NOMEN ARTIS - DINCOLO DE TĂCERE, AN IV, nr. 1 (41), luna Ianuarie, 2015

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Lucia Patachi COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landén - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Liliana Popa – România Pictură, grafică şi design :

– ing. Mihai Cătrună

Machetare computerizată :

- ing. Mihai Gregor Codreanu

Editor on-line :

- ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com

Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, sau la redacţia revistei: nomenartis@gmail.comprin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

ANUL IV, NR. 1 (41), 2015 — luna ianuarie —

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

„Bucuria e starea de spirit normală a omului. Cu cât dezvoltarea intelectuală şi morală a omului este mai ridicată, cu atât omul e mai liber şi viaţa îi dă mai multă satisfacţie.”

Anton Cehov

„Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă.”

Anton Cehov

„Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi.”

Anton Cehov

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Pictura bănăţeană interbelică

Născut la 2 aprilie in 1885 Ciclova, Caraş Severin, România, pictorul bănăţean, Ioan Isac – a fost membru în Uniunea Artiştilor Plastici din România, un remarcabil peisagist şi impresionist.

A studiat Artele Plastice la Budapesta, Ungaria. A lucrat şi cu M. H. Georgescu. Când şi-a luat certificatul clasei V-a s-a dus la Timişoara, unde s-a înscris la Şcoala Pedagogică. În 1905-1916 ajunge învăţător suplinitor în comuna Sacul, iar în celălalt an la şcoala de stat din Anina. În 1922 lucrează cu pictorul Marin Georgescu, dar venirea pictorului M. H. Georgescu la Timişoara în 1923-1928 a dat un nou avânt de dezvoltare artelor plastice din Banat. Toţi artiştii se grupară în Asociaţia Bănăţeană de Arte Frumoase de sub preşedinţia profesorului Iosif Velceanu.

La 23 August 1923 a deschis o expoziţie mare de pictură, sculptură, artă industrială şi casnică. Expoziţia aceasta a fost aranjată cu prilejul adunării generale a Astrei. Ioan Isac a expus aici vreo 40 de lucrări. De atunci începe seria expoziţiilor sale. În toamna anului 1926 a fost mutat la liceul Gh. Bariţiu din Cluj, unde organizează alte expoziţii personale, participând însă şi la Salonul din Bucureşti. În vara anului 1927 a făcut o călătorie de studii la Constantinopol şi la Cairo, întorcându-se cu o mulţime de peisagii egiptene, orientale şi turceşti.

A mai făcut nişte vederi la Constanţa si la Balcic. Toate aceste lucrări, în număr de 90, le-a expus la Cluj, între 8-23 aprilie 1928. În septembrie 1928 s-a întors la catedra sa din Timişoara. Aici începe noua sa activitate artistică înregistrând numeroase succese cu periodicele sale expoziţii. Una dintre cele mai reuşite era aceea din sala fostei cafenele Ferdinand din Timişoara, de la 1-17 decembrie 1935, când s-a prezentat cu o bogată serie de

10.-01-2015

Nr. 1/41

peisaje din Belgrad, Sarajevo, Ragusa, Gravosa, Nettuno, Venezia, Anzio, Rocca di Papa, Albano, Frascati, Siena, Roma şi alte localităţi italiene şi iugoslave.

Din toate lucrările pictorului Ioan Isac se desprinde marea dragoste pe care a purtat-o pentru natură. Ori de câte ori îl întrebau prietenii „unde lucrează?“, fiindcă îl ştiau fără atelier, el le răspundea: „Atelierul meu este natura". Această pasiune pentru toate frumuseţile naturii, pe care numai trăind şi lucrând în mijlocul ei le putea pătrunde, înţelege şi interpreta, această infinită atracţiune de a picta sub cerul liber l-a făcut pe Ioan Isac iniţiatorul direcţiei artistice de „pleine air" în Banat. *** „Când încriminăm, în general, condiţiile total potrivnice împlinirii unui talent, e bine să observăm că mulţi dintre pictorii noştri s-au orientat spre arte, fără ca în familia sau în mediul social în care s-au născut şi au copilărit să fi existat vreo condiţionare în acest sens. Nici în special, nici în particular, nici în general. Între împrejurările ce pot motiva direct şi explicit un abandon, o alterare dramatică a voinţei, o stricare pe fond a stilului, trebuie să numărăm infirmitatea, întemniţarea, intense crize morale, tragediile în familie, altfel spus un baraj, în relaţie cu care impulsul creator e afectat adesea brutal. Revin la o constatare cu valoare de judecată a Lenei Constante1, ori de 1

Lena Constante (născută la 18 iunie 1909 - d. noiembrie 2005), a fost o artistă plastică și o folcloristă din România. Tatăl Lenei Constante, Constantin Constante, a fost aromân emigrat din Macedonia (s-a născut lângă lacul Ohrida, dar casa lui, a familiei, era la Skopje). Cunoștea nouă limbi foarte bine. Cele balcanice: rusa, sârbo-croata, albaneza, turca, plus franceza, italiana și spaniola.

Fiind intelectual, câștiga din cărți și din gazetărie. A publicat un roman, Haiducii Pindului prin subscripție, cărți despre macedoneni, un dicționar bulgaro-româno-turc pentru funcționarii din Cadrilater, o monografie a Salonicului. Mama, Julieta (născută Pop), era româncă. Urmează școala elementară de la Pitar Moș și Liceul Regina Maria din București, face studii universitare la Școala de Arte Frumoase, unde îl are profesor pe Dimitrie Gusti. Ca membră a echipelor monografice organizate de școala sociologică de la București în localitățile Cornova, Drăguș și Șanț, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cele mai tradiționale. Din echipă făceau parte și Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, N. Argintescu-Amza, Petru Comarnescu, Xenia Costaforu, Paul Sterian, Harry Brauner, cu care se va și căsători,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE câte ori caut să înţeleg efectul timpului şi al incidentelor biografice în evoluţia unei căutări de sine artistice. „Din perspectiva celor nouăzeci de ani ai mei - mi-a spus Lena Constante văd că tot ceea ce pentru mine, ca om, a fost o nenorocire, pentru arta mea a fost o şansă".

Ce-i valabil în general, e rareori semnificativ şi în particular. O condiţie invocată foarte rar şi aproape niciodată cu fermitate e calitatea reacţiei publice la lucrul de artă ce i se prezintă. Cunosc nenumăraţi pictori şi scriitori la străduinţă cărora niciun contemporan cu autoritate şi calitate în opinie nu a exprimat clar, ferm şi convingător o apreciere de stimul. Ei continuă să scrie şi să picteze, fără să primească de nicăieri un semn bun că merită să persevereze. Nimeni nu-i atât de dăruit încât să suporte, fără grave fracturi sufleteşti, o indiferenţă cronicizată. Primii treizeci şi doi de ani din viaţă lui Ioan Isac, din Ciclova Montană, unde slujea că învăţător, după ce se perindase tot că învăţător cu un rost regional sigur prin comunele Sacul, Anina, Steierdorf, Sarospatak şi San-Mihai, nu i-au oferit nici una din ocaziile ce-l pot determina pe un om cu o existenţa aşezată să lase un drum şi să apuce altul. Mai ales că, la treizeci şi cinci de ani, se întorcea acasă, la Ciclova, cu un statut economic onorabil. În 1922 însă, în localitate venise la peisaj M.H. Georgescu, pictorul tânăr şi de bogat talent, ce avea să se stângă curând. Cunoscându-se şi lucrând împreună, Ioan Isac a avut acum prima şcolire profesională cu o orientare plein-air-istă fără ezitări. Nu ştim cum ar fi evoluat M.H. Georgescu, dacă ar fi trăit mai mult, dar avem destule argumente în opera lui Ioan Isac să conmai târziu. A lucrat covoare cu motive populare stilizate în atelierul propriu având expoziții personale de tapiserie la București, în 1934, 1935, 1946, 1970, 1971, respectiv în 1947, la Ankara. A fost o artistă binecunoscută pentru lucrările sale originale de tapiserie și activitatea folcloristică; a fost de asemenea scenografă a teatrului de păpuși și unul dintre fondatorii teatrului Țăndărică. În 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Țăndarică din București, împreună cu Elena Pătrașcanu, intrând astfel în cercul ministrului de justiție comunist, Lucrețiu Pătrășcanu, ceea ce duce la arestarea și condamnarea ei la 12 ani de închisoare. Harry Brauner a fost și el condamnat la 15 ani. Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătorește cu Harry Brauner. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrășcanu, amândoi sunt găsiți nevinovați. A fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici.

10.-01-2015

Nr. 1/41

chidem că i-a preluat şi exersat, până la concretizarea într-o formulă personală, intuiţiile. Ioan Isac e un autodidact, care şi-a depăşit într-un mod remarcabil condiţia. Şi şi-a depăşit-o pentru că a avut inspiraţia de a voi să fie primul în Banat şi nu unul între mulţi alţii în Capitală.

A fost primit cu tablouri la Saloanele Oficiale, a avut multe personale de succes la Timişoara, Cluj şi Oradea, iar în 1943, cu şapte ani înainte de a muri, Ioan Isac a fost înştiinţat, printr-o epistolă oficială semnată de Ion Jalea, că e acceptat în Corpul Artiştilor Plastici, altcumva spus că i se recunoaşte statutul de profesionist. Şi fără această atestare târzie, de care era tare mândru, de vreme ce o înfăţişează publicului şi în casă Muzeu ce şi-a construit-o în Timişoara, în stradă Turin, 5 (astăzi Colonel Enescu), Ioan Isac rămâne un artist de tot farmecul, a cărui opera cere un tratament superior.

Profesorul universitar Aurelia Bălan Mihailovici2, din Bucureşti, în custodia căreia se găseşte un mare număr de tablouri ale „pictorului bănăţean”, a reuşit, cu ambiţia descoperitorului, să-i organizeze în toamna lui 2002, la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, prima expoziţie în Capitală. Selecţia de 45 de tablouri a constituit cel mai seducător argument pentru o adjudecare a creaţiei sale în regim valoric naţional. Singurul fapt privind tehnologia, care trădează o şcolire parţială şi un parcurs de descoperiri lipsite de un control didactic înalt, e la prepararea suportului. La majoritatea tablourilor pictate direct pe carton şi lemn, iar la unele şi pe pânză, Ioan Isac a utilizat un strat subţire şi transparent de clei, care cu timpul a virat, cum se zice în jargonul meşteşugului, spre cărămiziu. Cartonul şi placajul s-au colorat şi ele tot spre galben-roşietic. Din care cauza, oricum ai panota o expoziţie Isac totul e tonat cu un filtru cald, ardent chiar, de extracţie impre-

2

Bălan-Mihailovici, Aurelia (n. 6 iunie 1936, Brașov); licențiată a Facultății de Limbă și Literatură Română a Universității București (1960); cercetător științific principal la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan" al Academiei Române (1962 - 1990); Cercetător științific principal la Institutul de Științe ale Educației, Secția Curricula (1990 - 1994); Doctor în istorie - bizantinologie - Facultatea de Istorie a Universității București (2000).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sionistă, pe care artistul nu l-a dorit şi nici nu avea cum să-l bănuiască.

Impresia de ansamblu e astăzi foarte diferită de aceea pe care o prilejuia cândva oricare din expoziţiile sale. Nu ştim însă dacă ce se câştigă în luminozitate, în prezent, n-ar putea deveni o pierdere iremediabilă mai târziu. După terminarea studiilor primare în localitatea natală, Isac ajunge în Oraviţa pentru a urmă stagiile secundare. Chiar dacă ţelul său era acela de a ajunge la Şcoala de Belle Arte din Budapesta, situaţia financiară şi noile reglementări din sistemul de învăţământ împiedică ca acest lucru să se întâmple, tânărul ajungând în Timişoara, pentru a urmă cursurile Şcolii Pedagogice. În perioada 1904 – 1912 face un adevărat periplu prin ţinuturile bănăţene, în calitate de profesor, ca mai apoi, întors în satul natal, să se dedice picturii. Are şansa de a lucra alături de o seamă de pictori maghiari, veniţi două veri la rând în Ciclova Montană. Astfel, alături de Manyai Mihaly sau Kiss Rezso, Isac merge la peisaj, momente ce reprezintă un prim pas spre carieră de pictor. După întreruperea cauzată de Primul Război Mondial, tânărul se hotărăşte să îşi contureze o carieră de pe urmă căreia să se poată întreţine, aşadar urmează cursurile secţiei pedagogice la Universitatea din Cluj pentru a dobândi diploma de profesor. Întâlnirea cu M. H. Georgescu în 1922 a facilitat apropierea de actul artistic. Pictorul bucureştean devine prieten cu Ioan Isac şi Corneliu Liuba, membri ai Asociaţiei Bănăţene de Arte Frumoase, alături de care va picta şi călători pentru câteva luni. Perioada petrecută alături de acesta a fost pentru Isac o adevărată şcoală, de o factură plein-air-istă, preluată şi modelată ca un substrat lucid pe o structură artistică înrădăcinată în valori morale şi estetice tipic bănăţene. În paralel cu cariera profesorală, bănăţeanul pictează mult, aproape exclusiv în natură, tematică peisagistă fiind preponderenţă. Aplecarea pentru natură se remarcă continuu, călătoriile lui Isac aducând mereu în faţa publicului bănăţean sau bucureştean largile perspective ale locurilor străbătute.

10.-01-2015

Nr. 1/41

Chiar dacă rămâne un pictor bănăţean, Isac va fi apreciat de publicul din capitală, participând constant la expoziţiile oficiale.

Autor: Tudor Octavian

Ioan Isac - Boboci de trandafir

Ioan Isac (1885 – 1950) – Poarta ţărănească

Dealuri (acuarelă pe hârtie. Peisaj cu dealuri.

Semnat stânga jos, cu verde.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Ioan Isac - Case din Cluj R Ruine în Oraşul Etern - IOAN ISAC (1885, Ciclova, Caraş Severin - 1950, Timişoara)

Ioan Isac - Cornul de aur

Ioan Isac – Negustor la Balcic Bibliografie: COSMA, Aurel, Pictura Românească din Banat, Timişoara, 1940; MIKLOSIK, Elena, Artă bănăţeană interbelică, Editura Graphite, Timişoara, 2006; Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, Ioan Isac. Natură şi tradiţie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002; OCTAVIAN, Tudor, Pictori români uitaţi, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2003.

Ioan Isac - Golf italian (Grotta di Nettuno)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE SUSANNA PATRAS

Fotografia ca simbol şi metaforă

Autor: Susana Patras Fotografia aparţine simultan domeniilor artei, tehnicii şi comerţului, însă fără a fi strict legată de nici unul dintre acestea. Paradoxal, ea pare mai degrabă legată de problemele literaturii şi ale limbii. Fotografia este rezultatul a trei componente principale: subiect, compoziţie şi lumină. Vechea întrebare, „Este fotografia o artă?” a fost înlocuită cu „Este fotografia un limbaj poetic?”, întrebare la care suprarealiştii şi artiştii avangardei din prima jumătate a secolului XX, cât şi perspectivele contemporane asupra fotografiei şi literaturii, au dat un răspuns clar şi răsunător: „Da”. Fotograful se poate înscrie pe acelaşi drum ca şi poetul. Prin urmare, putem interpreta „scrierea cu lumină” ca pe o formă radicală de scriere, care depăşeşte cuvântul scris.

10.-01-2015

Nr. 1/41

mijloace. Tehnica aranjării conţinutului fotografic este similară cu cea poetică; un poet bun nu introduce în versuri cuvinte la întâmplare şi nici versuri în plus în strofe. Fotografia operează cu acelaşi principiu de distilare al conceptelor ca şi poezia, forţându-ne să „gândim”, dar reuşind asta forţându-ne întâi să „vedem”. Prin urmare, în fotografie, a gândi înseamnă a vedea: lucru posibil datorită prezenţei luminii. Gândul poate fi el însuşi definit ca o oglindă care reflectă lumina prin intermediul căreia percepem lumea vizibilă. Metafora e un mod de gândire înainte de a fi un mod de operare în cuvinte. În acest sens, faimoasele versuri ale poetului Octavio Paz3 vorbesc de la sine: „Eu nu văd cu ochii: cuvintele sunt ochii mei” (Paz, 1990, p.437). „Fotografia este precum o cometă strălucitoare care lasă o urmă puternică de lumină călătorind prin universul întunecat” (Valery, fragment dintr-o cuvântare susţinută la Sorbonne în faţa membrilor Academiei Franceze, 1939). Lumina, văzută ca fenomen fizic care se află la baza fotografiei, este de mult timp un obiect de studiu pentru filosofi şi mistici. Mai precis, lumina a fost dintotdeauna o metaforă a gândirii în sine.

al lui Salvador Dali intitulat Dali Atomicus (1948) în care fotograful american Portret

Peisaj din Parcul National Yosemite, California.

(1946) Fotograf: Carol M. Highsmith

Atât poeţii, cât şi fotografii, folosesc acelaşi vocabular care constă în modul de a aranja cuvintele sau elementele compoziţiei fotografice prin reducere, simplificare, adâncire a sensului, spunând mai mult cu mai puţine

Philippe Halsmann explorează ideea suspendarii în aer bazată pe teoria relativităţii a lui Einstein.

3

Octavio Paz (n. 31 martie 1914 - d. 19 aprilie 1998) a fost un poet, eseist și diplomat mexican, una dintre figurile literare de primă mărime ale Americii Latine. În 1990 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Fotografia provine din cuvintele de origine greacă „photos” şi „graphos” care împreună înseamnă „a desena sau a scrie cu lumină”. Nu e tocmai clar când şi cum s-a născut fotografia, însă primele fotografii printate datează din 1816 şi 1840 ca urmare a unei descoperiri făcute în secolul precedent, şi anume că anumite substanţe chimice se înnegresc prin expunere la lumină. „Design-ul care stă la baza camerelor fotografice din zilele noastre a apărut în 1500. Însă chinezii au creat un design asemănător încă din secolul IV. Prin urmare, fotografia are o vârstă cuprinsă între 1500 şi 150 de ani” (O' Brien and Sibley, 1995, p.11). În perioada de început, fotografia a fost dominată de portret şi de reprezentări ale naturii, având multe caracteristici formale cu pictura clasică. Dar schimbările rapide aduse de secolul XX au determinat o transformare profundă în mintea şi viziunea estetică a fotografilor vremii. Din punct de vedere tehnic, fotografia este, fără îndoială, legată de epoca modernă care a început cu capitalismul şi industrializarea. Însă dezvoltarea ei sa întâmplat să aibă loc la sfârşitul unei epoci dominate de marile arte, sculptura şi pictura, deci din punct de vedere artistic, fotografia are rădăcinile adânc înfipte în trecut: „Fotografia se naşte, prin urmare, atât prea târziu, cât şi prea devreme.

10.-01-2015

Nr. 1/41

Ea apare prea târziu pentru că este precedată de o lungă istorie a artei şi o tradiţie picturală care ameninţă să-i distorsioneze sau să-i reducă definiţia. Dar în acelaşi timp apare prea devreme în măsura în care anticipează dezvoltarea culturală a artelor vizuale din secolul XX, de la film şi televiziune la realitatea virtuală. Aşadar, fotografia semnifică atât sfârşitul cât şi începutul unei reprezentări” (Taminiaux, 2009, p.9).

Distortion No. 6, 1932, Fotograf: André Kertész

Composition, 1929, Fotograf: Maurice Tabard, asistent al lui Man Ray

Fotografia este o prezenţă permanentă în mijlocul nostru. Popularitatea ei este un atu, dar şi o slăbiciune, pentru că oricine care „vede” şi are acces la tehnologie poate face fotografii.

Acest lucru vine în contrast adânc cu poezia care nu se bucură de aceeaşi calitate democratică. Însă mitul că oricine poate face fotografii este fals. În fotografie, arta este un ideal greu de atins. Aceste două dimensiuni contradictorii ale domeniului fotografic sunt definitorii. O fotografie este o reprezentare a realităţii, dar în funcţie de viziunea personală a artistului ea poate rămâne o simplă reprezentare sau se poate transforma într-o creaţie artistică. Interesul într-un subiect anume este de cele mai multe ori motivul pentru care fotogra-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ful creează imagini. Fotografia este mijlocul prin care artistul poate transmite o idee: „relaţia între subiect, formă şi conţinut este cea care conferă sens unei imagini” (Belt, 2008, p.5). Procesul de înregistrare a imaginii presupune prezenţa unui obiect/subiect înainte ca imaginea să fie făcută ducând la o repetiţie obiectivă, în care fotografia nu este nimic mai mult decât un simplu efort de copiere a realităţii, pe când procesul de construire a unei imagini pune accentul pe libertatea fotografului de a manipula obiectul/subiectul, astfel încât fotografia devine o adevărată formă artistică.

Ridicarea fotografiei la statut de artă se datorează în parte mişcărilor de avantgardă din prima jumătate a secolului XX, suprarealismul şi dadaismul, prin introducerea imaginilor vizuale ca mijloc de ilustrare a stărilor subconştientului (teorie bazată pe psihanaliza lui Sigmund Freud), şi mai târziu prin lucrările experimentale şi conceptuale ale multor artişti moderni.

Păpuşa - sau Seducătoarea robotică şi bizară.

(1930 Fotograf: Hans Bellmer)

În 1934, André Breton4 răspundea la întrebarea „Ce este suprarealismul?” explicându-l 4

André Breton (Tinchebray (Orne), (n. 19 februarie 1896 - Paris, d. 28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și

10.-01-2015

Nr. 1/41

ca fiind compus din două „epoci”. Prima, din 1919-1924, a fost o epocă pur intuitivă bazată teoretic pe lucrările filosofice ale lui Henri Bergson despre „imaginile mentale”. A doua, din 1925-1934, a fost o „epocă a raţiunii”. Prima „epocă”, idealistă, a fost caracterizată de teoria conform căreia „gândirea domină materia”, pe când a doua „epocă”, materialist dialectică, a fost dominată de conceptul că „materia domină gândirea” (Bate, 2003, p.2). Suprarealismul a ridicat câteva probleme serioase despre rolul revoluţionar al artei moderne şi misiunea ei ca forţă de eliberare a comunităţii. Folosirea predominantă a imaginilor în suprarealism începe după 1925, când fotografia devine un fel de obiect complementar având ca scop ilustrarea literaturii suprarealiste. Deşi André Breton a folosit fotografia în mod pur ilustrativ pentru a elimina multe descrieri literare, Man Ray a mers mult mai departe, creând propriul său proces fo-tografic „fără cameră” numit radiografie. În loc de a trata camera ca pe un simplu instrument, iar fotografia ca pe o simplă reprezentare a realităţii, suprarealiştii au considerat-o, mai degrabă, un instrument al imaginaţiei şi au folosit fotografia ca un punct de plecare într-o călătorie imaginară. Ei au încercat să înregistreze necunoscutul prin explorarea graniţelor fără sfârşit ale subconştientului, o lume a realităţii psihice care nu putea fi separată de mediul social-politic al timpului. În acest context, fotografia a devenit un instrument vital în reprezentarea lumii. Prin urmare, suprarealiştii i-au depăşit pe romantici în orientarea lor, având un scăzut interes în forţele misterioase, mitice şi întunecate ale naturii. Fotografia suprarealistă nu era numai un mijloc de ilustrare pentru literatură, ci cuprindea şi imagini convenţionale, ştiri, documentare, portrete de presă, ajungând până la imagini cu caracter ştiinţific, etnografic sau poliţienesc. În acea perioadă au luat naştere diverse tehnici de developare a filmului cum ar fi procesul de solarizare sau Sa-

critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí printre alții. Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE battier, care producea un efect dramatic de forme prin proiectarea de lumină pe fotografia deja modificată în camera obscură. Altă tehnică de procesare foarte populară care şi-a făcut debutul în perioada suprarealistă este fotomontajul (rămas în vogă până în prezent) care constă în combinarea mai multor imagini în una singură pentru a crea un efect suprarealist.

Suprarealismul a fost important pentru fotografie pentru că a introdus conceptul de gândire metaforică. Arta fotografică contemporană îşi are sursa în suprarealism. În plus, gândirea suprarealistă a avut efect şi asupra altor discipline contemporane, cum ar fi etnografia şi documentarul. Henri Cartier-Bresson este recunoscut pentru contribuţia sa la „momentul decisiv”, deşi el nu s-a considerat niciodată influenţat de curentul suprarealist. Unele din imaginile suprarealiste îşi mai păstrează încă rezonanţa în rândul publicului, chiar şi în rândul celor care nu sunt familiari cu suprarealismul din punct de vedere istoric. Ceea ce e interesant în legătură cu aceste imagini este abilitatea lor de a transcede contextul original în care au fost create. Fotografiile sunt acum folosite ca arme în crearea unei lumi noi, în care imaginaţia şi limbajul poetic au în mare parte întâietate asupra gândirii tradiţionale. Limbajul şi poezia, în particular, nu pot fi separate de imagini pentru că ambele se bazează pe semne şi simboluri în definirea relaţiei sinelui cu lumea înconjurătoare. Atât poetul cât si fotograful au puterea să observe lucrurile din jurul lor şi să-şi exprime propriul lor univers interior prin metafore. Unii poeţi vorbesc chiar despre o posibilă rivalitate între fotografie şi literatură. Paul Valery, de exemplu, spunea: „chiar şi cel mai bun scriitor descriptiv nu ar putea concura cu precizia esenţială a acestui nou domeniu. Acurateţea limbajului, prin comparaţie, pare aproape iluzoriu. Limba poate face oamenii să vadă anumite aspecte ale realităţii, pe când fotografia devine o revelaţie a întregii lumi visibile” (Taminiaux, 2009, p.156). În acelaşi context, Valery a continuat retoric: „ce este peştera lui Platon, dacă nu chiar o cameră obscură, una dintre cele mai mari create vreodată?” (Taminiaux, 2009,

10.-01-2015

Nr. 1/41

p.171). Asocierea dintre poezie şi fotografie merge însă şi mai departe: ca mediu alb – negru, fotografia a fost inevitabil legată de textul scris, în special de poezie, care apelează tot la două culori. Poetul îşi începe munca plecând de la o foaie de hârtie albă pe care scrie cuvinte cu cerneală neagră, astfel că „albul şi negrul sunt mai apropiate de spiritul şi actul scrierii” (Taminiaux, 2009, p.145).

Portret al unei culegătoare de mazare din California.1936 Fotograf: Dorothea Lange

Fotografia este şi un simbol al unei lumi în transformare, care poate fi vizibilă sau mai puţin vizibilă. Ea există între imaginaţie şi realitate, idei şi fapte, în acel spaţiu larg deschis unde oricine poate înregistra un anumit fel de adevăr (obiectiv, ştiinţific sau raţional) extras din lumea exterioară. Dar fotografia poate reda şi un adevăr subiectiv, poetic, iraţional sau supranatural dacă se referă la experienţele rezultate din lumea interioară. Uneori, metaforele vizuale sunt extrem de puternice, însă ele sunt mai greu de detectat decât metaforele verbale. O metaforă precum cea a lui Pablo Neruda: „Ochii tăi sunt fluturi” este clară. Oricine îşi poate imagina o pereche de ochi cu gene lungi clipind seducător. În fotografie însă, me-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tafora este mai mult sugestivă. Dacă o umbră, de exemplu, sugerează forma unui copac, nu ştim ce specie şi despre care copac este vorba. În acelaşi timp, metaforele vizuale sunt expuse interpretărilor multiple şi acest lucru poate fi bun, sau mai puţin bun. Însă chiar dacă metaforele vizuale nu sunt întotdeauna percepute în mod conştient, ele sunt cu siguranţă asimilate inconştient. Toţi folosim metafore pentru a transmite emoţii, a ne conecta la un personaj, loc, sau obiect. Scriitorul James Geary spunea: „Metafora este importantă pentru că e prezentă zilnic în jurul nostru. Noi rostim în medie şase metafore pe minut” (2010). Metafora poate transforma o fotografie obişnuită întruna excepţională. Prin urmare, „crearea unei fotografii este simbolică.” (Ford, 2002)

Snake River din Grand Teton Wyomying. Fotograf: Ansel Adams

National

10.-01-2015

Nr. 1/41

să fie descoperit pentru prima dată vizual. Astfel, în concepţia lui Paul Valery „ochiul” fotografic devine „eul fotografic”. Deci înainte ca o idee să poate fi comunicată, fotograful trebuie să înveţe să vadă. „Adevărata călătorie de descoperire nu constă în căutarea de noi peisaje, ci în capacitatea de a vedea cu ochi noi” (Orwig, 2010, p.33). Imaginile vizuale comunică idei sau narează evenimentele în mod diferit. Aceste idei/ naraţiuni se referă de obicei la imaginile înseşi, la locurile sau personajele pe care le conţin imaginile, la procesele implicate în producerea imaginilor, la sentimentele pe care le au oamenii ca răspuns la aceste locuri, personaje şi procese, sau la interpretarea conceptelor exprimate în imagini. Dacă fiecare fotografie spune o poveste, un mod de a determina impactul vizual al unei imagini este prin a ne întreba cât este de bine construită vizual aceasta poveste? Fotograful poate introduce personaje, dezvolta o temă, sau complica tema. Acest tip de gândire poate fi aplicat atât imaginilor individuale, cât şi unui set întreg de lucrări.

Park,

Fotografii sunt şi povestitori. O fotografie este un simbol al unei mici fărâme de viaţă. Puterea ei stă în faptul că poate spune atât de multe în spaţiul redus al unui dreptunghi sau pătrat. În cuvintele lui Stephen Shore, „O fotografie are întotdeauna margini; lumea înconjurătoare nu are. Marginile separă ceea ce e prezent de ceea ce nu e prezent...” (1998, p.28).

Imaginile au abilitatea de a transcede limbajul, de a descrie vizual ceea ce nu poate fi descris suficient sau cu uşurinţă în cuvinte. Puterea fotografiei stă în capacitatea unică de a privi şi a interpreta realitatea obişnuită cu ochi noi, ca şi cum ar fi un teren încă neexplorat, aşteptând

Imaginile pot fi clasificate potrivit conţinutului lor, formei sau mesajului emoţional.

Imaginile documentare sau jurnalistice pun accentul pe conţinut. Scopul lor principal este de a informa, nu de a exprima frumuseţea sau interpreta realitatea. Imaginile grafice pun accentul pe formă, reducând conţinutul şi mesajul emoţional până la abstracţie unde imaginea însăşi devine subiect. Imaginile expresioniste se bazează pe interpretarea, de obicei foarte personală, a realităţii. Fotograful, ca şi poetul, poa-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

10.-01-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE te folosi exagerări şi distorsiuni pentru a mări sau a intensifica efectul urmărit. Acest gen de imagini au scopul de a produce o stare emoţională şi apelează la gest şi mişcare (fie legate de subiect sau de cameră). Imaginile impresioniste nu intră în nici una din categoriile de mai sus, ele putând exprima stări intelectuale, fizice, emoţionale sau o combinaţie din toate acestea. (Caponigro, online) Fotografiile care au o temă comună pot fi combinate într-un eseu. O bună parte din munca creativă a unui fotograf este editarea şi gruparea imaginilor în secvenţe. Prin gruparea imaginilor, ideile devin mai bogate. Eseul fotografic este complex, putând relata o întreagă poveste, cu detalii, nuanţe şi profunzime. Acesta are o structură similară celui literar, adoptat şi de film: un cadru larg, o imagine care ne introduce în spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, un cadru mai restrâns, care identifică personajul principal, include un detaliu semnificativ, urmat de un moment decisiv, o imagine sau un grup de imagini care crează emoţii profunde, şi, în final, de concluzie. Într-un eseu e nevoie şi de un material tranziţional, pentru a lega părţile una de alta, a completa naraţiunea.

Imaginile de tranziţie trebuie să aibă în comun elemente cu ambele părţi pe care le leagă.

Legătura dintre literatură şi fotografie izvorăşte din faptul că atât scriitorii cât şi fotografii au aceeaşi percepţie cu privire la simbolurile şi metaforele care definesc relaţia noastră cu lumea înconjurătoare. „Termenul estetic, în acest caz, este legat definitiv de termenul poetic” (Taminiaux, 2009, p.14).

Ochiul scriitorului devine ochiul fotografului. Prin urmare, a vedea înseamnă a scrie, şi a scrie înseamnă a vedea. Fotografia îşi exprimă suveranitatea culturală asupra noţiunii timpului. Istoria este acum legată fundamental de legea vitezei şi a exprimării instantanee. Fotografia, într-un mod unic şi cu mijloace proprii, trebuie văzută atât ca o posibilitate a înregistrării urmelor trecutului cât şi a explorării viitorului. Evoluţia ei de-a lungul secolelor XIX şi XX este spectaculoasă şi complexă. Construită în jurul luminii, fotografia nu aparţine în

Nr. 1/41

totalitate nici artei, dar nici nu constituie o adevărată disciplină ştiinţifică. Este de asemenea prea mult supusă legilor tehnicii moderne pentru a fi o simplă meserie. Ea fascinează pentru că se naşte din lumină şi nu poate exista fără lumină. Astfel, lumina devine un simbol extrem de puternic şi un instrument pentru înţelegerea straturilor subtile ale realităţii şi a legăturilor dintre lucruri. Fotografia ne permite să vedem dincolo de graniţe, să ne extindem privirea asupra întregului univers.

Referinţe: Orwig, C. (2010). Visual Poetry.

Berkeley: New Riders; O'Brien, M.F., & Sibley, N. (1995). The Photographic Eye. Worcester: Davis Publications, Inc.; Bate, D. (2003). Photography and Surrealism. London-NY: I.B. Tauris; Osterman, M., & Romer, G. (2007, 4th Edition). The Focal Encyclopedia of Photography. Burlington: Focal Press; Belt, A.F. (2008). The Elements of Photography, Burlington: Focal Press; Taminiaux, P. (2009). The paradox of photography. Amsterdam, NY: Editura Rodopi; Geary, J. (2010, October 2). Metaphorically speaking (TEDTalks video).

TED-Ideas worth spreading; Ford, J. (2002, January).

Photography as metaphor and symbol. A sharper focus on the work of William Wylie. Arts & Sciences Magazine at the University of Virginia. Shore, S. (1998). The Nature of Photographs. Baltimore: Johns Hopkins University Press; Paz, O. (1991). The Collected Poems of Octavio Paz, A draft of shadows (poem), p.437. NY: New Directions Books; Valery, P. (2001). Le Discours du centenaire de la photographie (in Études Photographiques).

Paris: Société Française de Photographie; Caponigro, J. P.: Insights, online: http://www.johnpaulcaponigro.com

©Susanna Patras

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

154 de ani de la naştere şi 110 ani de la trecerea în nefiinţă

Artist al exprimării laconice şi precise, Cehov a sondat adâncimile naturii umane, dezvăluind motivaţiile secrete ale personajelor sale.

Cele mai bune piese şi povestiri scrise de el sunt lipsite de intrigi complicate şi de rezolvări clare.

Concentrându-se asupra unor fapte aparent triviale, ele creează o atmosferă specială, numită uneori melancolică sau lirică. Cehov a descris viaţa societăţii ruse contemporane lui folosind o metodă înşelător de simplă, fără procedee literare vizibile, fiind considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfârşitul secolului XIX. Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă, deşi ulterior s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul a invocat-o adesea în operele sale.

După ce a frecventat scurtă vreme o şcoală locală grecească, Cehov a fost admis în

10.-01-2015

Nr. 1/41

gimnaziul (liceul) orăşenesc, unde a rămas timp de 10 ani. Aici a primit cea mai bună educaţie disponibilă în mod obişnuit la vremea respectivă – riguroasă, dar lipsită de imaginaţie, bazată pe clasicii greci şi latini. În timpul ultimilor trei ani de şcoală, Cehov a locuit singur şi s-a întreţinut din meditaţiile date elevilor din clasele mai mici, căci tatăl său, ajuns la faliment, se mutase cu restul familiei la Moscova pentru a-şi încerca din nou norocul. În toamna lui 1879, Cehov s-a alăturat familiei la Moscova, unde a rămas până în 1892.

S-a înscris imediat la Facultatea de Medicină, pe care a terminat-o în 1884, devenind medic.

La această vreme, era deja principalul susţinător financiar al părinţilor şi fraţilor săi, pentru că tatăl nu mai reuşea să obţină decât posturi prost plătite. În calitate de cap neoficial al familiei, Anton a dovedit un simţ remarcabil al responsabilităţii şi rezerve nesecate de energie, susţinându-şi neobosit mama şi fraţii mai mici din sumele câştigate ca ziarist independent şi autor de schiţe umoristice – muncă pe care o îmbina cu studii medicale conştiincioase şi cu o activă viaţă socială.

Cehov şi-a început cariera scriitoricească publicând mici texte comice, semnate cu pseudonim, în reviste de satiră şi umor. Până în 1888 devenise foarte popular în rândurile publicului fără pretenţii şi produsese mai multe scrieri decât toate textele sale ulterioare luate la un loc. În plus, pe parcurs, transformase specia schiţei umoristice de cca 1 000 de cuvinte într-o formă minoră de artă. Cehov a avut şi încercări de a scrie literatură serioasă, studii ale nefericirii şi disperării omeneşti care contrastau bizar cu anecdotismul textelor sale comice. Treptat, această latură gravă a devenit predominantă şi, curând, a ajuns să prevaleze asupra celei umoristice. Progresul literar al lui Cehov în tinereţe poate fi cântărit după primele apariţii ale scrierilor sale într-un şir întreg de publicaţii din Sankt-Petersburg, capitala Rusiei, fiecare mai serioasă şi mai respectată decât cea anterioară. În 1888, Cehov publică primul său text într-o revistă literară majoră, Severnîi vestnik (Curierul de Nord). Odată cu această

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE scriere – o nuvelă intitulată Stepa (Step) -, el renunţă la ficţiunea umoristică. Stepa, descriere autobiografică a unei călătorii prin Ucraina văzute cu ochii unui copil, este prima dintre cele peste 50 de povestiri publicate într-o varietate de reviste şi colecţii între 1888 şi 1904, anul morţii sale, care, alături de dramele mature compuse în aceeaşi perioadă, reprezintă elementele de bază pe care şi-a clădit reputaţia.

Deşi 1888 este primul an în care Cehov produce aproape numai lucrări cu caracter serios, umorul – acum subiacent – rămâne întotdeauna un ingredient important al textului.

Scriitorul e mai preocupat de calitate decât de cantitate, căci numărul textelor publicate scade drastic de la peste o sută în anii de vârf 1886 şi 1887 la numai 10 nuvele în 1888. În afară de Stepa, Cehov a creat în această perioadă câteva povestiri profund tragice, dintre care remarcabilă este O poveste banală (Skucinaia istoriia, 1889), o investigaţie pătrunzătoare în mintea unui bătrân profesor de medicină muribund.

Ingenuitatea şi perspicacitatea acestui tur de forţă psihologic sunt cu atât mai remarcabile cu cât aparţineau unui scriitor încă foarte tânăr. În aceeaşi perioadă, piesa Ivanov (1887-1889) culminează cu sinuciderea eroului, apropiat de vârsta lui Cehov. Împreună cu O poveste banală, ea aparţine unui grup de scrieri cehoviene numite „studii clinice”, care explorează experienţele unor personaje bolnave fizic sau mental într-un mod ce aminteşte cititorului că autorul însuşi era medic prin formaţie – şi a continuat să practice medicina, chiar dacă sporadic.

Către sfârşitul anilor 1880, mulţi critici începuseră să-i reproşeze lui Cehov – acum suficient de cunoscut pentru a le atrage atenţia – lipsa unor convingeri politice şi sociale ferme şi faptul că nu îşi înzestra operele cu o anumită tendinţă. Asemenea aşteptări l-au iritat pe scriitor, care nu manifesta nici un partizanat politic sau filozofic. La începutul anilor 1890, a căutat brusc să se elibereze de agresiunile vieţii intelectuale urbane întreprinzând o expediţie sociologică de unul singur pe o insulă îndepărtată, Sahalin, situată la aproape 9.650 km de Moscova, în celălalt capăt al Siberiei, şi renumită ca

10.-01-2015

Nr. 1/41

sediu al unei colonii penitenciare a Imperiului Rus. Călătoria a fost o lungă şi periculoasă, o aventură cu trăsura şi pe apă. După ce a ajuns nevătămat, a studiat situaţia locală şi a realizat un recensământ al locuitorilor insulei, Cehov s-a întors să-şi publice descoperirile sub forma unei lucrări de cercetare care îşi are şi azi un loc de cinste în analele penologiei ruseşti: Insula Sahalin (Ostrov Sahalin, 1893-1894).

Scriitorul a ajuns pentru prima oară în Europa occidentală însoţit de A.S. Suvorin, un înstărit patron de ziar şi editorul unei bune părţi din opera lui Cehov. Prietenia lor lungă şi apropiată i-a adus lui Cehov o anume lipsă de popularitate, din cauza caracterului reacţionar al ziarului deţinut de Suvorin, Novoe vremea (Timpuri noi). Ulterior, scriitorul a rupt relaţiile cu Suvorin din pricina atitudinii pe care ziarul acestuia a adoptat-o în timpul celebrei afaceri Dreyfus din Franţa, când Cehov a fost un susţinător înfocat al lui Dreyfus. În anii din preajma expediţiei sale pe insula Sahalin, Cehov şi-a continuat experimentele în sfera dramaturgiei. Duhul pădurii (Leşii, 1888-1889) este o piesă prea lungă, în patru acte, de un umor inept, care, printr-un miracol al artei, a fost transfigurată – în bună parte, prin scurtare – în Unchiul Vanea (Deadea Vanea), una dintre capodoperele dramatice ale scriitorului, un studiu excepţional al zădărniciei vieţii într-un conac de ţară. Transformarea s-a produs cândva între 1890 şi 1896; piesa a fost publicată în 1897. În 1903, finalizează piesa Livada de vișini.

Printre celelalte încercări dramatice ale perioadei se detaşează câteva dintre gălăgioasele farse într-un act cunoscute drept vodeviluri: Ursul (Medved), Cerere în căsătorie (Predlojenie), Nunta (Svadba), Aniversarea (Iubilei) şi altele.

După ce a contribuit, atât ca medic, cât şi ca administrator medical, la ameliorarea consecinţelor foametei cumplite din 1891-1892, Cehov a cumpărat o moşie în satul Melihovo, la cca 80 km sud de Moscova. Aceasta a fost reşedinţa sa cca şase ani şi, în acelaşi timp, un adăpost pentru vârstnicii săi părinţi şi pentru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sora lui Maria, care se îngrijea de gospodărirea casei şi care nu se măritase special pentru a-şi putea îngriji fratele.

Perioada Melihovo a fost cea mai fertilă din viaţa lui Cehov în domeniul prozei scurte, pentru că acum compune Zvăpăiata (Poprîgunia), Vecinii (Sosedi, 1892), Povestea unui necunoscut (Rasskaz neizvestnogo celoveka, 1893), Călugărul negru (Cernîi monah, 1894), Omorul (Ubiistvo) şi Ariadna (1895), între multe alte capodopere. Viaţa rurală devine una dintre temele principale ale scrierilor sale, îndeosebi în Ţăranii (Mujiki, 1897). Fără vreo intrigă spectaculoasă, această secvenţă de schiţe excepţional redactate a provocat în Rusia un scandal mai mare decât orice alt text al autorului, în parte datorită refuzului său de a se supune convenţiei conform căreia scriitorii prezentau, în mod normal, ţărănimea rusă într-o lumină sentimentală şi edulcorată.

Continuând să creeze numeroase portrete ale intelectualilor vremii, Cehov a descris lumea negustorilor şi a fabricanţilor în texte precum Împărăţia femeilor (Babie ţarstvo, 1894) şi Trei ani (Tri goda, 1895). Aşa cum s-a remarcat de multe ori, opera sa oferă o panoramă a Rusiei vremii, şi încă atât de exactă încât poate fi folosită chiar ca sursă pentru cercetări sociologice. În unele povestiri din perioada Melihovo, Cehov a atacat implicit învăţăturile lui Lev Tolstoi, celebru romancier şi gânditor şi respectat contemporan mai vârstnic.

El însuşi fost cândva (la sfârşitul anilor 1880) discipol ezitant al vieţii simple propovăduite de Tolstoi şi al neîmpotrivirii la rău, Cehov respinsese între timp aceste doctrine. Noua sa viziune asupra vieţii răzbate într-o povestire de o elocvenţă aparte: Salonul nr. 6 (Paiaţa nomer 6, 1892), în care un medic mai în vârstă îşi manifestă neîmpotrivirea la rău, refuzând să amelioreze situaţia jalnică a pacienţilor cu tulburări mentale internaţi în salonul din subordinea sa, dar sfârşeşte prin a fi el însuşi internat ca pacient ca urmare a maşinaţiunilor unui subaltern. În Viaţa mea (Moia jizn, 1896), tânărul erou, fiu al unui arhitect provincial, sfidează cu încăpăţânare convenţiile clasei de mijloc, devenind zu-

10.-01-2015

Nr. 1/41

grav şi cultivând o viaţă simplă tolstoiană, pe care Cehov o înfăţişează drept greşit înţeleasă. Într-un grup de povestiri ulterioare legate între ele, Omul în carapace (Celovek v futleare), Agrişe (Krîjovnik) şi Despre iubire (O liubvi, 1898), Cehov dezvoltă tema, construind diferite personaje care eşuează în mod similar să-şi folosească întregul potenţial. Aşa cum se vede din aceste pledoarii pentru libertatea persoanei, povestirile lui Cehov conţin adesea un soi de morală implicită, deşi autorul lor nu şi-a elaborat niciodată vreo doctrină etică sau filozofică.

Pescăruşul (Ceaika) este singura operă dramatică a lui Cehov datată cu precizie în perioada Melihovo. La premiera din 17 octombrie 1896 (stil vechi), această dramă în patru acte, greşit subintitulată „comedie”, a fost prost primită, practic fluierată. Profund afectat, autorul a părăsit sala în al doilea act, după una dintre cele mai traumatizante experienţe ale vieţii sale, jurând să nu mai scrie niciodată pentru scenă. Doi ani mai târziu însă, piesa a fost resuscitată de nou-înfiinţatul Teatru de Artă din Moscova, unde s-a bucurat de un mare succes şi a restabilit reputaţia de dramaturg a lui Cehov. Pescăruşul este un studiu al conflictului dintre generaţii, reprezentate de două actriţe şi doi scriitori, în care unele detalii i-au fost sugerate autorului de episoade din vieţile prietenilor săi.

Perioada Ialta: 1899-1904 În martie 1897, Cehov suferise o hemoragie pulmonară provocată de tuberculoză, ale cărei simptome se făcuseră simţite mult mai devreme. Silit să se recunoască pe jumătate invalid, scriitorul a vândut moşia de la Melihovo şi şi-a construit o vilă la Ialta, staţiunea de coastă din Crimeea. De atunci, el şi-a petrecut mare parte din ierni în Ialta sau pe Riviera franceză, rupt de viaţa intelectuală a Moscovei şi Petersburgului, lucru cu atât mai frustrant cu cât piesele lui începeau să atragă serios atenţia lumii literare. În plus, Cehov s-a îndrăgostit de o tânără actriţă, Olga Knipper, care juca în piesele sale şi cu care s-a şi căsătorit în 1901;

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE căsnicia aceasta a fost, probabil, singura poveste de dragoste profundă a vieţii sale. Dar, cum Knipper şi-a continuat cariera actoricească, au trăit separaţi în cea mai mare parte a lunilor de iarnă, iar căsnicia lor nu a produs urmaşi.

Niciodată administrator prea bun al averii sale, Cehov a încercat în 1899 să-şi pună ordine în afacerile literare vânzând drepturile de editare ale scrierilor produse deja, mai puţin piesele, editorului A.F. Marx, pentru suma – nedrept de mică – de 75 000 de ruble. Între 1899 şi 1901, Marx a publicat prima ediţie cuprinzătoare a operei lui Cehov, în 10 volume, după ce autorul însuşi eliminase din ea multe dintre textele sale de tinereţe. Chiar şi aşa, această ediţie, retipărită în 1903 cu adăugiri, a fost nemulţumitoare în multe privinţe.

Perioada Ialta a marcat un declin în producţia de povestiri, dar o mai mare concentrare asupra scrierilor dramatice. Ultimele două piese ale lui Cehov – Trei surori (Tri sestrî, 1901) şi Livada de vişini (Vişniovîi sad, 1904) – au fost amândouă compuse pentru Teatrul de Artă din Moscova. Oricât de mult le era îndatorat Cehov celor doi fondatori ai teatrului, Vladimir Nemirovici-Dancenko şi Konstantin Stanislavski, el na fost mulţumit de repetiţiile şi reprezentaţiile la care a asistat. Afirmând, în mod repetat, că dramele sale târzii erau comedii, nu tragedii, Cehov a fost tot mai îngrijorat de insistenţa producătorilor asupra unei abordări grave, care accentua exagerat situaţiile – e drept, frecvente – când personajele tună şi fulgeră împotriva plictiselii şi a futilităţii propriei vieţi. În ciuda reputaţiei de inovator a lui Stanislavski, care a propus un stil natural, nondeclamator, pe scena până atunci dominată de histrionism a teatrului rus, producţiile sale nu au fost niciodată suficient de naturale şi de nondeclamatorii pentru Cehov, care îşi dorea ca piesele sale să fie jucate în cea mai uşoară notă cu putinţă. Şi, cu toate că textele sale de referinţă au intrat, de atunci, în repertoriul teatrelor din întreaga lume, e îndoielnic că dorinţa i-a fost îndeplinită altfel decât extrem de rar. Şi totuşi, o solemnitate exagerată poate ruina, de pildă, Trei surori, o piesă în care Cehov înfăţişează as-

10.-01-2015

Nr. 1/41

piraţiile nostalgice ale unui trio de tinere femei din provincie. Dacă Livada de vişini fusese proclamată de autorul ei „o comedie, pe alocuri chiar o farsă”, această ultimă piesă trasează portretul expresiv al clasei moşiereşti ruse aflate în declin, cu personaje care rămân comice în ciuda caracterului lor profund tulburător.

Trei surori a avut premiera la Moscova pe 17 ianuarie 1904 (stil vechi). La mai puţin de şase luni după aceea, Cehov murea de tuberculoză.

Deşi preţuit deja de publicul literar rus la vremea morţii sale, Cehov nu a devenit celebru pe plan internaţional decât după Primul Război Mondial, când traducerile au contribuit la popularizarea operei sale. Şi totuşi, stilul său evaziv, aparent stângaci – în care ceea ce rămâne nespus pare adesea mult mai important decât ceea ce e spus – i-a împiedicat pe criticii literari să facă o analiză eficientă a scrierilor sale, iar pe alţi scriitori să-l imite.

Abia la 40 de ani de la moartea sa, odată cu publicarea Operelor complete (Polnoe sóbrame socinenii i pisem) în 20 de volume (între 1944 şi 1951), Cehov a fost, în sfârşit, prezentat în limba rusă cu un profesionalism demn – deşi cu unele rezerve – de valoarea sa.

Opt volume ale acestei ediţii cuprind corespondenţa scriitorului, estimată la câteva mii de scrisori. Excepţional de vivace şi de spirituale, ele contrazic convingerea – comună în timpul vieţii lui Cehov – că era un pesimist înrăit.

Ca mostre ale artei epistolare ruse, scrisorile sale au fost socotite de istoricul literar D.S. Mirski de valoare aproape egală cu corespondenţa lui Aleksandr Puşkin. Deşi Cehov este, deocamdată, cunoscut în principal pentru piesele sale, opinia critică dă semne că ar începe să-i considere povestirile – îndeosebi pe cele scrise după 1888 – o izbândă artistică încă mai semnificativă şi mai originală.

Cu un caracter foarte modest, care l-a însoțit de-a lungul vieții, Anton Cehov nu și-a imaginat niciodată ce dimensiuni ar putea capăta reputația sa postum. Reacțiile publicului la piesele lui de teatru din anul morții au demonstrat cât de apreciat a fost scriitorul, atât în su-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

10.-01-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/41

fletul poporului rus, cât și pe plan internațional.

Autor: Horia Dumitru Oprea sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 302-304; p. 304-305

Gabriel Dimisianu – conştiinţa de supravieţuitor

de Stelian Ţurlea

sale:

Redăm mai jos câteva titluri din operele

Teatru: 1881: Platonov sau Piesa fără titlu; 1886: Asupra efectelor nocive ale tutunului; 1887: Cântecul lebedei piesă într-un act; 1887: Ivanov; 1888: Ursul - comedie într-un act; 1888/1889? Cererea în căsătorie 1889 Tragedian fără voie; 1889: Nunta; 1889 Demonul pădurii - comedie în patru acte; 1891: Jubileul; 1896: Pescărușul; 1897: Unchiul Vania; 1901: Trei surori; 1904: Livada cu vișini; Povestiri: 1883: Moartea unui slujbaș; 1883: Grasul și slabul; 1884: Stridiile; 1884: Cameleonul; 1884: Masca; 1885: Vânătorii; 1885: Sergentul Pribișceev; 1886: Grișa; 1887: Acasă; 1887: Sirena; 1887: Kaștanka; 1888: Stepa; 1892: Salonul numărul 6; 1894: Călugărul negru; 1894: Vioara lui Rotschild; 1895: Ordinul Anna ; 1896: Casa cu mezanin ; 1897: Mujicii; 1898: Omul în carapace; 1899: Doamna cu cățelul; 1902: Arhiereul; 1903: Logodnica.

Nuvele: 1884: Dramă la vânătoare; 1884: Chibritul suedez (Nuvelă polițistă) 1888: Stepa; 1891: Un duel; 1895: Trei ani; 1896: Viața

mea.

Schițe umoristice: 1884: Povestirile Melpomenei; 1886: Povestiri pestrițe.

Născut în ianuarie 1936, la Brăila, Gabriel Dimisianu a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, a lucrat ca redactor la Gazeta literară, Amfiteatru, România literară, a publicat un număr impresionat de cronci, recenzii şi articole de critică literară, a prefaţat oprele unui mare număr de scriitori români şi mai multe volume de critică literară, iar mai recent volume de amintiri despre scriitori. De la acestea a început discuţia noastră.

- Stimate domnule Gabriel Dimisianu, cărţile semnate de dv. în ultima vreme aparţin mai degrabă domeniului memoriilor şi amintirilor. Înclinaţi să abandonaţi critica literară în favoarea memoriilor? E o prioritate acordată întâmplător?

E cumva pentru că a sosit momentul marilor confesiuni?

- Îndreptarea către „memorii” şi „amintiri” este desigur o consecinţă a înaintării în vârstă. Sau un apanaj, mă rog. Ai trecut prin multe, ai cunoscut oameni de tot felul şi poate că nu este rău, te gândeşti, să afle şi cei de acum unele lucruri despre ce şi cum a fost altădată. Să afle, vreau să spun, de la trăitorii direcţi, ori aceştia, nu se poate altfel, sunt din ce în ce mai puţini. Faptul că unii mai pot depune mărturie despre cele trăite cândva i-ar obliga, prin ei însăşi, să o facă. În ceea ce mă priveşte, mă simt în măsură să spun câte ceva despre evenimente şi oameni din lumea scriitoricească, aceea în mijlocul căreia mă aflu de mai bine de cincizeci de ani. S-a întâmplat să fie astfel. Poa-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE te că aş părea bântuit de orgolii dacă aş pretinde că mărturiile mele îşi propun obiective morale, că aş vrea să arăt ce a fost bine şi ce a fost rău în lumea prin care am trecut. Nu am căderea. Ce mă îndeamnă cel mai mult să vorbesc este, ca s-o numesc astfel, conştiinţa de supravieţuitor. Mă uit împrejur şi constat, cu strângere de inimă, că sunt tot mai puţini martorii direcţi ai vremurilor trecute şi atâţia câţi mai sunt ar fi bine să vorbească despre acele vremuri. Tinerii de acum nu le-au prins, probabil spre binele lor. Ar fi deci, în punctul de pornire, sentimentul unei îndatoriri de martor care m-a decis să mă dedic memoriilor, fie şi din când în când. Şi mai este ceva, deloc neimportant. Mai este plăcerea, pur şi simplu, de a le pune pe hârtie, de a povesti aşadar fapte trăite, de a mă lăsa purtat, cum se spune, de valul amintirilor.

Nu trag de mine tot timpul astfel de impulsuri, dar când o fac ar fi păcat, mi-am zis, să nu le dau curs.

Dacă a sosit pentru mine momentul „marilor confesiuni”? Parcă e prea mult spus. Al „micilor confesiuni”, poate. Cât priveşte critica propriu-zisă, aceea care urmăreşte producţia literară la zi, spunând ce e bun şi ce nu e, ordonând, comparând, aceasta e o îndeletnicire pe care nu o prea mai practic. Dacă nu s-a observat, tot e bine. La două săptămâni, în România literară, mă dedic „lecturilor libere”, comentariului de cărţi citite fără sistem. Nu mai fac, oricum, ca în urmă cu ani, critică „de întâmpinare”.

- Veţi continua seria „întâlnirilor memorabile"?

10.-01-2015

Nr. 1/41

că sunt modelele tinerilor critici literari de azi, în cazul că îşi asumă vreun model? Ce s-a schimbat radical?

- G. Călinescu şi Tudor Vianu, atât de diferiţi ca oameni şi prin factura operei, au constituit modele pentru generaţia mea prin ceea ce i-a unit: situarea şi a unuia şi a celuilat pe poziţiile criticii estetice. În anii ‛60, când eu am început să public prin reviste mici articole, recenzii, în acei ani „estetismul” era oficial prohibit dar noi, tinerii de atunci, ştiam că Vianu şi Călinescu sunt exponenţii cei mai autorizaţi ai orientării estetice, prin scrierile care îi exprimau în esenţă. Făcuseră concesii politice regimului nou instalat, declaraţii de aderare, dar prin opera lor substanţială continuau să ne fie modele. Îi citeam cu nedezminţit interes, le urmăream prezenţa. Modelele criticilor tineri de azi? Dacă este să proiectăm simetric, adică să găsim tot două modele pentru noua generaţie de critici literari, acestea ar fi, mă gândesc, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Multora dintre criticii tineri de-acum le-au fost de altfel profesori la facultatea de Litere.

- Există o explicaţie a faptului că în activitatea dvs. de critic literar v-aţi ocupat cu prioritate de proză?

- M-am ocupat şi de poezie, dar mai mult de proză, într-adevăr. Aşa s-a întâmplat. Confratele Gheorghe Grigurcu5 scrie aproape numai despre poezie şi aproape niciodată despre proză. Apropierea de poezie cred că implică o anume tonalitate a comentariului pe care mai rar o nimeresc.

- „Întâlniri memorabile”? Vă referiţi la cele cu Arghezi, Vianu, Gala Galaction, Camil Petrescu, Zaharia Stancu şi la altele pe care le-am evocat în pagini scrise totdeauna cu plăcere?

Subiecte aş mai avea, după atâţia ani de frecventare a mediilor literar-artistice (edituri, reviste, Uniune, lansări de cărţi, participări la jurii etc.) şi poate că voi mai scrie. E o plăcere de care nu m-aş lipsi.

- Toată lumea a observat că oricât de tranşante vă sunt sentinţele, ele sunt făcute întotdeauna cu eleganţă. De ce credeţi că acest model e prea puţin urmat?

- Mărturiseaţi odată că modelele dv. au fost George Călinescu şi Tudor Vianu. Care credeţi

5

- Nu-mi propun să fiu model pentru nimeni, pe de o parte. Pe de alta, vă rog să ţineţi seama de faptul că eu sunt un om vechi. Mă comport potrivit firii şi formaţiei mele care Gheorghe Grigurcu (n. 16 aprilie 1936, Soroca, România, astăzi în Republica Moldova) este un poet, critic literar, eseist și comentator român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

sunt vechi, sunt altfel, în orice caz, decât spiritul general în care se trăieşte şi se scrie acum.

Nu cred că mai am când să mă schimb.

- Cum vedeţi, foarte pe scurt, critica nouă? Cu ceva ani în urmă susţineaţi că rolul criticii ar fi să vegheze ca preferinţele publicului să fie îndreptate spre adevăratele valori. Se întâmplă acum?

- În urmă cu două decenii, să zic, s-a făcut mult caz, la noi, de criza criticii, invocându-se faptul că evenimentele zilei îi determină pe critici să se dedice publicisticii militante şi chiar propriu-zis politicii, lăsând de o parte literatura. Era vorba şi de aşa ceva, dar şi de faptul că se petrecea, în critică, o schimbare naturală a gărzii. Au apărut curând noi critici care au preluat controlul actualităţii şi pe unii dintre ei i-aş aminti aici: Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Marius Chivu, Bianca Burţa-Cernat, Nicoleta Sălcudeanu, Gabriela Gheorghişor, Sorin Ciotloş, Andreea Răsuceanu şi alţii şi alţii.

Sunt prezenţi în revistele centrale şi din ţară, îndeplinindu-şi oficiul cu aceeaşi ambiţie de a descoperi valorile autentice şi de a le propulsa.

- Ca atent observator al mişcării noastre literare, puteţi spune încotro se îndreaptă, care sunt scriitorii pe care mizaţi?

- Sunt mulţi scriitorii din noua generaţie pe care mizez şi aş comite nedreptăţi numindu-i pe unii iar pe alţii omiţându-i fără voie. Prefer să-i numesc pe câţiva scriitori din seria nu tocmai nouă şi a căror valoare a fost confirmată nu doar în interior. Sunt traduşi, circulă, şi literar, în spaţiile din afară: Ana Blandiana, Augustin Buzura, Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, D. Ţepeneag, Ştefan Agopian, Norman Manea, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Stelian Tănase. Alţii pot completa această înşiruire cu nume care acum îmi scapă.

- Vă socotiţi şi dvs. un reprezentant, un exponent al echilibrului în critică?

- Da, mă socotesc un astfel de exponent al echilibrului în critică, efect al alcătuirii mele interioare. ©Stelian Ţurlea

cu Titus SUCIU, de Adalbert Gyuris Scriitorul Titus Suciu s-a născut în 31 ianuarie 1940 la Braşov. Liceul şi Facultatea de Matematică le-a terminat la Timişoara. Lucrează ca profesor la liceul sportiv din capitala Banatului. Acum este în pensie. Interviul care urmează a fost luat în casa scriitorului în data de 16 noiembrie 1994. „Am început să scriu când am avut timp să stau de vorbă cu mine însumi” - De când datează pasiunea dumneavoastră pentru scris?

- Cred că de foarte târziu. Cred că am înţeles că pot să scriu în momentul în care am avut timp să stau de vorbă cu mine însumi. În liceu şi în facultate m-am ocupat cu altceva, practic am făcut sport, am jucat fotbal la Ştiinţa Timişoara şi eram ocupat efectiv cu antrenamentele, cu meciurile şi cu pregătirea pentru şcoală. S-a întâmplat însă ca atunci când am venit în Bocşa să fiu numit chiar din prima zi director de şcoală. M-am trezit dintr-o dată, deşi mai jucam fotbal la Metalul Bocşa, m-am trezit cu foarte mult timp liber. Cred că la vreun an de când am venit la Bocşa am avut o primă perioadă de bilanţ, m-am întrebat ce-i cu mine, care este rolul meu în lume, ce-ar trebui să fac? Şi atunci mi-am spus că absolvent fiind al facultăţii de matematică, trebuie să mă pregătesc în continuare pentru această meserie.

Am vrut să mă pregătesc şi să dau concurs pentru un post de asistent la Timişoara şi chiar am început să lucrez. Mi-am strâns material bibliografic, am început să studiez, dar în momentul când oboseam am început să citesc cred că mult mai mult decât am citit în liceu şi în facultate.

După aceea s-a întâmplat să citesc din ce în ce mai mult şi să las matematica la o parte. Până a venit o zi în care am auzit nişte cuvinte teribile care m-au ajutat în primul rând pe mine. Aşa ceva pot să fac şi eu. Era vorba de a scrie o po-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vestire. Momentul a fost foarte greu şi pentru mine, mi se părea că sunt un ins ratat, adică pregătit fiind pentru matematică, nescriind măcar un singur vers în timpul liceului şi al facultăţii, iată dintr-o dată păşind spre altceva opus matematicii. Am crezut că nu-s în stare să fac ceva profund şi cred că au fost anii mei de criză. Dar m-am apucat de scris. Pentru că nu mam putut eu singur „cenzura” am zis că trebuie să mă scuture cineva din afară; aşa se face că am trimis prozele, nu la Timişoara, nu la Reşiţa, am trimis direct la Luceafărul, la Fănuş Neagu, el fiind pe vremea aceea cel mai caustic redactor, fiindcă cei care dovedeau lipsă totală de talent erau luaţi în răspăr foarte dur. Bănuiam că aşa va face şi cu mine şi asta mă va linişti şi mă voi apuca din nou de matematică. S-a întâmplat însă să-mi răspundă favorabil, mi-a cerut schiţele şi le-a publicat. El a mai făcut ceva pentru mine, deci îi datorez foarte mult în literatură, după ce m-a publicat de câteva ori, m-a chemat la Bucureşti şi mi-a spus: „Da, e bine să publici, să-ţi apară numele pe ici pe colo în ziar, dar cel mai important e să ai o carte. Ziarul se duce odată cu săptămâna respectivă, cartea rămâne undeva în raft.” El a fost primul care mia cerut un volum. Soarta acelui prim volum are drama lui, a fost anunţat la editura Cartea Românească pentru 1974 fără niciun fel de intervenţie a mea, l-a prezentat Fănuş Neagu, s-a întâmplat că Mihai Ungureanu să facă un referat extrem de favorabil. Totul era spre bine şi totuşi nu a apărut. Atunci am trecut din nou printr-o criză. Între timp mă descoperiseră cei de la Orizont şi mi-au cerut cei de la editura Facla o carte. Am dat o alta decât cea de la editura Cartea Românească şi aceasta a apărut.

- Deci să înţeleg, domnule profesor, că anii petrecuţi la Bocşa v-au folosit pentru mai târziu?

- Extrem de mult, extrem de mult prin faptul că aveam timp liber. Am avut ore de dimineaţă şi aveam atât timp liber în faţă atât de mult încât mi se părea că am o zi întreagă chiar şi în acest timp am putut să lucrez. Mă retrăgeam, lucram în camera mea şi anii aceia au fost de fapt anii în care s-au conturat şi nişte schiţe

10.-01-2015

Nr. 1/41

pentru cărţile care au apărut mai târziu. Am muncit mult şi în două luni am scris acea primă carte care apoi în 1979 a şi apărut: romanul

Drumuri.

- Ce amintiri deosebite v-a lăsat Bocşa?

- Multe. Atât de multe şi plăcute încât eu deşi sunt plecat din Bocşa din 1978, dacă nu trec o dată, de două ori pe an pe la Bocşa, simt că ceva nu-i în regulă. Am o parte din suflet, de fapt este partea mea de aisberg ascunsă. Acolo, cât am fost acolo, n-am publicat decât în revistă, dar acolo am pus bazele activităţii de la Timişoara. Acolo am scris primele proze, acolo am scris primele cărţi, acolo mi-am hotărât destinul, acolo am trecut de la profesorul de matematică la cel care se îndeletniceşte cu scrisul.

Apoi multe amintiri plăcute sunt legate de cercul de proză şi de poeţii formidabili de la Reşiţa cu care am participat, cu Mihai Deleanu, cu Sârbu, Doclin, Jurma cel care era inima şi sufletul acestor mişcări, cu Olga Neagu, cu toţi aceştia am fost la şezători literare în Reşiţa, la Cluj, la Caransebeş, la Oţelu Roşu. Era perioada în care eram mai tineri, frumoşi la suflet, mai curaţi şi cred că toate trăirile de atunci au avut altă intensitate decât cele care le am la vârsta mea.

- Proveniţi din Ardeal, v-aţi stabilit în Banat şi poate rămâneţi bănăţean. Am citit prin cărţile dumneavoastră presărate şi cuvinte din zona Ardealului, v-aţi gândit vreodată să scrieţi şi în grai bănăţean sau ardelenesc?

- Ardelenesc, da. Primele două cărţi sunt tributare acelei matrice care m-a dominat şi mă mai domină. Dar s-a întâmplat ceva: până prin ‛89 mă băteam cu pumnul în piept şi spuneam mereu - sunt ardelean, sunt de acolo, sunt aşa, dar s-a întâmplat ceva şi cred că sunt un om fericit. S-a întâmplat să fiu aicea în momentul în care s-a produs revoluţia. De fapt eu am avut un oarecare complex. Una dintre rudele mele, un unchi mai îndepărtat pe care eu l-am prins doar până pe la patru ani şi mă mir că mi-a rămas în amintire treaba asta; participase la marea sărbătoare de la Alba Iulia din 1918 şi pentru el întâi Decembrie era ziua de căpătâi,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai importantă decât Anul Nou, decât chiar ziua lui de naştere, mai importantă ca oricare sărbătoare. În ziua aceea spunea: „No, Ană, amu dămi haine curate că azi îi sărbătoare !” Şi omul se îmbrăca frumos şi poate că era singurul dintre săteni care umbla în ziua aceea îmbrăcat de sărbătoare. Ei bine s-a întâmplat ca eu să nu, adică în viaţa mea să nu existe niciun moment în care naţiunea să trăiască la unison, să aibă aceeaşi trăire şi oricum dacă eu aş fi trăit între 2 decembrie 1918 şi 15 decembrie 1989 aş fi murit cu o mică insatisfacţie, cu un mic complex. Aveam acest complex că nu am reuşit să prind ceva deosebit din viaţa comuniunii, nu din viaţa mea personală, nu din viaţa familiei mele, din viaţa poporului meu. Ori, ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost ceva deosebit, m-a eliberat de acest complex. Atunci am strigat şi strig în continuare. Spaţiul dintre Catedrală şi Teatru trebuie să ne fie la fel de sfânt ca şi Câmpia Libertăţii de la Blaj, ca şi Piaţa din Alba Iulia pentru că aici s-a născut România modernă, în spaţiul ăsta. E o frumuseţe absolut incredibilă. În 20 decembrie eram acolo câţiva „nebuni de libertate”, Ceauşescu revenise din Iran, era bine în scaunul lui, iar noi strigam: „Nu-l vrem pe Ceauşescu!”, „Jos Ceauşescu!” ; „Jos Guvernul” ; „Vrem alegeri libere!”. Eram nişte, aşa cum îmi place formularea lui Fănuş Neagu: „Frumoşi nebuni ai marelui oraş”. Eram acolo nişte visători, ori ce am trăit atunci mă face să spun acum în continuare că sunt bănăţean, sunt mândru că s-a întâmplat să fiu la Timişoara în acele momente. Aş vrea să închei cu gânduri calde pentru toţi bocşenii, pentru toţi reşiţenii, pentru toţi cei care au apărut în viaţa mea, tuturor acelora cu care m-am întâlnit vreodată.

10.-01-2015

Nr. 1/41

(continuare din nr. 40)

Instituţie culturală de rang înalt, Biblioteca Naţională a României îşi adaptează activitatea la cerinţele în permanentă schimbare ale utilizatorilor săi, venind în întâmpinarea acestora cu noi servicii şi proiecte menite să le satisfacă necesităţile de studiu, lectură şi cercetare.

Proiectul Enrich (decembrie 2007- noiembrie 2009) - portalul manuscriselor europene - este finanţat prin programul eContentPlus, coordonat de Biblioteca Naţională a Cehiei, al cărui obiectiv este acela de a asigura accesul neîngrădit la patrimoniul documentar european, specializat în manuscrise, incunabule, carte veche şi rară, precum şi alte documente istorice.

Portalul este construit pe platforma Manuscriptorium care a reuşit să integreze până în prezent colecţii din peste 46 de instituţii reprezentative din Europa, cu precădere din Biblioteci Naţionale, în proporţie de 85%.

©Adalbert Gyuris, Germania

Biblioteca Naţională a României a devenit partener asociat în proiect în luna aprilie 2008 şi contribuie la Enrich cu cărţi româneşti din secolele XVI şi XVII, având o deosebită valoare culturală, istorică şi artistică. Majoritatea documentelor sunt lucrări religioase, dar şi din

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE domeniul dreptului sau istoriei. Până în luna august 2008, BNR a îmbogăţit colecţia de manuscrise europene cu 52 de documente din colecţiile speciale. Dintre acestea, una dintre cele mai valoroase este Liturghierul slavonesc tipărit în anul 1508 la mănăstirea Dealu de ieromonahul Macarie6, prima carte tipărită pe teritoriul românesc. Aceasta se remarcă printr-o prezentare grafică deosebită, cu frontispicii şi iniţiale excelent executate. Un alt document de o importanţă aparte este Apostolul tipărit la Târgovişte de Dimitrie Liubavici7, în anul 1547, exemplar unic în ţară. Unele exemplare păstrează legăturile originale, deosebit de rafinate si îngrijit executate, au gravuri deosebite, iniţiale ornate, frontispicii. Altele conţin diferite însemnări manuscrise făcute de-a lungul timpului de diverşi posesori.

Proiectul TELplus – iniţiat pentru dezvoltarea portalului de servicii The European Library, este un proiect care a primit aprobarea Comisiei Europene şi a fost finanţat din programul eContentplus al UE, pe o perioadă de 27 de luni (1 octombrie 2007- 31 decembrie 2009).

Proiectul este coordonat de către Biblioteca Naţională a Estoniei şi are 7 programe de lucru, iar cel de-al 6-lea (WP6) având drept scop includerea României şi Bulgariei în The European Library, ca participanţi cu drepturi depline.

Biblioteca Naţională a României este o parte integrantă a reţelei bibliotecilor naţionale europene, iar partenerii de proiect şi Comisia Europeană doresc ca patrimoniul cultural al României să fie integrat prin BNR în The European Library cât mai curând. Prin portalul TEL, care 6

Macarie (sfârșitul sec. al XV-lea – începutul sec. al XVI-lea) a fost un tipograf sârb, care a activat și în Țara Românească. Călugăr de origine sârbă, învață meșteșugul de tipograf la Veneția. Activează la Cetinje, în Muntenegru, unde tipărește mai multe cărți slavone. În 1508 vine în Țara Românească și înființează, din porunca domnitorului Radu cel Mare, prima tipografie din țară la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște. A tipărit Octoih (Cetinje, 1494), Psaltire cu tâlc (Cetinje, 1495), Molitvenic (Cetinje, 14931495), Liturghier (Târgoviște, 1508), Octoih (Târgoviște, 1510), Tetraevanghel (Târgoviște, 1512).

7 Dimitrie Liubavici (n. ca. 1519 - d. 1564) a fost un tipograf sârb care a activat în Țara Românească. Prin activitatea de tipărire a cărților liturgice slavone a stăvilit răspândirea cărților în limba română; pe de altă parte, însă, în atelierul său a deprins tehnica tiparului Diaconul Coresi.

10.-01-2015

Nr. 1/41

este un punct de acces unic, cetăţenii de oriunde pot folosi resursele tuturor bibliotecilor naţionale participante. Patrimoniul cultural al României va fi astfel cunoscut şi accesat cu uşurinţă de orice cetăţean al lumii, promovarea patrimoniului cultural românesc în lume reprezentând o acţiune esenţială pentru cunoaşterea României şi a valorilor sale în Europa şi în lume.

De asemenea, este o datorie a ţării noastre, ca membru deplin al UE, să participe la proiectele care au drept scop cunoaşterea şi promovarea culturii europene. Implicarea activă în proiectul TELplus este o acţiune prin care BNR îşi duce la îndeplinire misiunea – asigurarea accesului de calitate la colecţiile sale, atât generaţiei de azi, cât şi celor viitoare - în scop de cercetare, studiu sau informare.

REDISCOVER (Reunion of Dispersed Content: Virtual Evaluation and Reconstruction)

- este un proiect de cooperare în cadrul Programului Cultura 2007-2013, în acord cu obiectivele specifice ale acestui program: de sprijinire a circulaţiei transnaţionale a operelor şi produselor culturale şi promovarea dialogului intercultural. Obiectivul principal al proiectului este de a reuni, reconstitui şi de a face accesibile documente medievale şi renascentiste, dispersate în timpul Evului Mediu târziu şi la începutul perioadei moderne. Toate aceste activităţi vor fi efectuate pe baza platformei Manuscriptorium. În plus, fiecare partener va organiza o expoziţie naţională şi un workshop în care vor fi prezentate documentele virtuale incluse în portalul Manuscriptorium. Proiectul durează 12-15 luni şi implică 4 parteneri: Cehia,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Lituania, Polonia şi România. Principalul coordonator este Biblioteca Naţională a Republicii Cehe, cu suport tehnic de coordonare oferit de către AIP Beroun, Republica Cehă.

Biblioteca Digitală – proiect ce oferă acces la resursele electronice elaborate de Biblioteca Naţională a României (Revista Biblio-

tecii Naţionale, Revista de istorie a cărţii, Informare şi documentare, Culegere de traduceri prelucrate, ABSI – Abstracte în Bibliologie şi Ştiinţa informării, etc.) şi prezintă o parte a fondului digitizat din colecţiile sale speciale (manuscrise, carte rară, arhiva istorică, etc.)

Parte componentă a Bibliotecii Digitale Europene, proiectul are ca principal scop conservarea şi protecţia patrimoniului cultural naţional existent în bibliotecile din Sistemul Naţional de Biblioteci, precum şi promovarea colecţiilor şi lărgirea accesului la informaţie.

Biblioteca Naţională a României deţine în colecţiile sale speciale o varietate largă de documente cum ar fi manuscrisele, cărţile vechi

10.-01-2015

Nr. 1/41

şi rare, stampele, hărţile, etc. Pentru asigurarea unei mai bune conservări şi pentru creşterea vizibilităţii documentelor de patrimoniu atât în mediul academic, cât şi la nivelul publicului larg, acest fond a fost supus procesului de digitizare, proces care a debutat cu o selecţie riguroasă a documentelor. Astfel, s-a trecut la identificarea acelor documente care prin vechime şi starea lor de conservare solicită o atenţie deosebită, devenind priorităţi pentru fiecare colecţie în parte. În Biblioteca Digitală Naţională vor fi incluse şi documentele create numai în format electronic (cărţi şi reviste on-line, resurse electronice de pe site-uri, baze de date, etc).

Obiectivele care stau la baza acestui demers se referă la: transpunerea în format electronic a patrimoniului cultural scris, promovarea patrimoniului cultural scris la nivel european, protejarea valorilor de carte bibliofilă şi manuscrise sau a documentelor aflate într-o stare avansată de deteriorare, îmbunătăţirea posibilităţilor de acces la documente, local sau la distanţă, posibilitatea consultării simultane de către mai mulţi utilizatori a aceluiaşi document, oferirea unui mod de consultare a documentelor modern, în acord cu noile tehnologii, independent de spaţiul şi programul de funcţionare al bibliotecii (cu respectarea restricţiilor de copyright), îmbunătăţirea calităţii procesului de consultare a documentelor, creşterea numărului de resurse electronice realizate direct în format electronic, fără echivalent tradiţional (tipărit). „Europeana”, biblioteca digitală a Europei, este disponibilă în mediul online încă din anul 2008. La adresa www.europeana.eu, utilizatorii internetului din întreaga lume pot găsi peste două milioane de cărţi, hărţi, înregistrări, fotografii, documente de arhivă, tablouri şi filme din bibliotecile naţionale şi instituţiile culturale ale statelor membre ale UE. Proiectul iniţiat de Comisia Europeană în 2005 a fost realizat în strânsă colaborare cu bibliotecile naţionale şi alte organisme culturale ale statelor membre, precum şi cu sprijinul consistent al Parlamentului European. Găzduită de Koninklijke Bibliotheek - Biblioteca Naţională a Olandei, „Eu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

10.-01-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ropeana” este administrată de Fundaţia pentru Biblioteca Digitală Europeană, care reuneşte principalele asociaţii europene de biblioteci, arhive, muzee, arhive audiovizuale şi instituţii de cultură. „Europeana” inaugurează noi modalităţi de explorare a patrimoniului european: printr-un portal web disponibil în toate limbile UE, amatorii de artă, literatură, ştiinţă, politică, istorie, arhitectură, muzică sau cinema vor putea accesa rapid şi gratuit cele mai mari colecţii şi capodopere din Europa reunite într-o singură bibliotecă virtuală. Din 2010, biblioteca pune la dispoziţie milioane de opere reprezentând bogata diversitate culturală a Europei, oferind studenţilor, erudiţilor, iubitorilor de artă posibilitatea de a avea la dispoziţie şi de a cerceta online comorile culturale ale tuturor statelor membre şi demonstrând faptul că în centrul integrării europene stă cultura. „Europeana” este mai mult decât o bibliotecă, ne oferă şansa de a călători în timp, de a traversa frontiere şi de a descoperi noi semnificaţii ale culturii noastre. Mai mult, ea va apropia oamenii de propria lor istorie şi, totodată, unii de alţii graţie unor pagini şi instrumente interactive” (Viviane Reding, comisarul european pentru societatea informaţională şi mass-media).

Nr. 1/41

numai răsfoirea cărţii tipărite ne-o poate oferi.

Iar biblioteca contemporană reprezintă în fapt un spaţiu public al unor acte culturale în arii foarte vaste, în care bibliotecarul, prin toate acţiunile sale, face marketingul informaţiei culturale. Altfel spus, „Serviciile culturale în general, serviciile de lectură, mai ales, prin finalităţile lor educative, satisfac nevoi şi aspiraţii ale indivizilor şi grupurilor sociale în perspectiva devenirii umane”8.

Instituţie patrimonială esenţială, Biblioteca Naţională a României conservă, gestionează şi valorifică o parte importantă a tezaurului cultural naţional scris şi participă la construirea unei societăţi moderne, dinamice şi bine informate, prin integrarea la nivel naţional a resurselor documentare şi informaţionale, deschizând o cale către cunoaştere, în general, şi către cunoaşterea culturii şi spiritualităţii româneşti, în special. Ea înseamnă identitatea şi cultura românilor. Şi pentru că o carte bună se simte bine într-o bibliotecă frumoasă, vă invit să treceţi pragul Bibliotecii Naţionale a României, asta dacă nu aţi făcut-o încă!

Bibliografie:

Biblioteca: Revistă de bibliologie şi ştiinţa informării, Bucureşti, Biblioteca Naţională a României; Studii de Bibliologie şi Ştiinţa Informării, Bucu-

„Va dispărea cartea tipărită?” Iată o întrebare firească într-o lume a internetului şi a digitizării, în care avem cartea tipărită versus cartea virtuală. Dacă în lumea virtuală lectura poate fi comodă şi la îndemână, lectura în bibliotecă sau în propria locuinţă va fi întotdeauna însoţită de senzaţia de linişte şi confort pe care

reşti, Universitatea Bucureşti –Facultatea de Litere; Sachelarie, Octavian Mihail. Triunghiul cunoaşterii – Carte, lectură, bibliotecă, Piteşti, Editura Paradigme, 2012; Buluţă, Gheorghe. Scurtă istorie a bibliotecilor din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000; www.Bib-nat.ro.

©Dorina Litră, Piteşti

8

Popescu, Cristina - Biblioteca și cititorii. În Studii de Bibliologie și Știința Informării, București, Universitatea București - Facultatea de Litere, nr.3/1997

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„În Țara Moldovei, de Sus, Coborând dinspre obcini spre plai, Trece în nopți când e lună Voivodul Eminescu Mihai, Se oprește la sfinte altare Și-n crame cu vin de un veac, Privighetorile când îl văd se usucă De-atâta iubire și tac. Și-un cântec se face pământul, Un cântec și-un petic de rai Când trece în nopți înlunate Voivodul Eminescu Mihai” ( Mircea Micu) Acum la mijloc de ianuarie se petrec 165 de ierni de când Mihai Eminescu a căzut ca o lacrimă a lui Dumnezeu pe solul nostru românesc. De atunci până astăzi s-au scris biblioteci întregi despre el. Se pare că orice cuvânt în plus este de prisos. Și totuși... În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualității românești în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor și formației filozofice și științifice, apoi chinuiții și amenințații ani de slujbaș,

10.-01-2015

Nr. 1/41

în sfârșit, neînduplecații ani care i-au măcinat existența fizică, în ultima parte a vieții, prăbușindu-l definitiv.

Pe timpul vieții lui s-a vorbit că ar fi luat un sifilis de la Veronica, care și ea la rândul ei lar fi luat de la ofițerii pe care-i sluja ca infirmieră în Iași la 1877. De altfel povestea a auzito și Veronica care, după moartea lui, se simțea că e privită rău de toată lumea, fapt ce o face să plece din București la Văratic și, după aproape patruzeci de zile să se otrăvească. Augustin Z.N. Pop dezminte asemenea poveste. Alta era relația dintre ei. Ca dovadă că Veronica în anul 1887 îl ia bolnav de la Henrieta de la Botoșani și-l aduce în București pentru îngrijiri. Mult timp stau împreună, merg la spectacole de teatru, la plimbare etc. O fotografie descoperită de curând îi arată amici, fotografiați într-un grup de artiști, unde este și Caragiale. Aici însă vedem un Eminescu lângă Veronica și Vlahuță distrus de boală, tras la față cu o mare mustață în strachină, pe cap cu o pălărie cu pamblică într-un costum alb.

Cred că Eminescu-omul, viața lui, e greu de descifrat după 165 de ani. Mai bine să lăsăm

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.

El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescență culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Și mai presus de orice voia ca fiii lui să învețe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta și îi încânta cu snoave, proverbe și eresuri. Și copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteștilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, țapinarii.

Apoi la Cernăuți a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii pași spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba română la care stătea în gazdă.

Aici l-a numit și bibliotecar peste biblioteca gimnaziștilor. Primele poezii ale înaintașilor le-a citit și răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul și acum se îndrăgostește de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade și mai presus de toți, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme și le înnoiește, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu și pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin țară. Acum înflorește erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea și aventura pun stăpânire pe el. Colindă țara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiștii, devine chiar artist în Răzvan și Vidra, jucând rolul ciobanului.

Un rol de seamă în viața lui l-a jucat revista Familia a lui Iosif Vulcan. Aici publică

10.-01-2015

Nr. 1/41

primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primește cu brațele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiți ai Universității vieneze. Și ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista Convorbiri literare a primelor creații de valoare: Venere și Madonă și Epigonii. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creații ale necunoscutului poet.

Un capitol aparte din viața lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simțurile și scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De aici încolo începe calvarul. Venind în țară este supus unor vicisitudini politicianiste.

Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă.

Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului.

Dar Timpul devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această țară. Articolele lui de la Timpul încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică. Așa zisele pete gri din viața lui au fost discutate și paradiscutate.

S-a acreditat ideea în ultimul timp că Eminescu a fost ucis de serviciile secrete imperiale printr-o mare conspirație, avându-i ca protagoniști pe apropiații lui cei mai buni de la Maiorescu la Slavici și Caragiale. S-a mers până într-acolo să se spună că Ion Luca Caragiale s-a mutat la Berlin, sub oblăduirea serviciilor secre-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE te austro-ungare, ca un bonus pentru spionajul său asupra poetului. Nimic mai fals! Mutarea lui Caragiale la Berlin a avut alte cauze care nu fac subiectul acestui articol.

Eminescologi de ocazie, după aproape 125 de ani de la moartea lui Eminescu se străduiesc din răsputeri să demonstreze că Eminescu a fost victima unei mari conspirații care l-a omorât pe poet. Că mulți dintre apropiații lui Eminescu au fost agenți de influență ai imperiului, nu mai există niciun dubiu. Dar ei nau avut nicio treabă cu boala lui Eminescu, care a avut alte cauze. (Vezi

10.-01-2015

Nr. 1/41

Docent dr. medic neuropatolog Ovidiu Vuia (18.3.1929 - 29.9.2002) De la „Mai potoliți-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită țesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, și până la injecțiile cu mercur care i-au distrus viața, Eminescu a trecut printr-un hățiș al vieții greu de imaginat.

ție. Urmează apoi Serbarea de la Putna și articolele din Timpul care scot din țâțâni serviciile secrete ale imperiului.

Să fi fost societatea Carpați cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din Timpul împotriva Imperiului? Să fi acționat unii dintre junimiști ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu și pe de altă parte să-l incrimineze? Eu nu știu cum s-au suprapus niște coincidențe peste viața lui. Cum se face că pe 8 iunie 1883 e luat pe sus și băgat în ospiciu și imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relațiile diplomatice cu România, Bismark amenință cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară amenință cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susține că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecția luetică.

Eminescu a fost luat în vizorul serviciilor secrete austro-ungare încă de la venirea lui la Viena. Imediat se înscrie în cele două societăți românești România și Societatea literară și științifică. La 20 octombrie 1869 a fost proclamat membru ordinar, publicând articolul O scriere critică în ziarul Albina din Pesta (1870) sub pseudonimul Varro. Acum în sânul naționalităților din monarhia austro-ungară se agită ideea fărâmițării dualismului, urmând ca fiecare naționalitate, inclusiv Transilvania, să-și ceară autonomia. După acest articol, Eminescu este citat să dea explicații la judecătoria de instruc-

Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit (vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege.

Semnalul este dat de celebra „Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească.

Despre boala și moartea lui Mihai Eminescu Studiu patografic – Dezvăluiri - Material integral

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE După 1883 viața lui pendulează între reverie și durere. Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui „bolnavă”. Dacă neam apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără niciun tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal.

Oricum, Eminescu la Viena a avut o revenire impresionată, stare dezvăluită de scrisorile adresate de el cunoscuților și prietenilor, în acea perioadă (11-15). Limpede la creier, cât și în scrisul său de altfel niciodată schimbat, fenomen subliniat și de specialiștii grafologi.

Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odessa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc.

El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi.

Calvarul poetului a început la Botoșani unde i-a fost administrat prima dată tratamentul cu mercur.

Când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poe-

10.-01-2015

Nr. 1/41

naru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?

Cauzele morții nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicații politice, otrăviri și de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatoriului. După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis și bine documentat privind moartea și afecțiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare și dezvăluirile cutremurătoare.

Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează Despre boala și moartea lui Eminescu. Lucrarea se bazează pe fișe medicale, rapoarte medicale și constatări ale medicilor care l-au tratat și consultat pe Eminescu, atât la Viena, București, Iași sau Botoșani. Sindrom maniaco-depresiv nu sifilis. În primul rând după o întreagă mitologie în literatura și mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădește astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial și cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sindrom maniaco-depresiv. Asta o spune și medicul psihiatru botoșănean, cu o vastă experiență și dedicat studiului bolii lui Eminescu.

Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta. În receptarea lui Eminescu astăzi, o valoare deosebită o reprezintă și studiile profesoarei Monica Spiridon: Eminescu: O anatomie a elocvenței (Editura Minerva, 1994) și mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, Eminescu sau despre convergență (2009), prin care autoarea relevă: „Eminescu așteaptă să beneficieze de o prestație interpretativă și evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie și pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potențial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic și în funcția sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor național. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarități și dintre beligeranțele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puțin lamentabil“.

Astăzi avem tipărite cele cincisprezece mii de pagini din Caietele Eminescu, dar și studiul lui Constantin Noica – Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, contribuția esențială a filosofului în „problema Eminescu“.

O nouă lectură din Eminescu poetul, dar și prozatorul, și mai ales publicistul, ne arată cât de aproape ne este astăzi. De unde și mereu vehiculata sintagmă „Eminescu – contemporanul nostru“. Ziua lui Eminescu - Ziua Culturii Naționale. Imaginea completă a scriitorului Eminescu o putem avea numai după lectura creației

10.-01-2015

Nr. 1/41

integrale a poeziei, prozei și teatrului, precum și a publicisticii și corespondenței, întrucât autorul transferă părți din dramaturgia sa în poezie.

Proza este elaborată concomitent cu poezia și reflectă aceleași probleme. Poeziile din perioada 1870, din Convorbiri literare, merg în paralel cu proze precum Geniu pustiu și Făt-Frumos din lacrimă; marile poeme filosofice, sociale și politice, cu Sărmanul Dionis, proză filosofică și fantastică în care se regăsesc aceleași teme romantice cu cele din lirica sa.

Dramaturgia – rămasă în manuscris în stadii diverse de elaborare, scrisă de regulă în versuri, avea în prim plan fi guri istorice precum Decebal, Bogdan Dragoș, Alexandru cel Bun, dar și eroi populari sau figuri revoluționare ca aceea a lui Andrei Mureșanu – devine și ea o parte importantă a operei.

Dimensiunile sale spirituale întrec orice categorisire și încadrare în formule șablonarde. Dintr-o târfă el a făcut o madonă, dintr-o banală baltă, un lac de vis, dintr-o poiană, un omăt de iarbă.

La el nopțile se topesc în argint și aur. Pădurea se transformă în templu. De fapt toată natura e un templu.

Cromatica privirii lui e aparte, dominată de alb, galben și albastru. El vede prin ceață unghiurile închise unde se țese păienjenișul. La el lumea mică a gâzelor este o lume mirifică, umanizată și plină de miracole.

Poezia lui de dragoste este litanie. Dorul și dragostea sunt cele două sentimente care-l obsedează.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Articolele lui de la Timpul sunt și astăzi actuale.

Eminescu nu poate fi împărțit, repetându-se locuri comune și truisme, Eminescu trebuie luat Unic, așa cum a fost el, ferindu-l de aura senzaționalului.

Dar noi? Ce facem cu Eminescu?

Eminescu este și rămâne zeul tutelar al românilor.

Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor românești la o răscruce de drumuri și de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieșirea ei din ciunismul și pumnismul timpului, aplecare spre producțiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producțiilor de duzină și-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu și Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet și ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.

Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu „cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descoperă lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera.

Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu. ©Ion Ionescu-Bucovu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

prof. Elena Loghinovski

LA O NOUĂ EDIŢIE „Prima ediţie a acestei scrieri a apărut sub titlul Eminescu în limba lui Puşkin la Editura Junimea, în colecţia Eminesciana, în anul 1979.

Apreciată de specialişti reputaţi (Marian Papahagi, Monica Spiridon, Sorina Bălănescu, Cornelia Cârstea, Constantin Crişan, Mihai Cimpoi, George Muntean, Emil lordache) în reviste de prestigiu (Viaţa românească, Convorbiri literare ş.a.), cartea a avut şi un real succes de librărie, epuizându-se la scurtă vreme de la apariţie, astfel încât imensa cantitate de informaţie şi concluziile ei valoroase au devenit practic inaccesibile noilor generaţii. Acesta nu este însă singurul motiv pentru reeditarea cărţii.

De-a lungul celor două decenii ce s-au scurs de la elaborarea ei, au fost publicate o serie de lucrări importante despre Eminescu, s-au făcut paşi decisivi în ceea ce priveşte studierea şi tipărirea moştenirii poetului. În completarea altor demersuri de acest gen, Simpozionul Internaţional Eminescu în spaţiul cultural central - est- european, organizat de fundaţia noastră – Fundaţia culturală Est- Vest - împreună cu Uniunea Scriitorilor din România în anul jubiliar 2000, a scos la iveală un bogat material cu privire la destinul operei lui Eminescu în spaţiile culturale polonez, bulgar, grec, sârb şi ucrainean, a analizat aspecte interesante ale receptării poetului român în Ungaria şi Rusia, confirmând astfel concluziile lucrării de faţă. În acelaşi timp, în climatul negativismului

10.-01-2015

Nr. 1/41

la modă care coincide, din păcate, atât de des cu jubilarea ignoranţei, asistăm în continuare la deformarea adevărului, cu atât mai lesne de operat, cu cât se bazează pe „demascarea” (de regulă mult prea tardivă şi nenuanţată) realităţilor legate de strategia culturală a fostului regim. Astfel, oglindind lucrările Colocviului de la Neptun, sub titlul:Traducerea literaturii române în străinătate: Priorităţi şi Strategii, prestigioasa revistă Adevărul literar şi artistic (nr. 525 din 4 iulie 2000) îi oferă spaţiu unei traducătoare din Moscova, care afirmă că „În Rusia, Eminescu e cunoscut doar după nume...” Elocventele puncte-puncte care îi urmează acestei sentinţe, precum şi faptul că ea se constituie în titlu, au un impact spontan asupra sensibilităţii cititorului silit să ia această constatare categorică drept adevăr absolut. Or, lucrarea de faţă constată cu totul altceva.

Urmărind periplul traducerilor din Eminescu în limba rusă şi luând notă de rezultatele unor analize detaliate, cititorul nu va remarca doar cantitatea uluitoare de versiuni, publicaţii, ediţii în care opera poetică a lui Eminescu apare în spaţiul cultural rus, ci va afla cu bucurie că asupra acestei opere s-au aplecat, începând cu ultimul deceniu al veacului al XlX -lea, cei mai avizaţi specialişti în materie, precum şi o serie de poeţi remarcabili ai secolului XX, care, nevoiţi să renunţe la opera lor originală, nepublicabilă în epoca de „înflorire” a realismului socialist, s-au ocupat - întotdeauna cu dăruire, adesea cu har de transpune-rea în limba rusă a moşte-nirii marilor poeţi ai lumii.

Desigur, traducerea şi chiar tipărirea unei opere într-un spaţiu cultural străin nu înseamnă, automat, cunoaşterea şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE recunoaşterea - ei pe solul culturii respective.

N-a fost lineară nici soarta operei lui Eminescu în cultura rusă. Abordând problema cu mult discernământ, cu un deosebit simţ al valorii estetice, dar şi cu umor, autoarea cărţii ne aduce câteva exemple convingătoare de mari reuşite şi incontestabile eşecuri.

Iată de ce am hotărât să dăm cărţii, într-o nouă ediţie, un titlu nou, care să sugereze atât caracterul universal al operei poetului naţional român, contestat astăzi de unii cu atâta dezinvoltură, cât şi destinul acestei opere într-unul dintre spaţiile cele mai vaste şi importante ale culturii universale.“ Albert Kovács CUVÂNT ÎNAINTE O traducere poetică reuşită este întotdeauna un miracol. Ştiinţa îl neagă, mintea refuză să-l cuprindă, inima se bucură poate chiar mai mult decât de o operă originală desăvârşită. Să auzi sunând într-o altă limbă un vers perfect al lui Eminescu:

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă şi să surprinzi bătăile grele, ritmice ale clopotu-lui, cu reflexele sale metalice: Бьёт колокол полночный, и медь поёт тревожно

să găseşti recreată fără servilism - alta, dar aceeaşi - metafora unică în felul ei:

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă Но сон, таможник жизни, уснул в своей таможне

şi să contempli gândul poetului, transpus în toată profunzimea şi plinătatea sa:

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, S-asămăn într-viață și cu moarte Ci cumpăna găndirii-mi și azi nu se mai schimbă, Căci între amăndouă stă neclintită limba Торёною тропою ведёт меня мой разум. Чтоб жизнь и смерть ещё раз я сопоставил разом. Но равновесны обе, и чаши недвижимы, И стрелка между ними стоит неколебимо

Sau să citeşti о strofă din cea mai suavă poezie romantică în limba română:

10.-01-2015

Nr. 1/41

Peste vârfuri trece lună, Codru-şi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună şi să descoperi aceeaşi armonie inedită, care apare undeva la graniţa dintre cuvânt şi sunet, ritm şi prozodie, melodie şi sens:

Лунный серп над тёмной кушей. Листьев шорохи глухи. И сквозь заросли ольхи Слышен дальний рог зовущий... Îți este greu să crezi că asemenea versuri - atât de autentice şi de spontane - nu au izvorât dintr-o unică pornire a sufletului prea plin, îmbătat de armoniile eminesciene. Şi este greu să-ţi imaginezi că aidoma creaţiilor originale - ele sunt, de cele mai multe ori, rod al muncii, al trudei, uneori de-a lungul unor ani întregi sau chiar decenii.

Reîntruparea - în spaţiul altei culturi - a unei piese lirice în unicitatea şi totalitatea ci artistică este, pentru un traducător, unicul scop demn de luat în seamă. Reuşitele de felul acesta sunt însă extrem de rare în cazul oricărui poet, în orice literatură. Mult mai des se întâlnesc, printre traducerile existente, reuşite parţiale: o reproducere cvazitotală a unei singure valenţe estetice - a unei imagini, melodii, structuri prozodice, sau surprinderea unui singur segment - o strofă, uneori un vers, care apare ca o paradigmă a textului respectiv sau chiar a întregii creaţii a autorului tradus.

Nu rare sunt şi reuşitele aparente: versuri, uneori chiar fluente şi „frumoase”, în care apar, ca nişte năluci, imagini sau idei poetice cunoscute, dar care nu sugerează nici stilul, nici muzica, nici atmosfera specifică lumii poetului al cărui nume stă pe coperta cărţii.

Un admirator dezinteresat al poeziei va respinge în bloc tot ce nu este capodoperă, un cunoscător al limbii-emiţător va nega cu indignare orice traducere care nu se ridică la nivelul valoric al originalului. Traducerea se adresează însă nu celor care ştiu limba respectivă, ci acelora care nu o ştiu şi totuşi vor să cunoască

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE poezia scrisă în această limbă. Rolul traducătorului este, deci, să mijlocească această relaţie.

Rolul unui critic este să spună dacă a reuşit. În acest scop, criticul trebuie, în primul rând, să se elibereze de orice constrângere şi orice prejudecată. Nepermiţându-şi să uite nicio clipă de criteriul de bază în domeniul estetic: cel axiologic, el nu are voie nici să se lase ademenit de butadele şi calambururile ce afirmă, cu atâta spirit, ideea imposibilităţii unei traduceri poetice. El ştie cât de repede te amăgeşte asemănarea aparentă, formală - cazul celor care citesc „în lumina limbii-emiţător”, dar şi cât de simplu şi facil - este să respingi, printr-o analiză minuţioasă, aproape orice traducere poetică. Criticul este dator să fie pertinent şi - pe cât e posibil obiectiv. El trebuie să analizeze traducerea şi să se pronunţe asupra ei - în numele receptorului, dar şi în cel al emiţătorului, în numele literaturii dornice de cunoaştere, dar şi a aceleia care vrea să fie cunoscută. De aceea, poziţia sa trebuie să fie cât mai puţin dogmatică. Dacă autorul în discuţie nu a avut şansa să întâlnească, în literatura de receptare, un spirit echi-genial, dacă traducerile din opera sa nu au constituit, de la bun început, un volum de capodopere, ci fiinţează întro mulţime de versiuni şi variante eterogene ca valoare, criticul le va analiza ca atare, neomiţând nicio încercare izvorâtă din dragostea faţă de autorul tradus şi purtând pecetea unui talent autentic sau măcar a unui meşteşug bine stăpânit.

El va nega ceea ce este de negat, va afirma ceea ce este de afirmat, va extrage ceea ce e bun chiar dacă este doar „un gram de radiu în mii de tone de rocă verbală” (după expresia lui Maiakovski), privind toate aceste încercări, eşecuri şi reuşite, ca tot atâtea momente constitutive ale întregului proces de împământenire a creaţiei unui poet pe solul altei limbi, al altei literaturi şi al altei culturi.

Un asemenea proces de „inoculare” a creaţiei eminesciene limbajului poetic rus va sta în centrul atenţiei noastre în lucrarea de faţă.

Ca o voce singulară în ansamblul „receptorului global” (cititorul de limbă rusă), autorul lucrării nu poate, desigur, avea pretenţie la obiectivitatea şi infaibilitatea acestuia - lucru im-

10.-01-2015

Nr. 1/41

posibil pentru o conştiinţă individuală. Pretenţia sa va fi totuşi să încerce să spună adevărul despre obiectul ales - întrucât acesta îi este accesibil cu nuanţele lui uneori abia perceptibile, a căror dezvăluire ar putea părea chiar supărătoare, dar nu, desigur, pentru aceia care s-au aplecat cu aceeaşi dragoste şi pietate asupra operei marelui poet şi deci nu au, nici ei, altă dorinţă decât aflarea „adevărului” sau ceea ce îl poate înlocui în condiţiile atât de precare ale „ştiinţelor” noastre filologice. ÎN LOC DE CONCLUZII Recitind astăzi „la rece” lucrarea pe care ne hotărâm, în sfârşit, să o încredinţăm tiparului, constatăm că ea poartă pecetea prea distinctă a vremurilor în care a fost concepută - vremurile încrederii noastre nestrămutate atât în posibilităţile artei traducerii cât şi în ştiinţă filologică, capabilă să-i descifreze tainele. Şi totuşi, ne decidem să o publicăm tocmai astăzi.

A devenit o modă la noi să se discute cu o anume superioritate snoabă despre imposibilitatea traducerii versurilor, mai ales a versurilor unui poet naţional, cum este Eminescu. De multe ori, la aceasta se adaugă convingerea că o astfel de traducere ar fi chiar inutilă, considerându-se că un poet, fie el de o autentică valoare, din secolul trecut nu este capabil să deschidă literaturii române calea spre recunoaşterea universală.

Editurile însă continuă să publice traduceri din Eminescu. Pe lângă un val de tălmăciri noi, adesea producţii ale unor amatori şi grafomani, care se grăbesc să ne ofere „versiunile” lor, capabile doar să-l compromită pe scriitor în străinătate, sunt reluate şi versiuni vechi, perimate sau lipsite, din capul locului, de valenţe estetice. Un exemplu pregnant ni-l oferă o apariţie recentă un impunător volum intitulat Luceafărul ce conţine traducerea poemului eminescian în nouă limbi - scos de editura Cartea românească sub egida Uniunii Scriitorilor.

Pentru a ne menţine la un nivel profesional pertinent, în numele căruia pledăm, nu ne vom pronunţa asupra versiunilor în limba franceză sau germană, engleză sau maghiară. Observăm doar că reluarea versiunii ruseşti a Lu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

10.-01-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ceafărului din 1958 nu-i poate bucura nici măcar

pe autorii ei şi, cu atât mai puţin, pe cititorii din zilele noastre.

Cele spuse sunt confirmate, sperăm, de analiza făcută mai sus, care constată modificarea - de fapt, răsturnarea - întregului sistem de imagini din original (înger şi demon nu există; Demiurgul este numit Dumnezeu şi se poartă ca atare; lipseşte numele de Hyperion şi, de altfel, şi al Cătălinei etc.), răsturnare ce văduveşte textul eminescian de dimensiunea lui mitică şi, implicit, de profunzimea filosofică. Pe lângă aceste deficienţe care infirmă de la bun început valoarea textului ales pentru reeditare, important este şi istoricul celor cinci versiuni ruseşti ale Luceafărului, care înregistrează, printre altele, nemulţumirea faţă de prima versiune chiar a unuia dintre autorii ei: Iuri Kojevnikov - a continuat, timp de un sfert de secol, să lucreze la elaborarea unei variante noi, personale şi mult mai apropiate de original - fapt ignorat de editori cu aceeaşi surprinzătoare indiferenţă.

Preferăm deci să nu asistăm nepăsători la acest gen de fenomene, ci să pornim la drum în speranţa că, după eliminarea consideraţiilor prea subiective - pe care o vor înfăptui, probabil, timpul şi competenţa crescândă a criticii interpretative - vor rămâne totuşi utile, atât pentru cititor, cât şi pentru editorul interesat, cel puţin câteva date certe şi observaţii la obiect din carte. În acest context, atragem atenţia cititorului asupra Bibliografiei, care conţine, în afară de lista de volume separate, şi publicaţiile mai importante din diferite reviste (I), şi pe aceea a pieselor distincte ale liricii eminesciene în diversele variante şi versiuni ruseşti (II), apărute atât în volume, cât şi în revistele literare (am exclus doar retipăririle, destul de numeroase, din presă). Pe lângă datele pe care vrem să credem, exacte, (chiar dacă nu am avut în vedere decât ediţiile care ne-au fost accesibile), această listă bibliografică îi va oferi amatorului de statistici un tablou, mai mult decât onorabil, al apariţiei, în zeci şi sute de mii de exemplare, al poemelor eminesciene în forma lor nouă, plăsmuită de arta cuvântului rus - dovadă a înaltei consideraţii de care se bucură creaţia marelui Eminescu în lite-

Nr. 1/41

ratura şi cultura vecină. În ceea ce priveşte concluziile asupra calităţii traducerilor respective, vom conchide în acelaşi spirit optimist, ferindu-ne, desigur, de exagerări entuziaste, dar necontaminaţi nici de scepticismul „la modă”: opera de strămutare, de „împământenire” a creaţiei lui Eminescu în spaţiul literar rusesc este astăzi demarată, am spune, în condiţii bune, nivelul general al traducerilor fiind înalt, iar unele versiuni reuşind chiar să restituie valorile ei intrinseci. Este însă un proces deschis, şi tocmai de aici izvorăşte o nouă speranţă: ceea ce nu a putut să fie tradus astăzi va fi tradus poate chiar mâine. Deci e nevoie de tălmăciri repetate din Eminescu, dar e nevoie şi de tălmăciri noi, tot mai numeroase din alte opere ale literaturii române - anterioare, sugerând sonoritatea izvoarelor literare ale creaţiei eminesciene, şi ulterioare, care îi vor stimula cititorului străin intuirea spiritului limbii şi literaturii române, oferindu-i astfel un context necesar receptării operei traduse. Toate acestea, în contextul apropierii între cele două culturi, al schimburilor de valori tot mai diversificate, vor face posibil, credem, apariţia unui Eminescu vorbind cu o voce clară şi puternică în „limba lui Puşkin” - expresie care defineşte, aidoma sintagmei „limba lui Eminescu”, acel limbaj poetic bogat şi veşnic viu, în care există toate registrele expresive şi sunt posibile toate „rostirile fundamentale”. ©Elena Loghinovski N.R.: Prima ediţie a apărut la Editura Junimea, în colecţia Eminesciana, în anul 1979. (iar a doua ediţie la editura Vinea, în anul 2000) cu o copertă de Vasile Socoliuc9. Volumul poate fi comandat la sediul Fundaţiei Culturale Est-Vest – prin intermediul revistei noastre: la adresa: nomenartis@gmail.com

9

Vasile Socoliuc (Vasea, pentru prieteni –n. 7. 08. 1937, la Tişauti, judetul Suceava - d. 11. 08. 2008, la Bucureşti) a fost un grafician român,de origine ucaineeană, - absolvent al Institutului de Arte Plastice NicolaeGrigorescu din Bucuresti (1963). Ilustrator consacrat, Vasile Socoliuc a fost un pionier al graficii contemporane româneşti, un nume răsuntor printre iubitorii de artă plastică. A obţinut „Premiul naţional pentru ilustraţie de carte pentru copii“, iar în anul 2006 a fost decorat cu Ordinul „Meritul cultural" în grad de Cavaler.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Apele tale sunt atât de adânci! - îmi şopteşti.

Fiecare picătură e parte din ocean!

- O porţi în seninul zâmbetului tău, cerul se va deschide mereu înspre tine, iar eu voi fi un simplu muritor care te va privi, ca pe-o zeiţă, cu pasiune şi dorinţă.

Sunt atins de un fulger, am căzut din graţia divină, cine mă va ridica înspre tine? Mă voi întinde înspre paradisul pe care-l simt prea departe de mine, cel lipsit de prezenţa ta, în final eşti tot tu. îmi spui.

IRINA LUCIA MIHALCA

meu

Cea mai frumoasă parte a sufletului

Până la ultima picătură am respirat această unică, limpede, clipă născută în noi, ţesătură fragilă întinsă peste ochii plini de dor, văl de lumini, plutind peste fântâna memoriei!

- Mă porţi pe tărâmuri pe care le simt în inima mea, dintotdeauna, îmi vorbeşti de aproape şi mă cunoşti, îmi vorbeşti de departe şi-mi pătrunzi gândul care mă-nvăluie în ţinuturi îndepărtate, pe care, cumva, le-am lăsat departe de mine.

La capătul acestei lumi noi, îţi aparţin! - îmi spui, dragul meu.

Cine, cui aparţine? Eşti sigur că-s gândurile tale, cine le concepe şi cine le simte?

- Nu ştiu, iubito, spun ce simt!

Spune-mi, inimă frumoasă, cine vorbeşte, eu sau tu?

Te regăsesc pe câmpiile pline de zumzet, în apa lină şi izvorul apelor vii, trăim prin reflecţie! Ştii cine sunt, caută-mă, acolo, în adâncuri!

- Eşti parte din univers, ştiu, universul tău e vast şi mă primeşte să fiu o licărire din oceanul fără margini pe care-l porţi în tine.

Îmbrăţişez Lumina din Lumina ta, dragul meu!

- M-ai simţit, această Lumină, scrisă în adorare, lumina care, venind în lume, luminează pe-orice om...

Cu tine fac paşi mai frumoşi, ca pe nisipul mării în zilele de vară, sunt călătorul ce-apare în cale şi te priveşte cu nesaţ, liniştite unduiri de ape adânci eşti, apa vie din care, dacă vom bea, în veac nu ne va mai fi sete.

Energiile s-au împânzit peste locuri încă nedescoperite. În această tăcere există un cuvânt de ordine, oricum aş privi starea mea, eşti cea mai frumoasă parte a sufletului meu.

Cine eşti?

„Io son l'umile ancella...

Un soffio è la mia voce, che al novo dì morrà... * Înfăşurat în ghemul gândurilor, fiecare clipă se stinge-n însingurare dacă nu e aici, durerea e mult prea mare s-o mai porţi cu tine, prin tine curge viaţa ce te poartă spre izvor.

Tragedia şi muzica! Luminile se sting,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ascultă muzica - liantul care ne leagă, ne uneşte -, suntem una, suflete înălţate pe treptele sunetelor ce desenăm aceste cuvinte.

Cine eşti? Cine-a creat lumile şi tot ce se vede prin ochii lor?

Cine-a creat firul de iarbă şi căprioara ce-o paşte?

Cine-a creat pasărea cu aripile larg deschise plutind în cercuri şi-apoi depărtându-se-n zările întinse?

Lumina lină şi caldă ce străbate ca un foc stările în care-ţi aşezi sufletul cu puterea ce se naşte din viaţă. Îndrăgostiţii mor ultimii, simţi o prezenţă, o copleşitoare şi-o apăsată duioşie?

Cuvintele nu-şi mai au loc, în lumea noastră suntem însăşi cuvântul, în noi se naşte totul, acum începi să trăieşti adevărata viaţă.

Cum să nu-ţi aminteşti?! Aici eşti dintotdeauna!

Simţi iubirea cum curge-n trupuri ca un râu al vieţii într-o nouă formă care se ridică şi-apoi ia alt drum?

Oare cât din noi vrea să rupă tăcerea nopţii şi să intre-n lumina simţirii?

E ultima noapte când umbrele o să dispară, din ceaţa unor vremuri demult apuse va răsări lumina în viaţă, contopindu-te cu raiul.

Strigăt al vieţii, un spaţiu sacru unde doar sfinţii se pot întâlni, fiecare trăire te sfâşie, cuvintele par intruse, acum simţi, nu mai vrei să înţelegi nimic!

Ai coborât mare parte din cer în suflet, i-ai atins zăgazurile şi ţi-ai întins mâinile peste lume, ai deschis porţi cu totul nebănuite, te bucuri să te regăseşti în viaţa ta unică, năvalnică, inestimabilă.

10.-01-2015

Nr. 1/41

Ecce Homo! - strigă şi marea, şi cerul, şi pământul, îmbrăţişându-l vei deveni ca el, nemuritor!

Fiţi binecuvântaţi, Fii şi Fiice ai Celui PreaÎnalt, rămâneţi mereu aşa cum vă ştiu!

Să te descoperi cumva pe tine în forma pregătită înainte de întemeierea lumii... __________________________

„Eu sunt robul umil...

Vocea mea este doar o șoaptă, care, cu noua zi, va muri.” opera Adriana Lecouvreur

CALOTESCU TUDOR GHEORGHE

viaţa e o luptă în care nu contează învingătorul uneori nici măcar cine pierde importantă e doar lupta chiar şi cu morile de vânt deşi ţelul final e victoria ajunşi în vârf vom învăţa singurătatea iar cei care cred că odată ieşiţi învingători lupta a luat sfârşit vor avea soarta cezarului şi norocul sisifului ......................................... suntem doar un fel de condamnaţi la luptă care din când în când se iubesc fac copii scriu poezii sau desenează raiul ......................................... zeii pot fi condamnaţi să privească spectacolul la urma urmei ei au inventat gladiatorii dar dumnezeu nu s-a gândit la spectacol când a creat lumea dovadă că el se lasă de fiecare dată răstignit în aplauzele mulţimilor nesătule de sânge şi pâine

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

n-am mai zărit.

COTEA MIHAI

Gri şi feeric, gând antitetic: Dacă afară-i toamna privind rece de sus, din mine-ţi scot amintirea cu ochii blânzi şi apus, să-ncălzească privirea cu o vară, dor nespus…

TOT CE AM UITAT SĂ SPUN… …Venind de pe drum, ce-aş mai fi putut să-mi spun?

Din faţă apare şansa vlăguită-n trup de fum, în spate aud avalanşa: „Ce-ai putea să faci acum?”

ZIUA BUNICULUI (BLESTEMUL DRICULUI) Azi era să fie ziua bunicului şi ar fi fost, dacă era, dar vremea nu mai e amica lui, iar soarta nu-i de partea mea.

De astăzi.

Tot ce am e întrebarea, zborul şi un dor nebun…

Mi-ar fi spus cândva, ea, marea, tot ce am uitat să spun?!

Căci mâine toate-s amintire iar şi viaţa mai înaintează cu un vers, e simţământul cutumiar ce mă-ncearcă mereu, pervers. Şi doare.

EXPEDIŢIE MATERNĂ

Îmi amintesc de umbra lui, e singura ce mi-a răspuns cu glas sec, al pământului şi cruntul frig ce i-a pătruns. În oase.

M-am trezit în buricul pământului încovrigat în placenta dizgraţiei, plin de lichidul delăsării.

E lipicios. El mă cere, tu nu m-ai vrut.

Cu paşi mici pornesc înapoi, mereu aleg calea întoarsă…

Undeva, pe drumul de regres eşti tu.

Ai rămas acolo, fără interes.

Când glasul sângelui tace, povestea vieţii mele zace.

E o tăcere soră cu soarta…

Ai plecat.

El va să vie sau va sta?

Stai, bunule, tu mai rămâi!

Ai grijă de familia ta! „Cei de pe urmă vor fi cei dintâi”...

Azi iau brişca bunicului şi tai blestemul dricului! ...Împărăţia cerului...

TOAMNĂ-N ANTITETIC Azi te-am zărit sumbră, rece… apoi te-am simţit.

Din toate gândurile, al tău, cel gri, le întrece.

Gri şi noi doi…

Dar cerul?

Răceala m-a cucerit, apoi…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

în aşternutul îmbuibat cu vise...

Biciuieşte caii, mai repede să gonească Inima ta e departe, transplantul de dragoste e deja un tabu.

FLAVIA ARMINA ADAM ŢI-AŞ SPUNE DA Ţi-aş spune da, dar trupul meu e-un trup ce nu-i al meu şi pietre îmi atârnă de picioare, tu ai lanţul tău, eu lanţul meu, iubirea mea e-o linie curbă-nchisă din care chiar de-aş vrea să ies, nu pot... Ţi-aş spune da, dar trupul meu e prins în glob de sticlă şi dacă el s-ar sparge, eu m-aş face ţăndări...

Nu poţi fi robul neputinţei mele, eu nu aş şti pe malul stâng al iernii mele să port în palme îngeri trişti de gheaţă pe care să-i arunc pe rând la uşa ta şi tu să îi primeşti de parcă m-ai primi pe mine, lăsându-i lângă foc să-şi încălzească ochii...

Mă sufoc, fără dragostea ta e-atât de frig, pe urma melcilor voi păşi spre singurătate.

NU MĂ CERTA

Tic-tac! Tic-tac!

Clipele au încremenit în ceasornic alunecă prin părul meu, ursitoare visând.

Pe copitele roibilor, zâmbetul meu prăfuit are gust de cenuşă şi de durere.

TIMPUL NI S-A ÎNTORS ÎN PĂMÂNT Timpul ni s-a întors în pământ, ne sună-n atrii zurgălăii precum clopotele la vecernie.

Suntem străini gonind pribegi pe clape, prin fulgi ori toamne încă nerostite.

Numai iubirea, ruşinată, ne umblă paşii pe sub streaşină.

ASCUNDE-MI INIMA ÎN TINE! Ca un rechin alb mi-ai sfâşiat plăpândele aripi, legându-mă de vârful ierbii cu sărutul lui Iuda.

Nu mă certa când nebună alerg ca un copil prin iarna inimii tale aceea nu sunt eu, sunt numai paşii mei, desculţi de iarbă şi de cântec...

N-am să te iert, dar îţi voi trece trupul prin ochii mei scăldaţi în primăvară, în care ghioceii-au înflorit a soare.

Tropotul cailor roşii împachetează-l frumos în cutia cu îngeri şi dăruieşte-mi-l cu trupul tău odată, să pot să-l sorb şi să mă-mbăt de fericire, să facem schimb de anotimpuri şi icoane

Ascunde-mi inima în tine şi cerne-mi liniştea în rugă de lumină şi de demoni, să mă desfac în faţa ta precum o perlă!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

visuri-pieziş, zboruri-zboruri mereu amânate, izvoare – lacrimi, lacrimi prelinse printre pleoape amorţite-n aşteptări, tristeţi în octave... dureri ce nu mai dor...

cine sunt eu?

POP STELU

adeseori stau la taifas cu sufletul meu şi... mă întreb (eu şi fărâma rămasă din Eu)... cine sunt eu? sunt pumnul de lut frământat din propriul Eu, rostind în fapt de sară cuvinte ce stau să cearnă tristeţi şi bucurii deopotrivă, când luna îşi caută hodină pe cate-un crepuscul punct cardinal într-un ritm de conjuncţie cu statut planetar rupt dintr-un indescifrabil sistem universal. sunt o fărâmă de vis ce-alunecă prin univers, şoapta oglindită într-o undă de vers, o notă rătăcită pe clapele pianului-vreme într-un perpetuum concert ancestral unde până şi visul devine visceral. sunt aripa frântă a zborului invers ce-şi caută rost şi sens într-o ultimă zvâcnire de vers, un zbor de suflet-flutur cu iz de zeu, rezultat al unei binecuvântări dumnezeieşti cu determinare de Eu... acesta să fiu eu?

Clepsidra tornadelor din noi cu ce-am rămas? timpul scurs din trinitate şi... spaţiul ce umple clepsidra tornadelor din noi. toate ne sunt măsurate...

cu atât am rămas cu holograma timpului scurs din trinitate şi spaţiul ce umple clepsidra tornadelor... în noi.

Semn al cunoaşterii de sine

(dedic aceste rânduri omului simplu şi fain Grigore Leşe.) tăcut şi nud o vreme-am străbătut cărări pierdute-n uitare, am răscolit păduri scrijelind în lemnul alb chip de iele, (dintr-o nefirească dorinţă de identificare şi definire a iubirii mele) în scorburi găujoase am răsădit cenuşa sufletului pustiit, şi visele le-am atârnat pe ram cât mai sus... sus în bătaie de vânt, înşiruite înmiit, când mâinile au prins miros de-împreunare, şi-n scurtul timp rămas capătă profil de lumânare... binecuvântează mamă pruncul din mine, dar mai cu samă, luminează-mi drumul spre cunoaşterea de sine... tu ştii mamă dorinţa-mi veche de-a da contur lumesc sufletului meu, când prunc fiind, am început să lipesc în unghiurile adiacente sufletului cât-un boţ de lut sub formă de Eu... mai apoi, când lutul deveni vâscos, alunecos doar printre cuvinte, boţul de lut l-am umezit în roua iubirilor trecute, tăcute şi nerostite... nerostite de teama cuvintelor ce ar fi putut să prindă viaţă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la fiecare zâmbet împietrit pe faţă, la fiecare sărut-mut, la fiecare păcat ieşit din tipare, la fiecare simplă chemare a sentimentului răstignit pe altare... binecuvântează mamă pruncul din mine, cât încă mai sunt părtaş cunoaşterii de sine... vezi mamă... mâinile-mi miros a-împreunare, şi-n scurtul timp rămas vor prinde contur de lumânare... încet, încet, încet se stinge pruncul din mine... să fie şi acesta un semn al cunoaşterii de sine?

de ce suntem Născuţi? nu simt durerea ce curge'n valuri printre tenebre colonade, simt, doar, clepsidra risipită ce picură din noi, şi fiecare pas ce conturează amprenta iubirilor pierdute în zâmbetul care primeşte aprobul clipei născută din genuni, din sfânta încrucişare a ispitirii în cei buni...cei mai nebuni dintre nebunii născuţi din farmecul frământării lutului sumar, simt, doar, culoarea ce căpăta contur în quadratura seninului din Univers, acolo unde... unde nu's... acolo unde... fiecare vers capătă sens şi-un adevărat culcuş cuvântului din noi...

10.-01-2015

Nr. 1/41

eu, i-am cerut să-mi definească, sus pe boltă, o stea, el, cere plată în avans, şi vrea să mă-amăgească cu un fulg de nea, eu, îi confirm pe boltă inventarul stelelor pierdute în Pleiade, iar steaua ce-am ales-o-i undeva sus... sus în Carul Mare. opreşte dom'le cheferist pentru-o secundă carul, mai am câte ceva de-orânduit... tristeţea şi amarul, un vis de împlinit şi-un bob de iertăciune, o floare de sădit sub clopotul preaplinului de rugăciune. opreşte dom'le cheferist pentru-o secundă carul... de nu poţi opri, tu, carul... opresc, atunci, planeta, vreau să cobor... să stau de vorbă cu acarul.

de ce suntem Născuţi doar... din Nevoi?

Ultima haltă

Mihai Cătrună - Orizonturi

opreşte dom'le cheferist, pentru-o secundă, carul, căci am o vorbă, de vorbit, cu-acarul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Aproape de cerul cocorilor Stau nemişcată pe un pat de iarbă albă cu gândurile împrăştiate aproape de cerul cocorilor nu-mi amintesc să fi dormit vreodată mă-ntreb cum dorm cocorii… lumina e tot mai rece şi puţină până la primăvară ce-am să mă fac?

Să ucizi o pasăre cântătoare Să ucizi o pasăre cântătoare doar pentru c-o uşă ţi-e surdă şi inima ţi-e mută iar sufletu-ţi pluteşte în vidul din trup departe eşti de tot ce-i viu urât şi pustiu ca un tăciune amorţit fără nume şi chip vid la nesfârşit născut din negre vise bat clopotele-n ceruri iar vântu-adie trist – toţi copacii lumii au plecat spre un alt univers ducând pe braţe pasărea ucisă cea care-a fost cândva cântătoare…

Altarul din deşert Altarul din deşert încremenit într-un singur cuvânt – epidemia căldurii din florile de nisip se scurge pe trupul scheletic nimeni nu mai visează – orbi prin tunelurile mucegăite mă gândesc: atunci era mai bine liberi încremeniţi într-o altă lume deoarece totul începea de la un gând.

nimeni nu ştie de cocorii ce tremură-n frig ferestrele oceanului se-nceţoşează-n furtuni de nisip din clapele pianului alb cad aripile cocorilor poarta cerului e-nchisă cocorii mei s-au rătăcit în labirintul timpului...

Odaia de piatră În odaia de piatră chipurile sfinţilor pironiţi mucegăiesc cuvintele cerului se cristalizează într-un nor negru iar surâsul durerii le zace pe buze întunericul din odaia de piatră absoarbe lumina frumoasă din fereastră flori negre-au răsărit din podeaua spartă fantomele-au prins rădăcini de sârmă pe pereţii ei s-a trezit pasărea morţii cu aripile-i reci despică strigătul mut din lacrimile sfinţilor timpul încărunţit se stinge-ncet în braţele umbrelor bisericile pângărite s-au scurs pe câmpiile muribunde doar caii de pământ mai zboară azi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

10.-01-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/41

Un vânt liliachiu Luminile becurilor de pe stâlpii de-afară stau mărturie-n fereastra mea un vânt liliachiu mişcă foile de pe biroul alb umbrele unor crengi pendulează pe el somnul bântuie prin bezna difuză liniştea pereţilor din beton mă face să visez povestea filmului de demult timpul fără timpane surd mut se rostogoleşte pe asfaltul umed şi dispare în crăpăturile gri – găsesc un alt timp dar orb şi măcinat de păianjeni coloraţi mă duc la fereastră privesc – lumea s-a schimbat şi mie nu mi-a spus nimeni.

Amurgul nu vindecă Stafiile îşi flutură umbrele despuiate cei vii s-au ascuns în morminte de pe crucile împovărate literele cad putrezite din brazii uscaţi sar bucăţi aşchii dimineţile calde au plecat şi ele ...timpul decade amurgul nu vindecă mi-au spus rădăcinile crescute din tâmpla cerului. ©Georgia Miculescu

ŞTEFAN RADU MUŞAT Epitaf

Motto:

( la moartea unui înger )

Sufletul este mereu acolo unde flămânzii luptă/ pentru o fărâmă de lumină, la răsărit ...

La început am fost un vis la celălalt capăt întunecat al veşniciei, visul a venit de la celălalt capăt al luminii, iar lumea a devenit umană şi temătoare, purtând fiorul reîntregit din foc nepământesc pe tâmplele de lut, şi-atunci s-a împlinit mugurul de viaţă prin bunăvoinţa Celui Preamărit ; acum am rămas înger prigonit în osânda veşnică, dar vrednic de ecoul tuturor dorinţelor desăvârşite în bucuria şi echilibru lumii, aripile mele sfidează renunţarea în adâncul cerului.

Acolo am semănat cu alb cea dintâi mireasmă a primăverii să înduioşez umbra uscăţivă a morţii, vremea să nu mai grăbească rânduiala vieţii, revărsată până –n temelia verde a pământului .

Astfel am adus din nou speranţa să lumineze anotimpul celor trişti cu zilele căzute galben în nostalgia toamnelor târzii, pentru răscumpărarea timpului pierdut în nopţi trecute prin tăcere ; păcatul şi minciuna le –am întemniţat în era întunericului, nimeni să nu le vadă, nimeni să nu le –audă, ei să trăiască imaculat, departe de ispită şi ademeniţi de rai, eu să rămân în rugăciunea lor - Lumina .

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

N-aş putea trăi fără să te aştept ...

Sunt rătăcitor în fiecare clipă fără tine, iar tu te zbaţi în trupul meu uitat de îmbrăţişări ; anii îmi sunt târzii şi grei prin anotimpul copacilor reci, nefericiţi şi goi, unde şi vântul a plecat demult singurătate ; trăiesc în ea aşteptându-te pentru că sunt tăcerea care aşteaptă, să-mi vindec sufletul cu tine şi îmi aleg la nesfârşit aceeaşi întâmplare de a fi cu mine departe de durerea nopţilor de piatră ; să-ţi spun că nu pot visa fără tine, că aş putea muri de fericire, sărutându-ţi nefericirea din ochi pentru că lumina a rămas în dimineaţa blândă, vie, îndelung deplânsă de frunzele ce au murit şi altele căzute ieri în agonie; să-ţi spun câte ceva despre liniştea fără noi ce nu-şi cunoaşte hodina în noapte, despre singurătatea care nu aduce lumină şi am dreptul să te caut în anotimpul iertării pe care l-am născocit din zădărnicia unui vis; de vremea care se aşterne galben în primul ieri pierdut prin lumea rece, fără tine ... vibrează tot pe lângă mine şi nicăieri n-am să mă pot ascunde, nici măcar în absenţă, dar n-aş putea trăi fără să te aştept... ** Iubirea, sublim ceresc cu miros de veşnicie, fragment de univers... ©Ştefan Radu Muşat

CARMEN ŞTEFANIA LUCA (ODIN), Republica Moldova EXPLOZIE CU EFECT PE TERMEN LUNG nu mai ştiu de mult cum vin lucrurile port universul în mine sau mă poartă el m-am împrăştiat prin lume în urma unei explozii nu ştiu pe unde sunt şi cât mai sunt distanţele se alungesc şi se tot alungesc între mine şi celălalt mine şi celălalt şi tot aşa până când departele s-aşază undeva în amintirea mea din ce în ce mai tăcut picură viaţă dintr-o perfuzie agăţată de peretele incolor dar cine ştie prin ce vene mai curge trăim separat şi nu ne-am mai atins poate s-au dus dincolo să-şi cumpere haine de înger în timp ce eu răscolesc pietrele şi pământul şi florile până şi stelele acelea mici cu ochii abia deschişi să văd unde mă văd şi să mă întorc din drum un alt mine se zvârcoleşte în pântecele destinului să iasă afară eu nu-s acasă rătăcesc

INTANGIBILĂ INIMA ÎNCĂ e o tăcere care mă rupe-n bucăți crește văzând cu ochii un gol din care eu nu știu să ies te-aștept în punctul unde drumurile s-au oprit cândva într-un iulie atât de cald mai știi privirea dincolo de sticlă striga și striga nu în viața asta trebuia să ne întâlnim

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

10.-01-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu nu aici unde timpul e din ce în ce mai subțire ne curg printre degete clipele și ne lovim pierzându-le ce himeră o fi viața asta și de ce noi încăpem din ce în ce mai puțin mi-e dor de aerul în care mi-am plantat aripile mi-e dor de cuibul unde-am învățat s-adun probabil voi deveni un puzzle iar mâna ta parcă e prea departe asincron toate se vor așeza și cerul și înaltul și zborul e o tăcere care mă sfâșie și-mi vine s-o fac ferfeniță hai s-o rupem totuși tu un colț eu un colț și tot așa până când atingerilor le vom da sunet.

Nr. 1/41

Sub cer istoria suspină din morminte, de la-nceput, adânc, din când în când, iar sus de tot, în sferele preasfinte, Cuvântul se vrea zbor din gând în gând.

MĂNĂSTIREA ARAD-GAI Pe-aicea dimineaţa coboară dintre nori în sunete de toacă şi în parfum de flori şi-n loc de rouă rece aduce pe pământ cuvinte de utrenii şi pale de Duh Sfânt.

Pe-aicea Preacurata se plimbă pe alei cu-alai de serafimi zburând în urma ei şi pomii toţi emană iubire şi miresme şi iarba creşte lin, în ritmuri de pricesne.

O maică, Ieroteea, te-aşteaptă la intrare cu cărţi duhovniceşti şi zâmbet şi candoare, iar la trapeză zilnic se-ntâmplă o minune: tot ce mănânci primeşte un gust de rugăciune.

Pe-aici s-a pripăşit pentru eternitate un sfânt numit Simeon (un stâlpnic de departe), şi-a mai rămas aici Cleopa – un părinte ce predică cu foc şi pară în cuvinte.

FLORIN T. ROMAN DINTOTDEAUNA CUVÂNTUL Întotdeauna basmele s-au spus numai în şoaptă, seara, la fântână, întotdeauna spicele s-au dus cu gesturi fragede, discret, din mână-n mână.

De când e lumea ziua s-a-nserat pe nesimţite, lin, din clipă-n clipă, de când e dorul doinele-au zburat din nor în nor, din aripă-n aripă.

De când s-a tras hotar de sânge între veacuri Iubirea s-a retras din munte-n munte să-şi caute-însetată răni şi leacuri şi să le bea cu rugi din frunte-n frunte.

Biserica cea nouă e plină de copii iar pe pereţii proaspeţi picturile sunt vii şi fiecare sfânt coboară din icoană şi cântă acatiste, cu maicile, la strană.

Părintele Cleopa, cel de la Sihăstria, când a venit la noi, traversând România, a proorocit c-aici, cândva, ca într-un sfeşnic, se va aprinde-un foc care va arde veşnic.

Pe-aicea am mulţi fraţi, surori şi nepoţei şi mă-ntâlnesc Duminica, la liturghii, cu ei; din curte trei altare zâmbesc spre Dumnezeu şi-aicea m-am născut a doua oară eu. ©Florin T. Roman

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Pe sub aripa de lună Dorul dor să te supună.

AGAFIA DRĂGAN, Alexandria

Cheamă, cheamă şi mă cheamă Iubirea îmi arde-n toamnă Dorul să îmi potolească Verde verde să-nverzească.

CUM SĂ MAI FIU Doamne îmi pleacă gândul adesea spre zone pure cândva în mine ştiute, lumini de lumini ascunse izvorăsc simţirea, din vremi când nu eram prăbuşit în cuvinte.... la ceas în care toaca se-ngână în clopot rugi nerostite se-ntorc în mine ropot în toate Ţi-am cerut putere şi salvare greşind am căutat iertare şi îndurare dar Ţie Doamne eu oare ce şi-am dat de Tu mi-ai luat păcatul prin tine a fost iertat nestăvilit mi-a fost, stăpân prin lume zborul orbit de libertate eu Te-am jertfit Iisuse sădit este prin Tine în mine adevărul de veşnicia morţii am fost şi sunt iertat cu umilinţă bat la porţi de rai închise cum să mai fiu eu omul înainte de păcat.

DORUL DOR Bată, bată să mă bată Clopotele să mă sune Sub un prag de verde poartă.

Dorul dor să mă-ncunune Curgă, curgă să mă curgă Ochii-ngenunchiaţi în rugă Iubirea să-mi adune cântul cânt să mă aline

RÂZÂND CU DECEMBRIE Decembrie îşi ninge zăpezile prin ploi, Cu păsările negre trec zilele convoi, În nopţile de gheaţă colind un curcubeu.

A timpului poruncă râzând s-o calc mereu.

Mai rău ne doare iarna cu fiecare an, Ne viscoleşte gândul cu amintiri troian, Noi să dansăm vibrând pe-al vieţii vânt, Să nu ne doboare zăpezi în păr cărunt.

Decembrie îşi ninge zăpezile prin noi, Încet ne şterge timpul în umbră pe amândoi, Să mai trăim râzând cu fiecare fulg, Nu este încă vremea plecarea să-mi plâng.

Din palida lună să rupem o strună, Ce dacă trecutul în noi se adună Să nu-i rămânem vieţii datori nici un pic, Iubind bucurie să adunăm din nimic.

Decembrie îşi ninge zăpezile prin ploi, Decembrie îşi ninge zăpezile prin noi Să le topim râzând în verde şi culoare, În pieptul lui de gheaţă să-nflorim o floare. ©Agafia Drăgan

Ducă, ducă să mă ducă Călător pe cer nălucă punte dorului să-ntindă cale cale să-mi deschidă.

Plângă, plângă dor să plângă pân la tine să ajungă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Şi-n cadrul mirific De orizont - închis Pe jar îmi purific Cafeaua, cu dichis...

BORIS MARIAN ŞOTRON (pamflet) Vâslind prin mulţime Mă spăl de păcate Să fiu la-nălţime Sfărâm vechi lăcate Când cred c- am dat totul E un nou început Deştept e netotul Ce încă nu-i născut Prin rai umblă sfinţii Prea - sfinţii doar în iad Adună arginţii Şi bărbile îşi rad Ce clar e văzduhul Pe vreme de ceaţă Când codru-şi dă duhul În plină viaţă Mi-e sloi de sudoare Cămaşa în spate Dar urc la izvoare La ape curate Mă culc pe-o ureche Mai las şi pe mâine În trei e-o pereche (Încape şi-un câine) Noroiu-mi descalţă Piciorul stâng înfipt Iar fumul se-nalţă Într-un eucalipt Pe plita încinsă Ceaunul îngheaţă În stuf e distinsă O trestie creaţă

ARTĂ PENTRU... CINE? (pamflet) Ce nu poţi să-nţelegi... e artă?

Priveşti : o fi tablou, o hartă...

Vezi pete, dungi, harababură Dar ţi se spune că-i pictură Portret nu este - chip nu are Natură moartă nu-i... ce-i, oare?

Te-ndrepţi mai bine spre sculptură Că-i mai aproape de natură Ce Michelangelo, ce Rodin?

Vezi o madonă cât un godin Barbar cioplită, cam pătrat Că piatra n-a mai suportat...

Cum scapi de astă erezie?

Hai, să citeşti o poezie Îi laşi pe clasici la o parte De-acum, de altele ai parte Te-ai ars... cuvinte-alambicate Haotic, crunt amestecate Mai cauţi rimă şi măsură?

Eşti demodat, dă-ţi peste gură Şi „operele” astea toate De critici mari sunt lăudate Perplexă, asistenţa mută Ascultă cu gura cusută Deşi nimic nu înţelege Aplaudă de zor, în lege Însă nimeni nu se ridică Curaj să-şi facă şi să zică : Iertaţi, carte destulă am Declar că nu pricep un dram !

Dacă s-ar întâmpla aşa Pseudo - arta ar şoma Este o vorbă din popor Cu-nţelepciune şi umor. „Când doi îţi spun că tu eşti beat Mergi şi te culcă, treci în pat!”

Arta-i menită celor mulţi Nu poţi să spui că-s toţi inculţi Arta nu este pentru snobi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cu morgă, ţepeni, dar neghiobi S-ar cuveni o-nvăţătură : Dacă o iei „pe arătură” Ia o pastilă pe măsură Cultură, auto- cenzură...

GINA ZAHARIA, Buzău LA CROSUL LUMINII poate că a trecut soarele să-și odihnească genele cu tâlc poate s-a așezat la masa unde amintirile împart flamuri de ceară și se fotografiază alb-negru ori ferestrele ți-au trântit umbra pe podeaua bronzată de aceea nu te văd știu că rodiseră câmpurile semețe și dragi îmi erau de-a lungul inimii cu palmele netezeam orizontul și-i spuneam tu poți sări legat la ochi îmi placi cum legi munții de copaci apoi le trimiți ramuri până la urmă ești odihnitor

10.-01-2015

Nr. 1/41

l-am găsit veghind la fereastra inimii lângă o flacără incoloră.

N-am comori, poate doar câteva pietre de râu pe ele m-am odihnit într-o vară când treceam spre pagina de carte în care ţi-am scris numele cu majuscule.

Lângă tine m-am trezit pasăre săgetând văzduhul visului, scrisoare în tolba călătorului şi potecă de dor, lampadar pe gheţari obosiţi sau lacrimă pictată în zori pe şevaletul vântului. Și am fost fericită, cititorule, te-am simţit odihnindu-te pe flori-de-câmp măsurând depărtările, mereu mi-ai înţeles şoaptele şi le-ai zidit sărbătoare.

Aşadar, îţi închin, prietene, roua inimii mele, deschide fereastra spre Noul An cu acelaşi surâs, iată, în palma ta aşez crezul meu, are ceva din cântecul mării în straiele amurgului; de-ţi voi putea dărui un ţărm am să-l caut necontenit cu sufletul.

la cina de lângă iaz un fierar flâmânzește iarba și-a înălțat umerii până dincolo de gânduri visteria de astăzi are buzunarele întregi un croitor agață linia continuă face slalom printre doagele timpului acum e la crosul luminii ŢIE, CITITORULE Îţi închin, cititorule, acest poem simplu din gânduri de nufăr şi ploi,

Mihai Cătrună - lotus

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

ENE DUMITRESCU Cărări printre cuvinte Nimic nu ar schimba iubirea pentru tine, nimic nu-mi va ucide ninsorile din vis şi-n primăveri târzii înmuguresc prin mine caişii unui suflet ce tu mi l-ai promis. Îmi eşti atât de dragă şi-atât de tristă eşti, îmi eşti păduri cu umbră în zilele de vară când viaţa-şi pierde rostul în relele lumeşti tu redevii fiorul ce blând mă înfioară.

OTRAVA

N-ar exista vreodată corali crescuţi în mare sau florile-de-colţ pe stâncile abrupte. de nu s-ar naşte îngeri din stele căzătoare şi n-ar cădea-n adâncuri fâşii de zare rupte.

Iubita mea, să-ţi prinzi în păr cucută, Parfumul tău mai poate fi otravă.

Iar moartea-n lume-i uneori suavă Ca o iubire bine prefăcută.

Îmi eşti ce mi-a dat viaţa, cadoul meu etern, păduri, corali în mare, iubire nesfârşită, cărări printre cuvinte pe care vreau s-aştern atâtea înţelesuri când clipa-i prea grăbită.

Iubita mea, să-ţi pui în ochi sclipire, Privirea ta mai poate fi săgeată Înfiptă într-o dragoste curată Ca un pumnal al urii în iubire.

Ploaia de mâine Aştept ca mâine iar să vină ploaia s-aud acelaşi tunet ca şi ieri, când măsuram cu sufletul odaia şi răscoleam cu teamă prin tăceri.

Poate va bate vântu-n depărtare şi fulgere se vor cresta pe cer, va fi din nou pe gene sărbătoare ca-ntr-un tangou de fluturi efemer.

GHEORGHE VĂDUVA

Iubita mea, să-ţi pui pe buze miere, Să fie dulce astfel amăgirea Şi-n moarte să-şi găsească împlinirea Speranţa ce venea din mângâiere.

Iubita mea, să-ţi pui în suflet laur, Otravă totdeauna eficace, Coroană pe o inimă ce zace Sau vipera-ntr-o ancoră de plaur.

SUFLETUL OCHILOR

Ne vom lega cu şoaptele de ploaie miros de crud şi taină de alint, vom strămuta pădurile-n odaie cu rădăcini prin stropii de argint.

Sunt ochi pe care-i cauţi și-i găsești În lumea asta, undeva, cândva, Când somnul de pe pleoape va zbura…

Sunt ochi pe care vrei doar să-i privești.

Vom sta cuminţi în vechile fotolii eu povestind de macii ne-nfloriţi, tu scuturând iubirea din orgolii doi muritori de ploaie-ndrăgostiţi.

Sunt ochi ce te privesc și ochi ce te pătrund, În viaţa lor, trăiește viaţa ta, Te-alină când durerea ţi-o fi grea Şi-ţi dau lumina sensului profund.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sunt ochi ce niciodată nu greșesc, În lumea lor, nu-i loc de-așa ceva, Ei sunt veniţi cândva, de undeva, Şi-i vezi mereu, atunci când te privesc.

Între dale mai ţes Un întreg univers, Mai aproape de cer Unde urile pier.

Ei pot fi răi, sau calzi sau speriaţi Așa cum e și omul zi de zi În viaţa amăgirilor pustii În care suntem zilnic înglodaţi.

Între maluri şi stânci Ochii lor ca de prunci, Cu lumină în ei, Au sclipire de zei.

Ei pot fi triști și plânși și luminoși, Precum ni-i sufletul mereu, La bine, la durere și la greu, Dar ochii lumii sunt mereu frumoși.

Taina coptului grâu Şi cristalul din râu Puse-n glasul duios Şi în pas mătăsos.

Căci ochii ei, ai tăi, ai lui, ai mei Spun cine suntem astăzi și ce vrem, Ce-avem, ce ne dorim sau ce putem Şi cum arată sufletul din ei.

Taina stă în cuvânt Şi în har, şi ne sunt, Sunt poeţii cu minţi De la sfinţii părinţi.

10.-01-2015

Nr. 1/41

În duminica lor Cu aripi de cocor, Cu ninsori ne cuprind Taina-n sfântul colind.

RĂBDAREA ŞI SMERENIA

ŞERBAN ELENA10, Bucureşti TAINA În oraşe de fier Ne mai mor, ne mai pier Sub căruntele ploi Paşii grei, paşii goi. În pădurea de biţi Sunt poeţii cuminţi Cu liane de dor Păsări albe în zbor.

10

n. 29 octombrie 1970, București. Apariții în Antologia Esențelor la Iași: Căutări prin vara arsă de cuvinte sub egida Asociației Poezia artelor, Editura PIM, 2012; Fântâni de gând prin uni... vers sub egida Asociației Poezia artelor, Editura PIM, 2012 ; Antologia Suflet nemuritor, august 2013; Antologia Romeo și Julieta la Mizil, 2013.

Lucru bun din temelie Cunună-şi ţine Biruinţa Când sădeşti cu Bucurie Statornicia şi Credinţa.

Când vrei să duci războiul orb, Să treci prăpăstii de-ncercare, Când ţi-a crescut în piept un corb, Liniştea este-n Răbdare.

Să spui furtunii: rabdă tot Şi stăpânirea din mândrie Va luneca într-u nu pot, Smerenia urcuş să-ţi fie!

Când, îndelung, vei defrişa Ciulini uscaţi din trup şi minte Vei stăpâni Smerenia, Vei şti răspuns în Rugăminte

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi lepădând al tău pământ, Nădăjduind desăvârşirea, O vei afla în Duhul Sfânt, Vei şti că asta-i Mântuirea!

Creştin, să-l rogi pe Dumnezeu, Iertându-te, să-ţi dea putere, Să ai lumină când ţi-e greu Ca-n Sfânta noapte de-Nviere!

GEORGE PENA CÂNDVA… Cândva, eu am să plec dintre voi, va fi zi, poate va fi noapte; n-o să plângă nici-un papiţoi, nu-mi puteţi da, viaţa, înapoi.

Voi, prieteni, să nu faceţi tărăboi, ne facem datoria şi printr-o moarte; nu toţi ajungem să fim eroi, doar poezia va rămâne de noi.

TABLOU DE IARNĂ

10.-01-2015

Nr. 1/41

vântul adie, un măgar îşi duce droasca.

E linişte şi doar un om şi cocenii îngheţaţi, Zboară vrăbii dintr-un pom Şi om, şi măgar, degeraţi.

Doi iepuri saltă pe drum, şi-s prieteni, nevoie mare; pe gârlă, trestia e scrum un cârd de ciori pe zare!

IARNĂ ARGHEZIANĂ Ianuarie, iată, hlamida şi-a deschis, în clinchet suav de clopoţei; legenda ideală s-a întins când ianuarie, hlamida şi-a deschis.

E feerie albă şi de paradis, sublimată-n ţurţuri lungi şi grei; ianuarie, iată, hlamida şi-a deschis în clinchet suav de clopoţei.

E numai linişte pe glie, pe glie, aici, în Vlaşca; grâne încolţite,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DUMITRU ICHIM (Kitchener, Ontario. Canada) ICOANĂ DE CRĂCIUN Înainte de seară se aduceau perdelele de afară, ale sărbătorilor.

De sus până jos pânza de cer cu răsărituri rare.

Miroseau a tămâie şi ger la ferestre.

Bunica scotea din scrinul de zestre sfânta icoană a Naşterii cu Pruncul şi Sfânta Fecioară. Îi aranja ştergarul de in, de o parte şi de alta ca poveste în jur de mireasă reîntrupată din crin.

Candelei îi aprindea litera ei pioasă ca minunea în licăr de tei.

Apoi cu magii împreună îngenunchea şi ea.

Pe urmă toţi ai casei intram în icoană prin uşa deschisă de stea.

Mirosea a tămâie şi-n nenuntite tăceri frământul rotund din cuptorul de ieri.

POVESTE DE CRĂCIUN Întreb melodul care ştie pe unde basmului se poate trece podul? „Unde sunt porţile?

10.-01-2015

Nr. 1/41

Unde e satul? unde-s ştrengarii din copilărie din Valea Uzului cu drum de fier?”

El tace şi-mi arată-n sus, apoi printre tăceri nin „S-au dus cu colindatul, ca melcii'ncet urcând în cer cu casele în spate, cu tot satul...”

Apoi dispare printre fulgi şi el şi-nchide poarta de tropar.

Numai de sus, colindul lor cu vocile curate ajuns acum la Dumnezeu, pe prispă, se-aude-ncet, dar tot mai rar, până-nfloritul abia se mai distinge. În peştera icoanei s-a ascuns melodul. Închisă-i poarta şi a tras şi podul. ...şi ninge, ninge, ninge şi peste-a fost şi peste drum şi peste seară, până ce satul de demult coboară întreg, cu fiecare casă legată, ca-n pomul de Crăciun, cu sfoara hornului, de fum, de creanga lui a fost odată...

MAICA DOMNULUI Maica Domnului, precum luna plină înflorind, zâmbeşte deasupra Lui, cum numai o mamă poate să fie colind.

Oare ce o fi visând de s-a întors spre ea, cu mânuţa agăţându-se de-un canaf?

Boul suflă deasupra Lui mireasma de flori

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

10.-01-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 1/41

din neamul celor ce se aduc în Vinerea Mare pe epitaf.

Steaua a purces să se culce în poala lui Dumnezeu. „Dormi, Puişorul meu, primăvară dulce...“ Maica Domnului veghind, precum luna îngândurându-şi crinii, îi acoperă picioruşul dezgolit c-un sărut, cum numai o mamă poate fi nu numai colind, dar chiar născătoarea Luminii.

ALENSIS DE NOBILIS

APUS Arde apusul Pǎsǎri trec, Umbre În liniştea serii

ANA SOFIAN nu merit lauda pentru ceea ce sunt o fărâmă din ceața azvârlită peste fluviu e decembrie lăptos, prietene distanțele ne sugrumă e sufocant să ni se ia și bruma aceea de aer pe care ne-o permiteam în tăcere e poate prea greu să închidem totul într-o poezie ceea ce e ritm e în pasul nostru prin lume ceea ce e potrivire e fir descusut dintr-o iarnă ce-și macină albul prin fața ochilor fără odihnă îți spuneam că sunt un punct în mișcare nici eu nu știu pe unde merg și la ce-mi folosesc urmele când știu că nimeni nu mă mai caută...

Un Adam şi o Evǎ În prag Se sǎrutǎ În forfota lumii Un fir de nisip Se scurge-n clepsidrǎ Trec cǎlǎtori Spre zǎri de luminǎ Gȃndul e-o aripǎ Opritǎ în zbor Parcǎ sfȃrşitul Dǎrȃmǎ imperii Şi alte-nceputuri Nasc pruncii din pulberi….

Jeanne Saint Chéron

Din volumul în pregǎtire Beṭiile Cosmice

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

când păşesc pe mirişti simt puterea din bob şi moartea ne seceră pruni

METAMORFOZE

PETRE IOAN CREŢU

cum se desprinde ochiul de pe luciul apei negustorul de săbii cu tâmpla crestată apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua pe furiş sub norul de fum şi-o frunză de laur cineva tot desenează o dungă verde pe hol peste ochi şi noi alunecăm de-a lungul ei murmurând cuvinte ciudate un talmeş-balmeş şi nici nu ştiu cum deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng un cui mustind a rugină în noapte o trompetă beată şi un zgomot de paşi în fereastra vecinului se dă Lost Highway şi amintirile din ea se scurg până sub caloriferul de fontă lumina stinsă un ochi hulpav şi o pâlnie din tablă cutată ne prindem de carne cu spaimă, zuruind până se face iar şi iar dimineaţă după care coborâm şi colorăm cerul cu albastru

cum se repetă grâul în mori bob cu bob zi cu zi cucii traduc pentru noi livada bătrână pe sub tălpi ni se petrece rădăcina plăpână miriştile ard, amurgul pâlpâie în ochiul închis şi ni se aude din cer viziunea ei de ciocârlie – te uită cum îi ninge câmpiei cu păsări în vis tu cine eşti de nu mai este lună, eu cine sunt de nu mai cad de brumă? în ornicul lumii o dâră groasă de urmă clipa ce am fost şi nimicul ce mă mai adună să nu crezi că macul creşte în lună în lanuri cu ură din piatră, din humă el doar ne încântă ochiul şi somnul nici nu mai ştiu de îmi sunt îngeri sub tâmplă cu aripi odihnite în semnul crucii bătrâne în vise mă înfrânge tu iarbă, tu pasăre căruntă, ce mână Doamne mânjii în focul cel din urmă şi dudul scund de ce mai dă în floare?

– e vântul de cu seară şi luna mea bizară

POLEN DE LUNĂ am visat cum câmpia se frânge în două cum roua se prelinge de sub pleoape grea bolnav de frunză dudului timpul îi moare şi te aud cum respiri încet în lanul pitit cum te ascunzi după ruguri în crucea luminii aruncă amintirea de prună îţi zic învaţă grâul pe de rost în noapte şi fă-te pâine

Delphin Enjolras

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Incertitudini Privesc incert spre Mâine, dar uit că Azi exist Şi gândul meu se duce spre Ieri. Ce egoist!

Să spun, dar cui? Şi ce? Căci nimeni nu aude, Ori poate se preface. Ce univers de Iude!

DANIELA DUMITRESCU Gândul 4 În negura dintre noi distanţele zac măsurate în oameni depărtări cu plus şi minus se zidesc din palme şi apă de trandafiri.

Cuvintele se iubesc cu ochii nu se rostesc niciodată.

Arzând ca o lumânare vie între două respiraţii stă un piept tivit cu dorinţe.

Ascunse în colţul buzei zâmbete cu parfumul zilei de ieri apun pe chipul sufletelor-licurici şi rătăcesc în nehotărâre. Între mine şi tine Între mine şi tine Străjeri :două oceane Şi mări de vorbe line, Fără de preţ mărgeane. Între mine şi tine Cuvinte tălmăcite, Cu gust fin de afine, Pe gura ta strivite. Între mine şi tine Dorinţe câte fire De iarbă, să aline Dorul de fericire. Între mine şi tine Niciodată -şi-aşază, Pe plâns de violine, Jilţul. Şi se-ntronează.

Şi unde să mă-ndrept, când totul e pustiu, Ori aşa-mi pare mie. Ori poate nu mai ştiu Ce-nseamnă a trăi, căci norii grei de smoală Pe chip mi se adună şi-ncep altă răscoală.

De unde să încep şi unde să termin Când nu ştiu cine sunt? La cine să mă-nchin?

Să merg tot înainte sau să dau înapoi Cred că-s aceleaşi lucruri, sunt acelaşi noroi.

Răspuns nu am aflat oricât mintea mi-am stors Şi uit dormind adânc un somn fără de-ntors.

COSTIN TĂNĂSESCU ŞTEFĂNEŞTI ispita această poezie e un fel de pământ cu de toate înainte ca Dumnezeu să-i pună pe adam și eva nu există iubire doar puțin instinct și câteva voci ademenitoare ce vin din alte poezii cu ochii închiși o scriu perfecțiune desăvârșire liniște mi-e teamă să nu mă răzgândesc în mintea mea tu muști din gratii și îmi poruncești să aprind lumina doar câteva grade celsius

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nebunule, nu poți să fugi de inima ta să te ascunzi vrei sau nu ești un sclav condamnat pe viață să trăiești pentru ea să respiri pentru ea un fel de cookold al sentimentelor pentru că inima ta este cea care te face ridicol de frumos ridicol de fierbinte ridicol de curat când tu erai doar un trup și doar câteva grade celsius…

10.-01-2015

Nr. 1/41

ca o durere coincidenţă sau nu între cele două spaţii văd un alb nesfârşit nu sunt disperat ci doar am o senzaţie ciudată ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că mă voi dizolva în verdele din iarbă sau într-o floare de muşeţel însă ştiu că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi ceaţa care va tăia respiraţia numelui lăsat în loc de poartă vor aminti de mine.

IORDĂCHESCU DRAGOŞ NICOLAE, Buzău TEODOR DUME

MIRUL DE LACRIMI

răscruce. între singurătate şi ultima haltă îmi pun capul pe palme şi aştept ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit sângele îmi aleargă prin vene îl aud dar nu spun nimic sunt un anonim uitat într-o casă cu bagaje de mână dintr-o haltă prin care n-a mai trecut niciun tren de multă vreme din când în când deschid ochii şi-mi rostogolesc privirea de la un colţ la altul e mult întuneric şi nicio speranţă de care să-mi atârn ultima clipă nici nu ştiu dacă e vară sau toamnă tăcerea se instalează în mine ca într-un fotoliu scorojit şi muşcă necondiţionat umblă prin măruntaie

Adâncă-i tăcerea ascunsă-n firidă, Mănunchi de rugină-n pământul risipă; Slugarnice tăuri s-or prinde-ntr-o clipă, În ochiuri de apă mai vor s-o ucidă.

Plămadă e frunza, mă cheamă foşnindă...

O ciută flămândă o-ncuibă în fumuri, Năvoade caduce o-mprăştie-n drumuri, Învăluie zarea... fantasme-i colindă.

Răbojul de sânge îşi sprijină moara, Talant e nisipul pe streşini cu stele; O frunză-i tăcerea din umbrele mele, În toamne, o ciută îi poartă povara. Şi fumegă-n steiuri liturgică ploaie...

E mirul de lacrimi ce timpu-ncovoaie.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

O nouă oglindire?

MIHAELA OANCEA Când a mai rodit aşa ceasul?

Oglindită în tine Nu mai zăream Marginile fiinţei noastre.

Cerul împrumutase lumina Din nimburile arhanghelilor, Adăpând din nemărginire Blânzi unicorni.

Cochetă, o stea îşi admira Reticulara privire În apele repezi Şi zâmbetul ei Făcea glia să dănţuiască.

Oare când a mai rodit Ceasul Atât de profund ca atunci?

Înfricoşat, din cămaşa absurdului, Pământul tresare spasmodic, Cu pumnii încleştaţi.

Deasupra - tuşe de lumină irizată…

Trişti, licornii pictează cu cobalt Un colţ de lume.

De când i s-au şubrezit pilaştrii Cerul nu şi-a plâns pe îndelete Îngerii prigoniţi, Dar acum licornii-i aud glasul tânguitor, Căci amintirea Nu-i decât jăratic ţinut sub spuză.

Pe creste de senin, Tăcerea cugetă adamic La rostul unei noi oglindiri Cu-acelaşi liant -iubirea.

Înapoi la Zamolxis!

Deşi mă trezeam mereu lângă surâsul tău, copilăream şi n-am ştiut atunci unde-ţi duceai tăcerile fremătate de ploi dale de cetină peste ţipetele rândunicilor.

Am înţeles în timp sensul slovelor tale înmuiate în albastru de Voroneţ ele dădeau în rod şi năşteau gloria trecută din palmele sângerânde – ecluze temporale ale unui portativ purificator.

Clipea vara din gene când visul veşniciei prindea viaţă în grădina lui Zamolxis!

Antonio Duarte – Dansul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE EMINESCU ÎN TRADUCERE SPANIOLĂ

10.-01-2015

Nr. 1/41

Que en tu alma has guardado.

Mañana te añade un dia, Y te lo quita el ayer Y asi por siempre te enfrentas Al hoy que significa ser.

Los paisajes deslumbrantes Que van llegando y huyendo Reposaran en lo intocable De tu eterno pensamiento.

No te vayas... (O, rămîi)

EMINESCU - POETA NACIONAL RUMANO, (1850-1889) MAÑANA TE AÑADE UN DIA...

(Cu mîne zilele-ţi adaogi...)

Mañana te añade un dia, Y te lo quita el ayer Y asi por siempre te enfrentas Al hoy que significa ser.

Si uno pasa, otro viene En este mundo a proseguir, Igual que el sol, que aqui se pone Mientras que alla lo ven surgir.

Parece que son otras olas Rodando por el mismo vado, Parece que es otro otoño Mas no, las hojas no han cambiado.

Ante las noches nuestras andan Las albas, reynas tan queridas La muerte misma ilusion es Y tesorero de las vidas.

Cualquier instante pasajero Esta reflexion inspira: Que apoya todo lo eterno Y el universo con el gira.

Por eso, huya este año Hundiendose en el pasado, En nada merma el tesoro

No te vayas, no te vayas, Yo te amo de verdad!

Todos los afanes tuyos Solo yo se escuchar; En la sombra tan oscura Cual un principe te ves, Contemplando en las aguas Con tus ojos agiles; Sobre grama ondulante, Sobre olas al rodar, El andar de mis venados Te enseño escuchar.

Y te veo embrujado, Murmurando a baja voz, En el resplandor del agua Ambos pies tendiendolos.

En el lago ves la luna Con sus fervidas esferas, Cuentas años en instantes, Y en instantes gozas eras".

Dijo asi la arboleda, Con su boveda en temblor Yo, silbando a su llamada, Fui riendo hacia el sol.

Hoy aun si regresara No podria comprender...

Ay niñez, ¿donde te has ido Con tu bosque del ayer?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE SE NOS HA IDO EL AMOR...

(S-a dus amorul) Se nos ha ido el amor, El mutuo amigo...

Pues, a mis cantos, con dolor Hoy adios les digo.

Hoy el olvido a helar Y a encerrar empieza; Mentarlos mas, o recordar, Ya no me interesa.

Un cielo en ellos enterre, El susurrar del rio, Y la tan dolorida fe Del triste amor mio!

De que tumulto hasta aqui Llegaban a brotarme!

Y cuantas lagrimas verti Regandolos en balde!

Con que angustia y pesar Crecian desde adentro...

Y solo queda lamentar Que ya no me atormento!

Que ya no quieres mas surgir, Que ya no puedo verte!

Tus ojos negros, elixir Triunfador de muerte!

Pudiste, con tu sonreir Y con tu faz querida Mi vida en sueño convertir Y el sueño en mi vida.

En dulces cuentos creceras, En sombras de la luna, Tu, reyna magica de las Mil noches y mas una.

Misterioso sueño y Suave en exceso, Muy bello para que asi Del fin no sea preso.

10.-01-2015

Nr. 1/41

Ya se, no pueden pervivir Instantes como esos, Pues angel fuiste para mi, Mas que de carne y huesos.

De tanto hechizo, tu y yo Si nos extraviamos El mundo se nos olvido, Y hasta a Dios dejamos.

Y puede que ni hay lugar En tierra tan mezquina Para el goce singular Que vidas ilumina!

ENTRE TANTOS CENTENARES (Dintre sute de catarge) Entre tantos centenares De veleros y de yolas ¿Cuantos hundiran los mares Y los vientos, y las olas?

Entre aves migratorias Que recorren firmamentos ¿Cuantas mataran las furias De las olas, de los vientos?

Si tu suerte ahuyentas O tu ideal inmolas Siempre seguiran tus sendas Tantos vientos, tantas olas.

Un enigma quedaria De tu canto el pensamiento Va volando en compañia De las olas, de los vientos.

Traducido por/Tradus de Paul Abucean Selecţie de prof. Ioan Ionescu Bucovu Grafica aparţine pictorului Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NICOLAE FILIPESCU: UN DESTIN, O EPOCĂ MOTTO:

Ţie scumpă patrie puterea mea de muncă, puterea mea de iubire.

Introducere

Nicolae Filipescu

Autor: Doru Dumitrescu

Istoricii au fost ingraţi cu N. Filipescu.

Deşi era boier ieşit dintr-o familie cu tradiţie în arhondologia Ţării Româneşti, fusese educat la Geneva şi Paris, s-a aflat în primele rânduri ale vieţii politice de la sfârşit de secol XIX şi început de XX, a fost doctrinar al conservatorilor, ziarist meritoriu, orator de talent, gospodar harnic şi cinstit al capitalei, cu toate acestea slujitorii muzei Clio nu au fost atraşi să-i închine o monografie serioasă ilustrului bărbat politic.

De altfel, situaţia sa nu-i de mirare, atâta timp cât, niciunuia dintre oamenii politici conservatori, cu mici excepţii11, nu le-au fost dedicate lucrări menite a le analiza viaţa şi activitatea.

Iar atunci când, din fericire există asemenea demersuri, ele sunt fie scrise sub formă romanţată12, fie de neprofesionişti13, fie persona11

O excepţie este lucrarea lui Anastasie Iordache, Take Ionescu, apărută în două ediţii, ultima la Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2008.

12 Mă gândesc la monografia lui C. Gane, P.P. Carp şi rolul său în istoria politică a ţării, 2 volume, editura II, Editura ziarului Universul, 1937. Deşi ne aduce o serie de amănunte şi afirmaţii interesante, atât despre omul şi politicianul Carp, cât şi despre atmosfera politică a timpului în care a trăit, lucrarea, semănând mai mult cu un colaj de amintiri despre Carp şi discursuri ale omului politic este, din păcate, şi depăşită informaţional. Alegaţia mea are printre altele ca unul dintre argumente faptul că, autorul, nu a putut sau nu a dorit, să utilizeze în demersul său fondurile generoase ale Ministerului de Externe, pentru perioada în care şeful junimist şi-a desfăşurat activitatea în diplomaţie.

13 Un exemplu îl constituie mai toate biografiile dedicate, în mod special, lui Filipescu (mai puţin cea scrisă de generalul Neculai Staicu-Buciumeni, Nicolae Filipescu. Marele Român, Editura FătFrumos, Bucureşti, 2003) care, pe lângă faptul că nu sunt monografii în sine, ci nişte schiţe biografice, sunt scrise de ziarişti sau prieteni ai omului politic, ce aveau cu totul alte ocupaţii, decât cea de istoric. Un alt exemplu, mai recent, care vine în sprijinul ideii noastre, este lucrarea dedicată lui Alexandru Marghi-

10.-01-2015

Nr. 1/41

lităţii tratate i se acordă un spaţiu insuficient, în raport cu însemnătatea avută în istorie14.

Rolul său de prim rang pe scena politică a României, în care a trudit cu pasiune dublată de voinţă şi în care a acţionat uneori violent, alteori cutezător, mai tot timpul fără interes, niciodată cu precauţie, dar mereu cu ataşament, faţă de o idee şi de principii, fac din N. Filipescu o figură aparte care merită a fi analizată cu atenţie. Cu devoţiune faţă de patrie şi de poporul din care făcea parte a fost tot timpul însufleţit de simţăminte curate, lipsite de fariseism şi avantaje.

A pătruns, mai mult decât alţii, pulsul vieţii politice ce frământa România la sfârşit şi început de veac, s-a angajat mai mult decât au făcut-o alţii în reglarea mecanismelor, atât de fine, ale angrenajului politic, a simţit româneşte, mai mult de cât toată generaţia sa, visând la vremea când toţi fraţii săi îi vor fi alături.

Orbit însă de mentalităţi de clasă şi de interese minore de partid nu şi-a putut înfrâna la timp prejudecăţile privind cele două mari reforme ale timpului: împroprietărirea şi votul universal. Şi a plătit! Istoria necruţătoare atât faţă de judecători cât şi faţă de cei judecaţi nu i-a reţinut la activ, o bună bucată de vreme, decât rolul, adevărat, de frunte, în lupta de întregire a neamului.

Utilizând informaţiile care mi-au fost la îndemână, unele din fondurile arhivistice din ţară, altele din străinătate, iar câteva dintr-o colecţie particulară, parcurgând o parte a presei, atât cât timpul ne-a permis, cercetând corespondenţa filipesciană cu prietenii, colegii de partid, şefii sau cu oamenii simpli şi citind o bună parte a literaturii de specialitate şi nu loman, un alt neîndreptăţit de istorici, de către ziaristul şi scriitorul Nicoale Peneş care a scris o monografie numită Alexandru Marghiloman, un lord valah (O viaţă cu luminile şi umbrele ei), apărută în anul 2007 (vol I) şi 2008 (vol II) la Editura ALPHA MDN, din Buzău. De asemenea, nu considerăm monografii în adevăratul sens al cuvântului lucrările dedicate lui Take Ionescu de Xeni şi Seişanu, care pe lângă faptul că nu sunt scrise de istorici, romanţează subiectiv activitatea liderului Partidului Conservator Progresist.

14 Lui Alexandru Lahovari i s-a dedicat un capitol, de altfel meritoriu, în lucrarea lui Costel Iordăchiţă, Familia Lahovari. Ascendenţă şi destin politic, Editura Carminis, Piteşti, 2004, mult prea puţin ţinând cont de meritele fostului ministru de externe.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE numai, am încercat după posibilităţi lipsite de orgoliu, să edificăm o construcţie solidă, caldă şi primitoare în care să plasăm personalitatea lui Filipescu. În demersul nostru nu de puţine ori ne-am lovit de materiale lacunare, informaţii inegale, de interpretări subiective, de ermetism în judecata istorică, de reconsiderări emoţionale. Am încercat să conturăm o lume în care alături de nume cu rezonaţă ale vieţii noastre politice să figureze şi cele lipsite de sonoritate istorică, dar care au influenţat viaţa şi activitatea personajului nostru. În unele locuri ale demersului nostru am abuzat de amănunte în descrierea unei situaţii sau alteia fie pentru a explica mai bine o idee, fie pentru a da o notă de culoare discursului. În schimb în alte locuri ale discursului nostru analizele au fost sumar schiţate, deoarece, fie că nu prezentau interes pentru lucrare, fie ne-au lipsit argumentele credibile. Şi, în sfârşit, fără a fi un specialist în naraţiuni atractive şi meşter în măiestria vorbelor, dar şi fără a căuta explicaţii incintante şi răsturnări de situaţii bulversante, am realizat o monografie care să se apropie cât mai mult de personalitatea lui N. Filipescu. Supunând reflecţiei un material care pleacă de la prezentarea originii omului şi familiei liderului conservator, trecând la analiza fiecărui domeniu în care Filipescu s-a manifestat, după înzestrare şi capacităţi şi încheind cu moartea şi imaginea sa în posteritate, am încercat, fără a avea pretenţia de exhaustivitate şi de analiză definitivă, o relatare a unui destin şi a unei epoci revolute. Sperăm ca încercarea noastră să readucă în circuitul istoric imaginea unui dinamic om politic de altădată: Nicolae Filipescu.

Nicolae Filipescu. Omul Originile familiei, avere, viaţă privată, prieteni, caracter Printre repezentanţii acestei aristocraţii care aveau să dea ţării numeroase elite s-au numărat şi Filipeştii. Avându-şi originile în familia boierilor de Bucov, al cărei leagăn a fost judeţul Prahova, Filipeştii, ca şi Cocorăştii, Kreţuleştii şi Rudenii, erau descendenţi ai marelui-

10.-01-2015

Nr. 1/41

logofăt Staico de Bucov şi ai soţiei sale Caplea, prin fiica lor Caplea a II-a.15 Nicolae Filipescu descinde din ramura deschisă de Pană II Filipescu, tatăl său fiind Grigore Filipescu, născut în 1817, poreclit Gâţă sau Gâgâţă.16 Grigore, intrat în armată, avea să facă parte din „primii ofiţeri nobili ai primei armate române înfiinţate de preşedintele Pavel Kisselef, în urma introducerii Regulamentului Organic”17. Grigore va urma şi o carieră politică solidă, fiind rând pe rând deputat (1851) şi membru al Înaltei Curţi (1858)18. În 1857 Grigore Filipescu devine deputat în adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti19. Ulterior, clucerul din Filipeşti, mare proprietar, este ales şi membru al „camerei legiuitoare” care va desemna ca domnitor al Valahiei, în 24 ianuarie 1859, pe Al. I. Cuza20. După îndoita alegere realizată în ianuarie 1859, Grigore Filipescu a devenit ministru în două rânduri, în acelaşi an (1859), în guvernul Ioan Al. Filipescu, unde a deţinut portofoliul controlului, şi în cabinetul Al. Creţulescu, unde a gestionat acelaşi portofoliu, iar o perioadă pe cel al Externelor, ca ministru ad-interim21.

La 16 ianuarie 1855 căpitanul Grigore Filipescu avea să se căsătorească la biserica Kreţulescu din capitală cu Anastasia Rosetti, fiica lui Ion Rosetti şi a Saftei Creţulescu22.

Asica Filipescu, cum era alintată, avea să le supravieţuiască atât soţului ei, mort în 188123, cât şi fiului, decedat în 1916. S-a stins din viaţă în 1918, fiind înmormântată la cimitirul Bellu din Bucureşti.

15

Dan Pleşea, Quelques grandes familles valaques des XIV-XVe siècles în „12 Internationaler Kongres für genealogische und heraldische Wiessenschaften“, Munchen, 1974, pp. 216-217.

16 DANIC, Fond Manu, dosar 225, f. 2.

17 BAR, Msse, Fond Ştefan D. Greceanu, mapa 62, nenumerotat.

18 Nicolae Stolojan-Flipescu, op. cit., anexă.

19 Vezi Emil Vârtosu, op. cit., în Analele Brăilei, an I, nr. 2-3, martie-iunie 1929, p. 46.

20 C. D. Severeanu, Din amintirile mele (1853-1929), ediţie de C. Rezachevici, Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2008, p. 244.

21 Dan Berindei, op. cit., pp. 153-154; Stelian Neagoe, op. cit., pp.

14-15.

22 Tinerii căsătoriţi vor locui o perioadă în suburbia Sfântul Vasile, în casa soţului, aflată pe Calea Victoriei.

23 Direcţia Municipală a Arhivelor Naţionale ale Municipiului Bucureşti (DMBAN), Colecţia Stare civilă, Morţi, Culoarea galben, 1881/489, f. 45.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Din această căsătorie avea să se nască, la 7 decembrie 186124, în mahalaua Kreţulescului, unicul fiu al acestei familii, numit, în memoria bunicului său, Nicolae. Botezat pe 6 ianuarie 1862, la biserica Kreţulescu, îl va avea ca naş pe prinţul Ion Ghika25. Crescut într-un mediu familial elevat, viitorul lider conservator va urma primii ani de şcoală (învătământul primar) la Bucureşti26. Va studia apoi la pensionul Roget, din Geneva unde va face studiile gimnaziale şi liceale, până 188027.

Entuziasmat de izbucnirea Războiului de Independenţă (1877-1878), deşi avea numai 15 ani, a cerut, cu toate că se afla la studii în Elve-

24

În jurul acestei naşteri au apărut o serie de controverse privind atât data, cât şi locul naşterii liderului conservator. Astfel, numeroase publicaţii de după Primul Război Mondial (de exemplu articolul lui B. Cecropide din „Universul Literar”, an XLIV, nr. 34, 19 august 1928, p. 543), dar mai ales de după al Doilea Război Mondial (majoritatea lucrărilor istorice, inclusiv, din nefericire, Dicţionarul Enciclopedic, vol. II, literele D-G, Editura Enciclopedică, 1996, p. 315, precum şi Tratatul de istorie a României, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire 1878-1918, Editura Enciclopedică, 2003, p. 667) dau ca dată a naşterii lui N. Filipescu ziua de 5 decembrie, an 1862 sau numai anul, 1862. În ceea ce priveşte locul, C. C. Giurescu consideră, în Istoricul oraşului Brăila, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 241, că naşterea lui Nicolae Filipescu ar fi avut loc la Filipeşti, judeţul Brăila. Studiind, la Filiala Arhivelor Statului a municipiului Brăila, registrul de evidenţă a botezaţilor din comuna Filipeşti din anii 1861 şi 1862, am constatat că informaţia furnizată de marele istoric este inexactă.

25 DMBAN, Colecţia Stare Civilă Mitrice, Biserica Kreţulescu (1832-1865), Condica pentru botezaţi, f. 135.

26 Vezi B. Cecropide, Nicolae Filipescu, în Universul literar, an XLIV, nr. 34, 19 august 1928, p. 543. Pentru a depista unde a urmat cursurile primare Nicolae Filipescu am cercetat la Filiala Arhivelor Statului a Municipiului Bucureşti, registrele matricole care se mai păstrează din această epocă, şi anume: cele ale Şcolii Generale Nr. 73, Fond 1591, perioada 1859-1967; ale Liceului Sfântul Sava, Fond 1162, dosar 48, clasele I-IV, anii 1869-1870. In extremis, am verificat şi foile matricole ale liceelor Matei Basarab, Dimitrie Cantemir din anii 1869 şi 1869-1870, dar acestea făceau referire numai la clasele de liceu (începând de la clasa a V-a de astăzi). Mai mult, am cercetat şi arhiva Liceului Comercial Kreţulescu, învăţământ primar pe anii 1869 şi 1870, dar fără rezultat. O şcoală anume care a stat în atenţia mea a fost Liceul particular Schwartz-Thierrin, creat în 1847 (Fond 7, nr. 46, dosar 40, clasele I-IV), dar, din nefericire, nu se mai păstreză foile matricole, pentru şcoala primară, decât începând cu anul şcolar 1899-1900. Ca urmare, nici în urma acestor cercetări nu am aflat unde a urmat Nicolae Filipescu şcoala primară.

27 Epoca, an XXII, nr. 302, din 2 XI 1915, p. 1. De fapt studiile au fost finalizate în 1879, deoarece în 1909, an jubiliar al promoţiei sale, Nicolae Filipescu nu a putut participa, trimiţând o telegramă.

10.-01-2015

Nr. 1/41

ţia, să fie acceptat ca voluntar28. Deşi aparţinea marii boierimi şi nu dorea să urmeze o carieră militară, totuşi, la sugestia tatălui său, dar şi ca urmare a sentimentelor şi a pornirilor sale, imediat după finalizarea colegiului, N. Filipescu şi-a efectuat pregătirea militară ca „soldat bacalaureat”, la arma cavalerie, în cadrul Corpului 2 armată29. Peste 10 ani, în 1892, devenea locotenent în rezervă al aceluiaşi corp de armată30, pentru ca peste alţi 20 de ani, în octombrie 1912, după ce fusese ministru de război, să fie avansat căpitan, tot în rezervă, la Regimentul 4 roşiori31. Finalizarea studiilor le făcea în 1884 când la 2 iulie primea, după 3 ani de studii (1880-1883)32, diploma de „Bachelier en Droit”33, obţinută la 9 ianuarie 1884 la Facultatea de Drept din Paris, cu acordul Academiei din capitala Franţei34. În 188535, Nicolae Filipescu s-a căsătorit cu Maria Blaremberg fiica colonelului în rezervă36 Constantin Blaremberg (1838-1886) – fost aghiotant al domnitorului Cuza şi apoi al lui Carol I şi Prefect al Poliţiei Capitalei (1873-1875) – şi a soţiei sale, numită tot Maria, născută Băleanu37. În urma acestui mariaj cu Maria Blaremberg, Nicolae Filipescu a avut şase copii: doi băieţi şi patru fete.

28

N. Filipescu, Discursuri politice, vol. I (1888-1901), publicate de N. Pandelea, Editura Minerva, Bucureşti, 1912, p. XIII. Vezi şi Neculai I. Staicu-Buciumeni, Nicoale Filipescu, Marele român, Editura Făt-Frumos, 2003, p. 16.

29 Anuarul Oficial al Armatei Române, pe anul 1886, Bucureşti, 1886, p. 652.

30 Anuarul Oficial al Armatei Române, pe anul 1892-1893, Bucureşti, 1892, p. 385 31 Anuarul Oficial al Armatei Române, pe anul 1912, Bucureşti, 1912, p. 515. Vezi şi DANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri (PCM), dosar 11/1912, f. 219.

32 C. Nicolae Stroieşti, Nicolae Filipescu. Patriotul, Omul politic.

Conferinţă biografică ţinută la radio miercuri 14 mai 1930, p. 11.

33 Licenţiat în drept.

34 Nicolae Stolojan-Filipescu, Arhiva Nicolae Filipescu, Diploma de „Bachelier en Droit”, nr. 114/2 iulie 1884.

35 „Mesagerul Brăilei”, seria V, nr. (692) 41 de sâmbătă 2 martie 1902, p. 1.

36 Anuarul Oficial al Armatei Române pe anul 1883, Bucureşti, 1883, p. 683. Acesta era în rezervă din 1879 şi deţinea şi funcţia de adjutant onorific.

37 Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, coordonator şi coautor Mihai Dimitrie Sturdza, Editura Simeria, 2004, p. 539.

Vezi şi Th. Cornel, Th. Arghezi, Figuri contemporane în România, dicţionar biografic ilustrat, vol III, ediţia a II-a, literele A şi B, Bucureşti, 1911, pp. 308-311.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Primul născut, de altfel şi cel mai cunoscut, a fost Grigore (1886-1938). Cu studii în Elveţia (la acelaşi pension ca şi tatăl său) şi apoi la Şcoala Politehnică din Zürich, căruia i se adaugă şi un curs de specializare în SUA38, Grigore va urma, în final, şi Facultatea de drept de la Paris, devenind şi avocat. Deputat şi senator, membru al Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu, va trece în Partidului Naţional, după fuziunea din 1922. Şef de serviciu la Ministerul Lucrărilor Publice (1913), Prefect de Ilfov (1931), a fost şi preşedinte al Societăţii de telefoane (1931-1938) şi al Societăţii pentru distribuirea tutunului. Director al unei noi ediţii a ziarului Epoca (1918-1938), jurnal întemeiat de tatăl său, a fost şi fondatorul şi conducătorul unei mici formaţiuni politice numite „Vlad Ţepeş” (1929) şi care ulterior s-a transformat în Partidul Conservator (1932).

Despre cel de-al doilea fiu, Constantin Dinu (1888-1848), nu se cunosc multe informaţii, nici chiar şi de către membrii familiei. Persoană retrasă, nu a fost căsătorit şi nu a avut urmaşi.

Fetele au fost: Maria (1891-1960), Elena (Ella) (1894-1982) şi Ioana (Jeanette) (1897-1940). În urma căsătoriei, Maria Blaremberg aducea ca zestre soţului ei casa din strada Batiştei39, iar prin actul dotal legalizat la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, şi bunuri în valoare de 431.172, cuprinzând moşiile Sulema şi Sfora din Judeţul Ilfov40, 100.000 de înscrisuri funciare rurale cu dobândă 5%, bijuterii în valoare de 30.000 de lei, trusou evaluat la 20.000 de lei şi suma de 25.000 de lei, înscrisuri funciare 5% şi 2000 de galbeni legaţi din partea bunicii sale Irina Băleanu41. La această avere se adăuga cea a soţului, care consta în principal din moşia Filipeşti din 38

Epoca, an XIX, nr. 34, luni 3 februarie 1913, p. 1.

Vezi Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românescă, vol. I, coordonator, coautor Mihai Dimitrie Sturdza, Editura Simetria, 2004, p. 572.

40 Moşiile valorau 292 672 de lei la preţul de atunci al pieţei Ele reprezenatu o mică parte din averea lui Constantin Blaremberg, care numai în judeţul Ilfov avea domeniul Paşcani şi care conform delimitării din 1868, după Legea din 1865, cuprindea cătunele Căciulaţi, Fieni, Paşcani, Pârlita. – vezi DMBAN, Fond Mavrocordat, dosar 90-1868, fila 1.

41 DANIC, Fond Primăria Municipiului Bucureşti, dosar 318/1885, fila 9.

39

10.-01-2015

Nr. 1/41

judeţul Brăila42. Deşi era trecut în Anuarul Bucureştiului”43 ca avocat, Nicoale Flipescu nu va practica această meserie. În anul 1905 Nicolae Filipescu participa cu 317 acţiuni, alături de Alexandru Marghiloman, de Theodor Rosetti, de viitorul său ginere, Dinu Anastasie Stolojan44, şi de alţii, la crearea Societăţii petroliere „România”45, cu sediul în Bucureşti, cu un fond social de 16 456 000 lei46, care avea drept scop exploatarea terenurilor petroliere ale statului sau ale petroliştilor, precum şi ridicarea de fabrici pentru valorificarea produselor şi derivatelor petrolului47.

Familia va locui alături de mama lui Nicolae Filipescu în Bucureşti, pe strada Scaune, nr. 26, fostă Batiştei, nr. 15, actualmente Batiştei, nr. 1348. Casa spaţioasă, compusă din subsol, parter şi etaj, cu ferestre canelate şi cu 42

Deşi nu era boier, Al. Marghiloman, eternul său rival, era mai înstărit decât Filipescu, având trei moşii în judeţul Buzău (Fundeni, Chiojdeni şi Valea Scheii) şi una în judeţul Dorohoi (Vârtop). O a cincea moşie, Ziliştea, a cumpărat-o de la fratele său mai mic Mihai, pe numele soţiei sale Eliza Ştirbey. După divorţul celor doi şi recăsătorirea Elizei cu Ionel Brătianu, în 1907, Ziliştea va intra în patrimoniul acestuia din urmă. – vezi Nicoale Peneş, Alexandru Marghiloman. Lordul valah, Editura Alpha MDN, Buzău, 2007, p. 200.

43 Din multitudinea de anuare şi de călăuze cităm Anuarul Bucureştilor pe anul 1894, ediţia XI, Tipografia Carl Göbl, Bucureşti, 1894, p. 5.

44 Tatăl lui Vlad Stolojan Filipescu şi bunicul patern al lui Nicolae Filipescu Stolojan.

45 Epoca, an XI, nr. 139, miercuri 15 mai 1905, p. 2. Această societate avea drept scop zădărnicirea politicii conservatorilor cantacuzini (recte a lui Take Ionescu) în privinţa repartizării terenurilor petrolifere străinilor. Ca urmare, se crea această noua companie, la îndemnul lui E. Carada, în care intrau mulţi liberali, dar şi Al. Marghiloman şi alţi carpişti. Ridiculizând noua societate, I. Th. Florescu, viitor liberal, pe atunci partizan al lui T. Ionescu, comentând în Cameră această societate, arăta că ea reprezintă „o afacere de familie în care intrau fraţi, surori, soţul şi soţia cu verii, verişoarele, cu nepoţii şi nepoatele lor etc.” – M. Iosa, Traian Lungu, op. cit., p. 138.

46 Idem, nr. 179, luni 4 iulie 1905.

47 Ibidem. De asemenea, N. Filipescu era şi în Consiliul de administraţie al băncii Marmorosch-Blank. – vezi DS, sesiunea 1914, nr. 14 (18 decembrie), şedinţa din 11 decembrie 1915, p.

89.

48 Casa aceasta şi cea de pe strada numită astăzi Tudor Arghezi, numerele 7-9, fuseseră construite de către colonelul C. Blaremberg, socrul lui Filipescu, pentru cele două fiice ale sale, Maria, soţia lui N. Filipescu, respectiv Irina, căsătorită cu Edgar Mavrocordat (1859-1934), diplomat, o perioadă ambasador al României la Viena, în preajma Primului Război Mondial. – vezi Narcis Dorin Ion, Bucureşti. În căutarea micului Paris, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 69.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ancadramente, fusese construită între 18881890 de către arhitectul elveţian, stabilit în România, Louis Pierre Blanc (1860-1903)49. Pentru activitatea depusă, în diferite momente ale vieţii N. Filipescu a primit mai multe distincţii ale statului român şi ale celui francez. Făcându-i portretul fizic lui Filipescu, peste ani, ruda sa50 I. G. Duca şi prietenul său Robert de Flers scriau :„Statură mijlocie, bine legată, fără eleganţă, ochii mari, puţin holbaţi, verzi-cenuşii”51; „avea privirea ageră şi dreaptă”52, „nasul puţin ridicat, cercetător şi obraznic, muşcându-şi veşnic buzele senzuale, expresive şi nervoase, o mustaţă incoloră, părul de timpuriu albit, o frunte banală, cu cap prematur înălbit, mâini groase şi proletare”53 şi „mişcări de panteră care pândeşte cu perfidie şi se aruncă cu sălbăticie – aceasta era înfăţişarea fizică a lui N. Filipescu”54. Cu toate că era un aristocrat bogat şi om politic cunoscut, Filipescu avea un program de om obişnuit. „Harnic, prea harnic pentru un vlăstar de neam”55; „se scula cu noaptea în cap, dar se culca devreme. Munca lui era fără răgaz. Avea imaginaţie, avea resurse, avea fineţe şi şiretenii nenumărate”56. Nu îl interesau funcţiile, nici administrative, nici politice, preferând 49

Aurel Duţu, Casa Nicolae Filipescu din Bucureşti, Strada Batiştei nr. 13, în Muzeul Municipiului Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, volum XIV, pp. 221-222. Casa impozantă îi aparţinuse lui Gheorghe Costaforu (1821-1876), fost ministru de justiţie şi primul rector al Universităţii Bucureşti (1864-1872), intrând apoi în posesia familiei Blaremberg. În timpul Războiului de Independenţă aici s-au aflat o parte din birourile Marelui Cartier General Rus. În biroul viitorului om politic conservator N. Filipescu vor poposi un timp generalii Skobellef şi Gurko. – vezi V. Bilciurescu op. cit., p. 190.

50 Bunica lui I. G. Duca era Cleopatra Filipescu, sora lui Grigore Filipescu, tatăl lui Nicolae Filipescu. Din căsătoria Cleopatrei cu Vasile Ghica, în 1840 s-a născut Lucia, soţia lui George Duca şi mama liderului liberal. Prin urmare, I. G. Duca era nepot din vară al liderului conservator. – vezi George Fotino, op. cit., vol. II, p.

279.

51 I.G. Duca, Memorii, vol. III, partea I (1916-1917), Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 50.

52 Robert de Flers, op. cit., p. 6.

53 Vezi descrierea mâinilor lui N. Filipescu, în studiul Mâinile al lui I. G. Duca (vezi Portrete şi Amintiri, ediţia a IV-a, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1934, pp. 117-118.

54 I. G. Duca, op. cit., vol. III, pp. 57-58.

55 T. Pisani, Nicolae Filipescu, cuvântare ţinută la Teatrul Naţional în seara de 26 februarie 1931, p. 4.

56 Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. IV, Editura Albatros, Bucureşti, 2007, p. 231.

10.-01-2015

Nr. 1/41

coteriile cu amicii politici la Club sau la Capşa.

Mândru, avea o onoare şi o demnitate pe care le afişa printr-o expresie „gravă, rezolută, militărească. Ca urmare a avut 17 dueluri57, iar neşansa a făcut ca în urma celui de-al 13-lea să curme viaţa unui mare ziarist, George Em. Lahovari58.

Sobru în viaţa privată, a avut a avut o singură aventură cunoscută, cea cu soţia viitorului mareşal Prezan, doamnă pe care „o fericea”, după vorba lui Argetoianu, alături de regele Ferdinand59. Rămas în memoria unora dintre contemporani ca un reprezentant al boierimii şi ca împătimit al cauzelor pierdute, Filipescu a fost o personalitate mult mai complexă. Cu toate greşelile sale, el a întruchipat, la sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol XX, dezinteresul şi onestitatea în politică. Înzestrat, ca orice om, cu multe calităţi, dar şi cu defecte pe măsură, Filipescu, prin tot comportamentul său, a aruncat o pată de culoare în viaţa noastră publică. Orator, ziarist, gospodar al oraşului şi lider conservator, toate au fost manifestări ale omului Filipescu. Şi prin acestea a rămas în istorie.

Vom continua incursiunea istorică nr. viitor – respectiv luna februarie - despre: „Nicolae Filipescu.

Doctrinarul şi ziaristul. Pregătirea intelectuală pentru activitatea politică. Nicolae Filipescu ziarist“ 57

Ibidem, p. 1. Vom vorbi în capitolul al III-lea şi despre alte dueluri ale omului politic.

58 Vom dezbate pe larg, în capitolul II, acest incident care l-a marcat pe liderul conservator.

59 Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I-II, 1871-1916, ediţia a II-a, Editura Machiavelli, p. 296. Vezi şi T. Maiorescu, BAR, Msse, T. Maiorescu, Însemnări zilnice, III 8 plic I, 1900-1908, p. 1052, precum şi însemnarea din 2/15 mai 1908, p. 1205. În cea din urmă, Maiorescu spune că în 1906 Filipescu îl ameninţase, într-o scrisoare, pe prinţul Ferdinand „că-l va pălmui” dacă îl va mai prinde la amanta sa din Vaslui, doamna Prezan. Acest schimb de scrisori, îl va determina mai târziu pe Filipescu să afirme că el nu putea fi ministru, în caz că Ferdinand ajungea pe tron. – vezi Al. Marghiloman, Note Politice, vol. III, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 452. Un alt autor ne relatează, fără a cita sursa, că, deşi Filipescu era „nebun după ea”, Olga Prezan mai cocheta şi cu tânărul ofiţer pe atunci, colonelul Ion Antonescu. Îşi scriau „bilete de amor şi au petrecut mult timp”. – vezi Teşu Solomonovici, Dosare ultrasecrete. Mareşalii României. Constantin Prezan, în Ziua, nr. 4542, sâmbătă 23 mai 2009. Alte informaţii interesante despre aventurile Olgăi Prezan pot fi găsite şi la Eugeniu Arthur Buhman, în Patru decenii în serviciul Casei Regale a României (18981940), Editura Sigma, Bucureşti, 2006, p. 58.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI CE SE ÎNTÂMPLĂ CU TINERETUL ZILELOR NOASTRE? „Nu există cunoaştere înnăscută, pentru motivul că nu există copac care să iasă din pământ cu frunze şi fructe.”

Voltaire

A trecut mult timp de la cel de al doilea război mondial şi unii tineri sunt impasibili la cuvântul război, alţii vorbesc cu o anumită încântare, alţii cu patimă. Puţini sunt cei îngrijoraţi. Este adevărat, timpul îşi aşterne uitarea.

Trecutul se uită repede şi se învaţă prea puţin din greşelile lui. Atrocităţile războiului sunt date uitării sau nici nu au fost îndeajuns cunoscute, aşa încât unii tineri văd acum în război o soluţie pentru drama lor personală. În loc de a-şi iubi ţara în care s-au născut sau care îi hrăneşte, devin „scârbiţi”, sau trădători, nu mai vor să fie ceea ce sunt de fapt – tinerii minunaţi, nădejdea ţării respective.

Cred, că în rândul tineretului putem distinge mai multe categorii: unii care negăsindu-şi un loc de muncă, şi-au căutat de lucru în alte ţări, acolo unde li s-a ivit posibilitatea şi unde îşi duc munca cinstit, uneori cu dublu efort (nu vorbim despre cei care s-au dus nu pentru a munci, ci pentru a fura din munca altuia); unii care şi-au definit din vreme scopul în viaţă şi au o preocupare, şi-au format o familie, îşi duc un trai destul de liniştit în ţara lor, legaţi fiind de familie şi anumite proprietăţi; alţii care caută preocupări excentrice şi atunci când le găsesc, fără a gândi prea mult, îşi văd salvarea înrolându-se în formaţiuni distrugătoare, supra-

10.-01-2015

Nr. 1/41

evaluându-şi propria persoană cu o mândrie patologică, nevrotică. Se văd eroi, îşi sacrifică viaţa pentru scopul descoperit – cel al răului în lume, al distrugerii. Amintesc spusele scriitorului francez Honoré de Balzac: „Răutatea calculată este cea mai ascuţită dintre toate răutăţile”. Şi alţii - mulţi de altfel - cu dorinţa de a-şi continua studiile, sub diferite forme.

Pentru ultima categorie, dar nu numai, ar trebui pregătiţi mai mulţi profesori şi mai multe centre de studiu, înţelegând minunata lor dorinţă de a se dărui studiului, adică de a-şi lărgi orizontul cunoştinţelor în timp. Benefice ar fi mai multe şcoli, mai mulţi profesori, mai multe masterate, mai multe doctorate pentru tineri!

Dacă nu pot ocupa atât de repede locuri de muncă, fiindcă ele se găsesc greu, nu ar fi mai bine decât să nu facă nimic sau să caute anturajuri bolnăvicioase sau droguri care să le întunece minţile, să aibă o activitate intelectuală care să le hrănească sufletele? Cu atât mai mult cu cât ei doresc a se cultiva. Nivelul de educaţie şi de cultură trebuie să fie în creştere continuă. Am depăşit cu mult vremurile când exista mentalitatea că la munca câmpului sau pentru cea a meşteşugarilor nu este nevoie de prea multă carte. Toţi tinerii ar trebuie să se instruiască, să aibă acest drept. Lor trebuie să li se acorde mai multă atenţie şi înţelegere.

De curând am auzit doi tineri discutând.

Unul spunea că doreşte să studieze mai departe, celălalt l-a luat în derâdere, spunându-i: „Să mai înveţi? Ce prostie! Mie îmi trebuie bani, am să fac tot ce este posibil să am bani cât mai mulţi şi cât mai curând!” Iată, mi-am zis, doi tineri care gândesc diferit! Unul vrea să-şi hrănească sufletul, celălalt trupul. Măcar celălalt să fi gândit: „Vreau să am bani ca să-mi pot permite să-mi hrănesc sufletul”. Dar nici vorbă de aşa gândire! Iată, mi-am zis, sunt şi tineri care nu cunosc adevăratul scop al vieţii, nu sunt încă înzestraţi cu prea multe cunoştinţe, nu au experienţa vieţii. Filozoful, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) atrăgea atenţia: „neştiinţă avem cu duiumul”, dar „inadmisibil este să fii ignorant, adică să nu ştii ce trebuie să ştii”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În decizia tinerilor intervine personalitatea, cea care include un set de caracteristici mentale şi care reflectă cum gândeşte, simte şi acţionează o persoană. În opinia psihologului francez Paul Fraissé (1911-1996), înainte de a defini personalitatea, trebuie să definim persoana, ea însemnând individul uman concret. Personalitatea este unică. Putem constata similitudini între oameni şi cu toate acestea sesizăm că indivizii posedă caracteristici speciale sau combinaţii de caracteristici care-i disting pe unii de ceilalţi. Diferenţa dintre indivizi defineşte natura unică a persoanei, influenţează asupra modului în care persoana reacţionează şi interacţionează cu ceilalţi sau cu mediul. Personalitatea are la bază ereditatea, prin moştenirea genetică, dar este dezvoltată funcţie de mediul, educaţia, cultura, experienţa pe care omul o trăieşte. Ereditatea poate fi şlefuită de-a lungul vieţii, în mod favorabil sau defavorabil, precum o statuie - în scop frumos sau dizgraţios - şi aceasta făcându-se în viaţa de familie, în contextul religiei şi al grupurilor de oameni din care persoana face parte. Prin urmare mediul social - cultural joacă un rol important în formarea personalităţii. Despre personalitate se spune că este „tipul actual al dezvoltării speciei, în forma cea mai înaintată”, fapt pentru care este necesar a i se acorda o mare atenţie. Într-un eseu publicat de curând, spuneam că este necesar a se face educaţia şi cultura tinerilor pe diferite căi şi că, aceasta ar trebui să fie una dintre preocupările importante ale societăţii. Mi-ar plăcea să cred că va veni vremea unei noi perioade cu sete de cultură, când tinerii vor dori să se cultive şi nu să se războiască, când privirile le vor fi curioase şi nu ucigaşe, când absolvenţii unor şcoli vor putea cu uşurinţă a continua studiul pentru lărgirea orizontului educaţional şi cultural, a specializării ulterioare şi a formării personalităţii umane. A investi în educaţie şi cultură, înseamnă a gândi asupra viitorului omenirii. Educaţia din familie, dar şi cea instituţională a fost neglijată o mare perioadă de timp, iar personalitatea şi comportamentul au avut de suferit. Acest prejudiciu moral-social continuă, remarca cineva, prin vul-

10.-01-2015

Nr. 1/41

garitatea îmbrăţişată în toate domeniile, ca o eplică la sentimentele nobile, umanitare ale omului, existente încă.

Prin educaţie şi cultură omul nu poate ajunge la disperare, nu poate avea sentimentul distrugător al răzbunării, ci i se vor deschide ochii asupra lumii, va învăţa cum să folosească cele mai bune percepte morale şi va descoperi calea bunelor preocupări, corespunzător aptitudinilor fiecăruia. În caz contrar, parte a tineretului de astăzi, destul de debusolat, va opta (a şi optat!) pentru căile opuse binelui, căi ale răului – îndoctrinarea cu ură şi răzbunare, necunoscând adevăratul scop al vieţii, al lui şi al omenirii, precum şi strădania necesară împlinirii.

Studiul, lectura ar veni în ajutorul formării cât mai rapide a personalităţii tinerilor, a principiilor corecte ale vieţii şi modelării fiinţei spre bine, scoaterii ei de sub influenţa răului. Cultura trezeşte conştiinţa, adică sentimentul responsabilităţii morale faţă de propria conduită. Un om fără cultură este un om cu suflet sărac.

Desigur nevoia de a ne cunoaşte, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor şi temerilor noastre este puternică la noi oamenii şi deosebit de utilă. Este necesară cunoaşterea nevoilor noastre şi a le controla prin voinţă. Psihologul umanist american Abraham Maslow (1908-1970) a fost cel care a ierarhizat nevoile umane în forma unei piramide, la bază fiind nevoile primitive, în vârf nevoile cognitive (de cunoaştere, înţelegere, explorare) şi cele estetice (frumuseţe, ordine, simetrie) arătând că nevoile cognitive nesatisfăcute se transformă în nevoi nevrotice, cu un stil de viaţă nesănătos. El spunea: „Dacă vom reuşi să îmbunătăţim natura umană, atunci vom îmbunătăţi totul, şi aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale”.

Importantă devine studierea personalităţii atunci când privim omul ca fiinţă socială prin excelenţă, fiindcă omul trăieşte printre alţi oameni şi astfel înţelegerea personalităţii devine un factor esenţial atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea celorlalţi. Psihologii spun că personalităţile pot fi comparate cunoscând în ce mod şi în ce măsură forţele genetice

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi cele ambientale au interacţionat pentru a determina structura şi funcţionarea actuală a personalităţii. Cert e că am ajuns să ne întrebăm: „cum este cu putinţă ce este”, ca tineri fanatici, la numai douăzeci de ani (aproximativ) să-şi maltrateze cu bestialitate şi să-şi ucidă cu cruzime semenii? Care ar fi remediul şi cum s-ar putea îndrepta aceste devieri ale personalităţii?

De ce am avut până acum ochii închişi şi nu am văzut pericolul? Iată că se confirmă concluziile filozofilor că „există, în chip straniu, răspunsuri care se produc înaintea întrebării”.

Sigur că viaţa s-a schimbat, că omul este obligat să se reorienteze pentru a supravieţui. Alvin Toffler vorbea în cartea sa Şocul viitorului despre ideologii care pot fi considerate nişte „largi fişiere mentale cu sertăraşe, în aşteptarea de noi date”. Omul lovit brusc de ceea ce el consideră a fi un rău copleşitor pentru el, până ce reuşeşte să se orienteze, să vadă adevărul, trece printr-o puternică agitaţie şi nelinişte. Posibil ca tocmai această fază să fi fost speculată de anumiţi indivizi născători ai unor ideologii care folosesc mijloace barbare, distrugând lumea. Sunt atrase persoane aflate „în criză”, care intră sub influenţa factorilor malefici, simţirea şi judecata se pervertesc, se produce depersonalizarea.

Revin întrebând: Poate ar fi fost nevoie de mai mulţi dascăli de calitate, de şcoli, de lecturi, pentru păstrarea sau alegerea unui stil sănătos de viaţă? Cât şi câţi au scris sau le-au vorbit tinerilor despre scara de valori care trebuie avută în viaţă? Care au fost modelele arătate? N-ar trebui adunată, strânsă, chemată, cum vreţi să spunem, o elită care să reformuleze adevăratele valori necesare societăţii şi să le dea în vileag, în vederea progresului societăţii? N-ar trebui ca oamenii care ne conduc să-şi pună la lucru imaginaţia şi raţiunea, să reflecteze asupra posibilităţilor, dar şi limitelor omului, pentru a-l feri de atitudini excentrice, cele care ies din limitele obişnuitului? Ar trebui să gândească la viitorul nostru, la viitorul tinerilor astăzi fără ideal moral, fără loc de muncă, familie stabilă, fiindcă ei, tinerii, duc steagul vieţii mai departe. Bolta lumii s-a mărit şi este

10.-01-2015

Nr. 1/41

nevoie de mai multe coloane pe care să se sprijine, pentru a nu se nărui.

Părintele român Constantin Galeriu (1918-2003) invoca cuvintele lui Marcu Ascetul: „Trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, ignoranţa şi trândăvirea”. Să gândim asupra lor!

Cert este că atunci când duci munca pe care o doreşti, o accepţi, trăieşti în concret şi iubire, iar când trândăveşti trăieşti în abstract şi ură, întinzi cu uşurinţă mâna - răului.

Putem rămâne pasivi în faţa primitivismului, a răului, a cruzimii, a bestialităţii?

Când va reveni lumea la normalitate? Civilizaţia produsul minţii omului făcut cu mare efort - nu este permis a fi distrusă! Ar însemna un mare regres. O hotărâre trebuie luată. Istoricul şi geograful grec Herodot (484 – 425 î. H.) spunea: „Chiar dacă în cale se iveşte vreo piedică, valoarea unei hotărâri bune nu-i cu nimic zdrobită!” ©Vavila Popovici – Carolina de Nord

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Autorul

şi

„SETEA

traducătorul

ZEILOR“

Anatole France Traducere şi note Lucia Patachi

Capitolul IV

continuare din nr. 40

Era ora zece dimineaţa. Soarele de aprilie scălda în lumină frunzele gingaşe ale copacilor. Domolit de furtuna din timpul nopţii, aerul avea o nespusă blândeţe. Arareori, trecând pe aleea Văduvelor, câte un călăreţ rupea tăcerea singurătăţii. Pe marginea aleii umbroase, lângă cârciumioara cu acoperiş de stuf, Frumoasa din Lille, pe o bancă de lemn, Evariste o aştepta pe Elodie. Din ziua în care degetele lor se întâlniseră pe linoul eşarfei, când respiraţia li se contopise, el nu se mai dusese la Amorul pictor. O săptămână întreagă, stoicismul său orgolios şi timiditatea sa, care devenea din ce în ce mai sălbatică, îl ţinuseră departe de Elodie. Îi scrisese o scrisoare sobră, sumbră, pătimaşă, în care, expunându-şi propriile resentimente faţă de cetăţeanul Blaise, dar punându-i-le acestuia în cârcă, trecându-şi sub tăcere iubirea, disimulându-şi durerea, îşi anunţa hotărârea de a nu mai călca pe la magazinul de stampe şi dovedea, în respectarea acestei hotărâri, mai multă fermitate decât putea să tolereze o femeie îndrăgostită.

Fire opusă, Elodie, gata să-şi apere bunul în orice împrejurare, s-a apucat numaidecât să chibzuiască în ce fel să-şi redobândească prietenul. S-a gândit, mai întâi, să se ducă să-l

10.-01-2015

Nr. 1/41

vadă la el acasă, în atelierul din piaţa Thionville.

Dar, ştiindu-l necăjit, judecând, după scrisoarea lui, că avea inima rănită, temându-se ca el să nu poarte aceeaşi pică şi fiicei şi tatălui şi să-şi impună să nu o mai vadă, socoti că ar fi fost mai bine să-i dea o întâlnire sentimentală şi romantică, de la care să nu se poată sustrage, întâlnire unde ea va putea în toată voia să convingă şi să placă, unde singurătatea va conspira alături ea, pentru a-l fermeca şi a-l învinge. În toate grădinile englezeşti şi pe toate promenadele la modă, erau, în vremea aceea, bordeie construite de arhitecţi savanţi, care răsfăţau astfel gusturile agreste ale citadinilor.

Bordeiul Frumoasa din Lille, ţinut de un negustor de limonadă, îşi sprijinea contra-făcuta-i sărăcie pe rămăşiţele imitate artistic ale unui turn vechi, în scopul împletirii farmecului rustic cu melancolia ruinelor. Şi, de parcă un bordei învelit cu stuf şi un turn prăbuşit n-ar fi fost de-ajuns ca să emoţioneze sufletele sen-sibile, limonagiul ridicase sub o salcie plângă-toare un mormânt, cu o coloană surmontată de o urnă funerară, care purta inscripţia următoare: „De la Cléonice pentru fidelul ei Azor”. Bordeie, ruine, morminte: înainte de a pieri, aristocraţia înălţase în parcurile ereditare aceste simboluri ale sărăciei, abolirii şi morţii. Şi acum, cetăţenii patrioţi se desfătau bând, dansând, iubind prin false bordeie, la umbra falselor ziduri fals ruinate şi printre false morminte, pentru că erau unii asemeni celorlalţi, iubitori de natură şi discipoli ai lui Jean-Jacques, având aidoma inimi simţitoare şi pline de filozofie.

Ajuns la întâlnire la ora fixată, Evariste aştepta, şi, ca după balansierul unui orologiu, el îşi măsura timpul după bătăile inimii. Trecu o patrulă care escorta prizonieri. Peste zece minute, o femeie îmbrăcată toată în roz, cu un buchet de flori în mână, cum era obiceiul, însoţită de un cavaler cu tricorn, îmbrăcat în roşu, cu haină şi pantaloni reiaţi, se furişară în colibă, amândoi atât de asemănători ibovnicilor din vechiul regim, de-ţi venea într-adevăr să crezi, precum cetăţeanul Blaise, că există în oameni unele trăsături pe care nu le schimbă nicio revoluţie.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Câteva clipe mai târziu, venită dinspre Rueil sau dinspre Saint-Cloud, o babă, care ducea o cutie cilindrică, vopsită în culori ţipătoare, se aşeză pe banca unde aştepta Gamelin.

Pusese în faţa ei cutia al cărei capac avea un fel de cârlig cu care să scoţi norocul. Fiindcă biata femeie le oferea ţâncilor de prin parcuri această şansă. Era o vânzătoare de „plăceri”, care vindea sub un nume nou o patiserie veche: fie că străvechiul termen de „oblate”60 îţi dădea ideea stânjenitoare de jertfă şi de obligaţie, fie că lu-mea se săturase de el din capriciu, „oblatele” se numeau acum „plăceri”.

Cu un colţ al şorţului, bătrâna îşi şterse sudoarea de pe frunte şi îşi înălţă tânguielile spre cer, acuzându-l pe Dumnezeu de nedreptate atunci când le făcea creaturilor Sale viaţa atât de grea. Omul ei ţinea o cârciumă pe malul râului, la Saint-Cloud, iar ea urca zilnic pe Champs-Elysées, scuturând din clopoţel şi strigând: „Luaţi plăcerea, doamnelor!” Şi din atâta trudă nu scoteau cât să-şi ducă bătrâneţile.

Văzându-l pe tânărul de pe bancă dispus să o căineze, îi expuse din belşug pricina tuturor necazurilor sale. Republica era, ea care, năpăstuindu-i pe cei bogaţi, le lua săracilor pâinea de la gură. Şi nici nu puteai nădăjdui că lucrurile au să meargă mai bine. Din contră, ştia ea după tot felul de semne că treburile au să se înrăutăţească. La Nanterre, o femeie născuse un copil cu cap de viperă; trăsnetul lovise biserica din Reuil şi topise crucea de pe clopotniţă; în pădurea Chaville cineva zărise un vârcolac. Oameni mascaţi otrăveau fântânile şi răspândeau în aer prafuri aducătoare de boli…

Evariste o văzu pe Elodie sărind din trăsură. Alergă spre ea. Ochii tinerei femei străluceau în umbra transparentă a pălăriei sale de pai; buzele, la fel de roşii ca garoafele pe care le ţinea în mână, zâmbeau. O eşarfă din mătase neagră, încrucişată peste piept, se înnoda la spate. Rochia ei galbenă te lăsa să vezi mişcările 60

În limba franceză oublie – cuvânt provenit din latinescul oblata, care înseamnă lucru oferit şi care era sinonim cu plaisir – plăcere. Este vorba despre o patiserie din foi foarte subţiri, răsucite în rulouri sau cornete. ( n. t. )

10.-01-2015

Nr. 1/41

rapide ale genunchilor şi descoperea picioarele încălţate în pantofi fără toc. Şoldurile erau aproape în întregime eliberate: pentru că Revoluţia dezrobise talia cetăţenelor; totuşi, fusta, încă bufantă sub talie, ascundea formele, exagerându-le, şi voala realitatea sub propria-i imagine amplificată. El vru să spună ceva, nu izbuti să-şi găsească vorbele şi îşi reproşă această stânjeneală pe care Elodie o prefera celei mai dulci primiri. Ea mai remarcă, şi socoti semn bun, că el îşi înnodase cravata cu mai multă artă ca de obicei. Îi întinse mâna.

- Am vrut să ne vedem, spuse ea, să stăm de vorbă. Nu am răspuns la scrisoarea dumitale: nu mi-a plăcut; nu te-am regăsit în ea.

Ar fi fost mai drăguţă dacă ar fi fost mai naturală. Aş fi nedreaptă cu caracterul dumitale dacă aş crede că nu mai vrei să vii pe la Amorul pictor doar pentru că aici ai avut o uşoară altercaţie despre politică, cu un bărbat mult mai în vârstă decât dumneata. Fii sigur că nu trebuie să ai vreo teamă că tatăl meu te va primi rău, când vei mai veni pe la noi. Nu îl cunoşti: nu-şi mai aminteşte nici ce ţi-a zis, nici ce i-ai răspuns. Nu afirm că v-aţi simpatiza din caleafară; dar nu este ranchiunos. Am să ţi-o spun pe şleau: nu-şi prea bate capul cu dumneata… şi nici cu mine. Nu se gândeşte decât la afacerile şi la plăcerile lui.

Ea o luă înspre boschetele bordeiului, el urmând-o cu oarecare dezgust, pentru că ştia că aici îşi dau întâlnire iubirile venale şi mângâierile efemere. Ea alese masa cea mai retrasă.

- Câte am să-ţi spun, Evariste! Prietenia are drepturi: îmi dai voie să mă folosesc de ele?

Am să-ţi vorbesc mult despre dumneata… şi un pic despre mine, dacă ai să vrei.

După ce limonagiul a adus o carafă şi nişte pahare, ea a fost aceea care, ca o bună gospodină, a turnat de băut; apoi i-a povestit copilăria ei, i-a spus ce frumoasă fusese maicăsa, pe care îi plăcea să o pomenească, din compasiune filială şi ca origine a proprie-i frumuseţi; a lăudat vigoarea bunicilor ei, pentru că era mândră de sângele său burghez. I-a povestit cum, pierzându-şi la şaisprezece ani adorabila-i mamă, trăise fără dragoste şi fără ajutor. Se

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE descrise aşa cum era, vie, sensibilă, curajoasă, şi adăugă: - Evariste, eu am avut o tinereţe prea tristă şi prea singuratică, pentru ca să nu ştiu cât valorează o inimă ca a dumitale, şi, te avertizez, nu voi renunţa de bună voie şi cu uşurinţă la o simpatie pe care credeam că voi putea conta şi la care ţin.

Evariste o privi tandru: - E cu putinţă, Elodie, să nu-ţi fiu indiferent? Oare pot crede asta?

Se opri, de teamă să nu spună prea mult, abuzând astfel de o prietenie atât de încrezătoare.

Ea îi întinse o micuţă mână onestă, care ieşea pe jumătate din mânecile lungi şi strâmte, garnisite cu dantelă. Sânul i se ridica în lungi suspine.

-Evariste, atribuie-mi toate sentimentele pe care vrei să le am pentru dumneata şi inima mea îţi va răspunde că nu te-ai înşelat.

- Elodie, Elodie, ai să mai repeţi ce spui acum, când vei şti…

Ezită…

Ea plecă privirile.

El sfârşi cu voce mai scăzută: - …că te iubesc?

Auzind ultimele cuvinte, ea se înroşi: de plăcere. Şi, în vreme ce ochii ei exprimau o tandră voluptate, un surâs amuzat îi ridica, fără să vrea, un colţ al gurii. Se gândea: „Îşi închipuie că e primul care îmi spune aşa ceva!… şi se teme pesemne să nu mă supere!…” Îi spuse cu bunătate - Încă nu ţi-ai dat seama, prietene, că sunt îndrăgostită de dumneata?

Se credeau singuri pe lume. În exaltarea sa, Evariste ridică ochii spre firmamentul scânteind de lumină şi de azur: - Uite, cerul ne priveşte! Este fermecător şi afectuos ca tine, iubita mea; are strălucirea, duioşia, surâsul dumitale.

Se simţea în comuniune cu întreaga natură, pe care o asocia bucuriei, gloriei sale. I se părea că, pentru a-i sărbători logodna, florile

10.-01-2015

Nr. 1/41

castanilor se aprindeau ca nişte candelabre, torţele uriaşe ale plopilor luau foc.

Se bucura de puterea lui, de grandoarea lui. Ea, mai tandră şi mai fină, mai suplă şi mai maleabilă, îşi acorda avantajul slăbiciunii şi, îndată ce-l cucerise, i se supunea; acum, că îl avea în puterea ei, recunoştea în el stăpânul, eroul, zeul, ardea de dorinţa să dea ascultare, să admire şi să se ofere. La umbra boschetului, el îi dădu o lungă sărutare înfocată, sub care ea îşi răsturnă capul, şi, în braţele lui Evariste, simţi cum toată carnea i se topeşte ca o ceară.

Multă vreme au fost doar unul pentru celălalt, uitând de întregul univers. În mare parte, ideile exprimate de Evariste erau vagi şi pure, fapt care o umplea de încântare pe Elodie.

Ea spunea lucruri plăcute, utile şi precise. Apoi, când socoti că nu mai putea rămâne nici o clipă în plus, se ridică hotărâtă, îi dădu prietenului său cele trei garoafe roşii, înflorite la ea în fereastră şi sări sprintenă în cabrioleta care o adusese. Era o trăsură de piaţă, pictată în galben, cu roţi foarte înalte, care, sigur, nu avea nimic deosebit, nici ea, nici vizitiul. Dar Gamelin nu lua niciodată trăsura, iar cei din jurul lui, nici atât. Uitându-se la cele două roţi rapide, avu o strângere de inimă şi se simţi asaltat de un dureros presentiment: printr-un fel de halucinaţie strict intelectuală, i se părea că acel cal închiriat o purta pe Elodie dincolo de lucrurile actuale şi de timpul prezent, spre o cetate bogată şi veselă, spre reşedinţe de lux şi de plăceri, în care el nu va pătrunde niciodată. Şareta dispăru. Tulburarea lui Evariste se risipi; dar rămase cu o nelinişte surdă şi cu sentimentul că orele de alint şi de uitare pe care tocmai le trăise, nu le va mai retrăi vreodată.

Trecu prin Champs-Elysées, unde femei în rochii de culoare deschisă coseau sau brodau, aşezate pe scaune de lemn, în vreme ce copiii lor se jucau pe sub copaci. O vânzătoare de plăceri, purtându-şi cutia în formă de tobă, i-o aminti pe vânzătoarea de pe aleea Văduvelor, şi avu senzaţia că un întreg anotimp din viaţa lui se perindase. Traversă piaţa Revoluţiei. În grădina Tuileries, auzi vuind în depărtare rumoarea aceea formidabilă a marilor zile, vocile acelea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE unanime pe care duşmanii Revoluţiei le pretindeau amuţite pe vecie. Grăbi pasul în vreme ce murmurul devenea tot mai puternic, ajunse în strada Honoré şi o găsi ticsită de o mulţime de bărbaţi şi de femei, care strigau: „Trăiască Republica! Trăiască Libertatea!”. Zidurile grădinilor, ferestrele, balcoanele, acoperişurile erau pline de spectatori care îşi fluturau pălăriile şi batistele. Precedat de un genist care deschidea calea cortegiului, înconjurat de ofiţeri municipali, de gărzi naţionale, de tunari, de jandarmi, de husari, înainta încet, peste capetelor cetăţenilor, un bărbat cu tenul bilios, cu fruntea înconjurată de o coroană din frunze de stejar, cu trupul înfăşurat într-o haină lungă, veche, de culoare verde, cu guler de hermină.

Femeile îi aruncau flori. El îşi plimba de jur împrejur privirea ochilor galbeni, ca şi cum ar mai fi căutat, chiar şi în această mulţime entuziastă, duşmani ai poporului pe care să-i demaşte, trădători pe care să-i pedepsească. Când trecu prin dreptul său, Gamelin, cu capul descoperit, împletindu-şi glasul cu miile de glasuri, strigă: - Trăiască Marat!61 Triumfătorul intră ca Destinul în sala Convenţiei. În timp ce mulţimea se scurgea lent, Gamelin, aşezat pe o bornă din strada Honoré, îşi domolea cu mâna bătăile inimii. Cele văzute adineaori îl umpleau de sublimă emoţie, de înflăcărat entuziasm. Îl venera, îl iubea pe Marat care, bolnav, cu venele în flăcări, devorat de ulceraţii, îşi cheltuia ultimele puteri în serviciul Republicii, şi, în locuinţa lui sărăcăcioasă, deschisă tuturor, îl primea cu braţele deschise, îi vorbea cu stăruinţă despre binele public, şi, câteodată, îi punea întrebări despre intenţiile nelegiuiţilor. Admira faptul că duşmanii celui just, uneltindu-i pierzania, îi pregătiseră triumful; binecuvânta Tribunalul revoluţionar care, achitându-l pe Prietenul poporului, redase Convenţiei pe cel mai vrednic şi mai pur dintre legiuitorii săi. Ochii lui revedeau capul acela mistuit de febră, încununat de coroana civică, chipul acela impregnat 61

Marat era redactorul ziarului L’ami du peuple – Prietenul poporului. ( n. t. )

10.-01-2015

Nr. 1/41

de virtuoasă măreţie şi necruţătoare iubire, faţa aceea răvăşită, descompusă, puternică, gura crispată, pieptul larg, acel muribund viguros care, din înaltul carului viu al triumfului său, părea să le spună concetăţenilor: „Fiţi, asemeni mie, patrioţi până la moarte”.

Strada era pustie, noaptea o învăluia în umbră; lampagiul trecea cu felinarul lui, iar Gamelin şoptea: - Până la moarte!…

Capitolul V La ora nouă dimineaţa, în grădina Luxembourg, Evariste o întâlni pe Elodie, care îl aş-tepta pe o bancă.

De o lună de când schimbaseră jurăminte de iubire, se vedeau în fiecare zi, la Amorul pictor sau la atelierul din piaţa Thionville, plini de tandreţe dar cu o reţinere impusă intimităţii lor de caracterul unui amant grav şi virtuos, deist şi bun cetăţean, care, gata să se unească cu scumpa lui iubită în faţa legii sau doar a lui Dumnezeu, după împrejurări, nu voia să o facă decât la lumina zilei şi în văzul lumii.

Elodie recunoştea cât de onorabilă era această hotărâre; dar, fără să spere într-o căsătorie pe care totul o făcea imposibilă şi refuzând să sfideze convenienţele sociale, ea plănuia în sinea ei o legătură pe care secretul să o facă decentă până când durata o va face respectabilă. Se gândea că, într-o zi, va învinge scrupulele unui iubit prea respectuos; şi, nevrând să mai tărăgăneze cu dezvăluirile necesare, îi ceruse să stea o oră de vorbă în grădina pustie, aproape de mânăstirea Chartreux.

Ea îl privi cu un aer de duioşie şi sinceritate, îi luă mâna, îl făcu să se aşeze alături şi îi vorbi cumpătat: - Te respect prea mult pentru a-ţi ascunde ceva, Evariste. Mă socotesc demnă de dumneata, şi nu aş mai fi, dacă nu ţi-aş spune totul. Ascultă-mă şi fii judecătorul meu. Nu am să-mi reproşez nicio faptă abjectă, josnică sau măcar interesată. Am fost slabă şi credulă… nu uita, prietene, cât de dificile erau circumstanţele în care trăiam. Ştii deja: nu mai aveam

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mamă; tatăl meu, încă tânăr, se gândea numai la distracţiile lui, nu să se ocupe de mine. Eu eram sensibilă; natura mă înzestrase cu o inimă iubitoare şi cu un suflet generos; şi cu toate că nu-mi refuzase o judecată solidă şi sănătoasă, pe vremea aceea, pentru mine, sentimentul era mai puternic decât raţiunea. Vai! aşa ar fi şi în ziua de azi, Evariste, dacă nu s-ar pune de acord amândouă ca să mă dau dumitale pe de-antregul şi pentru totdeauna!

Vorbea cu măsură şi cu fermitate. Cuvintele îi erau pregătite; de mult timp se hotărâse să facă această confesiune, pentru că era o fire fără ascunzişuri, pentru că îi plăcea să îl imite pe Jean-Jacques şi pentru că îşi spunea rezonabil: „Într-o zi, Evariste va cunoaşte secrete care nu-mi aparţin doar mie; mai bine să i le spun eu de bună voie, spre lauda mea, decât să le afle el, spre ruşinea mea”. Iubitoare cum era şi supusă celor fireşti, nu se simţea prea vinovată, iar destăinuirea ei era mai puţin penibilă; chibzuise bine, de altfel, să spună numai cât trebuia.

- Ah, suspină ea, de ce nu mi-ai ieşit în cale, dragă Evariste, în clipele acelea, când eram singură, părăsită?…

Gamelin luase ad litteram cererea Elodiei de a-i fi judecător. Pregătit de natură şi prin educaţie literară pentru a exercita justiţia domestică, era gata să primească destăinuirile Elodiei.

Văzând-o că se codeşte, îi făcu semn să vorbească.

Ea spuse foarte simplu: - Un tânăr, care, pe lângă multe defecte, avea şi unele calităţi, şi nu le arăta decât pe astea, îmi găsi oarece farmec şi se ţinu de capul meu cu o stăruinţă surprinzătoare pentru el: era în floarea vieţii, plin de graţie şi apropiatul unor femei încântătoare, care nu se fereau deloc să-l adore. Dar nici frumuseţea şi nici spiritul lui nu m-au interesat… A ştiut să mă cucerească arătându-mi iubire, şi cred că mă iubea într-adevăr.

Era tandru, prevenitor. Eu nu am pretins legăminte decât de la inima lui, iar inima lui era nestatornică… Nu mă învinuiesc decât pe mine; asta e confesiunea mea, nu a lui. Nu mă plâng de

10.-01-2015

Nr. 1/41

el, care mi-a devenit complet străin. Ah! îţi jur, Evariste, pentru mine parcă nici nu a existat vreodată!

Tăcu. Gamelin nu răspunse nimic. Stătea cu braţele încrucişate; privirea îi era fixă şi întunecată. Se gândea în acelaşi timp la iubita lui şi la sora lui, Julie. Julie ascultase şi ea de un amant; dar, se gândea el, spre deosebire de nefericita Elodie, ea se lăsase răpită nu din eroarea unei inimi sensibile, ci pentru a găsi, departe de ai săi, luxul şi plăcerea. În intransigenţa lui, îşi condamnase sora, şi acum era pe cale să o condamne şi pe iubită.

Elodie reluă cu o voce plină de blândeţe: - Eram îmbibată de filozofie: credeam că oamenii sunt cinstiţi de la natură. Nenorocirea mea a fost să întâlnesc un amant care nu era format la şcoala naturii şi a moralei, şi pe care prejudecăţile sociale, ambiţia, amorul propriu, o falsă noţiune despre onoare îl făcuseră egoist şi perfid.

Cuvintele acestea calculate produseră efectul scontat. Ochii lui Gamelin se îmblânziră. Întrebă: - Cine a fost seducătorul dumitale? Eu îl cunosc?

- Nu, nu îl cunoşti.

- Spune-mi cum îl cheamă.

Ea prevăzuse această cerere şi era hotărâtă să nu i-o satisfacă. Îşi motivă refuzul: - Cruţă-mă, te rog. Atât pentru dumneata cât şi pentru mine, am spus deja prea mult. Şi, cum el insista: - În interesul sacru al iubirii noastre, nu voi scoate nici o vorbă care să ţi-l identifice pe acest… străin. Nu vreau să-i ofer geloziei dumitale un spectru; nu vreau să aşez o umbră stânjenitoare între mine şi dumneata. Nu te voi ajuta să-l cunoşti pe acest om acum, când eu lam uitat.

Gamelin insista să-i spună numele seducătorului: acesta era termenul pe care îl folosea cu încăpăţânare, pentru că nu avea nici o îndoială că ea ar fi fost sedusă, înşelată, că se abuzase de ea. Nici măcar nu concepea că ar fi putut să fie şi altfel, că ea s-ar fi supus propriei dorinţe,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE irezistibilei dorinţe, că ar fi ascultat de glasul intim al cărnii şi al sângelui; el nu concepea ca această creatură voluptuoasă şi tandră, această frumoasă victimă, să se fi oferit; pentru ca inima lui să fie mulţumită, trebuia ca fata să fi fost forţată sau păcălită, violentată, aruncată în capcane întinse la tot pasul. În cuvinte bine măsurate, îi punea întrebări precise, strânse, jenante. Voia să ştie cum se născuse această legătură, dacă durase mult sau puţin, dacă fusese liniştită sau tulbure, din ce cauză se rupsese. Şi revenea continuu la mijloacele pe care le folosise bărbatul acela pentru a o seduce, de parcă i-ar fi trebuit unele nemaipomenite şi nemaiauzite. Dar, toate întrebările lui au fost zadarnice. Cu o încăpăţânare blândă şi rugătoare, ea tăcea; gura îi era încleştată, ochii, grei de lacrimi.

Totuşi, când Evariste o întrebă unde se afla acum acel bărbat, ea răspunse: - A plecat din regat.

Se corectă grabnic: - …din Franţa.

- Un emigrant! exclamă Gamelin.

Fără să scoată o vorbă, ea îl privi, uşurată şi, în acelaşi timp, întristată văzându-l cum îşi plăsmuieşte singur un adevăr conform pasiunilor sale politice şi cum, gratuit, îi dă geloziei sale o culoare iacobină.

De fapt, amantul Elodiei fusese un secretar de procuror, băiat tare frumuşel, un îngeraş de curier, pe care ea îl adorase, şi a cărui amintire, acum, după trei ani, încă îi mai dădea fiori calzi prin inimă. El căuta femei bogate şi coapte: o părăsise pe Elodie pentru o damă experimentată, care îi răsplătea meritele. Intrat, după suprimarea posturilor, la primăria din Paris, acum era un dragon sanchilot şi gigoloul unei foste.

- Un nobil! Un emigrant! repeta Gamelin, pe care ea nici nu se gândea să îl contrazică, neavând niciodată dorinţa ca el să ştie întregul adevăr. Şi te-a abandonat ca un laş?

Ea îşi plecă fruntea.

El o strânse lângă inima lui.

- Scumpă victimă a corupţiei monarhice, dragostea mea o să te răzbune pe acest infam.

10.-01-2015

Nr. 1/41

Să dea cerul să-l întâlnesc! Voi şti eu să-l recunosc!

Ea întoarse privirea, deopotrivă tristă şi surâzătoare, şi dezamăgită. L-ar fi vrut mai deştept în ale iubirii, mai natural, mai brutal. Îl simţea că nu iartă aşa de repede numai pentru că avea o imaginaţie rece, iar confidenţa pe care i-o făcuse nu stârnise în el nici una dintre imaginile acelea care îi chinuie pe voluptuoşi, şi că, până la urmă, el nu vedea în acea seducţie decât un caz moral şi social.

Se ridicaseră, lăsându-şi paşii purtaţi de aleile verzi ale grădinii. El îi spunea că o respectă şi mai mult pentru suferinţa ei. Elodie nu cerea chiar atât; dar, aşa cum era, îl iubea, şi admira geniul artei pe care îl vedea strălucind în el. La ieşirea din Luxembourg, întâlniră lume adunată pe strada Egalităţii şi de jur împrejurul Teatrului Naţiunii, fapt care nu-i surprinse câtuşi de puţin: de câteva zile, în secţiile cele mai patriote, domnea o mare agitaţie; aici veneau denunţuri despre facţiunea din Orléans şi despre complicii lui Brissot care, zice-se, puneau la cale să ruineze Parisul şi să-i masacreze pe republicani. În urmă cu câteva zile, chiar şi Gamelin semnase petiţia Comunei, prin care se cerea excluderea celor Douăzeci-şi-Unu. Când să treacă pe sub arcada care lega teatrul de casa alăturată, au fost nevoiţi să o ia printr-un grup de cetăţeni în carmaniolă, care, de la galerie, îl apostrofau pe un tânăr militar, frumos ca Amor al lui Praxitele, sub casca lui din piele de panteră. Acest soldat fermecător îl învinuia pe Prietenul poporului de indolenţă. El spunea: - Tu dormi, Marat, iar federaliştii ne făuresc lanţurile!

Elodie, cum dădu cu ochii de el: - Vino, Evariste! făcu ea grabnic.

Mulţimea, zicea ea, o înspăimânta, şi se temea să nu leşine în înghesuială.

S-au despărţit în piaţa Naţiunii, jurându-şi iubire veşnică. În dimineaţa aceea, foarte devreme, cetăţeanul Brotteaux îi oferise cetăţenei Gamelin un dar magnific: un clapon. Ar fi fost o imprudenţă din parte-i să spună cum şi-l procurase:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fiindcă îl avea de la o negustoreasă din hale căreia, după cum şuşoteau unii, îi scria câteodată corespondenţa, şi era ştiut că negustoresele halelor nutreau sentimente regaliste şi corespondau cu emigranţii. Cetăţeana Gamelin primise claponul cu inima plină de recunoştinţă.

Nu mai vedeai nicăieri aşa ceva: alimentele se scumpeau. Poporul se temea de foamete; aristocraţii, zicea lumea, o doreau, profitorii o pregăteau.

Cetăţeanul Brotteaux, rugat să mănânce partea sa de clapon la prânz, răspunse invitaţiei şi o felicită pe gazdă pentru suavul parfum de bucătărie care îţi gâdila nările. De fapt, în atelierul pictorului mirosea a supă grasă.

- Că bine ziceţi, domnule, răspunse cu bunătate femeia. Pentru a ne pregăti stomacul să-l primească pe claponul de la dumneavoastră, am făcut o supă de zarzavaturi, cu o bucată de şorici şi cu un os mare, cu măduvă. Nimic nu aromează mai bine o supă decât un os cu măduvă.

- Înţeleaptă cugetare, cetăţeano, zise bătrânul Brotteaux. Şi ar fi cu chibzuială dacă ai pune osul ăsta în oală şi mâine, şi poimâine, şi toată săptămâna; o să fie la fel de parfumat.

Ghicitoarea din Panzoust aşa făcea: pregătea o ciorbă de varză albă, cu şorici de slănină galbenă şi cu un savorados uscat. Aşa i se zice pe meleagurile ei, care sunt şi ale mele, osului cu măduvă, atât de gustos şi atât de suculent.

- Doamna asta despre care spuneţi, domnule, făcu cetăţeana Gamelin, nu era cam calică, de folosea atâta vreme acelaşi os?

- Ei, nu trăia pe picior mare. Era nevoiaşă, chiar dacă avea darul profeţiei.

Tocmai atunci intră Gamelin, foarte impresionat de mărturisirile primite, făgăduindu-şi să-l afle pe seducătorul Elodiei şi să răzbune asupră-i Republica şi dragostea lui.

După amabilităţile obişnuite, cetăţeanul Brotteaux reluă firul discuţiei: - Rareori se îmbogăţesc prezicătorii de meserie. Numaidecât li se observă şmecheriile.

Escrocheria lor stârneşte ura. Numai că ar fi şi mai detestabili dacă ar spune într-adevăr viitorul. Pentru că viaţa ar fi insuportabilă, dacă omul ar şti ce-l aşteaptă. Ar afla dinainte de ce

10.-01-2015

Nr. 1/41

boli o să sufere, nu s-ar mai bucura de bunurile prezente, cărora le-ar vedea sfârşitul. Ignoranţa este condiţia necesară fericirii omului, şi trebuie să recunoaştem că, de cele mai multe ori, toţi o onorăm cum se cuvine. Nu ştim mai nimic despre noi şi nimic despre ceilalţi. Ignoranţa e liniştea noastră; minciuna, fericirea.

Cetăţeana Gamelin aduse supa pe masă, rosti Binecuvântarea, îşi invită fiul şi oaspetele să se aşeze, iar ea începu să mănânce în picioare, refuzând locul pe care cetăţeanul Brotteaux i-l oferea alături de el, pentru că, zicea ea, ştie la ce o obligă politeţea. (continuare în nr. viitor, 10 februarie)

Nota Redacţiei: Romanul poate fi comandat on-line sau pe suport de hârtie prin comandă electronică pe adresa redaţiei revistei sau direct la traducător.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARMEN GEORGETA POPESCU AL CINCILEA ANOTIMP (continuare din nr. precedent)

Capitolul II „În personalitatea umană, ca şi în natură, lumina şi întunericul se află într-un raport de interdependenţă, formează un întreg. Aşezăm în lumină anumite aspecte ale noastre, vrem ca acestea să fie văzute şi lăsăm în umbră alte aspecte. Această metaforă a luminii şi umbrei se regăseşte în două concepte definite de C. G. Jung: persoana şi umbra. În timp ce persoana reglementează relaţia cu lumea exterioară, prin umbră sunt definite acele trăsături ale personalităţii care nu sunt arătate lumii, pe care alţi oameni nu au voie cu niciun chip să le vadă ”.

Verena Kast - Umbra din noi - Oamenii sunt mereu fascinanţi, unii chiar şi în erorile lor sau, cum se mai spune, în prostia lor. Aş vrea să călătoresc, spuse gânditoare Camelia, m-am săturat de perimetrul oraşului nostru, arhicunoscut şi parcă de nerecunoscut. De când m-am mutat aici, nu am prea ieşit din casă. Nu vreau să dau peste Ştefan şi să trebuiască să-i suport lamentările şi lacrimile de crocodil, iar apoi să mă suport şi pe mine în balansările între a fi îngăduitoare cu el sau a mă proteja pe mine. Ţin minte că Doctor House spunea că oamenii nu se schimbă niciodată. Mam gândit de multe ori la asta. Poate că unii ar

10.-01-2015

Nr. 1/41

vrea, dar ceva din interiorul lor îi întoarce la vechile modele, uneori chiar şi după nişte ani de zile în care părea că au reuşit să treacă o barieră în însăşi firea lor. Sau poate evenimentele îi închid atât de mult sufleteşte, încât procesul natural al deschiderii spre nou nu mai reprezintă o bucurie. Nu ştiu ce să zic, mie îmi place să acord şanse celor din jur, aşa mi-ar plăcea să primesc şi eu când e cazul, dar acum sunt prea hotărâtă să mă desprind de Ştefan şi de amintirile care mă sâcâie. Ce chef de plimbare să mai am când banii nu-mi ajung decât pentru minimul de trai? Am încă datorii din cauza mutării aici, nu multe, dar destule să mă ţină pe loc încă vreo două luni. Efort şi iar efort, cam aşa a arătat toată viaţa mea! În August vreau să merg cu Maia la mare - fără planuri, fără rezervare, doar cu bucuria că putem sta acolo unde ne place, atât cât ne ajung banii. Bucuria, oricât de mică ar fi ea, merită orice cheltuială, nu-i aşa?

- Şi eu aş vrea să am parte de o vacanţă, de un drum lung, de o relaţie adevărată... Simt că toate sunt pe aproape, dar nu ştiu încotro să mă uit. Propuneri sunt, dar pentru fiecare dintre ele am o mică rezervă, o strângere de inimă.

Nu înţeleg de ce nu pot găsi tot ce îmi place, la un singur bărbat?! Ca să mă simt mulţumită, aş lua câte o părticică din fiecare şi apoi le-aş uni ca pe nişte bucăţi de plastilină. Ce imaginaţie bolnavă pot să am! Poate este adevărat că odată cu trecerea timpului devenim atât de pretenţioşi, încât frizăm absurdul. Şi în final, după ce ne amăgim că există ceva mai bun, rămânem cu o grămadă de visuri, de aşteptări şi peste ele o altă grămadă de nemulţumire.

- Cam aşa este, Elena! Pornim de la dorinţa de a avea ceea ce ne place şi nu ne întrebăm dacă este posibil ca cineva să aibă toate calităţile şi virtuţile pe care le-am vrea noi să le aibă. Nu ne uităm la noi înşine în primul rând, deşi răspunsurile se găsesc în toate simpatiile şi antipatiile resimţite faţă de persoanele cu care am relaţionat de-a lungul vieţii. Ce anume a făcut diferenţa între cele două stări? Cum se face că unii ne sunt dezagreabili, deşi nu există motive reale de a-i respinge, iar faţă de alţii simţim o adevărată deschidere, o legătură profundă, deşi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE oamenii aceia nu ne oferă altceva decât o zonă de stabilitate emoţională? Nu cumva este vorba despre conjuncturi anume date tocmai pentru a putea face alegerile? Poate că important nu este ca cineva să fie perfect, ci ca noi să reuşim să-l preţuim îndeajuns pentru ceea ce este, încât diferenţele şi neajunsurile să nu mai fie motiv de poticnire, de nemulţumire.

- O fi, dar până una alta eu nu văd prea multe persoane care să fi reuşit cu succes să simtă în felul ăsta. Dorinţa de a trăi o viaţă fericită, aşa cum o simte fiecare că ar trebui să arate, nu încetează în momentul stabilirii unei relaţii. Sunt o sumedenie de motive pentru derapajele ulterioare şi toate ne înţeapă cu întrebări care nasc îndoiala. Nu simţi la fel şi tu acum?

- Ba da, mă irită gândul că nu voi afla niciodată cum ar fi fost viaţa mea dacă în locul lui Ştefan alegeam un alt bărbat sau nu alegeam niciunul. Pot face scenarii câte vreau, dar nu mă voi putea desprinde de nişte modele ce trăiesc în acest moment în mine, nu voi reuşi să fiu 100% obiectivă, pentru că nici mie nu-mi place să-mi „admir” slăbiciunile şi erorile. Acesta este un mare adevăr despre noi, oamenii - ba ne este teamă că vom rămâne singuri, ba ne e teamă că nu suntem destul de buni şi că nici celălalt nu va fi astfel. Ştii ce mă doare al naibii de tare? Mă doare şi mă nelinişteşte faptul că aş putea ajunge să nu mai cred în toate câte am crezut întotdeauna. Într-un fel sunt absurdă, ştiu că trecutul nu este ceva străin de mine, eu l-am ales şi de aceea nu ar trebui să mă gândesc la cum ar fi fost dacă, ci la cum să fie data viitoare. Ce dumnezeu, că doar nu am murit !

- De unde îţi vin atâtea idei şi de ce-ţi baţi mereu capul cu ele? o întrebă Elena, iritată sau poate doar obosită de atâtea frământări cu care Camelia îşi umplea sufletul şi mintea .

- De acolo de unde îţi vin şi ţie, că doar nu-ţi închipui că am eu un card special cu care accesez vreo cameră secretă a Universului, râse Camelia şi ochii ei, niciodată cu o culoare încadrată strict în variantele obişnuite, căpătară nişte nuanţe mai intense, stropite din loc în loc cu un fel de auriu, ca cel al stelelor într-o noap-

10.-01-2015

Nr. 1/41

te tăcută de vară. Era semnul că mintea ei intrase deja în arenă şi îşi măsura adversarii, văzuţi ori doar închipuiţi. Nu există secrete în Univers, continuă Camelia, există doar o nepricepere a noastră de a vedea ceea ce este în jur, aş putea spune o miopie chiar. Nu mă refer la ochii fizici, deşi nici ei nu mai cuprind decât puţinul pe care mai este în stare să-l înţeleagă mintea noastră. Majoritatea oamenilor merg pe principiul că nu poţi să crezi decât ceea ce vezi, ei vor o dovadă palpabilă. De aceea logica, asocierea şi deducţia nu mai încap în casele lor.

- Este o cale periculoasă, cred că aşa s-a ajuns la starea generală a omenirii: fiecare vede lucrurile aşa cum crede el de cuviinţă apoi acţionează şi cere şi celorlalţi să se alinieze cumva la adevărul lui.

- Hm, paradoxul este că în realitate (adevăr) chiar aşa este: fiecare dintre noi are propria viziune şi propriul adevăr, pentru că fiecare din noi este o lume în sine, o lume care are câte ceva din toate, dar are şi ceva special.

Ideea de ierarhizare a importanţei ne-a furat mult din priveliştea de ansamblu. Nu se poate ca cineva să aibă numai non-calităţi. Dar cu ce ochi putem descoperi calităţile, talentele, punctele tari, dar şi sensibilitatea unei persoane? Clar că nu cu cei fizici.

- Trebuia să fii un filosof, ai un „talent” de a mă ameţi cu felul tău de a considera viaţa şi oamenii, încât uneori îmi vine să-ţi spun că nu mai suport conversaţiile astea.

- Sincer, când eram copil am vrut să fiu şofer de TIR, mi s-ar fi potrivit la fel de bine ca şi filosofia. Dar la vremea aceea o asemenea meserie era rezervată numai bărbaţilor ; mama era îngrozită de preferinţa mea şi mi-a luat-o ca pe o încercare de a impresiona sau ca pe o naivitate specifică celor vreo 15 ani ai mei. Dacă era după mine, aşa cum simţeam atunci, fii sigură că eram călare pe un camion uriaş cu care străbăteam lumea întreagă, încercând s-o cunosc şi s-o înţeleg. Încă mi-e dor să-mi văd în întregime planeta pe care trăiesc, e un dor greu de explicat pentru că nu e vorba de excursii sau de o simplă curiozitate, îl simt ca pe un drept al fiecăruia dintre noi. Există locuri minunate cu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE frumuseţe şi inedit, dar mai ales există oameni care, deşi trăiesc pe aceeaşi planetă, sunt total diferiţi prin tradiţii, cultură, religie, prin certitudinile sau temerile lor (despre care nu ştiu nici ei bine de unde le vin). Dar graniţele ridicate între noi s-au transformat în ziduri reci.

Nu sunt şofer de TIR, nu sunt nici filosof, sunt o femeie care s-a simţit bine urmându-şi meseria, pe lângă menirea de soţie şi mamă şi care se simte şi mai bine bătându-şi capul, cum spui tu, ca să-i înţeleagă pe oameni şi lumea în care trăieşte. Sunt atentă la tot, analizez atitudinile şi acţiunile celor din jur, îi observ, le urmăresc gesturile, sperând ca toate acestea să fie mai grăitoare decât ale mele şi, astfel, să pot să mă descopăr prin ele în profunzimea mea, nu doar în oglinda de pe hol.

- Cineva ar putea spune că te foloseşti de oameni ca să-ţi obţii răspunsurile sau înţelegerea.

- Şi cine îmi interzice asta? Interdicţia de a mă folosi de oameni se pune în alt context, în acela material şi egoist, cel în care eu aş trage foloase importante în dauna interesului lor.

Nu mă interesează să iau de la ei ceva ce le-ar diminua puterea de exprimare sau care le-ar îngreuna devenirea lor, doar mi-ar plăcea să dobândesc în interiorul meu nişte ochi mari şi sofisticaţi care să traducă cu uşurinţă ceea ce întâlnesc eu în cale, indiferent dacă acel ceva are sau nu are o formă fizică. De câte ori nu se întâmplă să judecăm greşit o fiinţă, s-o aşezăm cu indiferenţă într-o clasă sau subclasă socială, trecând pe lângă ea cu repeziciune, în căutarea partenerului său asociatului perfect? Oamenii nu spun niciodată adevărul întreg despre ei, parcă le-ar fi ruşine că sunt vii şi că au parte de experienţe cât se poate de fireşti pentru această planetă pe care trăim. Pe mine nu gândurile şi analizele astea mă copleşesc şi mă rod, ci teama că nu aş putea găsi un bărbat cu care să le împart, să le extind, să ni le împrumutăm reciproc, să ne bucurăm de acest exerciţiu.

- Ce să spun, mă bucur că ai ieşit din amorţire, dar eşti sigură că ai putea merge mai departe, dacă s-ar pune problema? Tu nu ţi-ai rezolvat încă problema cu Ştefan, ura asta de-

10.-01-2015

Nr. 1/41

clarată faţă de el ar trebui să te pună pe gânduri. Te cunosc eu bine, nu vei trece precum gâsca prin apă prin toată frământarea şi disecarea asta a trecutului, ea te va afecta într-un fel sau altul. De câte ori mă suni, mă tem că voi auzi cine ştie ce concluzie sau cine ştie ce idee de „răzbunare” de la tine. Tu nu te răzbuni ca toată lumea - pe faţă şi cu mare tam-tam. Nu, tu parcă pândeşti singura clipă când duşmanul adoarme şi atunci îi tragi perna de sub cap ca să se trezească buimac şi să te vadă zâmbind. Şi zâmbetul ăla nu apare fiindcă ai reuşit să-l sperii, ci din mulţumire că ai reuşit să-l trezeşti.

De ce încăpăţânezi tu să trezeşti pe toată lumea? Poate că unii vor să doarmă toată viaţa, ce treabă ai tu c ei?

- Trezitul este enervant, râse Camelia şi parcă se scutură de nişte gânduri ce o sâcâiau. Ştiu şi eu ce nervi îmi face ceasul uneori dimineaţa când eu visez aşa de bine şi mi-e aşa de cald în culcuşul meu şi dintr-o dată parcă cineva aruncă o găleată de apă rece peste mine. Dar poţi spune că ceasul mă urăşte sau că se răzbuna pe mine? Nu, el îmi face un serviciu. Aşa aş vrea să le fac şi eu tuturor, atât cât pot şi atât cât îmi permit ei. Din punctul meu de vedere a încerca să-i trezesc e dovada că nu-i judec şi nici nu le port resentimente, e dovada că îmi pasă de ei .

- Ok, dar spui că pe Ştefan îl urăşti, atunci cum rămâne cu teoria asta a ta?

- Eu am spus ce simt şi prefer să fiu neînţeleasă decât să mă mint. Însă acum nu ura ar trebui să fie subiectul de analiză, ci trecerea mea prin împărăţia ei.

(continuare în nr. viitor)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GEORGIA MICULESCU LIRISM ÎN ÎNŢELES SUPERIOR -

Autor: Maria Diana Popescu

Poetă a emoţiei sobre şi triste, a sintezei de clipe supreme, operînd cu efuziuni psihologice şi sufleteşti, cu fundamente filosofice şi blitz-uri sculptate într-un lirism glacial dar impunător, desfăşurat anume spre accentuarea creaţiei sale, Georgia Miculescu îşi continuă călătoria poetică, glisînd cu nobleţe şi rafinament pe un registru de stil şi atmosferă dureroasă, cu tot ceea ce incumbă responsabilitatea superioară de creator: „Tăcerea se lasă peste casele de nisip ale oamenilor/ la fiecare poartă întâlneşti un copil scheletic/ un bătrân cu faţa suptă /un steag negru/în zare/ culegătorii de suflete deschid plăpândele trupuri/luna goală cu buzelei albe/sărută icoanele din biserica pustie/ amurguri violete se desprind din braţele cerului/paşii preotului se pierd în nisipul roşu.“ Din călătoria prin patrimoniul său sufletesc, la care se angajează cu autoritatea redempţiunii şi ascezei, Georgia Miculescu se creşte pe sine într-un edificiu poetic hrănit din inspiraţie, din biografie proprie şi de un jet permanent al timbrării şi simţirii. Curgerea versurilor izbucneşte uneori ca un mugur, alteori brusc şi trist ca un plîns chitară: sufletul cerului

arde în jăraticul din nori / liniştea în frunze piere/un bucium cântă printre sălciile îmbătrânite de ninsori/celor fără umbră/cântecul frumos s-a-mbolnăvit de muţenie/vântul de vest nu mai există/ soarelui/i-au fost străpunşi plămânii/sângelui/i-au şters celulele roşii /durerea lor s-a instalat în copacii mei. Nu vorbim însă de un joc liber al sentimentelor, ci de trimiteri la o vastă paletă a trăirilor umane, vorbim de un fluaj poetic prelungit dureros în afara realităţii imediate, unde timpul, ca parte integrantă a sevei sufleteşti sau scară către sine însuşi, devine un mediu de inevitabilă destrămare: A fost

10.-01-2015

Nr. 1/41

dorinţa îngerilor/ să mă nasc din cenuşa lor/ să fiu amestec de lumină şi fum/ şi să cad în lume/ din treaptă-n treaptă/ n-aveam nume/doar un testament/un chip/şi douăspre-zece drumuri sălbatice/simţeam cum şi fiinţa apei mă cuprinde tainic/respiram prin trupul ei transparent/timpu-i se scurgea prin ochiul nopţii/ pentru totdeauna/într-un ocean vechi - /glasul meu înota printre spini de stâncă/ la fiecare pas ce-l făceam/ păcatele mi se-nmulţeau/ din mine cădeau icoane albe/ spărgându-se în mii de cioburi roşii.// Vorbim de o aşezare echilibrată a inspi-

raţiei în raportul semnificant-semnificat, de o conştiinţă a apropierii de cititor şi un sentiment de progresivă instaurare a unui decor de tristeţi şi umbre, care creează o magie de durată.

Poeta aude, vede, simte şi visează prin forţa versurilor, eul liric reuşeşte transmiterea (cu inerenţe naturale) unor mesaje dintr-un univers de vaste dimensiuni: Trec zilnic pe lâng-o

casă colorată/ pe lâng-o cruce veche/ pe lângun pom căzut la pământ/pe drumurile mele tapetate cu ninsori/aud/cântece triste de harpă chinuită prin mansarde/ văd/ oameni oropsiţi de ploi/simt/durerile sfâşietoare ale norilor aruncaţi în noroi/ visez/fericirea lumii/ ferecată-n sipetul de marmură al nopţii/petrec zilnic în ierni geroase/înghesuită-n clepsidra veche a vieţii/ gândurile-mi zac la rădăcina celor patru vânturi/tâmplele mi s-au transformat în clape de pian/timpul cu mantaua-i de sticlă/nu mănvaţă să trăiesc într-o culoare albă/chipuri transparente/ mă cheamă să le pictez ochi albi/ două umbre gri îmi cer să le adun cenuşa din soba infernului/timpul cu mantaua-i de sticlă/ nu mă-nvaţă să iubesc răsăritul din mine.

Fior, miraj, vitalitate şi aplauzele unui spectacol de gală, împletite cu plăcerea evidentă şi manifestă a scrisului care există doar în poezia bună, Georgia Miculescu se povesteşte pe sine armonizându-se cu strigătele de tristeţe, reuşind să le transforme în creaţie artistică, aşa cum regele Midas transforma în aur tot ceea ce atingea. Pe un fond de nemărginită tristeţe (şi spinii sunt trişti în poezia sa - o metaforă superbă!) semnalat chiar şi în titluri, confesiunea poetică recreionează (pe cale de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sugestie, dar cel mai adesea în mod direct) dezamăgiri, tristeţi, resemnări, reculegeri, aşteptări, chemări ale divinului, arome, umbre, gheţari, mici lumini de speranţă sau diverse atitudini poetice faţă de destin: În mine se

cuibăresc bucăţi din aripile munţilor/ ascuţimea lor o simt/ îmi sfâşie trupul - / din palmele-mi de gheaţă/ se scurg gheţari albi - / tălpile/ mi se afundă-n lutul nopţii/spini trişti/ mărşăluiesc în sângele meu/ - ascult durerea lui/ în arterele reci/ umbra aripilor/ se risipeşte-n tâmpla-mi de argint. De la dinamismul unei furtuni la valu-

rile calme de muzicalitate tristă, prinse parcă în armonii de orgă, Georgia Miculescu axiologizează liric şi persuasiv trăirile dramatice ale fiinţei sale, ale timpului şi vieţii în perspective cosmice: Furtuna s-a abătut asupra pământului/

curg apele asupra-mi cad fulgerele/ trupu-mi de apă zace-n agonie/respir doar prin plămânii lunii/ demonii mă lovesc cu privirile lor ascuţite/ vrăjitoarele-mi sorb umerii goi/ sângele meu se scurge în râuri de cenuşă/braţele mele se închină unui cer în ruină/ şi plâng/ trupul de apă a secat/ fluturi scheletici cu aripi de noroi/ se cuibăresc în subsuoara mea/bisericile sunt goale/candelele au ars/ candelabrele s-au stins/ ochii mi s-au scurs/ odată cu apele...

Magma poemele, urzită cu lirism autentic din trame imagistice de o rară înfiorare (mai puţin întîlnite în poezia contemporană), dintr-un prag al conştiinţei poetice acut reflexive, din pulsaţii sufleteşti şi sentimente de o intensitate emotivă deosebită, fac ca acestea să pară rostite cu acribia unui actor care doreşte să-şi pună în valoare calităţile interpretative: De

când nu mai umblă Dumnezeu pe pământ/ toate sunt anapoda/viespile devin regi şi regine/ pământul s-a umplut de cruci negre/ oamenii mor neîmpărtăşiţi/râurile au secat/stejarii nu mai au braţe/iar arhanghelii sunt opriţi la frontiere /azi/ n-au mai rămas/ decât un cer stins /prunci reci în pântece flămânde/un câine orb ce-şi caută stăpânul pierdut în ruine/şi-un ochi divin ce tot timpul plânge/ ...cântecul privighetorii/ se aude doar sub pământ.”

10.-01-2015

Nr. 1/41

versului tăiat la rădăcina „buruienilor sângerii“, Georgia Miculescu reuşeşte performanţa de a lua act de prezenţa unor vibraţii care o inspiră, şi de aici caracterul de confesiune al poemelor, de eliberare de un preaplin împovărător, ca instrumente subtile de comunicare: Inima mea

e-ngropată în trupul unui zeu de piatră/ din ochii-mi plânşi/ încolţesc buruieni sângerii/ un înger muribund/ mi-a dat pentru o zi/doar pentru o zi/inima lui/pe vârful muntelui/pe crucea jertfei/ pelerinii nopţii/ ţineau în lanţuri -/îngerul/măicuţa lui murise demult/zidarii morţii i-au cimentat sufletul în icoane/ groparii aşteptau ultima zvâcnire/trupul îngerului deliran tăcere/ nimeni fruntea nu-i mângâia/ priveau nepăsători şi reci. Tristeţi fără margini, înfrîngeri dureroase (în acelaşi timp imperiale), care evident impresionează cititorul, fragilitatea şi trecerea a tot ceea ce este omenesc, sentimentalism şi erudiţie, Georgia Miculescu se află mereu deasupra trăirilor, aidoma unui dirijor purtat într-un un univers de sunete aparte, care îi conferă o graţioasă, dar severă expunere: unde-

va / pe un umăr de deal/ zăcea/ cu trupul stins/ prietenul timpului - /ceasornicarul - /de ieri /amurgul s-a scurs din ochii lui/sătenii/ povesteau/că-ntr-o seară liniştită/ mormântul ceasornicarului a dispărut/şi astăzi/ oamenii din satul alb/încă mai caută movila pierdută a ceasornicarului. În integralitate şi în miezul său adânc, discursul poetic al Georgiei Miculescu este, de la un capăt la altul, un superb poem alchimic şi de analiză a lăuntrului, a zonelor onirice şi filosofice, într-o exprimare de calitate şi de bun gust care o legitimează indubitabil ca poetă.

Creaţiuni de inspiraţie şi inteligenţă în contact direct cu datele imediate ale trăirilor, poemele Georgiei Miculescu şi-au găsit întruchiparea în teme cu perspective universale, care îi îngăduie desfăşurarea lirismului în înţeles superior, izvorît nu din orgoliu, ci din sensul unei gândiri filosofice ca atare. ©Maria Diana Popescu, Agero

Atentă la zbaterea dinlăuntrul timpului ce trece şi se închide cu neliniştea abisală a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE MARIA NIŢU - RECICLARE LA CUBUL RUBIK

Autor: Irina GOANŢĂ Scriitoarea MARIA NIŢU afirmă despre sine că nu este timişoreancă, dar nici bănăţeancă – ar putea fi bănăţeancă doar prin adopţie. Se autoproclamă un fel de „cetăţean universal”, ceea ce înseamnă... libertate totală.

Originară din Celaru, judeţul Dolj, cu studenţia în Bucureşti, apoi cu un deceniu de profesorat în Valea Jiului, în urmă cu mai mulţi ani, s-a stabilit în Timişoara şi lucrează la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din oraşul de pe Bega.

Cu o activitate literară prodigioasă, s-a afirmat ȋn literatura română ca poet şi eseist, ca prozator şi critic literar. Autoare a mai multor cărţi de poezie, de proză şi de critică literară, prezentă frecvent în reviste de cultură din ţară, Maria NIŢU debutează, în 1997, cu volumul de versuri En gros & en detail: cioburi de jurnal, la Editura Eubeea din Timişoara. Publică în continuare culegerea de proze Aşteptările slăbănogilor, la aceeaşi editură, în anul 2002, pentru ca mai târziu să vadă lumina tiparului două cărţi de cronici şi interviuri: Seducţii literare: cronici, eseuri, interviuri -, Eubeea, 2005 şi Lecturi la fileu: cronici de întâmpinare din Vestul Apropiat, Eubeea, 2007.

Cu volumul Sesiune de autografe: cronici literare, interviuri, apărut la Editura Palimpsest din Bucureşti, în care tonul eseistic este mai pronunţat, se îndepărtează de Editura Eubeea, la care se întoarce, în 2011, cu Prezent continuu: eseuri şi cronici literare şi, în acest an, cu volumul de proză scurtă, Reciclare la cubul Rubik: prozoeseme şi alte farafastâcuri.

Fără să mă opresc prea mult asupra semnificaţiei titlului, mărturisesc că, la primul contact cu cartea, gândul mi-a zburat la jocul acela din anii deceniilor 6 şi 7 ale secolului trecut, Cubul inventat de maghiarul Rubik. Era un adevărat cub magic care ne educa răbdarea, manevrându-l, răsucindu-l ca să obţinem o singură culoare pe o faţă a cubului sau diferite

10.-01-2015

Nr. 1/41

forme şi figuri. Am asemănat prozele din acest volum cu acel cub al lui Rubik. În mod similar, ele dezvăluie mai multe faţete ale existenţei umane contemporane – să nu uităm că adevărata literatură este cea care este inspirată din viaţă, ilustrând-o -, iar lumea, în prozele Mariei Niţu, parcă devine un fel de cub al lui Rubik ce îşi schimbă mereu faţa, este un conglomerat de aspecte şi de evenimente dorite sau nedorite.

Viaţa noastră cea de toate zilele este compusă din mii de cuburi Rubik. Şi totul este supus reciclării, „pen‛că totul are un termen de valabilitate, de garanţie întru folosinţă, care expiră la un moment dat.

Cocarda de vecin de bloc e reciclabilă [...] Ziarele multifuncţionale, sunt reciclate de adormiţii homless de prin gări- ţin de cald ca o căptuşeală a hainelor de cartoane, în nopţile pline de vise pe stomacul gol [...] Şi trupul şi sufletul omului sunt reciclabile, şi viaţa şi moartea omului sunt reciclabile. [...] Şi metempsihoza e o formă de reciclare... moartea e paşaportul tău spre no man‛s land”, pentru ca, în final, autoarea să conchidă: „Când oboseşti de atâta transmigraţie, te opreşti pe o margine asfaltată de prăpastie şi rumegi rumeguş la algoritmul reciclării, 3R la cub. Ştii să învârţi cubul Rubik?

C‛est un vrai problème chinois!”(p.40-45) De fapt, proza care dă titlul volumului începe cu butada „Nimic nu e nou sub soare- truism”.

Cuvântul „farafastâcuri” din subtitlu, cu sensul lui minimalizant, dezvoltă credinţa că aceste proze izvorăsc din dispoziţia de moment a scriitoarei şi sunt nişte mofturi, nişte capricii. Întâlnim adevărate instantanee, care eternizează momente din lumea aceasta indiferentă şi surprind impresii de viaţă. Se simte parcă o influenţă a cubismului începutului de secol XX, prezent în pictură şi literatură, şi care nu face altceva decât să dea expresie trăirilor artistului. (Picasso: „Nu am avut nici cea mai mică intenţie să creăm cubismul – am vrut doar să dăm glas trăirilor noastre.) Criticul literar Adrian Dinu Rachieru afirmă în prefaţă: Maria Niţu ne dezvăluie – cu parcimonie – exerciţiile domniei sale prozastice, adunând, sub aparenţa ludicului, proze „ciudate”, delirante (pe alocuri),

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu interstiţii onirice şi substanţă autobiografică, de tip diaristic. Indiscutabil, pe gust postmodernist.(pag.5) Da, vrea să se joace cu noi Maria Niţu, dar e un joc amar. Aspecte grave ale existenţei sunt îmbrăcate în haina ironiei şi chiar a autopersiflării, gen „haz de necaz”.

Parcurgând pagină cu pagină cartea, este tot mai evident stilul ironic al autoarei. Este un stil direct, cu mărcile oralităţii, caracterizat prin notaţii scurte, uneori interogative şi exclamative. Limba aceasta vorbită aparţine unui timp, este contemporana noastră, e amprenta unui moment istoric – epoca postdecembristă.

Ironia autoarei vizează în subtext şi lipsa de cultură şi decăderea intelectuală a unora dintre contemporanii noştri. Lumea ce iese la iveală din fiecare proză este un produs al regimului care o stăpâneşte.

Stilului vorbit îi aparţin şi zicerile tipice, luate în răspăr, destul de numeroase: „Dacă nu ai bătrâni, să-i cumperi. În ce epocă de piatră seacă a lui Fred şi Barney s-a spus asta?!”; Nu mă cheamă Melania, şi oricum, n-aş fi crezut nici în „spune-mi cum te numeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. „Nimic nu se pierde, totul se transformă- de fapt, un truism al legilor naturii”, „ghiveci la borcane cu copyright, de gustibus non disputandum” ş.a.

Există însă în carte şi pasaje sentimentale, încărcate de nostalgie şi de melancolie.

Iată cum debutează poematizant povestirea Gramofonul de la rever: E noapte, orice bar de doi bani, arab, turcesc, chinezesc ori balcanic, pare romantic, nu se văd reclame de MacDonald‛s, ori KFC, doar lampadarele într-un ciorchine de strugure pârguit. Îmi place oraşul noaptea, când rămân în hoinăreală în trupul său, să-i tatuez pielea cu paşii mei mărunţi, de cum se-ngână spre noapte seara cu franjuri de ziuă.

Folosirea persoanei I sporeşte gradul de subiectivitate şi autenticitate, în acelaşi timp, şi lasă vădit impresia unor evenimente trăite cu acuitate. Naraţiunea la persoana I foloseşte timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, fapte trecute: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu, [...] eu nu pot

10.-01-2015

Nr. 1/41

vorbi onest decât la persoana întâi“, afirma Camil Petrescu. Acelaşi lucru se întâmplă cu proza Mariei Niţu. Fără să o declare, scriitoarea se vorbeşte pe sine, scriind la persoana I, totul este trecut prin ochiul ei atent, vădit ironic, căruia nu-i scapă nimic. Lectura cărţii Mariei Niţu oferă posibilitatea cititorului să-şi imagineze întâmplările, să le vizualizeze în detalii, deoarece cartea este aidoma unei pelicule cinematografice, cu flash-uri ce înfăţişează viaţa aşa cum se desfăşoară ea.

„O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei”, de Nicoleta Dabija

La Editura Eikon a

apărut cartea O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei, de Nicoleta Dabija.

Este o carte de dialoguri duse între scriitorul Liviu Antonesei şi Nicoleta Dabija, desfăşurate timp de o lună, în toamna lui 2008.

Cartea este structurată, mai precis, în 9 dialoguri, care împreună au încercat o întregire a „personajului” Liviu Antonesei, despre care se ştiu câteva lucruri, dar fiecare poate şti altceva, sau poate şti prea puţin. Acest volum încearcă să „refacă” identitatea unui om, în complexitatea sa, fără să pretindă însă că toate subiectele unei vieţi în curs au fost atinse, că toate laturile fiinţei celui intervievat au fost luate în atenţie. Este o carte despre disponibilitatea de mărturisire, despre preferinţa pentru anumite genuri scrise la persoana întâi, despre identităţile multiple ale omului Liviu Antonesei şi imposibilitatea cuprinderii acestora. Se face apoi o plimbare la pas prin viaţa intervievatului, după care pare binemeritat un popas în cultura română actuală. Se continuă periplul cu lumea cărţilor şi a autorului lor, pentru a se analiza, după aceea, Liviu Antonesei ca fiinţă socială. Se ia, în sfârşit, urma credinţelor sale, apoi a pasiu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

10.-01-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nilor sale şi i se face, bineînţeles, şi un Raport final. „Cartea aceasta este rezultatul unui dialog de o lună, timp în care scriitorul a fost luat la întrebări şi a răspuns zilnic la ele. Cunoscută fiind disponibilitatea lui Liviu Antonesei pentru conversaţie şi confesiune, sincer şi deschis cu el însuşi şi cu interlocutorul „potrivit”, dispus să se întoarcă la sine încă o dată, cu ajutorul celuilalt, prin mijlocirea întrebărilor, conversaţiile caută liber cum anume dorinţa de comunicare şi nevoia de destăinuire sunt reţinute de un spirit care valorifică singurătatea, dar care deopotrivă ia parte, se implică şi/sau reacţionează la evenimentele personale, sociale, politice. Cele nouă capitole în care este structurat volumul „desfac” sinele lui Liviu Antonesei în multiplele lui ipostaze (identităţi), un demers prin care sinele nu face nimic altceva decât să-şi verifice propria unitate.” (Nicoleta Dabija) „Mi-ar plăcea să-mi închei această viaţă iubind, chiar şi în postura de îndrăgostit fără speranţe. Până acum, cred că am fost un mare norocos, nici nu ştiu dacă am meritat tot norocul pe care l-am avut în această privinţă.

Dacă nu m-am împlinit de tot, fără îndoială că aceasta este dimensiunea vieţii mele în care mă simt cel mai împlinit. Am avut totuşi şansa să iubesc şi să fiu iubit de femei cu totul remarcabile în umanitatea şi feminitatea lor.

Măcar din acest punct de vedere pot spune că n-am ratat totul, că am avut parte de o viaţă plină.”

©Liviu Antonesei

Nr. 1/41

MIHAELA OANCEA

Nicodim şi zmeul ce furase veselia Trăia odată demult, pe când păsările cerului vorbeau omenirii, când însăşi melopeea Păsării Măiestre răsuna în toate cotloanele ori pe când zeii nu erau orgolioşi sau iuţi la mânie, un împărat bogat cum nu se mai afla altul pe faţa pământului. Era singur cu împărăteasa, deoarece n-avură noroc de prunci. Se obişnuiră cu gândul şi încercau a domni cu înţelepciune şi cumpătare.

Doar că zilele lui nu mai erau de mult frumoase, din pricina unui zmeu ce furase veselia din întreg regatul. Toată lumea umbla cu chipul brăzdat de tristeţe, nimic nu mai dădea roade ca înainte, aşa c-au prins voinicii, care mai de care, să se ofere a merge după zmeul nelegiuit. Dar câţi plecară, toţi îşi lăsară oasele pe acolo, încât parcă şi bruma de speranţă părea că va părăsi regatul.

Nicodim, un flăcău orfan de tată, vânjos şi mândru la stat, trăia în satele de gospodari din jur, cu măicuţa căreia îi era sprijin în toate.

Era mai priceput decât o fată în tainele naturii, cunoscând bine toate plantele de leac, şi mai iscusit decât multi voinici în meşteşugul vânătorii. Văzând zilnic cum bunătatea şi compasiunea sătenilor păleau şi, mai ales privindu-şi maicuţa cum şedea mâhnită seara când torcea ori cum o surprindea ziua pierdută-n griji la treburile gospodăriei şi nu voioasă şi zâmbitoare ca odinioară, vru să-şi încerce şi el puterile, aşa că se înfăţişă împăratului şi-i grăi astfel:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Luminate împărate, rogu-te, binecuvântează-mă şi lasă-mă să-mi încerc şi eu norocul, după cum mi-o fi puterea!

- Binecuvântat fii, fătul meu, dar porneşti la grea şi istovitoare încercare şi tare mie c-ai să pricinuieşti mare întristare mămucă-tii.

- N-avea grija asta, împărate, adăugă Nicodim încrezător! Dă-mi numai un armăsar straşnic cu care să colind până pe tărâmul zmeului şi las‛ pe mine!

Zis şi făcut. Împăratul dădu voinicului unul dintre cei mai falnici cai din herghelie, un paloş făurit special pentru el, apă de izvor, merinde de drum şi-i ură noroc.

Cum se crăpă de zi, încălecă, îşi luă la revedere de la mama ce nu-şi mai stăpânea fuioarele de lacrimi şi pe aici ţi-e drumul! Cum mergea el prin poieni înmiresmate, făcând scurte popasuri în care se răcorea de dogoarea soarelui, pe cărări întortocheate din păduri seculare de fagi şi stejari – falnici străjeri ai timpului - găsi un vultur rănit în aripă de săgeata vreunui vânător zelos. Milos din fire, Nicodim descălecă, pregăti iute un terci de plante proaspete şi-i obloji aripa. Cum tocmai era-n amurg, făcu acolo popas peste noapte, supraveghind îndeaproape vulturul. În zorii zilei, acesta se putu înălţa grandios spre cerul de cleştar.

Tocmai când se pregătea de mers mai departe, auzi pe cineva grăind: - Mulţumesc ţie, Nicodim, pentru bunătate! Ţine o pană de-a mea şi când vei avea nevoie, sulfă de trei ori asupra ei, iar eu am să – ţi vin într-ajutor de oriunde m-oi afla în lume!

Băiatul o aşeză cu luare-aminte în desagă, lăudă numele Domnului, îşi luă rămas bun şi se aşternu drumului pe poteci şerpuitoare, zi de vară până-n seară.

Asfinţitul sosi tiptil, cu aripi de-ametist, cuprinzând în mantia lui toată suflarea. Obosit, fecioraşul îşi încropi un culcuş sub coroana unui stejar bătrân. Veni noaptea şi odată cu ea, un vânt călduţ ce făcea ca ghindele să se legene cu clinchete îmbietoare. Dimineaţa poposi cu glasuri dulci de privighetori. Razele soarelui îi gâdilară chipul şi Nicodim mormăi somnoros, încercând să alunge săgeata dogoritoare ca pe

10.-01-2015

Nr. 1/41

un bondar insistent. Ce ar mai fi zăbovit el la umbra arborelui cu ramuri noduroase şi corolă bogată ca o coamă învoaltă de armăsar, dar nu era timp de pierdut, aşa că îşi continuă periplul.

La marginea unui râu, o ştiucă ce se zbătea pe uscat, ceru umilă să fie aruncată înapoi în apă, promiţând în schimb ajutor la nevoie. Voinicul făcu şi de data asta o faptă demnă, primi de la ştiucă solzişorul oferit recompensă, şi înaintă şi înaintă de schimbă trei perechi de opinci şi tot nu se-ntrezărea nimic la orizont.

Ajuns pe o colină, fu înconjurat de şapte dulăi fioroşi, nişte namile de un metru, ce lătrau şi mârâiau ameninţător. Nepierzându-se cu firea, voinicul nu apucă vreun băţ, nici n-o rupse la fugă, ci, deschizând traista, scoase o pâine pe care le-o împărţi în mod egal. Le vorbi domol, până ce câinii mai că începură a se gudura pe lângă el.

Dintr-o cocioabă apăru o babă zbârcită de vreme, sprijinită-ntr-un toiag sculptat în os, ornat cu frunze de iederă şi cu un cap mare de câine, probabil stăpâna lor, şuieră o dată şi dulăii se făcură nevăzuţi.

- Bună vremea, mătuşică! grăi băiatul.

- Bună să fie, după cum ţi-e inima, flăcăule! Încotro ai apucat-o de ai ajuns în sălbăticia asta? Aici cărările ţi se pot încurca şi ochii te pot minţi, întrucât cale de zece zile de acum înainte n-ai să găseşti ţipenie de om, deale gurii ori apă. Vegetaţia e toată pârjolită de un zmeu hapsân de pe tărâmul încojurat de pădurea celor o mie de labirinturi. Are inima atât de neagră, încât prăpădeşte tot şi nu suportă a şti în lume meleaguri înfloritoare, cu oameni veseli şi generoşi. De când nu mai poate zbura, distruge tot ce-i iese în cale, iar ura îi e nesfârşită.

- Tocmai asta mă aduce aici, zise voinicul oftând... Zmeul a furat veselia din regatul nostru şi totul a devenit searbăd, chiar şi oamenii cei mai glumeţi acum merg abătuţi, mâhniţi, negăsindu-şi rostul.

- Fătul meu, esti milostiv şi curajos, însă încercarea asta nu e pentru oricine. Ca să-i vii de hac crudului de zmeu, trebuie să te înarmezi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu răbdare, perseverenţă şi iscusinţă. Te voi ajuta să-l dobori, dar mai întâi, fă-mi un hatâr, că de mult îmi doresc câteva rădăcini din planta tinereţii ascunsă în inima izvorului şipotitor prin care susură eternitatea. Numai că, vezi tu, izvorul acesta e păzit de un urs cu privirea otrăvitoare, iar dacă te-a zări, e vai şi amar de tine.

Ce zici, te-ncumeţi?

- Apoi, mai e vorbă?

Nicodim salută şi urmă o cărare lungă, mărginită de copaci cu spini, cărare ce ducea, după spusele babei, la izvorul prin care susura eternitatea. Îl întâlni în cale-i pe Murgilă şi-l rugă să rămână pe loc, ca să mai întârzie puţin noaptea.

Odată ajuns în apropierea izvorului, se strecură mai uşor decât o pisică, scoase arcul, potrivi săgeata şi până a se dumiri ursul asupra foşnetului firav, din spate, Nicodim îi şi străpunse inima. Mormăituri crunte se-auziră, apoi pământul se cutremură sub greutatea fiarei doborâte. După ce se încredinţă că ursul e mort, scoase solzişorul de ştiucă, iar peştele senfiinţă pe dată.

- Care ţi-e dorinţa, Nicodim?

- Sunt recunoscător c-ai venit, draga mea ştiucă! Scapă-mă, rogu-te, de încercarea asta!

- Orice pentru sufletul tău milostiv, Nicodime! Spune degrabă!

- Apoi… trebuie să-noţi până-n adâncul izvorului, în inima lui, unde creşte o plantă a tinereţii. Adu-mi câteva rădăcini ale ei! Ştiuca plonjă în şuvoaiele de apă cu sclipiri de turcoaze, printre ierburi ciudate, aromate, până găsi în reci adâncimi întunecate planta miraculoasă; îşi scutură corola dantelată, cu sclipiri de-argint, precum flutură o fecioară păru-i despletit… de-o frumuseţe de negrăit…

Peştele înşfăcă grabnic trei fire din planta cu pricina, cu tot cu rădăcini, şi le oferi voinicului, mulţumindu-i încă o dată pentru salvarea sa. Într-un suflet, armăsarul goni spre coliba vrăjitoarei (căci bătrâna cu asta se îndeletnicea) până a se lăsa întunericul şi-i puse în palme fragilele plante. Atunci, mulţumită şi încredinţată de calităţile băiatului, baba îl povăţui

10.-01-2015

Nr. 1/41

ce şi cum să facă pentru a împlini ce-şi propusese. Îi dădu trei daruri: o poţiune care te făcea invizibil, un corn de inorog şi o licoare de adormit făcută cu somnoroasă, zicându-i că-i vor fi utile la timpul potrivit. Încrezător în sorţii săi de izbândă, viteazul porni din nou şi merse, merse, înainte cu poveste că de-aici mult mai încântătoare este, cale de nouă mări şi nouă ţări, până ajunse la pădurea celor o mie de labirinturi, pădure ce înconjura castelul zmeului şi-al mamei acestuia, zmeoaica bătrână şi rea ca o poamă acră. Întunecată şi înfricoşătoare era pădurea aceasta… cu arbuşti contorsionaţi, cu ramurile răsucite şi uscate ce se-nălţau clocotitoare spre cer. Degeaba ar fi încercat Nicodim să găsească drumul, că n-ar fi izbutit. Aşa că sulfă şi peste pana de vultur, iar pasărea se-nfăţişă imediat.

- Cu ce-ţi pot fi de trebuinţă, bunule Nicodim?

- Am nevoie s-ajung la castelul zmeului cât mai curând, iară cărările pădurii se-mpletesc şi se despletesc necontenit.

- N-avea grijă de asta, voinice! Mă voi înălţa cât să mă poţi urmări până la bârlogul zmeului ăstuia aprig! Ţinându-se după vultur, băiatul izbuti să iasă la liziera pădurii. Aici, legă armăsarul de-un arbust şi-l stropi cu câteva picături din poţiunea de invizibilitate dată de vrăjitoare, tocmai pentru a deruta, la o adică, zmeul.

De abia păşi pe teritoriul acestuia, că doi balauri respingători ce-şi fluturau aripile uriaşe îşi făcură apariţia dându-i de furcă flăcăului nostru şi aşa ostenit de atâta umblat.

Cele douăsprezece capete erau acoperite nu doar de solzi, ci şi de nişte coarne ciudate, răsucite, din care ţâşnea foc. Curajos cum îl ştim, Nicodim scoase paloşul, îl învârti de şapte ori atât de iute, că balaurii îşi înnodară capetele urmărindu-l. Buimaci, se năpustiră spre voinicul ce schimbase iute paloşul cu arcul, şi-i săgetă, doborându-i cât ai clipi. Trupurile lor solzoase şi puturoase zăceau acum ca nişte dihănii tăvălite prin iarba-naltă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Acu era vremea să folosească poţiunea babei ca să pătrundă nevăzut în castel. Era bucuros, întrucât zmeul nu simţi că un străin îi călcase propietatea. Nu mică îi fu mirarea când, odată intrat, îl zări bolborosind mânios la mumăsa din cauză că nu-i adusese suficiente bucate la masă.

- Nimic nu-ţi convine, fiul meu! ,,Fă-mi asta, dă-mi ailaltă, nu-mi place aia…”… numai mofturi şi toane! De azi nu-ţi mai cânt în strună!

Merit şi eu puţină preţuire din partea ta, nu crezi? Toată ziulica îţi caut în coarne şi tot în zadar. Dacă tot n-am nicio răsplată, o vorbă bună din partea ta, atunci să ştii că te vei descurca după cum vei putea. Ia viţelul ăsta şi o vadră de vin, însă e pentru ultima oară! ameninţă muma zmeului şi dispăru din încăpere.

- Nu vreau s-aud nimic! izbucni zmeul furios. Iară tu, că mi-eşti mumă, trebuie să mănţelegi, altfel…

- Altfel, ce? se burzuli intrigată zmeoaica din camera alăturată.

Zmeul dădu peste cap vadra de vin în care Nicodim strecurase dibaci toată licoarea de somn şi pe dată monstrul adormi buştean.

Nemaiauzind nimic de alături, zmeoaica presupuse că fiu-său înţelesese şi surâzând victorioasă începu să-şi vadă de ale ei. În timpul acesta, nesimţit de nimeni, voinicul urcă pe scara interioară a castelului, până în turn. Găsi veselia zăvorâtă cu lacăte imense, chircită şi amorţită într-o cuşcă, alături de bunătate şi de dragoste (furate păsămite din alte locuri de pe faţa pământului). Lovi cu paloşul de trei ori, deschise lacătele şi le eliberă.

Toate ca toate, dar era nevoie să iasă cu ele din sfera zmeilor, dincolo de pădurea cu o mie de labirinturi, iar armăsarul lui nu era vreun Pegas ce mânca jăratic de pe-o tipsie ca să-l poată duce-n zbor. Suflă deci în cornul de inorog, ultimul dar al vrăjitoarei, şi se-nfăţişă numaidecât o splendoare de cal alb ca spuma laptelui, cu un corn puternic şi spiralat în creştet. Încălecară pe inorog flăcăul, veselia, dragostea şi bunătatea şi fură duşi la liziera pădurii, unde aştepta docil armăsarul. Calul înaripat făcu parcă o plecăciune şi se-nălţă spre

10.-01-2015

Nr. 1/41

cerul de opal. Toţi îl urmăriră fascinaţi până disparu în zare.

Ca să scape pentru totdeauna pământul de zmeul cel ursuz şi de hârca de mumă-sa, Nicodim puse la cale un plan. Intră în castel, aşa invizibil cum era, şi strigă din toţi rărunchii: - Unde mi-e buzduganul? Unde??? Dacă l-ai rătăcit şi p-ăsta, n-om mai avea înţelegere în veci! M-auzi tu??

Zmeoaica se cutremură la auzul vorbelor răcnite şi irumpse în cameră nervoasă din caleafară.

- Ascultă…nu-ţi permit obrăznicii de felul ăsta! Oi fi tu fiul meu, dar… Ce faci acum? Adăugă intrigată mumă-sa. Mă sfidezi? Îţi arde de glumă tocmai ţie? În timp ce rostea cuvintele, îl şi zgâlţâia zdravăn pe zmeul buhăit, căzut în somn adânc.

Realizând că nu-i chip să-l facă să reacţioneze, bătrâna a cărei vedere te înfiora începu să-i smulgă procletului blana… şi smulse, smulse, până când zmeul simţi ca o ciupitură în vis şi se trezi. Îngrozit de cum se văzu, o azvârli dintr-o lovitură pe mumă-sa tocmai în bătătură. Se luptară aprig trei zile, apoi căzură istoviţi unul în braţele altuia. Nicodim numai atât aştepta… Îi scurtă de capete din două lovituri zdravene şi mai apoi le îngropă stârvurile, astfel încât nici urma să nu rămână din ei. Începu din senin o ploaie mărunţică şi deasă ce spălă de pe lume tot răul revărsat de zmei. Plouă neîncetat, vreme de două zile, când, dis-de-dimineaţă, răsări soarele ca o minge zvârlită sus pe bolta cerului şi se creionă splendid curcubeul. Toţi fură purtaţi de trupul lui mătăsos şi multicolor, împrăştiind astfel pe tot cuprinsul pământului bunătatea, dragostea şi veselia. Întors în regat, Nicodim se duse prima oară la măicuţa sa, îi sărută fruntea şi mâinile, bucuros, mulţumind amândoi Domnului pentru fiecare zi a vieţii lor. După asta, se înfăţişă împăratului care-l răsplăti din belşug şi dădu petrecere în toată împărăţia. Fu joc şi voie bună, mâncare şi băutură din abundenţă, fură ceteraşi ce întreţinură atmosfera şi, dacă mai trăiesc, şi azi mai petrec.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE UN OM DE TREABĂ

Autor: Robert Toma

Miron Pribeagu era, după spusele tuturor, un om de treabă. Soţia lui, spre a-l încuraja, în clipele de slăbiciune, îi repeta acest lucru. De la o vreme, totuşi, nu se mai înţelegeau. Femeia îşi amintea de-o întâlnire, în oraş, cu prietena ei cea mai bună, în perioada în care îl cunoscuse pe Miron. Vroia s-audă o părere, iar prietena, care se lăuda mai mult cu aventuri de-o noapte, nu-i spusese decât: „Nu e chiar genul meu!... Dar pare un tip de treabă!...” Cuvintele acestea îi dăduseră încredere în ea însăşi. Se felicita pentru alegerea făcută. După cei zece ani scurşi de la prima lor întâlnire, aproape orice discuţie „ascundea” un sâmbure de ceartă. Tăcerile soţiei mocneau de primejdii, şi Miron, cu firea lui blajină, se frământa, nemaiştiind ce să facă. Puţinii bani câştigaţi de el, ca profesor de liceu, erau „înghiţiţi” numaidecât de facturile curente. Soţia fusese concediată, fiindcă refuzase să mai stea peste program, în comerţ, iar acum se gândea foarte serios la posibilităţile de a-şi deschide o afacere proprie. O vecină din bloc devenise patroana unui magazin de haine; fiica ei, cuplată cu un om de afaceri, dăduse examen pentru carnetul de şofer… Miron, uşor adus de spate, zâmbea obosit ori de câte ori soţia îi aducea la cunoştinţă izbânzile altora. Într-o zi, Miron se-ntoarse tare necăjit acasă: un elev îi desenase chipul pe tablă, în bătaie de joc, pocindu-i numele, ca să-şi distreze colegii. Femeia îl asculta fără tragere de inimă. În vreme ce-şi apăsa rujul pe buze, îşi privea soţul în oglindă; în ochii încercănaţi ai lui Miron sclipea o bunătate care o scotea din sărite.

-Nu ştii să te impui, asta e problema ta! îi zise ea cu răceală, aranjând o buclă a părului.

Miron făcu un gest a lehamite cu mâna: -Şi părinţii sunt de vină…

-Tu ai grijă să nu vii bătut acasă!... Te-aş vrea teafăr, totuşi!...

El recunoscu, în replica femeii, o nuanţă de ironie. Odată, pe când traversau strada, un şofer grăbit a frânat la limită; ea a ţipat scurt,

10.-01-2015

Nr. 1/41

ţinându-l mai tare de braţ pe Miron. Acesta îi arăta şoferului culoarea verde a semaforului, dar soţia lui se înfuriase de-a binelea. Şoferul, iritat de vorbele ei, făcuse gestul de a se da jos din maşină, însă Miron, prudent, o îndemna să se calmeze. Privirea lui încruntată nu-l speria câtuşi de puţin pe individul care înjura peste geam, ţinut cu greu de femeia de lângă el.

Maşina ţâşni apoi din loc, iar ecourile acestui conflict se risipiră în larma generală a străzii. Şi, după ce s-a calmat, fără să mai meargă în pas cu el, i-a spus: „Să ştii că ăla ar fi vrut să ne bată pe-amândoi, acolo, în intersecţie!...” Miron s-a uitat la ea, contrariat, şi tăcerea dintre ei a durat ore-n şir.

-De ce nu cauţi altceva? îl întrebă femeia, probând o pereche de cercei. El observă că nu erau cerceii cumpăraţi de curând; ea se arătase încântată, zicând că abia aşteaptă să-i poarte…

-Nu-nţeleg de ce mă-ntrebi asta!...

Toată viaţa mi-am dorit să fiu profesor.

-Atunci, nu te mai plânge!

-Dar nu mă plâng! Îţi povesteam doar…

Căutând să schimbe subiectul, după o pauză, Miron începu: -Am găsit azi, la anticariat, cărţile pe care le căutam… Am făcut rost şi de-o ediţie rară, mai veche… E în limba latină.

-Duci tu gunoiul, te rog? Cred că au început, deja, să bâzâie muştele… * Soţia lui se arăta, de la o zi la alta, tot mai plictisită. Câteodată, Miron era nerăbdător să rămână singur, să-şi pună-n ordine cărţile pe rafturi, să scrie ceva, să asculte muzica lui preferată… În prezenţa soţiei, gândurile nu mai aveau conturul neted, se subţiau ori se îngroşau peste măsură, sfârâiau ca nişte lumânări sau plesneau ca nişte crengi uscate… Toate încercările lui de-a glumi erau zadarnice. La observaţiile femeii, că nu ştie să se-mbrace, sau că mănâncă zgomotos, sângele i se suia în obraji; nu ridica însă tonul, ca nu cumva să se ajungă la ceartă. Această precauţie o întărâta şi mai mult pe femeie. Într-o zi, cearta a fost,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE totuşi, inevitabilă. Femeia îşi arcuia sprâncenele, dispreţuitor, încât lui Miron îi trecu prin minte că nevastă-sa demult a pândit un astfel de moment: el să-i reproşeze ceva, şi ea să-l pună la punct, ca pe un om de nimic. Sleit de puteri, Miron simţea nevoia să iasă la aer; se încălţă în pragul uşii, gâfâind, iar femeia, înverşunată, îl sfătui să mai dea jos câteva kilograme. * Blocurile se înşirau monoton; trecătoriimulţi dintre ei purtând căşti la urechi-păreau să mişte din buze ori să râdă fără niciun sens. Abia îşi reveni, aşezat pe-o bancă, şi un băieţel pistruiat se opri în faţa lui, strigând: „Nenea!

Nenea!” Miron încercă să zâmbească, prietenos: „Ce-i cu tine, voinicule?” Copilul, însă, îşi îngustă ochii, bănuitor. „Câţi ani ai?” îl mai întrebă omul bărbos, de pe bancă. Fără să-i răspundă, pistruiatul se dădu un pas înapoi, îl scuipă, şi fugi. După câteva minute, se-apropie de bancă iar, pe ocolite. Miron se ridică pe jumătate, şi băieţelul fugi de-a dreptul la maică-sa, care-l striga. Femeia n-avea nicio îndoială că pe banca aceea stătea „un om rău”, şi se grăbi să-şi ia copilul de mână: „Dacă mai pleci aşa de lângă mine, nu ştiu ce-ţi fac! Hai, linişteşte-te! Hai cu mama!...”

Miron, pierzându-şi cu totul firul gândurilor, indispus şi de lătratul unui câine vagabond, părăsi, în cele din urmă, parcul. * Într-altă zi, căutându-se iarăşi pe sine, aruncă firimituri de pâine unor porumbei.

Zâmbea, copilăros. Şi totuşi, lumea trecea nepăsătoare, grăbită, de parcă Miron ar fi murmurat ceva, într-o limbă stranie, numai de el înţeleasă… ©Robert Toma

10.-01-2015

Nr. 1/41

OANA BIANCA,

Reghin

OMUL, NATURA ŞI VIAŢA Înfrăţirea aceasta de când lumea şi pă-mântul între om şi natură a cuprins în tainele ei amurg de zi, amurg de an, amurg de viaţă. Viaţa se scurge ca firul de apă, cu bucurii uitate, cu amărăciuni apăsătoare, fără veste şi fără zăbavă. Din ea rămân doar amintirile, aventurile şi poveţele, care vor târgui cu timpul şi cu nevoia omului de a le povesti şi de a fi ascultate.

Zbuciumul vieţii îl face pe om să caute un loc de tihnă dar mintea lui e amăgită de fel şi fel de iluzii care odată aciuate nu mai pot fi lesne urnite.

Dar ce anume îl îndeamnă pe un alpinist să pipăie cu degetele ridurile muntelui ca un orb care tânjeşte să descopere o faţă de om?! Locurile pe unde se află le-a mai văzut, sunt aceleaşi, şi totuşi, par altele.

De unde dorinţa nebună a omului de se lua la întrecere cu păsările cerului, punându-şi aripi ori vreo pânză colorată cu care se avântă curajos în văzduh ca şi cum ar fi ultima zi din viaţă?! Şi ce anume îl face pe un drumeţ să se trezească dimineaţa devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui, în timp ce oraşul e adormit în continuare, să se aventureze printre miile de voci ale pădurilor?

Ce îl mână pe un pescar să îşi dedice timpul intimităţii dintre el şi apă, lângă care stă de parcă ar păzi-o, iar ea, trece şi îl salută cu susurul ei... Şi chiar dacă vine acasă fără peşte, îi vine să fredoneze în gând o melodie, nu a pagubă, ci a omului care e mai înţelept, când o zi întreagă natura l-a învăţat ceva ce n-are nume şi nu există nici în cărţile de şcoală.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Este sfânta chemare a naturii, când pădurea, apa, aerul ori muntele sunt gata de a face minuni! Omul devine martorul schimbărilor naturii pe care ea i le destăinuie ca unui prieten vechi şi de nădejde. Nimic nu se poate pune între om şi natură, căci ceea ce sfânt este, sfânt rămâne. Puţini oameni sunt aceia care văd asemănarea dintre firul vieţii şi cele patru anotimpuri care se perindă ca ielele prin viaţa noastră, amăgindu-ne în fel şi chip cu boboci de flori, cu auriu de toamnă, cu raze de soare ori cu flori de gheaţă, făcându-ne să uităm de timpul cel nemilos care cere ca fieşce lucru să fie orânduit după vreme.

Poate doar trecerea într-o altă lume în care nevoia de căutare va fi potolită de nebănuite rânduieli străine pământenilor va mai stâmpăra din freamătul lăuntric al omului iubitor de natură. Sau poate că nici după aceea nu-şi găseşte tihna, cine ştie? Lumea în care trăim e departe de a fi liberă, atâta timp cât nu cunoaşte graniţa dintre bine şi rău, urât şi frumos, iad ori rai. Ceea ce înveţi însă din semnele naturii multă înţelepciune cuprinde.

Fericirea este a acelora care ştiu să se bucure cu ce le-a dat ziua de azi şi nu tânjesc mereu după alte şi alte ispite… Libertatea nu stă în putere ci în cumpătare. Natura prin forţa ei mistică a înţeles asta de când lumea. Dacă ar şti omul cât de tare se aseamănă cu natura ar fi şi el mai cumpătat. Aşa cum omul lasă în urmă amintiri şi vise, aşa lasă şi copacii veşmintele lor şi apar cu altele parcă tot mai frumoase. Câte gânduri şi îndoieli are omul în viaţă, atâtea doruri ştie codrul să aline şi tot atâtea păcate să spele apa de la munte. Natura a înţeles omul şi animalul deopotrivă.

Natura adună şi alungă gânduri. În popasul său, omul întâmpină trecerea timpului cu amintirile revărsate peste vreun început de toamnă ori peste vremea prielnică plesnitului de muguri. Îşi ia ca tovarăş vreun brad semeţ ori vreun copac bătrân, mult mai bătrân decât el, care parcă îi şopteşte învăţăturile lui într-ale pădurii şi ajunge prin a-i fi martor în călătoria sa. Gândurile lui se înalţă deasupra pădurii şi zboară peste toate cele lumeşti, cuprinzându-i

10.-01-2015

Nr. 1/41

pe cei dragi de acasă şi pe duşmani deopotrivă.

Asemenea unui vultur, gândul se întoarce din drumeţie şi aduce cu el ceva din zâmbetul şi grija celor dragi. Acolo, în desişul cel gros, răutăţile se înmoaie parcă sub vreun izvor de apă proaspătă şi sufletul se înfrăţeşte cu gândul.

Natura se pricepe în a face daruri. Ea a înţeles că datul face mai mult decât primitul; de la cei dintâi oameni până la toate soiurile de dobitoace, toţi s-au aciuat pe lângă o apă ori şiau făcut culcuşul lângă o pădure. Şi aerul este tot un dar. Noi, oamenii, nu ne-am priceput niciodată prea bine să dăruim. Uneori ni se pare că nu avem de unde sau nu avem cui, dar de cele mai multe ori aşteptăm să ni se dăruiască fără ca noi să ne străduim vreodată să dăruim primii. În plus, natura ştie să rabde. Rabdă cu anotimpurile, cu anii, cu veacurile, cu zilele şi nopţile. Rabdă pe ger şi pe arşiţă, pe vântoasă, pe trăsnet şi pe ploaie. Rabdă şi atunci când o distruge omul. Omul ar trebui să afle şi el ce este răbdarea. E o lecţie, o povaţă de preţ pe care i-o dă acest loc fără de păcat, unde nu se află ură, patimă, lăcomie, desfrâu, minciună şi fărădelege.

Sufletul cere câteodată să fie hrănit de câte un dram de aventură, şoptit de sihăstriile codrilor, de foşnetul frunzelor din locul acela în care eşti mai aproape de fiare decât de oameni.

Natura îi cheamă doar pe aceia care ştiu să găsească, prin vreo vale părăsită ori prin vreun cotlon uitat de lume, ceva ce cotidianul nu îi poate nicicând da... Dar dacă omenirea toată va fi vreodată in stare să-şi făurească viaţa după orânduirea naturii ori natura va deveni sclavul orânduirii omeneşti... numai Dumnezeu ştie...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Oana Bianca

Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

SUMAR LUNA IANUARIE, 2015// NR.1/41 Citatele lunii: /p. 2 Pictori celebri – Ioan Isac - autor: Tudor Octavian /p. 3 Fotografia ca metaforă şi simbol – autor: Susanna Patras /p. 7 Scriitori de ieri... – Anton Pavlovici Cehov -154 ani de la naştere şi 110 ani de la trecerea în nefiinţă autor: Horia Dumitru Oprea /p. 13 Scriitori de azi – Gabriel Dimisianu – conştiinţa de supravieţuitor /p. 17 autor: Stelian Ţurlea Interviu cu Titus Suciu – autor: Adalbert Gyuris, Germania /p. 19 Călătorie prin BIBLIOTECILE LUMII – Casa cărţilor din România /p. 21 autor: Dorina Litră, Piteşti Eminescu – la a 165-a aniversare de la naştere – autor: Prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 25 Eminescu Universal în spaţiul culturii ruse – autor: Elena Loghinovski /p. 31 Incursiune în poezia română contemporană /p. 35 Ana Sofian /p. 52 Irina Lucia Mihalca /p. 35 Cotea Mihai /p. 37 Flavia Armina Adam /p. 38 Pop Stelu /p. 39 Georgia Miculescu /p. 41 Ştefan Radu Muşat /p. 42 Carmen Ştefania Luca (Odin) /p. 43 Florin T. Roman /p. 44 Agafia Drăgan, Alexandria /p. 45 Boris Marian /p. 46 Gina Zaharia, Buzău /p. 47 Ene Dumitrescu /p. 48

Gheorghe Văduva /p. 48 Şerban Elena, Bucureşti /p.

49 George Pena /p. 50 Dumitru Ichim (Canada) /p. 51 Ana Sofian /p. 52 Alensis De Nobilis /52 Petre Ioan Creţu /p. 53 Daniela Dumitrescu /p. 54 Costin Tănăsescu Ştefăneşti /p. 54 Teodor Dume /p. 55 Iordăchescu Dragoş Nicolae, Buzău /p. 55 Mihaela Oancea /p. 56

Eminescu în traducere spaniolă /p. 57 traducere: Paul Abucean; selecţie: prof. Ion Ionescu-Bucovu Pagini de istorie: Nicolae Filipescu – un destin, o epocă /p. 59 Autor: Doru Dumitrescu Eseu: Ce se întâmplă cu tineretul zilelor noastre? – autor: Vavila Popovici /p. 64 Roman Foileton: Setea zeilor de Anatol France - traducere şi note: Lucia Patachi /p. 67 Proză scurtă - Carmen Georgeta Popescu /p. 74

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Pagină de cronică: Georgia Miculescu – lirism în înţeles superior /p. 77 autor: Maria Diana Popescu Maria Niţu – reciclare la cubul Rubik – autor: Irina Goanţă /p. 79 O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei – autor: Nicoleta Dabija /p. 80 Pagina celor mari pentru cei mici /p. 81 Mihaela Oancea /p. 81 Robert Toma /p. 85 Oana Bianca, Reghin /p. 86 Sumar /p. 88 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Ioan Isac Carol M. Highsmith Philippe Halsmann Maurice Tabard André Kertész Hans Bellmer

Dorothea Lange Ansel Adams Mihai Cătrună Jean Saint Chéron Delphin Enjolras Antonio Duarte

Colectivul de redacţie vă aşteaptă cu materiale (v. pe site conditii de publicare!) şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie vă rugăm să vă adresaţi redacţiei: nomenartis@gmail.com

Vă invităm să vizualizaţi revista pe: www. nomenartis.ro

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-01-2015

Nr. 1/41

Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare

Numărul 2 (42) va apare pe 10 februarie 2015

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 90

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1.

2. nici nu vor 3.

Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare!

Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact !

Adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !