NOMEN ARTIS - DINCOLO DE TACERE, An IV, nr.7(47) - luna iulie, 2015

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski – d. 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

- ANUL VI, NR. 7 (47) 2015 – - luna iulie –

Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. ***

În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

10-VII.2015,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

nr. 7 (47)

Nr. 2012 - NR. 9

Citatele lunii: „Fericirea este o tăcută şi perpetuă delectare în evenimente mici.”

Pam Brown (n. 1928)

„Sufletul e o realitate cutremurătoare. Nu poate fi cumpărat, nu poate fi vândut şi scos la mezat. Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârşire. Există un suflet în fiecare dintre noi.” -

George Ţărnea

„Poezia este un dor unic şi universal. E singura replică pe care omul o poate da morţii. Să arate că e neputincios, dar că frumuseţea pe care el şi-o înţelege căzând este cu mult mai mare decât răul prezenţei absolute a neantului. Astfel, poezia înseamnă apoteoza spiritului uman, iar, pentru că este şi o însumare a limitelor lui, apoteoza devine cumplită.”

Trandafir Sânpetru

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AUTOPORTRET - Giorgio de Chirico1 Giorgio de Chirico cunoscut şi ca Népo, a fost un pictor suprarealist italian, poate cel mai enigmatic exponent al artei figurative din secolul al XX-lea. Născut în Volos, Grecia dintro mamă grecoaică şi un tată sicilian, de Chirico este fondatorul La scuola metafisica în arte.

Giorgio de Chirico s-a născut în oraşul portuar Volos din Tessalia (Grecia), localitate de unde potrivit legendei - argonauţii au pornit în căutarea lânii de aur. Părinţii lui sunt italieni, tatăl lucra ca inginer la construcţia liniilor de cale ferată. În 1903, se înscrie la Politehnica din Atena, secţia de Belle-Arte, participând la început la cursurile de desen, apoi lucrează şi pictură în ulei. Se duce adesea să picteze pe câmp în împrejurimile Atenei sau pe dealurile golfului Falero. În urma morţii tatălui său (1906), părăseşte Grecia împreună cu mama şi fratele mai mic, Andrea, stabilindu-se pentru un timp la München (Germania). Amândoi sunt excepţional de talentaţi; Andrea studiază muzica (va deveni mai târziu celebru sub numele de Alberto Savinio), în timp ce Giorgio îşi începe studiile la Academia de Arte Frumoase. În München admiră operele simboliste ale lui Arnold Böcklin2 şi

1

Giorgio de Chirico – n. 10 iulie 1888, Volos – d. 20 noiembrie 1978, Roma.

2 Arnold Böcklin (16 octombrie 1827 – 16 ianuarie 1901) a fost un pictor simbolist elvețian.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

gravurile lui Max Klinger3. Din Germania familia se mută în Italia (1908), mai întâi la Milano, de unde Giorgio pleacă la Florenţa, unde vizitează galeriile Degli Uffizi şi sălile de pictură din Palazzo Pitti. În acest timp, - pictează o serie de tablouri de inspiraţie böckliniană, dar – influenţat de operele lui Friedrich Nietzsche – începe seria tablourilor care vor constitui preludiul picturii sale zise metafizice. Între 1911 şi 1915, Giorgio lucrează la Paris şi, în anul 1912 expune trei pânze în cadrul Salonului de Toamnă, apoi la Salonul Artiştilor Independenţi. Îl cunoaşte pe poetul Guillaume Apollinaire4, primul care va denumi tablourile lui „pictură metafizică”, şi frecventează cercul artiştilor Pablo Picasso5, André Derain6 şi Constantin Brâncuşi7. Când Italia intră în război, de Chirico este repartizat la un detaşament din Ferrara. În acest timp va coresponda cu Tristan Tzara8, „părintele” dadaismului, care se găsea la Zürich în Elveţia.

După război, în 1918, de Chirico va locui la Florenţa şi Roma. Pictează portrete şi autoportrete, compoziţii cu fructe, peşti şi diferite obiecte, tablouri de pură invenţie, execută decoruri şi costume pentru spectacole de balet. În anul 1919, are loc prima sa expoziţie personală.

3

Max Klinger (18 februarie 1857 – 5 iulie 1920) pictor, sculptor şi scriitor simbolist german.

4 Guillaume Apollinaire, pseudonimul literar al lui Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, (n. 26 august 1880, Roma - d. 9 noiembrie 1918, Paris) a fost poet, prozator și critic de artă.

5 Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso - n. 25 octombrie 1881, Malaga - d. 8 aprilie 1973, Mou-gins/Cannes) a fost un artist plastic spaniol. Despre Picasso pe larg în nr. 8/2012 al revistei noastre.

6 6 André Louis Derain (n. 10 iunie, 1880, Chatou/Yvelines în Îlede-France – d. 8 septembrie, 1954, Garches în Hauts-de-Seine) a fost un pictor, grafician și sculptor francez, unul din reprezentanții principali - alături de Henri Matisse, Maurice de Vlaminck și Raoul Dufy - ai fauvismului, mișcare artistică din anii 1904 - 1908, care punea accentul pe intensitatea și puritatea culorilor, mișcare de care s-a distanțat ulterior. Prețuit încă din timpul vieții, a fost mai târziu criticat pentru faptul de a fi revenit la formele considerate „tradiționale".

7 Vezi în nr.3/1011 Constantin Brâncuşi – despre creaţia proprie, p.123; nr. 6/2012 în Nomen Artis – Dincolo de tăcere 8 Tristan Tzara (n. 16 aprilie 1896, Moinești - d. 25 decembrie 1963, Paris) este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist român evreu, născut în localitatea Moinești din România și stabilit mai târziu în Franța, cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 3

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1925 se întoarce la Paris şi continuă seria tablourilor de fantezie şi imaginaţie gen Manechine stând jos, Gladiatori, Cai antici. Renunţă treptat la pictura metafizică, îi copiază pe marii maeştri şi începe să creeze într-un stil apropiat de academism. În 1935 pleacă la New York, unde lucrează timp de optsprezece luni la tablouri cu diferite subiecte. După ce în 1939 execută schiţe de decor pentru Teatrul de Operă Covent Garden din Londra, se stabileşte pentru un timp la Milano. În 1942 se află la Florenţa, producţia sa oscilează între tablouri în stil realist şi altele de imaginaţie, revenind la pictura metafizică.

La sfârşitul anului 1943 se mută la Roma, unde se remarcă cu aceleaşi preocupări. Execută numeroase decoruri şi schiţe de costume pentru Opera din Roma, Teatrul Comunal din Florenţa şi Teatrul de Operă Scala din Milano. Este autorul unui mare număr de litografii şi ilustraţii pentru cărţi. Giorgio de Chirico a avut şi o intensă activitate publicistică referitoare la probleme de pictură şi de tehnică folosită în artele plastice, într-o perioadă întinsă din 1914 până în 1961.

Se stinge din viaţă la Roma pe 20 noiembrie 1978, la venerabila vârstă de 90 de ani.

Hector and Andromache

Diana sleep in the woods Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Interviul unei visătoare cu un pictor de îngeri

DORIN MACOVEI9 Autor/reporter: Jeni Mateescu

„Între realitate şi vis există o linie foarte subţire. Trăim visând şi visăm trăind.”

Dorin Macovei

Nu ştiu ce fel de om este în realitate.

Dar cui îi pasă de realitate şi de detaliile ei banale?! Virtualul reflectă şi realitatea şi visul şi imaginarul. M-a cucerit cu mâinile lui. Câteva linii fascinante desenând mişcarea de ocrotire supremă, mâinile care te învăluie şi te ţin deasupra lumii îngheţate. Mâini calde, mâini iubitoare, mâini minunate. Dincolo de stil, de formă şi culoare, de inspiraţia divină, dincolo de exerciţiul premergător, înainte de orice demers, stă Artistul care se arde pe sine ca să transforme banalul în miracol. Bisericile, nişte coconi materiali gata să primească Artistul care va zugrăvi pereţii, cupolele, absidele, arcadele, icoanele catapetesmei, Artistul care îşi va trăi respiraţiile câtorva ani de viaţă pictând vieţile sfinţilor, Drumul Crucii Mântuitorului, ilustrând pildele sale, 9

Născut 16.03.1961, Iaşi, România. Absolvent al Liceului de Artă, Bacău, promoţia 1980 la secţia Pictură de şevalet, clasa prof. pictor Gheorghe Velea. Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, profilul - Artă Sacră, secţia pictură bisericească, anul 2009. Examenul de Licenţă – absolvit în anul 2009 cu tema Tehnicile picturii murale –îndrumători: Lect. Dr. Stelian Onica şi Lect. Dr. G. M. Dominte.

Master – specializarea : Patrimoniu Cultural, Universitatea „Al. I. Cuza“, Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae, absolvent în 2011, cu lucrarea de disertaţie Reprezentarea plastică a veşmintelor în iconografia ortodoxă, profesor coordonator lect. dr. G. M. Dominte. Doctorand-specializarea: Pictură monumentală, Universitatea de Arte George Enescu, Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

reamintind fapte şi sacrificii, desenând istoria creştină într-un fel anume, în felul său. La icoanele sale se vor închina mii şi mii de capete, vor îngenunchia mii şi mii de dureri, vor privi spre cupola speranţei mii de ochi. Încerc să pătrund în lumea unui pictor de sfinţi şi îngeri. Încerc să pătrund în lumea omului care-l pictează pe Fiul Omului. La început mi s-a părut uşor, acum, mi se pare că trebuie să mă regândesc. Îi place să asculte Brahms. Ascult Brahms şi caut întrebări revelatoare unui demers demn de o visătoare cu un Pictor de Divin. Aşa spun despre mine, că sunt o visătoare. Chiar aşa sunt. Şi Artistul meu este un visător, altfel cum ar putea imagina lumea divină înconjurată de îngeri şi sfinţi?

Privesc Pomul Vieţii pictat de Dorin Macovei, adâncit cu rădăcinile în vârful inimii, cu ramurile întinse în ambele atrii, Pomul Vieţii înflorit ca o promisiune îmbelşugată de fructe şi sămânţă. Pomul Vieţii înfăşurat de fulgi albi sau de aripi albe de pescăruşi sau egrete sau porumbei. Vechiul şi Noul testament îngemănate.

Mă hotărăsc să plec de aici, de lângă Pomul Vieţii sădit în inima Artistului. Nu situarea în turla bisericii ne face să fim mai aproape de Dumnezeu, ci dragostea şi raportul nostru cu El. Cu încredere şi sfială mă apropii de dl.

Dorin Macovei pentru a-l intervieva: R.: - Pomul Vieţii este şi Pomul Fericirii?

D.M.: Da, Pomul Vieţii este Pomul Fericirii. Viaţa trăită întru Adevăr nu poate duce decât la fericire.

- Inspiraţia e o stare de graţie sau un mo-ment pragmatic profitabil?

- Este greu de spus. Inspiraţia poate fi şi rodul unei trăiri datorate trudei în atelier. Există însă mereu ceva ce transcede efortul şi înţelesul nostru imediat, ceva ce vine de dincolo de posibilităţile noastre cotidiene.

- Cât de aproape de cer este pictorul când desenează cupola bisericii cu chipul Mântuitorului?

- A fi aproape de cer este o virtute şi o binecuvântare. Nu situarea în turla bisericii ne face să fim mai aproape de Dumnezeu, ci dragostea şi raportul nostru cu El.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

- Talentul, o combinaţie întâmplătoare de ADN sau o alegere divină?

Aşa gândesc! şi încerc şi eu să-mi canalizez creativitatea în acest sens.

D.M. Greu de răspuns. Acest dat nativ este nepreţuit şi este cu adevărat un dar al destinului.

Din acest punct de vedere îl putem considera de origine divină.

- Unde îşi întâlneşte pictorul îngerii săi?

- Pictorul de biserici este un ins ales?

D.M. Această alegere este întotdeauna de ambele părţi. Facem anumite alegeri şi cu timpul simţim tot mai pregnant că suntem într-o măsură şi aleşi.

- Unde începe realitatea şi unde se termină visul?

D.M. Între realitate şi vis există o linie foarte subţire. Trăim visând şi visăm trăind.

- Imaginaţia e de natură divină sau e un exerciţiu pur artistic?

D.M. Aş spune despre imaginaţie că este o abilitate şi că ea sporeşte prin cultivare şi exersare.

- Interpretare sau identificare?

D.M. Interpretarea este principalul proces al artistului în dialogul său cu natura. Ea îl face unic şi original.

- Cum ştii că eşti bine inspirat?

D.M. Picasso spunea că „eu nu caut, eu găsesc”.

Orice artist ştie când găseşte ceva.

- Viaţa e o sferă sau spirală?

D.M. Viaţa este o spirală. Se pare că ea nu se termină aici şi poate… niciodată.

- Care sunt elementele limbajului dvs. plastic: linia sau punctul?

D.M. Şi linia şi punctul sunt elemente teribile ale limbajului plastic. Fiecare are expresia şi personalitatea ei, de care mă folosesc în funcţie de inspiraţie.

- Unde se termină canonul şi unde începe libertatea creatoare sau cum îl recunoaştem pe Dorin Macovei?

D.M. Poate părea surprinzător pentru unii, dar libertatea creatoare în sânul artei sacre este permisă şi apreciată de teologi. Această libertate este însă folositoare şi ziditoare dacă se manifestă înlăuntrul coordonatelor dogmatice.

D.M. Există o sumedenie de scrieri şi tratate cu privire la îngeri. Uneori ies dintre filele îngălbenite şi îi regăsim în proximitate.

- Adevărul poate fi atins?

D.M. Adevărul a trăit în lume şi s-a amestecat printre oameni. Se pare că am ratat această fericită ocazie. Prin „punerea mâinilor” peste apostoli, Iisus i-a trimis în lume pe aceştia să hirotonească episcopi. Tot prin „punerea mâinilor” aceştia hirotonesc astăzi preoţi. Cu preoţii mai dăm şi noi, uneori, mâna.

- Marginile cerului sunt accesibile prin artă?

D.M. Arta are într-adevăr posibilităţi uimitoare şi i- a făcut uneori pe artişti să devină orgolioşi.

Cred că marginile cerului nu pot fi accesibile decât prin credinţă.

- Pomul Vieţii sau Pomul Cunoaşterii Binelui şi al Răului?

D.M. Există o întreagă literatură cu privire la Pomul Vieţii. Acest simbol are o răspândire uimitoare şi o vechime considerabilă, regăsindu-se pe toate continentele. Raportarea mea la acest simbol are însă o mare încărcatură personală.

- Rădăcinile omului sunt în pământ sau în cer?

D.M. Interesantă întrebare şi interesant şi răspunsul pe care mi-l sugeraţi. Da, rădăcinile omului sunt în cer.

- Modelele pictorului sunt create sau inspirate?

D.M. Creaţia absolută este un atribut divin. Inspiraţia care ne este dată prin revelaţie este tot de origine divină.

- Cine alege ce şi cum va fi pictată o biserică?

D.M. Vechile erminii ne sunt călăuză şi dreptar în acest demers.

- Ce faceţi când vă îndoiţi de alegerea făcută?

D.M. Meditaţia şi dreapta cugetare sunt întotdeauna un bun început.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Bucurie plină sau asceză monahală înaintea marilor începuturi?

D.M. Şi una şi alta. Asceza monahală nu exclude bucuria. Monahii izolaţi şi înconjuraţi de lipsuri sunt oameni fericiţi.

- Pictarea unei biserici e o încercare de lungă durată, de anduranţă, de răbdare şi aşteptare. Cum trece pictorul Dorin Macovei acest examen cu el însuşi?

D.M. Când faci ceva cu pasiune şi cu mare plăcere nu mai simţi greutăţile inerente unui astfel de demers.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

D.M. Cele mai frumoase momente sunt cele în care lucrez. Dumneavostră vă mulţumesc frumos pentru interviu şi pentru interesul arătat artei mele! Iar cititorilor dvs. le doresc să ajungă să vadă lumina, să trăiască visând şi să viseze trăind!

Pentru o cunoaştere extinsă a pictorului, adaug câteva linkuri unde veţi găsi detalii despre pictura monumentală şi creaţia artistică a artistului: Artă şi Religie: Pictura monumentală - Dorin Macovei; DORIN MACOVEI: Arta Sacră; O viaţă dăruită artei şi frumosului – Dorin Macovei; Artă şi Religie: Artist vizual Dorin Macovei

- Care sunt reperele rezemătoare din viaţa dvs.?

D.M. Principalul reper este credinţa în ceea ce fac.

- Cum vă refaceţi emoţiile înscrise în picturile dvs.?

Dacă dai mult, trebuie să primeşti la fel de mult. De unde şi cum?

D.M. În artă trebuie să te dăruieşti total şi necondiţionat. De cele mai multe ori nu aştepţi şi nici nu primeşti recompense.

- Ce iubiţi cel mai mult din tot ce faceţi?

D.M. Lucrările de artă sunt ca nişte copii. Aşa că le iubesc pe toate!

- Cum arată fericirea?

D.M. Fericirea este o stare binecuvântată. Puţini o cunosc şi şi mai puţini o pot formula.

- Ce vă place să citiţi?

D.M. În ultimul timp mă rezum doar la cărţile şi tratatele de strictă specialitate.

- Ce este o formă frumoasă, în opinia dvs.?

D.M. Este o formă care ne induce mental o stare de bine şi de confort vizual. De aceea frumosul este ceva oarecum relativ.

- Cum arată o femeie frumoasă?

D.M. Femeia este un mister şi frumuseţea ei este mai greu de definit.

Apariţii în reviste şi albume Analele ştiinţifice ale Universităţii Alexandru Ioan Cuza

din Iaşi, Teologie Ortodoxă, Tomul XIII/2008, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, pag. 281; Revista Ateneu, revistă de cultură, nr. 4 (488) anul 47, aprilie 2010, pag. 18; Revista Plumb, revistă de cultură şi atitudine, an VII, octombrie 2011, nr. 55, pag. 4-5; Revista Plumb, revistă de cultură şi atitudine, an VII, decembrie 2011, nr. 57, pag. 16; Catalogul expoziţiei Saloanele Moldovei, ediţia a XXII-a, 2012, BacăuChişinău, pag. 18; Revista de cultură Negru pe alb nr. 5, mai 2013, pag. 46; Revista de cultură Negru pe alb nr.15/4-iunie, iulie-2014, pag. 55; Revista Dor de Dor, anul IX-luna mai 2014 nr. 94, pag. 19; Revista Dor de Dor, anul X-august, 2014 nr. 97, pag. 27; Acasă la creştini, lucrare tipărită cu binecuvântarea P.S. Episcop Ioachim Băcăuanul, Editura Filocalia, Bacău, 2014, pag.

111-112; Revista Română, nr. 2(64), 2011, Iaşi, pag. 19; Revista Memoria Slovelor a Ligii Scriitorilor Români, Filiala Vâlcea, nr 1 şi 2/2014 în ediţie nouă, Editura Olimpias, pag. 96-97.

- Care sunt cele mai iubite momente ale vieţii, atât de iubite, încât dacă le-ai sădi în grădină, ar răsări la primavară. Şi ce aţi dori să le transmiteţi cititorilor şi admiratorilor dvs.?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

©Jeni Mateescu

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Lucrând la plafonul bisericii Nicolae Bălcescu, Bacău

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Sf.M.Mc.Dimitrie,

D.M. la lucru…

Pomul Vieţii, acril pe pânză, 2014

IIS HS şi MP OV, lucrări de Dorin Macovei

Bolta paraclisului din biserica Sf.Proo.Ioan Botezătorul, Bacău

Pom înflorit, acril,2014

Pomi înfloriţi, acril, 2014

Fructe şi flori IV, acril, 2014

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Floarea roşie, acril, 2014

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Sf.Arh.Mihail şi Gavriil, 2007

Sf.Cuv.Parascheva şi Sf.Proo.Ioan Botezătorul, 2007 Desene de Dorin Macovei, creion pe hârtie, 2006

Sf.Martir C.Brâncoveanu, Biserica Sf.Proo. Ioan Botezătorul

Sf.Muceniţe, Biserica Sf.Proo Ioan Botezătorul din Siretu, Bacău

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

D.M. desen de V. Murivale

Fructe şi flori I, acril pe pânză, 2015

IIS HS, studio, 2005

IIS HS, studio, 2006

Redactare şi tehnoredactare: Colectivul de redacţie

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Moromeţii, partea întâi, îi datorează e-

10

Iubirea - cea mai veche temă prezentă în literatură şi în mitologia universală - şi poveştile de dragoste au învolburat imaginaţia oamenilor de la începuturi până în zilele noastre. Despre pasiunile amoroase ale scriitorilor, cele care au inspirat personaje şi pagini de neuitat ale literaturii, s-ar putea întocmi voluminoase antologii. Revista Qmagazine încearcă o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre iubirile marilor scriitori români.

Iubirile scriitorilor Ion Vinea, mare poet şi prozator, autorul romanului Lunatecii, se laudă că a iubit zece mii de femei. Vinea scrisese relativ mult şi publicase în toate revistele, dar era atât de prins în mrejele amorului, încât, până în momen-tul morţii, nu tipărise niciun volum. Abia când se află pe patul de moarte, prietenii i-au strâns poeziile în volumul, celebru în literatura română, Ora fântânilor. I-au dus repede cartea de la tipografie, iar scriitorul a ţinut în mână, înainte de a pleca pe cealaltă lume, primul său volum de poeme.

Cât timp a fost căsătorit cu poeta şi prozatoarea Aurora Cornu, Marin Preda a scris foarte intens. Ea, mai tânără cu 12 ani decât el, era inteligentă şi îi dădea sugestii în legătură cu construcţia cărţilor şi cu pasajele care ar fi trebuit să fie eliminate.

10

Ion Vinea (n. 17 aprilie 1895, Giurgiu – d. 6 iulie 1964, Bucureşti), pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki, poet român în vecinătatea mişcării literare de avangardă.

norm Aurorei Cornu. După divorţ, Preda a început să-şi construiască naiv şi schematic romanele (Delirul, Marele singuratic) şi să se irosească în amoruri ieftine.

La 60 de ani, Mihail Sadoveanu şi-a părăsit familia pentru tânăra Valeria Mitru (20 de ani). I-a dedicat acesteia şi un volum de poezii, DAIM (Doamnei alese a inimii mele), care nu l-a impresionat însă pe Eugen Lovinescu. Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961. În tinereţe, Nichita Stănescu a avut o relaţie extrem de pasională cu Gabriela Melinescu, o încântătoare poetă din generaţia lui.

Ajunsă în Suedia, Melinescu l-a promovat mult pe neasemuitul poet pentru a obţine Premiul Nobel, deşi se despărţiseră de multă vreme, iar ea se căsătorise cu un suedez. ©Dana Conerth

Polemistul Ion Vinea

de Dumitru HÂNCU

O eleganţă ce se vădea, deopotrivă, în scrisul, în comportamentul, în atitudinile, chiar în vestimentaţia sa, ceea ce îl făcea admirat de toţi cei cu care venea în contact şi nu în ultimul rând de sexul frumos, la care avea mereu mare succes. Dar toate acestea îi creau, parcă, şi o anume cochetărie în faţa publicului cititor şi-l făceau să întârzie adunarea şi publicarea în volume a poeziilor ori pamfletelor sale. Sau cum spunea despre el N. Carandino, cu care a colaborat mulţi ani: „îşi cunoştea valoarea, dar nu se grăbea s-o afirme”. Iar când, către sfârşitul vieţii, a dorit, totuşi, să o facă pentru publicistica sa, puterile împuţinate nu i-au mai îngăduit să-şi pună în aplicare intenţia şi aceasta a apărut, după moartea lui, ca şi poezia, ca şi romanele sale.

L-am cunoscut bine pe Ion Vinea şi-l vizitam în casa din strada Braziliei, unde atât el, cât şi doamna Vinea, erau gazde de o amabilitate şi o curtoazie absolut cuceritoare. În discuţii, ce se prelungeau uneori până târziu seara, aflam şi lucruri de necrezut, pe care el se sfia să le facă publice. Respectând discreţia şi distincţia ce-l caracterizau, mă feresc şi eu să

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 11

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE relatez cu câtă ignominie s-a purtat, de pildă, faţă de dânsul un „fruntaş al scrisului” de prin anii şaizeci-şaptezeci aflat în graţiile puterii comuniste (pe care, la un moment dat, a trădat-o, de altfel, sperând, poate, în şi mai mari favoruri în Occident, ce nu s-a arătat, însă, prea binevoitor şi, mai ales, atât de darnic cum fusese obişnuit în ţară).

Acum, fără a fi indiscret, vreau să fac cunoscut un episod din îndelungata şi furtunoasa luptă a lui Ion Vinea cu cenzura. Am aflat şi eu despre el, după moartea sa, din hârtiile pe care mi le-a încredinţat doamna Vinea, împreună cu un număr de caiete cu articolele publicate mai cu seamă în ultimii ani de activitate.

Aşadar, la 23 noiembrie 1941, în plină guvernare Antonescu, cu armata germană şi agenturi naziste ce-şi puteau face nestingherite mendrele, Ion Vinea a publicat în Evenimentul (An III, nr. 905) un articol intitulat La moartea unui ziarist elveţian, rememorând personalitatea lui Emile Bourgeois11, „după aproape două decenii de scris cotidian, împlinit până în ziua morţii”. Şi, cu abilitatea-i de pamfletar cu mare experienţă, către final, a strecurat, fără a avea aerul s-o facă, o întreagă suită de atacuri la adresa cenzurii care gâtuia scrisul şi nu lăsa loc exprimării gândului liber, afirmând, de pildă, despre presa elveţiană:

Este singura presă care-şi controlează singură scrisul cu toate că ochii omenirii întregi o scrutează până şi printre rânduri... Cum e cu putinţă în zilele noastre o asemenea minune? Ea se lămureşte numai prin îndelunga şi temeinica pregătire a ziariştilor, prin conştiinţa lor sporită de încrederea pe care le-o arată naţiunea.

Sau:

Cât am dori să putem spune: dar să nu cădem într-o zadarnică utopie! Am vrut numai să jertfim o jerbă de cuvinte pe mormântul depărtat al dispărutului coleg Emile Bourgeois.

Aşteptând această „jerbă”, Vinea a atras, însă, numaidecât „interesul” ministerului Propagandei Reichului care prefera, desigur, altfel de flori (de stil, se înţelege). Şi, numai 11

Émile Bourgeois – istoric francez, n. 24iulie 1857 la Paris – d. 25 august 1934 la Versailles.

după câteva zile, a avut parte, la rândul lui, de o „jerbă”, iar astăzi sunt eu în măsură s-o depun la picioarele cititorilor României literare care, sper, o vor admira cum se cuvine.

La treizeci noiembrie 1941, şeful redacţiei pentru Cenzura Presei a chemat pe dom-nul Ion Vinea şi i-a citit textul de mai jos. E o notă a Direcţiei Propagandei Reichului, transmisă prin legaţia germană din Bucureşti guvernului român. Împotriva domnului Ion Vinea, legaţia germană a protestat în mai multe rânduri.

NOTĂ

Berlin, noiembrie 1941, ziua 24 Articolul privitor la presa elveţiană, apărut azi în „Curentul” (reprodus după „Evenimentul”) şi iscălit Ion Vinea dă de gândit. Fraza în care autorul spune că presa elveţiană a perseverat în această tradiţie de cultură şi de veche civilizaţie, că ea are libertate de atitudine şi de păreri, că INFORMAŢIILE PRECISE SE GĂSESC NUMAI ÎN EA, cât şi mai departe atunci când spune că NU EXISTĂ NICIO ALTĂ PRESĂ CARE SĂ FIE CONDUSĂ CU MAI MARE PREVEDERE ŞI MAI MULTĂ MĂSURĂ şi că NUMAI EA ÎŞI PERMITE MARELE LUX AL OBIECTIVITĂŢII, IAR CURAJUL EI SE RIDICĂ PÂNĂ LA CUTEZANŢĂ, arată păreri privitoare la presa elveţiană nu numai ce sunt cu totul deplasate, ci ele sunt contrarii adevărului.

Pe textul atenţionării, înmânat autorului, primitorul ei a adăugat ulterior o apostilă: „Originalul se află la Cenzură sau la Direcţia Presei.”

prof. conf. Ion Vinea Preşedinte de Onoare al U. Ziariştilor.

Poate că această calitate sau, mai degrabă, umbrela protectoare a lui Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul, în tipografia căruia se tipărea şi Evenimentul l-au ferit atunci pe Vinea de mai mari neplăceri.

Oricum, Ion Vinea nu s-a lăsat intimidat şi a continuat să strecoare „şopârle”, mai mult sau mai puţin voalate, în tot timpul războiului. În 1942 a strecurat, de pildă, aceste reflecţii insidioase în articolul Despre gazetărie şi gazetari

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE (publicat în Evenimentul din 25 octombrie al acelui an):

Gazetăria e legată pretutindeni - mai ales în aceste vremuri - de grave dificultăţi pentru cei ce vor s-o practice cu sinceritate, curaj şi devotament faţă de opinia publică...

Greutatea vine din faptul că, oriunde şi oricum, presa trebuie să aibă una şi aceeaşi definiţie, inalterabilă ca natura adevărului, în vreme ce în realitate e silită să se adapteze circumstanţelor, întâmplărilor, accidentelor şi să coboare, uneori vertiginos treptele adevărului... Gazetarul trebuie, dar, să vadă şi să înţeleagă limpede valoarea adevărului în raport cu aceea a interesului şi relaţia care există între întâmpinarea efemeră şi legea profundă a evoluţiei omenirii.

Sau o altă mostră, din 1944. La 23 iulie, de astă dată în Curentul (Anul XVII, nr. 5903) ia apărut articolul Ostatecii, din care reproduc câteva pasaje concludente pentru cele afirmate mai sus:

Din capitala unei ţări dezbinate se vesteşte că şapte ostateci civili au fost executaţi cu titlul de represalii împotriva executării unui număr corespunzător de adversari politici suprimaţi în cealaltă jumătate a statului stăpânit de un regim advers...

Barbarii de odinioară îşi luau unii altora ostateci. Aceştia erau şi victimele virtuale care trebuiau să plătească mereu trădarea probabilă a contractanţilor de odinioară.

A trebuit să se abată peste lume pacostea aşa-zisului război ideologic pentru ca mintea omului să-şi scormonească străfundurile de cruzime, pentru ca amintirea lui să tresară de bucuriile uitate ale supliciilor şi imaginaţia lui să se avânte în căutare de noi metode de a fi brutal şi laş.

Citind asemenea consideraţii, orice cititor - cât de puţin avizat - îşi dădea, desigur, seama că autorul se referea la situaţia din Franţa împărţită de nazişti într-o zonă ocupată şi alta pretins „liberă”, dar la fel de înfeudată lor.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Calvarul lui Vinea a început, totuşi, mai târziu, atunci când în slova-i tipărită n-a mai putut utiliza „tertipuri” spre a-şi strecura câteo idee subversivă, camulfând-o sub tot felul de pretexte şi recurgând chiar la divagaţii care, abordând temele actualităţii, să-şi râdă de constrângerile oficialităţii şi de „normativele” cenzurii. Până la urmă, împins şi de o boală care începuse să-l supere tot mai rău, a trebuit să ceară „înţelegere” Comitetului Central al P.M.R. prin acest patetic memoriu, aflat printre hârtiile ce mi-au fost încredinţate de soţia sa:

Către Conducerea Comitetului Central al P.M.R. Bucureşti MEMORIU Supun cele ce urmează Comitetului Central al P.M.R. în nădejdea că voi fi repus în situaţia de a putea servi în continuare literatura română, cauza democraţiei şi a păcii, aşa cum am făcut de-a lungul întregii mele cariere de scriitor şi de ziarist. Nu cer să fiu crezut pe cuvânt.

Colecţiile publicaţiilor, arhivele oficiale şi puţinii martori supravieţuitori stau în sprijinul afirmaţiilor mele.

Recunosc, însă, cu acest prilej că am greşit când am aşteptat vreme de optsprezece ani să mi se facă dreptate numai în virtutea unei justiţii imanente care ar exista în firea lucrurilor omeneşti. Timpul şi vârsta nu-mi mai îngăduie astfel de experienţe şi amânări.

Pentru a nu intra în recapitulări autobiografice de amănunt, declar că am fost prezent la ceasul potrivit şi la locul datoriei la toate luptele şi campaniile organizate de mişcarea muncitorească şi în funcţie de scopul ei final.

(Greva generală, grevele parţiale, apărarea celor arestaţi şi trimişi în judecata marţială, veştejirea atrocităţilor poliţieneşti, combaterea prigoanei). Mă refer la activitatea mea gazetărească între anii 1918-44, atât în publicaţiile create sau susţinute de mine (Facla, Chemarea, Luptătorul, Contimporanul, etc.) cât şi în cele cu care am colaborat întâmplător (Adevărul, Cuvântul Liber, Cuvântul, Dreptatea din 1927, Evenimentul, etc.). Am luat parte la Bucureşti şi Iaşi

la campaniile, luptele şi încăierările Ligii Drep-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE turilor Omului. Am participat la acţiunea de protest din 1933, am fost atacat, devastat şi rănit în 1936; am ţinut la dispoziţia conducerii muncitoreşti o rubrică permanentă, scrisă de Sahia, Ghempet şi alţii, am fost singurul conducător de ziar care până în 1940 (anul suspendării definitive) am publicat cu regularitate extrase politice din Pravda, Isvestia, Krasnaia Armia şi fragmente din literatura sovietică. Am dus la Facla campanie constantă contra hitlerismului, contra Axei Roma-Berlin şi în măsura posibilităţilor am continuat-o chiar şi după intrarea României în război, organizând cu concursul redacţiei sabotarea dispoziţiilor ministerului Propagandei şi ale cenzurii militare. Ca preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, ales şi reales în ciuda presiunilor guvernamentale între anii 1938-44, am ajutat pe colegii în suferinţă şi am contribuit în 1944 la salvarea miilor de vieţi din lagărul de la Tiraspol, precum şi a cetăţenilor din Cernăuţi.

După 23 august am refuzat ofertele de colaborare la presa socialistă, ţărănistă, liberală. Scopul meu era să fac să reapară Facla.

Ostilitatea unui om politic foarte influent mi-a zădărnicit acest proiect, creând în jurul meu o atmosferă de suspiciune care cred că n-a fost risipită nici azi. În această situaţie a trebuit să lucrez ca ghipsar, hamal, magazioner şi „negru” literar, fiind omis (adică scos) de pe listele Uniunii Scriitorilor din 1950. De abia prin 1955-56 mi-am putut câştiga existenţa ca traducător sub a mea semnătură.

De altfel şi cu ani înainte se văzuse nevoit să replice - şi tot cu obişnuita-i eleganţă – inepţiilor proferate de un ignorant şi răuvoitor.

(Scrisoare nedatată, ca şi memoriul de mai sus n.n.):

Domnule Director, Într-unul din ultimele numere ale onoratului domniei-voastre ziar, au apărut câteva însemnări în privinţa mea, cu înţeles defăimător.

E vorba în acestea, nici mai mult nici mai puţin, decât de calitatea mea de agent al coloanei a cincea şi de doctrinar al nazismului în România.

Socot că vremurile sunt prea aspre (iniţial scrisese: triste - n.n.) pentru a împrăştia,

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

printr-o discuţie de amănunt, trecătorul moment de ilaritate pe care negreşit trebuie să-l fi produs tipărirea acestor enormităţi.

Dar pentru că s-ar putea să existe oameni de bună-credinţă (şi în primul rând domniavoastră) care să se fi lăsat impresionaţi, vă rog, în virtutea dreptului de apărare, să daţi găzduire acestei întâmpinări: 1) întreaga mea carieră de ziarist a fost o luptă grea şi neîntreruptă pentru libertate, pentru democraţie, pentru ridicarea muncitorilor şi plugarilor, pentru strângerea legăturilor cu Aliaţii de azi; 2) în tot timpul dictaturilor am luptat, prin toate mijloacele, şi cu totul în primele rânduri, împotriva opresiunii şi în sensul actului de la 23 august; 3) mai ales de la 1938 şi de la 1940 încoace am militat împotriva Axei, prin grai, prin scris şi prin faptă, în împrejurări cu totul grave şi cu un aport de jertfe şi servicii care întrec covârşitor activitatea multor epigoni. (Ultimele cinci cuvinte sunt tăiate în copia care ni s-a păstrat - n.n.).

4) toate acestea sunt adevăruri cunoscute de destulă lume. Se pot însă şi dovedi, în timp util, cu documente incontestabile, cu mărturii de mare autoritate, cu date certe, în vorbe şi în faptă.

Conştiinţa mea şi posesiunea precisă şi lucidă a tuturor acestor date mă pun în măsură, Domnule Director, de a primi cu linişte şi tăcere ieşirile câte unui pseudonim care, cu bună credinţă sau fără, răstălmăcind unele aparenţe şi mai ales ignorând realităţile profunde, îşi îngăduie, din când în când, să-mi adreseze lecţii sau înjurături. Fie zise acestea odată pentru totdeauna. Sunt şi eu o umbrelă pe care plouă de aproape treizeci de ani: ce importanţă prezintă câteva picături mai mult, câteva picături mai puţin?

Cu deosebită stimă, Ion Vinea În ultima parte a vieţii, Vinea a dorit mult să-şi vadă adunată în volum publicistica tocmai spre a evita afirmaţii inepte, lipsite de orice temei precum cele de mai sus. Căci, aşa cum se poate citi într-o notă olografă rămasă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

printre hârtiile lui: Nu-mi recunosc decât vina

că, după 23 august, în faţa ostilităţii pe care miau arătat-o unii rău-voitori, n-am luptat să mi se facă dreptate, ci am lăsat lucrul acesta pe seama timpului şi a împrejurărilor. Atitudine care

nu i-a fost deloc prielnică.

Iar când a hotărât să-şi facă, în fine, dreptate prezentându-se aşa cum a fost în faţa noii generaţii de cititori, s-a vădit a fi prea târziu. Apucase, însă, să lase o Notă pentru a fi folosită într-o eventuală prefaţă, furişată în studiul introductiv la antologia de publicistică a lui Vinea pe care - după multe târguieli şi tergiversări - am izbutit s-o public abia la douăzeci de ani de la moartea lui (v. Săgeata şi arabescul, Editura Minerva, 1984) şi numai cu condiţia să introduc în ea un număr de articole pe care el fusese silit să le scrie pentru Glasul Patriei.

Pentru că şi în amintita Notă, menită să apară în regimul ceauşist, Ion Vinea strecurase, cu obişnuita-i subtilitate, urme ale permanentelor lui atacuri împotriva cenzurii, voind să arate, de pildă, noilor cititori: În această culegere de articole credem că am procurat „mostre” ale artei ziaristice, pe toată cromatica ei, care include deopotrivă atât obişnuitul articol de fond pe subiectul zilei, polemica făţişă şi leală, şarja violentă a pamfletarului, cât şi atacurile piezişe, săgeţile otră-

vite ascunse sub florile de stil ale articolului pseudo-narativ, ale portretului ocazional şi ale perfidului „poem în proză”.

Prestigiul anumitor „genuri înalte” putea fi folosit spre intimidarea câte unui cenzor mai nepregătit pentru meseria lui.

Scandalul, cu urmările lui rele, izbucnea abia a doua zi. Dar scopul fusese atins: articolul apăruse.

Acum, însă - şi după toate acestea cred că, în ce mă priveşte, nu-mi mai rămâne decât să precizez că cele de mai sus nu s-au vrut, şi nici n-ar fi putut fi, un portret complet al omului sau o exegeză a operei celui ce a fost Ion Vinea, ci doar câteva date, câteva momente ce le pot întregi şi trebuiau salvate de la uitare. ***

„Am desfulgerat norii în pustiu” ne mărturiseşte, scriitorul Trandafir Sîmpetru. Zilele trecute, l-am vizitat pe scriitorul şi publicistul Trandafir Sîmpetru la sediul redacţiei Grai Românesc din cadrul editurii Editgraph din Buzău, acolo unde îşi desfăşoară activitatea sa de zi cu zi şi unde îl poţi găsi dis-de-dimineaţă de la orele 5 până noaptea târziu…

-Bun găsit, maestre! Aş dori să vă întreb, care sunt calităţile literaturii ultimilor ani, în calitatea dumneavoastră de editor?

- În primul rând, grija pentru calitate, fiindcă în ultima vreme, dincolo de lucrurile slabe, publicate fatal, se observă la cei mai buni scriitori ai noştri o ambiţie artistică superioară.

Ea s-a transmis şi tinerilor. Am avut nu puţine debuturi cu totul remarcabile, care adesea – aşa cum e bine – concurează literatura celor mature. Această veritabilă explozie a creaţiei literar-artistice trebuie să stea în centrul atenţiei criticii noastre literare.

– Deci, în primul rând, grija pentru calitate! Şi altceva?

– Aş dori să se mai păstreze şi un anumit spirit de emulaţie, să avem o nu mai mică varietate în tematică, stiluri, viziuni poetice.

– Reiese din spusele dumneavoastră că sunteţi convins de existenţa unor generaţii literare. Este necesară existenţa lor?

– Generaţiile sunt o realitate biologică şi, neîndoios, şi una literară. E firesc ca oamenii cu o experienţă inedită să aibă o sensibilitate

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE corespunzătoare. Dacă nu facem din ideea de generaţie o solidaritate prost înţeleasă, o ierarhie iluzorie a vârstelor, legăturile naturale între scriitorii apăruţi şi afirmaţi într-un anumit moment, sunt o condiţie e reuşitei. Cred că o generaţie literară îşi capătă, îşi poate dobândi, un autentic profil atunci când nutreşte dorinţa nobilă de a-şi exprima cu sinceritate fizionomia spirituală proprie, când nu e exclusivistă dar ţine la reala ei notă distinctivă.

– Spuneţi-mi ceva despre climatul literar.

– Literatura e o floră delicată. Ea nu poate să se dezvolte efectiv decât într-un climat propice. Nu mă gândesc la un aer de seră sau de salon. În viaţa literară e inevitabilă lupta pentru afirmare. În aceasta, bineînţeles, talentele debile sunt împinse către periferie ca să lase loc celor viguroase. Însă, e absolut indispensabil ca o asemenea luptă firească să-şi păstreze caracterul literar, adică o elementară politeţe, o urbanitate proprie preocupărilor spirituale, comunicării şi confruntării.

– Cum consideraţi că reflectă revistele această luptă?

– Privind retrospectiv, un progres s-a realizat, se înţelege, în paginile revistelor, din acest punct de vedere, dar situaţia mai lasă mult de dorit. Asistăm la o falsă amabilitate. Se tratează cu apă de roze multe scrieri slabe, ori nu se spune, în multe cazuri, lucrurilor pe nume.

Uneori se practică o tacită împingere înainte a câtorva autori pe criteriul amiciţiilor personale, relaţiilor administrative, sau pur şi simplu al serviciului reciproc. De aici are de suferit climatul literar favorabil adevăratei confruntări în care să vorbească şi publicul cititor şi critica exprimată cu sinceritate şi răspundere.

- Ce evoluţie prevedeţi literaturii noastre?

- Eu cred că în momentul de faţă literatura noastră are nevoie mai mult ca oricând să-şi câştige un public larg şi devotat. Astăzi, cititorul nostru e solicitat de nenumărate cărţi interesante. Se tipăresc clasicii noştri şi traduceri din clasicii literaturii universale, apar me-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

reu scrieri ale celor mai buni autori din întreaga lume, se publică o mare cantitate de cărţi instructive şi documentare de un viu interes. Cititorul, care are bugetul limitat, este silit să aleagă. Literatura va putea susţine cu succes o asemenea concurenţă stimulatoare numai dezvoltându-şi calităţile proprii. Cititorul va prefera până la urmă acele cărţi în care va găsi discutate lucrurile care îl dor. Mă aştept ca direcţia realistă să câştige mai mult teren în literatura noastră. Nu mă refer neapărat la o formulă artistică – se pot scrie aşa-zise cărţi realiste care, practic, să nu aibă nicio priză asupra vieţii autentice din jur. Mă gândesc la opere care, indiferent de ce formulă ar adopta, trebuie să atace cu îndrăzneală, de pe poziţii nu tocmai bune, problematica vieţii cotidiene, să ia act efectiv de datele realităţii curente, să exercite o funcţie critică ascuţită, inteligentă şi îndreptată spre rezolvarea dificultăţilor existenţei zilnice. Eu spun că literatura adevărată nu poate fi legată de moment, ea este o viziune transistorică a temporalului. În literatura noastră au apărut desigur unii scriitori şi unele opere noi.

Nu mi se pare însă că s-au produs salturi ieşite din comun care ar trebui pe de o parte conservate, pe de alta dezvoltate. Ceea ce cred că ar trebui să reţinem este depăşirea reportajului, a reproducerii jurnalistice a realităţii, nesubordonate unei semnificaţii, mai ales în proză, părăsirea mimetismului şi a avangardismului retardatar în poezie, încercările de adaptare ale limbajului scenic în dramaturgie, depăşirea unor interpretări critice şi curajul de a spune lucrurilor pe nume imparţial, cu toate că fenomenul se constată doar parţial. Ceea ce ne lipseşte încă, este, acea atmosferă superioară de creaţie nepreocupată de succesul imediat, efemer, de notorietate rapid câştigată, atmosfera prielnică marilor scrieri durabile.

– Până nu de mult aţi fost directorul revistei Sens. Cum a fost şi cum au decurs lucrurile? De ce aţi părăsit redacţia?

– Eu am vrut să fac din această revistă, o revistă mai mult de critică şi informaţie literară, cum a fost înainte de război, la Iaşi, Jurnalul literar al lui George Călinescu, dar nu s-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a vrut şi nici nu se vrea pentru că acolo, ca peste tot, s-au aciuat fel de fel de persoane care sunt departe de literatură şi nu te lasă să-ţi faci cum trebuie treaba, nu vor să promoveze lucrul bun, de calitate. Am plecat, nu era de mine. Deşi am privit şi privesc cu încredere evoluţia literaturii române, îmi vine greu să prevăd ce se va întâmpla în viitorii ani. Critica este după părerea mea o operaţie a posteriori. Pot spune ce e bun şi ce e rău, numai după ce am luat cunoştinţă de text. Din nefericire, obligat să citesc ceea ce apare, îmi rămâne prea puţin timp pentru lectura manuscriselor, ca să fac recomandări. Nefiind în situaţia de a răspunde de tot ceea ce se publică sau nu se publică, sper ca literatura română viitoare să devină tot mai interesantă şi mai variată nu numai din punct de vedere stilistic, dar şi tematic, fie că se inspiră din realitate, fie că va imagina universuri noi.

Perfecţionarea limbajului liric, sporirea continuă a problematicii prin observarea umanităţii pe latura morală în proză şi în teatru, sunt idealuri spre care literatura română trebuie să tindă permanent.

– Vă satisface numărul revistelor şi al editurilor? – vorbesc de rezultatul acestei, să-i spunem… întreprinderi.

– Numărul mare de reviste literare, de care din fericire dispunem acum, obligă aceste publicaţii să fie cât mai personale, să-şi creeze un profil distinct şi, bineînţeles, e de dorit ca acei care conduc revistele respective să pună la contribuţie întreaga lor activitate şi să-şi dea seama de importanţa, pentru noi, a reuşitei lor la un înalt nivel democratic şi de gust.

– Ce-aţi vrea?

– Mai multă exigenţă şi o mai mare generozitate spirituală. Să se înfrângă interesele egoiste, să se dea prilej neîntrupat criticilor să contribuie la această realizare. În ceea ce priveşte editurile, numărul lor sporit impune o concurenţă superioară, menită să stimuleze circuitul real al valorilor.

- Mai exact?

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

- Multe titluri! – care, având în vedere pe autorii locali (mă refer, bineînţeles, la editurile de provincie), să cuprindă în acelaşi timp colaborarea scriitorilor din întreaga ţară, aşa cum fac eu cu Editgraph. Fiecare editură, indiferent de faptul că reprezintă centrul sau provincia, trebuie să fie reprezentativă pentru configuraţia noastră culturală în întregul ei, încât să nu fie, din acest punct de vedere, nicio deosebire între înaltele ambiţii ale unei edituri sau ale alteia.

– Care e drumul dumneavoastră privind literatura?

– O stimulare cât mai responsabilă, întrun climat de respect faţă de munca de creaţie artistică. În ultimii ani s-au produs în literatura noastră câteva modificări importante care, dacă nu par spectaculoase, sunt în schimb substanţiale. Literatura şi-a dobândit în mai mare măsură conştiinţa de sine, demnitatea, şi am putut asista nu o dată la apariţia de nume sonore, înnoitoare, pe atât de curajoase şi de impregnate de adevărul democratic, revelând existenţa unor personalităţi creatoare bine definite în cadrul tuturor generaţiilor. Un câştig foarte însemnat, în această perioadă, l-a constituit ivirea a numeroase talente noi, de o mare diversitate, care dau ansamblului literar densitatea şi vigoarea necesare. Există acum toate acele calităţi care fac din cuvântul scris artă adevărată, comunicarea specifică şi convingătoare, o prezenţă vie şi un ghid discret şi ireproşabil în viaţa cititorilor. Aş dori ca şi în viitor, (şi sper că aşa va fi) aceste virtuţi fundamentale, să-şi păstreze întreaga pondere în creaţia scriitorilor noştri.

Avem o viaţă culturală deosebit de bogată şi adeseori de cea mai bună calitate. E destul să ne gândim la cenaclurile literare din ţară ce cuprind toate mediile de activitate. Trebuie să spun însă, cu un regret mereu viu, că nu s-a făcut încă totul pentru reeditarea susţinută a clasicilor, operă fără de care nu e posibilă o dezvoltare adecvată a spiritului critic, o privire dreaptă asupra moştenirii trecutului, o condiţie limpede a dimensiunilor noastre democratice.

Dar, pentru realizarea acestei opere editoriale de mare anvergură, e nevoie să se mobilizeze

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE energii speciale şi totul să devină, ca să spunem aşa, o chestiune de timp. Aşteptările mele şi ale altora, vor fi dezminţite şi, în viitorul apropiat, vor apărea scrieri din ce în ce mai valoroase în care viaţa şi sufletul nostru de azi îşi vor găsi deplina lor expansiune, în tonalităţile cele mai variate şi mai surprinzătoare.

- Aţi cunoscut oameni de cultură importanţi de la noi, cum ar fi: Valeriu Gorinescu, Angela Marinescu, Cezar Ivănescu, George Alboiu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Aurel M. Buricea, Ana Blandiana, Florenţa Albu, Mircea Micu, Ion Machidon, Florentin Popescu, Marin Ifrim, Constantin Petcu, Ştefan Dima, Dumitru K. Negoiţă, Rodica Oană, Dumitru Istrate Ruşeţeanu, Ion Gheorghe, Geo Dumitrescu şi mulţi, mulţi alţii. Care a fost cel mai apropiat sufletului dumneavoastră?

– Toţi mi-au fost dragi şi-mi sunt în continuare. Fiecare avea de spus câte ceva despre mine. Mă învăţau numai de bine, mă criticau, unii spunându-mi în faţă că sunt bun dar sunt şi foarte, foarte puturos. Fănuş Neagu la o „beţie” mi-a dat un şut în fund de m-a durut o săptămână. Erau buni şi aspri. Nu se mai compară cu ce se face acum. Eu cred că tendinţa spre o înţelegere mai nuanţată a spiritului estetic va învinge în literatură. Sunt convins că peste impresia estetică e posibil şi trebuie să se suprapună cea etică, politică, filozofică, existenţială etc. – dar, totodată, că prima le condiţionează pe celelalte iar ele o pot copleşi pe cea dintâi. Mesajul lor, al tuturor celor pe care i-am cunoscut, era unul ideologic şi moral. Are un loc de seamă pentru opera de artă dar el devine activ numai în cadrul unei opere de artă autentice, rămânând pasiv în afara esteticului. Mesajul nu există în stare pură, oricum. O maculatură nu comunică nimic. Raporturile dintre editor (şi aici mă pun în temă eu ca individ) şi creator, le-aş dori aidoma celor dintre profesor şi elev. Asemenea raporturi ar fi poate utile în cazul unor foarte tineri debutanţi lipsiţi de orice experienţă sau al unor simpli veleitari, dar sunt cu totul nefireşti în cazul unor scriitori formaţi, de o valoare certă. Însă, tocmai faţă de aceştia din urmă, mania „pedagogică” a tipului pe care îl evoc aici fără

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

nicio plăcere, îmbracă formele cele mai tiranice.

El vrea să demonstreze cu orice preţ că în prezenţa lui, ierarhiile se prăbuşesc, valorile devin incerte, reputaţiile se clatină. Toate acestea, el – şi numai el – le stabileşte. Criteriile supreme sunt în posesia sa. Vai de scriitorul care nu acceptă să redevină, în faţa lui, a „profesorului” un modest şi respectuos elev. Din fericire „profesorul” la un moment dat se divulgă. Trecându-i prin mână atâtea cărţi, el capătă convingerea înşelătoare că nici lui nu i-ar fi greu să scrie una. Şi atunci inevitabilul se produce: face literatură.

Rezultatul e concludent. „Profesorul” se acoperă de ridicol, elevul exigent unde nu trebuie, cu pretenţia de a fi judecătorul celor ce scriu, se dovedeşte un biet măzgălitor de hârtie. Asemenea „profesori” atâţia câţi sunt, se află, din păcate, înrădăcinaţi, parcă pentru vecie, la conducerea unor reviste, în unele edituri. Literatura noastră este o literatură tânără. Ca orice literatură tânără păstrează marea şansă. Pentru a o realiza trebuie însă să înţelegem mai bine că centrul de greutate al literaturii române nu este în trecut, ci în viitor, că valorilor deja constituite, se vor adăuga altele noi, dintre care unele foarte importante, de cert nivel european.

- Aveţi un palmares impresionant în domeniul literar, în cel poetic. Cu 26 de volume apărute, ce înseamnă pentru dumneavoastră poezia?

– Poezia este un dor unic şi universal. E singura replică pe care omul o poate da morţii.

Să arate că e neputincios dar că frumuseţea pe care el şi-o înţelege căzând este cu mult mai mare decât răul prezenţei absolute a neantului.

Astfel, poezia înseamnă apoteoza spiritului uman, iar, pentru că este şi o însumare a limitelor lui, apoteoza devine cumplită. De aici amestecul, confuzia de umilinţă şi orgoliu, căci poezia trădează în ce măsură condiţia umană limitează arbitrariul universal. Fără artă, fără poezie omul nu-i poate justifica universului o infinitate străină. Prin poezie, el dobândeşte singura formă prin care infinitul se poate institui în finit, în absenţa oricărei suferinţe. Omul are teroare de nemărginire. Prin poezie se vindecă de această teroare. Iar vindecarea se întâmplă în absenţa

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE oricărei suferinţe, a lui şi a ceea ce se instituie.

Poezia nu coincide cu cea profetică, ultima însemnând doar „vederea” viitorului. Poezia surprinde conexiunea între condiţia originală şi cea finală a spiritului. Astfel ea este implicit profetică. O profeţie îndreptată cu faţa spre toate timpurile. Izvorul poeziei se află în forţa de conservare a destinului mitologic. Noi înşine, în primul rând, am putea crede o clipă în autenticitatea unei confesii ambiţionând să exprime discursiv mai bine ceea ce face poate chinul şi hrana noastră cea de toate zilele şi eternă. Magica forţă a cuvintelor mai presus de voinţa unui ins, ne impune însă o mecanică a rostirii şi iată, reuşim să articulăm propoziţii şi fraze încercând savoarea unui cuvânt „poezie”.

- S-a scris în presă despre dumneavoastră că aţi fost primul poet la a cărui lansare de carte au venit peste 600 de persoane, un număr pentru cartea recordurilor. Cum aţi reuşit să adunaţi atâţi iubitori de poezie când, la alte lansări, numărul lor rareori depăşeşte 100!?

– Nici eu nu ştiu ce s-a întâmplat în ziua aceea, cum de au venit atât de mulţi. Era în ajunul Crăciunului, a sărbătorilor de iarnă şi veneam în faţa dumnealor cu volumul Faliment sentimental, un volum de excepţie. Când am intrat în sediul Casei de cultură mi s-au înmuiat picioarele. Sala de spectacole era arhiplină. Mau luat transpiraţiile, nu-mi venea să cred, erau foarte, foarte mulţi oameni. Totul i s-a datorat, zic eu, unui bun prieten de al meu -Sorin Răican (pe atunci director la Casa de cultură). A mediatizat bine evenimentul în presă şi la radio, a pus afişe. Ce să spun?.... a fost ca într-un vis. Să vină atâtea suflete pentru poezia ta sau poate pentru omul Trandafir Sîmpetru? Sufletul meu plutea şi era blând în ziua aceea. Mă cutreierau urcuşuri măreţe, idei şi ape transparente îmi alintau cu pletele umerii, era o blândă legănare de sunete şi aplauze, de senine întrebări şi răspunsuri. O respiraţie aurie era sufletul meu, o zare şerpuitoare a râului trezindu-se într-o lumină care nu este încă a soarelui, o bucurie presimţită, neasemănătoare cu niciun fel de alte minuni ale unei zile. Vedeam în ochi fel de fel, po-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

durile de rouă ale râului Buzău, pe marginile căruia sălciile îşi clătesc cu lungi braţe albastre, pletele, zborul strălimpezilor peşti ai luminii, păstăile eterului născând hieroglife dănţuitoare, ecourile diafane cu tremurătoare buze întredeschise… Sufletul meu era atunci al înţelepciunii, al aurului pe care nimeni nu-l poate cântări şi pe limpedea piele a căruia, niciun bijutier şi niciun fel de stăpân nu-şi poate adânci sigiliul… al aurului pe care nimeni nu-l poate răpi.

Desculţi şi liberi erau anii mei atunci, anii sufletului meu care prefăceau totul în sunetul unui aur de negăsit, în nicio casă de fier, sub stăpânirea niciunei chei. Îmi spuneam: „Ce ar putea înfrunta culoarea acestui metal de lună? Care alt metal? Nici bronzul, nici arama, nici fierul…”

Aşa era, aşa trebuia să fie, în vecii vecilor… Căci nimic nu putea fi mai înţelept până la această lansare de carte, reuşită din toate punctele de vedere, până în acea clipă când sufletul meu nu va mai prinde răsăritul. Eu mereu am urmat dinamica fundamentală a lumii, artele au alternat şi ele tendinţa de a se îmbrăţişa cu aceea de a se separa, dorul de sinteze cu necesitatea analizei.

Căutând în sine şi căutându-se pe sine şi-au impus delimitările şi specificităţile, apoi, când relativa izolare a devenit oarecum friguroasă şi singuratică, s-au căutat din nou între ele, încercând interferenţe sau chiar contopiri. Într-o vreme, sunetele şi cuvintele păreau de nedespărţit. După aceea, şi-au aflat autonomia. Mai târziu, au tânjit unele după altele, muzica a adoptat un program pentru a pătrunde în lumea ideilor literare. Poezia, numindu-se paradoxal „pură” se voia regină. Uneori, pictura a năzuit să rezume substanţa unui poem, poezia se visa picturală, iar, printre experimentele moderniste, apare chiar picto-poezia. După perioadele dulcilor alianţe, se instalează din nou statutele de independenţă, se reafirmă proprietatea şi caracteristica mijloacelor, romantismul genurilor mixte e amendat de rigoarea cercetărilor şi a disciplinelor specializate. Oricât de frecvente şi de spectaculoase ar fi aceste alternanţe, ele rămân, într-un fel, certuri de îndrăgostiţi. Rădăcina, precum şi finalitatea comună a artelor, e mereu prezentă şi văzduhul creaţiei, atotcuprin-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE zător. Corespondenţele sunt sensibile. Ele pot fi imediate, puerile, la nivel elementar, dar pot atinge, în adâncul şi în înaltul lor, esenţa.

- Frumos vorbiţi despre ceea ce iubiţi cel mai mult, sunteţi la zi cu literatura tinerilor?

- Cred că mai la zi ca oricând. Am citit de toate... şi proză şi poezie – de când ţin cele două site-uri de literatură Grai Românesc şi

Arhiva literară.

- Cum vi se par?

- Modalitatea de a debuta ca prozator sau ca poet s-a schimbat. Debutantul talentat de azi are şi curajul anonimatului. Cred că asta e o modalitate mai firească de debut. Lumea priveşte cu prea multă îngăduinţă paternă debuturile. În realitate au fost debuturi bune.

O poezie pe care poţi s-o crezi.

- Şi acum…?

- Stai, mai vreau să-ţi spun ceva! A debuta în generaţie – cu generaţia, de fapt, se dovedeşte acum. În urmă, ar fi un lucru destul de riscant. Să observăm că aproape toate debuturile de excepţie ale acestor ani democratici, se dovedesc, la numai câţiva ani, absolut semnificative pentru autorii înşişi. Entuziasmul comun oferă şanse sporite de afirmare şi a nonvalorii. Aşa se explică de ce, din anumite antologii, bunăoară, nu ne mai amintim azi decât câteva titluri. Să opinăm, aşadar, pentru debuturi mai puţin spectaculoase, dar mai bine individualizate, mai cristalizate, care să excludă şantajul vârstei, mă refer la obişnuitele circumstanţe acordate ei. Îmi place când un scriitor nu „debutează” ci începe dintr-o dată să existe!. Aş vrea să se păstreze bogăţia de conţinut. Am sentimentul, când mă gândesc la cele mai bune lucruri scrise în ultimul timp, că literatura noastră dispune de nişte rezerve energetice bogate.

Aş defini starea aceasta drept vitalitate în curs.

- Bine, dar mai exact, ce aţi vrea să se dezvolte?

- Teoria literaturii, cercetarea estetică, cu menţiunea că trebuie să le umanizăm limbajul.

Să facem foarte accesibile nişte constante teo-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

retice de bază. Să se înţeleagă chiar din şcoală că literatura nu e o simplă disciplină de studiu.

Câţi dascăli pot face asta azi? Doar la istorie, îmi amintesc. La Spartacus şi Napoleon, am simţit istoria. Am avut, prin urmare, un asemenea dascăl care ar fi putut explica şi rostul literaturii.

- Vă deduc de aici speranţele. Nu vă mai întreb, deci, ce aţi vrea să vină. Dar, fiindcă vă ştiu un adept al realismului, spuneţimi ce aşteptaţi în sensul acesta de la literatura noastră de azi, a anului 2015?

- În primul rând aştept să se pronunţe despre realism şi pentru realism adevăraţii pătimaşi. Apoi aştept ca aceşti pătimaşi să fie capabili să arate ce este acum realismul. Un realism conţinut şi de Tolstoi şi de Borges. Un realism al democraţiei româneşti care depăşeşte şi îşi asimilează structurile româneşti sau poate cele mai diverse, rămânând totuşi prezent pentru ochiul ce-l caută. Trebuie ştiut. Comentatorul de literatură trebuie să fie dotat cu o putere de pătrundere capabilă să fixeze faptului considerat coordonate istorice, estetice şi etice ceea ce, evident, atrage după sine dreptul nostru de a iscodi, de a recepţiona şi de a replica. Acest comentator are rolul de a propune „spre discuţie” sensuri nu întotdeauna clare ale operei, ale perioadei istorice, semnificaţiile etice implicate în opera respectivă, în timpul istoric respectiv. Doresc să atrag atenţia asupra unui aspect, de altfel, evident. Condiţia criticului” comentator, teoretician şi nu o voce olimpiană ale cărei sentinţe sunt „inatacabile” e integral înţeleasă, după opinia mea, numai judecată în ansamblul manifestărilor criticii literare.

La aceasta contribuie poate, nevoia criticilor, în cazul în care sunt tineri, de a face dovada calităţilor de care dispun, sau, dacă avem de-a face cu oameni afirmaţi, de a-şi susţine succesele deja repurtate. Ceea ce caracterizează gândirea lor este onestitatea. Şi am convingerea că, atâta vreme cât vor exista spirite critice interesante în dezvăluirea adevărului şi nu impunerea propriului adevăr, fără scop, acesta, în ultimă analiză, viaţa noastră literară, are şanse să devină ceea ce ar trebui să fie : „o lume de referinţă”

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - De ce aţi renunţat într-o vreme la site-ul Grai Românesc?

- Mi-a fost de mare preţ faptul că m-am retras o perioadă, e un admirabil exerciţiu de disciplinare a scriitorului, de esenţializare şi concizie, precum şi foarte util ca vizualizare.

Desigur că un scriitor trebuie să poată găsi o idee pe săptămână, mai ales dacă nu te pierzi în prea multe idei şi aşa, de fapt, una sau două esenţiale, pe care le reiei sub variate unghiuri, dar ar trebui ca acest scriitor să poată trăi numai din asta, modest, desigur, dar decent – un scriitor nu trebuie să trăiască prea luxos, cred eu. Când ajungi însă să-ţi scrii tabletele la iuţeală pentru ca să faci faţă şi să nu pierzi onorariul din respectiva săptămână, ceva nu e în regulă. Facem prea multe lucruri şi nu ne putem scuti de ele.

- Să ne scutim de ce?

- De pildă, vreau să scriu şi o carte care ar trebui să-mi ocupe cea mai mare parte a timpului, pentru gândire şi lucru. Mai sunt şi editor.

Trebuie să citesc o mulţime de manuscrise din care, majoritatea sunt un „pensum”…

- Şi acum?

nit.

- Ei, mi-a fost de ajuns cât m-am odih-

- Nu vă mai pun restul întrebărilor „programate”. A reieşit destul de clar care vă este opinia şi care vă sunt opţiunile privind literatura. Spuneţi-mi totuşi, ce aşteptaţi de la 2015?

- Mi se pare necesar, răspunzând prezentului democratic al literaturii, să refuzăm conjuncturismul, dându-ne astfel încredere în capacitatea gândirii de a fi activă, de a spune la timp adevărul sau măcar o faţă a lui, de a refuza tabu-urile psihice şi istorice. Literatura ultimilor ani a dat dovadă, prin tot ce se publică, acesta fiind singurul mod în care se poate discuta despre literatură, adică pe text, de o mare capacitate de absorbţie a realului. Dar literatura nu este numai sociologie şi politică deşi „urgenţa” pledează pentru acea operă în care elementele unei meditaţii asupra concretului so-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

cial să fie dominate. Propunând construcţii coerente, recristalizări ale limbajului potenţial, scrierile ultimilor ani, fie ele eseuri, versuri, drame, contribuie la realizarea unui proces de conştientizare, la stabilirea unui document lucid între inerţiile limbajului gândirii şi gestul libertăţii reprezentat de orice carte importantă. Nu e de mirare că, unele din aceste cărţi întâmpină încă o rezistenţă în cucerirea publicului, în orice domeniu, dărâmă stabilităţi şi provoacă reacţii retractile. E un proces dialectic care nu trebuie să ne mire şi faţă de care e nevoie să căutăm mijloace pentru a-i grăbi desfăşurarea. Admiţând existenţa unei perioade distincte şi vorbind despre „calităţile” ei, avansăm, implicit, o judecată de valoare. Chiar dacă, fatalimente, ne lipseşte perspectiva istorică, distanţarea, chiar dacă riscăm să fim subiectivi pronunţându-ne asupra unei perioade în care suntem profund implicaţi, nu putem să nu admitem că o panoramă a literaturii din ţara noastră, va acorda acestor ani un loc de excepţie, loc justificat de cărţile de valoare apărute, de felul în care s-a impus o nouă generaţie literară liberă, mai ales, de eforturile făcute pentru a instaura un „climat“ care să răspundă exigenţelor momentului actual. Am spus eforturi pentru că, procesul acesta, e în plină desfăşurare.

- Cum îl vedeţi pe Eminescu în acest climat democratic actual?

- Despre Eminescu am scris şi voi scrie cu drag cât voi trăi. „Taină a pământului? A astrelor? Ademenire? Pierzanie? Împlinire? De toţi poeţii lumii binecuvântată, proslăvită, tăgăduită, blestemată, iarşi implorată… Omul zbătându-se în faţa unei puteri necunoscute; Cine eşti tu? de unde vii? de ce mă tulburi?” Întrebări zadarnice. Este un secret pecetluit, ca şi acela al morţii. Dar, din desfătările şi chinurile acestei taine, s-a zămislit marele cânt al omului.

Armonie de glasuri duioase, voluptuoase, torturate, furtunoase, bete, nebune, ale tuturor poemelor de iubire de la începutul lumii. El însuşi, pentru voi poetul, s-a întrupat în Luceafăr, în steaua lui Venus. De acolo continuă încă şi încă să ne viziteze auzul. De-acolo, din Empierul său, trimite noi şi neaşteptate acorduri din eternul,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Kapka Kassabova12

din mereu nesfârşitul său „Cânt de iubire”… până la poeţii noştri de astăzi.

- Vă mulţumesc pentru timpul acordat, pentru felul atât de frumos în care vorbiţi despre literatura română actuală dar şi pentru felul cum vă purtaţi cu oaspeţii, veniţi ca noi… neanunţaţi! Vă dorim succes pe mai departe şi suntem siguri că sunteţi omul potrivit… la locul potrivit.

- Şi eu vă mulţumesc pentru interviu.

©Aurora Ionescu

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Iubire in țara mohorâtă Mâine, pentru douăzeci și patru de ore, voi fi în aceeași țară cu tine.

Cerul va fi nestatornic, dimineața se va înviora, o singură dimineață pentru singuraticul meu pat. şi noaptea, când mohorâta țară va merge la culcare, un clopot de biserică va măsura năvala bătăilor inimii mele.

Voi deschide valiza şi viața mea se va desfășura ca un așternut. În țara mohorâtă voi minți toată noaptea, întrebându-mă cum de-am ajuns aici: singura lumină ramasă în lume e fereastra ta, undeva în țara cu ploi mărunte și trenuri scumpe. şi în loc de hărți, am un bilet de plecare.

Love in the Dark Country Tomorrow for twenty-four hours I’ll be in the same country as you.

The sky will be constantly shifting, the morning will be green, a single morning for my single bed. And in the night as the dark country goes to sleep a church bell will measure the jet-lag of my heart.

I’ll open my suitcase and unfold my life like a blanket. In the dark country I will lie all night and wonder how this came to be: the one light left in the world is your window, somewhere in the land of thin rain and expensive trains.

And instead of maps, I have an onward ticket.

12

Kapka Kasabova (n. 1973) – poetă, eseistă și scriitoare de călătorii de origine bulgară – și-a petrecut adolescența în Noua Zeelandă, pentru a se stabili în prezent în Scoția și a scrie mai ales jurnale de călătorii. În 2008, Kapka Kasabova a publicat memoriul Strada fără nume pe care ziarul The Guardian l-a prezentat ca „o pătrunzătoare meditație în legătură cu schimbările profunde declanșate de evenimentele din 1989, în Europa de Est”. Cartea Douăsprezece minute de dragoste, lansată în 2011, reprezintă „un amestec artizanal superb de jurnale de călătorie, memorii, istoria dansului și câteva scrieri valoroase și serioase despre condiția umană”, după cum consemnează ziarul Independent.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Secretele Bibliotecii din Alexandria13

Horia Dumitru Oprea Distrugerea marii biblioteci din Alexandria a fost desăvârşită de arabi în anul 646 al erei creştine. Dar această distrugere a fost precedată de altele, iar înverşunarea în a face să dispară această colecţie fantastică a cunoaşterii este de o semnificaţie aparte.

Începuturile Biblioteca din Alexandria pare să fi fost fondată de Ptolemeu I sau de Ptolemeu al ll-lea.

Oraşul în sine, după cum o arată şi numele, fusese înfiinţat de Alexandru cel Mare în iarna anului 331/330 înainte de Hristos. Se scurseră deci aproape 1000 de ani până când biblioteca să fie complet distrusă. Alexandria a fost, poate, primul oraş din lume construit complet din piatră, fără a se folosi în niciun fel lemnul. Biblioteca avea zece săli mari şi camere separate pentru cercetători.

Se mai discută încă despre data exactă a fondării şi numele fondatorului, dar adevăra13

Date despre Bibliteca din Alexandria mai găsiţi în nr.

10/38/2014 al revistei noatre! V. www.nomenartis.ro

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

tul fondator, în sensul de organizator şi creator al bibliotecii, nu doar al regelui care domnea pe atunci, pare să fi fost un personaj numit Demetrios din Phalera. De la început, el strânse şapte sute de mii de cărţi, cărora le adăugă mereu altele. Cărţile erau cumpărate cu banii regelui.

Acest Demetrios din Phalera, născut între 354 şi 348 î.Hr., pare să-l fi cunoscut personal pe Aristotel. În 324 î.Hr. apare ca orator public, în 317 este ales guvernator al Atenei, pe care-o conduce timp de zece ani, din 317 până-n 307 î.Hr. Impune un anumit număr de legi, mai ales una referitoare la reducerea luxului în cazurile de înmormântare. Pe vremea lui, Atena număra 90.000 de locuitori, 45.000 de străini admişi şi 400.000 de sclavi. În ce priveşte persoana însăşi a lui Demetrios, istoria ni-l prezintă ca pe arbitrul eleganţei ţării sale. A fost primul atenian care şi-a decolorat părul în blond cu ajutorul apei oxigenate. După aceea fu alungat de la guvernare şi se duse la Teba. Acolo scrise un mare număr de lucrări, printre care una cu un titlu ciudat, Pe marginea fasciculului de lumină din cer, care este, probabil, prima lucrare despre farfuriile zburătoare. În 297 î.Hr., faraonul Ptolemeu îl convinge să vină să se instaleze la Alexandria.

Atunci fondează biblioteca. Ptolemeu I moare în 283 î.Hr. şi fiul său, Ptolemeu al ll-lea, îl exilează pe Demetrios la Busiris, în Egipt. Acolo este muşcat de un şarpe veninos şi moare.

Demetrios a devenit celebru în Egipt ca mecenat al ştiinţelor şi artelor, în numele lui Ptolemeu I. Ptolemeu al ll-lea continuă să se intereseze de bibliotecă, precum şi de ştiinţe, mai ales de zoologie. Îl numeşte bibliotecar pe Zenodotus din Efes, născut în 327 î.Hr., căruia nu i se ştie data morţii. După care, o succesiune de bibliotecari, de-a lungul secolelor, măriră biblioteca prin acumulare de pergamente, papirusuri, gravuri şi chiar cărţi imprimate, dacă ar fi să ne încredem în unele tradiţii. Biblioteca posedă deci documente absolut inestimabile.

Există documente care ne permit să reconstituim o listă destul de credibilă a bibliotecarilor de până la 131 î.Hr. După aceasta informaţiile devin vagi. Se ştie că unul dintre bibliotecari s-a opus violent unui prim jaf al bi-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bliotecii de către Iulius Cezar, în anul 47 î.Hr:, dar Istoria nu i-a reţinut numele. Ceea ce-i sigur este că, în epoca lui Iulius Cezar deja, biblioteca din Alexandria are reputaţia bine stabilită că ar conţine cărţi secrete care ar da o putere practic nelimitată.

Cărţi secrete În momentul în care Cezar ajunge la Alexandria, biblioteca are cel puţin şapte sute de mii de manuscrise. Care? Şi de ce începe lumea să se teamă de unele dintre ele? Documentele care au supravieţuit ne dau o idee destul de exactă. Erau mai întâi cărţile în greacă. Categoric nişte comori: toată partea care ne lipseşte din literatura greacă clasică. Dar printre aceste manuscrise, se pare că nu se afla ceva periculos. În schimb, ansamblul operei lui Beros avea de ce să neliniştească. Preot babilonian refugiat în Grecia, Beros ne-a lăsat povestea unei întâlniri cu extratereştrii: misterioşii Apkallus, fiinţe asemănătoare peştilor, care trăiau în nişte costume de scafandru, şi care le-ar fi adus oamenilor primele cunoştinţe ştiinţifice.

Beros trăise în timpul lui Alexandru cel Mare, până-n vremea lui Ptolemeu I. Fusese preot al lui Bel-Marduk, la Babilon. Era istoric, astrolog şi astronom. Inventase cadranul solar semicircular. Emisese o teorie a ciocnirilor dintre razele Soarelui şi cele ale Lunii, care anticipează lucrările cele mai moderne referitoare la interferenţa luminii. I se poate fixa viaţa între 356 î.Hr. şi 261 ca an al morţii. O legendă contemporană spune că faimoasa Sibila, care profeţea, îi era fiică. Istoria lumii de Beros, care descria primele sale contacte cu extratereştrii, s-a pierdut. Rămân câteva fragmente, dar ansamblul operei era la Alexandria. Inclusiv ceea ce-i învăţaseră extratereştrii.

Se mai găsea la Alexandria opera completă a lui Manethon. Acesta, preot şi istoric egiptean, contemporan cu Ptolemeu I şi al ll-lea, cunoscuse toate secretele Egiptului. Chiar şi numele îi poate fi interpretat ca „mult-iubit de Toth” sau „care deţine adevărul lui Toth”. Era omul care ştia totul despre Egipt, citea hieroglifele, avea contacte cu ultimii preoţi egipteni.

Ar fi scris el însuşi opt cărţi şi ar fi concentrat

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

la Alexandria patruzeci de suluri de pergament extrem de bine alese, care conţineau toate secretele Egiptului şi, probabil, Cartea lui Toth.

Dacă această colecţie ar fi fost conservată, am fi ştiut, probabil, tot ce trebuie ştiut despre secretele egiptene. Fără îndoială că asta s-a şi vrut să se împiedice.

Biblioteca din Alexandria avea, de asemenea, operele unui istoric fenician, Mochus, căruia i se atribuie inventarea teoriei atomice.

Mai conţinea manuscrise indiene extrem de rare şi preţioase. Din toate aceste manuscrise nu rămâne nicio urmă. Ştim numărul total al sulurilor atunci când a început distrugerea: cinci sute treizeci şi două de mii opt sute. Ştim că exista o secţie care-ar putea fi numită „Ştiinţe matematice” şi o alta de „Ştiinţe naturale”. Exista şi un catalog general, care-a fost distrus, de asemenea.

Cezar e cel ce-a inaugurat aceste distrugeri. A luat un număr de cărţi, a dat foc unei părţi şi a păstrat restul. De altfel mai planează o oarecare incertitudine şi-n zilele noastre asupra acestui episod şi, 2000 de ani după moarte, Iulius Cezar are partizani şi adversari. Primii spun că n-a ars niciodată cărţi chiar în bibliotecă; mai mult, un anumit număr din acestea, gata de a fi îmbarcate pentru Roma, au ars întrun hangar de pe cheiurile portului Alexandria, dar nu romanii sunt cei care ar fi pus focul.

Dimpotrivă, unii adversari de-ai lui Cezar spun că un mare număr de cărţi au fost distruse deliberat. Estimarea numărului variază între 40.000 şi 70.000. O teză intermediară avansează ideea că flăcările ce proveneau dintr-un cartier în care se duceau lupte ar fi ajuns până la bibliotecă şi ar fi distrus-o din întâmplare. În orice caz, pare sigur că distrugerea n-a fost totală. Adversarii, ca şi partizanii lui Cezar, nu fac referiri precise, contemporanii nu spun nimic, iar relatările cele mai apropiate de eveniment îi sunt posterioare acestuia cu două secole. Cezar însuşi, în operele sale, nu scoate un cuvânt. Pare să fi „ales” unele cărţi care i se păreau deosebit de interesante.

Cea mai mare parte a specialiştilor în istorie egipteană cred că localul bibliotecii trebuie să fi fost de mari dimensiuni, pentru că

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE adăpostea şapte sute de mii de volume, săli de lucru, cabinete particulare şi că un monument de asemenea importanţă ce se găsea doar la marginea incendiului n-a putut fi complet distrus. E posibil ca incendiul să fi consumat stocurile de grâu, ca şi sulurile de papirus nescris. Nu e sigur c-ar fi devastat o mare parte a depozitului însuşi, e sigur că nu l-a distrus complet. Mai e sigur şi că o cantitate de cărţi considerate ca extrem de periculoase au dispărut.

„Oamenii în negru” Ofensiva împotriva bibliotecii Următoarea ofensivă serioasă împotriva bibliotecii pare să fi fost lansată de împărăteasa Zenobia. Încă o dată, distrugerea n-a fost totală, dar dispărură cărţi importante.

Cunoaştem motivul ofensivei pe care o lansă după dânsa împăratul Diocleţian (284305). Documente contemporane concordă asupra acestui subiect. Diocleţian voia să distrugă toate lucrările care ofereau secretele fabricării aurului şi argintului. Altfel spus, toate lucrările de alchimie. Pentru că se gândea că dacă egiptenii ar fi putut fabrica după planul inimii aur şi argint, şi-ar fi procurat mijloacele de a ridica o armată şi de a lupta împotriva imperiului. Diocleţian însuşi, fiu de sclavă, fusese proclamat împărat la 17 septembrie 284. Era, se pare, un persecutor înnăscut şi ultimul decret pe care l-a semnat, înaintea abdicării de la 1 mai 305, ordona distrugerea creştinismului. Diocleţian se lovi în Egipt de o revoltă puternică şi începu în iulie 295 asediul Alexandriei. Ocupă oraşul, ceea ce dădu ocazia unor masacre înfiorătoare. Totuşi, potrivit legendei, calul lui Diocle-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

ţian făcu un pas greşit pe când intra în cetatea cucerită şi Diocleţian interpretă acest incident ca pe-un mesaj al zeilor care-i comandau astfel să cruţe oraşul. Luarea Alexandriei fu urmată de scotoceli sistematice care urmăreau să strângă la un loc manuscrisele de alchimie. Şi toate câte au fost găsite au fost distruse. Ele conţineau, se pare, cheile esenţiale ale alchimiei care ne lipsesc pentru înţelegerea acestei ştiinţe.

Dar biblioteca supravieţui. În ciuda tuturor distrugerilor succesive pe care le avu de suportat, îşi continuă misiunea până când arabii o făcură să dispară definitiv. Iar dacă arabii o făcură, ştiau ei de ce. Ei distruseseră deja chiar în Islam – ca şi în Persia – un mare număr de cărţi secrete de magie, de alchimie şi de astrologie. Cuvântul de ordine al cuceritorilor era „nu e nevoie de alte cărţi în afara Cărţii”, adică a Coranului. Aşa încât distrugerea din anul 646 viza mai puţin cărţile blestemate, cât cărţile în general.

Istoricul musulman Abd al-Latâf (1160 - 1231) scria: „Biblioteca din Alexandria a fost nimicită prin flăcări de către Amr ibn-el-As, care acţiona la ordinul lui Omar cuceritorul”.

Acest Omar se opusese, de altfel, la scrierea de cărţi musulmane, tot după acelaşi principiu: „cartea lui Dumnezeu ne este de ajuns”. Era un musulman proaspăt convertit, mai fanatic ca oricine, ura cărţile şi le distrusese în mai multe rânduri pentru că nu vorbeau despre profet.

Este deci destul de normal ca el să fi definitivat lucrarea începută de Iulius Cezar, continuată de Diocleţian şi de alţii. Dacă au mai supravieţuit documente acestor autodafeuri, ele au fost ascunse cu grijă după anul 646 şi n-au mai reapărut niciodată. Iar dacă unele grupări secrete posedă actualmente manuscrise provenind de la Alexandria, le ascund cu prudenţă.

Să reluăm acum examinarea evenimentelor în lumina tezei pe care-o susţinem: existenţa acestui grup pe care I-am numit Oamenii în negru, care constituie o sinarhie ce vizează distrugerea unui anumit tip de cunoaştere. Pare evident că grupul acesta s-a demascat în 391,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 25

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru că s-a făcut o cercetare sistematică, sub Diocleţian, şi s-au distrus lucrările de alchimie şi de magie. Pare la fel de evident că grupul n-are niciun amestec în evenimentele din 646: atunci a fost suficient fanatismul musulman. În 1692, un consul de-ai Franţei, domnul de Maillet, a fost numit la Cairo. El semnalează că Alexandria este un oraş practic gol şi complet pustiu. Rarii locuitori, care sunt mai ales hoţi, se adăpostesc prin găuri. Ruinele clădirilor sunt abandonate. Pare deci extrem de probabil că dac-au supravieţuit cărţi incendiului din 646, acestea nu mai erau la Alexandria în acea vreme; fuseseră evacuate. Pornind din acest punct, suntem limitaţi doar la ipoteze.

Să rămânem în planul care ne interesează, adică al cărţilor secrete care se referă la civilizaţiile dispărute, la alchimie, la magie sau la tehnici pe care nu le mai cunoaştem. O să-i lăsăm deci la o parte pe clasicii greci, a căror dispariţie este, evident, foarte regretabilă, dar care ies din cadrele subiectului nostru.

Să vedem mai întâi ce-i cu Egiptul. Dacă vreun exemplar al Cărţii lui Toth a existat la Alexandria, Cezar trebuie să fi pus mâna pe el ca sursă posibilă de putere. Dar, cu siguranţă, Cartea lui Toth nu era unicul document egiptean din Alexandria. Toate enigmele care mai există încă referitor la Egipt şi-ar fi putut găsi soluţia dacă atâtea documente egiptene n-ar fi fost distruse. Iar printre aceste documente, cele ce-au fost vizate în primul rând şi cărora li s-au distrus cu grijă originalele, apoi copiile, apoi rezumatele, sunt cele care ne descriau civilizaţia care a precedat Egiptul cunoscut.

E posibil ca unele urme să fi subzistat, dar esenţialul a dispărut, iar această distrugere a fost atât de completă şi de profundă, încât arheologii raţionalişti pretind acum că se poate urmări în Egipt dezvoltarea civilizaţiei din neolitic şi până la marile dinastii fară ca să apară ceva ce-ar dovedi existenţa unei civilizaţii anterioare. Aşa încât istoria, ştiinţa şi situarea geografică a acestei civilizaţii anterioare ne sunt total necunoscute.

S-a emis ipoteza c-ar fi vorba de-o civilizaţie a negrilor. În aceste condiţii, originile Egiptului ar trebui căutate în Africa. Poate că la

Alexandria au fost nimicite înregistrări, papirusuri sau cărţi provenind de la această civilizaţie dispărută. Tot aşa au fost distruse tratatele de alchimie cele mai detaliate, cele care ar permite într-adevăr obţinerea transmutaţiei elementelor.

Au fost distruse lucrările de magie. Au fost distruse dovezile întâlnirii cu extratereştrii despre care vorbea Beros în legătură cu acei Apkallus.

Au fost distruse… dar cum să continui enumerarea a tot ceea ce nici nu ştim? Distrugerea atât de reuşită a bibliotecii din Alexandria este, cu siguranţă, cel mai mare succes al Oamenilor în negru.14 ©Horia Dumitru Oprea

Vezi şi nr. 10/38, 2014 (luna octombrie) al revistei Nomen Artis – Dincolo de tăcere, p. 35 )! (n.r.)

14

Sursa: Jacques Bergier, Cărțile blestemate, Iași, Editura Moldova.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dorina Litră,

Piteşti

Biblioteca Naţională François Mitterrand Franţa–leagăn de cultură şi civilizaţie, o ţară care impresionează prin complexitatea ei ca şi destinaţie turistică, o mare ţară a libertăţii, considerată „laboratorul” de idei al Europei. Limba franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese în secolul al XVII-lea ca singura limbǎ naturalǎ a circulaţiei ideilor în Europa, preluând o misiune pe care o avusese timp de o mie de ani limba latină.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

meniile posibile şi care să poată fi consultate chiar şi la distanţă.

Inaugurat pe 15 decembrie 1996, noul sediu a fost proiectat de arhitectul Dominique Perrault, având „forma unei mese întoarse cu picioarele în sus”15 sau a patru turnuri în formă de carte deschisă, adăposteşte o colecţie unică în lume, oferind publicului peste 14 milioane de documente (aproximativ 5000 de manuscrise greceşti, cărţi, documente sonore şi multimedia, reviste şi ziare, hărţi, monede şi medalii), aici putând fi regăsită întreaga producţie editorială a Franţei, începând din secolul al XVI-lea. Uriaşa colecţie de documente se compune din 315 milioane de cărţi, peste un milion de documente sonore şi multimedia, peste 3.000 de reviste şi ziare, franceze şi internaţionale. Toate disciplinele, cu caracter artistic sau ştiinţific, au o bogată reprezentare în colecţiile bibliotecii, care se îmbogăţesc cu aproape 150.000 de documente în fiecare an.

Cândva, ea a purtat numele Biblioteca regelui, acum se numeşte Biblioteca Naţională şi farmecul său constă tocmai în această sinteză, o reunire a colecţiilor particulare ale regilor Franţei. Naţionalizată şi devenită biblioteca tuturor francezilor studioşi, fondurile de documente sau îmbogăţit prin donaţii celebre, cea făcută de Victor Hugo rămânând în istoria evenimentelor epocii sale - desene, fotografii, manuscrise, ediţii, mobilier, amintiri, portrete şi ilustraţii comandate la mari artişti ai epocii (Rodin, David d’Angers etc).

Biblioteca Naţională Franceză, Sala ovală din vechiul sediu

Biblioteca Naţională din Paris, cunoscută sub numele de Biblioteca Naţională a Franţei, îşi are începuturile în 1367 ca Biblioteca Regală a lui Carol al V-lea, la Luvru. Deschisă pentru public în 1692 de Regele-Soare, Ludovic al XIV-lea, biblioteca a fost mutată în anii ’90 într-un sediu ultramodern, ce cuprinde patru clădiri-turn, iniţiativă ce a aparţinut preşedintelui François Mitterrand. Acesta dorea o bibliotecă foarte accesibilă, care să deţină informaţii din toate do-

Noul sediu al Bibliotecii Naţionale Franceze, Paris

Spaţiu deosebit de primitor, cu coridoare lungi şi covoare roşii, biblioteca oferă celor care îi trec pragul fotolii confortabile pentru 15

MANGUEL, Alberto. Biblioteca nopții, București, Editura Nemira, 2011, p. 120.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lectură, dar şi numeroase săli de lectură, poate găzdui 1600 de cititori şi posedă încă 2000 de locuri în săli private de lectură, destinate numai cercetătorilor. De remarcat faptul că biblioteca pune la dispoziţia publicului său colecţia intitulată Gallica – colecţie digitală care permite accesul online, gratuit, la peste 3 milioane de documente. Cu scopul de a ajuta utilizatorii în găsirea de conţinut digital, Gallica a dezvoltat un buletin informativ lunar, un blog, o pagină de Facebook şi una de Twitter.

Biblioteca şi fondurile sale de documente sunt foarte bine puse în lumină prin numeroasele evenimente culturale care au loc aici: expoziţii, lecturi publice, simpozioane, concerte sau diverse întâlniri culturale, planificate şi programate chiar şi cu un an înainte. Organizate de diverse personalităţi sau de către bibliotecari, toate acestea au drept scop cunoaşterea patrimoniului cultural francez în ţară şi nu numai, în întreaga lume.

Franţa, ţara care primeşte cel mai mare număr de turişti din lume, vinde anual aproximativ 360 de milioane de cărţi. Francezii au imaginat un hotel dedicat temei lecturii, pe care l-au plasat aproape de Biblioteca Naţională este vorba despre Villa Lutece Port Royal, hotel de patru stele situat în apropierea Cartierului Latin, renumit pentru cursurile universitare oferite în limba lui Seneca. Hotelul atrage atenţia trecătorilor prin decorul său inedit, realizat din cărţi. Faţada, tipică anilor '40, nu prevesteşte nimic, caracterizată fiind prin simplitatea albnegru, geamurile uşilor de la intrare sunt decorate cu texte literare, în camere paturile reproduc mobilele din manuscrise pe pergament, caligrafiate în secolul al XVIII-lea, iar ţesătura cu care sunt tapisate fotoliile de lectură are drept desen texte din manuscrise literare.

Câteva repere culturale Franţa a dat culturii şi civilizaţiei nume sonore în arhitectură, pictură, sculptură, muzică, cinematografie, literatură, fiind însă deosebit de merituoasă şi în ceea ce priveşte ştiinţa sau gastronomia, domenii care reflectă natura umană, trăirile şi specificul naţional.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Pictura franceză, de la picturile rupestre de la Grotte Chauvet, până la şcoala impresionistă sau cea contemporană încântă privirile a mii de vizitatori în marile muzee ale lumii. Toate curentele artistice au reprezentanţi din Franţa.

Dacă vorbim de sculptură, este imposibil să nu ne gândim la magica întâlnire dintre Brâncuşi şi Auguste Rodin.

Stilul gotic în arhitectură îşi are originile în construcţia Bazilicii Saint Denis şi există patru catedrale celebre construite în acest stil: Notre-Dame de Paris (a doua jumătate a sec. al XII-lea), catedrala din Chartres, catedrala din Amiens (cel mai mare monument gotic din Franţa) şi catedrala din Reims, loc de încoronare a regilor.

Arhitectura franceză impresionează la orice pas pe străzile marilor oraşe, asemenea peisajelor romantice de provincie. Case, palate, gări, poduri, mânăstiri sau biserici, toate vorbesc despre diversitate şi inspiraţie. Arhitecţi celebri precum Gustave Eiffel, Le Corbusier, Jean Nouvel sau Andree Putman au creat stiluri inconfundabile şi sunt exemple pentru noile generaţii de arhitecţi. Casa tipic franţuzească este greu de definit, pentru că diferă în funcţie de zonă şi de buget, dar cu siguranţă toate au un numitor comun - sunt „chic”. Eleganţa şi bunul gust, fie că este vorba despre o mansardă romantică sau de o vilă somptuoasă, se simt foarte bine în Franţa..., iar elementele de decor specifice fiecărei zone, din lemn, ceramică sau metal, se regăsesc în toate zonele casei.

Cât priveşte muzica, cine nu a auzit de Claude Debussy, Maurice Ravel, Gabriel Fauré sau Olivier Messiaen... Însă începând cu anii 80, cu Jean-Michel Jarre, ceea ce se cheamă azi „French Touch” în materie de muzică electronică se bucură de o reputaţie mondială. Franţa are o tradiţie cinematografică neîntreruptă, de la crearea acestei arte de către fraţii Lumière în 1895 şi până astăzi. În fiecare an, şi mai ales vara, sunt organizate peste tot în Franţa numeroase festivaluri, fie că e vorba de muzica actuală (Vieilles Charrues, Francofolies, Jazz in Marciac, Eurockéennes) sau de cea clasică (Operă la Aix en Provence, Pian la La Roque

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE d’Anthéron), de teatru (Avignon), de fotografie (Arles) sau de cinematografie (Cannes).

Moda vestimentară este de neegalat: Dior, Chanel, Jean Paul Gaultier, Givenchy sau Lacroix sunt numai câteva nume ce au făcut istorie în acest domeniu. Casa Cartier sau Faberger fac din bijuteriile lor adevărate opere de artă, iar sticlăria Lalique, Daum Nancy sau Galle, porţelanul de Sevres, sunt parte integrantă a culturii franceze.

Un domeniu ce relevă pe deplin personalitatea poporului francez este gastronomia. Brânzeturile, reţetele rafinate, patiseriile, salatele, faimoasele baghete – iată protagoniştii unei poveşti cu adevărat încântătoare. Şampania nu poate fi altfel decât franţuzească, căci primii care au găsit o reţetă pentru a îmbutelia un „vin cu bule de aer” au fost călugării benedictini.

Oamenii sunt precum cultura din care provin. Dacă vorbim despre cultura franceză, atunci primul cuvânt care ne vine în minte este rafinament în orice domeniu. Pentru a-i înţelege pe francezi, trebuie să le vizităm ţara, să le gustăm vinurile şi mâncarea, să petrecem timp pe străzi, în muzee, în cafenele sau bistrouri, la concerte, pe stadioane sau în parcuri.

Franţa beneficiază de un dinamism cultural de invidiat, iar artiştii săi sunt recunoscuţi în toate domeniile. În această ţară ce musteşte de cultură, Biblioteca Naţională a Franţei nu poate fi decât o adevărată lume a literelor, a istoriei şi a paginilor care emană parfumul timpului, o invitaţie permanentă la lectură, fie ea de plăcere sau de documentare...

Selecţie şi prezentare,

Dorina Litră

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

CORINA MILITARU, Contratimp

Constanţa

Cezar deschise ochii şi privi fără entuziasm camera puţin răvăşită. Sonia plecase iar în fugă. Trusa de farduri înşirată pe birou, câteva haine aruncate pe un scaun, cafeaua neterminată pe masă şi alte câteva semne, arătau că se trezise iarăşi târziu. Îşi întoarse plictisit privirea spre fereastră. Ar fi vrut să vadă un copac sau măcar o bucăţică de cer, dar nu vedea decât picioarele trecătorilor. O cameră la demisolul unei clădiri, era tot ce putuseră găsi de închiriat. Pentru ei. În Oslo românii nu erau văzuţi deloc bine. Din acelaşi motiv el nu reuşise să-şi găsească de lucru. Îi venea foarte greu să spargă credinţa atât de puternică a norvegienilor că, românii sunt ţigani şi hoţi.

Se ridică din pat fără a avea un scop anume. Căută mecanic în frigider, dar realiză că nu-i este foame. Deschise calculatorul. Citi cu înfrigurare mail-urile primite sperând într-o minune. Îşi trimisese portofoliul la toate firmele de arhitectură sau design, căutând una care să-l accepte. Nimic. Deci chiar trebuia să se întoarcă acasă. Înfrânt. Încă îi mai sunau în minte cuvintele Soniei, - Ori te angajezi ori am terminat!

- Ştii bine că şi eu vreau să mă angajez!

Ce mă cunoşti de-o oră?

- Da! Sigur! Domnul arhitect!... N-o să găseşti de lucru ce vrei tu!

- Trebuie puţină răbdare. N-o să sară nimeni să mă angajeze din prima! Că sunt eu, Pătraşcu Cezar din România! Te rog mai lasă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE puţin! Este foarte important pentru mine să-mi fac meseria.

- Uite ce este! Eu nu pot să duc situaţia asta. N-ai decât să faci ce vrei, dar fără mine!

- Nu mai înţeleg nimic! Aveai încredere în mine! Ce s-a schimbat?

- Ştii ce! Nu mai vreau! Am nevoie de cineva care să fie la nivelul meu.

- Adică, eu nu mai sunt de nasul tău?

- Uff... Zău! Înţelege ce spun! Vreau să urc, iar tu mă tragi în jos. Vreau lângă mine pe cineva cu o situaţie ca a mea. Sau mai bună.

- Ce se schimbă dacă accept orice job?

Se rezolvă problema ta? Nu! - Ba da! De exemplu, ştii cât câştigă un şofer în Norvegia?

- Nu vreau să ştiu!

Deci trebuia să se întorcă acasă nu numai cu sentimentul amar al eşecului, dar şi singur. Fără Sonia. Nu putea să renunţe la visul lui. Simţea că trebuie să lupte chiar dacă şansele păreau mici. Era prea devreme să cedeze şi să accepte orice. Avuseseră multe discuţii în ultimul timp, fără niciun rezultat. Cezar încercase în toate felurile s-o facă pe Sonia să-l înţeleagă, dar nu reuşise. În final hotărâse să părăsească Norvegia.

Privea orb la monitorul calculatorului.

Sperase nebuneşte până în ultimul moment. „Se pare că minunile nu-s pentru mine” îşi zise el cu ciudă. Simţea că trăieşte într-o lume întoarsă pe dos. N-o înţelegea. Nu ştia cum lucrează şansa.

Cum de unii o aveau, iar el nu. Toate realizările lui de până atunci erau rezultatul unui efort imens. Se întreţinea din anul doi de facultate, muncise din greu şi nu o dată, fusese păcălit muncind fără a-şi primi banii. Dar ţinuse drumul, privind spre visul lui de a ajunge un designer renumit. Gândea într-un timp că ar avea şanse, talentul lui fiind de multe ori confirmat. Acum nu mai ştia ce să creadă.

Prin contrast cu alunecarea lui în disperare, Sonia deschisese aripile larg şi zbura avântat spre înălţimi. După terminarea liceului se angajase la o firmă de shipping, fusese remarcată şi în urmă cu două luni transferată în Oslo.

Cu un salariu foarte mare îşi permitea orice, chiar să uite că, oamenii n-au şanse egale. Unii

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

trebuie să forţeze norocul în timp ce alţii îl atrag uşor, nu se ştie cum. Îşi făcuse cu o viteză uluitoare prieteni noi, iar pe el îl împinsese undeva la marginea universului ei, punându-l să aleagă între ea şi visul lui.

Cezar avea şi el în plan să plece din ţară dar nu aşa de curând. Voia să strângă mai mulţi bani ca să poată rezista până găsea de lucru. La rugăminţile Soniei lăsase tot în urmă şi venise cu ea. Îşi amintea cu cât entuziasm porniseră la drum. Condusese patru mii de kilometri fără să simtă oboseala. Un drum minunat. Se simţiseră liberi, fericiti, încrezători în marea schimbare. Îşi amintea după-amiaza şi noaptea din Praga, apoi Berlinul unde stătuseră două zile. Îl părăsiseră cu regret. Apoi Norvegia, Oslo. Două luni în care evoluaseră de la extaz, bucurie, curiozitate, iubire totală, la nemulţumire, dispreţ, blazare, disperare. Şi din punctul de vedere al Soniei, vina era a lui. Trebuia să renunţe la el ca să fie totul ca altădată.

Site-uri, după site-uri, se derulau pe monitorul calculatorului. Cezar conştientiză ce face. Căuta locuri de muncă. Cu un zâmbet amar renunţă. Nu mai era cazul. Trebuia să plece.

Luase această hotărâre după ultima discuţie cu Sonia, dar tot trăsese de timp sperând într-o rezolvare. Cu câteva zile în urmă încercase să-şi cumpere bilet de avion, dar ea îl oprise rugândul să-i ducă maşina în ţară. Nu putea s-o ţină în Norvegia mai mult de trei luni, fără să plătească o taxă foarte mare. Acceptase s-o ajute şi astfel mai tărăgănase puţin plecarea. Un oftat scăpă din strânsoarea sufletului. Acelaşi drum, aceeaşi maşină, dar de data aceasta singur. Se ridică de la calculator şi începu să se plimbe prin cameră. Sunetul telefonului îl opri din mişcare şi-i dădu un scop pentru moment. Era Sonia, - Te-ai trezit?

- Da, de mult!

- Nu-mi găsesc agenda şi voiam să verifici dacă nu este în maşină. Te rog!

- Sigur! Mă duc să văd şi te sun după...

- Mulţumesc! spuse ea protocolar.

- Hei! Nu-i cazul! Sunt tot Cezar...

Se duse să ia cheia de la maşină, dar constată cu stupoare că nu era la locul ei. Începu să caute prin toată camera, chiar şi în

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE locuri unde nu ar fi avut ce să caute. N-o găsi. El folosise ultima dată maşina şi-şi amintea că pusese cheia la locul ei. O sună pe Sonia, - Ştii ceva despre cheia de la maşină?

- Nuu...

- N-o găsesc!

- E clar! Ai închis-o în maşină! Nu mai pot cu tine aşa!

- Nu! Îmi amintesc foarte clar că am pus-o la locul ei!

- Dacă o puneai, era acolo!

Cezar încerca să-şi amintească. Era aproape sigur că nu o lăsase în maşină, dar... „dacă… totuşi am uitat-o?” gândi el.

- Daa... Nu ştiu ce să zic! S-ar putea...

- S-ar putea? spuse Sonia nervoasă. Nu are omul nicio bază în tine!

- Stai puţin! Hai să găsim soluţii! Ţi se putea întâmpla şi ţie!

- Eu chiar dacă sunt stresată am grijă de lucruri. Tu eşti neglijent şi năuc. N-am încredere să-ţi mai dau maşina pe mână! Să-ţi cauţi bilet de avion!

Cezar rămase stupefiat de ieşirea ei.

Unde era Sonia lui? Nu mai înţelegea nimic. Se aşeză la calculator şi începu să caute variante de zbor spre casă. Nu avea niciun rost să mai prelungească situaţia aceasta. Telefonul sună iar.

- Da! spuse Cezar plictisit - Eu am luat cheia. Ţi-am dat un test! o auzi pe Sonia.

- La naiba cu testele tale!

- Trebuia să văd dacă pot avea încredere să-ţi dau maşina.

- Nu eşti zdravănă! Ce se întâmplă? Ţi-a şters cineva creierul? Chiar începusem să cred că am uitat-o... la câte am pe cap...

- Câte ai pe cap? Că te duc în spate!

- Ştii ceva? Nu sunt de încredere! Nu vreau maşina! Îţi aminteşti? Tu voiai să te ajut!

- Să-ţi iei bilet de avion! Repede!

Cezar se întoarse la calculator. Da, trebuia să-şi găsească repede bilet şi să dispară din acea cameră, oraş, ţară, relaţie. Răspunse nervos la telefonul care sună iar : - Ce mai e?

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

- Marius Popa de la Asen Design. Domnul Pătraşcu Cezar?

- Da! Vă rog să mă scuzaţi! Credeam că este...

- Nu-i nimic! V-am sunat pentru că aţi trimis la noi o cerere de angajare.

- Da! V-am trimis portofoliul meu.

- L-am primit! De aceea vă sun. Am fost foarte impresionaţi de ceea ce faceţi!

- Mulţumesc!

- Am vrea să colaborăm. Mai sunteţi disponibil?

Lui Cezar îi venea să urle, „Vă aştept de două luni! De ce v-a luat aşa de mult timp?”

Nota cu mâinile tremurânde de emoţie, adresa unde trebuia să se prezinte a doua zi.

Lăsă apoi telefonul pe masă şi începu să se învârtă prin cameră agitat. Nu ştia cu cine să împărtăşească vestea. Sonia! Se gândi s-o sune, să-i spună că în sfârşit... Simţi ruptura. Ultima săptămână fusese de ajuns ca să distrugă tot ce construiseră în trei ani. Încet, încet, se calmă.

Se adună şi hotărî următorul pas. Cu cât se rupea mai repede, cu atât era mai bine. Pentru el cel puţin.

Cam într-o oră, urma să ajungă acasă şi Sonia. Cezar se apucă să-şi strângă lucrurile.

Voia să plece imediat ce ajungea ea acasă. Nu ştia încotro, dar nu mai conta.

Termină de împachetat repede. Nu-şi adusese multe lucruri cu el. Se aşeză pe un scaun aşteptând sosirea Soniei. Privea liniştit, de jur împrejur, camera. Sorbea crâmpeie de trecut, imagini dintr-un film creat de doi regizori nepricepuţi. Tresări la intrarea Soniei.

- Voiam... spuseră amândoi aproape în acelaşi timp.

- Spune tu! o îndemnă Cezar.

Câteva secunde de tăcere, apoi ea începu să vorbească. Cuvinte căutate cu grijă, fraze frânte de pauze lungi, priviri căutând adânc în sufletul lui Cezar confirmarea că nu este prea târziu.

Trecuseră câteva minute de când liniştea se aşternuse. Priveau amândoi spre bagajele care stăteau între ei.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

©Militaru Corina Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore – Nume-n lume trecător.

Edgar Allan Poe16 Corbul Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător, Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate, Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. „E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător.

Doar atât, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată ? Vânt, decembrie cu zloată, Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale

16

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland) a fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică. A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare. Cu unele excepții, creația lirică a lui Edgar Allan Poe este umbrită de măiestria povestirilor sale, care l-au consacrat în literatura universală. Totuși poeme ca Annabel Lee, Corbul sau Ulalume îl impun și ca unul din marile voci lirice ale lumii, fiind cunoscut publicului european în special prin traducerile în franceză ale poeților simbolisti Baudelaire și Mallarmé.

Admirabile traduceri în limba română au fost realizate de poeții Dan Botta și Emil Gulian. În poemele lui Poe sunt remarcabile metaforele deliberat eterogene, amestecul de imagini, combinația de pasiune și rațiune, frumusețea sonoră realizată prin rime neașteptate și disonanțe. De aceea nu numai simbolismul, dar și mișcările artistice ulterioare au recunoscut în Poe un predecesor.

În perdele învinse roşul veşted de mătase Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă: „E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor – Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – Nu-i decât un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l „Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător, Beznă, nici un trecător. Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită, Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”

Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: „Lenore!”

Doar ecoul trecător. Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie, Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. „La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…

Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor.

Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!”

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Vânt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor.

N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor, Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet miadusese, Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. Şi-am vorbit: „Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţiiadânc sobor!

Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”

Spuse Corbul: „Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănităntâmplător; Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casăanume Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitorCorb ce-şi spune: „Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor.

Mult rămase, ca o stană, n-a mişcat nici fulg, nici pană, Până-am spus: „S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.

Spuse Corbul: „Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, M-am gândit: „E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastreamare L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor, Doar cuvântul: «Nevermore»”.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă, Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor; Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător, Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor, Ea, pierduta mea Lenore. Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; „Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri” – Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore.

Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore !”

Spuse Corbul: ,,Nevermore”. „Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină, Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”

Spuse Corbul: „Nevermore”. „Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare, Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”

Spuse Corbul: „Nevermore”. „Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul, Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!

Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!

Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!

Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”

Spuse Corbul: ,,Nevermore”. Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna, Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor, Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.

Niciodată – Nevermore. (©trad. Mihu Dragomir)

Annabel Lee De mult, de demult, pe-ai Timpului paşi, Într-un ţinut de miază-zi, O fată trăia, c-un nume gingaş: Cu numele Annabel Lee. Şi ea trăia c-un gând, un singur gând: Să-mi fie dragă şi drag să-i pot fi.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Un vânt suflă rece din nori, şi răci Pe dulcea mea Annabel Lee. Un nobil domn sosi din depărtări, Şi trist, fără cuvinte, mi-o răpi, Şi-o-nchise-ntr-un mormânt, pe veci de vecii, Pe draga mea Annabel Lee. Dar îngerii înşişi din cer ne priveau Cu-aprinsele lor gelozii; De-aceea /temeiul e prea cunoscut În ăst ţinut din miază-zi/ Ţâşni vântul rece-ntr-o noapte din nori Ucigând şi-ngheţând pe-a mea Annabel Lee. Dar dragostea noastră fu dragoste tare: Nici alţii mai vârstnici ca noi Nici cei mai cuminţi decât noi Nici îngerii-n nalta cerească-nstelare, Nici demonii din miază-zi, Deşi ea e moartă, nu pot să despartă Un suflet de-alt suflet: Pe mine de Annabel Lee. Căci nici luna nu luce fără-n vis a mă duce La frumoasa mea Annabel Lee; De răsar dalbe stele, ochii-i văd dragei mele, Ai frumoasei Annabel Lee; Cât e noaptea de grea, eu stau singur cu ea, Cu draga-mi, cu draga logodnica mea, La micu-i mormânt din pustiu miază-zi Mormântul lui Annabel Lee! (©traducere Nicu Porsenna)

Eram un copil şi ea o copilă, În cel ţinut de miază-zi: Dar ne iubeam cu-o iubire mai mult ca iubirea Eu şi cu-a mea Annabel Lee; Iubire pe care cheruvii din ceruri Nu-ncetau a ne-o jindui. Şi iată dar tâlcul pentru care de mult, În cel ţinut de miază-zi,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

extrem de interesante în rescrierea biografiei sale. ***

O epistolă necunoscută a lui Nicolae Crevedia

de Nicolae Scurtu

Biografia poetului, prozatorului, jurnalistului şi traducătorului N. Crevedia (1902– 1978) se cuvine a fi recercetată, cu maximă atenţie, întrucât există importante diferenţe între actele oficiale şi mărturiile întâlnite în confesiunile, interviurile şi corespondenţa sa.

Epistolele sale impresionează prin dezinvoltură, francheţe, detalii preţioase, portrete ale unor contemporani, polemici şi profiluri feminine. Se cunosc, astăzi, numeroase epistole trimise de autorul cărţii de poezii Maria lui Nichifor Crainic, G. Călinescu, Gib I. Mihăescu, Ion Barbu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, I. Valerian, Ovidiu Papadima, Pan M. Vizirescu, Horia Niţulescu, Gerda Barbilian, A.C. Calotescu-Neicu, Matei Alexandrescu şi alţii.

Aceste misive se impun a fi adunate, adnotate şi restituite într-un tom de documente şi mărturii revelatorii în ceea ce priveşte perioada interbelică, insuficient cunoscută, graţie unor reticenţe de ordin ideologic, estetic, biografic şi moral.

Epistola17 ce o transcriu aici, necunoscută până acum, se constituie într-o tulburătoare confesiune pe care poetul Nicolae Crevedia o face lui G. Călinescu, saga de observator al vieţii literare româneşti.

Un biograf conştiincios va constata, după lectura acestei ample scrisori, că Nicolae Crevedia nu a avut studii superioare, aşa cum se afirmă în unele dicţionare18 şi istorii literare, că a provocat şi întreţinut o infamă polemică, în perioada interbelică, cu prozatoarea Marta D. Rădulescu, că este tatăl lui Eugen Barbu şi altele

Légation Royale de Roumanie Sofia Sofia, 30 decembrie 1940 Dragă şi stimate domnule Călinescu, Eu am fost numit, cu câteva luni în urmă, ataşat de presă pe lângă Legaţia noastră de aici.

Am fost de curând la Bucureşti şi am găsit acolo o c[arte] p[oştală] a d[umi]tale. Îţi mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o faci şi te asigur că, la rându-mi, chiar când noi am fost, public, în cele mai rele raporturi, eu am păstrat pentru G. Călinescu, şi pentru talentul, cultura şi puterea lui de muncă şi care, toate laolaltă, dau un titan al generaţiei sale, un sentiment de adâncă stimă. Şi te asigur că nu numai eu care, deşi călcat adesea în picioare de dumneata, îmi păstram, totuşi, în intimitatea mea, limpezimea unui sentiment, dar cred că toată scriitorimea şi intelectualitatea noastră şi cea apreciată şi cea urgisită de d[umnea]ta, când e vorba de G. Călinescu sau de Călinescu pur şi simplu, cred acela[şi] lucru. Şi acum, dacă mă ierţi, îţi poţi închipui ce-ar fi fost, dacă acest Călinescu şi-ar fi păstrat în critică aşa, cum să spun, o linie!

Uite, vezi, linia aceasta a reuşit să şi-o impună un coleg al d[umi]tale foarte subţirel cu duhul, de altfel. Căci te iubeşte lumea, domnule, te iubeşte foarte mult şi când le faci câte una d’alea când îţi vin dracii câteodată, le faci, evident, cu acela[şi] mare talent, regretă cititorii ca pentru un frate, ca pentru un zeu al lor. De, ce să-ţi fac? Acesta-i adevărul.

Ai lucrat pe urmă, ani de zile, cu evreii, deşi am avut întotdeauna impresia că nu-i puteai suporta, după cum, de altfel, nici lor nu le erai prea drag. În afară de critica d[umi]tale, cea senină, îmi place foarte mult cum scrii proză. Cred că eşti unul din marii noştri prozatori. Acum în

17

Originalul acestei epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.

18 Constantin Teodorovici – N. Crevedia în Dicționarul general al literaturii române. [Volumul 2]. C–D. București, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 461–462.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE urmă, toată lumea mi-a spus că Otilia19 este o carte foarte bună, o carte rară. „Ăsta Balzac, domnule, nu Cezar Petrescu ori Peltz!”, exclama un scriitor, entuziasmat de cele două volume, pe care regret că nu mi leam însuşit până acum. Ba chiar, iată, aş îndrăzni să te rog să dai dispoziţiuni editorului să mi le trimită şi mie aici.

Mi-ar face mare plăcere, căci sunt demult în căutarea unei cărţi bune, româneşti. Iartă-mi îndrăzneala, ştiu ce deranj e!, dar te rog să mă crezi că e prima dată când solicit unui scriitor şi unui confrate o carte. Aş scrie eu editurii, dar modalitatea de plată e aşa de complicată de aici, iar soţia mea a venit şi dânsa la Sofia.

Poeziile, nu ţi le-am citit, şi nici nu cred că sunt la înălţimea celeilalte producţiuni. Ca orice artist şi ca orice intelectual rafinat, trebuia să te exprimi şi în versuri, dar eu despre poezie şi poet am o teorie a mea personală, care cred că nu se potriveşte lui Aristarc20, pe care, de ani de zile, l-am savurat şi care în paginile de critică din J[urnalul] l[iterar] îşi regăsise, parese, Olimpul.

Fără să vreau, scumpe domnule Călinescu, ţi-am spus şi câteva lucruri, care au darul să te usture. Aşa e firea mea şi să nu te superi, te rog.

I. Mi-ai cerut referinţe despre Gib, cu care am fost mai întâi prieten şi coleg de redacţie şi după moartea căruia mi-a devenit, sărmanul, rudă. Soţia mea, Maria din volumul meu de poezii cu acela[şi] nume21, e nepoată de soră a lui Gib Mihăescu şi ea însăşi profesoară, (Franceză şi Română) şi aş putea spune şi o viitoare scriitoare! Familia lui Gib a fost o familie de talente şi despre originea, viaţa şi opera lui, am scris eu un articol destul de dezvoltat în Gândirea22 de la începutul anului 1936. Eu nu am, din nefericire, acest număr, fiindcă l-am împru19

G. Călinescu – Enigma Otiliei. Roman. Volumul 1–2. București, Editura Națională Ciornei, 1938.

20 Unul dintre pseudonimele lui G. Călinescu.

21 N. Crevedia – Maria. Poezii. București, Editura Cartea Românească, [1938].

22 N. Crevedia – Viața lui Gib I. Mihăescu în Gândirea, 15, nr. 2, februarie 1936, p. 82-89.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

mutat cuiva, care nu mi l-a mai înapoiat! Îl poţi consulta cu folos. Sursele le am din familie.

II. Mă mai întrebi dacă Justus23 e una şi aceeaşi persoană cu tatăl faimoasei muze. Da, el este. La întrebarea mea, atunci când eram în bune raporturi, dacă este autorul acelei literaturi semnate Justus, el n-a voit să-mi răspundă.

A negat cu oarecare subînţeles. Mi-a confirmato însă soţia lui. El este, deci, Cristos pe mă-sa, că mai mi-aduseşi aminte de el, acum de Sfânt[ul] Crăciun!

III. Îmi mai pui în scrisoarea d[umi]tale şi întrebarea relativă la tinerii scriitori cu care am venit în contact. Îi cunosc, din nenorocire, pe toţi! Şi toţi aproape m-au dezamăgit. Cu excepţia câtorva talente şi băieţi subţiri, toţi sunt nişte bieţi închipuiţi şi nişte puturoşi, lipsiţi nu numai de curiozitate intelectuală, dar şi de caracter şi de acea etică înaltă, scriitoricească. Întotdeauna m-am interesat de soarta şi de literatura lor şi, iată, şi acum am pe masă manuscrisul unui tânăr, pe care mi l-a trimis tocmai aici.

D[umnea]ta ce faci cu acel cenaclu sau seminar, pe care-l deschiseseşi la Iaşi? Ocupăte, domnule, căci ai şi avantajul reputaţiei d[umi]tale de critic.

IV. Mi-ai cerut, în sfârşit, câteva date şi despre mine. Ce să-ţi spun? Aş avea de spus multe. Deocamdată, află şi d[umnea]ta că m-am născut în anul 1902, noiembrie 24, st[il] v[echi], în comuna Crevedia-Mare, jud[eţul] Vlaşca, pe Neajlov, din părinţi şi bătrâni români puri şi într-o regiune sută-n sută românească. După mamă, sunt oltean. Părinţii mei sunt plugari fruntaşi. Sunt cel dintâi din neamul meu, care am pus cravata la gât. Cinci clase primare în satul natal.

La vârsta de 17 ani după ce jucasem în horă, şi cunoscusem văduvele de război, am plecat pe jos la Bucureşti să-nvăţ carte mai înaltă.

Liceul, îl dam câte două clase-ntr-un an.

Am trăit, ani de zile, pe vremea Vieţii literare, de pildă, dând meditaţii.

23

6. Este pseudonimul lui Dan Rădulescu (1884–1969), prozator.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Spre regretul meu, n-am putut lua nicio diplomă înaltă, dar sunt latinist şi cunosc câteva limbi moderne. M-am apucat, la un moment dat, să fac studii slavistice şi bulgare, de pildă, am învăţat-o mai întâi după un manual german de Gavriisky. Ţin la dispoziţia oricui, caietele, în care am început cu verbul sâm şi imam (a fi) şi (a avea). Am tradus din poeţii bulgari, din convingerea că sunt interesanţi şi că cultura, arta şi literatura unui popor vecin, cu care, de altfel, am trăit veacuri împreună şi ne-am influenţat reciproc, trebuiesc cunoscute.

Am părăsit toate acestea, fiind neînţeles, calomniat, scârbit, şi am făcut câţiva ani de zile, trăind din ea, ziaristică. Ziaristică de dreptate socială, de naţionalism ardent, autoritar, dar luminat, şi, ca şi tata, cântat de mine într-o poezie (Taica) sunt un om de dreapta. Am pus din nou, în sute de articole, problema ţărănească. Talpa neamului e putredă de bolnavă, e tot ignorantă, e stricată moralmente, iar partidele făcuseră din ea un balamuc. Problema ţărănească, şi când spun aceasta, zic şi agricultura, e cea mai importantă problemă a statului român de astăzi.

Am făcut călătorii, repetate, în aproape toate ţările Europei. M-am ocupat cu aviaţia. Am făcut la ţară o casă „părintească” modernă: duşumea, radio, baie, stil strămoşesc etc., şi încă o casă, tot la ţară, acelaşi tip, i-am dăruit-o sorumi de roşu. A făcut vreo 17 copii şi dintre aceştia mai mult de jumătate sunt în viaţă.

Surorile mele mai mari sunt analfabete.

Una a învăţat carte, târziu de tot, când s-a coconit niţel, iar pe frate-meu, la vârsta de 32 de ani şi având 3 copii, l-am înscris, pe cheltuiala mea, la liceu şi a dat până acum 4 clase, în particular.

Nu am putut să-mi fac dintr-o continuă muncă cinstită, cei patru pereţi sacri şi personali. Dar mi-am cumpărat cu 640.000 lei (cea mai mare parte împrumutaţi şi achitaţi, vezi Banca „Floreasca”) 3 pogoane de pământ la Băneasa, la Şosea, lângă Nae Ionescu, Malaxa, Bengliu şi Lupeasca! Vreau să-mi fac acolo o sfântă de vilă. Ca chiriaş, am stat întotdeauna în apartamente şi cartiere noi, boiereşti! Căci eu aşa-l concep pe scriitor.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Am un fecior24 în clasa a VI-a de liceu, dar aceasta rămână numai între noi, fiindcă e făcut cu o tânără gazdă în cartier, când încă naveam decât 20 de ani şi nu terminasem nici liceul!

Maria, nepoata lui Gib, e fiica colonelului Mihail Mutu şi poartă, întâmplător, acela[şi] nume ca al Mariei Mutu, prima mea idilă din sat, acum două decenii, mi-a dat de curând o fetiţă, cu totul şi cu totul de aur.

Aici, muncesc, reprezint ţara cu demnitate şi am leafă de ministru.

Mai am eu, în „scurta” mea notă biografică şi nişte cărţi, o penibilă polemică amoroasă, dar acestea [î]ţi sunt cunoscute, cred. Eu ţi-am dat nişte referinţe care stau cu totul în marginea esteticii şi a interesului dumitale.

Să mă ierţi, scumpe maestre, că, deşi îmi propusesem să-ţi scriu numai aşa câteva rânduri de iubire, iată că scrisoarea mea a luat proporţii.

Sfintele sărbători cu bine. La mulţi ani!

Al d[umi]tale, N. Crevedia (Adevăratul meu nume e Niculae Ion Cârstea, dar, în prezent, mă numesc oficial N. Crevedia. L-am schimbat pe Cârstea) Post-Scriptum Aş fi vrut să te mai întreb ce mai lucrezi, întotdeauna m-am întrebat: Când le scrie, domnule? Ce mai e prin Iaşi şi prin Universitatea lui Mihăileană. La rându-mi, aş fi vrut să-ţi exprim câteva profunde tristeţi personale şi să-ţi dau şi câteva relaţiuni despre cultura şi viaţa literară de pe aici.

Poate, cu altă ocazie. Deocamdată, te informez că peste nu prea mult timp, vor apare, în acela[şi] timp – Antologia poeţilor bulgari25 în româneşte, în traducerea mea şi Antologia poeţilor români26 în limba bulgară, tălmăciţi de un confrate bulgar cu vază.

N. C.

24

Eugen Barbu (1924-1993), prozator și gazetar.

Nu a apărut.

26 Nu a apărut.

25

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 37

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Un cântec nou o să se nască.

Un cântec care, fără voie, Îmi va porni spre judecată ...

Iubirea, însă, n-are voie, Când ştie a cânta, să tacă.

Ecoul

Anna Ahmatova27 Valul des mi-ascundea disperarea…

Valul des mi-ascunde disperarea, Faţa palidă, ochii fierbinţi …

Cu tristeţea-mi imensă ca marea Am sfârşit prin a-l scoate din minţi. Şi s-a dus pe o noapte cu lună – Gura strânsă-ntr-un strâmbet amar.

Am fugit după el ca nebuna, Să-l ajung lângă poartă măcar.

I-am strigat: „Numai eu sunt de vină.

Am glumit; dacă pleci, voi muri !”

Mi-a răspuns cu o voce străină, Surâzând: „Vezi că-i vânt. Vei răci !” (trad. Madeleine Fortunescu)

Am si uitat cum se zambeşte...

Am şi uitat cum se zâmbeşte, De ger, mi-s buzele de iască .

Murit-a încă o nădejde, 27

Anna Ahmatova (nume real: Anna Andreevna Gorenko, în rusă Анна Андреевна Горенко, n. 11/23 iunie, 1889, Bolșoi Fontan, lângă Odessa - d. 5 martie 1966, Domodedovo, lângă Moscova) a fost o poetă rusă. Și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumit „Acmeism". După Revoluția Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea, dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. În 1956, după moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost reabilitată și a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice. În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. A tradus în rusă versuri ale poetului Mihai Eminescu.

Calea spre trecut de mult e-nchisă, Aş mai avea acum nevoie de trecut?

Colo uitat-am lespedea de sânge Sau uşa unsă grijuliu cu lut?

Poate ecoul care deocamdată Nu tace, deşi-l implor atât de mult?...

Cu-acest ecou s-a întâmplat exact Ca şi cu inima pe care o ascult. (trad. de Aura Christi

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine ...

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine, De slavă şi de visuri despărţit, Dar ai rămas iubitul pentru mine, Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.

Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare, Mai ştii dacă traieşti cu-adevărat ? Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare Mărturisesc că pacea n-ai aflat.

Invocă moartea inima-ţi nebună, Afurisind al soartei pas greoi, Şi vântul de apus mi-aduce-ntruna Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi Spre tine iar, cum pot să viu fierbinte ?

Sub cerul pal, aici, în ţara mea, Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte, Tu nici măcar atât nu cuteza !

Tristeţi sporind, trec zile fără veste ...

Ce rugăciuni de dragul tău să fac ?

Iubirea mea atât de mare este, Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.

Selecţie şi prezentare, Elena Loghinovskaia

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 38

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sau să fii uitat.

Scrii...

NUŢA ISTRATE GANGAN,

Fort Lauderdale, Florida, Statele Unite

Să fii uitat Curând, undeva în lume şi undeva în suflete, va fi Săptămâna Mare.

Săptămâna în care cerem iertare celor cărora le-am greşit, săptămână în care vom ierta greşelile greşiţilor noştri.Trăim iubind, urând, iertând şi uitând. Uitând şi iertând atunci când este posibil. Când dincolo de orgolii şi încăpăţânări inutile, traversăm un pod şi întindem o mână.

Nu există antidot împotriva uitării aşa cum nu există antidot împotriva aducerilor aminte. Doar iertarea aduce lumina în suflete. Şi doar iertarea îţi permite să uiţi cu împăcare sau să-ţi aminteşti fără încrâncenări. Nu este uşor să ierţi.

Dar este mult mai greu să duci povara neiertărilor. Ale tale şi ale altora. Dacă-ţi doreşte uitare, uită... Dacă vrei să fii iertat, iartă.

Poţi merge mai departe numai dacă ai reuşit să ierţi. Şi păcatele greşiţilor şi păcatele personale.

Poţi ierta celui care ţi-a greşit dar iertarea nu va fi întreagă dacă nu ai reuşit să te ierţi pe tine însuţi.

Poate te-am iertat a doua zi, poate nu am făcuto niciodată...

Poate consideri că nu ai nevoie de iertare, nici să dai, nici să primeşti. Între greşeală şi păcat, între izbăvire şi mântuire, între iertările tale şi neiertările mele... îţi doreşti măcar să fi uitat.

Scrii ca şi cum te-ai spovedi.

Ca şi cum scrisul ţi-ar fi cel mai bun prieten...

Terapie, freaking terapie.

Scrii ca şi cum ţi-ai cresta carnea cu un cuţit bont şi încăpăţânat, insistent, afurisit de insistent, până când descleştezi prima picătură de sânge.

Scrii ca şi cum ai împărţi cuminecături - dulci uneori, amare de cele mai multe ori... Delirante...

Scrii cu nevoia dependentului...

Să-ţi eliberezi demonii din sânge, să-ţi slobozeşti îngerii din suflet, naiba ştie... Şi uneori, între publish şi delete te întrebi: la ce bun?

printre amintiri, alb uneori îmi amintesc mirosul pământului strâns în pumn mirosul lemnului ud crestat de secure femeia de altă dată mi se zbate-n ochiul stâng ca o prevestire ca un trup care îşi trăieşte ultimele zvâcniri uneori îmi amintesc durerea aceea crudă care m-a zidit printre amintiri alb uitarea nu cunoaşte graniţe! ©Nuţa Istrate Gangan

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CONSTANTIN-NICOLAE GAVRILESCU Voi fi visarea dragostei eternă Am fost, voi fi visarea dragostei eternă, lăsa-voi clipa fanteziei de-a aşterne, din gând frumos, în nopţile cu lună plină, şi pân-n zori iubirea, ca florile perene.

Să fie călăuză amorului intens, magia dulce-a clipei noastre de-mplinire, care, în tot frumosul astăzi a cuprins, întreaga galaxie iarăşi de iubire.

Am fost, şi iar voi fi cu-alean în pragul nopţii, la pieptu-mi să te ţin, de dragoste plângând, să fiu în zorii răsăriţi ai dimineţii, cel licăr ce-a crescut duios noaptea în gând. Şi să-nteţim o flacără ce ţine trează, veşnic, lumina vieţii vie pe pământ, atunci când dragostea iarăşi nu încetează, să ne învăluie-n plăcere dezmierdând.

Am fost, dar iarăşi sunt pe veci îndrăgostit, şi clipa feeriei liber-am s-o las, dorind în gând frumos, de-a fi mereu iubit, de-a te iubi cu foc femeie-n fiecare ceas.

De-aş fi pământ De-aş fi pământ, sămânţă să-mi sădeşti, aş încolţi amorul ca tu să-l îngrijeşti. În slovă şi în cânt ţi-aş spune să iubeşti, să nu cunoşti ce-i dorul, să vrei doar să îl creşti.

De-aş fi pământ,

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

sămânţă să-mi plantezi, în slovă şi cânt ţi-aş spune să visezi.

Aş prinde rădăcini, să mă fixez în sol, iubirea-mi peste ani, să nu poţi s-o măsori.

De-aş fi pământ, şi tu sămânţa mea, în slovă şi în cânt, aş vrea doar nemurirea.

O poveste-n toamna vieţii O poveste de iubire spusă-n toamna inimii, a trezit spre împlinire azi, o nouă dragoste.

O poveste de iubire spusă-n toamna vieţii mele, a trezit în mine dorul cel înscris de mult în stele.

Iar povestea de iubire cu arome argintii, în poiana din pădure îmi şopteşte c-ai să vii. Şi povestea de iubire scris-acum în toamna vieţii, înflori-va fericire iar în suflet, chiar în pragul dimineţii.

Oh! Povestea de iubire ce mi-e dat să o trăiesc, azi, adus-a împlinire şi dorinţă. Te iubesc. ©Constantin-Nicolae Gavrilescu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Taina În oraşe de fier Ne mai mor, ne mai pier Sub căruntele ploi Paşii grei, paşii goi.

ŞERBAN ELENA, Bucureşti Comoara

În pădurea de biţi Sunt poeţii cuminţi Cu liane de dor Păsări albe în zbor.

E ruptă limba mea: felii, fâşii, bucăţi, Pulsează vena ei cu mii de entităţi Înghesuite cer să nască alte limbi Şi Călinescu-a plâns: „române, vrei s-o schimbi?”

Între dale mai ţes Un întreg univers, Mai aproape de cer Unde urile pier.

Balastul adunat e zi de zi mai greu, Cuvinte noi se nasc din gură de ateu, Comoara din adânc se-afundă sub gunoi, Treziţi-vă români în ceasul de apoi!

Între maluri şi stânci Ochii lor ca de prunci, Cu lumină în ei, Au sclipire de zei.

Profetu-i izolat – icoana lui Haşdeu, Am tras perdeaua nopţii cu Iorga-n empireu, Ne-am renegat şi Jderii, uitând de Sadoveanu, Ion s-a spânzurat, s-a răscolit Rebreanu!

Taina coptului grâu Şi cristalul din râu Puse-n glasul duios Şi în pas mătăsos.

Estet în istorii – veacul Lovinescu, Ne-a cucerit doar patul în noaptea lui Petrescu, „Poemele luminii” filosofând cu Blaga, Dar universul nostru îşi va pierde vlaga!

Taina stă în cuvânt Şi în har, şi ne sunt, Sunt poeţii cu minţi De la sfinţii părinţi.

Ne vindecă în grai geniul Eminescu, Emoţii se trezesc în noi cu Minulescu, Copiii noştri, azi, de Creangă au uitat Pentru unii, încă, nu s-a născut Pillat!

În duminica lor Cu aripi de cocor, Cu ninsori ne cuprind Taina-n sfântul colind.

Corbul nici nu este pomenit în şcoli, Coşbuc şi Goga mor acoperiţi de boli, Arghezi-i răstignit, durerea-i fără leac: „Doamne, iartă-i, dacă ei nu mai ştiu ce fac!”

Răbdarea şi smerenia Lucru bun din temelie Cunună-şi ţine Biruinţa Când sădeşti cu Bucurie

Se-ntinează limba primită-n dar din rai, Lumina-n tipare coboară şi de n-ai...

Păcălim cuvinte, le pierdem la barbut, Române, de ai suflet, vreau limba să-mi aud!

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

©Şerban Elena

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Acum sunt convins toţi cei care-şi uită cuvântul îşi muşcă buzele şi-i roade încet cariul lemnului uscat pe dinlăuntru, timpul le trece prin viaţă neobservat până iese din spaţiu.

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU (SÂRBU) Sibiu Nicio umbră Zidindu-se fiecare-n fiecare pietrele templelor se plâng de liniştea din interior.

Policandrul spânzurat îşi aprinde luminile, nu mai fumegă nicio ceaţă-n priviri.

Feţele se sfinţesc umede şi lucioase, zâmbetele copiilor consimţind cuminţenia.

Nu predică nimeni dar se aud cuvintele în fiecare cum se clădesc. Între linii punctele nu se ating de margini, cercurile sunt ochiuri de cer în oglindă.

Oglinzile se pierd unele în altele, nu există nicio umbră în cupele de vin Limpede începe să ningă setea şi foamea se termină înainte de vreme. În trupul firav Cum ninge între bucurie şi moarte, mă revolt uitat în cercul frigului cu o uşă deschisă prin însingurare la care Dumnezeu bate şchiop. În trupul firav cu teama spânzurată de bătrâneţe, am în buzunar vechile chei pentru a deschide sufletul îngheţat.

Nu-i uşoară trecerea prin deznădejde sapă în mine vanitatea şi urcă odată cu sângele-n inimă.

Ziua când lumina se va desăvârşi Noaptea înghite oraşul unde mi-am mutat dragostea şi speranţa, din spatele ferestrei privesc nerăbdător strada, invoc clipele care-mi ţes trecutul brăzdat pe obraz. În aşteptatele întâmplări noaptea asta este prima aflată sub un văl de mister, ziua când lumina se va desăvârşi, voi căuta în van norocul prin care elefantul trece prin urechile acului.

O voce strigă într-un imens gol din care ecoul nu-i mai răspunde singurătatea-i o linişte, doare înlăuntru, ca pe o pasăre lipsa de aripi, ca pe un om lipsa de inimă.

Nimicul se strânge-n mine ca o pată de culoare, ies în afara lui desculţ, nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă cheamă, doar eu mă agăţ cu funii de viaţă, o spânzur de creanga cea mai de sus a timpului şi mai răsuflu o vreme.

Tu priveşti meşteşugul şi arzi ca o flacără la poalele muntelui de gheaţă prin care vom trece amândoi dincolo în paradisul alb de lumină.

Aici ne vom încrusta anii pe o tăbliţă de jad până la apusul în stea, o cruce de sticlă ne va veghea trecutul.

©Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 42

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pisica neagră

ARMINA FLAVIA ADAM Ultimul vals nicicând mai fericită ca-n iarna de-acum albul rupe din mine bucăţi de lumină răbdător le tiveşte pe margini am înţeles în sfârşit că dincolo de păduri nu-i niciun rai disponibil nicio veşnicie întinsă pe-arcuş împăcată cânt imnul celor trecuţi de prima durere cu ochii înlăcrimaţi împachetez dimineţi apoi sparg un ou şi-o moarte în tigaia de pe vremea bunicii sunt aici trăiesc valsul ultimei vieţi mirosul de tutun îmi intră în sânge timpul îmi sapă tranşee prin oase inocent ca un făt mi se cuibăreşte la încheietură

chiar dacă o iarnă de sticlă m-aşteaptă la capăt verdele încă mă doare am trăit degeaba o viaţă şi-o moarte sorbind lumina din piatră cu ochii acoperiţi căutându-l pe Dumnezeu în rana demult uscată pe cruce sunt atâtea veacuri de când între noi gardul de foc se înalţă la cer şi porumbelul nu mai zboară deasupra cine să te boteze Doamne în pieptul meu inima lui Ioan nu încape braţele lui nu mi se potrivesc în golurile din umeri iată prima ninsoare mi se aşterne în carne se face târziu Tu eşti tot mai departe şterg urmele pisicii în negru cu ultima suflare o eliberez de mine ©Armina Flavia Adam

Suflet de zăpadă lângă ceasul albit ninge a noi mirări căzute sub povara zăpezii cu cearcănele aproape de inimi de ce-am ridica cetăţi din cuvinte nu-i nimeni de cucerit nimeni de lepădat pe cer nicio umbră de teamă pune-ţi fularul de nea şi pietrele negre sub frunte buzele mele îţi vor desena gura dintr-o mişcare Leonid Afremov – Ultimul vals

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 43

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Tot adevărul ai, să-l sorbi la cină, Taina-ţi ia numele şi-l zboară-n cer.

Mă vindec de lumină cu Lumină Şi‑n Dumnezeu te nasc — să nu disper!

TRAIAN VASILCĂU Poem din Opera tăcerii Prohodul poeziei a-nceput, Tot ce vom scri e Opera tăcerii, Pe margini de cuvânt, din absolut, Oştiri de şoimi imită temnicerii.

Urcând pe-o rază de argint, cocorii Salută morţii care ne conduc.

Aceştea-şi lustruiesc de zor botforii, Poartă cravată, dogme şi trabuc. Şi cum surâsul lor în mine-l scapăt Prohodul poeziei n-are capăt.

Cicatrici de iubire Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumânarea, Mă leagănă în braţele-i şi zic: „Din tronul Suferinţei nu abdic.” Îmi dă săruturi, cât nu vede zarea, Da-n zori se duce, suspinând din greu, În gazda ochilor lui Dumnezeu. *** Turme de clopoţei îţi pasc pe voce, Sub pieptul stâng e-mbrăţişarea humii Cu cântecul, iar ceru-a coborât Sub pomul ce-a rodit lacrima lumii.

Pierde-mă c-un cuvânt, cu o privire, Fă din surâsul meu crăie-ţi ham, Mai sfântă pierdere nu vreau să am!

Nici mai neverosimilă murire!

Din sufletu-mi poţi împleti colind Şi-apoi, în zori, de pe-a uitării vale Pe-un ocean de patimi rătăcind Du-mă spre ţărmul rugăciunii Tale!

Ai subjugat biserica din mine, Poienile cu ochi albaştri plâng, Ca să te recompun întâi te frâng În nesfârşite psalmodii divine Şi când să-mi bată vulturu-n fereastră În drum spre Dumnezeu te văd, măiastră, Şi din amurguri cânt etern îmi vine! *** În ocnele cuvântului muncesc, Eternitatea clipei să-mblânzesc, Să nu-mi trădeze suferinţa ora, Încât să-i spun: „Fii soră tuturora.”

Precum în veac, atunci când infinitul La harfele din ochi mei cânta Şi Dumnezeu tăcut îngenunchea Din psalmi de-azur sorbind fără sfârşitul, Şi dirijând păunii cu privirea Să-şi uite-n schitul crinilor psaltirea. *** Sunt iar beat de Ierusalime Şi mă zidesc în plâns oricând.

La ora Zeu vine tristeţea, Vine tristeţea mea cântând.

Atunci când mor nemor Cuvântul Şi veşnicesc doar în Cuvânt.

La ora Înger vine mama, Vine măicuţa mea cântând. Şi Domnul însuşi se scoboară În noi pe-o daurită scară. *** Lină viscolire peste ochii mei, Odihnesc cetind-o, nemurind-o-n ei Şi de-atâta boltă sun a cer şi cânt Ca o turlă-albastră peste-un dom ce sunt. ©Traian Vasilcău

***

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 44

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de dincolo de timp dacă aş fi ştiut dar nu le ştiu pot numai să mă scald în sângeriul lor trei sâmburi dintr-un miez de viaţă

VERONICA PAVEL LERNER, Canada La pieptul tău aş depăna poveşti La pieptul tău aş depăna poveşti Şi pradă ţi-aş servi. O veşnicie Nu i-ar ajunge inimii să ştie De ce, cu slova, timpul mi-l opreşti…

Când s-ar aprinde-n simţuri carne vie M-aş arunca din bolţile cereşti Spre ale filei cărţi; mirări fireşti Ar deveni fiori de bucurie Şi-aş fi, citindu-ţi, setea de cuvinte, Puterea vocii, truda necesară, Împreunând povestea mea din minte Cu clopotele-n vise ce-or să bată Prin vorba-ţi crudă, limpede şi rară, Ce-a inundat cărarea mea, odată...

Ruga poetului Se stinge portocala în umbra ei. Încet Coboară-n lungi ecouri un cântec de poet: «Opriţi din ore timpul, tăiaţi-l în felii Din ani şi luni, decenii, din noapte şi din zi Săpaţi în munte ziduri, croiţi din pietre drum Pentru copilul vremii şi-un alt copil, acum.

Nici dincolo de-oceane, nici dincoace de vânt Nu am tăcut poeme, ci-am spulberat cuvânt Ca să-mi petrec iar graiul din matca lui de plâns Acolo unde-amarul în bucurie-i strâns Şi să presar iubire, minune şi mister, Când urc pe-a mea spirală, pământ deschis spre cer». ©Veronica Pavel Lerner

dacă aş fi ştiut... dacă aş fi ştiut să scriu aş fi depănat povestea a trei muguri născuţi din vremuri pe celălalt mal dacă aş fi ştiut să cânt le-aş fi îngânat melodia dintre o memorie şi alta o nuntă o şcoală un spital dacă aş fi ştiut să desenez aş fi pictat izvor de culoare din trei răsărituri dacă aş fi ştiut să tac aş fi inspirat cu suflarea minunea

Mihai Cătrună – Portret/ grafică în peniţă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

14

CONSTANTIN LĂMUREANU Constanţa 12 anii noştri un-se duc, fata mea din flori de nuc? uite anii cum ne trag tot către ce ne-a fost drag. fata mea din flori de dud tare-aş vrea să te aud îngereşte cum strigai către mânji şi către cai, îngerind şi Înger eu, nu într-una, ci mereu. între Eu şi între Ea, parcă mai era ceva; între Ea şi între Eu era numai Dumnezeu.

13 Ochiul tău de undelemn mă petrece-ntr-o adâncă noapte, care pare încă scoborâtă din Eden. Şi atunci când ne cresc nuferi, grei şi gravi la subţiori, zilele te fac să suferi, nopţile te fac să zbori.

Sunt aproape, sunt departe, ceasul meu nebun priveşte ceasul tău cum iarăşi bate mut ca limba unui peşte.

Sunt departe, sunt aproape, ochiul meu ascultă cum ochiul tău se scaldă-n ape de iubire şi de fum.

Sunt acuma, sunt atunci, lângă tine, lângă mine, ceasul tău cu gene lungi bate-aceleaşi vechi destine.

Ţi-aş da în dar o pasăre cântătoare, să-ţi umble pe coapse, prin păr, tulburătoare, mângâietoarea pasăre să ţi se aşeze pe pleoape, pe limbă, să uiţi de rostul împerecherilor de cuvinte, de gândul ce mereu te colindă. de rostul ierbii ce nicicând nu se oflileşte, de vocile ce-ţi vorbesc în ureche prin gură de peşte, de ochiul ciudat şi veşnic deschis care pe toţi ne priveşte de undeva, dintr-un loc necuprins, de miracolul hieroglifelor să uiţi, de rosturile luminei şi ale nopţii, de întorsăturile ciudate-ale sorţii, de înţelesurile numărului unu care nu se împarte la vreunu.

Să-ţi cânte pasărea cântătoare pe limba ei cercetătoare până să nu mai ştii că lumea există, că viaţa-i anapoda şi că e tristă, până pământul sub tine să devină aşternut: tu să fii pasărea cântătoare şi eu să te-ascult. ©Constantin Lămureanu/din vol. Exil la Pontul Euxin

Carlotta Ceawlin - Pontul Euxin

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Un labirint de vieţi promise Şi-o tăcere ce le-a şters.

Dar mâini n-avem să ne atingem, Nu ne cunoaştem, dar ne ştim Şi nici nepoţii nu ni-i plângem, Ne naştem doar ca să murim.

MARIA IEVA Timişoara Nicio iubire nu începe cu a fost odată De ceva vreme inima mi s-a mutat în gât, iar cuvintele s-au transformat în fluturi pentru a putea înota în stomac.

Nu cred că poate fi vorba despre zbor, este doar o luptă pentru supravieţuire; nicio iubire nu începe cu „a fost odată’’, aşa cum nici Dumnezeu nu este rudă cu maimuţele.

Viaţa se trăieşte acum într-o muţenie ori într-o agitaţie continuă, aşteptând în fiecare clipă confruntarea cu noi cei dintr-o altă dimensiune; un joc fără reguli între tine şi monitor, unde sentimentele virtuale pot fi lăsate să aştepte, ziua care va avea disponibilitate să se îndrăgostească de o altă faţă a lucrurilor.

Extratereştrii sunt neidentificaţi, dar aligatorii aşteaptă înfometaţi la colţurile gurii o epidemie de gripă.

Plecăm

Plecăm să împlinim destinul, Spre un tărâm necunoscut, Lăsând să înflorească crinul În palma care ne-a crescut.

Eu te cunosc Eu te cunosc din altă viaţă, De când cireşii-au înflorit Şi s-a născut din iarba creaţă Al mamei dor de răsărit. În umbra crucii rotunjite, Ne-am regăsit ca doi copii Şi-n dimineţile-adormite M-am întrebat: de ce nu vii?

Am împletit în raza lunii Durerea stelelor de foc, Când trubadurii şi nebunii S-au prins cu ielele în joc. În insomnii tăcea cuvântul Şi te-am zidit din adevăr, Aşa cum îşi zideşte sfântul Biserica în miez de măr.

Dar te cunosc ca o minune Şi uneori ca un blestem, Ca un albastru de genune De care mâinile se tem... ©Maria leva

Plecăm cu ultima suflare Fără să ştim spre care stea Şi când lumina iar răsare, Renaşte viaţa ta şi-a mea.

Ca două jumătăţi de vise, Vom regăsi în univers,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Măcar

Cristian Emanuel Ştefănescu,

Câmpulung Muscel

Cicluri apele suferind lipsa culorii nu se retrag din venele mele dar ating viaţa şi se-nroşesc curgând ciclic pământul e dovada ipocriziei dualismul verii cu iarna şi al toamnei cu primăvara pământul-ciclist pierdut în deziluzia mea obişnuită de-acum multe cicluri oscilez între plictis şi vitalism cred că sunt un biciclist

Nu mai cred în îngeri înger de marmură albă ce-mi împietreşti privirea când ridic ochii spre cer lasă-mă în pace acum! dacă mă uit spre Soare de pe pământul în care stau încet şi sigur orbesc înger de marmură neagră am început să mi te asemăn dar precum uleiul cu apă unul dintre noi rămâne sus celălalt jos iar eu nu cred în abisuri de aceea vă spun abandonaţi-mă vă rog căci nu mai cred în îngeri

în albul ochilor mei e atâta dor de tine iar atunci când clipesc îţi pierd câte-o frântură în abisul gândurilor neîmpărtăşite cu care mă jertfeşti nopţilor expulzate odihnei când de dor un suflet moare se naşte-un sărut măcar de-adio măcar pentru tine păstrează-l în lumina obscură a inimii tale goale păstrează-l măcar de-adio

Scrisul scrisul perverteşte simţirea obligând-o s-aducă în lume ce e făcut etern sunt nomad printre lumile atingerii mele reflexive ce pedeapsă dulce să rătăceşti în eterul propriu scriindu-le tuturor… © Cristian Emanuel Ştefănescu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Lăsând cotropitorii-n spate, ca simpli cerşetori.

Pe umăr ai un vultur, cu ochi ca o săgeată, Iar glezna-ţi se-nfioară în Dunărea albastră. În lumea asta mare eşti binecuvântată, Că ai un suflet unic şi eşti mândria noastră!

ANCA FLORENTINA POPESCU

Bucureşti

Îngeri de lumină La ceas de seară-a coborât din cer Lumină sfântă, tainică splendoare.

Azi toţi colindătorii cântă leru-i ler, Căci s-a născut Iisus şi-i mare sărbătoare.

Au strălucit din stele îngeri de lumină Şi-au binecuvântat pe pruncul sfânt, Iar raza lunii-a mângâiat, blajină Obrazu-i drag, minunea pe pământ. În ieslea albă s-a născut Cristos Să ia durerea lumii, să ne mântuiască Să dea speranţă şi celui păcătos, În ruga şi credinţă să ne-adăpostească.

Românie, fir de iarbă

Te apără Carpaţii, cu brazi cusuţi sub cer, Ai câmpurile pline de holde roditoare, Îţi vin colindătorii iarna, să-ţi cânte leru-i ler, Cu stele-n păr şi cetini, cu ochii plini de soare.

Porţi veşnic tricolorul, ca pe o haină sfântă, Şi-n suflet rugăciunea, ai mâinile pe cruci, La Sfânta Liturghie toţi credicioşii-ţi cântă: Viitorul fie-ţi mare, necazul să-l usuci!

Te mângâi cu obrazul şi te iubesc, pământ, Sărut un fir de iarbă, tăcută de uimire Şi-ascult prin frunze seara neliniştitul vânt, Când florile de-aprilie albe revarsă nemurire.

Se mai aud departe, izvoare susurând Şi trei ţărani puternici fântâna-şi văruiesc, Iar peste drum sunt dealuri, văd oamenii lucrând, Femeile torc lână, cu dragoste-i privesc. Şi când Enescu-ţi cântă, din ceruri Rapsodia, În Ţara Românească scrie Unire pe-al tău steag, Ai lacrimi de-amintiri şi caldă-i bucuria, Când ne cuprinzi pe toţi, pe falnicu-ţi meleag.

Dintre atâtea lumi ţi-e dat să fii aleasă Tu, mamă Românie, cu codrii de aramă, Să-i fii lui Eminescu muză, pururea mireasă, În ochi să ai luceferi, pe păr să porţi năframă.

Şi boii de la carul bătrân, cu Grigorescu Se-ntorc agale-n seară, spre Sarmisegetuza.

Se-aude-n deal Balada şi cântă Porumbescu, Îndrăgostit de tine, ţară, crezând mereu în Cuza.

Te-aşterni ca sărbătoarea peste natura-ntreagă, O, scumpă Românie, tu raza mea de soare, Când gheaţa iernii trece, de furie se dezleagă, Îmbrăţişează lumea, s-o faci nemuritoare!

Istoria-ţi este biblie, credinţa falnic scut Ai Mioriţa-n sânge, porţi raiul brâu de-alint Eşti leagănul de aur în care ne-am născut Şi-n care-nchidem ochii, în codrii de argint.

Printre atâtea mese-n lume, e una a tăcerii, Unde Brâncuşi priveşte trist, la fiii alungaţi, Printre străini strigându-şi dorul şi patima durerii, Trăind fără familii, de muncă aplecaţi.

S-au tot jertfit eroii, iubind frumoasa ţară S-au închinat pioşi, cu ochii către sfinţi Şi s-au luptat viteji, ca nimeni să nu moară, Ca toţi copiii să crească alături de părinţi.

Tu, mândră Românie, frumoasă ca o zână, Cu graiul cel mai dulce şi iarba de mătase, Te-au tot curtat duşmanii, să-ţi sece din fântână, Dar de necaz şi fală, şi-au frânt doar nişte oase.

Printre atâtea lumi eşti unică splendoare, Tu, mare Românie, măicuţa noastră dragă, Ne ţii pe toţi aproape, în dulcea-mbrăţişare, Ne faci nemuritori, ne dai fiinţa-ntreagă.

Când te-au călcat războaie, ai mers prin foc şi fum, Însă-ai rămas tot dreaptă, ca un stejar spre nori, Luptând cu demnitate, mergând pe-un singur drum,

©Anca Florentina Popescu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ŞTEFAN JURCĂ, Baia Mare Aşa nepământean Când pelerina albă apare printre fagi îndepărtată-i ziua şi-n lume e pustiu doar merele de toamnă lumină în desagi şi scurtă-i nechezarea în trap de bidiviu Între aici şi-acolo fuioarele de gânduri pe care tu umil şi obstinat le torci aşa nepământean alergi doar printre rânduri la margine de ziuă când ostenit te-n torci Ce fel de guri să fie în pragul dimineţii de-ngurgită şi roua ce-o porţi la subţiori ci de o vreme încă hlamida tinereţii doar din plecări croită-i – cunună de fiori Sortite-ţi sunt de toate şi miere şi venin dar împăcat cu lumea niciunuia dator sub mantia de nouri să vezi cerul senin când de lumină lină te mai te-apucă dor Acteon Sosit-a calul dalb înzăuat ducea zeiţa-n spinare cu gleznele-i mici cu ochiul spălat din codri virgini venea pe cărare O, dar Acteon în trupul de cerb prin grea vineţie s-a dus doar haita gonacilor latră în verb aşteptându-şi stăpânul doar presupus

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Din casa îngerului Stârnite aripi albastre În grădinile dintre astre Ceva ca un cântec: Trecut-am călare Pe străzi feudale Cu ziduri din spumă de mare La trei către ziuă Zorii prindeau să răsară Pe străzi medievale Galopam domnişoară Grădinile ca floare Apăreau zorii, iubeam poezia Din urmă-n galop şi mai mare Sosea hohotind nebunia

Fântână De-acum pot veni sicofanţii.

Desferecă uşa Sunt fântână albastră Alături fierbinte-i cenuşa Unda clipind arcuit A o întuneca cine poate ?

Rumoare aud, clevetiri, Pândesc tigrii pe coate Sorbind în şuetă Ceaşca ochi de venin Jocul greşala aşteaptăSângele meu de rubin.

Nici Pillat n-a murit, Mai bine-ai trimite departe De noi nebunia Zidi să mă pot într-o parte, Durerea alung-o-n pustie Doar de iubire să sufăr Pe pământ ca pe apă Legănat pui de nufăr.

Hamacul de raze În hamacul de raze Se leagănă steaua Păianjen de lumină Speranţa şi roua

©Ştefan Jurcă Nu s-a păstrat ortografia autorului (n.r.).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Se pune praful, frate, pe slovele-ţi latine ! Şi cimitirul însuşi mi te-a închis în sine.

AMALIA ELENA CONSTANTINESCU, Piteşti IUDA Ai venit pe lume furând un blestem Între moarte şi viaţă – tragere la sorţi Ca un joc meschin de ruletă rusească Lacrimă de sânge – între Pâine şi Vin. Ai purtat pe tâmple despletirea nopţii, Focul din privirea Ochiului Divin Un tâlhar de vorbe, un tâlhar de vise; Numele tău Iuda – „Piatră” amăgitoare, preschimbat suspin… Şi-ai plecat cu Viaţa, şi-ai plecat cu moartea Departe în umbre şi în flăcări vii Când Iisus pe Cruce veghea aşteptând, Un semn de la tine – omenesc şi stins: Chipul tău de rugă luminat, cuprins, Lacrima amară, pasul cel nedemn…

Ridicat în ştreang, blestem peste lume, Peste vieţi de înger – un păgân totem.

Pământul e-ngrădit cu săbii şi cu spini, lacrima noastră sapă – tunel până la tine durerea ei va naşte la creştetul tău crini – Grigore, frate !

Plânsul nostru – strigă, te cheamă înapoi !

Grigore ! Frate ! Şi pământul tresare-n lacrimă cu noi.

Ne-a despărţit în viaţă, ne mai desparte-n moarte o vorbă – mult temută, o clipă – sferică !

Mă doare, frate !

Amarnic mă mai doare gândul… că merg la Biserică fără tine !... În Sfânta zi – de sărbătoare.

DINCOACE DE PRUT în memoria poetului Grigore Vieru

Ai adormit cu gândul sprijinit de-o Mânăstire…

Ai adormit şi somnul tău e mai presus de fire.

Frământ în palme vise… şi mă gândesc cine mai trece oare pe Prut… înspre noi – vorbind în grai românesc ?!

© Luisa Adela Toma – ulei pe pânză/ Decor

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CALOTESCU TUDOR GHEORGHE Tg-Cărbuneşti, Gorj din soare mai am o petală şi un rest de frunză din toate toamnele oricum nu-mi iese niciodată pasenţa cu margareta iar toate minunile durează o clipă oricâte lacrimi aş transforma în perle nimeni nu cumpără durere de la poeţi nici lumi ideale lagune sau enclave de veşnicie nici atât mai bine învăţam să ţes pânza ca penelopa poate sau ca o tarantulă să fie destulă cât să-ncapă lumea şi de sărbătoare şi de-nmormântare

între douã sirene imposibile ca un anunţ cã se mai şi moare din când în când asfaltul miroase a ploaie de varã traversez pe verde pragul dintre zile golesc buzunarele într-un birt de cartier cu patimã cu pãcat desfac gândurile în baloane de sãpun zâmbesc amar unei închipuiri adorm cu ochii în tavanul sterp parcã din ce în ce mai aproape de podea mã rãsfãţ cu un vis de zefirelli înainte de întoarcerea prin furcile caudine ale unei noi zile doar asfaltul îşi vede de praful lui lacrimile nu se combinã cu bitumul par mult mai mari şi negre ca mai toate bubele trec pe lângã o dugheanã cu flori altoite miroase ca la înmormântãri

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

a crini a veşnicie sau poate a eliberare florile de câmp îmi amintesc de mama mea şi de bucuria de a aduna stele de pe pãmânt de felul acesta de a nu creşte niciodatã cineva mã înjurã iar eu nu pot decât sã-i zâmbesc ca un tâmp ca un laş ca un terchea berchea bine cã nu mi-a dat o palmã pentru cã încã nu am învãţat sã întorc şi obrazul celãlalt

înainte mai aveam lacrimi de povestit, dar acum nu mai am nimic nici mãcar de pierdut totuşi îmi este atât de linişte un fel de calm ancestral numai bun pentru a trece dincolo acest sentiment cã sunt doar al universului mã sprijinã sã visez cu totul altceva nu tu case nu tu maşini nu tu raiuri nu tu eve nimic din din lumea asta materialã şi zbuciumatã visez doar figuri geometrice piramide cuburi paralelipipeduri elipse sfere şi şi ceva ce pare a fi o regulã mã cuprinde cald e prima regulã pe care nu vreau sã o desfinţez unde naiba îmi este rãzvrãtirea doamne nici mãcar nu mai strig întrebarea asta dementã o spun aşa de rar şi parcã dincolo de orice gând într-un fel atât de rotund ca pe un cântec încã necântat apoi ca şi când aş fi translucid şi lipsit de substanţã trec prin mine toate aceste forme atât de regulate încât încât le pot învãţa pe de rost dintr-un singur punct lipesc genele de un poliedru ciudat nu mã mai satur de sãrit într-un picior dintr-o lume într-alta ca şi cum aş avea o inimã de atlet universal şi râd de parcã mã gâdilã infinitul în talpã chiar nu mai ştiu la ce foloseau lacrimile ©Calotescu Tudor Gheorghe

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA OANCEA

Bucureşti

Regresiune În zaţul serii, se pierdeau poveştile noastre Spuse de bătrâni, cu tâlc, la şezători.

Se deşirau, distruse ca ochiurile Şalului din vechime tricotat.

Cerul, cojit mereu de ploi, Nu mai avea lacrimi Să plângă nepăsarea Şi-n cufărul nopţii Se-ntorceau toate, Păşind tiptil-tiptil, Căci din noapte Se născuse, Odinioară, Lumea.

Roade cosmice Pe pământ, ploaia te bate pe umăr camaradereşte, apoi toarnă lacomă, răpăind în clipe egale.

Atunci hăţurile-s vrăjite şi nu-ţi poţi opri gândul, când încalecă pe armăsarii dorului ce nechează neastâmpăraţi printre nori, scuturându-şi coamele argintate.

Necuprinsul îşi deschide sipetul, leapădă coroana,

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

stăpân este Pathos!

Gândul-faur sedus de miraj, pipăie desăvârsirea, dar tresare şi-amuţeşte când e smuls fără voie din adăpostul de dincolo de geamurile cosmice.

Cât ai scăpăra din amnar, se-ntoarce cu sânul încărcat de roadele cosmice, făcându-le tuturora un rost pe crâmpeiul de hârtie.

Armonia contrariilor Un clarobscur liliachiu mânjit cu mangal Înrămează impozant infinitul, În vreme ce Armonia şi Entropia îşi dau mâna deasupra hârtiei Ce-şi aşteaptă rândurile – fosile săpate-adânc în timp.

Târziul întârzie să calce lasciv, În ritm de sarabandă, Pe vertebre, pe timpane, pe plămâni... Îţi ofer-un răgaz de a coase Cu albatroşi spintecaţi fisura realităţii, Un răgaz de a crede că eşti nemuritor..

Moartea-i înscrisă-n celulele noastre!

Există forme de rezistenţă! Să alungăm târziul din noi!

Tic-tac! Orologiul destrămării ţese felii de existenţă... „Să-i stricăm mecanismul!”– propune perfid osul. „Să-i zădărnicim planul!” – chicoteşte mefistofelic retina.

Ei... şi dac-am putea faustian să-i poruncim clipei Să stea în loc, oare ce-am schimba?

Cum poţi opri moartea când te-ai născut cu ea?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

©Mihaela Oancea

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

uneori un ceai nu face nici cât un ce-ai prietenilor mei, ateii****

COSTIN TĂNĂSESCU ŞTEFĂNEŞTI28 eu, în câteva versuri sunt o bucată de pâine din care muşcă peştii adevărat valurile se duc spre mal ca nişte dureri de tâmple am ales acest drum pentru că firimiturile se prefac în prescură şi la fiecare pas e un izvor din care beau pentru mai târziu pentru mai târziu de-a singurătatea*

vouă, celor care nu prindeţi frecvenţa aceasta vouă, care aţi stricat scala stânga dreapta neputinţei vouă, celor care... nefericirea se conjugă şi după timpul viitor vouă, vouă, vouă va rămâne tot nouă se ne rugăm pentru voi pentru că iubirea este un dictat al sufletului Iisus Hristos a murit şi a înviat spunând daţi-mi să beau din buretele acesta o să iasă toată apa care va şterge tăbliţa şi se va preface într-o zi în pata de sânge a lui nichita în inima lui ferdinand care miroase flori sub nucul veşniciei

ca să mă cunoşti trebuie să intri să încui uşa şi să uzi florile să vorbeşti cu ele pentru că oglinzi nu vei găsi şi după o zi de căutări în fiecare lucru te voi suna şi îţi voi spune că nu sunt acasă aşteaptă-mă pe canapeaua de la fereastra cu stele unde întotdeauna miroase a scorţişoară şi a nimeni la uşă 28

Costin TĂNĂSESCU (n. 22.11.1971) - Ștefănești-Argeș; absolvent al Facultati de Management și Marketing în Afaceri Economice (Universitatea Constantin Brâncoveanu); -masterand Facultatea de Teologie Ortodoxă - Apologetică și Duhovnicie (Universitatea din Pitești); Debut în spațiul virtual în anul 2003, pe site-ul www.poezie.ro. Debut literar pe hârtie în anul 2004, în Symposion-ul ieşean, supliment cultural al cotidianului 24:ore.

Cărţi publicate: Mi amor, Editura Carminis, Piteşti, 2005; Vrăjitoarea, Editura Brumar, 2007, Romanul în care mor, Editura Brumar, 2009, volum ce face parte din colecţia Poeţi români contemporani , editor Robert Şerban.

Jeff Roland – De neuitat

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AGAFIA DRĂGAN, Alexandria Până la cel din urmă zbor La capăt de noapte cu tâmplele albite un albastru murdar se răsuceşte fluid înfiorare de reci chemări Între lumină şi întuneric ţi-aud tristeţea neputinţă să-ţi înfrângi răscolirea furtunilor în adânc lacrima aceea de înflorire într-o tomnatică primăvară desferecare de zbor să-ţi fie sevă ultimului anotimp rămas înainte de strigătul tăcerii şi păsările albe păsările albe… prin limpeziri de foc zbatere spre miezul vibraţiei supreme Verdele nu mai respiră pe tâmple „E o durere de cântec” i-ascult tresărirea verdele nu mai respiră pe tâmple în sufletul aplecat spre aduceri aminte atâtea clipe absente de mine răsar din aroma unei primăveri uitate sub scoarţa călcată de corbi drumul îşi poartă şerpuirea tot mai adânc împietrire de vis turnat mireasmă dulce-amară în cupa amânărilor „neîmpliniri, renunţări, speranţe”

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

tulbură vinul negru al regretelor uitat cândva în tinereţea trupului „unde deseori îndoielile se întorc târzii” la cumpăna dintre ieri şi mâine cenuşa păsărilor albe răneşte apusul peste o ultima, tomnatică floare câte cântece născute dintr-o morganică iubire „vor muri nespuse” poate totul nu este decât un repetabil exerciţiu cântat crescendo de muzicianul destinului şi fata aceea cu ochii de chihlimbar „fata cu trupul de fildeș” prin atâtea chipuri îşi îngroapă limpezimile sub umbră de spini între îndoială şi credinţă la cap de pod spre un neunde şi verdele verdele nu mai respiră pe tâmple.

Sau poate… nimic Simţirea mea eu o împart cu Nimeni Nimeni cu Nimeni, vorbesc tăcerile toate în liniştea dintre două gânduri corbii bat clopotele se aud păianjenii cum ţes plasă uitării încerc să trec dincolo de cortină istovită de oboseala ploilor aripi frânte-n îmbrăţişarea pământului auzi cum strigă bezna nu de moarte mi-e frică ci de durerea trupului când cerul se desprinde din el oare groparul va putea să-mi acopere gândurile negândite încă poate au să crească sub paşii celor nenăscuţi sau poate… nimic

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

©Agafia Drăgan

Page 55

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prin nevǎzute ape Ale oglinzilor Freamǎtǎ timpul, în aer Cǎlǎtoresc umbre Spre goluri

ALENSIS DE NOBILIS I. POEZIE Sunt Furia ploii Şi Solemnitatea vȃntului Refac genezele mitice De milioane de ani Seva înalţǎ floarea Spre Haos, Cresc muguri În stele Şi ape-n oglinzi Foşnetul aştrilor, Nebuloasele nopţii O veşnicǎ noapte unde Din loc în loc e viaţǎ şi zi Am mai trecut, suflete, Prin aceste cǎlǎtorii Dar de fiecare datǎ Mirajul e altul

Lumea cufundatǎ în somn Trǎieşte în fiecare noapte O moarte lentǎ Fǎrǎ un semn în pustietate Totul îmbracǎ haina nimicului Eu însǎ simt Nevǎzutele fire ce ţes Razele luminii Sevele-n arbori Curcubee stelare Mǎ cutremur De aceastǎ mǎreţie Divinǎ Paradis de lumini şi culori Foşnitoare Comete şi asteriozi Nebuloase şi nori de luminǎ Totul pare cǎ este Un infinit cuprins de alt infinit...

Sunt, fǎrǎ sǎ ştiu, O scamǎ de veşnicie.

©Alensis De Nobilis

Vȃrstele pietrelor Şi vieţile bronzului Miliarde de epoci de piatrǎ Şi bronz Sunt înfǎşurat în inele solare Care mi-aratǎ Adevǎrata vȃrstǎ Am miliarde de ani Sunt Univers Scamǎ de veşnicie Îngenuncheat în templu Vorbeşti cu spiritele Intrǎ pe ogive razele lunii

Foto: Alex Ştirbu

Treci dincolo

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

istoria religiilor şi de filosofie, şi chiar dacă aţi trecut pragul vârstei de 90 de ani, nu conteniţi să vă desfăşuraţi activitatea de cercetare, să scrieţi cărţi, să vă implicaţi în viaţa societăţii civile. Cum se explică patima asta a cunoaşterii universale?

Este o zestre nobiliară, moştenită pe linie de familie?

Acad. C.BĂLĂCEANU-STOLNICI29 „Mă consider un om al locului şi al timpului meu”

Autor: Corina Pavel

Luminos, calm, zâmbitor, de o serenitate dăruită de înălţimea vârstei şi a experienţei de viaţă, academicianul nonagenar Constantin Bălăceanu-Stolnici scrie ultima carte din saga boierilor de viţă veche, din rândul cărora a pornit el însuşi în viaţă. La gura unei sobiţe vechi, din fontă, prin care se văd vâlvătăile focului, în salonul plin de tablouri şi mobile vechi al casei sale, ne-a făcut onoarea unei convorbiri din care am ieşit luminaţi sufleteşte şi fericiţi.

Străbunicii lui Constantin Bălăceanu Stolnici: Iancu Bălăceanu şi Maria Ştefania Beaufort (Fotografii de familie)

- Domnule profesor academician Constantin Bălăceanu-Stolnici, sunteţi neurolog, antropolog, gerontolog, pasionat de neurocibernetică, de 29

Constantin Bălăceanu-Stolnici (n. 6 iulie 1923, București) este un om de știință român, medic neurolog, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Române. Descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească aparținând nobilimii pământene, căreia în secolul al XVIIlea aula imperială vieneză i-a conferit titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German și i-a concesionat stema.

- Da. Am fost un copil foarte curios. Am avut un bunic din partea tatei ce avea o curiozitate de om de ştiinţă de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, tip Edison, fără o educaţie universitară. Era un spirit tehnic inventiv, a făcut numeroase descoperiri, a desenat modele de submarine, de televizoare şi prima machetă de planor din România, pe care o am fotografiată. Era o minte scormonitoare. Eu i-am moştenit firea acestui bunic al meu. Nici înaintaşii materni nu erau mai prejos. Bunicul din partea mamei era medic, fraţii mamei la fel, toţi curioşi şi „ahtiaţi” să cerceteze, să descopere, să explice fenomene necunoscute ale vieţii, ale omului, care este un univers în sine, atât de nepătruns, încă. Dar şi educaţia primită a fost de natură să mă conducă în acest plan al cunoaşterii. Am locuit în Bucureşti, până în 1931, când ne-am mutat, toată familia, la ţară, la conacul Bălăcenilor de la Stolnici, pentru că tata se temea de efectele crizei din America. A fost foarte bine aşa, pentru că în felul acesta am dus o viaţă aproape de natură şi am avut acces şi la un alt tip de cunoaştere decât cea dată de sistemul de învăţământ de atunci. Am stat acolo zece ani, până m-am întors la Bucureşti, la vârsta studenţiei. Adevărat, în casă duceam o viaţă în care nu ne lipsea cultura înaltă urbană, aveam la dispoziţie o bibliotecă uriaşă, alcătuită de străbunii mei, încă de la 1700, cu multe cărţi vechi şi rare, foarte preţioase, primele ediţii din enciclopediile franceză şi britanică, o bibliotecă pe care ne-au ars-o comuniştii. În afară de cărţi, ne cultivam şi ascultând radio-ul, care pe vremea aceea avea emisiuni foarte educative şi care îţi ofereau acces la cultura naţională şi universală. Se difuzau conferinţe ştiinţifice (aşa am ascultat toate conferinţele lui Nicolae Iorga), piese de teatru radiofonic cu mari actori, concerte susţinute de Enescu şi Lipatti, muzică

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE comentată. Iar tata ne obliga, pe mine şi pe sora mea (Elena), să ascultăm, ori de câte ori erau emisiuni de acest gen, concerte, conferinţe ştiinţifice, teatru. Radio-ul era o şcoală, iar eu sunt recunoscător pentru asta. Chiar dacă trăiam la ţară, eram conectat la viaţa culturală a oraşului şi, în acelaşi timp, eram la curent cu ştirile politice, economice, sociale. Mă bucuram de toate acestea, dar şi de traiul în aer liber, de jocurile copilăriei, de sporturile pe care le-am practicat din copilărie şi până aproape de vârsta senectuţii, cum a fost călăria. Aveam un program foarte organizat, pentru că tata fusese educat într-o şcoală imperială, la Academia Militară Tereziană de la Viena, era un spirit cazon, ne-a educat şi pe noi la fel. Şi, oricum, avea ajutoare de încredere, guvernantele erau nemţoaice ori austriece, iar mama era şi ea nemţoaică de origine, aşa că am avut parte de o disciplină de fier în copilărie. În fiecare zi, aveam orele pe care ni le ţineau profesorii chemaţi acasă (noi nu am studiat la şcoală, ci în particular, şi veneam la oraş doar pentru examene), apoi aveam orele de studiu individual, orele de lectură, de muzică, de sport. Vacanţe aveam atunci când erau şi vacanţele şcolare, nicio zi mai mult. În vacanţe, mergeam la Sinaia şi la Eforie, uneori şi în voiaje în străinătate, cu toată familia. Când plecau părinţii la Bucureşti cu diverse treburi, mai încercam şi noi câte o evadare, dar erau bunicii, nici ei uşor de păcălit, ne ţineau şi ei din scurt. Dar mia prins bine disciplina aceasta. O păstrez şi acum, pentru că şi acum îmi organizez ziua de lucru în acelaşi stil. Mă culc devreme şi mă trezesc devreme, lucrez de dimineaţa până seara, studiez, aşa am fost învăţat şi aşa îmi place!

- Vă rog să întârziem puţin în amintirile dvs. din copilărie, desprinse dintr-o lume ce pare, azi, ireală. Vă mai amintiţi cum erau iernile de atunci?

- Până în 1931, când am plecat din Bucureşti, îmi amintesc că iernile copilăriei erau cu zăpadă multă, care se păstra curată, imaculată, pentru că nu circulau atât de multe maşini, deşi noi stăteam lângă Calea Victoriei, unde eu locuiesc şi acum. Erau multe birje, care iarna erau

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

înlocuite cu sănii trase de cai, acoperiţi de muscali cu valtrapuri groase, ca să nu răcească, dar şi cu zurgălăi la gât, care spărgeau monotonia zgomotelor înfundate de omăt, într-un fel cu mult mai plăcut decât goarna răguşită, prin care claxonau şoferii automobilelor, apăsând pe o pară din cauciuc. Aşa se circula pe Calea Victoriei şi aşa se păstra zăpada, spre bucuria noastră, a copiilor. Ne duceau părinţii cu automobilul în parcul Kiseleff şi acolo ne dădeam cu săniuţele şi ne băteam cu bulgări de zăpadă, sub privirile lor vigilente, sau ale guvernantelor. Vă daţi seama, ne întâlneam acolo numai cu copii din clasa noastră socială, pe când, când am ajuns la ţară, ne-am jucat la un loc cu copiii ţăranilor, fără deosebire. Acolo, iernile erau foarte grele. Dar peisajul se schimba spectaculos, era feeric. Atunci, ne urcam pe cai şi porneam călare prin sat, ieşeam pe câmp, intram în pădure. Pădurea e magnifică atunci când e acoperită de zăpadă.

Lumina din ea e cu totul specială, ca de pe alt tărâm. Şi pădurea nu era tăcută, mută. Erau păsări care iernau la noi, ori animale mici, ieşite după hrană, care lăsau urme ciudate în zăpada neatinsă. Ori patinam pe gârla îngheţată, laolaltă cu toţi copiii din sat, pentru că tata ne-a spus încă din prima zi la Stolnici să nu facem discriminare de niciun fel între noi şi ceilalţi, arătându-ne că în societatea modernă, toţi oamenii sunt egali şi au aceleaşi drepturi şi aceleaşi posibilităţi de a se instrui.

- Aţi scris o carte, Gândirea magică, explicând, din punctul de vedere al omului de ştiinţă, nevoia de supranatural, de magic în viaţa noastră.

V-aţi întâlnit cu magia şi-aievea, în anii copilăriei la ţară?

- La Stolnici, erau toţi ţăranii alfabetizaţi, pentru că banul Bălăceanu fondase şcoala din sat încă de la sfârşitul secolului al optsprezecelea, la fel ca şi biserica, tot ctitorie a familiei mele, la fel ca şi dispensarul. Dar, chiar dacă erau şcolarizaţi, ţăranii trăiau în spiritul culturii lor tradiţionale, păstraseră încărcătura magică a ritualurilor, chiar dacă nu mai ştiau bine ce înseamnă. (O cultură ţărănească ce astăzi dispare, din păcate, în special din cauza in-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tervenţiei degradante a presei scrise şi audiovizuale care duce totul în derizoriu, spre spectacular.) Vedeam, de pildă, cum fetele care serveau în casă se ascundeau unele de celelalte atunci când îşi coseau modelele pentru iile cu care mergeau la biserică în ziua de Paşti şi cu care ieşeau apoi la joc, în sat. Şi mi-au rămas în minte extraordinarele reprezentări ale cetelor de căluşari, concentrarea cu care feciorii jucau acest joc al lor magic, de tămăduire, roată, în sens invers acelor de ceasornic, cu steagul la mijloc, cu plantele magice legate la vârf (usturoi, odolean), dialogurile cu Mutul, posesorul unui falus de lemn, pentru fertilitate şi sănătate. În perioada dintre Paşti şi Rusalii, când se performa acest obicei, feciorii care depuneau jurământul, într-un loc tainic, şi nevăzuţi de altcineva, se izolau, duceau o viaţă de abstinenţă şi post, ieşeau pentru o perioadă din sistemul vieţii sociale şi rămâneau undeva în afara timpului şi a spaţiului satului. Un joc iniţiatic, care există şi la alte popoare ale Europei, în special pe unde au trecut celţii, pentru că eu cred că este un ritual de sorginte celtică, un ritual de trecere al băieţilor în ceata feciorilor. Aceleaşi cete de feciori mergeau apoi la colindat, în timpul sărbătorilor Crăciunului, umblau cu Steaua, cu Vicleimul, un fel de teatru popular închipuind naşterea lui Iisus. Apoi, era un obicei al Caprei, un ritual de fertilitate, practicat în special în Ajunul Anului Nou, ca şi Pluguşorul. Toate acestea nu erau ţinute doar pentru a fi reprezentate, ci aveau o funcţie specifică, urătorii era primiţi pentru că aduceau roadă bogată, belşug şi bunăstare prin rostirea urărilor lor, şi se respectau toate. Nu am participat la aceste obiceiuri străvechi ale satului, dar am jucat în horă, aproape în fiecare duminică şi la sărbători, şi învăţasem bine paşii fiecărui dans specific. Mai apoi, când a început războiul, mareşalul Antonescu a interzis hora de duminică, spunând că nu se cade ca ţăranii să danseze când soldaţii mor pe front. Atunci, hora se ţinea în pădure, toată lumea ştia, cel puţin cea din a doua zi de Paşti trebuia respectată, când fetele care împlineau vârsta de măritiş erau scoase la joc, altfel rămâneau fete bătrâne. Era o distracţie, dar o distracţie ritualizată, aş spune, cu rost şi cu înţeles, în lumea satului

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

de demult. Lucrurile văzute şi înţelese în profunzimea lor acolo, în lumea satului, m-au ajutat mai apoi enorm în propria mea viaţă şi chiar în profesia de medic, de antropolog şi, din recunoştinţă şi din dragoste faţă de rădăcinile mele străvechi, mi-am luat şi numele de „Stolnici”, alături de Bălăceanu. Au fost minunaţi anii petrecuţi la Stolnici, mi-au lăsat amintiri nepreţuite. Şi acum merg cu plăcere acolo, deşi nu mai am decât o moară, pe care am dat-o unui fin ca să-şi ţină zilele. Mi s-a restituit şi o bucată de pădure, dar a trebuit să o vând, că o furau hoţii.

Casa au ars-o comuniştii, cu tot cu bibliotecă şi mobile vechi, aşa cum v-am spus.

Mama, Ştefania Lucia Bălăceanu

- Aţi devenit medic, dar deschiderea dvs. spre cultura universală v-ar fi putut îndreptăţi să vă doriţi să fiţi şi altceva.

- Nu m-am gândit niciun moment să fac altceva. Am ales să urmez Medicina şi m-a captivat profesorul Ionescu-Siseşti, care m-a atras spre neurologie. Apoi, după ce am terminat facultatea, m-am specializat şi în Geriatrie, pentru că am preluat ca director Institutul „Ana Aslan” de Gerontologie şi Geriatrie, creând în premieră specialitatea de Geriatrie în România şi o reţea de cabinete, de spitale, de medici specialişti, aceasta fiind una dintre contribuţiile mele la istoria medicinei româneşti. Pe mine m-au fascinat în special fenomenele care se petrec în planul mental şi neurologic ale fiinţei umane. Neurologia e foarte telurică - rezolvă situaţii foarte evidente, ca paralizii, epilepsii, dureri de cap.

Partea cea mai interesantă e cea a fenomenelor care se petrec în planul mental, care ţin de psihologie şi psihiatrie. Mentalul este atât de com-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE plicat, încât, tot ce a putut să facă ştiinţa până acum a fost doar să-l descrie, dar nu şi să-l explice pe de-a-ntregul. Nu înţelegem foarte bine ce se întâmplă în acest plan. Ştiinţa nu poate explica toate lucrurile acestea. Singura „teorie” care poate explica este cea spirituală, transcendentală. Creierul, cu toate formaţiunile lui, la nivel macro şi microcelular, nu reprezintă decât o imensă interfaţă care permite spiritualităţii umane să se manifeste în lumea materială. E un model neacceptat de ştiinţele exacte, care nu pot să-şi permită să umble cu noţiuni ca „supranaturalul”. Eu cred că este în creier un centru care să permită să ajungi la un fel de „întrezărire” a lumii spirituale, pe care nu o putem cunoaşte încă pe de-a-ntregul, atâta vreme cât ne folosim doar o mică parte din capacitatea creierului nostru şi, ca urmare, conştiinţa noastră este limitată. De aici şi dorinţa omului de a-şi extinde conştiinţa, ca să perceapă mai mult, mai intens, din ceea ce îl înconjoară, ca să aibă parte de noi senzaţii necunoscute. Dar eu nu sunt de acord cu această extindere artificială, chimică, a conştiinţei, prin folosirea de substanţe halucinogene, ci cred că ea trebuie să vină dintr-un exerciţiu spiritual intens.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Austria, care era o ţară catolică foarte puternică. Bisericile lor rămân tot mai goale şi devin săli de concerte sau muzee. Din fericire, la noi nu există acest pericol. România este o ţară foarte religioasă, la fel ca Polonia sau Malta.

Chiar nunţiul papal din România îmi spunea cu bucurie, înaintea intrării noastre în Uniunea Europeană, că se aştepta ca noi să aducem o reîmprospătare a conştiinţei religioase şi a activităţii spirituale în Europa, pentru că, altfel, spiritualitatea venea puternic şi pe altă cale, pe cea islamică... Previziunile mele sunt optimiste în ceea ce priveşte păstrarea spiritualităţii bogate a poporului român, chiar dacă ortodoxia mai pierde teren pe undeva. Conştiinţa religioasă şi spirituală a fost tăria acestui popor şi rezistenţa lui în istorie. Am credinţa că această conştiinţă nu va dispărea, ci, mai mult, ne va fi de şi mai mare sprijin în viitor.

Cu soţia, Elisabeta Maria Moscu

- Domnule Stolnici, dumneavoastră, un „boier contemporan”, vă găsiţi locul printre semeni?

Cu tatăl, Grigore Bălăceanu - în 1942

- Ce ar trebui să facem în acest sens?

Lumea se îndreaptă cu o viteză nebună către secularizare şi către pierderea dimensiunii spirituale...

- Da, e adevărat, iată, în Cehia, un procent îngrijorător de mare, 60 la sută din populaţie, se declară atei. Sunt foarte mulţi şi în

- Da, mă consider un om al locului şi al timpului meu. Ţin la etichetă, mă îmbrac şi mă port după „moda veche”, ar spune unii, pentru evenimentele speciale, iubesc casa în care m-am născut şi în care trăiesc, şi iubesc Bucureştiul şi îl port în suflet, aşa cum era când l-am cunoscut eu, în copilăria mea. Dar îl iubesc şi aşa cum e acum, cu forfota lumii contemporane. Sunt un bucureştean modern, folosesc internetul ca să mă documentez, îmi trimit electronic corespon-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE denţa cu oamenii de ştiinţă din comunitatea internaţională, aflu foarte repede ce se publică nou în domeniu, prin intermediul revistelor online, îmi redactez cărţile cu ajutorul programelor de computer, sunt la curent cu noile tehnici de comunicaţie, am i-phone şi tabletă. Pentru mine, internetul a fost un ajutor imens, pentru că la vârsta mea, ar fi fost greu să merg din bibliotecă în bibliotecă, aşa cum făceam înainte de apariţia acestei reţele, pentru o carte caremi trebuia. Sigur, trebuie să ai discernământ, pentru că există foarte multe informaţii false care se dau pe internet şi chiar unele lucruri agresive, distructive, cum sunt jocurile în reţea, care dau dependenţă, mai ales în rândul tinerilor, o pervertire gravă. Tot o pervertire este şi socializarea la adăpostul anonimatului, care substituie relaţiile interumane reale şi care permit vulgarizarea şi agresivizarea limbajului de comunicare în virtual, şi materializarea unor intenţii discutabile din punct de vedere moral.

Este o formă de cultură, aceasta a internetului, care creează un alt tip de viaţă socială, ce nu mai are caracteristici umaniste, e chiar puţin cam dezumanizantă, şi asta e un pericol foarte mare. Acestea sunt tendinţele lumii actuale, manifeste şi la noi, din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce toate mediile sunt conectate la internet şi iată, însăşi viaţa politică este influenţată de internauţi, pentru că prin intermediul acestei reţele se pot mobiliza (şi manipula!) mase întregi de oameni, în numai câteva minute, printr-un mecanism care este aproape antiantropic, aş zice. În ceea ce mă priveşte, da, pot să spun că viaţa mea s-a schimbat, tocmai pentru că am acceptat schimbarea. Iată, aşadar, îmi găsesc locul în lumea contemporană, nu numai prin intermediul tehnicii moderne de comunicaţie, ci şi prin legăturile cu studenţii mei de la Universitatea Ecologică, unde predau, sau cu doctoranzii de la Institutul de Antropologie, ale căror lucrări le conduc, de al căror entuziasm şi tinereţe mă molipsesc şi eu, găsind la ei, nu o dată, idei surprinzătoare, care merită dezvoltate şi care îmi impun în continuare un ritm susţinut de mun¬că.

O muncă susţinută de pasiune, lucru care, vă spun cinstit, mă ţine în viaţă.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

- Suntem la începutul unui an nou, avem un nou preşedinte. Ce ar trebui să schimbăm ca să fim „la vremuri noi, oameni noi?”

- La conducerea statului se află aceeaşi clasă politică ce s-a format în ultimii 25 de ani, cu calităţile, dar şi cu multele ei defecte. Între care şi faptul că politicienii noştri au considerat, încă de la început, politica drept o profesiune şi nu un sacrificiu! Înainte, politica era o răspundere pe care ţi-o luai faţă de alegătorii tăi, o „profesiune de onoare”, şi nu una în care, în urma exercitării sale, să aştepţi o remuneraţie cât mai mare, dublată de nu ştiu câte avantaje, başca alăturându-i un trafic de influenţă foarte „intens”, „isteric”, chiar! De unde corupţia aceasta monstruoasă a clasei politice. A fost o optică cu totul diferită înainte, şi dacă vă duceţi la statuia lui Barbu Catargi sus, pe dealul Mitropoliei, veţi citi pe soclul ei crezul său de politician: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi!” Înainte, ca să intre în politică, boierii vindeau câte o moşie ca să-şi susţină campania electorală, să meargă prin sate şi oraşe ca să vorbească cu alegătorii, căci televiziune nu era şi nici conceptul de rating. Sigur că a fost corupţie şi atunci la nivel politic, a existat corupţie şi în vremea Imperiului Roman, dar ca acum n-a fost niciodată, azi a devenit regulă generală. Iar asta e o mare eroare a clasei politice actuale. Şi o mare povară pentru acele instituţii ale statului, care vor trebui să o stârpească. Dacă ar fi fost mai educată, clasa politică ar fi putut să evite lucrul acesta. Iar factorul principal în formarea mentalităţilor este presa, şi ea coruptă şi aservită partinic, ori reprezentând interesele unor moguli. E o presă de scandal, care nu vede ca ştire decât ceea ce este negativ, funcţionând după principiul pervers: „o ştire bună nu este o ştire”! Iar posturile mari de televiziune, cu impact la milioane de oameni, nu-şi fac datoria şi umblă numai după câştig. Aşadar, avem de lichidat nişte racile foarte mari, cum este corupţia. Asta, în primul rând! În al doilea rând, ar trebui transformat pragmatismul acesta politicianist într-o deschidere spre cultură, spre spiritualitate, şi mă bucur că noul preşedinte s-a declarat un adept al acestor două orientări, cel puţin în campania sa elec-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 61

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE torală. Rentabilitatea nu trebuie văzută numai în mărimea contului din bancă, ci şi în dezvoltarea vieţii culturale şi spirituale, care nu se poate evalua în bani. Iar, din fericire, România are resurse la care să facă apel pentru această creştere, izvoare din care să se adape, şi nu să le astupe şi mai mult cu noroi şi mâl. Sunt optimist că lucrurile se vor aşeza, şi această tranziţie monstruoasă, în care valorile s-au dat complet peste cap, se va termina curând.

foarte tare! Iubesc tot ceea ce fac şi cred că asta mă însufleţeşte în fiecare zi! ©Corina Pavel /•Redactor Formula AS

- Ce vă bucură în mod special, la acest început de an, domnule academician?

- Mă bucură şi îmi place la nebunie că lucrez! (Râde cu poftă şi din toată inima, ca un copil care a găsit prilejul să vorbească despre jucăria preferată!) La vârsta mea, am două servicii - director onorific al Institutului de Antropologie al Academiei Roîmâne „Francisc Rainer”, şi profesor de antropologie fizică la Universitatea Ecologică, Facultatea de Psihologie. O zi pe săptămână acord consultaţii, ca medic neurolog, la o clinică privată. Conduc şi o fundaţie de luptă împotriva drogurilor, CIADO. Sunt efor testamentar al Aşezămintelor Brâncoveneşti (biserica Domniţa Bălaşa), pentru că soţia mea, Elisabeta Maria Moscu, este descendentă a Brâncovenilor, ctitorii acestei biserici. Sunt preşedinte al familiarilor români ai Ordinului Suveran de Malta şi al Societăţii Ateneul Român, dar şi al altor „comitete şi comiţii”. Am primit numeroase premii, diplome şi titluri pentru toată activitatea mea de până acum. Studiez zilnic câteva ore bune, citesc şi scriu la cărţile mele. Acum îmi scriu memoriile, în care voi da explicaţii pentru acuzaţiile de colaborare cu Securitatea, ce mi s-au adus (am evitat să dau aceste explicaţii în presă, care ar fi exagerat totul şi mai mult!). Mi-ar plăcea mult să călătoresc, aceasta a fost una dintre pasiunile vieţii mele, am umblat mult prin toată Europa şi prin aproape toată lumea. Dar acum nu mai pot face asta, pentru că iubita mea soţie e bolnavă şi nu poate merge, aşa că stau cât de mult pot cu ea, acasă. Avem un mariaj extraordinar şi n-aş putea să o las singură acum. Avem şi două mâţe... acum stau tolănite pe sofa şi dorm, dar şi pe ele le iubesc

Corina Pavel este redactor al revistei

Formula AS din 1997 şi susţine pagina de interviuri Lumea Românească şi pe cea de ştiri cul-

turale. Înainte de această dată a lucrat la ziarul cotidian Meridian şi la prima publicaţie independentă de după 1989, revista Baricada. A colaborat la revistele Familia mea şi Realitatea ilustrată. „Ucenicia” în lumea presei şi-a făcut-o la ziarul studenţesc Ing, între anii 1987-1989.

Este absolventă a cursurilor postuniversitare de Comunicare şi Relaţii Publice ale Facultăţii de Jurnalistică, Universitatea Bucureşti, şi a cursurilor de jurnalism teatral şi muzical, sustinuţe de Uniunea Teatrală din România, respectiv Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A fost nominalizată la premiul Fondului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare pentru interviul cu preşedintele Emil Constantinescu publicat în revista Formula AS (1999) şi a întreprins o călătorie de documentare în Statele Unite (2000).

S-a născut în Călăraşi, un orăşel de la Dunărea de Jos, şi poartă în suflet nostalgia marelui fluviu şi a lumii din romanele scriitorului Ştefan Bănulescu30.

Selecţie şi prezentare, George Ghe. Ionescu

30

Ștefan Bănulescu (n. 8 septembrie 1926, comuna Făcăeni, județul Ialomița - d. 25 mai 1998, București) a fost un scriitor român. Ștefan Bănulescu a fost al optulea fiu dintre cei unsprezece ai plugarilor Ion și Elena Bănulescu. O evocare a copilăriei se găsește în ciclul memorialistic Elegii la sfarșit de secol (în prozele Locuri misterioase, Șlepul, Troienele, Moara lui Fuierea, Tabăra, din capitolul Călărețul de argint).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Anatol France

şi Lucia Patachi

SETEA

ZEILOR

(traducere şi note de Lucia Patachi) continuare din nr. 6 (46)

XII Într-o seară, când bătrânul Brotteaux îi duse douăsprezece duzini de păpuşi cetăţeanului Caillou, pe strada Legii, negustorul de jucării, blând şi politicos de obicei, îi făcu, dintre păpuşile şi marionetele lui, o primire acră: - Ia seama, cetăţene Brotteaux, îi zise el, ia seama! Nu-i mereu vremea de râs; glumele nu sunt toate reuşite: un membru al Comitetului de siguranţă de la secţie, care mi-a vizitat ieri prăvălia, a văzut marionetele dumitale şi i s-au părut contrarevoluţionare.

- Glumea! zise Brotteaux.

- Aş, nu, cetăţene, nu-nu! Nu e omul care să glumească. A spus că în omuleţii ăştia reprezentanţa naţională este în mod perfid contrafăcută, că poţi recunoaşte mai ales caricaturile lui Couthon, a lui Saint-Just şi a lui Robespierre, şi le-a luat. Pentru mine e o pagubă serioasă, ca să nu mai vorbesc de pericolul la care mă expun.

- Cum, aceşti Arlequin, Gilles, Scaramouche, Colin şi Colettes, pe care i-am pictat aşa cum a făcut-o Boucher acum cincizeci de ani, să fie Couthon şi Saint-Just contrafăcuţi! Un om cu scaun la cap nu poate pretinde aşa ceva!

- Se poate, continuă cetăţeanul Caillou, să nu o fi făcut cu răutate, deşi e bine să fii întotdeauna prevăzător cu un om deştept ca dumneata. Dar jocul este periculos. Vrei un exemplu? Natoile, care are un mic teatru pe Champs-Elysées, a fost arestat alaltăieri pentru

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

lipsă de civism, din cauză că îl pusese în rolul Convenţiei pe Polichinelle31.

- Încă o dată, spuse Brotteaux, ridicând pânza care îi acoperea pe micii lui spânzuraţi, priviţi aceste măşti şi aceste chipuri, sunt ele altceva decât personaje de comedie sau de stână? Cum de-aţi lăsat să vi se spună, cetăţene Caillou, că eu expuneam Convenţia naţională?

Brotteaux era surprins. Cu toată marea lui înţelegere pentru prostia umană, nu-şi închipuise că aceasta o să ajungă vreodată să-i suspecteze pe Scaramouche şi pe Colinette. El garanta pentru inocenţa lor şi pentru a lui. Dar cetăţeanul Caillou nu voia să audă nimic.

- Cetăţene Brotteaux, ia-ţi păpuşile. Te respect, te apreciez, dar nu vreau nici să fiu discreditat, nici să fiu hărţuit din pricina dumitale. Eu respect legea. Înţeleg să rămân un bun cetăţean şi să fiu tratat ca atare. Bună seara, cetăţene Brotteaux; ia-ţi păpuşile.

Bătrânul Brotteaux o luă pe drumul spre casă, purtându-şi suspecţii pe umăr, în vârful unei prăjini, şi batjocorit de copiii care credeau că este vânzătorul de capcane pentru şoareci.

Gândurile îi erau triste. Desigur, nu trăia numai din păpuşi: mai făcea portrete de douăzeci de soli, sub porţile cele mari şi într-o căruţă cu coviltir, de la hale, alături de femeile care cârpeau haine, şi mulţi flăcăi care plecau în armată voiau să-i lase iubitei un portret. Numai că la aceste mici lucrări se chinuia mult, şi îi trebuia multă osteneală ca să facă portretele la fel de bine cum făcea păpuşile. Uneori le servea de secretar doamnelor din hală, dar asta însemna să se amestece în comploturi regaliste şi riscurile erau mari. Îşi aduse aminte că pe strada Neuvedes-Petits-Champs, în apropiere de fosta piaţă Vendôme, este un alt negustor de jucării, pe nume Joly, şi se hotărî să se ducă chiar în ziua următoare să-i ofere acestuia ce refuzase fricosul de Caillou. Începu o ploaie fină. Brotteaux, care se temea să nu-i strice păpuşile, grăbi pasul. După ce trecu de întunecosul şi pustiul Pont-Neuf şi o 31

Polichinelle – personaj al teatrului de marionete, provenit din farsele napolitane; cel francez are două cocoaşe, una în faţă, alta în spate, nasul coroiat, vocea răguşită, fonfăită sau ascuţită; este jovial, zeflemist, zgomotos, beţiv şi certăreţ. ( n. t. )

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE coti spre piaţa Thionville, văzu, la lumina unui felinar, pe o piatră, un bătrân slab, care părea extenuat de oboseală şi de foame, dar încă mai păstra un aer respectabil. Era îmbrăcat într-o redingotă lungă, ruptă, fără nici un fel de pălărie şi părea trecut de şaizeci de ani. Apropiindu-se de nefericit, Brotteaux îl recunoscu pe părintele Longuemare, pe care îl scăpase de la spânzurătoare, acum şase luni deja, în timp ce stăteau amândoi la coadă în faţa brutăriei din strada Jérusalem. Răspunzător de acest monah printrun prim serviciu, Brotteaux se apropie de el, îi reaminti că el era financiarul lângă care stătuse în mijlocul calicimii, într-o zi de mare sărăcie, şi îl întrebă dacă nu-i putea fi de folos cu ceva.

- Păreţi extenuat, părinte. Luaţi o picătură de tărie. Şi Brotteaux scoase din buzunarul redingotei sale maro-purice un mic flacon cu ţuică, pe care-l ţinea lângă Lucreţiu al lui.

-Beţi. Şi vă ajut eu să ajungeţi acasă.

Părintele Longuemare respinse cu mâna flaconul şi se chinui să se ridice. Dar căzu înapoi pe piatră.

- Domnule, spuse el cu o voce slabă, dar liniştită, de trei zile locuiam la Picpus. Avertizat că veniseră după mine să mă aresteze, ieri, la ora cinci după-amiază, nu m-am mai întors la domiciliu. Nu mai am unde să stau, rătăcesc pe străzi şi sunt niţel cam obosit.

- Ei, bine, părinte, faceţi-mi onoarea de a împărţi împreună mansarda mea.

- Domnule, spuse barnabitul, trebuie să înţelegeţi că sunt suspect.

- Şi eu sunt, zise Brotteaux, şi păpuşile mele sunt, ceea ce este cum nu se poate mai rău.

Sunt cele pe care le vedeţi, sub pânza asta subţire, în ploaia măruntă care ne răzbeşte. Fiindcă trebuie să ştiţi, părinte, că, după ce am fost om de finanţe, acum meşteresc păpuşi pentru a subzista.

Părintele Longuemare luă mâna pe care io întindea fostul financiar şi acceptă ospitalitatea oferită. În podul lui, Brotteaux îl servi cu pâine, cu brânză şi cu vin, pe care îl pusese la răcit în jgheabul personal, pentru că era un rafinat. După ce şi-a potolit foamea:

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

- Domnule, spuse părintele Longuemare, trebuie să vă informez în privinţa circumstanţelor care au determinat fuga mea şi care m-au aruncat, la capătul puterilor, pe piatra aceea pe care m-aţi găsit. Alungat din mânăstirea mea, trăiam din renta amărâtă pe care mi-o făcuse Adunarea; dădeam lecţii de latină şi de matematică şi scriam broşuri despre persecuţia Bisericii în Franţa. Chiar am alcătuit o lucrare destul de amplă pentru a demonstra că jurământul constituţional al preoţilor este contrar disciplinei ecleziastice. Progresele Revoluţiei mi-au îndepărtat toţi elevii şi nici pensia nu mi-o mai puteam lua din lipsa certificatului de civism cerut de lege. Tocmai certificatul ăsta mă duceam să-l cer de la Primărie, fiind convins că-l merit. Membru al unui ordin instituit de însuşi apostolul Pavel, care s-a prevalat de titlul de cetăţean roman, mă flatam purtându-mă, după exemplul său, ca un bun cetăţean francez, în respectul tuturor legilor omeneşti care nu vin în contradicţie cu legile divine. Mi-am prezentat cererea domnului Colin, cârnăţar şi ofiţer municipal, care are sarcina de a elibera asemenea certificate. El m-a întrebat despre starea mea civilă. I-am spus că sunt preot: m-a întrebat dacă sunt căsătorit şi, când i-am răspuns că nu, a spus că asta-i cu atât mai rău pentru mine. În sfârşit, după tot felul de întrebări, a vrut să ştie dacă mi-am dovedit civismul pe 10 august, 2 septembrie şi 31 mai. „Nu putem da certificate, a adăugat el, decât celor care şi-au dovedit spiritul cetăţenesc prin purtarea lor în aceste trei ocazii.” Nu i-am putut da un răspuns care să-l satisfacă. Totuşi, mi-a luat numele şi adresa şi mi-a promis că va face grabnic o anchetă asupra cazului meu. S-a ţinut de cuvânt şi, ca urmare a anchetei lui, doi comisari de la Comitetul de siguranţă generală din Picpus, asistaţi de forţă armată, s-au prezentat la locuinţa mea, în absenţa mea, pentru a mă duce la închisoare. Nu ştiu de ce crimă sunt acuzat. Dar o să fiţi de acord cu mine că trebuie să-l compătimim pe domnul Colin, al cărui cuget este destul de tulburat dacă îi reproşează unui ecleziast că nu şi-a arătat civismul pe 10 august, 2 septembrie şi 31 mai. Un om în stare de asemenea idei e vrednic de milă.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Nici eu nu am nici un fel de certificat, spuse Brotteaux. Suntem amândoi suspecţi. Dar, sunteţi obosit. Culcaţi-vă, părinte! Vom vedea mâine cum e cu siguranţa dumneavoastră. Îi dădu oaspetelui plapuma, păstrând pentru el salteaua de paie, pe care, din umilinţă, monahul o ceru atât de insistent, că a trebuit să i-o lase, altminteri s-ar fi culcat pe podea. După ce isprăvi cu instalarea, Brotteaux suflă în lumânare, din economie şi din prudenţă.

- Domnule, îi spuse călugărul, eu ştiu ce faceţi pentru mine; dar, vai, e puţin probabil ca eu să vă pot răsplăti. Fie ca Dumnezeu să v-o socotească o faptă bună. Dar Dumnezeu nu ia în seamă decât cele făcute întru slava Sa şi care sunt doar strădania unei virtuţi pur naturale.

Iată de ce vă rog, domnule, să faceţi pentru El ceea ce eraţi dispus a face pentru mine.

- Părinte, răspunse Brotteaux, nu vă mai faceţi griji şi lăsaţi-mă cu recunoştinţa. Fapta mea de acum, al cărei merit îl exageraţi, nu este din dragoste pentru dumneavoastră: pentru că, la urma urmei, chiar dacă sunteţi simpatic, părinte, eu vă cunosc prea puţin ca să vă iubesc.

Nu o fac nici din dragoste pentru umanitate: fiindcă eu nu sunt atât de redus ca don Juan, încât să cred că umanitatea are drepturi; şi prejudecata asta, pentru un cuget atât de liber ca al lui, mă seacă. O fac din acel egoism care îi inspiră omului toate actele sale de generozitate şi de devotament, făcându-l să se recunoască în toţi prăpădiţii, dispunându-l să-şi plângă propriul nenoroc în nenorocul celuilalt şi îndemnându-l săl ajute pe un muritor asemenea lui prin natură şi prin destin, până la a crede că ajutând pe altul se ajută pe sine. O mai fac şi din lipsă de ocupaţie: fiindcă viaţa este atât de insipidă, încât trebuie să te distrezi cu orice preţ, iar binefacerea este un divertisment destul de searbăd, pe care ni-l oferim în lipsa altora mai savuroase; o fac din orgoliu şi pentru ca să v-o iau înainte; o fac, în fine, dintr-o solidaritate de principiu şi ca să vă arăt de ce este capabil un ateu.

- Nu vă mai ponegriţi, domnule, răspunse părintele Longuemare. Eu am primit de la Dumnezeu mai multă îndurare decât v-a dat dumneavoastră până acum; dar valorez mai puţin decât dumneavoastră şi vă sunt cu mult inferior în me-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

rite naturale. Permiteţi-mi să-mi iau şi eu un avantaj asupra dumneavoastră. Necunoscândumă, nu mă puteţi iubi. Pe când eu, domnule, fără a vă cunoaşte, vă iubesc mai mult decât pe mine însumi: aşa-mi porunceşte Dumnezeu. Grăind astfel, părintele Longuemare a îngenuncheat pe podea şi, după ce şi-a spus rugăciunile, s-a întins pe salteaua lui de paie şi a adormit liniştit.

XIII Evariste Gamelin făcea parte din Tribunal pentru a doua oară. Înainte de deschiderea audienţei, vorbea cu colegii lui din juriu despre veştile sosite dimineaţă. Unele erau nesigure sau false; dar, ce putea fi reţinut era cumplit: armatele coalizate, luaseră în stăpânire toate drumurile, mărşăluind împreună, Vendeea victorioasă, Lyon răzvrătit, Toulon cedat englezilor, care debarcau acolo paisprezece mii de oameni. Pentru magistraţi, acestea erau atât fapte de ale casei cât şi evenimente de interes general. Siguri de pieirea lor dacă patria ar pieri, ei făceau din salvarea publică o problemă personală. Iar interesul naţiunii, care se confunda cu al lor, le dicta sentimentele, pasiunile, conduita.

Gamelin primi la pupitrul lui o scrisoare de la Trubert, secretarul Comitetului de apărare; era avizul prin care era numit comisar pentru pulberi şi salpetru32.

Vei căuta prin toate pivniţele secţiei pentru a scoate substanţele necesare fabricării prafului de puşcă. Duşmanul ar putea ajunge şi mâine la porţile Parisului: trebuie ca solul patriei să ne furnizeze trăsnetul pe care îl vom arunca asupra agresorilor ei. Îţi trimit alăturat instrucţiunile Convenţiei referitoare la tratarea salpetrului. Salutare şi frăţie. În momentul acela a fost introdus acuzatul. Era unul dintre ultimii generali învinşi pe care Convenţia îi livra Tribunalului, şi cel mai puţin important. Văzându-l, Gamelin se cutremură: parcă îl avea din nou în faţa ochilor pe acel militar la care, în urmă cu trei săptămâni, se uitase, din mulţime, cum este judecat şi trimis la ghilotină. Era acelaşi om, cu aerul îndărătnic, 32

Salpetru – eflorescenţă de nitrat de potasiu, frecventă pe pereţii umezi, folosită la fabricarea prafului de puşcă. ( n. t. )

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nătâng: a fost acelaşi proces. El răspundea întrun mod perfid şi brutal, care îi compromitea şi cele mai bune răspunsuri. Tertipurile sale, subterfugiile, învinuirile cu care îşi copleşea subordonaţii, te făceau să uiţi că îşi îndeplinea respectabila misiune de apărare a onoarei şi a vieţii proprii. În cazul acesta totul era incert, contestat, poziţia armatelor, numărul efectivelor, muniţiile, ordinele date, ordinele primite, mişcările trupelor: nu se ştia nimic. Nimeni nu înţelegea o boabă din aceste operaţii confuze, absurde, fără scop, care duseseră la dezastru, nimeni, nici apărătorul şi nici acuzatul mai mult decât apărătorul, nici judecătorii, nici juraţii, şi, lucru straniu, nimeni nu mărturisea, atât în faţa de altora, cât şi în sinea lui, că nu pricepe nimic. Judecătorilor le plăcea să întocmească planuri, să ţină disertaţii despre tactică şi strategie; acuzatul îşi trăda înclinaţiile fireşti pentru şicană.

O dispută nesfârşită. Iar Gamelin, pe fondul acestor dezbateri, vedea pe asprele trasee ale Nordului chesoanele împotmolite şi tunurile răsturnate în şanţurile mocirloase, şi, pe toate drumurile, trecând în dezordine coloanele învinse, în timp ce cavaleria duşmană năvălea de pretutindeni prin poziţiile abandonate. Şi auzea cum din pieptul luptătorilor aceia trădaţi se înalţă imensul strigăt de acuzare a generalului.

Spre închiderea dezbaterilor, întunericul umplea sala, iar figura nedesluşită a lui Marat apărea ca o fantomă deasupra capului preşedintelui. Juriul chemat să se pronunţe era împărţit. Gamelin, cu o voce surdă, strangulată, dar pe un ton ferm, declară acuzatul vinovat de trădare faţă de Republică, şi murmurul aprobator care se ridică din mulţime îi mângâie integritatea juvenilă. Condamnarea a fost citită la torţele a căror lumină lividă tremura pe tâmplele scobite ale condamnatului, perlate de sudoare. La ieşire, pe treptele ticsite de cumetre cocardate, în timp ce îşi auzea şuşotit numele, pe care obişnuiţii Tribunalului începeau să-l cunoască, Gamelin a fost asaltat de tricotezele care, arătându-i pumnul, îi cereau capul Austriecei. A doua zi, Gamelin trebui să se pronunţe asupra sorţii unei biete femei, văduva Meyron, vânzătoare ambulantă de pâine. Ea cutreiera străzile împingând un căruţ şi purtând, atârnată de mijloc, o scândurică din

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

lemn alb pe care însemna prin crestături de cuţit numărul pâinilor livrate. Câştiga opt bani pe zi. Substitutul procurorului public se arătă de o violenţă de neînţeles faţă de această nefericită care, pare-se, strigase: „Trăiască regele!” în mai multe rânduri, spusese vorbe contrarevoluţionare prin casele în care ducea zilnic pâine şi se amestecase într-o conspiraţie care avea drept scop evadarea femeii Capet33. Întrebată de judecător, ea a recunoscut faptele care îi erau imputate; fie prostie, fie fanatism, a proclamat cu exaltare sentimente regaliste, condamnându-se singură la moarte.

Tribunalul revoluţionar făcea să triumfe egalitatea, arătându-se tot atât de sever cu hamalii şi cu servitoarele, cât şi cu aristocraţii şi marii financiari. Gamelin nici nu concepea că sar fi putut altfel sub un regim popular. În mintea lui, a exclude poporul de la supliciu era un dispreţ, o necuviinţă. Asta ar fi însemnat să-l considere, ca să zicem aşa, nedemn de pedeapsă.

Rezervată exclusiv aristocraţilor, ghilotina i-ar fi părut acestuia un fel de privilegiu injust.

Gamelin începea să-şi facă o idee religioasă şi mistică despre osândă, să-i atribuie o calitate, merite proprii. Se gândea că le datorezi o pedeapsă criminalilor şi că, privându-i de ea, le faci o nedreptate. O declară pe femeia Meyron vinovată şi demnă de condamnarea supremă, regretând numai că fanaticii care o duseseră la pierzanie, mai vinovaţi decât ea, nu erau acolo pentru a-i împărtăşi soarta.

Evariste se ducea aproape în fiecare seară la Iacobinii care se adunau în fosta capelă a dominicanilor, în mod vulgar numiţi iacobini, în strada Honoré. Înspre curtea, în care se înălţa un arbore al Libertăţii, un plop, ale cărui frunze neliniştite murmurau continuu, capela, într-un stil sărăcăcios şi posac, cu un acoperiş greoi din ţiglă, îşi arăta faţada nudă, străpunsă de o fereastră rotundă, şi de o uşă cintrată, deasupra căreia se afla drapelul în culori naţionale şi cu boneta Libertăţii în vârf. Iacobinii, ca şi Cordelierii şi Feuillanţii luaseră atât lăcaşul, cât şi numele călugărilor alungaţi. Gamelin, care frecventase cu asiduitate întrunuirile Cordelierilor, nu regăsea la Iacobini saboţii, carmaniolele, 33

Maria- Antoaneta de Austria, soţia lui Ludovic al XVI-lea. ( n. t. )

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE strigătele dantoniştilor. În clubul lui Robespierre domneau prudenţa administrativă şi seriozitatea burgheză. De când Prietenul poporului nu mai era, Evariste urma lecţiile lui Maximilien, a cărui gândire domina la Iacobini şi, de acolo, prin mii de societăţi afiliate, se întindea în toată Franţa. În timp ce se citea procesul-verbal, el îşi plimba privirile peste pereţii goi şi trişti, care, după ce îi adăpostiseră pe fiii spirituali ai marelui inchizitor al ereziei, îi vedeau reuniţi pe zeloşii inchizitori ai crimelor împotriva patriei.

Acolo se ţinea fără pompă şi se exersa prin cuvânt cea mai mare dintre puterile de stat.

Ea guverna cetatea, imperiul, îi dicta decrete Convenţiei. Aceşti artizani ai noii ordini a lucrurilor, atât de respectuoşi cu legea încât erau tot regalişti şi în 1791 şi voiau să rămână şi după întoarcerea de la Varennes34, printr-un încăpăţânat ataşament faţă de Constituţie, prieteni ai ordinii stabilite, chiar şi după masacrele din Champs-de-Mars, şi niciodată revoluţionari împotriva revoluţiei, străini de mişcările populare, nutreau în sufletul lor întunecat şi autoritar o dragoste de patrie care zămislise paisprezece armate şi înălţase ghilotina. Evariste admira la ei vigilenţa, gândirea dogmatică, dragostea pentru regulă, arta de a domina şi o imperială înţelepciune. De la publicul din sală nu se auzea decât un freamăt unanim şi constant, ca din frunzişul arborelui Libertăţii care se înalţa la intrare. În ziua aceea, 11 vandemiar35, un tânăr cu fruntea teşită, cu privirea pătrunzătoare, cu nasul înţepând văzduhul, cu bărbia ascuţită, cu faţa ciupită de vărsat, urcă încet la tribună. Era pudrat ca de brumă şi purta o haină albastră care îi marca talia. Avea ţinuta aceea tacticoasă, acea alură calculată care îi făcea pe unii să spună, în zeflemea, că seamănă cu un maestru, iar pe alţii să-l salute cu numele de „Orfeul francez”. Robespierre rosti cu voce limpede un discurs elocvent împotriva duşmanilor Republicii. El îi lovi cu argumente metafizice şi teribile pe Brissot şi pe complicii săi. Vorbi îndelung, abundent 34

Varennes-en-Argonne – burgul în care a fost arestat Ludovic al XVI-lea, pe 22 iunie 1791, în momentul în care fugea în străinătate. ( n. t. ) 35 În franceză, vendémiaire – prima lună a anului republican, în Franţa ( 22 septembrie – 21 octombrie). ( n. t. )

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

şi armonios. Plutind în sferele celeste ale filozofiei, el aruncă trăsnetul asupra conspiratorilor care se târau prin glod. Evariste auzi şi pricepu. Până atunci, el acuzase Gironda că pregăteşte restaurarea monarhiei sau trimful facţiunii din Orléans şi că gândeşte ruina eroicului oraş care eliberase Franţa şi care va elibera într-o zi Universul. Acum, prin vocea înţeleptului, descoperea adevăruri mai înalte şi mai pure; concepea o metafizică revoluţionară, care îi înălţa spiritul deasupra grosolanelor contingenţe, la adăpost de erorile simţurilor, în religia certitudinilor absolute. Lucrurile sunt prin ele însele amestecate şi pline de confuzie; faptele sunt atât de complexe, că te pierzi prin ele. Robespierre i le simplifica, îi prezenta binele şi răul în formule simple şi clare. Federalism, indivizibilitate: în unitate şi în indivizibilitate era salvarea; în federalism, condamnarea. Gamelin gusta bucuria adâncă a credinciosului care ştie cuvântul izbăvirii şi cuvântul pierzaniei. De acum înainte Tribunalul revoluţionar, ca altădată tribunalele ecleziastice, va afla ce este crima absolută, crima cuvântului. Şi, pentru că avea cugetul religios, Evariste primea aceste revelaţii cu un fatal entuziasm; inima i se înflăcăra şi i se bucura la gândul că, pe viitor, pentru a deosebi crima de inocenţă, el are un crez. Cum ţineţi voi loc de orice, o, comori ale credinţei! Înţeleptul Maximilien îl lumina şi în privinţa intenţiilor perfide ale celor care voiau egalizarea bunurilor şi împărţirea pământurilor, suprimarea bogăţiei şi a sărăciei şi instaurarea pentru toţi a mediocrităţii fericite. Sedus de maximele acestora, el le aprobase la început planurile, pe care le socotea conforme principiilor unui adevărat republican. Dar Robespierre, prin discursurile sale către Iacobini, îl ajutase să vadă ce urzeau, să descopere că acei oameni, ale căror intenţii păreau curate, vizau subminarea republicii, şi că nu-i alarmau pe bogaţi decât pentru a ridica împotriva autorităţii legitime nişte inamici puternici şi necruţători. Într-adevăr, odată ameninţată proprietatea, întreaga populaţie, cu atât mai ataşată de bunurile sale cu cât are mai puţine, s-ar întoarce brusc împotriva Republicii. A stârni îngrijorare cu privire la interese înseamnă a conspira. Sub aparenţa că

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pregătesc fericirea universală şi domnia dreptăţii, cei ce propuneau ca obiectiv demn de eforturile cetăţenilor egalitatea şi stăpânirea în comun a bunurilor erau nişte trădători şi nişte sceleraţi mai periculoşi decât federaliştii.

Dar cea mai mare revelaţie pe care i-a adus-o înţelepciunea lui Robespierre au fost crimele şi infamiile ateismului.Gamelin nu negase niciodată existenţa lui Dumnezeu; era deist şi credea într-o providenţă care veghează asupra oamenilor: dar, mărturisindu-şi că nu concepea decât foarte neclar Fiinţa supremă şi fiind foarte ataşat libertăţii de conştiinţă, el admitea cu dragă inimă că unii oameni, ca, de exemplu, La Mettrie, Boulanger, baronul d’Holbach, Lalande, Helvétius, cetăţenul Dupuis, pot nega existenţa lui Dumnezeu, cu condiţia să stabilească o morală naturală şi să regăsească în ei înşişi izvoarele dreptăţii şi regulile unei vieţi virtuoase. Ba chiar simţise oarecare simpatie pentru atei, când îi văzuse insultaţi şi persecutaţi. Maximilien îi deschisese mintea şi îi luase legătoarea de pe ochi. Prin virtuoasa lui elocinţă, acest mare om îi dezvăluise adevăratul caracter al ateismului, natura, intenţiile, efectele lui; el îi demonstrase că doctrina respectivă, formată în saloanele şi în budoarele aristocraţiei, era cea mai perfidă invenţie pe care au putut-o imagina vreodată duşmanii poporului pentru a-l demoraliza şi a-l aservi; că era o crimă să smulgi din inima unui nefericit gândul consolator al unei providenţe care îl răsplăteşte şi să îl laşi fără călăuză şi fără înfrânare patimilor care îl degradează pe om, făcând din el un sclav netrebnic, şi că, în sfârşit, epicureismul monarhic al unui Helvétius ducea la imoralitate, la cruzime, la toate crimele. Şi, de când lecţiile unui mare cetăţean îl instruiseră, avea oroare de atei, mai ales când erau cu inima deschisă şi voioasă, ca bătrânul Brotteaux. În zilele care au urmat, Evariste a avut de judecat, rând pe rând, un fost, convins că acela distrusese grânele pentru a înfometa poporul, trei emigranţi care se întorseseră pentru a instiga la război civil în Franţa, două fete de la Palatul-Egalité, paisprezece conspiratori bretoni, femei, bătrâni, adolescenţi, stăpâni şi servitori. Crima era dovedită, legea categorică.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Printre vinovaţi se afla o femeie de douăzeci de ani, împodobită cu toate splendorile tinereţii sub umbrele apropiatului sfârşit, fermecătoare. O panglică albastră îi reţinea părul de aur, şalul de linon îi descoperea gâtul alb şi mlădios. Evariste a opinat în mod constant pentru pedeapsa cu moartea şi toţi acuzaţii, cu excepţia unui grădinar bătrân, au fost trimişi la eşafod. Săptămâna următoare, Evariste şi secţia lui au mai secerat patruzeci şi cinci de bărbaţi şi optsprezece femei.

Judecătorii Tribunalului revoluţionar nu făceau deosebire între bărbaţi şi femei, inspiraţi în această privinţă de un principiu la fel de vechi ca şi justiţia însăşi. Şi, dacă preşedintele Montané, impresionat de curajul şi frumuseţea Charlottei Corday, a încercat să o salveze alterând procedura, pierzându-şi astfel scaunul, femeile, cel mai adesea, erau interogate fără părtinire, după regula comună a tuturor tribunalelor. Juraţii se temeau de ele, suspectându-le vicleşugurile, obiceiul de a disimula, mijloacele de seducţie. Egalându-i pe bărbaţi în curaj, ele invitau prin asta Tribunalul să le trateze ca pe bărbaţi. În mare parte, cei care le judecau, mediocru senzuali, sau senzuali după propriul orar, nu erau de fel tulburaţi. Ei le condamnau sau le achitau pe aceste femei după conştiinţa, după prejudecăţile, după zelul lor, după dragostea mai domoală sau mai violentă pe care o aveau pentru Republică. Ele se înfăţişau aproape fără excepţie îngrijit pieptănate şi îmbrăcate cât de cochet le permitea nefericita stare în care se aflau. Dar puţine erau tinere şi încă şi mai puţine, drăguţe. Închisoarea şi grijile le ofiliseră, lumina crudă din sală le trăda oboseala, temerile, le scotea în evidenţă pleoapele veştejite, tenul cuperozat, buzele albe şi contractate. Totuşi, sinistrul fotoliu a primit adesea câte o femeie tânără, frumoasă în paloarea ei, atunci când o umbră funebră, asemeni valurilor voluptăţii, îi îneca privirile. Câţi juraţi nu se vor fi înduioşat sau iritat, văzând-o; în ce măsură, în taina simţurilor sale depravate, vreunul dintre acei magistraţi o fi scrutat cele mai intime secrete ale acelei creaturi, pe care şi-o închipuia vie şi moartă totodată, şi, tot alternând imagini voluptuoase şi sângeroase, şi-a oferit plăcerea de a

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE da pe mâna călăului corpul acela dorit, poate e mai bine să trecem sub tăcere, dar, dacă-i cunoaştem pe bărbaţi, nu putem să negăm. Evariste Gamelin, artist rece şi savant, nu-i recunoştea frumuseţe decât anticului, iar frumuseţea îi inspira mai mult respect decât tulburare. Gustul său clasic avea asemenea exigenţe încât rareori găsea o femeie pe placul său; un chip frumos îl lăsa la fel de indiferent ca şi culoarea la Fragonard sau formele la Boucher. Nu ştiuse niciodată ce înseamnă dorinţa într-o dragoste profundă.

Ca majoritatea colegilor săi de la Tribunal, le credea pe femei mai periculoase decât bărbaţii. Le ura pe fostele prinţese, acelea pe care şi le închipuia, în visele lui pline de oroare, mestecând gloanţe, alături de Elisabeth şi de Austriacă, pentru a-i asasina pe patrioţi; le ura chiar şi pe toate prietenele frumoase ale bancherilor, ale filosofilor, ale literaţilor, vinovate de a se fi bucurat de plăcerile simţurilor şi ale spiritului şi de a fi trăit într-un timp în care viaţa era dulce. Le ura fără să-şi mărturisească ura, şi când avea vreuna de judecat, o condamna din resentiment, crezând că o condamnă cu dreptate, pentru salvarea naţiunii. Iar onestitatea lui, pudoarea virilă, înţelepciunea rece, devotamentul faţă de stat, în sfârşit, virtuţile sale, împingeau sub tăişul ghilotinei capetele acelea înduioşătoare.

Dar ce-i asta şi ce să însemne acest miracol straniu? Până mai ieri trebuia să-i cauţi pe vinovaţi, să te chinui să-i descoperi în vizuina lor şi să le smulgi mărturisirea crimei. Acum nu mai există vânătoarea cu o mulţime de copoi, urmărirea unei prăzi sfioase: uite că victimele se oferă de pretutindeni. Nobili, fecioare, soldaţi, feţe publice se năpustesc asupra Tribunalului, smugându-le judecătorilor o condamnare prea înceată, cerând moartea ca pe un drept de care sunt nerăbdători să se bucure. Nu ajunge mulţimea cu care zelul delatorilor a umplut temniţele şi pe care procurorul şi acoliţii săi se epuizează să o treacă prin faţa Tribunalului: mai trebuie să le răspunzi nevoii de supliciu şi tuturor acelora care nu vor să aştepte! Şi câţi alţii, mai prompţi şi mai mândri, invidiind dreptul de moarte al judecătorilor şi al călăilor, se lo-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

vesc cu propria mână! Furiei de a ucide îi răspunde furia de a muri. Uite, la Conciergerie, un tânăr militar, frumos, viguros, iubit; a lăsat în puşcărie o iubită adorabilă care i-a spus: „Trăieşte pentru mine!”. El nu vrea să trăiască nici pentru ea, nici pentru iubire, nici pentru glorie. Îşi aprinde pipa cu actul de acuzare. Şi, din republican, pentru că respiră libertatea prin toţi porii, se face regalist, numai ca să moară. Tribunalul se străduieşte să-l achite: acuzatul este mai puternic; judecători şi juraţi sunt obligaţi să cedeze.

Din lecţiile Iacobinilor şi din spectacolul vieţii, spiritul lui Evariste, prin natura lui neliniştit şi scrupulos, se umplea de bănuieli şi de îngrijorare. Noaptea, pe străzile rău luminate, când se ducea la Elodie, credea că, prin fiecare răsuflătoare de pivniţă, vede teascul de tipărit asignaţi; în adâncul prăvăliei goale a brutarului sau a băcanului ghicea magazii pline ochi cu alimente dosite; prin geamurile strălucitoare ale birtaşilor, avea impresia că aude vorbele jucătorilor la bursă care pregăteau ruina ţării golind sticlele cu vin de Beaune sau de Chablis; pe străduţele infecte, le vedea pe prostituate gata să calce în picioare cocarda naţională în aplauzele tineretului elegant; peste tot, vedea conspiratori şi trădători. Şi se gândea: „Republică, împotriva atâtor duşmani ascunşi sau declaraţi, nu ai decât o salvare! Sfântă ghilotină, salvează patria!…”

Elodie îl aştepta în mica ei cameră albastră, deasupra Amorului pictor. Ca să-l avertizeze că poate intra, ea punea pe marginea ferestrei o micuţă stropitoare verde, lângă ghiveciul cu garoafe. Acum el o îngrozea, i se părea un monstru: îi era frică de el şi îl adora. Toată noaptea, strânşi nebuneşte unul în altul, amantul sângeros şi voluptuoasa fată îşi dădeau în tăcere sărutări furibunde. (continuare în nr. viitor: nr. 8/48/2015)

©Anatol France © traducător: Lucia Patachi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI TĂCEREA „Omul are nevoie de doi ani pentru a învăţa să vorbească şi de şaizeci ca să înveţe să tacă.”

Lion Feuchtwanger

Am primit cândva în dar o statuetă frumoasă. Emoţionată în acele clipe, am întrebat uimită: „Este Tacita?” „Tăcerea este căutată şi iubită de poeţi”, mi s-a răspuns. Îmi amintesc că am plecat cu ea în braţe, deşi era grea şi mă gândeam că mulţi dau tăcerii un nume expresiv, mai oportun, îi zic calitate; alţii însă îi zic virtute şi pot avea dreptate, pentru că sunt împrejurări când tăcerea implică o mare putere sufletească.

Iar poeţii sunt într-adevăr cei ce caută şi adoră tăcerea.

Tăcerea poate fi de câteva clipe pentru spălarea unui gând, pentru luminarea lui înainte de a fi rostit, dar există şi tăcere care merge în adâncul fiinţei şi care necesită mai mult timp de gândire, este tăcerea ca drum al creaţiei, în care există o intensă concentrare a spiritului, o gestaţie a gândului care se construieşte, se filtrează, se rotunjeşte, se luminează înainte de intrarea în lume prin cuvânt.

Tăcerea are legile ei, necesar a fi folosite atât în conversaţiile uzuale, cât şi atunci când intrăm în biblioteci, lăcaşuri de cult, teatre, săli de concerte etc. Comunicarea, în general, nu ar trebui să existe fără spaţiul de tăcere care permite reflecţia, trecerea gândurilor prin filtrul raţiunii, ca apoi să le poţi rosti. Filozoful italian Francesco Orestano (1873-1945) spunea că „există o artă a tăcerii nu mai puţin însem-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

nată şi eficace ca arta de a vorbi. A asculta şi a tăcea, a tăcea în mod deliberat, cu fermitate, în chip absolut, este o neobişnuită şi preţioasă regulă de viaţă şi un mijloc sigur de mari victorii.” Chiar regula monahală este „să nu începi să vorbeşti fără să fii întrebat”, cu scopul de a asculta, a reflecta asupra întrebării şi a da răspunsul cuvenit. Liniştea clipelor de tăcere este binefăcătoare atât pentru suflet, cât şi pentru minte. Poeţii iubesc tăcerea şi o consideră aducătoare de răspunsuri. Poetul-filozof român Lucian Blaga (1895-1961) pentru a reda imperiul liniştii, al tăcerii, mărturisea în versurile lui că aude „cum se izbesc de geamuri razele de lună”.

Tăcerea are glasul ei de înţelepciune, dar poate avea şi ascunzişul prostiei. Nu despre cel din urmă încerc să vorbesc, în cazul căruia chiar este nevoie a prelungi tăcerea şi a nu ieşi din spaţiul ei. Despre tăcerea ca înţelepciune au vorbit filozofii şi scriitorii, spunând că uneori tăcerea înseamnă putere şi profunzime, filozoful german Arthur Schopenhauer asemuind-o cu un copac de care atârnă fructul numit pace. Este necesar, ca atare, un frâu al limbii, timp în care gândul să discearnă vorbele. „Cel ce slăbeşte frâul limbii dovedeşte că e departe de virtute” spunea Pustnicul Avva Isaia (sec. al IVlea). A tăcea şi a vorbi se face cu măsură, spunea el, altfel şi tăcerea şi vorbăria pot face mult rău. Adică, să te înveţi cât poţi de mult să taci; să taci când gândurile se învălmăşesc în minte şi cer să fie exprimate în cuvinte! În timp ce limba este înfrânată, mintea gândeşte şi un simplu gest - un surâs, o privire insistentă, o mişcare a muşchilor feţii pot înlocui cu prisosinţă clipele mute. Uneori ne vine în ajutor, alteori ne dă de gol. Mă gândesc la poetul-filozof Lucian Blaga (1895-1961), la întâlnirea dintre el şi Iorga, descrisă de Blaga: „Ilustrul profesor scria la o masă, copleşit de manuscrise şi cărţi… da ordine, corecta (…). Mă simţeam în faţa unei uzine (…) Dar pe dumneata nu te interesează lucrurile astea, şi-a întrerupt pledoaria Iorga. D-ta eşti metafizician!” Da, cel care vorbea mult şi repede era Nicolae Iorga, omul dotat cu o memorie extraordinară, cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile! Şi Blaga era într-adevăr metafizicianul,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE copilul a cărui muţenie s-a manifestat până la patru ani şi căreia îi datora, după spusele sale, prematura tendinţă de interiorizare, de concentrare în sine. Povestea, tot el, că într-o noapte, ţinând mâna ruşinat peste ochi, a început să vorbească, până atunci însă „lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii”. Mai târziu, Blaga intra în minunata „robie a cugetului” în tăcerea mult dorită, deşi, din copilărie şi până la moarte a fost bântuit, după cum se exprima un critic, „de neliniştile metafizicii ale cunoaşterii, de setea năprasnică de a pătrunde cât mai adânc în tainele lumii, nestrivind «corola de minuni a lumii»“ - metaforă memorabilă. Cât priveşte tăcerea femeii, Blaga considera că femeia deţine un secret al existenţei, din vremea când Evei şarpele i-a şoptit ceva, tăcerea ei misterioasă fiind unul din misterele lumii: „…De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină/ şi-şi mişcă geana parcă-ar zice/ că ea ştie ceva,/ce noi nu ştim,/ ce nimeni nu ştie,/ nici Dumnezeu chiar.” Sigur că nu toţi oamenii sunt la fel şi nu toate femeile sunt tăcute, în momente în care ar trebui să fie!

Tăcerea a fost privită întotdeauna ca o putere. Din timpurile cele mai vechi găsim semne de adorare aduse tăcerii. Găsim astfel unele popoare care au amulete şi alte fetişuri reprezentând tăcerea. Invariabil, asemenea imagini înfăţişează o femeie cioplită dintr-o bucată de lemn sau alte materiale, stând dreaptă şi ţinând un deget la buze. Ideea este venită de la vechii Greci care celebrau pe Harpocrate, un tânăr efeb cu degetul pus pe buzele strânse. Divinitatea greacă, de fapt de origine egipteană şi adoptată mai târziu, a fost apoi preluată şi de Romani, spre a fi adorată ca zeiţă a liniştii, Tacita, nume propriu ce a constituit rădăcina lingvistică a substantivului existent în limba română; „tăcere”. O credinţă foarte răspândită cerea ca într-o anumită zi Cupidon să dăruiască un trandafir lui Harpocrate, drept răsplată că păstrase tăcerea asupra faptelor şi purtării mamei sale, Venus, şi pentru a-l stimula să tacă mai departe… Pe vremea aceea simbolul discreţiei era trandafirul. De aceea, la ospeţe, exista obiceiul să se aşeze pe masă un vas cu trandafiri, fiind o

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

invitaţie pentru oaspeţi să nu lase să le scape cumva vreo taină sub înrâurirea libaţiilor. Obiceiul a dispărut, amintirea lui a rămas însă sintetizată într-un proverb: „Să dezvălui vasul cu roze”, ajuns la unele popoare ca o expresie ce arată, în urma unei curiozităţi indiscrete, destăinuirea unor lucruri care ar fi trebuit să rămână pururi ascunse. Este bine, este rău? Cred că este şi bine şi rău. Este rău fiindcă rămâi cu sufletul încărcat, este bine, fiindcă nu orice vulgaritate pe care şi-o permite omul, trebuie dată în vileag, în public. Poate fi o neruşinare din partea acelui om şi poate, este mai bine a fi trimisă în spaţiul uitării, a se institui tăcerea, cu învăţământul de a nu fi repetat gestul vulgar.

Tăcerea a fost şi este o calitate preţuită şi ea trebuie dobândită de-a lungul vieţii, prin educaţie şi voinţă. Lecţia care trebuie învăţată este aceea că întâi trebuie să asculţi, ca apoi să te lansezi în conversaţii, păreri. Neam obişnuit prost de a vorbi prea mult, fără a trece gândurile prin filtrul raţiunii, a nu tăcea când trebuie. A tăcea înseamnă şi a-ţi stăpâni pornirile, furiile. Din cele mai îndepărtate timpuri stăpânirea de sine a fost importantă pentru oameni. Opus acestei calităţi este vorba explozivă, multă, asemănătoare mahalagismului, clevetirea, colportarea informaţiilor la adresa cuiva, atitudini frecvent relatate în opera dramaturgului nostru Ion Luca Caragiale, sub forma unor expresii vulgare, dar şi lipsa de respect într-un dialog, atunci când nu este lăsat celălalt să-şi termine ce are de spus şi i se taie fraza, ideea neputând fi exprimată în întregime. Când un om spune o prostie sau ceva necuviincios, observatorul oripilat de prostia omului, aminteşte proverbul românesc: „l-a luat gura pe dinainte”. Ce bine ar fi ca tot omul să ştie când să tacă, când să vorbească, să nu jignească, să nu tulbure atmosfera! Mă-ntorc tot la Lucian Blaga, iubitor al tăcerii, amintind un fragment din poemul Tainele iniţiatului: „Omule, ţi-aş spune mai mult,/ dar e-n zadar,- / şi afară de-aceea stele răsar/ şi-mi fac semn să tac/ şi-mi fac semn să tac.”

Politicienii pe care i-am avut de curând şi îi mai avem, au uzat de această impoliteţe, crezând că dobândesc superioritatea într-un

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dialog. Este o dorinţă de a epata, permiţându-şi libertăţi, cinisme, vulgarităţi în exprimare, eliminând astfel spaţiul necesar al tăcerii. De aceea au existat şi mai există în lume regi, sau conducători cu comportament regesc şi care uzează de un vocabular ales, din care sunt eliminate vulgarităţile, tonurile ridicate, se folosesc pauzele, tăcerile şi gesturile respectuoase în conversaţii. Filozoful Nietzsche avea dreptate când spunea că „libertatea prea mare fixează orizonturi strâmbe”.

Exemplul negativ dat „de sus”, a fost urmat cu credinţă de foarte mulţi politicieni, fiindcă puterea exemplului contează. E greu săţi păstrezi demnitatea, modestia, naturaleţea, de fapt simplitatea pe care o are omul ca o bogăţie, în asemenea condiţii, având conducători cu prea puţină frână în vorbire. Oamenii educaţi, integri care nu au suportat un astfel de comportament, au plecat din sfera politicului.

Fostul preşedinte s-a exprimat şi continuă să-şi exprime părerea asupra justiţiei, cu îndârjire, poate de mulţi neînţeleasă. Se uită sau se minimalizează faptul că doar atunci când domnia legii ne călăuzeşte, binele moral se poate înfăptui. Sigur, dacă moralitatea publică ar fi desăvârşită, nu ar mai fi nevoie de constrângeri.

Odată cu dezvoltarea simţului moral, autoritatea îşi va putea reduce activitatea, lăsând loc libertăţii, chiar şi a celei de exprimare. Acesta ar fi sensul progresului uman. Dar nu este cazul, nu este momentul. De ce nu există răbdare şi se forţează împiedicarea acţiunilor autorităţilor? În ce scop, se face acest lucru, ne putem întreba. Şi aceasta se întâmplă acum, când justiţia a dobândit încrederea societăţii în care trăim, când s-a realizat un mecanism judiciar capabil să condamne pe oricine ar fi el, când se doreşte a se face lumină în obscuritatea corupţiei. Chiar nu vrem să triumfe dreptatea? În ziarul DW din data de 8 aprilie 2015 am citit un articol intitulat Mahalaua eternă, în care se dă în vileag comportamentul fostului preşedinte al ţării noastre: „…Ce a fost bun, acum e rău, ce a fost de încredere, acum e suspect, ce a fost pur, acum e maculat. Această instabilitate şi nesiguranţă, această hegemonie a umorilor este însă trăsătura de bază a maha-

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

lalei, în care absolut nimic nu este cu adevărat respectabil şi unde totul poate fi târât în vârtejul invectivelor”.

Cu câţiva ani în urmă încheiam un poem cu cuvintele: „Istoria mahalalelor se repetă!/ Şi anii mei, anii tăi, anii copiilor noştri se duc...” Ar trebui schimbată gândirea, comportamentul, măcar al generaţiilor viitoare, de revenire la modestia, cugetarea şi bunul simţ al românului, calităţi preponderente cândva, la curăţenia şi înnobilarea sufletelor, măcar de acum înainte, după o pauză de aproape, în curând … un secol.

Pentru a evita să arunci gândurile urâte în faţa celorlalţi, întâi trebuie să realizezi că această exteriorizare este nepotrivită, să simţi şi să ai puterea de a da dovadă de o tărie de caracter – abţinerea. Să nu arunci cu pietre în apele care se vor limpezite! Să vorbeşti când trebuie şi ce trebuie. În rest, să taci! Tocmai această caracteristică – abţinerea - a fost aceea care a făcut ca tăcerea să fie preţuită dintotdeauna de gânditori. ©Vavila Popovici – Carolina de Nord

Ruxandra Popa36 -

Ruxandra Popa - n. Bucuresti; membru U.A.P: Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”; Facultatea de Arte Plastice sectia Pictura Monumentală şi Restaurare 1981-1985 – trei specializari, pictura monumentală, restaurare, profesor de desen 36

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

EUGEN COJOCARU „CAMIL PETRESCU“ NAŢIONAL DIN CLUJ

LA

TEATRUL

Naționalul clujean a oferit pe 30 aprilie 2015 o inedită premieră: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – adaptare a unui roman de referință al literaturii române, ce se poate măsura de la egal cu cea universală, în particular cu Marcel Proust - „mentorul creativ” al autorului. Este un act temerar „atacul” textual și regizoral asupra unui scriitor profund analitic spre a-l „vizualiza” și prezenta publicului de teatru. Ada Lupu, cunoscuta regizoare de la TN Timișoara, și-a asumat dificila sarcină dublă și o sală arhiplină aștepta nerăbdătoare și curioasă, dacă experimentul va fi încununat de succes.

Încă de la ridicarea cortinei a surprins decorul modernist, bazat pe mulțimea de panouri mari de oglinzi și perdele transparente atârnate, ce împărțeau rafinat scena în mai multe planuri, mai ales în adâncime. Pe parcursul piesei ne dăm

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

seama de esențiala și subtila lor funcție dramatică, în susținerea și relevanța acțiunilor prezentate pe scenă, dar și implicit-simbolică: oglinda ca „auto-reflectare” specific psihanalitic-camilpetresciană, pe care o preia, automat, și publicul. Armonizarea e perfectă cu perfida funcție dublă a perdelelor - ca un „Văl al lui Isis” ce ascunde, dar și conține esențele realității în care trăim. Restul decorului e simplu: o masă și scaune, la fel, transparente, așa cum vor deveni sufletele acestor personaje… Scenografia Iulianei Vâlsan încântă și derutează personajele și spectatorii, suplimentar, prin jocul rafinat al ridicării și coborârii lor, în funcție de întâmplările de pe scenă, așa cum e viața însăși, ceea ce creează un plus de mister și autenticitate suntem siguri că va fi nominalizată pentru Premiile UNITER și ar merita din plin să câștige.

Piesa începe și se axează de-a lungul a două ore pe disecția chirurgical-psihanalitică a evoluției unei iubiri/relații în cuplu: Ștefan Gheorghidiu – Sorin Leoveanu, în vârstă acum, își amintește în fața Psihologului/Dragoș Pop cum a început totul pe când era student în București.

Trecutul prinde, din nou, contur cu atâta forță, încât apar, mai întâi ascunși de „ceața perdelelor” amintirii: El - Cristian Grosu, tânăr și Ella – Ramona Dumitrean, și ea studentă, dau viață, pe parcursul spectacolului, amintirilor povestite Psihologului rece și distant, ce ar putea fi conștiința sa ce încearcă să se elibereze de trufia greșelilor tinereții ori a vechilor posesiuni și pasiuni, ca într-un „tratat de eliberare” kirkegaardian.

Inițial, relatează aparent detașat, inclusiv în plan scenic-corporal, pentru ca, treptat, să se „intersecteze” mai des și mai aproape de evenimentele și persoanele ce reînvie trecutul. Ștefan Actual (și Tânăr, îi botez eu, pentru a evita confuziile) intră cu tot mai multă pasiune în vâltoarea întâmplărilor și sentimentelor, crezute vindecate, și încearcă de câteva ori să influențeze a-posteriori cursul fatal de mult săvârșit. Ștefan Tânăr și Ella, atât de vii în mărturisirile lui Ștefan Actual, parcă bănuiesc, uneori, că e cineva în apropiere: e antologică scena dinaintea primului dans trădător, în care Ella îl simte real, ca o halucinantă intuiție premo-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nitorie, fiind singura dată când Ștefan Actual o (poate/crede că o) atinge - dar cursul unidirectional al timpului nu mai poate fi dat înapoi!

Totuși, e așa prins cu „jocul de-a trecutul”, încât dorește să-l modifice încercând permanent să se influențeze pe el, Tânăr, sau iubita sa.

Se simt, în primele 30 de minute, tracul premierei, complicate, desigur, de „jocul” sofisticat al oglinzilor și perdelelor, care trebuie să se coordoneze la secundă cu cel al actorilor, dar, din fericire, totul decurge „normal” și toți intră siguri în pielea personajelor întruchipate. Sorin Leoveanu îl interpretează pe Ștefan Actual cu siguranță, nuanțat, când lucid, când pasional reținut sau copleșit de regretele tardive și conștiința erorilor făcute. E normal, deci, ca Ștefan Tânăr/Cristian Grosu să fie un impulsiv, un naiv idealist aflat la cheremul mașinațiilor deputatului Nae Gheorghidiu – Ovidiu Crișan reușește un malefic rol simpatic-antipatic, gustat cu aceleași sentimente de public. Nu știu dacă e o indicație regizorală sau o „notă specifică” a actorului, dar Ștefan Tânăr e prea „plângăcios” în prima treime a piesei, amintind de „sentimentalismul edulcorat” specific teatrului și filmului de început de secol 20.

conflictului armat – colegii lui Ștefan Tânăr: Căpitanul Corabu/Emanuel Petran, Căpitanul Floroiu/Miron Maxim cu Căpitanul Dimiu/Radu Lărgeanu și șeful lor, Colonelul/Cătălin Herlo interpretează cu aplomb și siguri pe ei partiturile încredințate - totul fiind splendid reliefat prin proiecții adecvate pe uriașele „ecrane” oferite de oglinzi și perdele. Consecința e nu numai un mesaj estetic de mare rafinament coloristic, dar și simbolic: acțiunea piesei se unește cu jocul proiecțiilor într-un artistic întreg organic cu efecte superbe până la nivelul subliminal al spectatorului. E timpul să evidențiem rafinatul aport video al lui Lucian Matei; în acest mod, publicul asistă fascinat la un timp ubicuu – trecutul și prezentul sunt paralele, uneori, chiar, tangente, așa cum au descoperit marii scriitori moderni, Proust și Joyce, cu acel stream of consciousness.

Miron Maxim

Ramona Dumitrean realizează o Ella lucidă și pasională, în același timp, dozând subtil evoluția de la studenta ingenuă și adoratoare a inteligentului și cultului coleg student, la dama mondenă și sigură pe ea la sindrofiile pretențioase ale capitalei. Un singur reproș: trecerea de la „starea” de iubită se face instantaneu la cea de cvasi-vampă dansând lasciv-sexual în brațele unui cunoscut „cuceritor” de carieră – în viață nu se întâmplă așa.

Izbucnirea războiului nu face decât să complice situația cu Ella și acțiunea piesei se dinamizează prin flash-back-urile rapide ale

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Radu Lărgeanu

Pentru Verișoara lui Ștefan Tânăr, Anișoara, Romina Merei ne propune o savuroasă și dinamică damă mondenă, care nu are „taine” în saloanele bucureștene, asemenea soțului ei, Orișan – Cristian Rigman. Domnul G/Matei Rotaru, cuceritorul de profesie, face un rol la contrast cu ceilalți: e cinic, nepăsător și se achită cu brio de misiunea sa prin mijloace actoricești minimaliste. În distribuție mai avem Avocatul /Cătălin Codreanu și Anica/Altă femeie/ Servitoarea – Adriana Băilescu.

Muzica și ilustrația muzicală de Alin Stoianovici subliniază când discret, când copleșitor ductusul dramatic, iar inserțiile de dans cvasi-profesioniste supervizate de Horia Pop și Ioana Lascu (Compania de Tango Cluj) sunt o încântare.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Finalul e o mică apocalipsă personală pentru cele două personaje principale: Ștefan Tânăr și Ella sunt aduși în poziție de foetus, de Ștefan Actual, în două cuburi transparente la stânga și dreapta scenei, ca doi poli ai unor universuri paralele ce nu se pot uni niciodată, ca două „exponate” de muzeu pentru vizitatoriispectatori. Nesiguranța succesului era vizibilă și la final, când actorii priveau în sală, nevenindu-le să creadă că aplauzele frenetice sunt pentru ei.

Revenindu-și repede, au chemat-o și pe regizoarea Ada Lupu, primind împreună noile răsplătitoare chemări în scenă. Cu siguranță, va fi nominalizată și ea pentru premiile naţionale de regie și adaptare a unui roman, iar nouă nu ne rămâne decât să-i dorim să le câștige – are toate șansele!

Aducerea pe scena Naționalului clujean a acestui spectacol de excepție și reușita colaborare cu colectivul de aici a fost o inspirată alegere, iar publicul autohton nu poate decât săși dorească mai multe evenimente de acest calibru.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Bestsellerul Viaţa începe vineri

de Ioana Pârvulescu, lansat la Budapesta

Bestsellerul Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu a fosti lansat sâmbătă, 25 aprilie 2015, la Budapesta. Romanul a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru literatură, a apărut de curând la Editura Typotext din Budapesta, în traducerea Gabriellei Koszta.

Lăudat de critica literară și extrem de bine primit de public, romanul Ioanei Pârvulescu a apărut deja în limba suedeză și este în curs de publicare în engleză, franceză, bulgară, sârbă, croată, macedoneană și albaneză.

© Cojocaru Eugen http://ro.wikipedia.org/wiki/ Eugen_Cojocaru http://www.teatrulnationalcluj.ro/index.php?pa ge=actor&pid=67

Teatrul Naţional Cluj

„Viaţa începe vineri este în acelaşi timp un roman de epocă (acţiunea se petrece în ultimele zile din decembrie 1897), o anchetă poliţistă în jurul unei crime, o teleportare misterioasă şi o ingenioasă punere în abis. Plasat sub un motto din Unamuno – «Pentru că ceea ce vrei este viaţa aceea, şi asta, şi alta – le vrei pe toate» – acest pot-pourri romanesc nu se mulţumeşte să deschidă o fantă prin care să vedem ca la teatru lumea de la 1897, ci ne absoarbe în ea pe măsură ce autoarea o reinventează.”

Adriana Bittel, „Formula As “

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Viaţa începe vineri este un roman irezistibil, de o tulburătoare frumuseţe, scris cu o dezinvoltură, cu o naturaleţe şi cu o spontaneitate care nu lasă să se ghicească exerciţiul cronicilor optimiste/pesimiste sau atenta cercetare eseistică a «intimităţii secolului 19» şi care par a-şi avea sursa doar în imaginaţia suplă a autoarei, în fantezia ei creatoare.”

Evelina Oprea, „Vatra“ „Sunt de găsit, în structura Vieţii care începe vineri , mai multe voci, mai multe istorii insolite şi, mai ales, mai multe strategii narative decât în toată proza apărută la noi în ultimii ani.”

Pe stil vechi în stil nou şi retur de Cosmin Ciotlos.

„Cu câţiva ani înainte de 1900, zilele erau încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimişti şi credeau, ca niciodată înainte şi ca niciodată după, în puterea ştiinţei, în progres şi-n viitor. (...) Înainte de 1900, omul credea că Dumnezeu îl vrea nemuritor, în sensul cel mai concret al cuvântului. Nimic nu părea imposibil şi nici nu era. Toate utopiile erau permise.”

Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri

„Viața începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman polițist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câștigat dacă va uita de toate aceste categorii și-o va vedea pur și simplu ca pe o lume vie, plină de poezie și adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.“ Mircea Cărtărescu Personajele principale din Viaţa începe vineri sunt prinse în 2012 într-un nou roman, Viitorul începe luni.

„Autoarea creează, cu tenacitate şi ştiinţa dozajului tensiunii dramatice, o intrigă complicată, cu nebănuite fire ce leagă nevăzut personajele, oferind, de fapt, radiografia completă a unui secol: de altfel, metafora razelor Röntgen, recurentă în roman, nu e întâmplătoare, căci privirea multidimensională a autoarei străbate, pe rând, toate straturile societăţii de

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

la sfârşit de secol XIX, la fel cum cititorul pătrunde treptat în materialul multistratificat al semnificaţiilor romanului. Iar aceasta se suprapune perfect unei imagini amănunţite a Bucureştiului anului 1898, uneori panoramice, alteori surprinzând câte un aspect semnificativ, mereu cu o concreteţe şi o precizie a detaliului care sporesc senzaţia de veridicitate.”

Andreea Răsuceanu, „Observator cultural“

Cunoscuta scriitoare, eseistă şi traducătoare, profesor la Universitatea din Bucureşti, Ioana Pârvulescu este autoarea mai multor volume de eseuri şi romane, între care Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), Viaţa începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Viitorul începe luni (2012) şi a mult aşteptatului roman Inocenţii, aflat în lucru. Preocuparea autoarei pentru Caragiale s-a concretizat în două eseuri: În Ţara Miticilor. De 7 ori Caragiale (2008) şi Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011). „Că scrie studii cu aparat critic sau eseuri, poezii ori interviuri, prefeţe sau proze, Ioana Pârvulescu face din cuvinte atrăgătoare hărţi multidimensionale, pe care le poţi privi de aproape, de departe, sau în care poţi pur şi simplu intra. Descifrarea lor presupune un nivel normal de iniţiere, nimic prohibitiv aşadar. Trebuie doar să consimţi, adică să-ţi alegi unghiul dorit şi scara potrivită. Vei descoperi mereu una şi aceeaşi lume, dar cea mai bună dintre câte au fost în istoria României, explorată la infinit prin expunere suprapusă, etalabilă panoramic sau, dimpotrivă, stratificată pentru un efect de adâncime. În acest «joc», orice ale-gere este răsplătită.” ©Tania Radu, „Revista 22“

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Teii eminescieni cu flori de aur şi argint şi în iunie 2015 la Botoşani După ce de-a lungul anilor, festivitatea decernării Premiilor Eminescu pentru Literatură, Arte Vizuale, Colecţii şi Colecţionari – „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” – ale Editurii Geea Botoşani, fondate de publicista, scriitoarea şi editoarea Elena Condrei, a avut drept spaţiu de desfăşurare Teatrul „Mihai Eminescu”, Galeriile de Artă Geea, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani, iată că pe 13 iunie 2015, scena celei de-a XIV-a ediţii a constituito terasa de la „Curtea Veche” (unitate condusă de dna Elena Dascălu) din Centrul Istoric al municipiului. O opţiune inspirată, această manifestare în aer liber, în care rochia de mătase ca o pajişte smălţuită cu flori a Elenei Condrei, abundenţa florilor adevărate şi umbrelele galbene care amplificau strălucirea zilei generată parcă de chipul Poetului, l-au dus cu gândul pe unul dintre participanţi la Weimar, deşi la fel de frumos a sunat, rostită cu glas tare, şi supoziţia Elenei Condrei că Eminescu ar fi putut să-şi astâmpere setea într-o astfel de zi cu o bere la halbă cu guler, undeva pe aici, dacă nu chiar aici, unde ne chemaseră florile de aur şi argint ale teilor săi.

Decernarea Premiilor a fost precedată de o evocare a celor doi laureaţi ai „Teiului de Aur”, stinşi din viaţă nu de mult, artista plastică Dany-Madlen Zărnescu şi Nikos Blithikiotis, traducătorul lui Eminescu în greacă şi în

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

franceză, moment realizat de Elena Condrei şi de poeta Lucia Olaru Nenati. Amintirea lui DanyMadlen Zărnescu a fost adusă în prim-plan de Lucia Olaru Nenati, care a vorbit cu deosebită sensibilitate de „Grădinile mănăstirii”, ilustrată cu reproduceri după lucrările artistei, însoţite de pagini de cronică despre renaşterea Voroneţului scrise de Doina Cernica. Pentru Lucia Olaru Nenati, cartea a însemnat şi un mănunchi de laureate ale Teiului de Aur, cu Maica Stareţă a Mănăstirii Voroneţ, stavrofora Irina Pântescu, cu monahiile Elena Simionovici şi Gabriela Platon – protagoniste, cu cele două semnatare ale „Grădinii”, dar şi cu, adăugăm noi, prezentatoarea acesteia, Lucia Olaru Nenati. De asemenea, Elena Condrei povestind despre macii din lucrarea lui Dany-Madlen care va putea fi văzută anul viitor în expoziţia de la Galeriile de Artă Geea, cu prilejul ediţiei jubiliare, a XV-a, a omagiat-o cu, ofrandă, macul înflorit în grădina Domniei Sale, chiar în dimineaţa acelei zile.

După care participanţii s-au reîntors în miezul ei la decernarea Premiilor 2015, decise de juriul alcătuit din universitarul şi artistul plastic Dragoş Pătraşcu, preşedinte de onoare, artistul plastic şi poetul Augustin Eden, preşedinte, universitarul şi artistul plastic Constantin Tofan, artistul plastic, poetul şi editorul Vasilian Doboş, scriitorul şi omul de televiziune Grigore Ilisei, Mihai Cornaci, secretar al Societăţii Numismatice Române – secţia Botoşani, şi Elena Condrei, curajoasa iniţiatoare, sufletul acestei prestigioase instituţii particulare. Nu înainte ca Elena Condrei să mulţumească pentru sprijin Primăriei şi Consiliului Local Botoşani, reprezentate la manifestare de dna Daniela Aştefănoaie, dnei Elena Dascălu şi să salute prezenţa invitaţilor (între care i-am reţinut pe dnii Mihai Costin, preşedintele Societăţii de Numismatică din România, şi Constantin Huţu, de la Direcţia pentru Cultură), intelectuali, iubitori de poezie şi artă – „Eminescu şi-ar fi dorit să fie apreciat de astfel de oameni”.

La Literatură, Premiul şi medalia Eminescu „Teiul de Aur” au fost conferite scriitorului Constantin Parascan, laureat, între altele, al Pre-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE miilor Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România şi Ministerului Educaţiei şi Tineretului din Republica Moldova pentru volumul Ion Creangă – măştile inocenţei, Ministerului Culturii din R. Moldova, pentru Poveştile de la Bojdeucă (vol.

VI), în vreme ce „Teiul de Argint” i-a revenit poetului Cătălin Mihai Ştefan, de asemenea din Iaşi. Doi „Tei de Argint” au răsplătit la secţiunea „Colecţii şi Colecţionari” activitatea importantă în domeniu a dnilor Vasile Avramescu, din Râmnicu Vâlcea, şi Gică Mariţanu, din Botoşani.

Cu cele trei secţiuni deja menţionate, Premiile Eminescu ale Editurii Geea Botoşani au totuşi o anume flexibilitate, ceea ce a permis acordarea la această ediţie a unui Premiu pentru Publicistică – Premiul şi medalia Eminescu „Teiul de Argint” scriitorului şi publicistului Gruia Novac, din Bârlad, fondatorul Baaadului literar, revistă legată, ca şi „Teii”, de spiritul poetului Cezar Ivănescu.

Pentru Excelenţă (cu majusculă) în bogata activitate culturală a Domniei Sale, i-au fost conferite Diploma în rang de excelenţă şi medalia Eminescu „Teiul de aur”, universitarei Alexandrina Cernov, Membră de Onoare a Academiei Române, redactor-şef al revistei de istorie şi cultură Glasul Bucovinei şi directoarea Editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi. Dar „lista” meritelor dnei Alexandrina Cernov, toate subsumate luptei pentru conservarea şi promovarea identităţii româneşti în Regiunea Cernăuţi din Ucraina, este cu mult mai bogată. Venit special de la Cernăuţi pentru a-şi elogia fosta profesoară şi colega de idealuri, poetul Vasile Tărâţeanu, de asemenea Membru de Onoare al

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Academiei Române, a impresionat asistenţa cu enumerarea lor, fără certitudinea exhaustivităţii.

Aceeaşi Diplomă în rang de excelenţă şi medalia Eminescu „Teiul de Aur” au încununat numeroasele realizări ale orientalistului Dan Toma Dulciu, din Bucureşti, preşedintele Fundaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu” Bucureşti.

Finalul manifestării a fost consacrat lansărilor de carte. În „Eminescu nestins”, seria de autor a Elenei Condrei, „Românismul – destin şi moştenire Eminescu. Interviuri cu Ilie Şandru” şi „Un gazetar prin locuri eminesciene. Interviuri cu Traian Apetrei” au stârnit un interes firesc, fiind vorba de traducătorul şi editorul celei dintâi teze de doctorat dedicate în 1895 lui Eminescu, avându-l autor pe Elie Cristea, patriarhul de mai târziu al României, în primul caz, iar în cel de-al doilea – de un publicist, un om de cultură botoşănean, actualul director al Teatrului „Mihai Eminescu”. Cea de-a treia carte, „Omagierea lui Eminescu în colecţii de afişe” de Rozalia Barta, apărută ca şi celelalte la Editura Geea, în 2015, reprezintă o veritabilă comoară pentru iubitorii de Eminescu, carte pentru care cel ce i-a fost magister autoarei, neuitatul Constantin Mălinaş, ar fi avut, cu siguranţă, un cuvânt de sinceră apreciere. Încheiem, reamintind că proiectul ediţiei a avut parte şi de această dată de sprijinul Primăriei Municipiului Botoşani şi al Consiliului Local Botoşani şi aşteptând de pe acum, cu bucurie, ediţia jubiliară 2016, la care Elena Condrei, Doamna Teilor Eminescieni din Botoşani, a şi început să lucreze, ocrotită de vecinătatea Bisericii Uspenia şi încurajată de tot ce a realizat bun şi frumos până acum.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

©Doina Cernica

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POVESTEA IEPURAŞULUI DETECTIV

Mihaela Alexandra Raşcu Departe, într-un loc în care n-a călcat niciodată picior de om, se află ţinutul iepuraşilor. În căsuţele lor cu acoperişuri ţuguiate şi portocalii, semănând foarte mult cu morcovii, de dimineaţa până seara, iepuraşii potrivesc culori pe care le folosesc pentru a vopsi ouă. Cei mai mari şi mai puternici, se ocupă de transportul ouălor de la Trenuleţul-Morcoviu, care opreşte în Gara Morcovete în fiecare dimineaţă, fix la ora opt morcovi şi jumătate. Găinile au grijă ca toate transporturile să fie făcute în coşuleţe cu iarbă, ca nu cumva să se întâmple un accident nefericit şi să se piardă din preţioasa încărcătură.

Imediat ce trenuleţul este descărcat, ţinutul iepuraşilor prinde să fiarbă de atâta treabă. Iepuraşii sunt împărţiţi pe grupuri de culori şi se întrec să descopere modele care mai de care mai încântătoare.

Iepuraşii care trag linii au pensulele mai lungi decât propriile urechi, în timp ce iepuraşii care pictează picăţele au pensulele mai subţiri decât

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

mustăcioarele lor. Iepuraşii care trasează onduleuri se învârt în jurul ouălor ca într-un dans numai de ei ştiut, iar cei care pictează floricele, şi-au instalat atelierul direct în grădina de flori, pentru inspiraţie. Departe de toată forfota, la marginea pădurii, un iepuraş alb cu pete cafenii, priveşte trist agitaţia. El nu este primit în niciunul dintre grupuri. A încercat să potrivească vopsele, dar culorile obţinute de el erau atât de murdare şi de urâte, încât a fost nevoit să le arunce pe toate. A încercat să tragă linii, dar semnele făcute de el, erau atât de tremurate că nu puteau împodobi niciun ou de jucărie. Despre puncte, flori sau figuri geometrice, ce să mai spună? Modelele lui stârneau râsul oricărui iepuraş, chiar şi a celor mai mici, care încă învăţau tehnica încondeierii. Cel mai bine pentru el era să stea deoparte, să nu încurce şi să facă ceea ce ştia el mai bine, adică să caute urme în iarbă cu lupa primită în dar de la mămica lui. În timp ce ouăle vopsite frumos în zeci de culori, sute de nuanţe şi mii de modele erau clădite frumos în coşurile înşirate de la trenuleţ până în grădină, Relu-Iepurelu cercetează urmele lăsate de animalele pădurii, de insecte sau de păsări pe teritoriul iepuraşilor. Cum nu făcea altceva toată ziua, a devenit foarte iscusit în descoperirea urmelor şi obiectelor pierdute.

Dar iepuraşii erau foarte ordonaţi şi nu pierdeau prea des lucruşoare, aşa că Relu-Iepurelu nu era privit tocmai ca un iepuraş de soi. De aceea îşi strângea urechiuşele de fiecare dată când auzea cântecelul iepuraşilor:

Orice iepuraş de soi, Este-aşa cum suntem noi:

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Toată ziua colorează, Noaptea, modele visează. Întorcea codiţa şi îşi vedea de treaba lui, întristat că nu avea niciun prieten. Pentru el, zilele nu treceau atât de uşor şi de frumos ca şi pentru ceilalţi iepuraşi, dar asta nu schimba cu nimic faptul că nu putea picta. Într-una din zilele în care se adâncise în cercetările lui din pădure, se trezi cu Mica-Iepurica alergând după el şi strigând cât o ţineau puterile: - Relu! Ajutoooor!

Iepuraşul lăsă lupa şi o privi nedumerit.

- Ce s-a întâmplat?

- Trebuie să te întorci cu mine! Trebuie! Îi povesti pe nerăsuflate cum, de dimineaţă, au descoperit cu toţii că ouăle încondeiate dispăruseră cu coşuri cu tot. Ba chiar şi Trenuleţul-Morcoviu dispăruse din Gara Morcovete.

- Vopsele au dispărut? Întrebarea pusă de iepuraşul detectiv sună atât de profesionist încât Mica-Iepurica încercă să îşi aducă aminte toate amănuntele dispariţiei, care i-ar fi putut fi de folos lui Relu în investigaţia lui. Înţelegând că era un furt cumplit, petrecut chiar sub boticul iepuraşilor, detectivul se lăsă dus la locul faptei. Erau strânşi acolo toţi iepuraşii. Cei mari, speriaţi, îşi duseseră lăbuţele la boticuri, iar cei mici, lăcrimau în mustăcioare. Cu toţii îl priviră cu speranţă pe unicul detectiv iepuraş, Relu-Iepurelu.

- Dragi iepuraşi, îşi începu Relu discursul, sunteţi martorii unui mare furt, unic în istoria iepuraşilor. Vă rog să nu ieşiţi din căsuţele voastre şi să nu vă plimbaţi pe la locul faptei, aşa încât să pot culege probe şi să descopăr urme.

Voi porni o anchetă, aşa că, aceia dintre voi care au informaţii, îi rog să treacă pe la mine să dea declaraţii.

Văzându-l atât de implicat şi de sigur pe el, iepuraşii se liniştiră şi se retraseră în căsuţele lor. Mica-Iepurica se oferi să-i fie asistentă, să adune declaraţiile în dosare şi să-i facă piure de morcovi pentru a-l menţine în formă de-a lungul anchetei. Câţiva iepuraşi fură de părere că numai ursul putea să aibă o asemenea

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

putere încât să care mormanele de ouă şi trenuleţul.

- Nu există nimic care să-l lege pe Domnul Urs de hoţie, îi contrazise Relu! Urmele din jurul locului faptei sunt mai mărunte şi aparţin mai multor indivizi. Apoi, Domnul Urs este o persoană respectabilă care ţine regim de mai bine de un an, având în acest sens un contract pentru miere încheiat cu Doamna Albină. De ce ar avea nevoie de ouă vopsite?

Alţi iepuraşi dădură vina pe Cumătrul Lup, care se ţinea numai de farse şi care, era bine ştiut, ar fi fost în stare să înghită ouă cu tot cu coajă dacă ar fi avut ocazia. Şi pentru ei Relu avu contraargumente: Cumătrul Lup a devenit vegetarian de când i-a fost tăiată burta de către Doamna Capră-cu-trei-iezi. Mai mult, are nevoie de un regim de alimentaţie atent monitorizat, de care se ocupă chiar iedul cel mic al Doamnei Caprăcu-trei-iezi şi nu se poate deplasa pe distanţe mari fără să aibă dureri de burtă. Nu ar fi putut traversa ţinutul iepuraşilor cu coşurile de ouă în spate şi cu trenuleţul după el.

- Atunci cine poate să fie, îl întrebă Mica-Iepurica însoţindu-l în căsuţa lui, după ce reuşiseră să culeagă toate declaraţiile?

Relu-Iepurelu se scărpină cu lupa între urechi, mişcându-şi mustăcioarele.

- Am o bănuială! Trenuleţul nu poate merge decât pe şine, nu-i aşa? Coşurile de ouă sunt atât de multe încât nimeni nu le-ar fi putut transporta decât cu trenul, nu-i aşa? După urmele din iarbă şi după câte coşuri erau, aş zice că avem chiar un grup de hoţi, nu numai un hoţ!

Mica îşi duse înspăimântată lăbuţele la botic. De ce să dorească cineva să fure toate ouăle? Îl urmări cu ochişorii mari pe iepuraşul detectiv care scoase din dulap o lanternă şi un rucsac plin cu tot felul de unelte necunoscute pentru ea.

- Relu?!

- Ar fi bine să rămâi cu ceilalţi iepuraşi, ancheta poate deveni periculoasă!

Mica-Iepurica îl asigură că este foarte curajoasă şi că îi poate fi de folos de-a lungul cercetărilor. Se ţinu după el de-a lungul şinelor, până ce ajunseră în apropierea tunelului care

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE făcea legătura dintre ţinutul iepuraşilor şi ţinutul oamenilor. Relu aprinse lanterna şi pătrunse în întuneric, cercetând urmele de vopsea care se vedeau din loc în loc.

- Unele dintre ouă nu au fost suficient de uscate, iar hoţii au fost foarte grăbiţi. Iată, zise aplecând conul de lumină pe una dintre şine, aici e chiar o urmă de… iepure.

- Vaaaiii, ţipă Mica-Iepurica, este ceata lui Hoţ-Morcov-Cronţ!

- Şşştt! Se vede şi trenuleţul. Este oprit, aşa că, mai mult ca sigur, hoţii s-au pus pe numărat ouăle. Te rog să nu mai scoţi niciun sunet! Nu trebuie să ne simtă nimeni!

Erau cu toţii o duzină de iepuri de câmp, cenuşii şi înspăimântători, purtând eşarfe negre la baza urechilor. Cântau veseli în timp ce numărau coşurile:

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

putând să respire, iepurii hoţi cerură îndurare, fură eliberaţi şi alungaţi pentru totdeauna din ţinutul iepuraşilor. Din ziua aceea, nimeni nu se mai încumetă să fure ouăle atât de frumos colorate de iepuraşi, ştiind că asupra lor veghea cel mai straşnic iepuraş detectiv. Iepuraşii, în semn de cinstire pentru Relu-Iepurelu, îşi schimbară cântecelul. Acum, în ţinutul iepuraşilor se cânta aşa: Orice iepuraş de soi, Este-aşa cum suntem noi: Toată ziua colorează, Noaptea, modele visează, Pentru ouă minunate Care nu pot fi furate Căci le prinde urma Relu, Detectivul Iepurelu.

Orice iepuraş de soi, Este-aşa cum suntem noi: Toată ziua se distrează, Iar noaptea, furând, lucrează!

Relu-Iepurelu ştia ce are de făcut. Aşteptă în linişte, lipit de ultimul vagon ca numărătoarea să se încheie şi iepurii din ceata lui Hoţ-Morcov-Cronţ să obosească. De îndată ce sforăiturile lor răsunară în tunel, detectivul se strecură în locomotiva trenuleţului şi schimbă maneta de direcţie. Sub conducerea lui, Trenuleţul-Morcoviu prinse a aluneca înapoi, spre Gara Morcovete.

Nu mică le fu mirarea iepuraşilor de casă când se treziră cu încărcătura de coşuri cu ouă şi iepuri de câmp, direct sub boticul lor. Dar mai mare fu mirarea lui Hoţ-Morcov-Cronţ, care se trezi legat de tovarăşii săi, în mijlocul celor de la care se încumetaseră să fure. ReluIepurelu zâmbea, cocoţat pe unul dintre vagoanele trenuleţului, bucuros că ouăle frumos vopsite fuseseră salvate datorită lui şi că Mica-Iepurica devenise prietena lui.

- Acum că enigma a fost elucidată, zise el, să-i pedepsim pe hoţi aşa cum merită!

La semnalul său, iepuraşii prinseră să arunce cu ouă stricate în ceata lui Hoţ-MorcovCronţ. Abia când, mirosind cumplit şi nemai-

Autor: Mihaela Alexandra Raşcu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Tânărul care era invidios pe prinț Un tânăr care locuia într-un sat nu departe de curtea unui împărat era invidios pe prinț, un tânăr care era exact de vârsta lui, motivul fiind, viața de huzur a fiului de împărat. El auzea de la oamenii din sat sau chiar de la părinții săi ce isprăvi a mai făcut micul prinț la nu știu ce bal, ori la o partidă de călărie, ori prin bâlciuri sau târguri.

Tânărul de la țară muncea cam toată săptămâna ajutându-și părinții la gospodărie și se odihnea sâmbăta după-amiaza și duminica dupăamiaza. El ar fi vrut așa, după mintea lui, ca în timpul acesta când nu muncea să aibă și el activități ca ale prințului. Dar nu putea avea acestea; odată, fiindcă era sărac și a doua, fiindcă nici timp nu avea prea mult duminica dimineața fiind dus de părinții săi la Biserică. Este adevărat că părinții săi nu-l duceau cu forța la Sfânta Liturghie, el fiind un tânăr credincios și cu frică de Dumnezeu, căruia îi plăcea să se închine și să se roage.

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Dar tot avea așa o mâhnire gândind că în vremea în care el nu știe decât de Biserică, prințul era prin târguri cumpărându-și lucruri scumpe, pe la partide de călărie sau pe la comedii și bâlciuri. Într-o zi, după Sfânta Liturghie de duminică, auzi niște vecini discutând despre prinț și se apropie să audă ce zic aceia, care oricum povesteau în gura mare.

Fiul de împărat fusese în acea dimineață de duminică la bâlci și acolo a încălecat un ponei care a dat cu el de pământ atât de tare, încât la lăsat fără suflare. După ce și-a venit în simțiri l-au dus la doctori și aceștia i-au spus că va umbla o perioadă destul de mare în cârje căpătând mai multe beteșuguri.

Tânărul nostru auzind acestea - curios lucru! - dintr-o dată nu mai fu invidios absolut deloc pe prinț. Și-și dădu seama că își dorea multe din cele pe care le are prințul, dar nu și beteșugul său.

Averea și boala Unui om Dumnezeu i-a dat o slujbă bună și bine plătită, dar el nu credea. Apoi, cu voia lui Dumnezeu a cunoscut o femeie frumoasă, pe care a luat-o de soție, dar el tot cârtea împotriva lui Dumnezeu. Femeia rămânând însărcinată, i-a făcut un copil frumos, acesta a crescut armonios, era sănătos, deștept și primul la învățătură în clasa lui, dar omul tot nu credea.

Apoi a moștenit case și pământuri, Dumnezeu sporindu-i averea, dar el tot nu credea. Și a căpătat de la Dumnezeu și alte daruri, dar el tot se îndoia. Până într-o zi când omul nostru s-a îmbolnăvit - și văzând că nici femeia, nici casa, nici averea, nici faima de care se bucura nu-i folosesc când e bolnav - a început să creadă.

Povestiri incluse în cartea

NESTEMATE DUHOVNICEȘTI

vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Sumar luna iulie, nr. 7 (47), 2015 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Giorgio de Chirico – selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Pictori de azi: Interviul unei visătoare cu un pictor de îngeri – Dorin Macovei /p. 5 autor/reporter: Jeni Mateescu Galerie de imagini - Dorin Macovei /p. 8 Scriitori de ieri...: Ion Vinea /p. 11 Polemistul Ion Vinea - autor: Dumitru Hâncu /p. 11 Scriitori de azi: Trandafir Sîmpetru - autor: Aurora Ionescu /p. 15 Remember: Kapka Kassabova – poezii /p. 22 Enigme – Secretele Bibliotecii din Alexandria – autor: Horia Dumitru Oprea /p. 23 Călătorie prin Bibliotecile lumii – Biblioteca Naţională François Mitterrand /p. 27 autor: Dorina Litră, Piteşti Proză scurtă: Corina Militaru, Constanţa /p. 29 Remember: Edgar Allan Poe – poezii – traduceri: Mihu Dragomir şi Nicu Porsenna /p. 32 Restituiri: O epistolă necunoscută a lui Nicolae Crevedia – autor Nicolae Scurtu /p. 35 Remember: Anna Ahmatova – poezii – selecţie şi prezentare: Elena Loghinovskaia /p. 38 Incursiune în poezia română contemporană /p. 39 Nuţa Istrate Gangan, SUA /p. 39 Constantin-Nicolae Gavrilescu /p. 40 Şerban Elena, Bucureşti /p. 41 Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), /p. 42 Armina Flavia Adam /p. 43 Traian Vasilcău /p. 44 Veronica Pavel Lerner, /p. 45 Constantin Lămureanu, /p. 46 Maria Ieva, /p. 47

Cristian Emanuel Ştefănescu, /p. 48 Anca Florentina Popescu, /p. 49 Ştefan Jurcă, /p. 50 Amalia Elena Constantinescu /p. 51 Calotescu Tudor Gheorghe, /p. 52 Mihaela Oancea /p. 53 Costin Tănăsescu Ştefăneşti /p. 54 Agafia Drăgan, /p. 55 Alensis De Nobilis /p. 56

Pagini de istorie: C. Bălăceanu-Stolnici – Mă consider un om al locului şi timpului meu /p. 57 autor: Corina Pavel Roman foileton: Setea zeilor de Anatole France, continuare din nr. 6 (46) /p. 63 traducere şi note: Lucia Patachi Eseu: Tăcerea – autor: Vavila Popovici /p. 70 Pagină de cronică: „Camil Petrescu” la Teatrul Naţional din Cluj – autor: Eugen Cojocaru /p. 73 Bestsllerul Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu, lansat la Budapesta /p. 75 Evenimente: Teii eminescieni cu flori de aur şi argint şi în iunie la Botoşani / p. 77 autor: Doina Cernica Pagina celor mari pentru cei mici /p. 79 Povestea iepuraşului detectiv – autor: Mihaela Alexandra Raşcu /p. 79 Poveşti cu tâlc - /p. 82 Sumar /p. 83

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VII-2015 - nr.

7 (47)

Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Giorgio de Chirico Dorin Macovei Leonid Afremov Luisa Adela Toma

Mihai Cătrună Mihai Cătrună Carlotta Ceawlin Jeff Roland Designul copertelor: pictor Mihai Cătrună

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Nu uitaţi!: „Vă aşteaptăm cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com (v. pe site condiţii de publicare!).

Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare Revista apare şi pe suport de hârtie – pentru a intra în posesia ei vă rugăm să faceţi comandă la redacţie

Vă invităm să vizualizaţi revista pe: www. nomenartis.ro

Numarul 8 (48) va apare 10 august, 2015

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 84

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1.

2. nici nu vor 3.

Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare!

Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact ! Adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !