s-au împleticit paşii şi toate ierburile m-au amestecat cu cenuşa, cu jarul, cu gheaţa, strivindu-mi trupul fără vlagă. Deasupra mea, păsări negre croncănesc, lovind cu curiozitate ceva care seamănă cu capul meu. O flacără prea îndrăzneaţă pentru acest ceas îmi cuprinde rochia topind-o şi lăsând adâncituri pe picioarele mele în care se poate turna apă. Îmi scot scaieţii de sub

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE piele şi pământul de sub unghii. Curge sânge până la jar şi-acolo este totul un scrum.

- Al cui?

- Al...

Jarul intrase în ochi, gheaţa în inimă, ba nu, invers, faţa în cenuşă, neputinţa în mine. Mi-era gura plină de nevorbire şi pe drum nu era nimeni. Cerul era văduvit de păsări şi eu tocmai mă pusesem pe gânduri, pe acelea care mai rămăseseră după pârjol. „Neputinţa trupului trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. “ Dar invers cum ar fi?

Ioan Gură de Aur

©Lilioara Macovei

Dorin Macovei – Interior marin

Antonio Machado41 Am umblat pe multe drumuri şi-am deschis multe cărări, mi-am tras barca-n zeci de porturi şi-am vâslit pe zeci de mări. Şi-n tot locu-am văzut oameni pribegind cu ochii goi, îngâmfaţi şi melancolici, bântuiţi ca de strigoi. Şi-am văzut pedanţi cu fracuri, ce gândesc în sinea lor că ştiu tot, fiindcă nu gustă din vinul tavernelor.

Lume rea, lume meschină, unde-ajung, locul l-împut...

Pretutindeni văzui oameni ce la joc s-au întrecut, dar şi treaba le-a fost treabă, de muncă nu s-au ascuns.

Când ajung în alte locuri, nu-ntreabă unde-au ajuns.

Când colindă, merg călare pe spinare de măgar.

Mereu se duc, n-au grabă-n nicio zi din calendar.

Când au vin, cu drag beu vinul, iar când nu, doar apă beu.

Oameni buni, care-şi fac traiul cum i-ndeamnă Dumnezeu. Şi-ntr-o zi ca alte-o mie merg de se culcă sub glie. traducere de Paul Abucean 41

Antonio Cipriano José María y Francisco de Santa Ana Machado Ruiz, cunoscut ca Antonio Machado (n. 26 iulie 1875 - d. 22 februarie 1939) a fost un poet modernist spaniol, aparținând generației lui ’98 din literatura spaniolă. Este fratele lui Manuel Machado (tot poet modernist). Antonio Machado este considerat unul dintre marii poeți spanioli ai secolului al XX-lea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

atinge pleoapa efemerului timp. În inima ta păstrează-mă ca pe o dragă amintire a clipelor scurse din clepsidra timpului.

ANTONELA MOCANU, Durerea ta răsfrântă În adânc de noapte se auzeau lacrimi în cădere atunci am văzut durerea ta răsfrântă pe soclul inimii, trăită-n tăcere, pe care şi talpa pământului adânc o simţea, tâmpla zvâcnea sub sărutul ce abia se contura ai rămas tăcut în îmbrăţişarea mea suferinţa se estompa suspinul se pierdea printre genele dimineţii un zâmbet creiona pe chipul tău calm împăcarea cu sine.

Sunt aici …

Paşi pierduţi printre frunzele înfiorate alei îndepărtate la margine de lac, nuferii albi se trezesc din visare.

Sunt aici, imagine oglindită pe sticla cerului.

Stau ascunsă între două zâmbete, mă acopăr cu petalele florilor din grădina de smarald, norii îşi strâng în colbul lor apa plouă pământul cu flori de iasomie

Belgia

O geană de lumină se prelinge pe inimă, îşi face loc în suflet şi face să încolţească dorinţa de viaţă.

Voi scrie cu lacrimi de rouă pe zorii luminoşi ai dimineţii gândurile mele ascunse pe foi de papirus. Îţi voi şopti din umbră chemarea: Sunt aici.

Clipa Întrezăresc, prin răsărituri senine cioburi risipite de nori în a timpului clară oglindă cu sclipiri de smarald din verdele vieţii.

Clipa, a rămas suspendată de marginea cerului, pe purpuriul îndepărtat al orizontului tivită în luciul unei raze de soare. … clipa, o rotundă boabă de rouă, imperceptibilă, o primă şi subtilă atingere, a timpului rupt din nemărginirea vremii uitate.

Acum, o prind în căuşul mâinii, ca pe o mică nestemată, ieşită din cufărul vremii, şi pentru un moment mă bucur de a ei unicitate… este a mea.

Clipa, care acum s-a pierdut în tumultul timpului, rămâne gravată în imensitatea infinitului albastru, păstrează neatinsă… amintirea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Antonela Mocanu

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Să nu uitaţi de mine...

Am pus în voi iubirea şi grija de părinte.

Am ocolit tot răul, scoţându-l din cuvinte Să nu vă-ntine viaţa, să nu-i simţiţi durerea. În voi mi-a fost speranţa şi voi mi-aţi fost averea.

MARIN BUNGET,

Nu plânge mamă

La tot ce v-aţi dorit m-am aplecat s-ascult Şi-am încercat puţinul să-l fac să fie mult.

Cu peticul din coate am alungat nevoi.

V-am apărat cu trupu-mi de vânturi şi de ploi.

Mi-e dor de tine mamă, ca şi ţie.

Departele ne-apas'-acum pe toţi.

Aici, pământul nu miroase-a glie Iar tu îţi plângi privirea către porţi.

V-am împărţit averea ce bob cu bob am strâns Şi v-am zâmbit şi-atunci când sufletu-mi a plâns.

Am pus în voi speranţa că singur n-o să fiu, Dar aţi plecat... şi-n juru-mi s-a adunat pustiu.

Nu plânge, mamă, nu strivi tăcerea, Cu plânsul, depărtarea n-o scurtăm.

Ne-ai învăţat de mici ce e durerea Şi cât de grea e crucea ce-o purtăm.

Să nu uitaţi de mine... atâta cât mai sunt.

Eu nu-mi doresc prea multe, mi-ajunge un cuvânt Să ştiu ce e cu voi, să ştiu că sunteţi bine... Şi bucuria voastră mă ţine şi pe mine.

Şi o purtăm, chiar dacă ne desparte, Spre ziua-n care vom fi iarăşi toţi, Departele va fi şi el departe...

Nu plânge, mamă, fiindcă ştiu că poţi.

Am plâns aceeaşi lacrimă amândoi...

Vorbim despre iubire Vorbim despre iubire în aste vremuri care I-au dat iubirii nume de ură şi uitare.

Mai sunt puţini cei care, vorbind despre iubire, Îi înţeleg menirea şi-o poartă în simţire.

Cuvântu-i la tot pasul, e uneori prea des Rostit cu uşurinţă şi fără înţeles.

Vorbim despre iubire, mereu vorbim de ea, În schimb, cu al ei nume, descriem dragostea.

Iubirea nu înseamnă doar ceasu'-acel-al nopţii, Poţi să-ţi iubeşti copiii, părinţii şi nepoţii; Poţi să iubeşti un câine, o floare sau, ştiu eu, Poţi să găseşti iubire, iubind pe Dumnezeu.

Gorj

Tu ai plecat, dar eşti aici cu mine, Să-ndeplinim destinului cuvânt... În rostul scris al legilor divine Nu poţi desprinde cerul de pământ.

Ne-a fost sortită o singură lumină, Un singur cer, un soare şi-un pământ, Un singur Eden ne va fi grădină Şi viaţă doar un singur legământ.

Am fost legaţi de-o singură chemare, Un singur rost şi-un singur adevăr.

Cum poate trece timpul în uitare, Când am crescut aceleaşi flori de măr?

Acelaşi gând l-am prefăcut în şoapte, Acelaşi dor iubirea ne-a cuprins, Am străbătut aceeaşi zi şi noapte Şi-aceleaşi timpuri tâmplele ne-au nins.

Acelaşi vis l-am rătăcit prin stele, Cu-acelaşi pas am străbătut nevoi, În zilele cu nor şi clipe grele Am plâns aceeaşi lacrimă amândoi.

©Marin Bunget

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE GINA ZAHARIA

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

dar pentru tine e lacrimă cu multe c(k)arate Bucureşti

O CARTE NOROCOASĂ NE ÎMPLINEA CERUL în bradul lor se aşezaseră îngerii pe trepte erau mulţi şi se roteau de-a lungul unui ţărm apa le atingea gleznele şi împărţea calendare cu broderii de foc refluxul se îmbogăţise (între paranteze) cu citatele marilor iubiri în ocean încă mai dogorea soarele atunci am văzut o carte norocoasă ne împlinea cerul să-mi povesteşti de unde atâţia negustori în sala perlelor derutează-i nu negocia nicio reverenţă cu ei noi ştim să aducem stelele la adăpat chiar aici vom îmbrăca aceeaşi cămaşă vom sluji sepia luminii în adăpostul pentru refugiaţi de zile mari chiar dacă pulsurile se vor înzeci în verde-intens ori incendiar de adevărat

IMNUL PĂSĂRILOR FLĂMÂNDE acum ştiu sahara a devenit o lingură arsă din care a gustat într-o joi dragostea tu şi antares unul dintre voi cânta mai mult pentru sine celălalt aşeza galaxia în jungla inimii fiecare notă devenea imnul păsărilor flămânde din când în când cineva se furişează în epiderma soarelui să fie arşiţa într-un alai de linişte după un bal-mascat de fapt cele mai înalte raze sunt zgârieturi pe cer ©Gina Zaharia

când orbii vor plimba miracolul în arcuşul unei flăcări să-mi strângi silabe caligrafice pentru întregirea decorului sau poate vei programa un izvor al dragostei să demonstreze câte cascadorii pot încăpea într-o inimă dublă sau câte salturi au valori de risc angelic cu scânteieri de lungă durată trezeşte-te adorato visul acesta e flămând du-l pe o pajişte şi hrăneşte-l cât timp ştiu să ţin caii pe ţărm de câte ori vrei să-ţi aduc nebunia mea în pomul din fereastră uite ai aici un sistem de pază extrem de sofisticat derutează troienele

Rob Hefferan42 -

42

Rob Hefferan s-a născut în Manchester în 1968, artistul aparţine curentului realism-figurativ, care caracterizează arta multor artiști contemporani.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

să-mi vindec sufletul cu tine şi îmi aleg la nesfârşit aceeaşi întâmplare de a fi cu mine departe de durerea nopţilor de piatră;

Intensitate

ŞTEFAN RADU MUŞAT

răsplătim un necuprins fără regrete în nopţi purificate cu adâncul din noi, sclipiri de stele în ochii tăi îndepărtează durerea înstrăinării. mâinile mi se rotesc în sensul timpului, căutând cu disperare veşnicia la colţul gurii tale şi întregesc vigoarea jurământului cu o şoaptă stinsă. unghiile mi se înfig în carnea ta până la sânge, de teamă să nu pierd intensitatea nemuririi. îmbrăţişarea umbrelor noastre, un iad de patimi în piepturi despicate . urcăm şi alunecăm în lumina de la capătul visului, ne ancorăm gândurile de pământ, de anotimpuri înşirate între noi ;

să-ţi spun că nu pot visa fără tine, că aş putea muri de fericire, sărutându-ţi nefericirea din ochi pentru că lumina a rămas în dimineaţa blândă, vie, îndelung deplânsă de frunzele ce au murit şi altele căzute ieri în agonie; să-ţi spun câte ceva despre liniştea fără noi ce nu-şi cunoaşte hodina în noapte, despre singurătatea care nu aduce lumină şi am dreptul să te caut în anotimpul iertării pe care l-am născocit din zădărnicia unui vis; de vremea care se aşterne galben în primul ieri pierdut Prin lumea rece, fără tine ... vibrează tot pe lângă mine şi nicăieri n-am să mă pot ascunde, nici măcar în absenţă, dar n-aş putea trăi fără să te aştept... **

Iubirea, sublim ceresc cu miros de veşnicie, fragment de univers... ©Ştefan Radu Muşat

din care reconstituim copilăria pe o fâşie de răsărit pledoarie tandră pentru imaculat a două suflete regăsite, firave picături de cer, atinse doar de clipe ...

N-aş putea trăi fără să te aştept ...

Sunt rătăcitor în fiecare clipă fără tine, iar tu te zbaţi în trupul meu uitat de îmbrăţişări; anii îmi sunt târzii şi grei Prin anotimpul copacilor reci, nefericiţi şi goi, unde şi vântul a plecat demult singurătate;

Andrius Kovelinas - Îmbrăţisare

trăiesc în ea aşteptându-te pentru că sunt tăcerea care aşteaptă,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

- mi-e silă şi dau voleuri cu eternitatea aştept să-ţi închid gura într-un sărut apăsat care să ne jumule buzele crăpate apoi să rămânem aşa doi nebuni fără buze care mimează iubirea

tot în toamnă

BIANCA DOBRESCU conjugând existenţa m-a luat de mână - să fugim în lume nu acordam atenţie vocii ăleia uşor răguşite îmi vedeam de croşetat vise haotic în leagănul ce l-am făcut din braţele sale puternice care-ntr-o seară ploioasă mi-au amestecat oasele atunci pentru întâia oară am învăţat uitarea de sine n-am mai conjugat verbul existenţei fiindcă de fiecare dată roşeam rostind: sunt este cel care nu este şi nu este cel care este parcă sau invers nu mai ştiu tentativa de a reuşi rămâne la stadiul la care a fost eu… (pauză de roşit) tu eşti el este ea este voi sunteţi ei/ele sunt şi noi nu mai intră-n ecuaţie.

toamna nu are dumnezeu toamna asta citim kafka facem sex mai puţin ca nu care cumva mai apoi să ne vedem siliţi să iubim nişte copii din obligaţie toamna asta nu ne vom teme de fluturi care-or să-şi permită să viseze că trăiesc sau că sunt mai fericiţi decât noi toamna nu are dumnezeu şi din bărbăţie uiţi să plângi toamna asta chipul ţi-e plin de şanţuri în care timpul a săpat din pur plictis înaintea frunzelor nu vreau să cădem primii mai bine să ne ţinem strâns de mâini şi să călcăm drumul străin cine ştie unde ne duc paşii cât ne ţin plămânii defecţi... toamna asta la un capăt o să fiu eu iar la celălalt tu între noi două mâini încleştate în pielea celeilalte care nu ştiu să-şi dea drumul.

monoton

©Bianca Dobrescu

mi-e silă şi nu o silă din aia sofisticată de material nici de viaţă de nimic la o adică, nimic din ce ar prezenta interes pentru alţii încă aştept la margine de lume

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

vin pescăruşi după noi barca îşi cântă singură de urât lăsăm lumina aprinsă în locul frânghiei o vor pune ei pe nisip

PETRUŢ CĂMUI în sânge inconfundabilă emoţia unei căutări rece ca o apă adâncă mă urmăreşte împotriva dorinţei florile miros a spirt din coşmarul acesta lichid soarele pare un copil ce se rătăceşte de casă în mai puţin de o oră vom pierde semnalul electric în locul familiei îmi iau rămas bun adormi în timp ce doctorii trimit asistente cu privirea în pământ promit că următoarea dată va fi bine pentru toată lumea arta seducţiei funcţionează în cazul tău reproşez faptul că nu schimbă mesajul hârtiei de pe birou soarta întreabă semnezi sau chem paza împotriva unui pacient cu voinţă proprie nu poţi face nimic uneori cifrele provoacă interferenţe duc la încetarea funcţiilor poate voi regreta faptul că nu am fost atât de inteligent încât să prevăd anestezistul s-a asigurat împotriva raţiunii i-ai spus să presupunem că aş fi o maimuţă

la cortul întâlnirii

ca o balenă cuminte aşteaptă luna să nască rupându-şi apa ce nu mai tace de dor să se-ntoarcă acasă vom coace pâinea la ţest călătorii vor mânca şi vor bea pentru noi proprietarii de îngeri

un loc numit suferinţă îmi place să te privesc de parcă aş deschide fereastra pentru un anonim din mulţime nuanţele de gri ne pot afecta emoţional în reţeaua de străzi evit prădătorii nu mă deranjează cât am exclusivitatea uitării bătrânii mă roagă să-i duc aproape de casă îmi este mai teamă să plec decât să rămân dar nu vreau să simtă durerea pe care numai credinţa o poate îndura după identificare îmi rămâne speranţa că undeva există un loc unde voi putea să te strâng la piept să mă uit în ochii aceia superbi convins că eşti vie diavolul ar putea fi un om liber ar putea chiar în clipa aceasta să stea printre noi Satan eşti aici ne uităm unul la altul nu se-ntâmplă nimic strig iar Satan dacă vrei să fii ca Dumnezeu ar trebui să ai şi răspunsurile

vântul mă loveşte în faţă sincer ca un duşman declarat eu îmi acopăr goliciunea cu foamea ta de iubire apa ne ajunge la gleznă fierbe un gheizer în mijlocul pământului călătorim după calcule precise Steaua Nordului va dispărea de pe cer

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Petruţ Cămui

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

RUSU IRINA,

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

La colţ se vede-un sărman Ducându-şi zilele-n van Şi poate c-ar dori să facă...

Dar gura lumii e spurcată.

E trist când nu ai ce să vezi E trist când nu ai în ce să crezi În lumea asta efemeră Avem o viaţă pasageră.

Bacău

Nobilul sfârşit omenesc

Prea curată Maică, Pururea Fecioară

Uitarea...

Se lasă Cândva peste toate.

Nemilosul timp cade pradă Chiar fără să vrea acesteia. Şi treptat, atraşi, ne vom regăsi Noi, înşine, în Marele Circuit al Universului.

Cu fiecare clipă suntem mai buni, mai iertători, Pentru ca să ne pregătim de marea noastră sărbătoare, A întregii omeniri: Reînvierea, cea prea mult aşteptată şi dorită!

Prea curată Maică, Pururea Fecioară, Sufletu-mi din mine, nu-l lăsa să moară!

Ci trimite Maică, de-acolo de sus, Mâna care mângâie, mâna lui Iisus.

Iubire...

Şi să verse harul, ce s-a-ndepărtat De la mine, Maică, pentru c-am uitat Să fiu lângă Tine când îmi este greu Să-nvăţ ce e bine, să mă fereşti de rău.

Prea curată Maică, Pururea Fecioară, Sufletu-mi din mine, nu-l lăsa să moară!

Ci trimite Maică, de-acolo de sus, Un înger să-mi aducă, sufletul cel dus.

Una, Pe cer, Nestingherită stă luna.

Doi, în frumoasa natură, Stau lipiţi, unul lângă altul, Împlinind clipa cea prea mult aşteptată, Să stea în intimitatea iubirii unicului paradis Pentru a se înscrie în lume, prin nemurire, Luând o mică parte din Marea Energie ca viaţă Spre a participa ca mici demiurgi la propria lor creaţie.

Viaţa

Trăind o lume efemeră….

Neputincios în lumea asta Nu-ţi mai rămâne nici speranţa În neprevăzut.

O zi din viaţă a venit O văd? O simt? Am şi murit Cu orice clipă ce-o trăiesc Ca om de rând, eu nu grăiesc.

Privesc la cel ce se gândeşte-n Azi, el este cel mai mare Că nimeni nu-l va-ntrece-n Fală-n bani, că-i cel mai tare.

Ruptă din eternitate În nouă luni ea apare Ca un miracol în visare.

Te întrebi de unde vine Să nu plece de la sine Fără legământ.

Vrei să-i spui să mai stea Dar te ia apoi cu ea În necunoscut.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Irina Rusu

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Domnu’, daţi bonu’! Sunt banii mei!

INFLAMARE-N MI MAJOR Dintre două pietre rare, acceptarea mi se pare, nota blândă din solfegiu, cel mai solemn sacrilegiu.

MIHAI COTEA, Baia Mare INDEFINIBILĂ Liliacul e-n floare. Doare.

Zid cu ochi de nepăsare.

Albatrosul vede-n zare nunta mea cu apa mare.

Strigăt spart către lumină.

Pansamente, flori, rutină.

Rostul şchiop şi făr’ de vină.

Priviri şi cădere lină.

Colţi tociţi de amânare.

Scâncet de-ncăpăţânare.

Scot balast din buzunare. Înc-o zi, ca oarecare.

PUTREGAI NOBIL (pamflet) Sunt doar un nobil putregai, iar traiul meu e...pe vătrai, am un curaj de guturai, şi o prestanţă de bonsai.

Iubirea-i a doua artă, pe cord deschis se deşartă, ea-mi dă apa de născare, setea-n gând de acordare.

Piatra neagră-i ataşarea, bobul ce-mi spurcă suflarea, embrion de redundanţă, antidot grav la speranţă.

Din trei fire de părere, mi-am hrănit azi o durere fără apă, fără miere.

ULTIMA VARĂ Stăruiesc pe o comoară visul alb din călimară cu-o zvâcnire dulce-amară zbiară sensul pe afară gânduri stau la aerogară decolări pe-alimentară miros aspru de gargară peste o voce placentară stăruiesc pe o comoară ultima vară uşoară. ©Mihai Cotea

Muncesc din greu, doar pe trotuar, prieteni mi-s... un grup statuar păstrez voinţa-mi în osuar, vacanţa mi-o petrec la scuar!

Sunt schimbător... de valută.

De nu-s eu, cine v-ajută?

Din dolari pot face plută, da-s onest, nu vreau dispută! Între atâţia euroi şi lei, şi-ntre două porţii de mititei, îmi spun, uneori, clienţi de-ai mei:

Maria Karalyos – Peisaj cu maci

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

nu-i pasăre cu aripi mai largi, nu-i zbor cu cer mai înalt.

Spiritul meu este liber.

PRIN TIMP

ADRIANA WEIMER43,

Lugoj

MEMORIE Ai învăţat să gândeşti timpul ca pe o plantă pe care tu - grădinarul imaginar o poţi cultiva în mii de soiuri posibile te-ai obişnuit să mă cunoşti aceeaşi - fără început, fără sfârşit - o frază a cuvântului în care tu să poţi pune toate semnele de punctuaţie şi încă mai crezi că dincolo de golul cuvintelor vezi procreând întreaga materie, în timp ce eu am presat timpul între coperţi de memorie.

SPIRITUL MEU ESTE LIBER Spiritul meu este liber, chiar de-n trup deseori durerile-s mute-nchisori, chiar de-n gând uneori mai cad din seninuri ninsori.

Spiritul meu este liber:

43

Adriana Weimer - n. 13 februarie 1968, la Lugoj. Membră în Societatea Ziariştilor din România, din 1993; Secretar general de redacţie, ziarele Lugojul şi Actualitatea, între 1993-1997; Redactor la revista Banat, din 2004. Bibliotecară, Biblioteca Municipală Lugoj, din 1997. Urmează şi cursurile Universităţii de Vest Timişoara, Colegiul Universitar de Institutori Lugoj, Secţia Desen, 2002-2005.

Cum trec prin timp anotimpuri şi eu. În urmă - paşi, înainte - drumuri. Încotro?

Când totul la întâmplare ţi se dă, apoi ţi se ia; ţi se spune, apoi ţi se uită; totul o întâmplare, până şi tu. ŞI STELELE Stelele mor de singurătate, ca oamenii, de prea multă lumină neluminată, de prea multă umbră necălcată.

Stelele mor pe sărite, ca oamenii, din când în când, câte una, câte unul, mai cad.

ANOTIMPURI ÎN NOI Anotimpuri în noi nesfârşit vin şi trec precum generaţii; anotimpuri în noi se petrec, ne petrec, din afară-nspre sine: primăveri şi seninuri, tomnatice gânduri, îngheţuri, înfloriri; şi iar generaţii, de gânduri, de clipe, rostiri; mai apoi, anotimpuri în noi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Adriana Weimer

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ADRIAN PĂPĂRUZ44 MI-AM CUMPĂRAT DOI INOROGI

Zărneşti

unul albastru altul albastru primul cu o inimă mare al doilea cu o inimă şi mai mare brâncuşi picasso rafael sunt oarecum perimaţi şi puţin previzibili însă cu inorogii mei mi-aş putea ridica un dubai mai mic chiar pe marte dar din cauza ta iubito nu mai pot coborî din cer pe nici o parte a patului tu râzi semi-fericită mă înveleşti cu goliciunea ta perfectă şi mă săruţi apocaliptic până în bigbangul sufletului cine mai are nevoie de încornoraţi?

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

s-a anunţat de vreme şi destin nu te poţi ascunde niciodată tu nu ţi-ai amintit ziua când te-am iubit cel mai mult pe de rost îmi place vara asta cu tine în suflet cimitirul e plin şi lumânările ard toate amintirile scrijelite pe sânii tăi e mai uşor să plângi neîntâmplător te-am iubit aşa mult mi-ai urât şireturile împletite colecţie de gâtul meu atârnai să nu te stropească tsunami e tot acolo nedesfăcut în mijlocul camerei patefonul stricat hai vino în gara noastră mică să mă ierţi după ce te trezeşti sper ca harapul să fie gay ps ieri mi-a căzut crucea în cap acum e linişte poate şi la tine

TU VISEZI ÎNAINTE să adormi sună la uşă ţiganca tatuată nike ghiocul nu minte frumoaso te vei mărita cu harap roşu la televizor

44

Adrian Păpăruz – n. 10 aprilie 1968, Zărneşti, Braşov. Publică în Zărneşteanul, Dealul Melcilor, Braşov. Volume apărute: Sub soarele speranţei, Îngerul din urmă, obţine premii la Festivalul Naţional de literatură, „Eusebiu Camilar-Magda Isanos"-2008 Suceava; Membru activ pe diferite site-uri de poezii din ţară şi străinătate: http://www.

Sferaonline.ro/sectiuni/re-views /article/?id=3826

Diana Cooper - Inorogul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANA SOFIAN SOLUŢII De-mi pleci acum, se lasă în tăcere toţi plumbii iernii care-a stat să cadă, cuvântul se preschimbă în părere şi-mbracă trist pământul în zăpadă.

De-mi laşi potop, în zare se îneacă un stol de păsări scufundând rostirea, e semn ştiut că în amurg se pleacă şi-n urmă ne rămâne amintirea.

Mereu m-afund în fante de culoare să trec de seri cu friguri absolute, mereu cuprind în semne de mirare şi bucurii şi lacrimi neştiute. Şi dacă am gustat cândva otravă, e-o întâmplare simplă şi firavă.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

cuvintele blajine sunt decorticate ce mai rămâne nu se poate numi sens e doar un fel de colivă fără bomboane lipseşte până şi crucea de zahăr au furat-o necredincioşii acestei vieţi pioşii se întreabă la ce bun eu spun că le place viaţa îndulcită nimeni nu ştie mai bine ca un diabetic ce înseamnă să te înţepi probabil că rămân întrebări la care solicitanţii nu vor mai găsi niciun răspuns ZIUA DE AZI POARTĂ ÎN PIEPT O INIMĂ NOUĂ se vorbeşte despre transplant respirăm prin fiecare por gândul că salcâmii din spatele casei şi-au venit în fire bată-i norocul să-i bată înfloresc ceruit fără replică te lasă când îşi aruncă albul în ochii tăi trişti a trecut vremea în care suiai trepte până în locul unde copilăria era la ea acasă acum colorăm cireşe pentru serile de mai rămase în neclintire

SE LEAGĂ ÎNCET CUVINTELE în snopuri se leagă apoi se aşază oblic e un fel de rug lăsat pe lotca plină de frici involuntar se clatină vântul ăsta de neîncredere deformează întâi spui da apoi te întorci şi eu privesc de departe omul care-şi clatină mersul pe apă în drumul său lung se face noapte iar stelele cad pe rând

CÂND NU SUNT aripa împrumutată e doar un semn că zborul poate fi desprins din coloana infinitului viaţa e mai mult decât a fi e un fel de moarte sădită în floarea ce rodeşte mărul ori în cuibul ce-şi priveşte pasărea când pleacă prea departe să le mai poţi privi prea simple să le poţi numi deşertăciuni

SE PORNEŞTE MEREU DE LA O ÎNTREBARE se caută inevitabil câteva răspunsuri nesiguranţa zilei transferată mâine mai avem ce mânca? e frig în podul palmei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Ana Sofian

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DANIEL DUMITRU DARIE Adevăr de toamnă

Dintr-o dimineaţă de toamnă, Mariei

Nu ştiu nimic, n-am nicio bănuială, Ce mai păstrezi din tot ceea ce-a fost, Din clipa-n care, fără îndoială, Ne-a fost a noastră, într-al vieţii rost.

Eu ştiu ce-mi este mie-n amintire, Dar prea uşor nu spun ce-ar fi de spus, Nu pot descrie o reîntregire, Alte cuvinte sunt deja în plus.

Tu ştii mai bine cum te-ai vrut dorită, Şi ţi-ai dorit al tău să ştii că sunt, Când ai venit prin noaptea adormită Ca să-mplineşti promisul legământ.

Eu mi-amintesc că te simţeam fierbinte, Şi-n tine mă doream definitiv, Eram tăcut şi fără de cuvinte, Firescul faptei era clar motiv.

Martoră-ţi eşti, a toate ştiutoare, Şi ştii că patului i-ai fost motiv De existenţă mult tremurătoare Când totul era clar, definitiv. Ştiam şi eu că altă vreme vine, Hotărâtoare, vieţii tale leac, Ochii-ţi spuneau că, în sfârşit, ţi-e bine Cum nu ţi-a fost mai mult de-un sfert de veac.

N-am azi niciun motiv de îndoială, Că îţi doreşti, în vis şi-n amănunt, Să trecem de cumplita bănuială, Că toate din dorinţa noastră sunt.

Dimineaţă fără suflet În ziua ce va fi să se arate De nu mă veţi mai şti pe nici un drum, Nu vă-ntrebaţi nimic, dacă se poate, Priviţi firesc plecarea-mi în postum.

Chiar dacă amintirea mea persistă Şi lacrima din ochi va vrea să cadă, Gândiţi-vă că cel ce-a fost există,

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Doar s-a-mbrăcat în falduri de zăpadă. Şi fiind plecat spre lumile eterne, Prin labirintul vieţii s-a-ncurcat Cu amintirea unor vechi taverne, Pe un hotar de lacrimă udat. Şi-apoi să vă-mpăcaţi cu gândul rece, Că-mi este chipul plin de tonuri stinse, Că pot chiar şi izvoarele să sece, Când pe pământ cad ceruri albe, ninse. Îmi voi păstra speranţa de dreptate, Lăsând-o-n tot ce poate dăinui, Ca să-mi trăiesc deplina libertate Consensual cu felul de a fi.

Dorinţa-mi e, şi veşnic va rămâne, Să-mi fie drumul fără gând de lacrimi Şi numai apa-n curgere să-ngâne Această viaţă de iubiri şi patimi.

LEAC DE SETE Sunt pribeag, mereu privind spre stele, Privitor spre tot ce am în jur, Rătăcit prin soarta vieţii mele, Vinovat, în sine, de sperjur.

Drumu-mi merg şi timpul mă îngână, Cu firescul vieţii să mă-mbete, Ca să mă opresc la o fântână Să sorb apa-i, doritor, cu sete. Şi tot trec pe căi neabătute, Învăţând tot ce mi-e dat să ştiu Despre cele vrute ori nevrute, Despre prea devreme şi târziu.

Merg pe drum, pe a-ntâmplării mână, Ca să n-am motive de regrete, Când va fi, la fel, înc-o fântână Să se vrea a-mi potoli din sete.

Urc mereu şi mă cobor la vale, Umbrele nu-mi sunt deloc pe plac, Mă grăbesc mai mult când merg agale, Multe pot, acum, să spun când tac.

Gândul nu mi-e pururi la-ndemână Când un altul vrea să se repete, Că, fântână stând lângă fântână, Îmi vor da, să beau, un leac de sete...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Daniel Dumitru Darie

Page 52

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pătratul tău - mascota mea

ANICA ANDREI FRASCHINI, Evian les Bains, Franţa DELIR LA COMANDĂ îţi încredinţez proiecţii pur mentale concepute la comandă autocenzurate în fapt joc lasciv cu sunete estompate de velur si mătăsuri diamante solitare alunecări şi prelingeri languroase prohibite pe clape înecate în fum şi ceva mai multe grade neautorizate délire avec les copains sau cumetre şi bodyguarzi... ah, nu ! m-am blocat la neimagini nedorinţe - inodorări - incolorări mai abstracte ca urcuşul imposibil pe everestul tău sau al unora încă nenăscuţi ca să mă pot alinia la fabrica de poezii care pregăteşte o sută de puncte pentru fiecare nouă figură de stil... acum aclimatizăm un tunel strong prin selecţii naturale some lyrics şi mult umor picant până la usturime... dar lasă-mi sufletul să cânte la preţul pieţei l'embargo sans fin...

ce şotron ai trasat, cu salturi reverberate prin colţuri, odă, ridicare în slăvi... ce incantaţie aplicată unui tur de forţă prin infailibilul pătrat iubit, adulat de un oarecare staff... reinventări de forme, asfalt, caracatiţă de interior, sechestrare îndărătnică, de emanaţii cerebrale, un fel de neintenţii expuse sfidător, decisiv... eu mă disociez de aceşti zece euro, găsesc lesne refugiu în dans brazilian, chinezării şi cerul albastru, al patriei... dar cum să procedez cu golurile astupate neîndemânatic ? acoperire, umplere cu altceva decât dorul iniţial, declamat în majuscule, auto-apărări, cheveux en bataille... cine să fiu ca să mă declar în stare de evaluări măcar ad-interim, ca nişte undiţe azvârlite drept în plăcile emoţionale, ce-şi arogă dreptul de a se profila mai mult decât rectangular...? ce pledoarie, apologie, liturghie, câtă boemie, anatomie, printre alge şi sare, un fel de martin eden ciufulit... iubiri à la picasso... acceptarea unei zile în plus, lacrimi pătrate...

(replică la „pătratul” lui Adrian Grauenfels)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Anica Andrei Fraschini

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

PERFECT PĂTRAT

ADRIAN GRAUENFELS 45

ŞAH-MAT

Israel la Rishon le Zion

ŞAH: Regina semeaţă priveşte câmpul de luptă Vede frumuseţea oceanului Migdalii regatului în floare Sufletul meu trântit de pe cal pion secund Lângă echerul negru plin de alge şi scoici Nebunul, de iubire beat îşi fugăreşte umbra cheală EA :

cât de perfect sunt se admira pătratul ce unghiuri absolut egale ce laturi drepte, ideale se alinta, că doar nu doare pătratul nostru stând în soare pitagorian definibil în cerc zăcea, inscriptibil bine cambrat, proporţional educat euclidian hrănit, cu suprafaţa săturată El, fericit pătrat în lumea sa cea plată de arhitecţi vizitat desenat, ba chiar copiat, adulat era doar un perfect pătrat al ideilor pătrăţoase fugea de liniile mai groase cotea cu toate cele 90 de grade la vederea cubului obez o rudă opulentă, un obiect feroce exemplu de snobie crasă .. se retrăgea pătratul în a sa casă clocotind o revoluţie binară un pumn dat lateral cu drepta secantă să ardem cubul ne şoptea în gând cu zâmbetul candid şi faţa lui savantă...

în pat cu episcopul lepădată de centura de castitate duminicală face dragoste cu năbădai şi gemete zgomotoase

© Adrian Grauenfels

MAT : Regele nostalgic şade decapitat cu capul său în mâini Plânge pătratul alb plin de uimire ovalul perfect al unei zile moarte.

45

Adrian Grauenfels - n. 2 noiembrie 1946, București. Este un poet, scriitor și traducător evreu, originar din România, stabilit în Israel la Rishon le Zion. Din anul 1999 este activ ca poet, scriitor și traducător din limba ebraică. Publică articole despre artă și cultură la ziare israeliene de limba română. Este activ pe internet cu o bogată bibliografie.

Mihai Cătrună – Jocul de şah

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MARIANA BENDOU,

ilustrată de toamnă cu aromă de mentă sălbatică el răstălmăcea temător cuvinte un câine furios alunga trecătorii din minte mârâind printre plasa cu vise prea multe lucruri nepermise sărmane suflete captive şi închise râul curgea printre galben cuminte copacii valsau câte doi un pas înainte un pas înapoi ea nu ştia cum să mai citească poeme uitate prin scorburi şi prin multele frunze pudrate împrăştiate odată cu razele soarelui încrezător de după nor ………………………………………….. încă verde menta pusă în buchet de profet numai bună de sărutat şi de strâns la piept!

Oneşti

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

a fost o floare cu miros îmbătător păstreaz-o, dacă vrei, la tine-n amintire ori agăţată-n cuiul din privire şi te-nfioară de fragilitatea ei nu te grăbi s-o lepezi fără de temei! poate a fost a dragostei neprihănită înflorire o chintesenţă de parfum şi de amăgire poate a fost o ultimă petală ce s-a păstrat pe tija goală cu încăpăţânare cu ardoare… nădăjduind în ultima înseninare… primeşte frunza nu a fost o floare oarecare!

plouă plouă pe dindouă şi e lună nouă să-ţi pui o dorinţă! spune o credinţă una, două, trei… vreo cinci… „te iubesc” vreau ca să-mi zici aaaaaa…dar nu eşti de pe-aici eşti de unde s-a născut cuvântul mult prea sfântul ... eu eram demult şi sunt alge, fluturi şi pământ nu-i uşor ca să-mi vorbeşti ai putea să mă iubeşti? ©Mariana Bendou

aceasta nu e doar o frunză aceasta nu e doar o frunză oarecare acesta frunză a fost mult mai demult o floare îi spuse magicianul pe un ton uşor

Mihai Cătrună – Templul Anotimpurilor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

De când a căzut peste mine o stea, am o rană cu floare la umărul stâng, o frunză uscată înfăşura inima mea şi venele ca nişte bretele interioare mă trag.

Alergam după o bicicletă sălbatecă, fenomenele cosmice nu mă interesau, îmi spuneam încurajându-mă poate că lupii-ndrăzneala să-adulmece n-au.

DANIEL DRĂGAN46,

Braşov

DUS Nu te da dus!

Nu te doboare somnul sau frigul până nu te cheamă patronul de sus, până nu auzi cucurigu la ferma chizbuită a galinaceelor peste care vecinul e as.

Liniştit, alergam liniştit după o bicicletă sălbatecă.

M-a lovit drept în umăr, căzând m-a lovit steaua aceea romantică.

Nicăieri n-a mai fost cum era, vulturii zburau cu aripi de gresie peste rana care darnic se deschidea, floarea n-avea nicio impresie.

Uite-l cum aleargă cu cuţitul în mână să taie cocoşul cel gras.

Glasul meu s-a întors către mine, şi azi suna-n mine ca doar eu să-l aud.

Ploile cosmice cad peste brazi, sufletu-mi este rece şi ud.

HOHOTE MARI AUZIND

UMBRA

Tânăra femeie nu exista decât în zile cu soţ, rupea macaroane deasupra oalei cu supă şi macaroanele trozneau ca sentimentele vreascuri călcate-n picioare.

Cuvintele au umbra ca pietrele de hotar ca arborii şi viţa de vie ca adevărul dincolo de care

De ce râzi? Întreba el hohote mari auzind.

e încă ceva.

Nicăieri nu se mai afla pentru el o altă oală cu supă.

Nicăieri nu se mai afla pentru ea o altă oală cu supă.

ACCIDENT COSMIC

©Daniel Drăgan

46

Daniel Drăgan s-a născut la 20 decembrie 1935, în comuna Glodeni, judetul Dâmbovita. Studii universitare: Școala de Literatură și Critică Literară „Mihail Eminescu" a Uniunii Scriitorilor și Facultatea de Ziarisitică din București. Debutul editorial în 1978, cu romanul Doi ori doi, Editura Cartea Românească. A lucrat aproape trei decenii în redactia ziarului Drum nou din Brasov. A fondat și a condus revistele Astra (1956-1958 și 1980-1990); Brașovul literar și artistic, serie nouă (1979-1981) și Coresi (1990-1993). A fondat și conduce Editura Arania (din 1991) și Fundația Culturală Arania (din 1996). Președinte al Societății Patronilor de Edituri din România, două legislaturi (19941996), Președinte de onoare al Societății Patronilor de Edituri din România (1996-1999). Proze de Daniel Dragan s-au publicat în engleză, franceză, maghiară, germană și rusă. De trei ori distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Brașov: 1984, 2002, 2004.

Salvador Dali – Umbra sfinxului pe nisip

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POEMA Mi vida siempre ha sido el yo pensar en ti.

Aunque te conocí, fueron pocos los ratos que pasé junto a ti.

No te podré olvidar insaciable mujer.

Recuerdo del olvido, del que te conociera.

Jazmines del rocío, de la corola en flor.

Tu pensar es risueño como el alba del día, tu mirada es mi angustia que me invita a soñar.

POEM Mereu în viaţa mea, la tine mă gândeam.

Deşi te cunoşteam, treceam pe lângă tine.

Nu te voi putea uita femeie nesăţioasă.

Mi-aduc aminte de uitarea, pe care tu mi-o ştii, iasomie-nrourată din câmpii, cu corola ce-şi deschide floarea.

Gându- ţi este un surâs ca al zorilor de zi, privirea ta-i ucigătoarea ce mă poartă către vis.

COMO TE RECUERDO Nunca hubiera sabido que te queria tanto si la muerte soñada no pone entre los dos la destruccion infinita, de ese cariño interno que era el de nuestro amor.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Nunca recibi besos mas dulces que los tuyos, y tus mismas caricias me parecian inconfundibles, por lo suave que eran al hacerme sentir el amor que en mi vida me parecia no hallar, lo consegui en tus brazos, y por eso mi vida no te he podido olvidar.

MI TE AMINTESC Niciodată n-aş fi ştiut că te-am iubit atât, dacă visul morţii nu ar fi venit între noi să distrugă infinitele noastre simţăminte care însufleţeau dragostea noastră.

Iubirea mea pentru tine a fost dulce şi curată, niciodată măcar nu te-am jignit cu un cuvânt, ai fost pentru mine înţelegere şi mângâiere, nicicând n-ai auzit de pe buze un cuvânt urât. tău,

rea

Nicodată n-am primit un sărut mai dulce ca al aceleaşi atingeri ale tale inconfudabile, atât de suave erau de mă făceau să simt iubice părea că-n viaţa mea n-am s-o mai găsesc, mă simt şi acum în ale tale braţe calde şi de aceia în viaţa mea nu te-am putut uita.

TRAICION Un amor se me fue… y otro ha venido, Pero al sentir sus pasos en mi puerta Nada en mi corazón ha respondido, Porque ya mi ilusión se hallaba muerta.

Tras la traición de su amor Que nunca olvido, Un amor se me fue, pero he sufrido En el fondo de mi alma La traición del querer que nunca olvide.

En la ilusión del recuerdo permitido, Que me acongoja el alma Del olvido, Y yo, en cambio, no la olvido, Por ser en mi vida, El único amor que he tenido.

Mi amor por ti fue dulce, fue puro, y callado jamas use siquiera levantarte la voz, para mi solo fuiste comprension y dulzura, nunca oiste en mis labios una palabra dura.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE TRĂDAREA S-a dus o dragoste… şi alta a venit, I-am auzit bătaia-n poartă, Dar inima n-a desluşit Că visarea-mi era moartă.

Apoi, a ei trădare Niciodată n-am să o uit, Am suferit şi am iubit În străfundul firii; Nu pot să uit trădarea iubirii.

Visul amintirilor permise Mă-ntristează-n suflet Şi-n adâncul firii, Dar cu acestea toate Nu voi uita întreagă viaţa mea, Unica iubire, cu luciri de stea.

ORZA DE REGRESO Te has marchado como el viento, Has cruzado la mar, Corriendo de mi amor, Has buscado la forma De siempre escapar.

Has cruzado los mares, Buscando otras fronteras.

Has cruzado las aguas, Para llegar a otras tierras.

Has buscado otros vientos, Que te lleven tan lejos, Pero nunca has buscado La orza de regreso.

Te has ido sin saber lo que yo te quería; Te has ido sin saber que yo moriría, Que yo sufriría al quedarme sin ti.

VÂNT DE ÎNTOARCERE Ai trecut ca vântul, Ai traversat marea, Fugind de dragostea mea, Ai căutat calea Să scapi întodeauna.

Ai traversat mările, Pentru a privi către alte tărâmuri.

Ai traversat apele, Ca să ajungi în alte ţări.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Ai căutat alte vânturi, Care te-au purtat atât de departe, Dar niciodată n-ai căutat Vântul de întoarcere.

Ai plecat fără să ştii că te iubeam, Ai plecat fără să ştii că voi muri, Că voi suferi rămânând fără tine.

DUDA Llevo en lo más profundo de mi alma enterrada una duda que el tiempo no ha podido borrar, y que no obstante toda la distancia pasada atormenta mi vida como un largo pesar.

Cuando a mis pies se ha abierto de súbito un abismo, cuando ha estado mi vida por algo amenazada, sintiéndome incapaz de afrontar por mí mismo la ira que se lanza contra mí desbordada; Cuando he caído víctima de un hondo pensamiento, y he sentido mi alma rudamente golpeada, por el miedo o la duda; por el tremendo sismo interior que sacude la fe mejor fundada. ÎNDOIALA A fost în sufletul meu adânc îngropată îndoiala ce timpul nu poate s-o şteargă, îmi schingiue inima ca lancea-nvăpăiată şi nimeni pe lume nu poate să-nţeleagă.

Sub picioare prăpastia mi-se deschide şi văd că viaţa-mi este în mare pericol, mă simt incapabil de a mai decide, căci furii se abat asupra-mi ca viscol.

Căzut-am victimă gândirii profunde, mi-am simţit sufletul aspru bătut de frică ori de-ndoiala ce mă pătrunde, iar să mă apăr de acestea n-am avut scut.

Un cutremur din inima mea se aude.

©Poesia de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (Republica Dominicană) ©Traducere în limba română de Ioan Friciu, Sibiu, România

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Ioan Victor Vojen subliniază şi el existenţa unei „crize de ideal” a tinerilor şi vorbeşte despre o „schimbare a vremurilor”. Afirmând: „Concepem un stat nou etnic românesc clădit pe tradiţie”, el lasă să se întrevadă de pe acum tradiţionalismul radical şi chiar extremist care va fi adoptat de mişcarea legionară.

rubrică realizată de Horia Dumitru Oprea AXA, publicaţie care a apărut la Bucureşti, bilunar, de la 20 octombrie 1932 până la 25 decembrie 1933. Redactori sunt Mihail Polihroniade47 şi Ioan Victor Vojen. De la numărul 5, subtitlul Publicaţie bilunară de artă, literatură, politică devine Publicaţie bilunară, politică, artistică, literară. O a doua serie, subintitulată Ziar de luptă politică, doctrină legionară, informaţie şi reportaj, apare la Bucureşti, cotidian, în 1940-1941, sub direcţia lui Pavel Costin Deleanu, prim-redactor fiind Crişu Axente. În primul număr din seria întâi este deja precizată ferm orientarea ideologică a publicaţiei. Într-un editorial violent antidemocratic, Nichifor Crainic, vorbind în numele tinerei generaţii dezorientate şi nemulţumite, anunţă „falimentul statului, provocat de democraţia conducătoare”. În acelaşi articol, intitulat Spre stânga sau spre dreapta?, sunt condamnate „nulitatea de creaţie şi fabuloasa capacitate de consumaţie parazitară” şi se propune, ca soluţie, doctrina aşa-zisului corporatism social, „întemeiat pe cultul competenţelor, pe concepţia morală a muncii, pe individualismul organizat în categorii sociale, pe dreapta autoritate”.

Tot aici, într-un articol programatic (Predoslovie), 47

Mihail Polihroniade (n. 17 septembrie 1906, Brăila - d. 22 septembrie 1939, Închisoarea Râmnicu Sărat) a fost un istoric, ziarist, publicist, doctor în drept, membru al Mișcării Legionare și șeful Garnizoanei București. Mihail Polihroniade a intrat în Mișcarea Legionară foarte devreme, angrenându-l și pe prietenul său Constantin Noica, la începutul anilor ’30 să colaboreze la revistele Axa și Dreapta. Polihroniade a înființat un cuib pe care l-a numit Axa, deseori confundat cu vechiul cuib Axa, care redactase revista cu același nume (desființată de cenzură) și care fusese sub patronajul lui Ionel Moța. Din cuibul de intelectuali legionari Axa au făcut parte și Ion Moța, Vasile Cristescu și Mircea Eliade, care au publicat revista cu același nume.

Dar, în ciuda acestei poziţii ideologice, care, între altele, respingea estetismul şi cosmopolitismul în artă, la început revista păstrează totuşi un anumit echilibru. Aşa se face că, cel puţin în numerele din 1932, printre colaboratori se află câţiva dintre scriitorii modernişti de seamă. Anton Holban publică aici o scurtă povestire intitulată Scatiul şi stăpânul său, iar Camil Petrescu un fragment din însemnările sale de călătorie (Rapid Constantinopol-Bioram. Dansul pântecului). Eugen Ionescu scrie, la cronica literară, despre lucrarea Eminescu de Lucian Boz, rubrica fiind preluată apoi de Arşavir Acterian (articole despre Homo americanus de Petru Comarnescu, Răscoala de Liviu Rebreanu), după care titularul ei devine Octav Şuluţiu. Acesta comentează cu înţelegere şi simpatie autori diverşi, cu toate că unii dintre ei nu corespundeau exigenţelor ideologice ale revistei (articole despre Critice de Pompiliu Constantinescu, Camere mobilate de Damian Stănoiu, Maitreyi de Mircea Eliade, Fecior de slugă de N. D. Cocea, Menuetul de G. M. Vlădescu, Farmece de C. Gane, Cunoaşterea luciferică de Lucian Blaga, Firu-n patru de E. Lovinescu).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În prima ei fază, când a avut un caracter cultural mai pronunţat, revista dispunea de rubrici variate. Pe lângă cronica literară, existau cronica plastică (semnată de George Zlotescu sau Gh. Labin), teatrală (Ioan Victor Vojen), muzicală (Luciliu Olteanu, Musicus), cinematografică (Ion I. Cantacuzino). Din 1933, Axa capătă însă un profil tot mai accentuat politic, susţinând din ce în ce mai vehement idei antidemocratice şi şovine şi afişându-şi simpatia pentru nazismul care tocmai se instala în Germania. În urma acestei politizări, spaţiul dedicat culturii scade simţitor, iar textele despre literatură şi artă sunt marcate şi ele adânc de radicalismul ideologiei legionare. De exemplu, la cronica literară apare un lung articol al lui Octav Şuluţiu (Pro domo, II), care, conformându-se extremismului practicat de revistă, scrie, între altele, despre o preconizată critică dogmatică, văzută ca „singura posibilitate de salvare din haosul spiritual”.

De altfel, în această fază revista nu se mai bucură de colaborarea unor autori importanţi. Cele două scurte eseuri ale lui Constantin Noica (Quia absurdum şi Să tăcem) şi un articol al lui Mircea Eliade (A nu mai fi român), publicate în 1933, sunt mai degrabă ocazionale şi nesemnificative. Foarte activi sunt însă publiciştii Ilie Imbrescu, Const. Popov, Andrei Valeriu, Virgil Rădulescu, Virgil Ionescu, Mihail Stelescu. În a doua serie, Axa devine, explicit, organul de presă al mişcării legionare, manifestând aceeaşi atitudine totalitară vădită cu ani în urmă, la care se adaugă prohitlerismul şi cultul Căpitanului.

Publiciştii politici ai ziarului sunt Pavel Costin Deleanu, Crişu Axente, Ion Botaş, Ana Maria Toader, Mircea Goruneanu. Ziarului nu-i lipsesc paginile culturale, foarte influenţate şi ele de doctrina legionară. Horia Stamatu publică un fragment din poemul Pan, iar cu versuri ocazionale colaborează Ştefan Ion Gheorghe (Balada a III-a). Proza este reprezentată de Anton Balotă, care semnează o povestire istorică (Împărtăşania), iar cronica literară e susţinută, sporadic, de Horia Stamatu, care îşi exprimă în câteva articole propria concepţie despre poezie (Eliberarea poeziei, Poezia individualistă, Un veac de poezie românească).

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Notabile sunt, însă, textele cu subiecte teatrale ale lui Haig Acterian48, eseul Naţiunea martiră al lui Dan Botta49 şi articolul Pentru arhitecţi, sculptori şi pictori al lui Nae Ionescu50. Olga Caba51 traduce din poetul spaniol Jose Maria Peman (poemele Alcazarul şi Lupta Bestiei cu Îngerul).

La acestea se mai adaugă numeroasele contribuţii folcloristice ale lui Ilarion Cocişiu şi Pompiliu Preca, precum şi cronicile muzicale ale lui L. Popovici şi cele teatrale ale lui Liviu Bratoloveanu. ©Horia Dumitru Oprea

48

Haig Garabet Acterian (n. 5 martie 1904, Constanța - d. 8 august 1943, Kuban, Uniunea Sovietică) a fost un poet, scriitor, regizor și om de teatru român de origine armeană.

49 Dan Botta (n. 26 septembrie 1907, Adjud – d. 13 ianuarie 1958, București) a fost un poet, eseist și traducător român din perioada interbelică. Frate al actorului și poetului Emil Botta. Tatăl, medic, provine dintr-o veche familie ardelenească. Mama este corsicana Franceschi. Licențiat în greacă veche, latină, drept și educație fizică.

50 Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890, Brăila - d. 15 martie 1940, București) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al IIlea și apoi Mișcarea legionară.

51 Olga Caba (n. 23 mai 1913, Volovoje-Podkarpaþko (Ucraina) - d. 20 iul. 1995, Sebeș) a fost o poetă, prozatoare și profesoară româncă din grupul „poeților tineri ardeleni“, asociată însă și cu gândirismul. A colaborat la revistele Abecedar, Gândirea, Herald, ș.a. A fost arestată și deținută în penitenciarele Mislea, Ghencea și Văcărești prin anii '50.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Anatol France

şi Lucia Patachi

ANATOLE FRANCE - SETEA ZEILOR Traducere şi note de Lucia Patachi Continuare din nr.10 (50), 2015

XVIII Cetăţeana Gamelin îl iubea pe bătrânul Brotteaux şi îl socotea omul întru totul cel mai amabil şi mai respectabil din câţi întâlnise vreodată. Nu-i spusese adio când fusese arestat, pentru că se temea să înfrunte autorităţile şi pentru că, în umila ei condiţie, privea laşitatea ca pe o obligaţie. Dar primise o lovitură din care nu-şi mai revenea. Nu putea să mai mănânce şi se văita că şi-a pierdut apetitul tocmai acum, când avea cu ce şi-l satisface. Încă îşi admira fiul; dar nu îndrăznea să se gândească la sarcinile înspăimântătoare pe care le îndeplinea şi se felicita că este doar o femeie prea neştiutoare pentru a-l judeca.

Sărmana mamă regăsise un şirag vechi de mătănii pe fundul unui cufăr; nu prea ştia să-l folosească, dar degetele ei tremurătoare îşi făceau de lucru cu el. După ce trăise până la bătrâneţe fără să-şi practice religia, acum devenea pioasă: toată ziulica, lângă sobă, se ruga la Dumnezeu pentru izbăvirea băiatului ei şi a acelui cumsecade domn Brotteaux.

Adesea, Elodie venea să o vadă: nu îndrăzneau să se privească şi, stând una lângă alta, vorbeau la întâmplare despre lucruri lipsite de interes. Într-una din zilele lui pluvios52, când zăpada care cădea în fulgi mari posomora cerul şi înăbuşea toate zgomotele oraşului, cetăţeana Gamelin, care era singură acasă, auzi bătăi în uşă. Tresări: de câteva 52

În franceză, pluviôse – a cincea lună a calendarului revoluţionar (20 ian. – 18 febr. ). ( n. t.)

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

luni o speria şi cel mai mic zgomot. Deschise uşa.

Un tânăr de optsprezece sau douăzeci de ani intră, cu pălăria pe cap. Era îmbrăcat cu o lungă redingotă, de culoarea sticlei verzi, cu trei gulere suprapuse care îi acopereau pieptul şi talia. Purta cizme cu revere, după moda englezească. Părul castaniu îi cădea în bucle pe spate. Înaintă până în mijlocul atelierului, ca pentru a primi toată lumina pe care zăpada o lăsa să treacă prin geamuri, şi stătu câteva clipe nemişcat şi tăcut. În sfârşit, pe când cetăţeana Gamelin îl privea încremenită: - Nu-ţi recunoşti fiica?…

Bătrâna doamnă îşi împreună mâinile: - Julie!… Tu eşti… Oare să fie un Dumnezeu?…

- Ei, da, eu sunt! Îmbrăţişează-mă, mamă!

Cetăţeana văduvă Gamelin îşi strânse fiica în braţe şi depuse o lacrimă pe gulerul redingotei. Apoi reluă, neliniştită: - Tu, la Paris!…

- Ah, mamă, de ce n-oi fi venit singură!… Pe mine nu m-ar recunoaşte în hainele astea. Într-adevăr, redingota îi ascundea formele şi nu părea diferită de mulţi bărbaţi care, ca şi ea, purtau părul lung, despărţit în două. Trăsăturile feţei, fine şi fermecătoare, dar înnegrite de soare şi vânt, trase de oboseală, asprite de griji, aveau o expresie cutezătoare şi masculină. Era zveltă, avea picioarele lungi şi drepte, gesturile îi erau uşoare; doar vocea-i limpede ar fi putut să o trădeze.

Mama o întrebă dacă îi este foame. Răspunse că tare ar mânca ceva şi, când i se oferi pâine, vin, şuncă, începu să mănânce, cu un cot sprijinit pe masă, frumoasă şi lacomă precum Ceres în căsuţa bătrânei Baubô.

Apoi, cu paharul încă în dreptul buzelor: - Mamă, ştii când se întoarce frate-meu? Am venit să vorbesc cu el.

Buna mamă îşi privi cu îngrijorare fiica şi nu răspunse nimic.

- Trebuie să-l văd. Soţul meu a fost arestat azidimineaţă şi dus la Luxembourg. Îl numea „soţ” pe Fortuné de Chassagne, fost nobil şi ofiţer în regimentul lui Bouillé 53. El o iubise pe când era lucrătoare modistă în strada Lombarzilor, o răpise şi o luase în Anglia, unde emigrase după 10 august. Îi era amant, dar considera că e 53

François-Claude de Bouillé (1739 – 1800) – general francez, cel care a pregătit fuga lui Ludovic al XVI-lea. A murit la Londra. (n. t.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai decent faţă de mama ei să-l numească soţ. Îşi mai spunea că mizeria îi cununase şi că aveau consfinţirea prin nenorocire.

Nu o dată îşi petrecuseră împreună noaptea pe câte o bancă din parcurile Londrei, şi adunaseră coji de pâine pe sub mesele din cârciumi, în Piccadilly. Maică-sa nu scotea o vorbă şi o privea abătută.

- Mamă, nu auzi? Timpul mă presează, trebuie să-l văd numaidecât pe Evariste: e singurul care-l poate salva pe Fortuné.

- Julie, ar fi mai bine să nu vorbeşti cu fratele tău.

- Cum? Ce spui, mamă?!

- Spun că-i mai bine să nu-i spui fratelui tău despre domnul de Chassagne.

- Mamă, totuşi, trebuie neapărat!

- Fata mea, Evariste nu-i iartă domnului de Chassagne că te-a luat cu el. Tu ştii cu câtă mânie vorbea despre el, cum îl numea în toate felurile.

- Da, îi zicea corupător, făcu Julie cu un râs scurt, şuierător, ridicând din umeri.

- Copila mea, el se simte rănit de moarte. Evariste s-a jurat să nu mai vorbească despre domnul de Chassagne. Şi, uite, sunt doi ani de când nu a mai scos o vorbă nici despre el, nici despre tine. Dar sentimentele nu i s-au schimbat; tu îl ştii: nu vă iartă.

- Dar, mamă, de vreme ce Fortuné m-a luat de nevastă… la Londra…

Sărmana mamă ridică ochii şi braţele: - E de-ajuns ca Fortuné să fie un aristocrat, un emigrant, pentru ca Evariste să-l trateze ca pe un duşman.

- În sfârşit, ia spune, mamă, crezi că dacă l-aş ruga să facă demersurile necesare pe lângă procurorul public şi pe lângă Comitetul siguranţei generale, ca să-l scape pe Fortuné, n-ar fi de acord?

Dar, mamă, ar fi un monstru, să refuze!

- Fata mea, fratele tău este un om cinstit şi un fiu bun. Dar nu-i cere, oh, nu-i cere să intervină pentru domnul de Chassagne… Ascultă-mă, Julie. El nu-mi destăinuie niciodată ce gânduri are şi, fără îndoială, nici n-aş fi în stare să le înţeleg… însă el este judecător; el are principii, el acţionează după cum îi dictează propria conştiinţă. Nu-i cere nimic, Julie!

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

- Văd că acum îl cunoşti. Ştii că este rece, insensibil, un om rău, care are doar ambiţie, doar vanitate. Iar tu mi l-ai preferat întotdeauna. Când trăiam toţi trei împreună, mi-l dădeai de exemplu.

Mersul lui, măsurat cu compasul, vorba lui gravă, îţi impuneau: îi găseai numai calităţi. Iar pe mine, pe mine mă dezaprobai mereu, mie îmi atribuiai toate păcatele, pentru că eu eram directă, şi pentru că mă suiam în copaci. Niciodată nu m-ai putut suferi.

Nu-l iubeai decât pe el. Na! îl urăsc pe Evariste al tău! e un prefăcut!

- Taci, Julie: am fost o mamă bună pentru tine ca şi pentru el. Eu te-am învăţat care ţi-e rangul. N-a depins de mine să rămâi o fată cuminte şi să te măriţi după condiţia ta. Te-am iubit din suflet şi te iubesc şi acum. Te iert şi te iubesc. Dar nu-l vorbi de rău pe Evariste. E un fiu bun. Când tu, copila mea, m-ai părăsit, când ţi-ai abandonat condiţia ta, când ai plecat de la magazin, ca să te duci să trăieşti cu domnul de Chassagne, ce s-ar fi ales de mine, dacă nu era el? Muream de amar şi de foame.

- Nu vorbi aşa, mamă: ştii bine că ţi-am fi purtat de grijă, Fortuné şi cu mine, dacă nu ţi-ai fi întors faţa de la noi, stârnită de Evariste. Lasă-mă în pace! el nu-i în stare de o faptă bună; doar ca să mă facă odioasă în ochii tăi a avut, chipurile, grijă de tine. El! să te iubească!… E în stare să iubească pe cineva? Nu are nici inimă, nici minte. Nu are niciun talent. Niciunul. Ca să pictezi, îţi trebuie o fire mai caldă decât a lui. Îşi plimbă privirile peste pânzele din atelier, pe care le regăsi aşa cum le lăsase.

- Uite-l, sufletul lui! Şi l-a pus în picturile astea, rece şi sumbru.. Oreste, Oreste ăsta al lui, cu ochiul tâmp, cu gura răutăcioasă, şi care parcă-i tras în ţeapă, e leit el… În fine, mamă, chiar nu înţelegi nimic? Nu pot să-l las pe Fortuné în puşcărie. Tu îi cunoşti, iacobinii, patrioţii, toată clica lui Evariste. Au să-l trimită la moarte! Mamă, mama mea dragă, mămica mea, nu vreau să mi-l omoare. Eu îl iubesc! Îl iubesc! A fost aşa de bun cu mine, şi am fost atât de chinuiţi amândoi! Uite, redingota asta, e o haină de-a lui. Nu mai aveam nici cămaşă pe mine. Un prieten de-al lui Fortuné mi-a împrumutat o haină şi am fost băiat limonagiu la Douvres, în timp ce el lucra la un frizer. Ştiam noi bine că a ne întoarce în Franţa însemna să ne primejduim vieţile; dar ne-au întrebat dacă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vrem să mergem la Paris, ca să îndeplinim o misiune importantă… Am consimţit; am fi acceptat să-l slujim şi pe dracul. Ne-au plătit drumul şi ne-au dat o scrisoare pentru un bancher din Paris. Am găsit birourile închise: respectivul bancher este în puşcărie şi o să fie ghilotinat. Nu aveam o para chioară.

Toate persoanele cu care am fi putut lua legătura şi cărora ne-am fi putut adresa, fie au fugit, fie sunt la închisoare. Nici o uşă la care să putem bate.

Am dormit într-un grajd de cai, din strada Femeiafără-Cap. Un lustragiu milos, care dormea pe paie ca şi noi, i-a împrumutat iubitului meu una din cutiile lui, o perie şi un borcănel cu cremă pe trei sferturi gol. Timp de cincisprezece zile, Fortuné şi-a câştigat traiul, şi pe al meu, lustruind pantofi în piaţa Grève. Dar, luni, un membru al Comunei a pus piciorul pe cutie şi i-a cerut să-i cremuiască cizmele. Era un fost măcelar căruia Fortuné i-a dat odată un picior în fund pentru că vindea carnea cu cântarul măsluit. Când Fortuné a ridicat capul ca să-i ceară cei doi bani, ticălosul l-a recunoscut, l-a numit aristocrat şi l-a ameninţat că pune să-l aresteze. S-a adunat mulţimea; era formată din oameni cumsecade dar şi din câţiva nemernici care strigau: „La moarte cu emigrantul!” şi chemau jandarmii.

Tocmai atunci îi duceam supa lui Fortuné. L-am văzut dus la secţie şi închis în biserica Sfântul Ion. Am vrut să-l îmbrăţişez; m-au dat la o parte. Am petrecut noaptea pe treptele bisericii, ca un câine…

Azi-dimineaţă, l-au dus…

Julie nu putu să termine; hohotele de plâns o înăbuşeau. Îşi azvârli pălăria pe podea şi îngenunche la picioarele mamei sale: - Azi-dimineaţă, l-au dus la închisoarea Luxembourg. Mamă, ajută-mă să-l salvez, ai milă de fiica ta, mamă!

Toată numai lacrimi, îşi desfăcu redingota şi, ca să fie recunoscută mai bine, îşi dezveli pieptul; apoi, luând mâna mamei sale, şi-o apăsă pe sânii care i se zbăteau.

- Fata mea scumpă, Julie a mea, Julie a mea! suspină văduva Gamelin. Şi îşi lipi faţa udă de lacrimi de obrajii tinerei femei.

Câtva timp rămaseră aşa, în tăcere. Sărmana mamă căuta în mintea ei modul în care să-şi ajute

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

fiica, iar Julie îi pândea privirea ochilor înecaţi în lacrimi. „Poate, se gândea mama lui Evariste, poate că, dacă stau de vorbă cu el, o să se înduplece. E bun, e iubitor. De nu l-ar fi asprit politica, de n-ar fi fost influenţat de iacobini, n-ar fi avut această duritate, care mă sperie, pentru că nu-l mai înţeleg”.

Cu amândouă mâinile prinse capul tinerei fete: - Ascultă, fata mea. O să vorbesc eu cu Evariste.

Am să-l pregătesc să te vadă, să te asculte. Ar putea să se supere văzându-te acum, şi mi-e cam frică de primul gest… Şi apoi, îl ştiu eu, îmbrăcămintea asta l-ar şoca; este sever în privinţa a tot ce ţine de obiceiuri, de uzanţe. Până şi eu am fost niţel surprinsă văzându-mi-o pe Julie îmbrăcată băieţeşte.

- Ah, mamă, cu emigraţia şi cu debandada asta îngrozitoare din regat, travestirile au devenit ceva foarte comun. Oamenii se travestesc pentru ca să muncească undeva, ca să nu fie recunoscuţi, ca să corespundă unui paşaport sau unui certificat de împrumut. Eu l-am văzut la Londra pe micul Girey îmbrăcat în fată şi avea înfăţişarea unei tinere foarte drăguţe; şi o să fii de acord, mamă, că o asemenea travestire e mult mai necuviincioasă decât a mea.

- Bietul meu copil, nu ai nevoie să te justifici în ochii mei, nici pentru asta, nici pentru altele. Eu sunt mama ta: pentru mine, tu ai să fii mereu nevinovată. O să vorbesc eu cu Evariste, am să-i spun…

Se întrerupse. Simţea ce era fiul ei; simţea, dar nu voia să creadă, nu voia să ştie.

- El e bun. O să facă el pentru mine… pentru tine, ce am să-i cer. Şi cele două femei, istovite, sfârşite, tăcură. Julie adormi cu capul pe genunchii unde stătea când era copil. Cu mătăniile în mână, îndurerata mamă plângea nenorocirile pe care le simţea venind tăcute, prin calmul acelei zile de zăpadă, în care totul amuţise, paşii, roţile, cerul. Deodată, cu fineţea auzului pe care neliniştea o ascuţise, desluşi paşii fiului ei care urca scara.

- Evariste!… zise ea. Ascunde-te. Şi o împinse pe fată spre camera ei.

- Cum se mai simte azi buna mea mamă?

Evariste îşi agăţă pălăria în cuier, îşi schimbă haina albastră cu o jachetă de lucru şi se aşeză în faţa şevaletului. De vreo câteva zile schiţa în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cărbune o Victorie punând o coroană pe fruntea unui soldat mort pentru patrie. S-ar fi ocupat cu entuziasm de acest subiect, dar Tribunalul îi mânca fiecare zi, îi lua tot sufletul, şi mâna lui, dezobişnuită să deseneze, se făcea greoaie şi leneşă.

Fredonă Ça ira.

- Cânţi, fiule, spuse cetăţeana Gamelin; ţi-e inima veselă.

- Trebuie să ne bucurăm, mamă; avem veşti bune.

Vendeea este zdrobită, austriecii înfrânţi; armata Rinului a străpuns liniile de pe Lauter şi Wissembourg. Ziua în care Republica triumfătoare îşi va arăta clemenţa e aproape. Oare de ce trebuie ca îndrăzneala conspiratorilor să sporească pe măsură ce forţa Republicii creşte şi de ce trădătorii se străduiesc să lovească din umbră patria, în vreme ce ea îi fulgeră făţiş pe duşmanii care o atacă?

Cetăţeana Gamelin, care tricota un ciorap, îşi scruta fiul pe deasupra ochelarilor.

- Berzélius, vechiul tău model, a venit să-ţi ceară cele zece livre pe care i le datorai: i le-am dat eu.

Pe micuţa Joséphine a durut-o burta, că a mâncat prea mult din dulceaţa pe care i-o dăduse tâmplarul. I-am făcut un ceai… Desmahis a venit să te vadă; i-a părut rău că nu te-a găsit. Voia să graveze un subiect compus de tine. Te socoteşte un mare talent. Băiatul ăsta cumsecade s-a uitat la schiţele tale şi le-a admirat.

- După ce se va restabili pacea şi conspiraţia va fi înăbuşită, o să-l reiau pe Oreste, zise pictorul. Nu am obiceiul să mă laud, dar capul ăsta e demn de penelul lui David.

Cu o linie maiestuoasă, trasă braţul Victoriei sale.

- Ea oferă nişte ramuri de palmier. Ar fi şi mai frumos ca tocmai braţele ei să fie asemenea ramuri.

- Evariste!

- Da, mamă?…

- Am primit veşti… ghici de la cine…

- Nu ştiu.

- De la Julie… de la sora ta… Nu-i fericită.

- Scandalos ar fi să fie.

- Nu vorbi aşa, fiule; e sora ta. Julie nu e rea; are sentimente bune, pe care i le-au plămădit necazurile. Te iubeşte. Îţi garantez eu, Evariste, că îşi doreşte o viaţă vrednică, exemplară, şi nu se gândeşte decât să fie aproape de ai săi. Nimic nu te

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

împiedică să o revezi. S-a măritat cu Fortuné Chassagne.

- Ţi-a scris?

- Nu. - Şi cum ai primit veştile, mamă?

- Nu printr-o scrisoare, băiatul mamei; a…

- Taci, mamă! Să nu-mi spui că s-au întors amândoi în Franţa… Dacă trebuie să piară, măcar să nu fie prin mine. Pentru ei, pentru tine, pentru mine, lasă-mă să nu ştiu că sunt la Paris… Nu mă forţa să ştiu; altminteri…

- Ce vrei să spui, băiatule? Ai vrea, ai îndrăzni?…

- Mamă, ascultă-mă: dacă aş şti că sora mea Julie este în camera asta… (şi arătă cu degetul spre uşa închisă), m-aş duce imediat să o denunţ la Comitetul de vigilenţă de la secţie.

Biata mamă, albă ca boneta, scăpă tricotul din mâinile tremurătoare şi suspină, cu o voce mai slabă decât cel mai slab murmur: „Nu voiam să cred, dar acum văd cu ochii mei: e un monstru…”

La fel de palid ca şi ea, cu spumă albă pe buze, Evariste ieşi în goană şi alergă să caute lângă Elodie uitarea, somnul, gustul premergător al dulcelui neant.

(continuare în nr. viitor)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Lucia Patachi, traducere

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ORICE ÎNCEPUT ESTE FRUMOS...

Autor: Rusu Georgeta-Irina, Bacău De multe ori am auzit, murmurându-se printre elevii mei, că şcoala este o închisoare, o temniţă.

M-a surprins această, să zicem, concluzie a lor. Am stat să mă gândesc, fără să le cer părerea, ce i-a determinat să spună aşa. Sunt de vină profesorii, materialul didactic, programele şcolare? Nu am vrut să aflu răspunsul de la ei. Într-o zi, însorită sau înnourată, nu mai ştiu, dar poate asta mai puţin contează, m-am aşezat la birou şi am început să mă gândesc, să mă cenzurez să văd dacă aflu singură răspunsul. Mi-am adus aminte cum mulţi copii, personaje atât din literatura noastră, cât şi din cea universală, visau să meargă la şcoală. Unii mai norocoşi au avut bunăvoinţa cât de cât a unuia dintre părinţi să nu fie privaţi de această bucurie, de a merge la şcoală, numai ei ştiu cu câte sacrificii, alţii au trebuit singuri să se ascundă de părinţi ca să meargă la ceea ce pentru ei cu siguranţă era o eva-dare din mocirla cotidianului. Acolo găseau un suflet cald, o lumină care le oferea altceva decât ce-ea ce aveau poate, acasă. Mi-aduc aminte de nerăbdarea mea de a merge la şcoală, dar din păcate ce-ea ce trebuia să fie pentru mine o bucurie, la început a fost o tristeţe. De ce? În primul rând am făcut cunoştinţă cu o învăţătoare acră, cu corvoada de a-mi însuşi nişte semne sub ameninţările că dacă nu mi le însuşeam luam bătaie, cu o mulţime de copii care de care mai ciudaţi: unii prea alintaţi, alţii prea bătăioşi, unii care plângeau, alţii care ţipau, o lume care era cam străină faţă de existenţa mea paradisiacă de până atunci.

Atunci nu îmi dădeam seama, dar ştiu că oamenii îşi şuşoteau între ei ca să nu audă cei de la Securitate. Însă m-am ambiţionat şi cu timpul toate astea au trecut pe plan secund, lasându-le în negura uitării, pentru că învăţând tainele cititului, am început să evadez într-o lume nouă, o lume care-mi plăcea din ce în ce mai mult. La sfârşitul ciclului primar a intrat lumina în clasă, aducându-l pe domnul învăţător care avea o voce caldă şi o privire senină, care mă lăuda ori de câte ori avea ocazia părinţilor mei, crescândule ini-ma de bucurie. Regimul căzuse şi odată cu el se

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

pen-sionase şi învăţătoarea mea acră şi de bătrâneţe, iar lumea din cărţi era vastă, nu îngrădită ca până a-tunci. Desluşirea tainelor cititului m-a condus în mul-te lumi. Am vizitat lumea în trecut, făcând cunoş-tinţă cu oameni de valoare care m-au determinat să-mi înfrânez gândurile cele rele, să-mi imaginez lu-cruri minunate la care eu nu puteam visa, pentru a trece uneori de vicisitudinile vieţii cotidiene. Am fost proiectată într-o lume ştiinţificofantastică, în lumea lui Jules Verne54, în lumea fantastică a lui Pe-tre Ispirescu55 sau în alte lumi paralele sau nu cu lu-mea noastră. Am plâns sau am râs la isprăvile făcute de copiii care ieşeau din ascultarea părinţilor, dând de belea şi căzând în ridicol.

M-am întâlnit cu personalităţi istorice, cu care am fost părtaşă pe câmpurile de luptă. Am fost martoră la idilele interzise de rigorile societăţii. Am navigat pe mări şi oceane, întâlnindu-mă cu piraţi.

Astfel la şcoală am învăţat ceea ce elevii ar trebui să înveţe „cum să se orienteze corect şi să acţioneze eficient pe câmpul de luptă al vieţii”, spunea Elena Stan. Însă lucrul cel mai important pentru mine a fost acela că într-o lume a junglei ideilor am reuşit să ajung un păstor de copii, de viitori oameni liberi, în concepţii şi gândire. Aflându-mă acum pe un piedestal, îmi permit să le dau câteva exemple părinţilor, din experienţa acumulată prin interacţiune cu ei, fiind la sentimentul lui Aldous Huxley56 şi anume că „experienţa nu este ceea ce ţi se întâmplă; este ceea ce faci cu ce ţi se întâmplă.” Înainte de toate, un părinte, înainte de a încredinţa un copil unui dascăl, trebuie să ştie că, chiar dacă guvernanţii nu investesc în profesori, profesorii au o menire aparte şi anume aceea de a se face responsabili de cizelarea unor caractere vegheate de o dragoste care izvorăşte din ceva mai presus de om şi anume sufletul său. Datoria de profesor este de a descoperi, 54

Jules Verne (nume complet Jules Gabriel Verne; n. 8 feb. 1828, Nantes, Franța – d. 24 martie 1905, Amiens, Franța) a fost un scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice, autor a numeroase romane de aventură.

55 Petre Ispirescu(n. Ian. 1830, București — d. 21 noiv., sau 27 noiv. după alte surse, 1887) a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român.

56 Aldous Leonard Huxley (n. 26.07.1894 - d. 22.XI.1963) a fost un scriitor britanic care a emigrat în Statele Unite. A fost un membru al faimoasei familii Huxley care a dat un mare număr de minți științifice briliante.

Este cunoscut pentru romanele, pentru eseurile, povestirile, literatura de călătorie şi scenariile sale de film.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE forma şi dezvolta aptitudini ce duc la conturarea şi definirea personalităţii elevului. Într-o lume în care fiecare teoretician îşi dă cu părerea cum să fie alţii buni profesori, profesorul practicant, de la catedră, adevăratul profesor, generează şi creează în fiecare zi şi zi de zi cu copii şi prin copii bucurie. Oricine e liber să facă orice vrea, dar e mult mai bine şi e binevenit atunci când citeşti sau auzi ceva ce poate altul nu te-a învăţat în relaţia părinte-copil sau poate că tu nu ai conştientizat la momentul respectiv. Orice vis sau pasiune cere sacrificii şi se materializează prin multă muncă şi perseverenţă, iar satisfacţiile vin pe măsură şi îi încântă pe toţi. De aceea părinte drag: „Învaţă din greşelile altora, viaţa e prea scurtă pentru a le face tu însuţi pe toate...” ne îndeamnă cum să trăim frumos un proverb şi ceea ce vă spun este din practică, iar „practica ar trebui să fie produsul reflecţiei, nu invers”. (Hermann Hesse57).

Să nu devină obsesiv prin repetare, acest cuvânt trebuie adresat părinţilor, adultului în general, când vorbesc despre educaţia copilului, deoarece nu vreau să trăiesc într-o lume utopică, cu „ar trebui” în loc de „trebuie”, însă „Când aş vrea devine vreau, când ar trebui devine trebuie, când mai întâi şi mai apoi devin acum, atunci şi doar atunci dorinţele încep să se transforme în realitate”, ne-a demonstrat că aşa a fost pentru el actorul american Robert Redford. Suntem oameni, avem firi diferite, niciunul nu se aseamănă cu celălalt. Elevii sunt uşor de modelat, iar ei simt cel mai bine dacă tu îţi faci munca din plăcere sau din obligaţie, dacă eşti cu adevărat fericit sau te prefaci. Ei sunt ca o cocă moale când vin la tine. Dacă-i încurajăm să facă orice lucru din plăcere şi le dăm curaj, încredere în sine, atunci ei se vor exprima în ceea ce au ei mai pur, mai curat, mai nobil. Foarte adevărat este că educaţia depinde şi de natura materialului, de ereditate, dar şi de mediul din care provin elevii, dar mai ales de educaţie, de modelul educator, pentru că el face totul.

Confucius a intuit firea umană: „Prin fire, suntem foarte aproape unii de alţii, dar prin obiceiurile noastre suntem foarte depărtaţi”. Părinţii cred că dacă-şi trimit copiii la şcoală au şi dreptul de a-i impune profesorului cât şi cum să le fie educaţi. Oare 57

Hermann Hesse (n. 2.VII.1877, Calw, Germania – d. 9.VIII.1962, Montagnola, Elveția) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946. Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

de ce nu sunt ei şi profesorii copiilor lor? Ce-i împiedică? O hârtie? Oare un profesor devine profesor fără să le vrea binele elevilor? Părinţii uită un singur lucru. Ei acasă îşi văd doar copilul lor fără să-l compare cu ceilalţi, deoarece e singurul, unicul, e centrul universului pentru ei. Părintele trebuie să fie cooperant cu profesorul şi orice abatere disciplinară pe care o are năzdrăvanul şi îi este adusă la cunoştinţă este necesar să fie analizată şi apoi, dacă e cazul, să i se atragă pedeapsa pe măsură, imediat, pentru încălcarea regulii prin manifestarea comportamentului negativ. O pedeapsă pe care să o conştientizeze şi de la care să aibă ce învăţa: o sarcină nou primită; capacităţile se dezvoltă şi se arată din ce în ce mai mult cu fiecare sarcină nouă primită” (Baltasar Gracian58). Profesorul adevărat este cel care-l învaţă şi pe părinte cum să fie părinte. El are o grijă dublă: a lui şi a părintelui. Oricărui copil îi este permis să-şi extindă curiozitatea, libertatea de acţiune şi de exprimare, dar să înveţe şi să respecte reguli pentru că încălcându-le poate să-l rănească pe celălalt de lângă el. Părintele trebuie învăţat să se joace, să comunice cu puiul lui. Prin joacă se pot rezolva conflicte, copilul poate învăţa să muncească, să se socializeze, să interacţioneze, să comunice, să fie om.

Foarte sugestivă în acest sens e poezia lui Lucian Blaga59 intitulată Trei feţe: „Copilul râde: «Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»“…

Nu degeaba se spune că cei şapte ani de-acasă sunt vitali în viaţa ulterioară a elevului, a adultului, iar părintele îi este un model. Copilul cu mintea ca un burete absoarbe tot, imită tot şi apoi îşi pune în practică tot ceea ce el a văzut, a auzit, a simţit de la părinte, educator. Dacă toate acestea fi-vor învăţate este imposibil ca unui copil, elev, să i se pară şcoala o temniţă. Jean Cocteau60 îndeamnă educatorii la „o minte aspră şi inimă blândă deoarece dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu iubirea şi nu prostia.”

58

Baltasar Gracián y Morales (n. 8 ian.1601 - d. 6 dec. 1658) a fost un călugăr iezuit, erudit, gânditor stoic, moralist și prozator spaniol din perioada epocii de aur a barocului. Alături de Francisco de Quevedo, a fost reprezentant de seamă al conceptismului.

59 Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român.

60 Jean Maurice Eugène Clément Cocteau (Maisons-Laffitte, 5 iul.1889 - Milly-la-Forêt, 11 oct. 1963) poet, scriitor, pictor, dramaturg și cineast francez. Tatăl lui Jean Cocteau, avocat și pictor amator, s-a sinucis în 1898.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI, Libertatea şi setea de răzbunare „Vreţi să fiţi liberi? Fiţi uniţi pe vecie… uniţi, uniţi, uniţi!”

Friedrich Schiller

În luna mai anului 2012, am avut prilejul de a vizita frumosul şi interesantul oraş Baltimore, unul dintre cele patru aglomerări urbane ale megalopolisului american. Am scris despre această vizită într-unul din articolele mele. Nu m-am dus să fac o investigaţie socială, m-am dus ca un simplu vizitator, să mă bucur de frumuseţile dezvăluite vederii.

Mi-am zis atunci: Ce fericit trebuie să fie omul care poate locui în acest oraş!

Baltimore, destinaţie turistică impresionantă, este un oraş fondat în anul 1729, numit după Lordul irlandez Baltimore – titularul fondator al Colony of Maryland; are un climat subtropical umed, iar Inner Harbor (portul interior) a fost cândva al doilea port de intrare pentru imigranţi în Statele Unite şi un important centru de producţie. Astăzi portul vechi a devenit un loc de promenadă, cumpărături, divertisment. Este un oraş independent din statul Maryland al Americii, situat în partea centrală a statului, pe malurile unui râu care se varsă în golful Chesapeake, la o distanţă de aproximativ 40 de mile (64 km) la nord-est de Washington, D.C. Populaţia oraşului este destul de numeroasă, ocupând locul 20 din ţară. Este şi astăzi unul din principalele porturi ale Statelor Unite, fiind situat mai aproape de marile pieţe de mărfuri din partea centrală a ţării, decât orice alt port de pe coasta de est.

Zilele trecute am putut vedea un conflict produs în acest oraş, conflict care mi-a umbrit imaginile frumoase pe care le-am avut la vizitarea lui.

Sute de protestatari au distrus magazinele şi au incendiat clădiri din Baltimore şi totul s-a produs după înmormântarea unui tânăr de culoare în vârstă de 25 de ani, Freddie Gray, decedat la o săptămână după incidentul arestării lui în timp ce fugea de

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

poliţişti, nevrând să se predea, suferind o rană la coloana vertebrală. Protestele s-au declanşat şi au degenerat în revolte, în timpul cărora au fost răniţi mai mulţi poliţişti. Autorităţile se confruntă cu cel mai violent protest împotriva comportamentului poliţiei faţă de afroamericani, de la cel din Ferguson, Missouri, desfăşurat anul trecut.

S-a decretat stare de urgenţă şi a fost trimisă Garda Naţională la locul respectiv. Şase poliţişti au fost suspendaţi în cazul lui Freddie Gray şi Departamentul american de Justiţie investighează evenimentul. Mulţi tineri au simţit setea de răzbunare, şi-au vărsat focul, mânia, necazul pe cei care vegheau la ordinea oraşului şi în custodia cărora fusese tânărul curând decedat. Sigur că există o cauză care a provocat atitudinea de furie, cred că ea nu trebuie blamată, ci probabil, va trebui luată în seamă, analizată şi remediată, pe cât este posibil. Anihilarea răului va trebui să vină din ambele părţi, ajungându-se la cuvintele înţelepte: „Vreţi să fiţi liberi? Fiţi uniţi pe vecie… uniţi, uniţi, uniţi!” În clipul video, oferit nouă spectatorilor, un adolescent rebel încearcă să scape de mama sa, care continuă să-l pălmuiască pentru comportamentul violent. Despre femeie am aflat din presă că a fost desemnată drept „Mama Anului” de către utilizatorii reţelelor de socializare, dar şi de un cunoscut jurnalist care a scris pe Twitter: „Mama anului în Baltimore... mama mea ar fi făcut acelaşi lucru”. Alţii au condamnat gestul mamei, motivând că ar fi trebuit mai mult iubit cel plecat de lângă ei şi nu au fost de acord cu titlul oferit mamei adolescentului rebel. Pe scurt, femeia şi-a recunoscut fiul ca participant activ la proteste aruncând cu pietre în poliţiştii care se străduiau să calmeze situaţia din zonă şi care purta o cagulă neagră pe faţă, aplicându-i „o corecţie fizică”. Amuzaţi unii, sau indignaţi alţii, priveau clipul, modul în care mama aplica lecţia unicului ei fiu, pe care se spune că îl creştea singură, deci îşi asumase integral educaţia. Îmi permit a spune, în acest caz, că italianul Giordano Bruno (sec. XVI) avea dreptate când afirma că uneori mai mult se poate învăţa de la oamenii simpli, decât de la filosofi, pentru că oamenii simpli merg pe cărările naturale ale bunului simţ...

Sigur că imediat m-am întrebat ce sentiment i-a determinat pe aceşti tineri să acţioneze într-un mod în care stricau armonia ce domnea în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acel oraş, să arunce cu pietre, să incendieze maşini şi localuri? Mai putem considera, în acest moment libertatea omului ca fiind parte divină din el?

Gestul acestei femei care tremura probabil pentru soarta fiului său, raţionamentul ei, furia care a cuprins-o la descoperirea gestului fiului, ea dorind liniştea şi nicidecum răfuiala, mi-a amintit versurile, pe care le-am citat cu altă ocazie, ale poetului şi scriitorului român Vasile Militaru, în cartea sa Vorbe cu tâlc: „Pe copil să-l ţii în frâne,/ De vrei om la toţi să placă;/ Nu-l lăsa orice săngâne,/ Nu-l lăsa orice să facă;/ Nu-l lăsa după plăcerea-i unde vrea el să se ducă…/ Din acelaşi lemn se scoate şi icoană şi surcică!” Pe de altă parte, energia şi nerăbdarea tinerilor care se simt frustraţi, neluaţi în seamă, pedepsiţi uneori cum nu se cuvine, le dă ghes la asemenea acţiuni. De data aceasta moartea unui tânăr în condiţii suspecte a creat o stare de suspiciune şi de revoltă.

Filozoful român Petre Ţuţea (sec. XX) arătând bipolaritatea libertăţii, spunea: „Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus.

Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric”.

Furia turbată a distrugerii nu cred că poate fi acceptată de un om „cu scaun la cap”, cum se spune.

Construim şi ordonăm totul în jurul nostru cu multă greutate timp îndelungat, ca în câteva clipe să distrugem ce am construit şi să instituim haosul.

Spunea cineva că libertatea cea mai mare o are democraţia haotică şi nu cea civilizată, „în această libertate haotică acţionând mai mult dreptul forţei şi nu forţa dreptului”. Lipsa de măsură, de control al simţurilor este un mare păcat săvârşit faţă de armonia creată în jurul nostru. Datorăm Celui de Sus urcuşul acestei vieţi, dar şi mare parte nouă, adică fiecăruia dintre noi, şi nu trebuie acceptat coborâşul. Nu ar fi bine să preţuim mai mult libertatea spiritului şi s-o drămuim pe cea a trupului?

Libertatea este importantă pentru viaţa noastră şi chiar dacă cele mai mari bunuri ale vieţii sunt considerate a fi sănătatea, tinereţea şi libertatea, aceasta din urmă „nu trebuie să însemne libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în hazard şi în eventual”, spunea istoricul religiilor Mircea Eliade. La ce folosesc aceste răfuieli distrugătoare? Oare dreptatea nu se poate institui în linişte, fără atâta suferinţă? De ce să ne răzbunăm

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

în acest mod haotic, barbar? Să distrugem ce am dobândit? Răzbunarea determină acte de sălbăticie, de cruzime şi care, de cele mai multe, se dovedesc a fi inutile. Unii se răzbună prin ultra pasivitate, dar mocnesc în interiorul lor, alţii prin barbarie refulează sentimentele. Oare calea de mijloc, folosirea raţiunii, nu ar putea fi mai de folos? Fiindcă sunt momente când doar raţiunea poate elucida un conflict. Nu aşa s-ar putea ajunge la aflarea adevărului şi la liniştirea spiritelor? Înţeleptul grec Socrate, acuza libertatea, considerând-o poarta tuturor dereglărilor individuale şi sociale, calea spre desfrâu şi descompunere.

Aristotel era apărătorul libertăţii, considerând-o poarta prin care intră bucuria de a trăi, poarta prin care intră viciile fiind pasiunea. Dar suntem atât de diferiţi, fermecător de diferiţi la trup şi la gând şi acest fapt determină alegerea acţiunilor noastre.

De curând, libertatea a fost clasificată: libertatea de a gândi şi simţi în conformitate cu propria noastră construcţie, libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simţi şi gândeşti (totalitarismul o limitează strict), libertatea de acţiune (limitată în orice sistem socio-uman (totalitarismul limitează drastic această libertate). Oamenii, totuşi, gândesc şi asimilează în mod diferit libertatea.

Oricum, viaţa a dovedit că omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte şi non-libertatea în unele cazuri, altfel echilibrul social nu este posibil.

Soluţia optimă este greu de stabilit, dar ea este mereu analizată şi determinată în funcţie de condiţiile concrete în care se desfăşoară acţiunea.

Brutalitatea nu poate fi îngăduită nici din partea mulţimii şi nici din partea celor care veghează asupra ordinii. O analiză adâncă a cauzelor care determină actele de răzbunare trebuie făcută, înţelegându-se că omul se poate simţi liber, neîncorsetat, bun şi neîncrâncenat, doar atunci când există în preajma lui un comportament civilizat şi tolerant, o gândire şi o acţiune disciplinată. Setea de răzbunare nu poate linişti fiinţa! Dreptatea însă, da!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Vavila Popovici, Carolina de Nord

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Cum anul acesta se împlinesc 140 de ani de la naşterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declaraţie a admiraţiei şi iubirii mele faţă de această desăvârşită româncă englezoaică, mare regină şi cuceritoare scriitoare.

De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile şi înţelesurile ultimei ei dorinţe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de faţă nu epuizează nici pe departe istoricul şi semnificaţiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural şi religios căreia Maria îi aparţine şi nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii şi lumea, cu încredere, curaj şi cu o poftă de viaţă inegalabile.

Dacă epoca noastră mai are nevoie de mode-le – şi eu cred că are, acum mai mult ca oricând – atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic şi mai pasionant decât cel al reginei Ma-ria.“ Tatiana NICULESCU BRAN

Ţării mele şi poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. (…)

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate (…)

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. (…) Şi acum vă zic rămas-bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Tatiana Niculescu Bran TATIANA NICULESCU BRAN este scriitoare, autoare a romanelor Spovedanie la Tanacu, Cartea

Judecătorilor, Nopţile Patriarhului, În Ţara lui Dumnezeu, Povestea Domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi a două piese de teatru (Spovedania şi Brâncuşi contra SUA). Romanul ei de debut, Spovedanie la Tanacu, a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului După dealuri, care a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Între 1995 şi 2008, a fost redactor, prezentator şi apoi redactor-şef al secţiei române a BBC World Service. În perioada decembrie 2014–aprilie 2015, a îndeplinit funcţia de consilier prezidenţial.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ANDREW SOLOMON DEMONUL AMIEZII

Volum finalist la Premiul Pulitzer, câştigător al National Book Awards şi inclus în lista The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului „Ni se vorbise despre Andrew Solomon61 ca despre o legendă: privindu-l, încercam să-i ascult povestea, alcătuită nu din cuvinte mai întâi, ci din tonuri de lumină şi din mici străluciri ale canavalei pe care era pictat. Nu ştiam atunci – a trebuit să-i citesc cartea ca să aflu – că aveam în faţă un om care încercase de toate, căruia nimic omenesc nu-i era străin, care supravieţuise Africii negre şi pustiurilor de gheaţă de dincolo de Cercul Polar, care cunoscuse toate formele de amor şi toate nuanţele suferinţei umane, care-şi dereglase voit, asemenea lui Rimbaud, toate simţurile, care citise, asemenea lui Mallarmé, toate cărţile, care cartografiase, asemenea lui Lautréamont, toate iadurile minţii...

Fiziologia, chimia, sociologia, etnologia, tratamentul şi istoricul depresiei sunt comprehensiv presărate de-a lungul întregii scrieri, dar fărăndoială că aspectul cărţii care rămâne cel mai pu61

ANDREW SOLOMON s-a născut în 1963. Şi-a făcut studiile la Yale şi Cambridge. Trăieşte la New York şi Londra. Este doctor în psihologie şi scrie literatură de factură politică, culturală, psihologică şi de ficţiune. Apare în mod regulat – cu o largă şi diversificată sferă de subiecte despre depresie, artiştii sovietici, renaşterea culturală afgană, politica libiană şi altele – în New Yorker, New York Times Magazine, Artforum, Travel and Leisure şi în alte publicaţii. Cartea sa The Noonday Demon: An Anatomy of Depression a câştigat în 2001 Premiul Naţional al Cărţii, în 2002 a figurat printre finalistele pentru Premiul Pulitzer, fiind inclusă în lista publicaţiei The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului. Opera: The Irony Tower: Soviet Artists in a Time of Glasnost, Alfred A. Knopf, New York, 1991; A Stone Boat, Faber & Faber, New York, 1994; The Noonday Demon: An Anatomy of Depression, Scribner, New York, 2001; Far from the Tree: Parents, Children, and the Search for Identity, Scribner, New York, 2012.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

ternic în amintire este cel de autobiografie spirituală a autorului, povestea vieţii lui întreţesute indiscernabil cu tema depresiei. Această privire retrospectivă asupra vieţii unui personaj de o extremă complexitate morală nu e doar o confesiune, adevăratul termen ce trebuie folosit e spovedanie. M-am simţit îmbogăţit interior parcurgând, pasionat, cartea lui Andrew Solomon. Mai mult decât ştiinţă şi mai mult decât literatură, ea este o mărturie despre suferinţă, o meditaţie despre scandalul etern al faptului că o conştiinţă trebuie să simtă durere şi să moară. Traducerea în limba română a acestei opere, nominalizată în anul publicării ei la Premiul Pulitzer, trebuie privită drept ceea ce este cu adevărat: un eveniment.“ (Mircea CĂRTĂRESCU) „O călătorie de o sinceritate sfâşietoare printruna dintre cele mai sumbre încăperi ale sufletului omenesc."

Daniel GOLEMAN

„O imagine caleidoscopică şi fascinantă a depresiei." (James Dewey WATSON, Premiul Nobel pentru medicină, descoperitorul ADN-ului)

Demonul amiezii explorează, cu imagini grăitoare şi până în străfunduri, fenomenul melancoliei şi al spaimei. E o mărturie cuprinzătoare, în toate sensurile – personal, ştiinţific, istoric şi politic –, asupra depresiei clinice, a originilor ei, a modalităţilor de manifestare şi a tratamentului necesar. O lucrare importantă care vorbeşte despre suferinţă, dar şi – chiar într-o mai mare măsură – despre speranţă.“ Kay Redfield JAMISON, profesor de psihiatrie, Johns Hopkins School of Medicine „Puţine cărţi sunt atât de puternice, de polemice şi, pe alocuri, de un asemenea umor straniu... O carte clasică a epocii noastre, un text esenţial pentru o generaţie bântuită de depresie.“ Mail on Sunday „O carte fascinantă şi empatică... Captivantă, de largă respiraţie, lipsită de prejudecăţi, utilă, o mărturie a forţei de care poate da dovadă mintea omenească în confruntarea cu provocările cele mai cumplite, o carte care ne aduce tuturor o rază de speranţă.“ Erica WAGNER, The Times

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

George Steiner62 Gramaticile creaţiei Erudit de o impresionantă cuprindere interdisciplinară, George Steiner este una dintre cele mai puternice voci ale reflecţiei umaniste contemporane. Cele peste treizeci de volume pe care le-a publicat, cronicile apărute în periodice de mare autoritate şi prelegerile ţinute la universităţi de prestigiu conturează profilul complex al unui intelectual interesat deopotrivă de critica literară, de analiza fenomenului lingvistic şi de istoria şi teoria culturii. În clipa în care peniţa unui scriitor genial atinge hârtia sau când vârful pensulei unui mare pictor, înmuiat în culoare, se plimbă pe pânza de pe şevalet, întregul univers tresare. Îşi „aminteşte“ de marea creaţie, de izbucnirea în spaţiu şi timp a tuturor lumilor, de începutul începuturilor. Căci darul oamenilor de a crea rămâne, în fond, un mister la fel de mare ca facerea lumii. Cartea lui George Steiner „silabiseşte“ acest mister, îi descrie „gramatica“ şi îl ridică pe cititor, în fiecare dintre paginile ei, la acele înălţimi celest-culturale de unde poate privi, aşa-zicând, peste umărul marilor creatori, către opera lor.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

metea şi masacrele au existat şi înainte. Prăbuşirea omeniei în secolul al XX-lea are aspectele ei enigmatice specifice.

Ea nu a fost provocată de călăreţii din stepele îndepărtate sau de barbarii ajunşi la porţile civilizaţiei. Naţional-socialismul, fascismul, stalinismul (deşi în acest din urmă caz e mai puţin clar) izvorăsc din interior, reprezentând scena, instrumentele social-administrative ale marilor centre ale civilizaţiei, educaţiei, progresului ştiinţific şi promovării umanismului, fie el creştin sau iluminat.

Nu vreau să intru în dezbaterile controversate şi, într-un anume sens, degradante cu privire la unicitatea Shoah-ului („Holocaustul“ este un termen grec nobil, tehnic, folosit pentru a denumi sacrificiul religios; el nu este un nume potrivit pentru nebunia controlată şi pentru „furtuna pornită din întuneric“). Dar exterminarea nazistă a evreimii europene apare ca un fenomen „singular“, nu atât în ce priveşte proporţiile–stalinismul a ucis mult mai mult –, cât motivaţia. În acest caz, o categorie de fiinţe umane cu vârste care merg până la frageda pruncie a fost declarată vinovată de a fi. Crima lor a fost existenţa, simpla dorinţă de a trăi. Catastrofa care s-a abătut asupra civilizaţiei europene şi slave a fost singulară din alt punct de vedere. Ea a distrus progresele anterioare...[...] …încă nu suntem pe cale să estimăm răul provocat omului – ca specie, ca cel care îşi asumă titlul de sapiens – de evenimentele petrecute începând cu anul 1914. Încă nu înţelegem coexistenţa în timp şi spaţiu, o coexistenţă pusă în evidenţă de caracterul frust al reprezentărilor verbale şi grafice din mass -media globală, al excedentului occidental şi al foametei, sărăciei şi mortalităţii infantile care acoperă acum aproape şaizeci la sută din întreaga omenire.

„…chiar în momentele în care ne abandonăm nostalgiei selective şi iluziei, adevărul persistă: pentru întreaga Europă şi Rusia, acest secol a devenit iadul pe pământ. Istoricii estimează că în perioada cuprinsă între august 1914 şi „epurările etnice“ din Balcani au murit peste 70 de milioane de bărbaţi, femei şi copii datorită războaielor, foametei, deportărilor, crimelor politice şi bolilor. Asemenea evenimente îngrozitoare precum ciuma, foa-

Rubrică realizată de George Gh. Ionescu

62

GEORGE STEINER (n. 1929, Paris), scriitor şi lingvist franco-angloamerican, este cunoscut marelui public în special ca eseist, critic literar şi filozof.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ELIZA ROHA Legenda lui Marin Velicu Ieri îl zărise pe croitor. Ştia de la Marinică, fiu-su, că erau concentraţi împreună, deci însemna că avea să vină şi el acasă. Toată noaptea ciulise urechile, dar uite, se lumină bine de ziuă şi băiatul nu ajunsese. Probabil era pe drum, cine ştie pe unde se oprise, pe la ce prieteni, dacă nu cumva, Doamne-fereşte, n-o fi făcut vreo năzbâtie şi o fi poprit pe-acolo, pe la garnizoană. Merse la grajduri de puse apă proaspătă şi fân la cai, aruncă nişte grăunţe la păsările înghesuite sub o plasă din sfori, urcate pe un lădoi vechi, înalt, să nu le ajungă câinii ori şobolanii. Pipăi cu grijă prin fânul de sub plasă şi dibui trei ouă. Dădu fuga la bucătărie, încinse nişte untură cu jumări, prăji ouăle bătute cu un strop de lapte, acoperi strachina, mai puse pâine şi un castron cu murături pentru ăilalţi, când s-or scula, întinse de două ori în tigaie un dumicat de pâine şi-l înghiţi aproape pe nemestecate, să n-o spurce vreo privire de om rău, aruncă pe umeri, peste cojocel, scurteica din stofă, puse gumarii cei noi în picioare, apucă din fugă o sacoşă şi aproape zbură pe uşă.

Drumul era greu, oamenii mergeau doar câte unul pe coama mormanului de zăpadă, iar ea se chinuia să depăşească mereu pe câte cineva, aşa că năduşi de efort, era leoarcă, Doamne, la ce-şi luase scurteica, mai mult o încurca. Avea puţini bani în portofel, plecase fără să gândească, şi ce-ar fi fost de gândit, căci, de la concentrarea lui Marinică nu văzuse niciun ban de la nimeni, fetele nu munceau, iar băieţii ăilalţi, nişte mototoli, ştiau doar să ceară de mâncare. Cu toată chibzuiala de care era în stare, se topiseră cei doi porci, aproape toate păsările, destui porumbei şi crescătoria de iepuri. Mai

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

şi vânduseră, ba pentru fân, ba pentru cărbuni, ba pentru una, ba pentru alta. Cu gândurile învrăjbite de atâtea griji mersese ca un automat, şi, uite, se trezi în faţa halei de carne, încă nu deschisese, lumea bătătorea zăpada de dinaintea intrării, tropăind uşor să se încălzească. Dar nu aşteptă mult.

Uşile mari, metalice, vopsite în gri deschis, se dădură de perete cu zgomot, iar lumea se buluci, unii fugind către galantarele din fundul incintei. Luată de val, se opri la primul vânzător, nimeni nu mai ştia care lângă cine a fost, aşa că se făcu şi mai mică decât era să n-o vadă careva mai de la coadă şi s-o scoată din rând. Făcu semn vânzătorului către un morman de carne tocată, cea mai ieftină, şi întinse banii. Măcelarul apucă cu o spatulă de lemn un grămăjoi de carne, îl aruncă pe două foi de hârtie groasă, cenuşie, împroşcată de picături negre, puse dinainte pe suportul cântarului, acul se bălăbăni în jurul cifrei un kilogram, ambală cu dexteritate şi repeziciune, împinse pe tejgheaua acoperită cu tablă pachetul şi-şi mută privirile către altă persoană, ridicând din sprâncene. Dată afară din rând de cel care urma, n-avu timp să se dezmeticească. Cât era exact kilogramul de carne, cât arătase acul cântarului, dacă ar fi trebuit să-i mai dea rest şi cât anume, de ce-i pusese atâta hârtie. Încercă să iasă, dar n-avea destulă forţă să-şi facă loc printre oameni şi aşteptă până ochi un bărbat ce-şi făcea cărare către ieşire. Se ţinu de el şi doar aşa reuşi să ajungă afară din hala de carne. Între timp, coada, pe mai multe rânduri, se prelungise, cotea după clădire până aproape de uşa de la intrarea în „Mercerie”. De abia acum reuşi să pună carnea în sacoşă, să-şi mai numere o dată banii şi să socotească repede cam ce-ar putea cumpăra cu ei. Porni hotărâtă prin furnicarul de oameni sculaţi cu noaptea-n cap să prindă ceva de-ale gurii, ocolind grămezile de zăpadă bătătorită. În faţa centrului de pâine, lumea îngroşa, în fugă, o coadă pe cinste. Pâinea se dădea pe cartelă pentru cei din câmpul muncii, dar, aici, în piaţă se vindea şi la liber şi de aceea încă de dimineaţă, de la prima oră, localnicii îşi ţineau rând până sosea maşina cu pâine: pe la zece ori pe la patru după-amiaza sau chiar spre seară. Dar acu, Petruţa n-avea treabă cu ei. Ţinu drumul printre tarabe, apucându-se zdravăn de marginile din lemn să nu cadă pe dâmburile de gheaţă alunecoasă.

I-ar fi trebuit multe, dar de unde bani? Hotărî la

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE iuţeală ce să gătească: ciorbă de perişoare acrită cu borş, sarmale cu carne puţină, păcălite cu rântaş de ceapă, orez şi nucă dată prin maşina de tocat, cum îi plăceau lui Marinică, plăcinte cu brânză şi alivenci cu marmeladă. De-o avea timp, coace şi nişte pâine, dacă nu, o mămăligă vârtoasă, făcută când sor aşeza la masă, s-o pună fierbinte pe lemnul tăiat rotund, gros de două degete şi mare cât capacul de găleată. Se gândi c-ar fi fost bine să fi făcut şi nişte chifteluţe, însă n-avea cum să-i ajungă kilu’ de carne. Se târgui cu un ţăran pentru câţiva pumni de brânză telemea de oi sfărâmată, culeasă de pe fundul butoiaşului, mai cumpără una, alta şi făcu calea întoarsă către casă. Mergea cu paşi mici şi repeziţi, bine înfipţi în zăpadă, să nu alunece de pe coama înaltă. Cum îşi aruncă privirile roată peste şoseaua transformată în zonă pietonală de oamenii mergând în slalom, ţinându-se unii de alţii, făcând loc câte unui camion încărcat cu marfă pentru magazine şi piaţă, căci tramvaiele veneau rar, o dată la oră, supraîncărcate, abia târându-se pe şinele îngheţate, şi-şi anunţau de departe prezenţa, clonc, clonc. Îşi continuă drumul, gândindu-se că în fond putea face nişte chiftele marinate şi varză acră, călită, cu jumări păstrate în untură la borcan, în loc de sarmale. O să vadă. Se opri pentru câteva clipe să-şi tragă sufletul şi să se încheie la scurteică. Gerul sticlos îi ciupea obrazul şi se strecura parşiv prin deschizătura cojocelului, cutremurându-i trupul puţintel. Înteţi pasul, rugându-se la Dumnezeu să nu fi păţit ceva Marinică. *** Ninsoarea ce se pornise în zorii dimineţii, cu fulgii cât vârful de ac, încetă de mult. Trecuse bine de ora prânzului, de-acum se puse pe geruială şi oamenii se retraseră prin case. Soarele ce se îndrepta către apus apărea, dincolo de perdeaua subţire ţesută din fulgi încremeniţi de frig, ca o floare imensă, roz, ireal de frumoasă, cu un contur nesigur, pierdut în albastrul, încă deschis, al cerului. Petruţa îşi făcu semnul crucii de câteva ori, asemenea minune nu mai văzuse şi o primi ca pe un semn de bunăvoinţă al divinităţii. Aproape terminase de gătit, oboseala o încerca serios, dar mai avea de făcut ordine în bucătărie, trebuia să mai dea o raită pe la grajd şi apoi să aţipească preţ de jumătate de oră, pentru că până să se întunece îi soseau fetele şi băieţii la masă. Şi o lua de la capăt cu trebăluitul.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Măcar să nu-i mai audă ciondănindu-se, îi trimisese la o rudă, se punea acolo de o logodnă şi tinerii erau amatori de petreceri şi nerăbdători să nu mai vegeteze în ogradă. Îi crescuse, îi făcuse mari dar nu se întrezărea ziua când aveau să stea pe picioarele lor... Fetele nici gând de măritiş, nici gând de-o căpătuială, iar dintre băieţi doar cel mare, Marinică, se dovedea în stare să se descurce, el îi ţinea, îi dirija pe toţi. După zarva ce se iscase brusc în curte, câinele sărea schelălăind de bucurie, iar caii nechezau a neastâmpăr, presimţi ceva. Inima începu să-i bubuie de emoţie şi obrajii îi luară foc.

- Doamne, mi-ai ascultat rugile, că n-o fi băiatul!

- Ho, ptriu, ptriu Bălana!, se auzi peste întinderea gospodăriei, mai să spargă cerul sticlit de ger, glasul de bariton al fiului cel mare, Marin Velicu.

Un oftat puternic îi scăpă din coşul pieptului.

- Bine c-a venit sănătos, Doamne, mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne, îngână abia auzit Petruţa, făcându-şi cu evlavie câteva cruci.

Ieşi în pragul bucătăriei subţirel îmbrăcată, doar cu ilicul din lână peste rochiţa de barhet.

- Da’ nu vii la masă, că-i mâncarea caldă, de parcă-am ştiut, îi strigă femeia fiului, abia sosit din concentrare.

Aerul rece îi tăie respiraţia şi se întoarse la căldura moale şi apetisant mirositoare a bucătăriei.

- Doamne, îţi mulţumesc, Doamne, că mi l-ai adus acasă bine, sănătos, se închină spăşit Petruţa la icoana veche din lemn, crăpată cam până pe la jumătate, cu aura sfântului şi culorile straielor patinate de trecerea timpului.

- Unde-s ăia mici, mămico? întrebă Marin, în loc de bună-ziua, ca un stâlp al casei ce se socotea, întors la rosturile sale.

- Hai de mănâncă, i-am trimis la Radu, să ajute la pregătirea logodnei, răspunse Petruţa din uşa bucătăriei.

Tânărul înţelese ce era de înţeles. Mormăi ceva, apoi roboti prin grajd, la cai, aşa cum era, îmbrăcat în hainele bune, că acuşi venea seara şi animalele nu ştiu să-şi poarte singure de grijă, ca omul.

Cam la vreo treizeci de ani, încercat de greutăţi, aprig la mânie, dar bun la suflet, cu statură

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE voinică, de-ai fi zis că-i lat cât înalt, cu braţe groase ca ramurile de copac, negras, doar muşchiulos, preluase de copilandru frâiele gospodăriei, de cum căzuse taică-su la pat, lovit de apoplexie. Crescuse pe capra căruţei, pe genunchii lui, cu hăţurile într-o mână şi biciuşca în alta. Fiind cel mai mare dintre cei cinci copii, trei băieţi şi două fete, şi voinicuţ pe deasupra, îl luase de mic la treabă moş Velicu, cunoscut drept cel mai vestit căruţaş din mahala. Ceilalţi patru copii au crescut mai mult prin bătătura casei, încurcându-se printre poalele Petruţei, cocoliţi şi răsfăţaţi, purtaţi pe la şcoală şi meserii. Degeaba, căci nu s-a prins nimic de ei. Nici croitoria de fete, nici cojocăria de băieţi!... Doar Marin Velicu a învăţat meşteşug de negustor şi căruţaş.

Greu, dar bănos meşteşug! De carte n-a avut parte, doar de vreo patru clase, şi-acelea pe sponci, deşi iar fi plăcut, l-ar fi dus mintea. Ceilalţi doi fraţi au semănat cu mă-sa, sfrijiţi, uşor de intimidat, nepricepuţi la nimic, buni doar în bătătura casei. Îl ajutau pe Marin la unele treburi. Îi trimitea după una, după alta, mai prin gospodărie, munci uşoare, fără bătaie de cap. Fetele, în schimb, au ieşit înalte, chipeşe, ca moş Velicu, dar vântoase la fire şi greu de înjugat la măritiş. Lămurit de cum stăteau lucrurile prin gospodărie, Marin se clăti pe faţă şi pe mâini la cişmeaua din curte, se descălţă de bocanci pe preşul din faţa bucătăriei, apoi intră aplecând capul. Pupă ceremonios mâna zbârcită a mamei, îşi puse scurta şi căciula pe un scaun, făcu o cruce mare şi se aşeză la masă.

Cum stătea aplecat peste farfuria cu ciorbă, cu tavanul bucătăriei joase mai să-i bată pe creştet, ai fi zis că e un gigant din poveşti, rătăcit prin căsuţa vreunei piticoate, căci mamă-sa, în picioare, abia de era cât el, aşezat pe băncuţă.

- Nu avurăm timp să vorbim. Cum venişi te şi apucaşi de muncă! Zici c-ai scăpat, nu mai dai pacolo, Marinică, mamă?, îl întrebă femeia, să fie sigură că nu-l mai paşte vreun necaz.

- Gata, mamă, cu boieria de la concentrare, cu pauză de masă, cu program de voie, seara citeam, ascultam la difuzor. Doar unu m-a cam enervat…

- Aoleu, că doar nu te-ai luat la harţă cu ăia, se văicări, cu glas pierdut.

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

- Hm, mă ţine unul minte, cât o fi el pe pământ, o asigură Marin, mormăind mai mult pentru sine.

- Vreun camarad, de pe-acolo, ori vreunul de-l ştiu şi eu, de prin cartier?, încercă să-l tragă de limbă, să se asigure că n-a intrat în vreun bucluc.

- Lasă, nu vrei să ştii, mai zise moale băiatul şi întinse hotărât lingura în farfurie.

- Cum spui tu, mamă, cum spui tu, îl asigură Petruţa de buna ei credinţă, doar, doar l-o linişti, că veşti prea bune n-avea cum îi da.

Cu o zi înainte când s-a întors din cătănie, ca şi azi, s-a dus direct la grajd să-şi vadă caii. „Dear apuca să se culce pân’ să vină ăia şi-om vedea mâine ce-o fi”, mai speră, ţinându-şi oftatul în gât.

Marin mesteca încet, cu gândurile departe. Mamăsa, tăcută, îl tot îmbia cu farfuriile împinse, una după alta, în faţa lui. Când termină de mâncat, amurgea de-a binelea. Mai dădu o tură prin curte, pe la animale, apoi zise lămurit: - Dacă tot n-au apărut ăia mici, mă duc la Iordan. Poate mă văd cu careva, că e musai să-ncep serios treaba. Mata vezi de ăia mici, mamă, nu-mi place că-ntârzie!

- Da’ nu-ţi face griji dintr-atâta, şi-acasă ce să facă? îi apără mama pe plimbăreţi.

Marin tăcu, bătu darabana câteva secunde cu degetele în lemnul tare al tocului ce încadra uşa, apoi îi zise cu jumătate de glas: - Nu stau mult, poate-mi pregăteşti de-o baie şi să fie cald în casă, că mi-a cam intrat frigun oase şi-s cam nedormit. *** De când se deschiseseră prăvăliile particulare pe Şosea, parcă s-a înveselit locul. Reclamele, deşi doar nişte pancarte din tablă ori din lemn vopsit atrăgeau ca un magnet privirile trecătorilor.

Nămeţii din dreptul caselor, grămădiţi de-a lungul gardului, apoi al restaurantului, până după colţul clădirii, fuseseră mutaţi lateral, unde se formase un munte ce depăşea casa, tocmai bun de derdeluş, loc de adunare a copiilor mai mari sau mai mici din împrejurimi. Trotuarul curăţat ca-n palmă, presărat cu rumeguş, devenise loc sigur de circulat, atât pentru pietonii de ocazie cât şi pentru virtualii clienţi ai croitoriei dar şi mai numeroşi ai cârciumii învecinate, un fost local de clasă cu pretenţii, de-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE căzut în rang şi de calitatea celor care-i treceau pragul, după naţionalizare.

Fostul proprietar, Iordan Florescu, un oltean dibaci şi harnic, venit în Bucureşti slugă la grajduri, înaintase în ierarhia socială printr-o succesiune de căsătorii, ultima fiind cu o americancă, ai cărei bani îi investise în afacerea vieţii – restaurantul - şi câteva imobile din cartier, devenind proprietar, acţionar al mai multor societăţi, printre care cea a tramvaielor, cu ţidulă protejată în folie de plexiglas, mică doar cât o carte de vizită, înrămată în cadru metalic, ce-i permitea să oprească orice tramvai, oriunde, oricând, doar ridicând bastonul din lemn fasonat, cu măciulie din fildeş.

Când începuseră să se tulbure apele, şi-a trimis soţia în America, să o protejeze, cu gând de întoarcere, sperând că lucrurile se vor îndrepta. La naţionalizare, pierduse, fireşte, tot. În aceeaşi zi făcuse un dublu atac, de inimă şi cerebral şi ologise.

Asta l-a scăpat de puşcărie. Se îndurase de el şi-l adăpostise prima lui nevastă fără acte, Ioana, căreia, în prima tinereţe, îi făcuse doi băieţi şi pe care, după ce ajunsese bogat, o angajase servitoare, măritând-o mai apoi cu vizitiul şi trecându-şi copiii pe numele acestuia. I-a cununat, chipurile era şi naşul băieţilor. La o stradă depărtare de restaurant le cumpărase casă cu acareturi şi curte mare, să aibă unde-şi ţine caii, şareta şi, mai târziu, automobilul. Pe băieţi îi dăduse la carte, îi ţinuse prin cele mai bune şcoli, le pusese profesori şi-i îmbrăcase cu straie de comandă. Băieţii crescuseră înalţi ca bradul, cuminţi, frumoşi ca mă-sa şi deştepţi ca Iordan, tatăl. Deşi nimeni nu le zisese nimic, asemănarea fiind atât de evidentă, aflaţi la vârsta adolescenţei, băieţii înţeleseseră că ologul de acum, pe care-l îngrijea toată familia cu devotament şi respect, le era mai mult decât naş de botez lor şi de cununie părinţilor. Poate şi din cauza asta, poate şi datorită educaţiei nu se amestecau, în nici un fel, cu cei de vârsta lor de prin vecini, încercând să-şi ţină drumul început, în ciuda vitregiei ce se abătuse după căderea binefăcătorului.

Ca să supravieţuiască, vânduseră lui moş Velicu şareta şi caii, în cinci tranşe de bani, iar automobilul unui misit ce le facilită şi alte vânzări de mobile, vase şi haine de lux. Dar necazurile nu vin niciodată singure. Tatăl de împrumut, rămas angajat al restaurantului, fusese concediat de noua

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

conducere proletară şi, nu după mult timp, dispăruse. Plecase odată cu el ultima sursă de susţinere materială - bijuteriile şi cele câteva monezi de aur, ascunse cu străşnicie şi vândute cu precauţie, la intervale constante de timp - şi fata ce-i ajuta la treabă. Fără nici un sprijin şi fiindcă Iordan nu avusese minte să treacă la timp ceva din avere şi pe numele lor, feciorii îi rămaseră săraci, obligaţi în cele din urmă să-şi întrerupă studiile, unul la drept, altul la medicină, şi să se angajeze muncitori la uzina cea mai apropiată de casă. Iordan îi privea, gheboşat ca o zdreanţă înghesuită în scaunul cu rotile, cumpărat de la un neamţ cu mari sacrificii, şi lăcrima. Lăcrima de tristeţe, lăcrima de bucurie, numai inima lui ştia, căci niciodată n-a reuşit să mai lege două vorbe, doar o gângăveală de om prost îi ieşea pe gura bleagă din care se prelingeau fire de salivă.

Se liniştea seara, când îl plimbau prin zonă, uneori îl lăsau pe trotuarul din faţa restaurantului să privească. Oamenii locului îl cunoşteau, îl salutau politicos, Iordan înţelegea, ochii îi deveneau expresivi, se umanizau.

Iarna grea, supărarea, gândurile negre ce-o cuprindeau, dar mai ales greul casei, lăsat doar pe umerii ei, că nu era uşor să schimbe şi să spele de câteva ori pe zi leguma obeză ce zăcea în căruţ, fără reacţii, privind continuu pe fereastră, dând semne de viaţă doar la auzul porţii trântite, când îi veneau feciorii acasă, o îmbătrâniseră înainte de vreme pe Ioana. Îi rupseseră mijlocul găleţile de apă cărate de la puţ, apoi lăturile cu mizerii duse pe furiş, pe fugă, să n-o vadă cineva, la gura canalului de scurgere din marginea rigolei, tocmai în capătul străzii. Ca să nu mai vorbim de rufe, cearceafuri şi pături zdrenţuite de atâta frecat, de salopetele din material gros de doc, mânjite de uleiuri, de vaselină şi motorină şi puloverele groase, tricotate cu lâna în trei fire, purtate de băieţi la uzină şi schimbate la câteva zile. Nu mai punea la socoteală munca din gospdărie, grădinăritul, porcul şi cele câteva zeci de găini ce nu-i lipseau niciodată din bătătură, alergătura continuă după hrana lor, în sfârşit, chinul fiecărei zile, de a potrivi bănuţul puţintel, încât să-i ajungă până la „chenzină”. Se simţea obosită, băieţii nu veniseră şi era musai să treacă pe la coana Lucreţia, ce stătea dincolo de Şosea, să ia lâna ce i-o dăduse la dărăcit, căci iarna nu se mai potolea şi hotărî degrabă să mai înşire de-o plapumă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cususe feţele din nişte draperii rămase de pe vremuri de la restaurantul lui Iordan, doar să bage lâna şi măcar s-o ponteze ici-colea, să nu se strângă ghemotoc. Aşa că îl înfăşură pe Iordan într-o pătură mai veche, aruncă deasupra un macat şi porni voiniceşte pe gheţuşul străzii cu mâinile încleştate pe bara căruciorului, să n-alunece cumva, să nu cadă în zăpadă. Când ajunse în dreptul restaurantului, o mână opri căruciorul. Era Marin Velicu.

- Da’ un’te duci, coană Ioană, pe vremea asta?

- Am puţină treabă, să iau nişte lână, răspunse cu glasul tremurat de frig femeia...

- Ia, lasă-mi-l mie şi-l iei când te-ntorci.

- Ţi-l las, Marine, dar ai grijă de el, adăugă mai mult grăbită decât îngrijorată Ioana.

- Aici ne găseşti, îi aruncă peste umăr omul, deschizând larg uşa masivă din stejar a restaurantului. *** În stradă, era atâta lume strânsă, încât părea că este vreo coadă în Piaţa Donescului. Nişte mogâldeţe erau ghemuite chiar şi pe trepte. Nu se vedea nimic, nu se înţelegea ce se petrece. Oamenii erau mai rari, fremătau, vorbeau între ei, li se vedeau chiştoacele arzând între degetele groase, urât mirositoare şi tremurânde. Din restaurant se auzeau zgomote îngrozitoare, urlete, înjurături. Uşile restaurantului se deschiseră cu zgomot, date de perete, aproape să iasă din ţâţâni şi deodată, zburând dinăuntru, peste mulţime, un om cu hainele albastre, sfâşiate, ca nişte aripi veştejite, căzu în zăpadă, în faţa treptelor. În urma lui, un uriaş se opintea, aplecat, purtând în spate nişte umbre albastre, viermuinde. Uriaşului îi curgea sânge pe barbă, părul răvăşit şi încleiat de transpiraţie îi acoperea fruntea şi-i întuneca ochii. Îşi întoarse mâinile spre spate, apucă una din mogâldeţele ce-i stăteau în spinare, coborî o treaptă, se roti, apoi se bălăbăni pe un picior şi trase cu putere. La picioarele lui se prăvăliră încă vreo doi îmbrăcaţi în haine albastre. O sticlă venită din pâcla dinlăuntrul restaurantului îl nimeri în creştetul capului şi se rostogoli pe trepte. Uriaşul se clătină pentru câteva secunde. Sirena unei dube făcu pârtie în mulţimea ce fugea îngrozită. Se auziră zgomote stridente, puternice, „Poc! Poc!”, rotogoale de fum înecăcioase şi urât mirositoare învăluiau locul din dreptul resta-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

urantului. Un murmur cutremură întreaga adunătură : - Se trage! Se trage!

Harababura de zgomote se auzea în surdină ca ceva îndepărtat. Spectacolul era uluitor. Uriaşul trântit pe jos, legat fedeleş, cu capul târât pe caldarâmul acoperit de rumeguş amestecat cu zăpada măcelărită de tropotele cailor, avea faţa acoperită de sânge. Unul dintre miliţienii cu hainele ferfeniţite îl lovea cu bocancul unde nimerea. Alţi doi miliţieni călare ţineau strâns corzile legăturii ridicându-i picioarele în sus. Omul mugea de durere, de furie, corpul strâns în chingi i se zbătea, smucind legăturile. Din dubă coborî un miliţian încruntat care tună şi urlă la toată lumea. Călăreţii făcură un cordon în jurul restaurantului, împingând mulţimea tot mai rarefiată. Un alt cartuş pornit din ţeavă către înălţimi puse oamenii pe fugă. Caii nechezau, miliţienii vorbeau între ei, cei cu hainele rupte vociferau, lovindu-l din când în când pe uriaş. Obosiseră. Din dubă mai coborâseră câţiva, stăteau de vorbă, fumau. Din mulţimea tot mai îndepărtată se auzi un ţipăt sfâşietor. O femeie micuţă răzbi prin cordonul călăreţilor şi se aruncă la picioarele miliţianului în faţa căruia se căciuleau ceilalţi. Îngenunche, îi cuprinse picioarele, jeluindu-se în neştire: - Iartă-l, tovarăşe comandant, iartă-l! Că na ştiut ce face, a băut un pahar mai mult… iartă-l, ia-mă pe mine dacă vrei să pedepseşti pe cineva.

Oameni buni, omorâţi-mă pe mine! Iartă-l, tovarăşe comandant!

Comandantul încercă să scape din strânsoarea femeii, vreo câţiva miliţieni se aruncară asupra ei s-o îndepărteze. În acel moment, comandantul simţi cum femeia îi strecoară în palmă un ban mare, zimţat. Îl pipăi atent. „Trebuie să fie vreun ludovic din aceia interzişi”, îşi spuse lăsând să alunece moneda în buzunarul uniformei.

- Hai, în dubă cu el!, ordonă cu glas răguşit de emoţia deciziei ce o avea de luat.

Duba porni şi călăreţii se interpuseră înspre mulţimea ce se regrupase. Petruţa se prelinse pe lângă zidul restaurantului şi se luă după ei. Se poticni în mormanul derdeluşului. Cineva o atinse ca o fluturare abia simţită.

- Tanti, v-a căzut baticul, auzi o voce stinsă.

O fetiţă îi puse în mână barişul ce-i căzuse când o trăseseră miliţienii. Ocoli stâlpul de lumină

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi o porni spre secţie să nu scape din cătare duba.

Maşina mergea atent, drumul era alunecos. Comandantul făcu semn şoferului să oprească. Coborî şi se adresă laconic subordonaţilor: - Luaţi-o pe jos, până la secţie nu e mult de mers.

Se urcă în spate, lângă prizonier. După ce se îndepărtară miliţienii, bătu în ferestruica dinspre conductor şi-i făcu semn să o ia spre stânga. Când văzu că maşina coteşte, deşi drumul drept ducea chiar la secţia de miliţie, inima Petruţei bătu puternic. Începu să alerge pe urma roţilor. Cam pe la mijlocul străzii, comandantul deschise uşile dubiţei şi-i dădu brânci uriaşului pe zăpada îngheţată. La primul hop, sări sprinten, închise uşile şi urcă lângă şofer. În timp ce mângâia zimţii monezii din buzunar, ordonă scurt: - Megem la Miliţia Capitalei să luăm un borfaş! Dă-l în mă-sa pe-ăsta, că n-a făcut nimic! S-a răzbunat careva pe el că n-a vrut să-i ducă vreun neam la groapă... Îi cunosc eu pe-ăştia. Ş-apoi măsa e vară de-a doua cu soacră-mea şi atâta îmi trebuie. Cu ce dovedesc c-a greşit?

- Asta cam aşa e, tovarăşe comandant! S-au bătut degeaba, aprobă necondiţionat subordonatul. Şi în timp ce miliţienii discutau de-ale lor, dinspre capătul străzii, alerga, fluturând barişul, Petruţa. *** Petruţa fugea abia răsuflând. Simţi cum i se taie respiraţia, cum puterile o părăsesc şi doar câţiva paşi o despărţeau de fecior. „O mai fi în viaţă?” îi tresări întrebarea în gând. Picioarele i se împleticiră ca la cai şi căzu fără putere. Se odihni câteva secunde, apoi se târî pe brânci să ajungă la sacul însângerat, legat fedeleş. Impactul cu zăpada rece îl trezise din leşin şi începuse să geamă.

- Doamne, trăieşte!

Ajunse cu greu la el. Îi luă capul în mâini şi-l aşeză cu grijă în poală. Trecu cu mâna peste fruntea, ochii, buzele umede de sânge şi-i simţi răsuflarea caldă.

- Of, mamă, vai de capul nostru!, răbufni femeia descurajată de tăcerea vecinilor ce priveau muţi de după geamurile întunecate la nenorocirea ei.

Nimeni nu îndrăznea să se apropie, căci frica de miliţienii ce se bănuia că se vor întoarce era

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

mai puternică decât mila de aproapele lor. Nimeni nu văzuse clar cum se întâmplase de Marin Velicu fusese pierdut pe drum. Nici chiar Petruţa, care era în urma lor. Încercă să-l dezlege, dar îi fu cu neputinţă. Când mai prinse puţină putere, îi înfăşură capul în bariş, apoi puse haina sub el şi-l trase ca pe o sanie pe urmele de întoarcere ale dubei până la colţul străzii. Îl lăsă acolo şi dădu fuga la coana Ioana, femeia lui Iordan, singura care avusese curajul ori inspiraţia să-l trimită pe feciorul ce-l scosese pe Iordan din încăierare şi-l adusese acasă, so anunţe de bătaia ce se încinsese la restaurant între nişte derbedei şi fiul ei. Bătu în poartă disperată. Câinii lătrau, mai s-o rupă în bucăţi. Coana Ioana ieşi în grabă, şuşotiră ceva, apoi Petruţa se întoarse la băiat. Leşinase din nou. Se aplecă peste el, îi simţi respiraţia şi răsuflă uşurată. Îngenunche şi se închină de câteva ori. Ioana veni în fugă cu o sanie şi cu băieţii după ea, cu rupturi de pături şi o şubă veche, zdrenţuită. Îl înfăşurară pe muribund, îl puseră pe sanie şi porniră, pe drum ocolit, să nu-i prindă vreun miliţian, către gospodăria Velicului.

Dintr-o curte ieşi un om cu o sticluţă de spirt, gândi omul că i-o trebui muribundului. Nişte puşti, incitaţi de bătălia răsunătoare la care nu avuseseră parte să asiste, se luară după ei, mai prinseră curaj şi alţii, chiar şi femei, dintr-odată îngroşară rândul gâfâind în urma saniei o mulţime de localnici, încurajându-se reciproc, pe tăcute, să fie acolo, că dacă s-or întoarce miliţienii va fi greu s-ajungă la sanie, va trebui să treacă peste ei, să se bată cu ei, la o adică, ce mai conta?! Petruţa privi cerul. Era de un albastru închis, ca de cobalt, stelele, mari, străluceau în toată splendoarea, zâmbindu-i ademenitor din înălţimea bolţii fără sfârşit. Acela e Caru Mare, uite şi Caru Mic. Luna, frumoasă şi rece ca o zeiţă păgână, răspândea o lumină difuză, ameţindu-i privirile. Vedea cum deasupra lor se adunase un voal din nori sidefii, alerga încotro alergau ei, nu mai simţea nici oboseala zilei, nici grozăvia ameninţărilor prin care trecuse, nici pişcătura gerului, tălpile îi deveniseră uşoare, aluneca de parcă zbura odată cu norul acela alburiu, se desprinsese de pământ, plutea în urma saniei se vedea ea, un suflet urgisit, în fruntea unui cor de suflete amărâte, legaţi prin fire nevăzute unii de alţii şi toţi de sufletul ei, alunecau fără să atingă pământul, ca un cor al dezmoşteniţilor, cu norul acela alburiu deasupra ca-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pului, călăuză şi profet, acum scăpase din prinsori, era de-asupra lor, îi vedea de sus cum alergau în urma saniei. La lumina lunii se vedeau doar capetele şi straiele închise la culoare, parcă mai văzuse imaginea asta odată, poate într-un vis dintr-o altă viaţă, alergau printr-un pustiu, pustiul vieţii. Hămăitul câinilor, un zumzet ce-i bâzâia în urechi, voci neclare, o readuseră cu picioarele pe pământ. Coborî în mijlocul corului, se contopi cu el. Abia desluşi vocea Ioanei: - Hei, Petruţo, revino-ţi, Petruţo, am ajuns!

Târziu, cu mult după miezul nopţii, când Ioana şi feciorii ei au ieşit pe poartă, „şi-a revenit, nu vă faceţi griji, e om dat naibii Velicu ăsta, nu se duce el cu una, cu două”, oamenii se împrăştiară pe la casele lor. De data asta nu-i mai deranjă nici un miliţian călare ori cu duba, chiar nici un turnător nu se găsi să le mai strice liniştea. *** A doua zi după tărăşenie, pe la prânz, apărură şi ceilalţi copii ai Petruţei. Petrecerea se întinsese până seara târziu şi ce rost ar fi avut să orbecăie noaptea pe drum? De la şosea până acasă, au avut impresia că puţinele cunoştinţe întâlnite în cale îi priveau chiorâş, ciudat, abia li se răspunse la bineţe. Aproape de casă, un puşti le tăie calea şi le spuse pe nerăsuflate că nea Marin s-a bătut cu miliţienii, apoi o rupse la fugă. Tinerii se priviră în tăcere, un vecin ce-i observă intră urgent în casă întorcându-le spatele, o linişte suspectă le ţiui în urechi. Iuţiră pasul şi, după ce intrară pe poartă, năvăliră, mai să rupă uşa casei.

- Of, mamă, bine c-aţi fost plecaţi, că cine ştie ce nenorocire se mai întâmpla, se lamentă mama, cu ochii duşi în fundul capului de oboseală.

Marin Velicu zăcea în camera bună, întins pe pat, învelit până sub bărbie, cum nu şezuse el niciodată la ora aceea din zi, cu capul înfăşurat în fâşii albe din tifon. Pe noptiera de la capul patului mai multe sticluţe şi cutiuţe cu medicamente arătau că nu era lucru de joacă ce i se întâmplase fratelui mai mare.

- Cine i-a făcut asta, mamă?, întrebă înciudat unul din fraţi.

-Ieri după prânz s-a dus la Iordan să facă rost de ceva comenzi. Dumnezeu drăguţul ştie din ce s-a luat la bătaie!

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

- Zicea un puşti că a bătut nişte miliţieni, e adevărat?

- Nu ştiu, mamă, nu ştiu, eu doar l-am văzut legat fedeleş şi cu oasele zdrobite.

Sclipirile de oţel din privirile tinerilor o convinseră pe femeie că ceilalţi copii ai ei erau doar pui de leu neînţărcaţi şi nicidecum blegi, cum îi bănuise.

- Lasă, mamă, aflăm noi, nu-ţi face griji, o asigură una din fete.

- Ai chemat doctorul?

- A venit băiatul Ioanei, medicinistu’, i-a spălat rănile, i-a pus atele, l-a bandajat, l-a cusut, i-a făcut injecţii, credeam că el e. Trebuie să vină.

Dar starea lui Marin Velicu se dovedi a fi mai rea decât păruse la prima vedere. De-abia după trei zile în care fu păzit clipă de clipă, voinicul deschise ochii şi-şi roti privirile prin cameră. După alte două săptămâni, când reuşi să silabisească câteva cuvinte, află dezastrul care-i năpădise. Nu mai aveau bani de niciunele, nici pentru hrană la cai. Perceptorul le bătuse de câteva ori în poartă după impozite. Vânduseră un cal să poată amâna agonia unei gospodării şi a unui mod de viaţă ce se statornicise din tată în fiu de câteva generaţii.

- Mamă, vinzi banul (cred că trebuia calul!!!), îi şopti Marin într-un moment când rămaseră singuri. Până la primăvară mă fac bine, ne-ar ajunge pentru toate.

- Ţi l-aş da, dragul mamii, dar cum crezi că te-am scăpat? Pe vorbe şi lacrimi?

Perceptorul îi ameninţa la fiecare trei zile că le ia calul de le rămăsese şi iapa, şareta şi camionul, treabă ce însemna o totală prăbuşire. Înghesuit de necazuri, îşi trimise fraţii pe la cunoscuţi, dar nimeni nu-l ajută. Atunci luă hotărârea să vândă şareta, cumpărată într-un moment de cumpănă de la familia lui Iordan. Banii oferiţi însă nu le ajungeau pentru acoperirea tuturor angaralelor. Se gândi la un văr, ce locuia dincolo de Şosea, să încerce o tovărăşie cu el. Începuse să iasă prin curte, aerul tare îi încorda simţurile şi-i stimula voinţa şi speranţa că o să reuşească să iasă din impas. Ajunse cu greu până în dreptul restaurantului, dar nu reuşi să-şi dea bineţe cu cineva. Ori el ţintea privirile-n zăpada drumului ori cunoscuţii mergeau preocupaţi de ale lor, de nu-l văzu nimeni. Trecu prin faţa Croitoriei şi întoarse capul. Croitorul tresări, lăsă lucrul şi se apropie de fereastră, dar el se duse fără să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE observe gestul de întâmpinare. I se păru totuşi că omul a vrut să-l salute. Nu-i trimisese vorbă din timp vărului că-l vizitează şi acesta lipsea de acasă.

La întoarcere, când trecu prin faţa Croitoriei, uşa se deschise larg, şi meşterul îi zâmbi din prag.

- Domnu' Velicu, treceţi fără să daţi bineţe foştilor camarazi de arme?

- Parcă m-aş odihni puţintel, dacă nu vă deranjează, îi răspunse Marin Velicu, intrând pentru prima oară în magazinul croitorului.

Vobele fură puţine şi tare chibzuite. Omul îşi spuse păsul şi teama de faliment. Rămăsese speranţa în tovărăşia vărului.

- Îl cunoaşteţi pe Vasile, omul meu de încredere?

- Da, cum nu, mi-a stricat o pereche de pantaloni, dar, altfel, e băiat bun.

- Nu ştie să croiască, însă, ca lucrător, se descurcă, îl apără maestrul.

Vru să-i ofere o cafea, dar Marin Velicu îi răspunse cu subînţeles: „poate că mă enervez iar şi cine ştie ce mai iese”, apoi plecă, convins că n-are la ce spera, dar, oricum, cineva îl adăpostise pentru câteva minute şi stătuse de vorbă cu el.

După câteva zile, Vasile trecu pe la Marin Velicu şi-i dădu un plic cu banii salvatori.

- Don’ Velicu, a spus meşterul că e bine ca afacerea să rămână între dumneavoastră, e destul că ştiu eu, că p-ormă o să-l ia la ochi gaborii de perceptori. După Paşti, vin după prima tranşă. Până-n toamnă are nevoie de ei.

N-apucă voinicul să-i mulţumească, că omul plecă. Din acel moment, fără să fie vreodată prieteni, o mare afecţiune îi legă pe viaţă pe cei doi bărbaţi, luptători de aceeaşi parte a baricadei, eroi anonimi păstraţi doar în umbra amintirilor depănate la un pahar de tărie în casele oamenilor dintre marginile cartierului…

Deşi se apropia lăsata secului şi mahalaua se pregătea de ultimul chef de dinaintea Postului mare al Paştelui, iarna nu dădea semne că ar avea de gând să se topească într-ai primăverii muguri. Din contră, gerurile se înteţiseră, zăpada ce se bătătorise ori fusese îndepărtată de cetăţeni sau autorităţi se puse la loc, ba se şi înălţă în câteva rânduri de ninsoare bogată. Doar de viscol scăpaseră. Ningea, geruia, dar viscolul îşi mutase vântoasele pe alte tărâmuri. Suflarea se obişnuise de-acuma, în-

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

cepuse a spera, a se dezmorţi din lentoarea în care căzuse de aproape două luni. Primăvara trebuia să vină. Dintre ultimele evenimente, bătălia dintre Marin Velicu şi miliţieni făcu ocolul aşezării de câteva ori, la început, pe furiş, pe şuşotite. Dar se aflase că până la urmă i-au dat drumul, or, asta era ceva nemaipomenit, oamenii au prins curaj, se vorbea tare, făceau diferite legături cu evenimente politice de ultimă oră, fiecare după capul şi înţelegerea sa.

- Nu-nţelegi, dom'le, că eram la masa asta, vizavi, povestea înflăcărat Vasile, a intrat cu Iordan în căruţ şi l-a aşezat la masă cu el. Acordeonistul, a oprit muzica, „să iasă Iordan”, că el nu cântă pentru exploatatori.

- „Păi, ce-i cârciuma ta, când o fi în stare tac-tu să ridice o clădire ca asta, atunci să faci pe nebunu’, deocamdată el a muncit şi voi i-aţi luat munca!

- Adică, ne faci hoţi?

- Dacă te simţi cu musca pe căciulă e altceva, eu am zis doar că Iordan a ridicat clădirea şi a pus afacerea pe picioare.

- Ha! Ha!, s-au stricat unii de râs, cu banii americancii.

- Bă, cu banii americancii, că nu i-a băut prin cârciumi, nici la Crucea de Piatră, ca voi şi tot neamu’ vostru! A făcut un lucru cu folos!” Şi-atunci, unu s-a repezit la cărucior să-l scoaţă pe Iordan afară, Marin i-a aplicat o dreaptă, de-a zburat peste mese. Nu te pui cu ăsta! Acordeonistu s-a repezit la telefon. Unu i-a zis: - „Bă, turnătorule, unde dai telefon, că te ştiu ce faci la nunţi! Bagi urechea la înaintare şi pormă vine duba şi ridică oamenii! Ia mâna de pe telefon!”

- Da’ori ăsta, ori altcineva vorbise deja!... sau vreun ospătar a anunţat, nu se ştie precis. Au venit miliţienii şi s-au dus direct la Marin, că să iasă din cârciumă el şi Iordan, că strică ordinea publică.

Marin le-a zis calm: - „P-ăsta, adică pe acordeonist, să-l daţi afară din restaurant, nu pe proprietar.”

- Atât le-a trebuit miliţienilor! Că e bunul oamenilor muncii, că s-au dus exploatatorii. Marin ia luat cu binişorul, măi, pe cine apăraţi voi, da’ ei nimic, l-au îmbrâncit să iasă afară. A mai sărit unu dintre miliţieni cu gura… că „te ştim noi de la con-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE centrare, zii mersi c-ai scăpat”. Cum v-am spus, l-au îmbrâncit.

- „Ia mâna după mine”, a mai zis Velicu şi sa repezit la petliţele lor de le-a rupt, că „nu le meritaţi, că nu ştiţi să respectaţi oamenii onorabili, ţineţi cu lichelele!”

Aşa bătaie, unu contra patru, n-am văzut!

Nu i-a bătut, cât le-a sfâşiat hainele, zicea întruna, „nu le meritaţi, nu le meritaţi”, mai mult ei au dat.

Mamă, şi când i-a azvârlit peste gură-cască adunaţi în faţa restaurantului, atunci l-au prins şi l-au legat ăia călări! Adevăru’ e că a fost deştept, că dacă rămânea înăuntru, îl omorau!!

- L-a plesnit unu cu sticla, am văzut io de-afară, adăuga câte-un martor...

Aşa, în faţa mulţimii, l-au legat, l-au lovit, da de omorât nu le-a venit la îndemână.

- Ştiu eu de la cineva, că l-a făcut scăpat chiar comandantul.

- Păi, n-a avut Marin dreptate?, ăla, da, comandant!

- Vezi, o fi şi la ei o lege, dar n-o aplică decât ăia mari.

- Mda, mai ştii?

- Da’, ai spus de concentrare, la concentrare ce-a făcut?

- La concentrare? Ei, altă poveste. Ia mai dă un rând, hai şi o măslină. Aşa… Asta, cu concentrarea o ştiu de la cineva care a fost la faţa locului.

S-a rugat unu, mai amărât, de plutonier, un ăla pirpiriu şi dat dracului, zău, că s-a făcut armata numai din pirpirii de-ăştia fără carte, pă puncte, cum v-am spus l-a rugat să-l învoiască sâmbătă, după exerciţiile de front, să să ducă acasă, că sta să-i fete vaca, era de pe dealuri, de la Vâlcea, unde nu e colectiv. Dă drumu’ acasă la ăla, la ăla, da ăsta, cu vaca, nu-şi aude numele.

- „Păi ce, pentru vacă să-ţi dau drumu’? Vă ştiu io p-ăştia, particularii, ai vacă, vrei şi viţel.

- Don plutonier, credeţi-mă, n-avem veterinar şi-mi moare viţelu'.

- Gata, executaţi programu’, Dumnezeii mătii de particular! Şi s-a enervat Marin Velicu: - Ce-ai domn’ plutonier cu el, că, uite, şi eu sunt particular!

- Du-te mă, în mă-ta, tu eşti căruţaş!

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

- În primul rând nu mă înjuri de mamă, că nu ţi-a făcut nimic, în al doilea rând, ca să ţii o afacere cum e a mea, trebuie să te pricepi la cai, că dacă nu-l îngrijeşti ca lumea, îţi moare calu’; la oameni, să te angajeze, să te plătească, adică să te prefere celor de la stat; şi să cunoşti regulile, să plăteşti taxele la percepţie. Ai înţeles, domnule, ce înseamnă să fii căruţaş particular?

- Hai, treci la programu’ ordonat, că nu-i treaba ta!

- Don’ plutonier, vă rog din suflet, dacă-mi fată vaca la noapte şi e totul bine, mâine seară îs înapoi, se milogi omul de plutonier. Şi-atunci, croitoru’, vecinu, îl ştiţi, zice: - Tovarăşu’ plutonier, vă rugăm să-i daţi drumul acasă omului! Cedez dreptul meu, că sunt pe listă, rămân eu în cazarmă şi pleacă el în locul meu. Şi mă oblig până diseară, că mâine e duminică şi nu cos, să vă pun la punct toate uniformele.

- Ce-i asta? drepţi! Nu mai pleacă niciunu, clar?!” Şi se enervează Marin Velicu, că doar era şi el pe listă să plece acasă, şi-l ia de turu pantalonilor şi-l zboară prin geam. Comandantu’ l-a găsit vinovat pe plutonier, pentru provocare, de! nu le cosea domnu’ Enea hainele la şefi? Le-a dat drumu’ acasă la toţi. Să nu mă mişc de-aici dacă vă mint cu ceva sau exagerez cumva! Şi uite aşa, timide la început, se-nşiruiau discuţiile pe şleau, pe la toate cârciumile şi restaurantele cartierului, se povestea acasă, la gura sobei, copiii ascultau fascinaţi, bătrânii se minunau, iar oamenii în putere clătinau din cap a neîncredere, aici e lucru’ necurat, să te baţi cu miliţia şi să rămâi doar cu bătaia!

Asta-i nemaivăzut şi nemaiauzit p-aci pe la noi!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Eliza Roha

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Sumar luna noiembrie, 2015// NR.11/51 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: René François Ghislain Magritte autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Pictori de azi...

Tabăra de creaţie în arte vizuale de la Vadul lui Vodă (R. Moldova) /p. 7 autor: critic de artă, Mihai Păstrăguş, Iaşi Cartea în pictură – Sensuri, simboluri, frumuseţe – autor: Dorel Schor /p. 11 Scriitori de ieri... Alexandru Dragomir – Destinul deturnat al unui filozof /p. 13 autor: Gabriel Liiceanu Scriitori de azi – Interviu cu scriitorul Alexandru Ecovoiu – autor: Zoltan Terner /p. 19 Câteva repere critice despre Alexandru Ecovoiu /p. 22 După Sodoma (fragment din roman) – autor: Alexandru Ecovoiu /p. 25 Zoltan Terner – poezii /p. 27 Călătorie prin Bibliotecile lumii – Biblioteci norvegiene /p. 29 Norvegia, o destinaţie de călătorie perfectă rubrică realizată de: Dorina Litră, Piteşti Cesar Vallejo – poezie /p. 36 Proză scurtă /p. 37 Octavian Lupu, Bucureşti /p. 37 Lilioara Macovei /p. 39 Antonio Machado – poezie – traducere: Paul Abucean /p. 40 Incursiune în poezia română contemporană /p. 41

Antonela Mocanu, Belgia /p. 41

Adriana Weimer /p. 49

Marin Bunget, Gorj /p. 42

Adrian Păpăruz /p. 50

Gina Zaharia, Bucureşti /p. 43

Ana Sofian /p. 51

Ştefan Radu Muşat /p. 44

Daniel Dumitru Darie /p. 52

Bianca Dobrescu /p. 45

Anica Andrei Fraschini, Franţa /p. 53

Petruţ Cămui /p. 46

Adrian Grauenfels, Israel /p. 54

Rusu Irina, Bacău /p. 47

Maria Bendou, Oneşti /p. 55

Mihai Cotea, Baia Mare /p. 48

Daniel Drăgan, Braşov /p. 56

Poezii bilingve: Enrique Antonio Sanchez Liranzo, Republica Dominicană /p. 57 traducere: Ioan Friciu, Sibiu Pagini de istorie sau istorii regăsite – autor: Horia Dumitru Oprea /p. 59 Roman foileton: Setea zeilor de Anatole France, continuare din nr. 10 (50) /p. 61 traducere şi note: Lucia Patachi Pagini de jurnal: Orice început este frumos autor: Rusu Georgeta-Irina, Bacău /p. 65

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10/ XI/2015 nr. 11 (51)

Eseu: Libertatea şi setea de răzbunare autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord, SUA /p. 67 Pagina de cronică – realizator George Ghe. Ionescu /p. 69 Tatiana Niculescu Bran – Regina Maria, ultima dorinţă /p. 69 Andrew Solomon – Demonul amiezii /p. 70 George Steiner – Gramaticile creaţiei /p. 71 Pagina celor mari, pentru cei mici: Legenda lui Marin Velicu – autor: Eliza Roha /p. 72 Sumar /p. 81 Picturile din acest număr aparţin următorilor pictori:

René Fr.Ghislain Magritte Mihai Zaiţ Gabriel Gheorghiu Gavril Mocenco Lilia Cazacu Diana Cooper Salvador Dali

Petru Damir Moni Leibovitch Miriam Cojocaru Francisc Şirato Dorin Macovei Mihai Cătrună Moni Leibovitch

Alexandru Ciucurencu Édouard Manet J. Doyle Penrose Rob Hefferan Maria Karalyos Andrius Kovelinas

Designul copertelor: pictor Mihai Cătrună, după lucrările: pictorului Daniel F.Gerhartz,- cop. I, şi Mihai Cătrună – cop. IV

Nu uitaţi!: „Vă aşteaptăm cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com (v. pe site www. nomenartis.ro - condiţii de publicare!)“.

Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare!

Revista apare şi pe suport de hârtie – pentru a intra în posesia ei vă rugăm să faceţi comandă la redacţie!

Numarul 12/52/2015 va apare pe 10 decembrie 2015

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele noastre în legătură cu trimiterea spre publicare a materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS – Dincolo de răcere: I. Materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la email, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon.

Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialu.

4. Toate materiale pentru publicare se trimit între data de 1-10 ale lunii în curs, pentru (eventuala) publicare în nr. următor! precizânduse „la subiect“ e-mail – rubrica la care se încadrează materialul trimis (poezie, proză, eseu, interviu etc).

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail, unde vor fi specificate toate datele de contact! pe adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele, propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !