NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vorbeşte despre ministrul Nicolas Fouquet, geniul finanţelor din epoca lui Ludovic al XIV-lea, invidiat de acest rege, Regele Soare, şi arestat de D’Artagnan, condamnat la moarte mai întâi, apoi revenindu-se asupra hotărârii, la închisoare pe viaţă, şi înlocuit de Colbert. Rolul literaturii, al artei, în viaţa personajelor este punctat pe tot parcursul romanului, prin referiri la Eminescu, Macedonski, Rebreanu, Eliade, Cioran, Brâncuşi, ultimii trei buni prieteni cu Enescu şi cei care l-au însoţit şi pe ultimul drum pe compozitor. Muzica deţine, desigur, aria cea mai largă, aşa cum este şi firesc, şi ni se prezintă, în permanenţă, date referitoare la compoziţiile şi concertele muzicianului, precum şi premiile, elogiile, onorurile cu care a fost răsplătit Enescu toată viaţa, peste tot în lume, uneori, chiar de cei ce i-au fost discipoli, aşa cum se ştie din biografia sa. Două aspecte importante am dori să mai punctăm, capodopera sa „Oedip”, la care s-a gândit timp de peste 25 de ani şi la care a lucrat 10 ani, realizată în special, la Tescani, mai ales în perioadele în care nu susţinea concerte şi, deci, se odihnea alături de iubirea vieţii sale, Maruca, şi celebra secvenţă de pe front (pagina 270), în care Enescu face armele să tacă pentru a da glas muzicii, în interpretarea celor care se află chiar pe baricade diferite. Este o scenă extraordinară care dovedeşte rolul pe care îl pot avea artele pentru ca pacea să domnească peste tot în lume, uitând de orice orgolii sau lipsuri. Tot muzicianul şi, deopotrivă, Maruca sunt cei care duc în cercurile lor legende, mituri despre poporul român sau din literatura universală, dovedind iubire de neam, erudiţie şi talent. Despre seratele la care au participat, aflăm din descrieri deloc sărace, despre acel Paris al Balcanilor, cum au fost numiţi Bucureştii, şi astfel avem o reală imagine a ceea ce a fost considerată „La Bélle Époque”, imposibil de reiterat în alte timpuri. Pe lângă erudiţia autorului şi pasiunea sa pentru istorie şi arte, putem remarca la nivelul romanului procedeul utilizat în „Decameronul” lui Boccaccio sau în „1001 de nopţi”, inserţia şi alternanţa planurilor prezent şi trecut, dar şi tehnici moderne, evocarea, rememorarea, anularea cronologiei şi fluxul memoriei involun-
10-02. 2013 nr.18
tare, alături de prezenţa elementelor de jurnal sau a epistolelor (cum sunt, de exemplu, scrisorile Marucăi sau fragmentele din memoriile sale), tehnici pe care le regăsim la scriitorii Mircea Eliade şi Camil Petrescu. Stilul autorului este alert, epicul nu trenează, deşi pe alocuri se observă monumentalul în naraţiune, tendinţa de a scrie roman fluviu, asemeni marilor Tolstoi sau Balzac. Precizia, concizia frazei, fără alambicări inutile, doar uneori cu intercalări, opoziţii sau fraze incidente, topica ce reflectă uşurinţa construcţiei prozaice şi elocinţa autorului, discursul limpede, preferinţa pentru stilul indirect liber sunt tot atâtea trăsături ale artei narative a lui Ion Topolog, pentru care optează domnia sa, ca şi Rebreanu sau Preda. În concluzie, dragă cititorule, ai în faţa domniei tale, un roman total, o frescă a României din care reconstituim evenimente ce au marcat destinul tuturor românilor, autorul trecând în revistă ilustre personalităţi, precum Bibescu, Ghica, Sturza, Catargiu, regina Elisabeta, regina Maria, fără a uita de elita intelectualilor: Alecsandri, Maiorescu, Delavrancea, Grigorescu, Eminescu şi mulţi alţii pe care i-am evidenţiat şi mai înainte. Cu privire la istoria relatată cu atâta talent, dăruire şi pasiune, încheiem, menţionând din nou că acest roman reflectă opinia scriitorului, evident subiectivă, formulată, fără intenţia exhaustivităţii, pe baza izvoarelor menţionate în excipitul romanului. În final, nu ne rămâne decât să mulţumim autorului pentru că ne-a oferit prilejul, la moment de zăbavă şi de sărbătoare, să ne astâmpărăm setea de frumos, citind aceste pagini, din care am desprins tot ceea ce am precizat anterior, însă am dori să adăugăm că poate s-ar cuveni să aderăm (sau nu) la opinia lui Rebreanu, recunoscut drept un anticalofil, care la o expoziţie de pictură a rostit un discurs extrem de concis, dar inconfundabil pentru esenţa sa: „Adevărul omenesc este unul singur, însă expresia lui este multiplă”. prof. Ligia Ghinea
Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, spiritualitate Type the company address]
Page 65