Issuu on Google+


MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România

Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală

Prof. univ. Elena Loghinovski – România

Mircea Aurel Buiciuc - România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Ovidiu Cristian Dincă Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Marius Zincă, Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!


ANUL II, nr. 14 - Octombrie – 2012

- Număr aniversar – un an de la apariţia primului număr -

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

„A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens, semnificaţie. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tău.”

Osho

„Toţi gânditorii, fără a căuta ce are sfârşit sau început, sculptează aceeaşi stâncă: stânca infinită a artei.“

Victor Hugo

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

priile mele puteri, dar şi pe o profesiune pe care să o exercit cu seriozitate şi competenţă.

Foto: Dragoş Savu

Distinsul nostru membru de onoare dl.acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici a împlinit de curând venerabila vârstă de 89 de ani. „În ciuda vicisitudinilor istoriei şi a răutăţii umane de care m-am izbit, viaţa mea a fost o viaţă fericită...“ „De când am trecut de vârsta de 80 de ani, acum nouă ani de zile m-am considerat un privilegiat al soartei deoarece depăşisem deja atunci durata medie de viaţă de la noi, din vremurile acestea. De atunci am considerat fiecare zi, săptămână sau an ce au urmat drept un dar de la Dumnezeu pentru care îi mulţumesc. Am avut astfel prilejul să parcurg un lung traseu prin istoria noastră, traseu ce acoperă aproape un veac în care am trecut printr-un regim democratic, trei dictaturi şi un regim de tranziţie care pare a nu se mai termina. Am avut astfel o viaţă frământată plină de evenimente şi bune şi rele, o viaţă extrem de interesantă, care evident ar fi fost mult mai fericită dacă nu se abătea asupra noastră urgia regimului comunist care ne-a strivit venind de la răsărit dar cu îngăduinţa cinică a celor mari din apus. Graţie celor învăţate de la părinţii mei am reuşit să înving majoritatea greutăţilor deoarece am fost obişnuit să duc o viaţă cumpătată, ordonată fără excese sau derapaje spre zone extreme şi centrată de muncă. De mic tata mi-a spus că nu trebuie să mă bazez pe averea noastră, căci este probabil să vie vremuri în care aceasta nu va mai fi, ci pe pro-

De când am amintiri am vrut să fac medicina, şi niciodată nu mi-am propus o altă profesiune deşi în familia mea erau jurişti, diplomaţi şi ingineri. Am avut norocul să am profesori mari şi colegi de calitate, am avut voinţa să muncesc dârz şi cu toate condiţiile care nu au fost totdeauna bune am reuşit să devin un neuropsihiatru şi un geriatru care s-a impus în lumea medicală de la noi şi de afară. Nu a fost uşor, dar am avut mari satisfacţii. Miile de bolnavi pe care i-am vindecat şi sutele de pacienţi pe care i-am salvat de la moarte sunt o recompensă extraordinară. De asemenea şi faptul de a fi creat geriatria ca specialitate medicală în România (nu ca un domeniu al medicinii) este una din marile mele satisfacţii. Existenţa unei reţele de geriatri, de spitale de geriatrie şi de cabinete de specialitate este un dar pe care l-am putut face bătrânilor atât de greu încercaţi din ţara noastră. Medicina, şi mai ales neurologia, are o dimensiune teoretică ştiinţifică fascinantă dincolo de aspectele ei pragmatice. De aceea încă de la zorile carierei mele, sub îndrumarea maeştrilor mei, cărora le sunt recunoscător, m-am angajat şi într-o interesantă activitate ştiinţifică. Întâmplarea a făcut să mă angajez pe un drum nou - acela al interpretării funcţiilor sistemului nervos cu ajutorul matematicilor în contextul ciberneticii şi al teoriei generale a sistemelor. Sutele de lucrări publicate, volumele editate, comunicările făcute au adus clarificări noi privind creierul uman, al funcţiilor neurobiologice şi neuropsihice. Participarea mea la zeci de congrese din care pe multe le-am prezidat, toată această activitate mi-a adus multe, foarte multe satisfacţii personale şi o consacrare care a culminat cu intrarea mea în Academia Română. Acum la bătrâneţe nu am abandonat activitatea mea ştiinţifică pe care o continuu în domeniul antropologiei alături de colaboratorii din Institutul Francisc Rainer de Antropologie al Academiei Române al cărui director onorific sunt. Cred că unul din mijloacele de a-ţi asigura o bătrâneţe lungă şi frumoasă este să fii mereu activ. Una din dorinţele mele a fost să fiu dascăl. Am început încă din studenţie ca preparator şi asistent, dar din motive politice

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu mi-a fost dat să am în perioada comunistă nicio activitate didactică. De abia după 1990 am reuşit să reintru în această activitate în cadrul Universităţii Ecologice din Bucureşti unde predau şi acum trei cursuri de neuropsihologie, genetică şi antropologie. Este o mare satisfacţie să văd că am pregătit 22 de serii de studenţi, de asemenea am plăcerea să conduc doctoranzi şi postdoctoranzi. Posibilitatea de a transmite altora ceea ce ştii este un lucru extraordinar. Pot să plec satisfăcut din această lume. Graţie educaţiei primite acasă am avut şi o deschidere spre orizonturile culturii. Cred că niciun om, oricât de performant ar fi, nu este complet dacă nu dispune şi de o dimensiune culturală. Nu este neapărat nevoie să fie creator de cultură, dar este bine, chiar foarte bine, să fie un consumator de cultură sub toate aspectele ei. Nu trebuie să uităm că ceea ce defineşte specia noastră este în special latura ei culturală. Din păcate, am tristeţea să constat că trăim într-o epocă în care cultura este neglijată, marginalizată şi înlocuită de o kitschizare nefastă susţinută de societatea de consumaţie şi sprijinită de autorităţi, ceea ce va duce la o degradare a societăţii noastre. Această lipsă de cultură, a dus la ruinarea - printre multe altele - a reperelor morale. Asist cu mâhnire la corupţia care s-a întins ca o pecingine peste tot şi printre altele şi la teribila dezvoltare a consumului de droguri care a devenit o ameninţare pentru generaţiile tinere. Nici autorităţile, nici societatea civilă nu sunt suficient de motivate pentru a combate acest flagel. De aceea am înfiinţat şi conduc o fundaţie (CIADO) care luptă cu toate puterile de care dispune pentru a combate acest flagel. Este probabil ultima mea contribuţie la viaţa cetăţii. Cred că orice om de bună credinţă trebuie să nu stea nepăsător faţă de problemele sociale. Solidaritatea umană trebuie să fie privită ca un imperativ pentru comportamentul omului modern, nu ca o simplă noţiune de sociologie. Privind în jurul meu, cred că unul dintre aspectele care întunecă optimismul meu faţă de viitorul societăţii româneşti, este diluarea orientărilor spirituale şi amplificarea secula-

10- oct. 2012 - nr 14

rizării fie din convingere, fie din teribilism care merge uneori până la blasfemie. Viaţa spirituală este esenţială pentru condiţia umană. Ea a stat la baza dezvoltării istorice a popoarelor lumii şi a poporului român. Cred că este una din soluţiile majore pentru a ieşi din criza noastră în care aviditatea de bani şi de putere, şi lipsa de considerare faţă de normele etice şi juridice sunt caracteristicile esenţiale. Este şi soluţia pentru îngrijorătoarea destrămare a conceptului de familie care a stat din Paleolitic până astăzi la baza vieţii sociale a lui Homo sapiens. Personal am fost totdeauna un om credincios, ceea ce m-a ajutat foarte mult în viaţă oricât de paradoxal ar părea pentru un om al ştiinţelor exacte. Fac parte însă dintre aceia care consideră că între religie şi ştiinţă nu există contradicţii, ci doar o complementaritate. Privind în trecut pot spune că în ciuda vicisitudinilor istoriei, şi a răutăţii umane de care m-am izbit, viaţa mea a fost o viaţă fericită, frumoasă, extrem de interesantă şi deseori utilă. Am avut noroc de părinţi excepţionali şi de o soţie admirabilă fără de care desigur lucrurile nu ar fi fost atât de frumoase. Sper să ajung la aceleaşi concluzii la anul, dacă voi reuşi să ajung la vârsta de 90 de ani." Autor: Roxana Vintilă, Jurnalul Naţional

Un sfat pentru tânăra generaţie „O O ţară care n-are elite nu se poate afirma” (interviu cu academicianul CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI)1 – Stimate domnule academician, v-aş ruga pentru început să ne relataţi o amintire semnficativă din copilăria dumneavoastră. – Copilăria mea a fost plină de evenimente. Nu pot saleg unul semnificativ. M-am născut aici, la Bucureşti, 1

N.r.: Interviul a fost acordat regretatei poete şi învăţătoare Elena Marin, de la Şcoala Nr. 11 „Mihai Eminescu“ Piteşti, pentru revista „Aripi“. Din motive binecuvântate, considerăm că este necesar ca interviul să fie cunoscut de cât mai mulţi.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 4


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE am crescut şi am făcut prima clasă primară tot aici. După aceea am plecat la Stolnici, în judeţul Argeş. Deci unul dintre evenimentele importante a fost mutarea din Bucureşti la Stolnici. Evident că acolo, în judeţul Argeş, m-am format, am făcut şcoala primară şi liceul particular. Învăţam acasă şi dădeam examenele la Liceul Brătianu din Piteşti. Examenele erau foarte severe. Nu ştiu cum mai sunt acum, dar pe vremea mea erau de o severitate excepţională. – Cui credeţi că datoraţi calea pe care aţi ales-o în viaţă? – A fost un concurs de împrejurări. Cred că, în cea mai mare parte, o datorez părinţilor mei, care mi-au dat educaţia necesară şi exemplul lor de severitate, precum şi tradiţiei de familie; tatăl mamei mele a fost doctor, fratele lui a fost doctor, străbunicul meu a fost doctor, aşa că a existat o tradiţie medicală în familie. Deci, pe de-o parte tradiţia, pe de altă parte, educaţia. – Care dintre calităţile dumneavoastră înnăscute sau dobândite v-au ajutat cel mai mult să obţineţi ce v-aţi propus? – Toată viaţa mea am muncit. Am fost foarte muncitor. Am zis că la pensie mă odihnesc. Şi abia că acum muncesc şi mai mult, având şi mai multe funcţii. Aşa că această perseverare în muncă m-a ajutat cel mai mult. – Care au fost şi care sunt valorile după care vă ghidaţi în viaţă? – Din punct de vedere moral – în general, sunt valorile pe care mi le promovează ortodoxia noastră. Din punct de vedere social, sigur că formulele liberale au fost totdeauna formulele care m-au atras. – Care credeţi că ar fi formula generală a unei existenţe de succes? – Nu cred că există o formulă generală. Cred că există foarte multe formule. Omul poate să-şi satisfacă plăcerile sau să-şi îndeplinească cu o mare eficienţă

10- oct. 2012 - nr 14

misiunea sa în această viaţă prin mai multe „tehnici‖, prin mai multe procedee. Aşa că nu cred că se poate da o formulă generală. „S-a deteriorat învăţământul‖. – Se vorbeşte mult despre o criză de autoritate a profesorului. Cum se explică şi cum credeţi că se poate soluţiona această problemă? – Criza de autoritate a profesorului se manifestă în lumea largă, nu numai la noi. Ea ţine de mai mulţi factori. În primul rând, ţine de un lucru care mie mi se pare că nu este şi cel mai potrivit. Se acordă prea multă importanţă anumitor drepturi ale elevilor: dreptul de a contesta, dreptul de a nu fi pedepsit, dreptul de a mobiliza opinia publică etc., ceea ce scade foarte mult autoritatea profesorului. În al doilea rând, lipsa de cultură din mediul familial. Cea mai mare parte a familiilor s-au format în ultimii 20-30 de ani, cu un orizont foarte restrâns. Acest lucru se răsfrânge asupra copiilor. În al treilea rând, erorile mari pe care le face corpul didactic. Întâi, pentru că nu-şi fac toţi profesorii datoria aşa cum se cuvine. Apoi, trebuie să recunoaştem că există în rândul multor cadre didactice tendinţa spre corupţie. S-a deteriorat învăţământul. Pe vremea mea, dacă făceai un cadou unui profesor riscai să fii dat afară din toate liceele din România. Aşa era de sever. Aproape că nicio floare nu puteai să-i oferi profesorului, pentru că s-ar fi interpretat ca o încercare de influenţare a lui. Acest lucru a dispărut şi aceasta este în detrimentul elevilor, al profesorilor, al dezvoltării societăţii româneşti. – În ce spirit ar fi bine să ne educăm copiii pentru a-i pregăti cât mai bine pentru provocările viitorului? – Totdeauna le spun şi studenţilor mei că în primul rând trebuie să-şi facă o profesiune. Trebuie să ai o profesiune – indiferent care. S-o ai şi s-o faci bine. Asta se învaţă, se pregăteşte, nu se improvizează. În al doilea rând, se face apel la un set de valori pe care ni-l oferă morala noastră creştin-ortodoxă, care este o călăuză extrem de bună din acest punct de vedere. Iar în viaţa politică eu cred că este necesar un sistem

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 5


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de referinţă pentru a ne feri de orice fel de tendinţe totalitare. „Un om care n-are stres nu se poate realiza.‖ – Stresul reprezintă principala problemă a civilizaţiei actuale. Cum credeţi că se poate reduce influenţa negativă a lui asupra copilului de vârstă şcolară? – Nu sunt convins că stresul are un efect negativ. E adevărat că e neplăcut, că reprezintă o perturbare a echilibrului nervos, dar de cele mai multe ori are şi efecte creatoare. Un om care n-are stres nu se poate realiza. Realizarea noastră ca oameni se face tocmai prin această permanentă solicitare a mediului pe care trebuie s-o învingem şi care ne mobilizează toate capacităţile de reacţie. În istorie, se ştie că tocmai acele popoare care au fost supuse la stresuri au reuşit. Din confruntarea fiecărui individ cu stresul la care este supus se modelează personalitatea, se mobilizează resursele pe care le are deja genetic. – Spuneaţi că învăţământul s-a deteriorat. Cum vedeţi dumneavoastră reforma învăţământului? Ce aţi face dacă aţi fi ministrul Învăţământului? – Greu de spus! În momentul de faţă învăţământul suferă din mai multe cauze. În primul rând, sărăcia. Infrastructurile sunt complet inadecvate: localuri, material didactic, instrumente de care ai nevoie pentru demonstraţie. Toate acestea practic nu există. Un învăţământ modern trebuie să fie computerizat. Nu se mai poate concepe azi să formezi (cel puţin la nivel liceal) elev care să nu ştie să folosească un computer. Dar acest lucru lipseşte. În al doilea rând, profesorii sunt foarte prost plătiţi. N-au motivaţiile necesare. Pentru ca să-şi completeze banii recurg la meditaţii plătite, care îi obosesc, sau la alte mijloace nerecomandabile, asupra cărora nu mai vreau să insist. În al treilea rând, nu avem la ora actuală de la minister indicaţii precise, Legea Învăţământului este confuză, manualele sunt făcute uneori de oameni care nu sunt la catedră. Şi pe vremea mea erau manuale alternative, foarte bune. Însă toate acestea treceau printr-un filtru de oameni foarte bine pregătiţi, profesori care lucrau la catedră. Într-adevăr, acele manuale erau cu

10- oct. 2012 - nr 14

adevărat instrumente de lucru. Şi o altă problemă este lipsa de cooperare a familiilor elevilor în procesul educaţiei. Pentru că educaţia nu se face numai la şcoală, se face şi acasă. Un învăţământ de calitate ar impune ca toţi profesorii să dea concurs şi să fie aleşi numai aceia care au certe calităţi. – O problemă la ordinea zilei: relaţia computer – carte. V-aş ruga s-o comentaţi. – Este o problemă foarte dificilă, pe care noi, cei mai în vârstă, avem tendinţa să o respingem. Probabil că acelaşi lucru s-a întâmplat şi când s-a inventat tiparul. Mi-aduc aminte că, acum patru-cinci ani, într-o bibliotecă mare din Singapore nu erau cărţi. Existau doar computere. Îţi comandai cartea, o citeai şi dacă aveai nevoie de anumite pagini ţi se tipăreau. Aşa că personal sunt convins că, în următorii 10-20 de ani, cartea va deveni o raritate. Problema este destul de dificilă. Un computer este şi aşa destul de obositor (oboseşte ochiul), nu poţi face adnotări. Ar trebui o altă modalitate de contact între informaţie şi utilizarea ei. Dar computerul, internetul, biblioteca pe discuri pot înlocui biblioteca tradiţională, mai ales că este şi avantajul spaţiului, computerul spre exemplu ocupând un spaţiu foarte mic. – A fost Anul Eminescu. Consideraţi că tânăra generaţie percepe în alt fel poezia eminesciană? – Eu nu ştiu dacă nu cumva această problemă este artificial creată. Dintr-o problemă literar-artistică, culturală a devenit o problemă de mitologie românească. Eminescu este în panteonul marilor poeţi, dar este şi o figură mitică şi asta explică foarte mult situaţia. Evident, poezia lui este depăşită. Generaţia mai tânără găseşte rezonanţe mai mici faţă de înaintaşii noştri. Aşa cum rezonanţa noastră faţă de poezia medievală sau faţă de poezia antichităţii este mult mai dificil de obţinut. Sigur că există un Shakespeare care persistă şi astăzi în formă absolut acceptabilă, dar se intervine cu o altă regie, cu o scenografie modernă, tocmai ca să-l mai actualizeze. Aşa că fiecare generaţie îşi alege scriitorii săi, îşi alege operele sale, care pot fi alte valori. Nu le contestă pe celelalte. Ele rămân. Dar al-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tele vin, se adaugă şi constituie un fel de concurenţă pe planul aprecierilor estetice. Sigur, Eminescu ca poet, ca scriitor rămâne unul dintre marii poeţi, nu numai în compoziţia de poezie, dar în acelaşi timp rămâne un personaj mitic. Şi aceste două lucruri nu trebuie confundate. – Cum găsiţi noua apariţie „Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit―? – Personal, găsesc o indiscreţie. Este un fel de violare a secretului personal postmortem. Şi pot să vă spun că nu mi-a făcut nicio plăcere s-o citesc. Ei aveau corespondenţa lor personală, şi-au păstrat-o pentru că voiau să aibă nişte amintiri. Cred că niciunul nu s-a gândit că vor fi publicate vreodată. – Numele dumneavoastră este legat indiscutabil de geriatrie. Care este starea geriatriei astăzi? – Proastă. Foarte proastă. Întâi pentru că institutul sa degradat complet, apoi Ministerul Sănătăţii nu i-a acordat nicio importanţă. Eu am fost cel care a înfiinţat geriatria ca specialitate, dar nimeni n-o dezvoltă. Sărăcia enormă pe care o avem face ca spitalele de geriatrie, căminele-spital, să fie absolut sub nivelul de supravieţuire. „Va veni sigur şi timpul când vom opri exodul de inteligenţă.‖ – Sunteţi extrem de solicitat. Printre altele, sunteţi profesor la Universitatea Ecologică. Ce părere aveţi despre tânăra generaţie? Cum putem opri exodul de inteligenţă? – Este o generaţie de copii buni, care încearcă să înveţe. Bineînţeles, pădure fără uscătură nu se poate. Din cauza aceasta avem şi noi rebuturile noastre. Privind tânăra generaţie, avem două situaţii. În primul rând, mulţi tineri încearcă să se realizeze economic, fără studii universitare, fiindcă e tentant. În al doilea rând, cei care sunt foarte buni îşi dau seama că nu se pot realiza în ţară şi atunci aspiraţia lor este către străinătate. Aceste două situaţii persistă la ora actuală la nivelul tineretului; o lipsă de motivaţie, iar cei care sunt motivaţi în plus merg în străinătate numai pentru bani. Ei merg acolo pentru că au condiţii de

10- oct. 2012 - nr 14

lucru. Una este când lucrezi într-un spital în care lipsesc atâtea şi alta este să lucrezi într-un spital unde dispui de toată tehnologia modernă, de toate condiţiile. Sau ce poate să realizeze un inginer în industria noastră românească? Nu mai vorbesc de cercetare, care este la pământ din cauza finanţării. Dacă vrei să faci o cercetare ştiinţifică solidă în ţară, n-o poţi face decât la limitele obişnuite, adică prin doctorat. Problema este ca aceşti tineri să revină în ţară. Dar de obicei îşi fac o situaţie afară, se căsătoresc acolo şi revin destul de greu sau nu mai revin niciodată. Şi pe urmă este un fenomen pe care eu îl cunosc foarte bine. Unii care nu s-au realizat acolo trăiesc în mizerie, dar le e ruşine să vină şi să recunoască adevărata lor situaţie. Aici este un aspect asupra căruia merită să reflectăm. Va veni sigur şi timpul când vom opri exodul de inteligenţă. Trebuie să scăpăm însă mai întâi de o serie de mentalităţi, trebuie să scăpăm de o serie de oameni incompetenţi. Apoi trebuie să ne refacem baza economică, ceea ce este foarte greu, mai ales că populaţia noastră s-a învăţat să nu muncească. Nu poţi să refaci o ţară fără muncă. Mă gândesc la Germania, care s-a refăcut printr-o muncă extraordinară, sau la Japonia, care s-a refăcut muncind zi şi noapte, fără sărbători, fără concedii. Deci trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să se stabilească sistemul financiar-politic şi economic de integrare. – Un sfat pentru tânăra generaţie. – Singurul sfat este să muncească şi să-şi facă o profesiune. Eu dacă am reuşit să înving toate greutăţile regimului comunist, care a fost contra mea, este pentru că am muncit şi mi-am făcut bine profesiunea. De altfel, românul spune: „Meseria este brăţară de aur‖. Şi nu-i o vorbă-n vânt. Ai o meserie, eşti independent, poţi să construieşti după aceea şi alte domenii de activitate. Mai apare un aspect foarte important: latura culturală care vine peste latura profesională. Într-un fel se comportă un medic fără cultură şi-n alt fel se comportă un medic care pictează, scrie, care-şi dezvoltă spiritul cultural. În acest sens, eu conduc Fundaţia Excelsior, pentru „împingerea‖ înainte a copiilor supradotaţi pe plan cultural. Eu şi domnul Fătu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE facem acest efort. Noi, românii, avem o teribilă preocupare pentru copiii handicapaţi. Foarte bine! Dar să nu uităm copiii supradotaţi. Or, eu cred că o ţară care n-are elite nu se poate afirma. Prof. Elena Marin

10- oct. 2012 - nr 14

din crug ne vindem sincopate pârguri. Ne-am ars şi sufletul rănind amurguri, şi semnele heraldice din burguri. La ceasu-mplinirii Mă ninge o iarnă cu fulgii prea reci; simt gustul salmastru de lacrimi ce dor, mi-e dor de cărarea… de paşi pe poteci; nu pune, iubito, iubirii zăvor!

N.R. Am mai vorbit despre „Fundaţia David Petrovici pentru copii“, care se ocupă de copiii supradotaţi, la care vă puteţi adresa prin intermediul nostru!

La ceasu-mplinirii, sub zodie-stelară, adună-te-ntreagă aevea menirii; prin ,,ierbi‖ de şopârle aleargă sprinţară reală, nu ca-n visul închipuirii.

Materia respiră Materia respiră sfinţenie divină, cu cioburi din big bang e-mpresurată sfera; în mâini buchet să prind, ce fragedă lumină! hiperboreecă, aceeaşi hemisfera.

Vasile POPOVICI

Nemărginiri din capete de infinituri din minus înspre plus, iar de la plus la minus; grăbim pe căi lactee fără de zenituri spre lumea energetică din punctul Terminus

Mercantilizare Ne vindem roua, bruma şi izvorul şi sufletul la dracu‘ iar ni-l vindem, cu servitutea, frate ne cuprindem, prin noi nu se mai scurge seva, dorul. Ne vindem sentimente prin bordeluri şi tot ce-am mai avut înstrăinat-am, statutul de român iar preschimbat-am şi ne-arătăm la faţă-n multe feluri. Ne scoatem ţara la mezat prin târguri, netârguindu-ne, lăsăm din preţuri, în oase nu avem decât dispreţuri,

Jeff Rowland

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 8


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Serghei Esenin2 Câteva date biografice Născut într-o familie de țărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinții săi în copilărie și a trăit cu bunicii săi. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreținut muncind ca și corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an și jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus și a devenit un apropiat al poeților Alexandr Blok, Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev și Andrei Belîi. Esenin spunea că: „Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și Kliuev l-au învățat lirica― În 1915, Serghei Esenin a publicat prima sa carte de poezii, intitulată Radunița, urmată curând de Slujbă pentru morți (1916). Prin poeziile sale pătrunzătoare despre dragoste și despre viața simplă devenise unul dintre cei mai populari poeți din vremea sa. În 1916-1917, Serghei Esenin a fost înrolat în armată, dar curând după Revoluția din Octombrie din 1917, Rusia a ieșit din Primul Război Mondial. Crezând că revoluția va aduce o viață mai bună, a susținut-o pentru o perioadă scurtă, dar, curând, a devenit dezamăgit și, uneori, chiar a criticat regimul bolșevic în poezii ca Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit. În septembrie 1918, Esenin și-a înființat propria editură, numită „Трудовая Артель Художников Слова" („Compania de muncă a artiștilor cuvântulului din Moscova.") Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate romantică, s-a îndrăgostit frecvent și, într-o perioadă scurtă, a fost căsătorit de cinci ori. Prima dată s-a căsătorit în 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna 2

http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin

10- oct. 2012 - nr 14

Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri. În timpul epurării staliniste, Iuri Esenin a fost arestat și a murit în 1937, într-un lagăr de muncă forțată din Gulag. În 1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actrița Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, și un fiu, Constantin. În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansatoarea americană stabilită la Paris, Isadora Duncan3, o femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar el nu vorbea engleza. Au reușit să comu-nice în limba franceză și s-au căsătorit în 2 mai 1922. Esenin și-a însoțit noua și celebra soție într-un turneu prin Europa și prin Statele Unite ale Americii, dar în acest punct al vieții, dependența față de alcool scăpase de sub control. Adesea aflat sub influența alcoolului sau a drogurilor, în timpul unor crize violente de furie, Esenin a distrus camere de hotel sau a provocat scandaluri în restaurante, acțiuni care au avut parte de multă publicitate în presa lumii. Căsnicia cu Isadora Duncan a durat doar o scurtă perioadă și, în mai 1923, s-a întors la Moscova. Aici, are o relație cu actrița Augusta Miklașevskaia și se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o ceremonie civilă de îndată ce a obținut divorțul de Isadora Duncan. Relația lui Esenin cu Galina Benislavskaia s-a sfârșit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinucis la mormântul acestuia. Se spune că după moartea Galinei comportamentul lui Esenin a devenit tot mai dezechilibrat și, în același an, are un fiu, Alexandr, cu poeta Nadejda Volpin. Serghei Esenin nu a apucat să-și cunoască acest fiu, dar Alexander Esenin-Volpin a devenit un poet important și un activist în mișcarea dizidentă din Uniunea Sovietică a anilor 60, alături de Andrei Saharov și de alții. După ce s-a stabilit în Statele Unite, Esenin-Volpin a devenit un matematician respectat. Ultimii doi ani din viața lui Esenin au fost plini de rătăciri constante și comportament de alcoolic, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaşte și se căsătorește cu a cincea soție, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală și a 3

Despre care noi am mai „vorbit“ în numerele anterioare.(n.r.)

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, și-a tăiat venele de la mână și a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de țevile de la încălzire de pe tavanul unei camere a hotelului „Anglia‖ din Sankt Petersburg. Întâlnindu-l întâmplător pe Esenin în 1925, Vladimir Maiakovski nota: „Cu mare greutate l-am recunoscut pe Esenin. Tot cu greutate, i-am refuzat invitaţiile insistente de a merge împreună să bem ceva, invitații însoțite de fluturatul unui teanc gros de bancnote. Toată ziua am avut în fața mea imaginea lui deprimantă, iar seara, desigur, am discutat cu colegii mei despre ce sar putea face cu Esenin. Din nefericire, în asemenea situație, toată lumea se mărginește la discuții.― Potrivit memoriilor lui Ilya Ehrenburg, Oameni, ani, vieți (1961), Esenin era întotdeauna înconjurat de sateliți. Cel mai trist lucru era să vezi, alături de Esenin, un grup întâmplător de oameni care nu aveau nimic de-a face cu literatura, ci doar le plăcea (și le mai place) să bea vodca altuia, să se încălzească la faima altuia și să se ascundă în spatele autorității sale. Și totuși, nu roiul acesta negru l-a distrus, el i-a atras spre el. El ştia cât valorează ei; dar în starea lui, găsea că e mai ușor să fie împreună cu oameni pe care îi disprețuia. Serghei Esenin este înhumat în Cimitirul Vagankovskoie din Moscova. Mormântul său este marcat cu o sculptură din marmură albă. Cu toate că a fost unul dintre poeții cei mai îndrăgiți ai Rusiei și că a avut parte de funeralii îngrijite de stat, multe dintre scrierile sale au fost interzise de către Kremlin în timpul conducerilor lui Stalin și Hrușciov, dar în 1966 operele sale complete au fost republicate. În zilele de demult, de pe când noi eram copii, poeziile lui Esenin erau învățate pe de rost de elevi și unele au fost puse pe muzică, fiind înregistrate drept cântece populare. Moartea timpurie, antipatia elitei literare contemporane lui, iubirea oamenilor simpli, purtarea ieșită din comun, toate au contribuit la imaginea persistentă și aproape legendară a poetului rus. Poetul a fost tradus în limba română încă din anii '30, de către Zaharia Stancu și George Lesnea. Tălmăcirile lui Lesnea au rămas cunoscute ca fiind unele dintre cele mai reușite traduceri românești din lirica universală. George Călinescu a identificat influența lui

10- oct. 2012 - nr 14

Esenin printre poeții români Virgil Carianopol, Zaharia Stancu, Vladimir Cavarnali, George Lesnea, chiar dacă, în realitate, cel puțin un poet dintre cei enumerați mai sus (Carianopol) fusese, de fapt, influențat de Ilarie Voronca, un imagist puternic ca și Esenin. În perioada postbelică, influența lui Esenin s-a resimțit în poeziile lui Mircea Dinescu, ale lui Ioan Alexandru și ale lui Adrian Păunescu. Misterioasa şi sângeroasa moarte a poetului Serghei Esenin: sinucidere sau crimă?

Serghei Esenin

Cel mai celebru poet rus al secolului XX, Serghei Esenin, a fost descoperit mort în a treia zi de Crăciun a anului 1925, (la vârsta de 30 de ani) într-o cameră a hotelului Angleterre din Sankt Petersburg (pe atunci Leningrad). Era spânzurat de tavanul camerei şi avea mai multe crestături adânci deasupra palmei stângi. Cazul a fost clasat drept sinucidere, însă bănuielile că a fost de fapt o crimă mascată cu abilitate nu au dispărut nici în ziua de azi. E greu de distins acum între adevăr şi mistificările născute din imaginaţia înfierbântată şi paranoică a personajelor care au trăit acele vremuri. Faptele pe care le ştim cu siguranţă sunt puţine. În 1925, Esenin era celebru atât pentru poemele lui, cât şi pentru viaţa sa agitată. Proaspăt externat din spital, unde ajunsese din cauza unei depresii puternice, Esenin a părăsit Moscova şi a ajuns la Leningrad în ajunul Crăciunului. Avea gânduri mari. Vroia să se lase de băutură şi să lucreze la un roman, după cum îi mărturisise unei prietene. La Leningrad s-a cazat la hotelul Angleterre, probabil după ce a trecut pe la mai mulţi prieteni şi nu i-a găsit acasă. Din acest moment intrăm pe tărâmul fluid al amintirilor şi supoziţiilor. În seara zilei de 26 decembrie este vizitat la hotel de Wolf Erlich, un prieten poet. Acesta îl găseşte într-o stare de adâncă agitaţie. Esenin i-a înmânat o hârtie pe care scrisese ceea ce avea să fie ultima sa poezie. „E scrisă cu sânge‖, i-a spus el prietenului, acesta bănuind că vorbeşte meta-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE foric. S-au despărţit cu promisiunea că se vor reîntâlni dimineaţă. Văzând că nu mai apare, Wolf Erlich se întoarce la hotel a doua zi. Află de la portar că poetul îşi manifestase dorinţa de a nu fi deranjat. Până la urmă, pentru că Esenin nu dădea niciun semn de viaţă, au decis să forţeze uşa camerei sale. Scena care i-a întâmpinat înăuntru era de groază. Esenin era atârnat de o funie, cu mai multe crestături vizibile la mâna stângă. Era mort de şase-şapte ore, aveau să stabilească medicii ulterior. Hainele şi hârtiile sale erau împrăştiate prin toată camera, ca şi cum cineva le-ar fi răscolit. Erlich a realizat că abia atunci că poezia pe care o primise de la Esenin, intitulată La revedere, prietene, la revedere, chiar era scrisă cu sânge. Poetului i s-au organizat funeralii naţionale, însă mulţi dintre contemporanii lui Esenin nu au crezut în varianta sinuciderii poetului. Ştiau cu toţii de problemele pe care acesta le avusese cu puterea socialistă şi cu sinistra CEKA, precursoarea KGB-ului. În aceste condiţii nu e de mirare că mulţi au fost convinşi că poetul a fost ucis şi asasinatul a fost mascat într-o sinucidere. Adrian David Jr. - Editor - Adevărul Bucureşti

10- oct. 2012 - nr 14

Spulberat, omătul se despică. Pe-aşa lună, eu, pe-ascuns ieşit. Îndesându-mi cuşma de pisică, Casa părintească-am părăsit. Iaraşi sunt în locurile mele. M-au uitat? Sau minte mă mai ţin? Stau mâhnit, ca un gonit de rele, Reîntors la vechiul meu cămin. Cuşma mi-o frământ fără cuvinte, Sufletul prin gânduri mi-l deşir. De bunicii mei mi-aduc aminte Şi de-nzăpezitul cimitir. Toti vom fi acolo... Poţi să sameni Viaţa ta cu râs sau cu tumult... Pentru asta trag aşa spre oameni Şi-i iubesc pe toţi atât de mult. Pentru asta inima mi-i moartă Când privesc al anilor prăpăd... Vechea casă c-un dulău la poartă, Parcă ştiu că n-am s-o mai revăd.―

POEZIA DE ADIO La revedere, prietene, la revedere La revedere, prietene, la revedere. Dragul meu, în inima-mi rămâi. Despărţirea ce se prevede Promite o nouă revedere. La revedere, prietene, rămân tăcut Nu fi trist şi în sprâncene crunt – În această viaţă, a muri nu e noutate; Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât. *** „Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere, Raza lunii fâlfâie tăcut. Inima c-o molcomă durere Îşi aduce-aminte de trecut.

Mihai Cătrună – Amestec de gânduri

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

- Am mai povestit despre asta şi cine vrea să afle poate găsi în multe interviuri povestea apropierii mele de meseria de actor. Dragoste pentru actorie? Nu ştiu dacă „sufăr‖ de aşa ceva. Mie mi-e drag să dăruiesc fie pe scenă, fie în cuvânt, fie în zâmbet, fie în privire. De drag mi-e drag de viaţă, nu neapărat de actorie. A.G.: Când v-aţi dat seama cât de mare actor este Amza Pellea şi ce forţă este?

de Adalbert GYURIS Doamna Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962 în Bucureşti. A absolvit Academia de Artă Teatrală şi Cinematografică - Bucureşti, secţia Arta actorului, promoţia 1984, la clasa profesoarei Sanda Manu. Este fiica Domnicăi Mihaela, născută Policrat, şi a actorului român Amza Pellea (07.04.1931/12.12.1983). După terminarea studiilor, în perioada 1984-1987 a fost actriţă la Teatrul de stat din Piatra Neamţ, după care, între 19871999 a făcut parte din prestigioasa trupă a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra‖ din Bucureşti. Din 1999 a devenit liber-profesionistă. A participat la numeroase turnee din America de Nord, America de Sud, Japonia şi Europa. Joacă în limba română, franceză, italiană şi engleză. A primit de două ori titlul de „Cea mai bună actriţă de teatru din România‖. A interpretat 30 de roluri importante în teatru şi 20 în film. Am văzut la televizor o discuţie cu Oana Pellea şi am fost fermecat. Apoi am văzut un film cu dânsa şi m-am convins că are aură. Este un OM de excepţie, o femeie frumoasă, cu suflet curat şi o actriţă de mare clasă. ***

Adalbert Gyuris: Cum a fost copilăria cu doi oameni minunaţi alături, părinţii dumneavoastră?

Oana Pellea: Binecuvântarea vieţii mele sunt părinţii mei. Cum să fie copilăria? Rai, cu râsete multe, multă iubire, multă căldură, soare şi cu bunici şi părinţi ideali. Copilăria mea e contul meu de fericire. A.G.: Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs?

- Tata a fost tata pentru mine. Nu actor. Tata! L-am iubit ca pe un tot. Dintotdeauna pentru totdeauna. Cu cât trece vremea cu atât îmi dau seama cât de excepţional artist a fost. Admiraţia mea faţă de el creşte odată cu scurgerea anilor. Ca artist a fost excepţional, dar ca OM a avut Geniu. Geniu de a fi om de-adevăratelea e ceva foarte rar. A.G.: Când aţi realizat că sunteţi pe urmele tatălui?

- N-am realizat…, fiecare avem drumul nostru. Nici nu pot pretinde vreodată că sunt pe urmele lui. Nici nu vreau şi nici el n-ar fi vrut. Din când în când oamenii se uită la mine cu mare drag. Sunt bucuroasă că îmbătrânind îmi regăsesc părinţii în mine din ce în ce mai des… şi asta îmi place. Iată ce lipsită de modestie sunt… noroc că mai am mult, mult de muncit cu mine. A.G.: Când şi cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu?

- Din nou e vorba de regăsire şi nu de găsire. De readucere aminte. Am povestit în „Jurnal‖… Fiecare cred că avem o clipă de readucere aminte, de regăsire. Dumnezeu - e un cuvânt doar! Fiecare are reprezentarea lui despre ce înseamnă Dumnezeu. Important cred e să-ţi recunoşti limita şi să te minunezi că există CEVA care te conţine. E mult de discutat dar şi mai mult de cunoscut… A.G.: Cum a reuşit mama dumneavoastră să vă schimbe viaţa?

- Mama mi-a dat viaţa. Dar prin felul cum a ştiut să trăiască şi prin felul cum a ştiut să moară mi-a schimbat viaţa. Pare complicat dar nu e. Există o ştiinţă de a trăi frumos şi o alta în a muri superb. Drumul acesta numit viaţă se poate parcurge excepţional de fru-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 12


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mos. Mama aşa l-a parcurs. Şi a părăsit lumea împăcată, zâmbind şi într-o explozie de spiritualitate. Aşa am aflat că se poate şi muri superb. A.G.: Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un actor în general şi o actrită în special frumuseţea joacă un oarecare rol?

- Nu sunt frumoasă în canoanele modei… dar pot deveni superbă şi pot deveni foarte urâtă. Ca fiecare dintre noi. Depinde de ce am pe dinăuntrul meu. Interiorul unui om modifică „ambalajul‖. De foarte multe ori frumuseţea unei actriţe devine handicap în meserie. Nu am cunoscut această stare. A.G.: Credeţi că trebuie un loc anume pentru realizarea idealurilor artistice sau arta se poate face oriunde?

- Arta e universul pe care îl poartă cu sine un artist. Câteodată ai locul perfect de manifestare dar nu e timpul. Altădată e timpul dar nu ai locul. Câteodată le ai pe amândouă dar nu esti tu pregătit. Şi atunci? Ce rămâne important? Cred că important e să realizezi că talentul e un dar şi că el trebuie slujit cum se cuvine. Realizarea idealurilor artistice depinde de determinarea fiecărui artist. Unora le prieşte să creeze atunci când toate condiţiile sunt perfecte. Altora nu. „Câte bordeie atâtea obiceiuri‖. Shakespeare a înce-put să scrie - actor fiind - pentru că textele pe care le juca împreună cu trupa din care făcea parte, îl nemulţumeau… A început să creeze din nemulţumire. Atâta timp cât cineva are de dăruit din preaplinul spiritualitătii sale şi altcineva e dispus să primească darul – arta poate exista oriunde. Şi apoi copacii înfloresc oriunde e puţin soare. Da. A.G.: Cum vă simţiţi când jucaţi/lucraţi în străinătate?

- Mă simt excelent oriunde sunt primită cu respect. Îmi place foarte tare să joc în altă limbă pentru că e greu. Şi asta îmi place. Şi pentru că ador să cunosc alte culturi şi orizonturi umane. Iar când revin acasă voluptatea limbii române îmi încălzeste sufletul. Limba română este atât de frumoasă, atât de frumoasă…

10- oct. 2012 - nr 14

A.G.: După părerea mea cea mai frumoasă meserie dintre toate este actoria. E grea această profesie şi ce consum implică? Este răsplătit actorul român pentru munca sa?

- E o profesiune frumoasă. Grea? Atâta timp cât ceva îţi place nu cred că simti că ceea ce faci e greu. Consum? Da! Până la nivel celular. Se modifică tensiunea arterială unui actor când e pe scenă. De eşti răcit... pe parcursul spectacolului nu mai ai niciun simptom de boală, se modifică pulsul, etc. Nu se poate contoriza consumul unui artist. Răsplata materială a unui artist în România arată aşa cum arată economia României. La pământ. Sigur că drumul spre creaţie e important pentru un creator. Numai că satisfacţiile spirituale pe care le poate avea un creator nu ţin nici de foame nici de cald. Alţii spun că modul în care un popor îşi cultivă şi susţine valorile ar arăta gradul de civilizaţie … A.G.: În România filmul a făcut ca actorii să fie cunoscuţi, acum e la „modă” televiziunea. Ce părere aveţi?

- Nu m-a interesat niciodată moda. Eu trăiesc declarat în afara ei. Televiziunea e un instrument de comunicare. Ca şi radioul. E normal ca artiştii să facă televiziune. Eu de un an nu mă uit la televizor. Am auzit că se reia programul de teatru tv. Atunci îl voi deschide cu mare drag. Problema e că programele tv au prea puţini actori sau artişti… Din păcate au alte „specii‖… A.G.: Care a fost motivaţia de a scrie „Jurnalul”?

- Jurnalul l-am scris pentru mine. Să nu uit. Să nu mă uit. Sau să uit că trăiam ce trăiam adică starea de martor neputincios la boala cumplită a mamei mele şi moartea ei. Mult mai târziu a venit din partea doamnei Ioana Pârvulescu şi a editurii Humanitas propunerea de publicare. A.G.: Un OM ca dumneavoastră poate fi umilit? - Frumoasă întrebare. M-am simţit de multe ori umilită... Până în ziua în care am înţeles. Viul nu poate fi umilit. Doar Eul. Între viu şi eu – eu aleg viul fără eu. Se poate umili o pasăre sau un arbore? Răspunsul e prea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE complicat… Răspuns simplu - nu ştiu: dar cred că răspunsul complicat nu e departe de adevăr. A.G.: Stimată Oana Pellea mă bucur că ne-am întâlnit şi vă mulţumesc că aţi binevoit a-mi acorda acest interviu. Vă doresc să aveţi roluri care să vă aducă doar bucurii şi multe satisfacţii! Eu vă stimez şi vă iubesc enorm! ***

DONA TUDOR Când ne-am înfipt bornele în istorie, cineva ne-a pus gând rău. Fiarele timpului au răspuns ispitei. Turlele noastre împungeau doar cerul. Ascundeam în dangăte, cuvinte. Raiul pentru noi părea nepotrivit. Am optat pentru un iad util. Am stat în el, supravieţuind. Dacă mai stăm mult, se sperie iadul. Într-o existenţă milenară, să bagi frica în neamul lui Scaraoschi, înseamnă că nu s-a stins candela din fiecare. Vâlceanul Dumitru Drăghicescu, publică în 1907 prima monografie asupra sufletului nostru naţional, în lucrarea intitulată „Din psihologia poporului român‖: „Din punctul de vedere al întregului neam românesc, cea dintâi observare de făcut este că naţiunea română, propriu-zisă, nu este încă pe deplin făurită. Rolul formativ al istoriei noastre nu este dus până la capăt. Acest rol abia este jumătate isprăvit şi nu va fi pe deplin terminat decât atunci, când neamul românesc, în întregimea lui, va fi una, va alcătui o societate, fără bariere şi fără graniţe despărţitoare pe întreg teritoriul, pe care se împrăştie azi graiul românesc. Ca şi istoria, harta noastră, este neisprăvită, înjumătăţită şi este încă în aşteptarea statornicirii a celor de pe urmă contururi adevărate şi naturale ale ei. Harta noastră, care este desigur adevăratul substrat organic al sufletului nostru etnic, este oprită în cursul creşterii ei. Ni se înfăţişează ca ceva neechilibrat, fără bază temeinică, ca un edificiu inform sau cu forme şovă-

10- oct. 2012 - nr 14

ielnice. Ca atare, îi lipsesc organe temeinice, părţi esenţiale de structură. Trecutul nostru istoric, în loc să ne întregească, adesea ne-a mutilat. Corpul naţiunii noastre, organismul, din care trebuie să decurgă însuşirile sufletului nostru, fiind neterminat tot aşa ne aflăm şi sufleteşte. Suntem neisprăviţi geograficeşte şi istoriceşte, suntem nevârstnici din punct de vedere social. Şi această primă trăsătură a istoriei şi societăţii se răsfrânge foarte simţitor în sufletul nostru şi în produsele lui. Toate felurile de activitate românească, ştiinţă, literatură, arta noastră, agricultură, industria şi comerţul nostru poartă pecetea neisprăvitului. Activitatea noastră, sub toate înfăţişările ei practice şi teoretice, în toate ramurile, se găseşte în faşe, şi se zbate în greutăţile naşterii ei. Dacă, spre pildă, în Franţa, toate fructele minţii şi activităţii franceze poartă pecetea caracterului de isprăvit, al intraductibilului „fini‖, „acheve‖; la noi, toate roadele muncii noastre se înfăţişează sub pecetea neştearsă, fatală a neisprăvitului. A doua trăsătură mai pronunţată şi mai caracteristică a istoriei noastre , şi care se răsfrânge foarte simţitor în natura sufletului nostru etnic, este pasivitatea, rezistenţa defensivă, pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă, îndeosebi, istoria ţărilor române, din cele din urmă trei veacuri, cu prea rari abateri de la regulă, este o cheltuire de energie foarte mică în acte de rezistenţă resemnată şi de apărare pasivă, este o îndârjire de a nu ceda, a nu capitula cu totul. Luptele contra turcilor se fac cu pungile de bani; belşugul câmpiilor bogate înlocuie, faţă de turci, vigoarea braţelor oştenilor lui Mircea şi Ştefan. Reprezentanţii cei mai desăvârşiţi ai acestei epoci sunt Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, care îşi apără ţara şi lungile lor domnii cu regimente de pungi, încărcate cu galbeni şi trimise Sultanilor şi vizirilor. Această notă precumpănitoare a istoriei pătrunse adânc în sufletul nostru etnic şi dădu o culoare particulară înfăţişării lui în diferitele sale manifestări. Mulţumită acestui caracter esenţial al istoriei noastre, în firea românului nu s-a dezvoltat până acum, după cum avem să vedem, decât însuşirile negative, oarecum pasive şi defensive. Istoria n-a dat ocazie priincioasă dezvoltării bunelor noastre însuşiri, calităţilor noastre sufleteşti pozitive. ―

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE D. Drăghicescu nu avea cum să-şi închipuie cum vom ajunge noi să fim peste o sută de ani. În praful istoriei, pe drum, am pus seminţe. Ne-a înscris Dumnezeu pe lista cu îngeri.

Dona Tudor – realizator radio-tv.

MARIA COZMA Încotro România? Încotro cultura ei?4 Atunci când ne vom trezi la acest răspuns, ne vom apropia de Lumină. Până atunci va trebui să ne mai târâm în neputinţa întunecimii neromânească, gândindu-ne la nevoia de „reacţie‖ a retoricii culturii, prin ochiul vigilent al genezei, astfel încât să ştergem orice „manifestare bruscă‖ a perpetuării politicii prin incultură. Ochiul genezei, este „Intelectualul‖, care spune Mircea Eliade, „nu se bagă în politică, fiindcă politica este murdară‖. Şi atunci, mai bine să stea mocirlit în mizerie, spălându-şi faţa, nu şi mâinile, doar când trebuie să-şi lase urmele paşilor pe o pagină a istoriei ignorată de propriul ei timp. Şi nu suntem noi sigurul popor dezintegrat din propria lui istorie?! Avem nevoie de integrarea poporului în istorie. Lăsaţi de capul lor constituţional, nu s-a atras responsabilitatea nici politicianului, nici intelectualului. Primului, din raţiuni de înavuţire pe nedrept şi celui din urmă, rămas la fel, nu cel dintâi, din raţiuni de îndobitocire, spaţiul lui de a scrie, reducându-se la placarda de salarizare unde cu litere mari latine să putem citi tot nărodul prin ochiul aceluiaşi televizor: Greva Foamei. Privim cum vidul intelectual se suprapune pe cel istoric. Reverberaţiile vieţuirii ne separă prin tălăzuirea bătăilor inimii de respiraţia ideii şi duhurile noastre însufleţesc pe ruinele altor inimi de o mie de ani. De aceea a rămas ispita un fruct cu gust de Decebal şi păcatul devenirii născocirea unui reazem. Când ne vom rezema de noi? 4

(Din volumul „Luminile transfigurării”, Junimea, 2007, p.142)

10- oct. 2012 - nr 14

De nu am fi căzut pradă erorii fiinţării, poate am fi descoperit graniţa dintre fiorii echivocului şi regretului şi nu ne-am fi înstrăinat în noi înşine cu o lume împotriva ei. Ne-am ales cu o viaţă subterană ochită în fiinţa ta şi cu fiinţa ta ochită în subteranul lumii. Ce rugi ne pot izvorî gândul, pentru a înmuguri cugetul să plesnească raţiunea până polenul din ea să însămânţeze germenii culturii pentru a înfrânge neantul, dacă între inima şi gândul meu se întind deşerturile unei lumi întregi?! Câtă explozie şi câtă pudoare cosmică! Ce conştiinţe pot scoate întunecimile prezentului pentru a face loc culturii sub ţărâna sfărmată de spaime şi într-o explozie cosmică să faci acoperişul acestei lumi târâtoare prin retorica culturii. Strigi fără să strigi şi mori fără să mori într-o viaţă fără trezirea din Cunoaştere. Până unde se poate întinde parfumul orbirii? Când tot ce înseamnă politic va privi în ochii tăi cu Pupila mărită de cultură, abia atunci vom simţi cum se stinge vidul mizeriei din noi. Aş vrea să am copite de bou şi grai de măgar, să boncăluiesc în idei filosofice şi să rag în vers de poet: Retorica culturii Aş putea lumii să-i spun decât s-alerge Pe lângă boi, şi s-asculte cum Vorbeşte măgarul, mai bine să se-ntoarcă la ale ei rădăcini, înapoi pe Drumuri de fum, luând cu ea Baltagul, să taie Pădurea Spânzuraţilor, să ajungă la Fraţii Jderi, şi acolo Muma lui Ştefan cel Mare, să îi vorbească cum e să fii Cel mai iubit dintre pământeni, care înainte de Apus de Soare, timp ce se lăsa Sara pe deal a trecut pe la Moara cu noroc, să cunoască al dragostei val, şi Ion o iubi pe Mara ... cu foc, iar Luceafărul nestingherit îi privi păşind pervazul ... Amintiri din copilărie,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE au rămas Fiinţă şi neant, în timp ce Tristeţea de a fi, e Delirul lui Ştrengarul văilor ajuns Pe culmile disperării, încearcă în Iluzii pierdute să escaladeze Pământul uitării scufundat în noianul Silogismele amărăciunii, tocmai când venise tihnit Duminica Mare a lui Grigore Vieru. Chiar încă Nu te-ai priceput?!... Decebal către popor strigă, Deşteaptă-te române, cu bune şi rele De o mie de ani pe-acest pământ Se cântă „Somnoroase păsărele‖5. Cu fiecare zi suntem mai singuri, cu fiecare clipă suntem mai trişti. Până unde îşi poate întinde îndobitocirea graniţele-i sumbre şi atât de dulci pentru naivi?! Dacă am asculta cum respiră cerul; dacă am asculta cum respiră pământul, atunci poate groaza ce se întinde în peisajul imbecilităţii ar înălţa aburi ahtiaţi de flăcările zvârcolirilor noastre şi fiori de nebun beat de înălţare ne-ar mărgini teama de foame. Şi nu teama de hrană ne-a ţinut mai bine de o mie de ani în mediocritate? Câtă nevoie avem de a ne abandona în cunoaştere pentru a ne desprinde de vieţuire! Dar câţi dinte noi ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respiră Terra din nevoia de hrană spirituală a Culturii? Raţiunea a suferit mutaţii ontologige detractoare şi mulţumirea căutarea de sine şi nu ai cui să-i mai spui: Ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respiră Terra, în timp ce se-ntinde incendiul târând verdele din frunza-i 5

În ordinea în care sunt subliniate, titlurile reprezintă operele scriitorilor: George Coşbuc, George Coşbuc, Corneliu Ştefanache, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Creaţie populară, Marin Preda, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihai Eminescu, Ion Slavici, Liviu Rebreanu, Ion Slavici, Mihai Eminescu, Jean Paul Sartre, Emil Cioran, Marin Preda, George Coşbuc, Emil Cioran, Honore de Balzac, George Coşbuc, Emil Cioran, Theodor Codreanu , George Coşbuc, George Coşbuc, Andrei Mureşan, George Coşbuc.

10- oct. 2012 - nr 14

ce naufragiază la orizontul firii; vocea aurului negru e întărită-n sfârşire şi nici nu ne putem închipui cât de mulţi sunt sclavii ce aşteaptă să fie dezrobiţi de fericire. Pe un vid stingher s-ar abandona-n cunoaşteri, desprinzându-se de vieţuire, prinşi în panica plăcerii cu fiecare stea pe cer. Într-un strănut cosmic s-ar redeschide era, şoptind rupţi de lumină-n infinit: ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respiră Terra. Mulţi din cei care m-au cunoscut au încercat să sufle în jăratecul vieţii mele, crezând ca pot să-mi înţeleagă clipa. Dar atunci când mizeria socială îţi este risipită în sânge amorţindu-ţi gândurile, este imposibil ca cineva să poată să-ţi înţeleagă prezenţa şi te transformi într-o substanţă de Lumină ascunsă în craterul unui vulcan ce pluteşte în fluidul nopţii. Şi astfel, viaţa mea a ajuns o groapă de jăratec. Oare câţi se vor încumeta să sufle şi vor reuşi să scoată scânteile de care avem nevoie, să aprindem cugetul pentru a ne regăsi în normalitatea unei veţi care să se asemene cu cea umană?!... Mă simt străină de mine însămi şi în mintea mea năvălesc vorbele lui Mircea Eliade: „Mi se întâmplă uneori să mă simt «străin» de mine însumi şi atunci mă simt pe deplin fericit. Să fie acesta un simptom al transfigurării spre încarnarea supraomului lui Frederich Nietzsche sau simptomul unui confort al laşităţii?!― Mă gândesc cu profundă amărăciune şi consternare: ne lipseşte un partid de cultură care să dăruie alegătorilor carte, gratuit să scoată „Manualul de ataraxie‖, pentru a se înlocui gustul citirii plăcerii banilor cu gustul citirii plăcerii cuvintelor; ideologia acestui partid să fie cea de integrare a României în istorie a căror pagini multe dintre ele au rămas albe, ori împroşcate cu o cerneală amorfă a genezei. Altfel, infernul politicii sterile îşi va contura noi culmi ale neantului şi generaţiile viitoare vor fi înţesate de tentaculele tenebre ale aceleiaşi lumi abisale6. 6

Maria Cozma, Evadare din vidul tăcerii, Editura Junimea, Iaşi, 2005.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE După ce am adunat atâta izolare îmi este aproape cu neputinţă să cred că se vor găsi suficienţi mizantropi care să sfarme surghiunul ticăloşiei încropită în noi, ce ne-a prins paşii în necuvântare, regăsindu-ne din ce în ce mai mult printre necuvântătoare. Căci distanţa dintre înţelepciune şi instinct se măsoară cu introspecţia rătăcirii. Cum se explică că am nimerit toţi într-o junglă? Şi de ce aceasta ne ţine în obscuritate cu frica ideii de om terorist? Am găsit explicat în dreptul cuvântului „teroare‖ şi explicaţia: asuprire bazată pe intimidare. Atunci Leul din junglă ce este, dacă Elefantul îşi îmbălsămează spiritul pentru înveşnicirea clipei căzute în privirile stinse ale unei Rândunele ce a încetat să taie azurul?! Incultura îţi trădează caracterul când nici nu te-aştepţi; te dezbracă de viciile ascunse şi rămâi golit într-o „conştiinţă murdară‖7. Încep să apară bolile. Fiinţa din tine, inevitabil se scufundă într-un infern al gustului morţii, fără nicio ieşire de vindecare pentru că Mediocritatea este Mediul ei, unde deja îţi sunt prinse rădăcinile vieţii. De aceea consider mai mult decât necesar un CEC în alb pentru tineri compozitori care să „scoată la lumina zilei” Imnul Culturii Române al cărui drapel să flamureze pe Vârful Omu din Carpaţi, iar „Omu” să fie numit capitala lumii. Las toată viaţa mea introspecţia azurului pentru a se căuta cineva măcar să-l zgârie. Abia atunci vom fi siguri că am început să facem ceva pentru a scăpa de Mediocritate, pentru a ieşi din Agonia aceluiaşi neant unde stăm scufundaţi scafandri laşităţii aproape de un veac.

10- oct. 2012 - nr 14

Fiindcă flăcările-mi sunt impalpabile, nu m-au priceput ce cuget, intuind că în adânc sunt un crater, cineva a început să sufle mai mult, dar când lava albastră a început să curgă, revărsând lumini şi peste alţii, nimic nu a mai priceput. Şi viaţa mea rămâne în adâncul de jăratec, vorbind pentru toţi în şoapte, sau poate pentru alte vremuri ... Între timp altcineva suflă sălbatic, şi nicio scânteie nu-l trezeşte din neant, într-o natură cu ouă clocite nu poţi decât în propria umbră să tremuri. Totul e să faci o introspecţie, de vrei să te îmblânzeşti în junglă, citind cu mai multă atenţie te vei regăsi în aceeaşi viaţă, şi de-a dreptul te cutremuri conştient cum vin alţii să ţi-o smulgă.

Viaţa mea O groapă de jăratec e viaţa mea, toţi ce s-au plecat să sufle, s-au evaporat în aburi de chemare pentru a mă găsi... şi au sărit doar scântei de tăcere, nu au putut în aşteptarea lor să afle în care clipă a universului pot fi. 7

Mihai Cătrună – Furtuna /u/p

Frederich Nietzsche.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

Răstignire Azi mi-aş dori sã fug departe, Cât mai departe de voi, care Duceţi pe limbã piper, sare Ca sã loviţi cu mult mai tare…

MARIANA BENDOU V-ème poésie pour Ali : Il y a quelqu‘un Qui a volé mon cœur. Deux yeux noirs, visage brun Sont la source de ma douleur. Au voleur ! Au secours ! Crie ma pauvre poitrine. Mais personne ne répond, La Police fait bonne mine… Malheureuse dépouillée, Pourquoi commences-tu à pleurer Et que tu n‘ose pas voler Le voleur ? En as-tu peur ?!

A V-a poezie pentru Ali Există în lume cineva Care mi-a furat inima. Doi ochi negri, faţa brună, Sunt durerea mea nebună. Hoţii! Săriţi În ajutor! Strigă sărmanu-mi piept de zor. Dar nimeni nu pare să audă, Poliţia e şi ea surdă… Ce stai aşa , nefericită, Că ai fost prea rău jefuită? Ia încearcă tu, hoaţă mică, Să furi chiar hoţul… Îţi este frică?!

Dar trupul meu, lipit de cruce, Nu vrea nicicum sã se urneascã! Îi pare moartea mult mai dulce Decât o viaţã pãmânteascã. La ce e bun sãrutul Lunii, Cel întinat şi mincinos? Eu stau lipit de crucea lumii Şi nu mai pot privi în jos. Din inima strãpunsã îmi curge Pârâul vieţii, cald şi lin. Rãmân aici, lipit de cruce Cu ochii cãtre cer; amin!

Am învăţat Am învăţat Şi-nvăţ să ispăşesc, Pentru trădarea mea De nu ştiu când; Să te răsfăţ Minţind, Să ispăşesc Iar tu să nu mă porţi În gând. Să mă desfid, Purtând la orişice corsete Şi tandre plăsmuieli peste figură, Ca izbucnind, De după atâtea etichete, Să mă deguşti, Înşelătoare băutură.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

Dumnezeu 8

Oamenii bogaţi au făcut icoane, catapitezme-aurite şi strane, însă Dumnezeu n-a venit în locul astfel îngrădit. Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.

Cânt Cânt ca privighetorile oarbe. Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe. Atât de sus ne-nălţăm câteodată... Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoşată. Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu, aşa arde sufletul meu. Cred în zâne, în sfinţi şi minuni ; prieteni, nu-mi împletiţi cununi. Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea ; îi bănuiesc uneori puterea, însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit îngerului lângă mine ivit. Fă-mă să cânt despre oameni şi suferinţi, şoptesc cu buzele reci, fierbinţi, despre săraci, despre copii şi foame... Şi-n mijlocul cereştii mele spaime, întrezăresc cuvintele de foc, cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc. Apoi rămân singură. Nu ştiu nici eu de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.

8 Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași - d. 17 noiembrie 1944, București) a fost o poetă, prozatoare și publicistă română. S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iași. Debutează în 1932, cu versuri în revista „Licurici“ a Liceului de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu“ din Chișinău. A fost soția lui Eusebiu Camilar. http://ro.wikipedia.org/wiki/Magda_Isanos

În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci, făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci, cerându-le mămăligă şi ceapă. Era când câmpie verde, când apă. Alteori se făcea mic şi s-ascundea în floarea de finic, ori s-apuca să crească-n păpuşoaie, s-ajute furnicile la muşuroaie, să dea pământului mană şi ploaie. Avea atâtea de făcut Dumnezeu, şi oamenii îl plictiseau mereu, cerând unul pentru altul rău. Îi auzea strigând: „Pământul meu..." Îi vedea punând semn de hotar, ciopârţind, împărţind minunatul dar. Atunci se supăra. Pornea furtuna. Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind întruna, se făcea mare şi-nfricoşat, ca muntele cu păduri îmbrăcat. Până venea o pasăre la el. Codobatura, sau un porumbel, şi spunea : „Doamne, mi-a căzut puiul jos. Zi să se facă iară frumos, să răsară soarele şi să-l găsesc..." „Facă-se voia ta, sol păsăresc..." Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă şi s-apuca alte lucruri să facă.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sărută-mă Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns, Doar sărutarea ta ar fi în stare Să stingă focul rău ce i-a cuprins, Să-i umple de iubire şi de soare. Sărută-mi gura, buzele-ncleştate Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut. Îţi vor zâmbi din nou înseninate Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput. Sărută-mi fruntea, gândurile rele Şi toate îndoielile-or să moară, În loc vor naşte visurile mele De viaţă nouă şi de primăvară.

10- oct. 2012 - nr 14

de iarbă şi de flori la primăvară. I-o taină pentru ce i-a trebuit lui Dumnezeu acest clondir de sânge (dizgraţios şi greu de mânuit), când gândul se putea, de-o pildă, strânge, scânteietor, pe-aripa unui flutur, ori între două foi de trandafir, Care-s aşa frumoase când se scutur pe-al straturilor verde cimitir. De câte ori îmi simt putrezăciunea în care sufletul mi-ai răsădit, eu, Doamne, nu-ţi contest înţelepciunea, da-mi zic c-a şasea zi ai obosit.

Acuma cântecul s-a sfârsit Acuma cântecul s-a sfârşit. Nu ştiu de-i bine ori rău. Din frunze-am cântat. Dumnezeu, lângă mine stând, mi-a şoptit. De fapt nu era Dumnezeu, era pom. Şi câteodată-avea glas de om. „Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste câmpii dezmierdate şi creste..." Şi ca o pasăre neînvăţată m-am apucat să cânt. Eram mirată şi bucuroasă, şi nici n-am simţit cum trece anotimpul fericit! Zburaţi, cântece, zburaţi departe, scuturaţi-mă de pământ şi moarte, şi preamăriţi natura-n care încă e linişte şi-nţelepciune-adâncă. Strofele poetului bolnav De trupu-n care mă pândeşti, durere, m-aş despărţi cu inima uşoară, ca să răsar într-o împrăştiere

Mihai Cătrună – Seducţie / grafică

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 20


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Rămas bun, Romulus Vulpescu!

Autor: Victoria Anghelescu

A dispărut dintre noi unul dintre cei mai autentici şi rafinaţi intelectuali, poetul, prozatorul, dramaturgul şi traducătorul de elită Romulus Vulpescu. Personalitate spectaculoasă, interlocutor strălucit, celebrând mereu arta şi viaţa, navigând cu dezinvoltură între Dante şi Rabelais. Cu mulţi ani în urmă, genialul poet Nichita Stănescu scria despre prietenul său: „R.V. este unul dintre foarte rarii scriitori care sunt în acelaşi timp şi propriul lor personaj. R.V. este invenţia lui R.V., aşa cum Don Quijote este invenţia lui Cervantes... Ceea ce frapează peste tot cu constanţă e suavitatea vehementă, puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate al unei structuri rimbaldiene... întotdeauna delicat, strigătul este acela al sensibilităţii acute, convertită în parabole, în pilde, în aluzii şi uneori în mituri... Fantezia cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic şi absurdul cazuistic, umorul negru traversat nu o dată de melancolie‖. Un portret complet şi complex, căruia abia dacă i se mai poate adăuga ceva. Există în el scriitorul şi omul, intelectualul şi personajul îndrăgostit şi rănit de viaţă, iubitorul de cărţi, de bibliotecă şi efervescentul implicat în viaţa breslei şi a cetăţii. Mi-l amintesc, în anii ‗70, fermecând publicul, într-o seară, la Muzeul Naţional de Artă, cu o fină exegeză a operei lui Omar Khayyam şi recitând, cu voluptate „Lauda vinului‖. Mi-l

10- oct. 2012 - nr 14

amintesc, altădată, mai recent, la Uniunea Scriitorilor, perorând furibund împotriva agramaţilor şi intelectualilor improvizaţi stâlcind citate latineşti. Volumele lui de versuri, apărute la intervale consi-derabile (Poezii, 1965, Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970, Arte & meserie, 1979, Armura noastră cartea, 30 de poezii scrise şi rostite de autor, disc, 1986, Versuri (1948-1993), Vraiştea, 2004, Vechituri & novitale‖, 2005), sunt o încântare nu numai prin sunetul poemelor încărcate de dragoste şi de dramatice aplecări asupra declinului, dar şi pentru ochi. Artistul se implica cu talent şi originalitate asupra redactării cărţilor sale (şi ale altora), asupra aspectului lor grafic, într-un fel de apologie a artei tipografului. Cel care i-a tradus ca nimeni altul pe Villon sau poeţii Pleiadei medita în propriile scrieri asupra condiţiei umane, asupra înstră-inării de noi înşine şi de ceilalţi.

În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deşert de disperare. Versurile lui le-au murmurat, de multe ori fără să ştie cine este autorul, mii de oameni care au fredonat cântecele bardului Tudor Gheorghe. Polemicile, controversele, opiniile sale, nu odată incomode, au făcut obiectul volumelor „Zodia Cacealmalei‖ şi „Praznicul puşlamalelor‖. Să mai amintim „Exerciţii de stil (proză şi teatru)‖ şi „Procesul Caragiale-Caion (teatrudocument)‖, relevante pentru dramaturgul în care se ascundea o veche dorinţă de a urca pe scenă, dar şi pentru subtilul cunoscător al teatrului, dezvăluit, pentru cei care nu i-au citit volumele, în spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti, „Molto, gran' impressione‖, în care Romulus Vulpescu „conversează‖ cu umor şi nostalgie cu Costache Faca, Matei Millo şi Costache Caragiali. Împătimitul de limba română, ale cărei savori şi subtilităţi le cunoştea în profunzime, mărturisea odată, într-un interviu: „M-am împăcat mai demult cu gândul inexorabilei plecări obşteşti, deşi un alt gând, poate-acelaşi, nu-mi dă pace, stârnindu-mi neliniştea: viitorul limbii române. Mă tulbură destinul ei legat de veşnicia acestui neam binecuvântat de Pronie. Stră-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE daniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (mărturisit sau nu) doar un ţel: glorificarea limbii naţionale, bun patrimonial ce mi-a îmbogăţit existenţa - într-un fel trag nădejde pilduitor şi pentru alţi împătimiţi de aceeaşi dragoste. Căci am învăţat să-mi exprim gândul şi gândurile graţie unor dascăli iluştri de la care am deprins-o: atât barzii populari anonimi cât şi scriitori clasici şi contemporani, cu toţii rude ale mele din marea familie de creatori ai cuvântului românesc scris şi rostit. Dânşii mi-au sădit în suflet sentimentul patriei şi sensul eternităţii ei".

Romulus Vulpescu, fascinat de scenă

Dar gloria Romulus Vulpescu a obţinut-o cu traducerile sale. François Villon şi Rabelais, Dante Aligheri şi Alfred Jarry, Charles d‘Orléans şi Poeţii Pleiadei, braziliana Carolina María de Jesús sau poetul spaniol Marcos Ana. Traduceri delicate sau savuroase, semnate de un cunoscător imbatabil al limbilor autorilor respectivi, de un scriitor pentru care limba franceză nu avea secrete, indiferent de epoca în care fuseseră scrise operele. Regizorul Silviu Purcărete l-a evocat pe Romulus Vulpescu asociindu-l succeselor spectaco-lelor sale inspirate de Rabelais sau Jarry. „Literatură originală - poezie, proză, dramaturgie - au scris mulţi, mai bine sau mai prost. Eu sunt unul dintre ei. Cine garantează că peste 100 de ani, dacă viitorul omenirii va exista, lumea o să se bată pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu? Nicolae Manolescu nici nu m-a inclus în «Istoria literaturii» sale, dar sunt şi absenţe care onorează. Lumea însă - sper - va vrea să citească şi peste 100 de ani şi Rabelais, şi Jarry, şi Villon. Şi atunci nu-i mai bine să exist prin ei? Nu e problema să durez eu, ci să

10- oct. 2012 - nr 14

dureze ei! Să aibă cine să-i citească nu mai e problema mea. De-aia spun eu că literatura n-o face numai scriitorul…‖, afirma acest extraordinar tălmăcitor întrun interviu din „Jurnalul Naţional‖. Romulus Vulpescu, cel care spera că „destrămat în moarte,/ să mă prefac în colb de carte‖, a murit întro zi de septembrie. Lună pe care a cântat-o, cu acelaşi amestec de vrajă şi nostalgie care i-a dominat opera şi viaţa: „Septembrie arde-n păduri aurii, Se mistuie vara din pomi în pârjol. Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri. Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol: Septembrie cade-n septembrie gri Septembrie, septembrie gri Septembrie cald, nu muri, nu muri! Nu muri!‖ A murit un intelectual de elită, unul dintre puţinii rămaşi de o asemenea anvergură. Cu plecarea lui, cultura românească a rămas mai săracă.

Constanţa Abălaşei Donosă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Bujor Nedelcovici9: „Nu am aşteptat şi nu aştept nimic de la ceilalţi şi cu atât mai puţin de la criticii şi istoricii literari”

de Stelian Ţurlea

- Domnule Bujor Nedelcovici, aţi publicat mult, şi înainte, dar mai ales după ce v-aţi stablit în Franţa, în 1987. Cărţile dumneavoastră au fost premiate, aici şi în afară. De ce credeţi, totuşi, că numele dvs. nu se află mai mult în prima scenă? E cumva pentru că sunteţi un om inconfortabil, mai ales pentru adepţii corectitudinii politice? - Între prima perioadă, când am publicat cărţile în ţară, şi a doua perioadă, după ce am plecat în exil, există o continuitate, dar şi o diferenţiere. Mă refer la stilul şi maniera de a scrie romanele. În primele cărţi (Ultimii, Somnul vameşului, Faleze de nisip) am adoptat un „realism magic". Romanele au fost bine primite de critică şi mi s-au acordat mai multe premii literare. Începând cu romanul „Al doilea mesager" şi cele care au urmat, am abordat utopia, parabola, alegoria, stiluri mai puţin folosite în literatura română, care preferă o povestire simplă şi cu personaje autentice. Îmi amintesc doar de romanul utopic „Biserica neagră" al lui A. 9

Bujor Nedelcovici (n. 16 martie 1936, Bârlad ) este un romancier şi eseist român, stabilit din 1987 la Paris, Franţa. A absolvit în 1959 Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost avocat la Baroul de Avocaţi din Ploieşti, de unde a fost radiat din motive politice (după arestarea tatălui), fiind obligat să muncească timp de 12 ani pe diverse şantiere şi uzine din ţară: Bicaz, Braşov, Bucureşti. A publicat mai multe romane de succes. În 1981, romanul „Zile de nisip" este ecranizat („Faleze de nisip"), dar filmul este imediat retras în urma criticilor lui Ceauşescu. În 1982 devine redactorul-şef al „Almanahului Literar" şi şeful secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Romanul „Al doilea mesager", interzis de cenzura din România, apare la Editura Albin Michel de la Paris şi obţine Premiul Libertăţii oferit de PEN-Club Français. Acest roman a fost ecranizat în România de regizorul Mircea Veroiu în 1992, pelicula fiind intitulată „Somnul insulei". Din anul 1987 alege calea exilului, trăieşte la Paris, unde continuă să scrie. A obţinut mai multe premii româneşti şi străine.

10- oct. 2012 - nr 14

Baconski. Am devenit „inconfortabil" după ce editura şi cenzura (după doi ani de aşteptare) au respins romanul „Al doilea mesager". L-am trimis pe căi clandestine la Paris, unde a fost publicat la Editura Albin Michel şi a primit „Premiul libertăţii acordat de PEN Clubul francez". Atunci nu era folosită sintagma „corectitudine politică", ci aceea de sancţiune, pedeapsă. După două şedinţe la Uniunea Scriitorilor, am fost obligat să-mi dau demisia din funcţia de Secretar al secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ales de scriitori, iar munca era benevolă. Toţi colegii mei au votat pentru demisie, nimeni nu a contestat, iar unul dintre ei - după '89 - mi-a reproşat „erou am aşteptat, laş am găsit." Solidaritate între scriitori? Nu am aşteptat nimic de la ceilalţi şi, când am început o acţiune, ştiam că o să rămân singur. Am fost scos şi de la „Almanahul literar" şi mi s-a propus să public o carte. Am prezentat o culegere de povestiri (Oratoriu pentru imprundenţă), mi s-a cerut să scot o nuvelă, am refuzat şi atunci m-am hotărât să plec defintiv din ţară. Un scriitor care nu publică este un scriitor mort şi eu am refuzat să mor. În 1987 am părăsit defintiv România şi am cerut azil politic în Franţa. - Romanul „Zile de nisip" din 1979, ecranizat în excelentul film „Faleze de nisip", interzis expres la indicaţiile lui Ceauşescu, a fost una dintre cele mai bune cărţi ale acelei perioade. De ce nici măcar acesta nu v-a asigurat succesul printre confraţi? - Romanul „Zile de nisip" a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. A ieşit pe ecrane dar, după două zile, a fost retras din cinematografe. La „Conferinţa Ideologică de la Mangalia" din 1983, când Ceauşescu s-a referit direct la acel film, „confraţii" au tăcut din nou şi nu am fost surprins... Nici atunci şi nici acum. Poate chiar i-a enervat îndrăzneala mea... - Cum aţi reuşit să vă creaţi o imagine de intransigent, de necruţător chiar cu prietenii? S-a datorat polemicilor cu mulţi scriitori şi critici importanţi? Verdictelor dumneavoastră casante? Sau numai urmare a dosarului de Securitate pe care l-aţi prezentat în 2003 în volumul „Un tigru de hârtie"?

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 23


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Am făcut marea imprudenţă să cer dosarul de la CNSAS şi greşeala s-a agravat atunci când am vrut să scriu o carte („Un tigru de hârtie") despre tot ce am găsit în dosar. Am crezut că după aproape 45 de ani de comunism pot să ştiu ce se afla în „piviniţele Vaticanului securist". Am deschis „Cutia Pandorei" dar nu m-am grăbit. Timp de doi ani am încercat să vorbesc cu cei care dădeau rapoarte despre mine şi unii erau chiar prieteni şi scriitori. Şi iarăşi nu m-am grăbit şi când am publicat cartea, am scris despre informatori dar nu leam dat numele, ci doar iniţialele. Nu sunt „necruţător cu prietenii" şi nici nu am dat „verdicte casante". Am scris că nu judec şi nu condamn pe nimeni, chiar îi iert pentru că poate au fost condiţionaţi şi şantajaţi. Am vrut să înţeleg... neînţelesul comportamentului unora dintre ei. Evident, au sărit la atac şi m-au acuzat, insultat, denigrat... Nu am jignit pe nimeni şi nu am depăşit „linia roşie" pentru a divulga secretele din familiile pe care le ştiam. Până la urmă, am „aruncat cărţile pe faţă". Este adevărat că nu am putut să tac atunci când s-a lansat ideea „echidistanţei şi a disocierii dintre etic şi estetic", parcă un scriitor poate fi analizat doar din punct de vedere estetic, iar eticul poate fi exclus. Atitutinea „imparţial ca tot românul" trebuie depăşită printr-o poziţie clară şi responsabilă. În anumite situaţii nu există neutralitate şi nici imparţialitate. Se ignoră deliberat raportul dintre „creaţie şi creator". Scopul era foarte clar. Absolvirea scriitorilor care au făcut „pactul cu diavolul" şi lansarea ideii că „numai opera rămâne", idee care mai dăinuieşte cu străşnicie şi acum. Se pleca de la premiza că un scriitor este inocent şi nu are nicio răspundere morală, el este „par delà le bien et le mal". În polemicile avute am fost comparat cu Novicov, Moraru, ba chiar făcut „un Jdanov la Paris". Am zâmbit şi m-am amuzat... Mă străduiesc de douăzeci de ani să fac să se construiască un monument pentru scriitorii arestaţi, condamnaţi şi morţi în închisorile comuniste între '45 şi '89. Au fost 250 de scriitori. Nu am reuşit. În schimb, într-un parc din Bucureşti, s-a înălţat recent statuia unui poet hagiograf care a lansat ideea cultului personalităţii. La inaugurare, a ţinut un discurs un academician şi a fost prezentă şi o „faţă bisericească". Sunt atitudini şi

10- oct. 2012 - nr 14

acţiuni cu caracter de simbol şi simptom al unei epoci. Fără comentarii... - N-aţi făcut gesturi spectaculoase de contestare a fostului regim comunist, dar un roman al dumneavoastră interzis la noi a fost publicat şi premiat în Franţa. Cum aţi trăit ca scriitor interzis de cenzura din România? - Am vorbit despre aventura scrierii şi publicării romanului „Al doilea mesager", interzis de cenzura din România şi apărut în Franţa. Mă întrebaţi „Cum am trăit ca scriitor interzis de cenzura din România?" Răspunsul este simplu. Am trăit singur şi am continuat să scriu. De fiecare dată m-am salvat în literatură şi ficţiune, uitând intenţionat de realul, realitatea şi ostilitatea ce mă înconjurau. - Consideraţi că a fost o amăgire aşa-numita „rezistenţă prin cultură"? - Până la un punct, înţeleg această retragere în „rezistenţa pasivă", care dorea să evite compromisul, complicitatea şi duplicitatea cu puterea. Dar cred că acestă perioadă trebuia depăşită printr-o „rezistenţă activă" şi asumarea unei responsabilităţi raţionale şi de atitudine. Sau, cum zicea cineva: „Spune-mi cât risc ţiai asumat şi îţi spun cine eşti". Acum a apărut un alt concept pentru a asigura succesul unor scriitori din ţară şi străinătate care au publicat în complicitate cu puterea şi cenzura: „subversiunea retractilă" şi „subersiunea activă". Noi suntem „Maieştrii cântăreţi" şi găsim mereu o... găselniţă care ne poate acorda dreptul de a cânta osanale unor scriitori care vor să fie ridicaţi pe un podium al gloriei nemeritate. Şi s-a reuşit cu strălucire... - Aţi primit, aminteam, mai multe premii literare importante, inclusiv ale Uniunii Scriitorilor. Între ele şi pe cel de Chevalier de l'Ordre des Arts et Lettres. Ce au însemnat acestea pentru creaţia dumneavoastră? - Am primit premii literare în România, Franţa şi Statele Unite. Cele cinci cărţi publicate în Franţa (Le

second messager, Crime de sable, Le matin d'un miracle, Le dompteur de loups şi Le Provocateur) au fost

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 24


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bine primite de critica de specialitate de la Paris, din provincie şi chiar din alte ţări. Am fost comparat cu Zamiatin, Orwell, Huxley şi alţii. Nu comentez. (…) - În rarele dumneavoastră ieşiri în public aţi vorbit constant de lipsa noastră de solidaritate, mai ales printre membrii breslei scriitoriceşti. Continuă să fie astfel? Cum credeţi că se explică? - Înainte, când aveam „un singur adversar", am reuşit să-i invit acasă pe mai mulţi scriitori care au semnat memorii de protest pentru convocarea „Consiliului Uniunii Scriitorilor". Dar după aceea... „la guerre de chacun contre chacun". Un scriitor, compozitor, pictor este individualist, orgolios, megaloman şi îşi cultivă în exces personalitatea. Şi în trecut şi în prezent au fost artişti care au fost cuprinşi de un „delir de grandoare". Întrebarea dumnevoastră presupune o analiză mai largă, ce ar pleca de la inconştientul colectiv, ar trece prin actele de solidaritate care au fost de-a lungul istoriei şi până la recunoaşterea eroilor şi a morţilor sau a înfiinţării organizaţiilor civile de întrajutorare. Pe scurt, poate nu avem încă o cultură a fraternităţii şi a comunităţii spirituale şi umane. Dar... să sperăm că vom dobândi alteritatea necesară de care avem atâta nevoie. - Trăiţi de mai bine de 25 de ani în Franţa. De ce nu reveniţi în România? - După '89 am vrut să mă întorc în ţară împreună cu fratele meu, care locuia la Geneva. După ce au trecut câteva luni, am înţeles că puterea politică a fost „recuperată" de cei care şi-au „schimbat şapca şi vesta". Evenimentele care s-au desfăşurat de atunci şi până în prezent - 2012 - m-au făcut să nu regret. Vin în ţară de două ori pe an la „Târgurile de carte" şi îmi este suficient... - V-aţi păstrat ironia şi sarcasmul. Credeţi că aţi strigat vreodată în deşert? - Umorul şi ironia mi le-am păstrat, mai puţin sarcasmul şi în orice caz nu cinismul şi am respins superficilitatea care refuză să nu ia nimic în serios, grav sau

10- oct. 2012 - nr 14

tragic şi de multe ori se transformă în deriziune şi chiar... „băşcălie". - Seria de Opere complete, şapte volume, publicată la Editura Allfa, se încheie cu un masiv interviu-confesiune în dialog cu Sergiu Grigore „Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici?" Dar chiar după acea carte, rămâne impresia că n-aţi spus totul. E o impresie reală? Ce n-aţi spus şi e foarte important? - Am avut şansa ca Editura ALLFA să publice „Opere complete" (7 volume - 5.500 de pagini) şi cred că sunt poate singurul scriitor în viaţă care are bucuria să privească în bibliotecă toate cărţile care le-a scris de-a lungul vieţii. Este o bună ocazie de a prezenta întrea-ga mea gratitudine dlui. Mihai Penescu, directorul editurii ALLFA şi fostului redactor-şef, Augustin Frăţilă. „Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici ?" este o carte de interviuri care se încadrează pe linia „Jurnalului infidel" care nu sunt confesiuni sau memorii. M-a interesat mai puţin viaţa mea interioară cu bucuriile, iubirile şi depresiile inerente, şi mai mult meditaţiile asupra unor evenimente istorice, a lecturilor şi a problemelor de ordin teologic şi religios. În cartea amintită de dvs. am spus ce mi s-a părut important în traseul de viaţă personală şi în acela al cărţilor pe care le-am scris. Dincolo de toate acestea, pentru mine a fost esenţială căutarea unei sens, a unei semnificaţii şi a unui răspuns la întrebarea: „Ce am făcut eu din viaţă şi ce a vrut Dumnezeu

să facă pentru a nu-mi trăda vocaţia de scriitor?"

- Cum ar trebui să înţeleagă cineva care abia acum începe să vă citească opera afirmaţia extrem de dură „M-am săturat de mine şi de ceilalţi"? - Sincer să fiu, nu mai ştiu când şi unde am scris această frază, dar nu vă contrazic. Poate am simţit nevoia unei detaşări, a unei desprinderi şi chiar a unei indiferenţe în raport cu tot ce am trăit, pentru a-mi cuceri seninătatea şi echilibrul sufletesc şi spiritual pe care le caut de o viaţă. Şi chiar un zâmbet... - Vă socotiţi trădat de istoria noastră literară? - Nu-nu! Nici vorbă! Poate sunt sever cu ceilalţi, dar mai sever până la necruţare sunt cu mine. Într-o zi l-am

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE întrebat pe Marin Preda dacă poţi să reuşeşti în literatură fără o funcţie politică. A lăsat privirea în jos, apoi şi-a ridicat ochii spre mine şi a spus: „Dificil". Eu nu am avut nicio funcţie politică sau socială înainte sau după. Nu am făcut parte dintr-un cerc de prieteni care au putut exercita influenţe şi presiuni sociale. Nu am aşteptat şi nu aştept nimic de la ceilalţi şi cu atât mai puţin de la criticii şi istoricii literari care au apreciat romanele mele, dar unii au avut remarci care m-au amuzat, cum ar fi „un masochist al scormonirii trecutului, un intransigent gata a se răfui cu toţi şi cu toate". Da! Mi-a plăcut să sufăr când am muncit 12 ani la munca de jos cu o diplomă de la Facultatea de Drept în buzunar. Mă opresc aici... şi zâmbesc din nou. - Alex Ştefănescu scria odată că romanele dumneavoastră se remarcă prin „arhitectura de idei", dar şi că aţi fi un „Don Quijote în luptă cu uitarea". Ce e mai important? - Amândouă ! Prima se referă la construcţia romanelor care pleacă de la un fapt real şi cu personaje bine conturate într-o intrigă, dar se ridică la nivel de parabolă sau alegorie şi tinde spre armonia unei simfonii sau arhitectura unei catedrale. A doua remarcă se referă la persoana mea ca scriitor care mi-am asumat anumite misiuni şi riscuri, ca „rostitor de adevăr în plină libertate" în luptă cu „morile de vânt" şi fără să am lângă mine un Sancho cu a lui Rocinantă, de care aş fi avut multă nevoie ca să râdem împreună. „Slugă a înălţimiivoastre", cum îşi încheia Cervantes „Închinarea către

contele de Lemos".

- Spuneaţi odată: „Când aşterni pe hârtie ultima pagină dintr-o carte, simţi de parcă ai fi ieşit dintr-o maladie dureroasă, dar şi fericită". Nu cumva e boala cea mai dulce pe care şi-o doreşte un scriitor? - La sfârşitul unui roman eşti puţin obosit, ca un „alergător de cursă lungă", fără să ştii pe unde ai alergat şi dacă ai ajuns la ţinta cea bună. Un roman îţi cere o muncă, zilnic, de doi sau trei ani şi, dacă eu îl rescriu de două ori, înseamnă câteva sute de pagini... O eliberare dureroasă, dar şi o împlinire fericită. O naştere şi o

10- oct. 2012 - nr 14

înviere! O boală dulce, dar şi o bucurie pe care ai trăito în universul ficţiunii şi al imaginarului. - În sfârşit, ce fel de scriitor este Bujor Nedelcovici? - Nu ştiu prea bine... „Un scriptor" care se întreabă mereu:„Am trăit sau am scris pentru a trăi?" Stelian Ţurlea

Cosmin Ionuţ Drăghici „PERSONALITATEA LUI ŞTEFAN D. FILIPESCU DRĂGĂŞANI”, Autor: Gheorghe A. Stroia Surprinzătoare în abordarea unor studii ori cercetări cu caracter monografic, etnografic şi istoric, este tocmai tratarea şi dezbaterea acestora, de către cercetători aflaţi la vârste timpurii, fapt care le aduce prestigiu, fără îndoială. Tinerii vremurilor noastre nu mai sunt aplecaţi spre lectură, spre cunoaşterea şi aprofundarea variilor domenii din aria curriculară specifică vârstei lor şcolare şi, cu atât mai mult, nu manifestă dorinţa de a se angaja în finalizarea unei lucrări care solicită foarte multă seriozitate, atenţie la detalii, respect faţă de adevărurile ori izvoarele istorice. Cu atât mai mult asupra unor studii şi cercetări care au ca tematică principală restituirea adevărului istoric, aplecarea asupra unor perioade sau personalităţi din istoria României, mai puţin cunoscute ori investigate. Aceasta este şi conjunctura, fericită pentru iubitorii de istorie, în care mult prea tânărul dar talentatul Cosmin-Ionuţ Drăghici s-a aplecat asupra vieţii unei personalităţi vâlcene, despre care se cunoşteau puţine lucruri. Iată care este, din punctul de vedere al autorului motivaţia sa pentru scris şi pentru demararea acestei pertinente şi valoroase investigaţii, făcută cu simţ de răspundere şi respectând „canoanele‖ scrierilor monografice: „Ca elev de liceu, am fost atras de ştiinţa

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 26


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE istoriei, citind cu interes din autori cu mare notorietate precum N. Iorga sau documentându-mă despre viaţa şi activitatea unor personalităţi precum Napoleon Bonaparte. Mi-au fost de folos nu numai orele de istorie, lectura, ci şi Internetul, cu ajutorul căruia am putut să iau contact cu felurite tipuri de activitate în domeniul cercetării istorice. Ca participant şi la concursuri cu tematică istorică, am decis să îmi asum răspunderea pentru dezvoltarea unei teme de interes imediat, cu substanţă istorică şi social-politică locală. Această temă a făcut obiectul prezentei cărţi, având în centrul atenţiei pe politicianul liberal Ştefan D. Filipescu, originar din Drăgăşani.‖ Cu eforturi susţinute şi dedicarea multor ore de documentare în arhivele vâlcene, Cosmin-Ionuţ Drăghici adună documente inedite, foarte importante despre Ştefan Filipescu şi despre soţia sa, provenită prin înfiere din familia bogatului grec Caragic, stăpân pe întreaga comună Zăvideni. Un alt eveniment marcant din viaţa lui Ştefan Filipescu este legat de ctitorirea bisericii din satul Bărbuceni, care-i poartă numele de botez - Barbu. Despre Ştefan Filipescu se ştie că a fost în mai multe rânduri deputat şi senator de Vâlcea, având controverse cu ruda sa bună D. Simulescu, cu Mişu Mihalescu şi chiar cu I. Gh. Duca, toţi făcând parte din categoria membrilor marcanţi ai partidului liberal. Testamentul său, întocmit la 27 decembrie 1899 (dată care coincide cu ziua numelui său de botez!), avea să stârnească polemici furtunoase din partea unor demnitari ai acelor vremuri, deoarece unul din cele 5 puncte ale acestui testament prevedea ca atât casa din Drăgăsani, cât şi moşia de la Podari să rămână în stăpânirea primăriei, cu condiţia ca locuinţa să fie transformată în azil pentru bătrâni. În cuprinsul cărţii, autorul arătă care au fost motivele pentru care această prevedere testamentară nu a căpătat viaţă şi care au fost urmările, terminate în defavoarea oraşului; de curând casa fiind revendicată, obţinută şi vândută de urmaşii lui Ştefan Filipescu unor anonimi profitori, îmbogătiţi peste noapte, după 1989. Deşi personajul central al lucrării este Ştefan Filipescu-Drăgăşani - mai puţin cunoscut în perioada sa decât Brătienii sau D. Simulescu, fostul prefect de Vâlcea - prin investigarea arhivelor, tânărul autor surprin-

10- oct. 2012 - nr 14

de „ochiul avizat‖ prin prezentarea unor aspecte mai puţin cunoscute ale vieţii politico-sociale a Vâlcii într-o perioadă destul de generoasă ca întindere temporală. Printre aspecte inedite, creionate cu grijă şi cu un intens parfum de epocă, sunt prezentate lectorului relaţiile politicienilor cu electoratul, moravurile şi năravurile acestora, felul în care îşi rotunjeau veniturile şi măsura în care sprijineau sau nu populaţia săracă a ţării. O monografie, frumos scrisă, cu stil şi rafinament literar, care are meritul de a prezenta succint şi cu destulă acurateţe un adevăr istoric, îmbrăcat în aura unei scrieri cu caracter literar evident. Autorul împleteşte în carte, cu suficientă precizie cele două stiluri: exegetic (ştiintific) şi stilul literar, dovedind stăpânirea unui vocabular vast, adecvat prezentării sumative a unei astfel de lucrări. Incursiunile pe care Ionuţ Cosmin Drăghici le face printre evenimentele ce au marcat viaţa personalităţii monografiate sunt făcute cu modestia şi respectul pe care un adevărat exeget le datorează acesteia. Reconstituirea adevărului istoric, a plauzibilului istoric, ce reprezintă dimensiunea ei calitativă, puterea de convingere a scrisului istoric, accesibilitatea sa în faţa cititorului de istorie, colores atque sententiae (expunerea plastică, sugestivă în discursul istoriografic) şi arta verbului – iată trăsăturile esenţiale ale scrierii de faţă, o analiză istorică bazată pe pragmatism; Să ne amintim cuvintele lui Henri I. Marrou, care spunea că: „…cel mai mare filosof nu este cel care

se situează cel mai aproape de adevăr, cel mai mare teolog nu este cel mai mare mistic, ci cel care are charisma poetică cea mai înaltă‖.

Concluzionând, se poate spune – fără nicio umbră de îndoială – că tânărul teolog (căci între timp, după absolvirea liceului, Ionuţ-Cosmin Drăghici a devenit student al Facultăţii de Teologie din Craiova) are un al şaselea simţ în „filmarea‖ realităţii istorice, nemăsluite ci întreagă şi autentică. Prin aplecarea asupra unei pagini inedite din istoria Drăgăşanilor, Ionuţ-Cosmin Drăghici dovedeşte un curaj aproape inconştient, care-i poate atrage critici nefavorabile şi puncte de vedere (ne)unanim împărtăşite de istorici. Cu toate acestea, nuanţele în care este prezentată scrierea, printr-o amplă campanie de documentare şi investigare istorică, face din „Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu-Drăgă-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şani‖ un motiv suplimentar de mândrie pentru toţi românii, având în vedere vârsta fragedă a autorului. Aceasta, contrar zicerilor din ultima vreme despre români, ca o (re)confirmare a genialităţii şi inteligenţei unui popor trudit - în ciuda tuturor frământărilor istorice în care a fost târât fără de voie. Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu-Drăgăşani reprezintă o lectură agreabilă, cu o notă de distincţie, fără adevăruri trucate ori flagrant împărtăşite, cu o cuceritoare sinceritate şi dezinvoltură în abordarea scriiturii; o carte-document ce poate fi folosită ca punct de plecare în efectuarea unor investigaţii ori studii istorice complexe. Prin prezenta lucrare se confirmă spusele lui Miguel de Cervantes, conform cărora: „Istoria este

emulul timpului, depozit al acţiunilor, martor al trecutului, exemplu şi înştiinţare a prezentului, avertisment al viitorului.‖ Gheorghe A. Stroia

Mihai Cătrună – Simbol şi eternitate/u/p

10- oct. 2012 - nr 14

MIHAI ŞTIRBU

LIVIU REBREANU ŞI FANNY (iubirile scriitorilor) Pe cât de plină de întâmplări nefericite, care poate l-au stimulat să ajungă pe culmile literare visate de orice scriitor, viaţa lui Liviu Rebreanu pare, la prima vedere, plină de tinderi spre perfecţiune doar în scris. Era primul dintre cei 14 copii, (dintre care au supravieţuit doar şase), ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi din Beclean (născută Diuganu), amândoi descendenţi din familii de „grăniceri" (ţărani liberi) de pe Valea Someşului. Nu întâmplător, tatăl său îi dorea să ajungă cunoscut (din punct de vedere literar), ca şi George Coşbuc. Un rol important în viaţa sa a avut şi – se pare – unica prezenţă feminină care l-a îndrăgit şi i-a fost alături până-n ultima clipă. S-a căsătorit în 1921 cu Fanny Rădulescu, care absolvise Conservatorul de Artă dramatică. Emil Gârleanu i-o prezentase pe terasa Oteteleşanu, în care-şi petrecea veacul boema artistică a vremii. Este drept, Fanny înţelesese înclinaţia spre scris a soţului, şi l-a sprijinit preluând tre-burile gospodăreşti ale casei conjugale, indiferent unde ar fi fost ea. „Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovaraşului ei‖ spunea Rebreanu într-un interviu. Dar, chiar o fi fost vorba de un sacrificiu? Iată ce îi scria îndrăgostitul Liviu: „Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te

iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi multumesc din suflet pentru că te iubesc. Acesta e cântecul iubirii.‖ Despre acest sentiment unic, omenesc, Rebreanu se destăinuie în „Mărturisire‖: „Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. Tot ce nu e supunere şi devotament, nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci deci când e prea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE târziu…‖ Dar, oamenii sunt oameni, de aceea se poate

aminti un amănunt anecdotic privind solidaritatea ce-lor doi, în orice: Rebreanu ţinea, pe la 50 de ani, împreună cu Fanny, şi un regim de slăbire (ca şi Maiorescu). Nu e niciun secret că Liviu Rebreanu a fost unul dintre rarii scriitori interbelici care trăia – foarte bine - din scris, afirmându-se însă ca unul dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor. Dar nu de la început, pentru că a existat şi o perioadă în care-i scria surorii sale Livia: ,,Încă de rîndul trecut îţi spusei că, în fiece lună, puteţi conta din partea-mi pe 500 lei pentru mama. Dar nu mă pot obliga la date fixe, fiindcă nici nu am venituri la date fixe. Eu trăiesc din ce cîştig nu lunar, ci cînd se nimereşte. N-am nicio bază lunară, ca să pot lua obligaţii la zi precisă. Obligaţiile însă pe care le iau, le ţin. Dacă întîrzii, este că şi veniturile mele întîrzie după împrejurări―. Conform celor scrise de Fanny Rebreanu, „la treizeci şi cinci de ani va fi terminat de dăltuit, în Panteonul prozei româneşti, acea durabilă coloană de susţinere: romanul ION‖. Dar viaţa nu-i fusese uşoară: în 1900 reuşise la Şcoala Militară austriacă din Sopron, fără dificultăţi. A urmat examenul la Înalta Academie Militară de la Budapesta, „Ludoviceum‖, după care a devenit sublocotenent, repartizat la un regiment din oraşul Gyula, dar se pare că nu era pregătit sufleteşte pentru cariera militară. „Se simţea stingherit şi se sufoca în atmosfera şovină a şcolii şi a societăţii „înalte‘‘. Acest

zbucium lăuntric va izbucni uneori în accese greu de stăpânit, care nu puteau fi pe placul autorităţilor‖

(austro-ungare n.a.), povesteşte Fanny Rebreanu în cartea memorialistică intitulată „Cu soţul meu‖. Războiul Mondial începea, şi-n primăvara anului 1918 când Bucureştiul se afla sub ocupaţia Puterilor Centrale, a fost arestat de nemţi, anchetat, percheziţionat la domiciliu de ostaşii maghiari, sub pretextul că scria ostil la adresa puterilor de ocupaţie. Din memoriile dedicate soţiei sale, aflăm despre un fapt de viaţă, greu de înţeles pentru unii: la percheziţiile nemţilor care căutau dovezi care să dovedească intenţia de trădare a lui Rebreanu, i-au fost confiscate toate hârtiile posibil incriminatoare. Când germanii au găsit manuscrisul romanului „Ion―, ofiţerul german care supraveghea operaţiunea, văzându-l, a întrebat ce repre-

10- oct. 2012 - nr 14

zintă acele foi scrise. Rebreanu, vizibil afectat de posibila dispariţie a viitoarei cărţi, a răspuns că este un roman. Fapt remarcabil, având în vedere contextul, ofiţerul i-a înapoiat manuscrisul, spunând că în viaţa civilă el este profesor universitar. Fiind ameninţat că va fi extrădat la Budapesta pentru a fi judecat de un tribunal militar pentru dezertare, a reuşit să fugă dincolo de zona de demarcaţie dintre teritoriul ocupat şi cel liber, unde erau trupele române. În vâltoarea evenimentelor, printr-o şansă excepţională, Fanny Rebreanu a reuşit să salveze manuscrisul romanului „ION‖, ascunzându-l în salteluţa fetiţei lor Puia. De la prima apariţie, monumentala frescă a vieţii ţăranului transilvanean s-a bucurat de un răsunător succes. În doar 59 de ani, a fost ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1923), a devenit preşedinte al acesteia în 1925 şi în 1927, a exercitat funcţia de director general al teatrelor şi a asigurat direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti (19281929), în ianuarie 1930 fiind instalat la conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului până în ianuarie 1931. A fost director al Radiodifuziunii Române, a izbutit să înfiinţeze, în 1942, Muzeul Teatrului Naţional. În 1929 a primit Premiul Naţional pentru literatură, şi în mai 1939 a fost ales, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, membru al Academiei Române. A umblat prin multe locuri din ţară şi din străinătate, dar a ales să se refugieze în ultima perioadă a vieţii (14 ani), la Valea Mare, la vreo 3 kilometri de Piteşti. „Via de la Valea Mare - nota Fanny Rebreanu, soţia marelui romancier – a fost singurul loc

în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie‖. Casa aparţinuse familiei preotului Aslan, fiind suficient de spaţioasă pentru el şi soţia sa. Livada care se întin-dea pe mai bine de 14.000 mp, era mediul potrivit pentru creaţie. Acolo avea să scrie, în bună parte, romanele: „Răscoala‖, „Jar‖, Gorila‖ şi „Amândoi‖. La acea casă, „cuibul său literar‖, pe care o considera „prima mea proprietate reală, locul unde vin să mă izolez şi să mă prepar pentru scris‖, scriitorul ajungea, ori cu trăsura de piaţă, ori cu Chevrolletul ro-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şu, ori cu Dodge-ul 1930. La şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa Fanny, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruia un premiu în ultima zi a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era sărac. Printre cei care au trecut pragul acelei case de la ţară, a fost cumnatul Mihail Sorbul (căsătorit cu Marioara, sora lui Fanny Rebreanu), avocatul Ionel Rădulescu, fratele lui Fanny (fost prefect de Argeş) şi fiica – Puia Florica, căsătorită din 25 octombrie, 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu (la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, cu naşi iluştri, Iuliu Maniu care nefiind căsătorit a cununat împreună cu văduva lui George Coşbuc, Elena). Deşi era ardelean născut la Târlişua la 27 noiembrie 1885, şi-a petrecut o mare parte a copilăriei la Prislop, în Bistriţa – Năsăud, sat denumit astăzi Liviu Rebreanu în memoria scriitorului, el nu ajunsese chiar întâmplător în Argeş, ci datorită căsătoriei cu actriţa piteşteancă prin naştere, Fanny Rădulescu, adoptând-o şi pe fiica acesteia, Puia Florica, pe când era secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, sub directoratul lui Emil Gârleanu (19111912). Potrivit nepotului scriitorului, Fanny, soţia autorului, ar fi refuzat să aducă pe lume vreun fiu cu Liviu Rebreanu, de teamă ca fiica ei să nu treacă pe planul doi. Liviu Rebreanu a avut şi-n Bucureşti o locuinţă, actuala. Casă Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu‖ din Bucureşti se află în custodia Muzeului Naţional al Literaturii Române. Apartamentul respectiv fusese achiziţionat de scriitor în 1934, pentru a-l dărui fiicei sale, Puia, care şi-a dorit ca lumea să afle şi de gingăşia artistică a mamei sale, Ştefana „Fanny‖ Rădulescu, care fusese şi scriitoare, autoare de proză memorialistică. Acolo se află tablouri, opere artistice – picturi ale lui Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Jean Steriadi, dar şi sculpturi semnate de Ion Jalea, Oscar Han sau Miliţa Petraşcu. În camera fiicei scriitorului, un întreg perete este acoperit de colecţia de icoane. Printre obiectele care au întregit viaţa scriitorului s-a păstrat şi lampa Aladin, cu abajurul din porţelan alb, dăruită de Fanny cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani. Scrierile lui Ilderim Rebreanu, nepotul romancierului (fiul lui Tiberiu, cel mai mic frate al lui Li-

10- oct. 2012 - nr 14

viu), singurul moştenitor al scriitorului, în cele două mii de pagini concentrează saga familiei Rebreanu într-o biografie romanţată, cu fapte, întâmplări. Însă, oamenii sunt oameni, obligaţi (prin funcţiile deţinute la un moment dat) la compromisuri, sau la judecăţi contextuale ale opiniei publice, prin cuvântul scris al publiciştilor: „Dar importanţa teatrului ţinea şi de viaţa

personală a scriitorilor, căci mai toţi erau legaţi sufleteşte de câte o actriţă: Leny Caler e iubită de Sebastian, Nelly e soţia lui Ion Vinea, soţia lui Eftimiu e actriţă, Victor Ion Popa se va căsători cu Maria Mohor, actriţă la Naţional, Rebreanu însuşi e căsătorit cu o fostă actriţă, Fanny Rădulescu. Chiar înţeleptul şi în genere obiectivul Galaction e implicat, prin fiica lui Elena, actriţă, în intrigile teatrale, şi supărat foc pe Rebreanu - e drept, la al doilea directorat al acestuia, în 1941. «Amici şi cititori ai mei, pe cari vă văd ascunşi în amfiteatrul tainic al viitorului - scrie Galaction cu o mînie pe cît de naivă, pe atît de autentică - aflaţi că prietenul şi colegul meu, scriitorul meu Liviu Rebreanu, m-a jignit, în fiica mea, cum nu m-a jignit nimeni, de cînd sunt cine sunt!» Cauza este o promisiune neonorată, că fata lui va obţine un rol într-o piesă‘‘.

Indiferent ce s-a spus sau se spune (mărturisirile lui Tiberiu, aflat în permanentă dispută de moştenire cu Fanny, soţia scriitorului, apoi cu Puia, câtă vreme acestea au trăit, dar şi după aceea, au creat cele mai multe derute de detaliu în legătură cu biogra-fia lui Liviu Rebreanu), la lansarea publicaţiei denumită „Cuibul visurilor‘‘ (cea mai îndrăgită metaforă rebreniană), cuvântul inaugural a fost semnat de doamna romancierului, Fanny Rebreanu. Acolo, la Maieru, unde copilărise scriitorul din 1889, s-a înfiinţat un muzeu, îmbogăţit în timp prin donaţiile fiicei sale, Puia Rebreanu care a contribuit cu căldură la extinderea documentelor, implicându-se şi la realizarea bustului amplasat acolo. La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viaţă, (în condiţii încă neelucidate), mama sa supravieţuindu-i, deşi era mai în vârstă cu 20 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.10 10

România literară 2001 Numărul 4 „Scriitori, intrigi şi sfori’’ de Ioana Pârvulescu; Satul Natal anul IV - Apariţie trimestrială - nr. 12 – 2004,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 30


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

George Ene A r d e r e

Imagine din Casa Memorială Liviu Rebreanu

ascultă sufletul ierbii ce vine ascultă seva urcând în copaci cum cheamă ploile cum cheamă iubirile tot aşa cum îţi ascult eu paşii care m-au potecit în adânc din lumina ochilor până-n taina viselor pune fruntea pe scrisul meu şi-i vei simţi arderea născând pe hârtie cea mai pură iubire şi iartă-mi imaculata concepţie

Biblică Vorbind cu Nimicul Dumnezeu a zis: "Să-l facem pe Om după chipul şi asemănarea noastră, oglindă nouă înşine, să ia aminte şi să ne recunoască"... Revisă de Cultură editată de Asociaţia Nova Internaţional cu sprijinul Episcopiei Argeşului şi Muscelului „Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare’’ scris de Elena Rotaru; Posted on februarie 3, 2009 by chintesenţa „Din culisele poveştilor de iubire ale scriitorilor români’’; România literară 1999 nr. 21; Cronica ediţiilor: „Jurnalul lui Rebreanu’’ de Z. Ornea; travelworld.ro – „Liviu Rebreanu’’; Ziarul Lumina „Răscoala“ unei lumi ce nu trebuie să piară Carmen Muşat - Coman Sâmbătă, 05 februarie 2011; adevarul.ro cultura - ,,Rebreanu, la proba amintirilor’’ Autor: Andra Matzal nr. 3, septembrie 2009; „Colosul de la poalele Ineului’’ de George Georgescu; Ring - reportaj ,,Mari scriitori români şi-au legat numele de Micul Paris’’ de Gelu Diaconu 27.04.2010; România literară 2007 Numărul 48 Comentarii Critice: „Capcanele rebrenologiei’’ de Ion Simuţ; Răsunetul 02.08.2010 – Cotidianul bistriţenilor de oriunde, „Acasă la marii scriitori’’ - Menuţ Maximinian.

...Va fi zis, nu contestăm, pentru că-n vremurile acelea Universul purta un singur nume: Se numea Dumnezeu. Poem pentru clarificarea Victoriei Un vultur imperial clocea şapte dealuri să scotă pui pentru Roma bătută de îndoială. Era o nedumerire că îngheţase limbile cailor. Îngerii coborâseră norii pe schiuri printre soldaţi să le întindă o pană de ajutor din aripile lor moi.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Alea iacta est!11 tună Cezar năpustindu-se cu capul berbece în mâinile senatorilor săi, hotărât să treacă Rubiconul pe un fir de păinajen, că de atâta tensiune pocniseră dealurile, se rupseseră digurile sacrosante şi se porni o ploaie de poeţi care se şi înfăţişară împăratului ca ciupercile rumene, bune de ciulama imperială. – Acta, non verba!12 fulgeră Cezar, la care p o e ţ i i s-au şi repezit la îngeri să-i devasteze de pene, încât incendiind aerul nopţii, într-o învălmăşeală de nedescris, înstelaţii comandanţi ca şi neînstelaţii trăpăduşi, care pe unde apucau au scris cele mai reuşite poeme pentru ROMA v i c t o r i o a s ă. Un cercetător trăsnit, mai dinspre noi, vroind să clarifice toată povestea, a-ncurcat preţioasele file şi citind invers numele celebrei capitale a găsit, în fine, cheia misteriosului A M O R. Anunţ Tăcerea e o insulă între cuvinte. Cum nimeni, de aproape un an, nu mi-a deschis uşa, să mă bucure cu pâinea caldă a cuvintelor, tăcerea din jurul meu a prins crustă, iar singurătatea mea a devenit planetă.

10- oct. 2012 - nr 14

De ieri mă tot chinui să scriu un anunţ pentru presa de pretutindeni: ―Vând planetă centrală, ultradotată. În locul unui vagon de dolari prefer căuşul unei mâini calde, plină cu vorbe bune: s-o sărut şi să-i sorb vorbele". Frunză-ntre frunze Superstiţie, sau, poate, adevăr? Vechii indieni spuneau că sufletul omului trece în frunze - de unde şi şoaptele morţilor.

Era o noapte de smoală, pustie, Când am trecut într-o frunză târzie. Fiinţa mea s-a pornit să-i cedeze Capilarele, să mă-nfieze. Doar inima-mi, nesupusă stăpână, N-a vrut să mă urmeze, şi nebună A-nceput să lovească cu furie Coaja copacului liliachie, Protestând pentru abrutizare Şi durerea iscată-n stânsoare, De atâta neospitalitate Din partea celui întins peste poate. Ascultând-o atent, trunchiul nemişcat A răspuns rostindu-se dur, răspicat: "Liberaţi frunza străină de noi, Să-şi caute sfârşitul în zăvoi!" Frunză-ntre frunze, mă-ntreb, la ce bun Când sunt om şi ca om vreau să apun?

11

Maxima aparţine lui Cezar şi e prilejuită de trecerea Rubiconului (49 î.Cr.). Potrivit legilor Republicii, niciunui comandant roman, aflat în fruntea armatei, nu-i era admisă trecerea acestui râu, care despărţea provincia Galia Cisalpină de Italia. Expresia indică o decizie îndrăzneaţă, hotărâtoare, care ar trebui să se ia după îndelungi ezitări. Numai că, o dată luată, hotărârea trage totul după ea, ca o avalanşă… 12 (latină): „Fapte, nu vorbe!"

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DORINA ŞIŞU PLOEŞTEANU Priveşte cum se curbează ploaia Motto: „Peste tot există femeia chircită. Totul devine firesc. Totul se adună în jurul femeii ca o normalitate. Şi normalitatea prinde contur de durere şi gust de rătăcire. De ce? Pentru că totul se leagă de acele degete chircite a rugă, a nevoi, a iubire, a moarte, a viaţă şi a noi. Singurătatea devine chircită în jurul acestei femei? Femeia stă chircită. Singurătatea stă chircită. Vedem o imagine adusă de spate, cu tot universul la picioarele ei, sărutându-i existenţa.― O cifră matură s-a urcat în spatele meu cuprinde încruntarea şi nu mă întreb de ce eu sau de ce doare târâtă umbra se plânge un pas la încă un drum o mână întinsă altui număr mai stau să mă spăl pe ochi cu cerul tău poate aşa am să cuprind fericirile toate tu priveşte cum se curbează ploaia Să fie viaţa mea… să fie mereu o apă de care nu poţi vedea mai departe sau o frunză peste care nu poţi trece să fie visul acesta împlinit peste buzele mele tăcute să fie

10- oct. 2012 - nr 14

doar un anotimp un cerc un pas ca un val peste nopţile promise să fie o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă să fie o mână care să-mi tacă ne-spusul să fie un maxim de zi şi uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii tăi vânduţi vieţii să fie aceeaşi fântână cu promisiuni ne-promise mai stau să mai urc o scară arsă cu vise pentru că te iubesc şi pentru că mă trăieşti iubirea mea dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aştepta să vrea şi dau tot ceea cemi aparţine lumii.

Dialog poetic - Dorina Şişu Ploeşteanu şi Viorel Ploeşteanu

mirarea la o masă bogată de duminică oamenii fumează viaţa viaţa fumează vise şi în toate acestea există un numitor comun mirarea de unde vine iubirea de unde să o apuci să o ai de unde să o ţii să nu fugă pe unde să te caţeri să nu cazi pe unde să te ascunzi să nu te doară tot acest nicăieri circulă prin mintea ta împletind sentimente de vină

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe trupul tău gol pe mâinile tale reci pe buzele uscate pe picioarele ude de pământul acesta năclăios mai lustruieşti uneori credinţa ca pe o vreme a prezentului nu ca pe o speranţă sau ca o masă bogată de duminică pentru că oamenii puternici nu fug în faţa durerii se adâncesc în ea să o domine devenind o exagerare de lucruri minore Calea Lactee a adunat stele într-o singură balanţă degeaba cântăreşti plăcerea înaintea numelui tău

Autor Dorina Şişu Ploeşteanu

Miroase a malţ în Dublin E un artist sărman pe Liffey, râul ce curge-n Dublin, amintind de James; el îşi trăieşte viaţa prea intens, amestecând pictura cu desfrâul. Îşi dăruieşte arta, nu o vinde; nici n-ar putea, i-e timpul prea puţin... acasă-i e biserica lui Flynn, pe strada Meath, cea plină de merinde. E seară şi miroase-a malţ în Dublin; se-ndreaptă lumea spre un alt desfrâu... artistul rătăceşte-n jos, pe râu, cu mersul legănat, de Charlie Chaplin. Autor Viorel Ploeşteanu Femeia în alb cuvintele nu le arunci în mare un război de viori nu ţine de destin feriga e o mână care te trage în jos îţi face dungi cardinale pentru că nu accepţi să te faci un simplu cerşetor regele a devenit rege cerşind potopul din stropul de lacrimi Golgothă e respiraţia fără cuvinte şi fără să atingi cumpăna de care te-ai lepădat când dinadins ai strivit

10- oct. 2012 - nr 14

un ghiocel iar în buzunare ai băgat nisip nud a rămas acest loc tocit de durere un spate prea încărcat alături de umerii goi prea arşi de viaţă Dorina Şişu Ploeşteanu

BORIS MARIAN Piatră de râu Cadavrul lui Baudelaire se descompune încet, Nu am iubit descompunerea, Deşi este un proces natural, Ca şi iubirea, Numai poeţii nu cred, Un camion cu geamuri se opreşte brusc, Împrăştie pe trotuar o cascadă de cioburi multicolore, „Doamne, vitraliile‖, oftează mulţimea de gură-cască, Din cer se prăbuşesc cu zgomot Îngeri cu aripi şi pene uzate, Profesorul îl prinde pe Însuşi Dumnezeu în braţe, Nu este Dumnezeu, ci un cerşetor hâtru şi puţin afumat, De care nu mai poate să scape, La fel ca Sindbad de bătrân, Am fugit de la locul dezastrului, Este prea mult pentru o singură zi. „Din zborul păsării ghiceşti lărgimea spaţiului‖, Dar dacă nu ai spaţiu, te mulţumeşti să nu zbori, Stai şi scrii despre zborul păsării, Te apleci pe fereastră şi strigi, „Trecătorilor, voi treceţi pe lângă mine, nemuritorilor, Vă vorbesc eu, cel efemer, nu-mi trebuie laude, Ele îngroapă, vouă mă încredinţez, Sufletul în voi îl îngrop, Cum îngroapă un copil o comoară În curtea şcolii sub statuia unui efor uitat şi apoi, biciuit cu propriile mele cuvinte,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 34


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mă las gonit din cetate, mă veţi găsi peste o mie de ani, piatră de râu, fără semne‖.

10- oct. 2012 - nr 14

în cristalinul adevăr al cuvântului găsindu-ne palmă în palmă femeie din fecioară să ne recunoaştem căderea înainte de asfinţit

LUMINIŢA SCOTNOTIS ne(locul) care te locuieşte celei ce cunoaşte calea însetată de cer vii să smulgi prada din ghearele furtunii tăinuind eternitatea între oglinzi deschizi ochiul zborului răpit de nouri tăiată de focurile durerii mâna vindecată de cerneala albastrelor lacrimi îţi mângâie zăpezile aşezate la tâmple magia doare dar şi fericeşte ne(locul) care te locuieşti clandestin corbul te dă sclavă în josul fierberii pentru o clipă pasăre cântec a toamnei îmblânzeşti foamea de iluzii niciodată îndeajuns ca să-nverzeşti dimineaţa în osul alb îţi cer să-ţi scuturi imaginea în diamante cosmice te dă în descompunere sânge al pădurii în care rădăcinile dor răspândeşti foamea celuilalt gol călcând pe clapa înflorită a liniştei te alergi pe liane mistice o dată cu deschiderea greşită înăuntru iar pe cealaltă margine cu privirea cursă în subconştient să dăm luciul apelor curate

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ Somnul cu păsări iubito apele tale sunt pline de fiare câte un peşte se zbate să iasă din somnul cu păsări ce-şi caută în fire gândul rotund în tăcerea cernută cu tipar de vis s-a pus berzelor scrum când timpul întârzie la masă cu un ochi absent secunda din casă se ascunde în mătase. Pasărea ce vine În noaptea rece din ape curgătoare ridic năvodul cu înţelesuri al toamnei adâncite în cuget, să împletesc din răscolirea vârstei cărări iubirii în pieptul alb al păsării ce vine cu rod solfegiului de aşteptări din cerul bolţilor deschise de îngerii amăgitori şi trişti. Cerul ca un pastel Se zugrăvesc norii cu bolţi de biserici

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 35


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În amvon cuvintele au gust de amurg Unduiri de argint străpung slujbe cu sfinţi noi Clepsidrele ard tăcerile în poeme Corăbier Ca un fluture flămând voi pleca spre lumină în căutarea corăbiilor cu mateloţi înnobilaţi de îngeri să ocupe insule cucerite de ploi târzii în care seminţele pline dau chipul fraged al fructelor, din furtuni să eliberez vulturi, să colorez din iertarea mării vântul cu cântecul sirenelor fecioare. La întoarcerea acasă din prispă voi face cu ochiul norilor roşii care vor lăsa ploaia să aştepte primăvara, apoi voi săruta o duzină de cadâne care îşi vor face intrarea în sânul toamnei, voi întreba cât este ora şi de ce soarele fuge din calea vântului. Tu, inimă, cu grabă îmi vei găsi timpul împlinirii. Chipul tatei Pereţii galbeni din camera mea sunt plini cu ochii peştilor cuprinsi în amurgul verde de lacrima uitată a tăcerii din care chipul rămas tânăr al tatei apare aşteptând, ora exactă când aripile mele prinzând contur vor aduce mai aproape cerul cu vulturi iar inima va aprinde stelele învăţând mersul aştrilor.

10- oct. 2012 - nr 14

Mai sus de zborul tău, pasăre, este cerul înălţat sublim din speranţe, pe norii cerniţi cu tipar de gând revărsat, peste fricile gonite din inimi îndrăgostite. Tu, pasăre, ca piatră în gând, fii zbor de albastru decupat din cuvânt! Taina cuvintelor Între inimă şi camera de gardă vocea ta aprinsă rătăceşte stingheră drumul în zilele în care se scot din piept inimile cu mâinile reci asemeni fructelor otrăvite din visele supuse înecului în somnul alb al lunii brăzdat de furtuni.

Mihai Cătrună -Între flori/grafică

Zbor

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

IRINA LUCIA MIHALCA ÎN MEMORIA PIETREI, O POVESTE ... Pentru fracţiuni de clipe se întâlnesc oamenii, Cărări se împletesc în lumea lor de umbre - o curgere tandră Poţi privi în oglindă cerul şi pământul, Aici-acolo, oare, nu suntem tot noi pe aceeaşi pagină? Desculţă bucuria păşeşte pe durerea intensă. Un manuscris scris de divinitate eşti, un paradox pe care mulţi nu-l înţeleg. Privind de pe o treaptă cauţi esenţa. O poveste care-a rămas acolo, în memoria pietrei, - o chemare, o rugă, un strigăt, privirea tristă spre o fereastră îndepărtată Piatra şi respiraţia ei! Diamantul meu, prin mine te redescoperi! Asemeni fluturilor albaştri, clipe ce zboară dintr-un timp secat, se spulberă în roiuri, contopindu-se cu cerul. Acolo se împrăştie bucuriile colorate, diluându-se treptat în albastrul zării, de unde se întorc, sporadic şi neaşteptat, amintirile, fâlfâind în mirajul pudrat al aripilor, în desenul punctelor violete, albe şi indigo. Atunci ne şoptesc florile, traducându-ne foşnitor, parfumat, multicolor, poveştile ce par a fi fost ale noastre. Închide ochii, te ating în lumina care ne inundă, hai, lasă-ţi gândul sa curgă aici spre mine, Între cer şi pământ suntem noi - eu, tu şi universul creat! Aşteaptă-mă, am nevoie de tine, am nevoie de iubirea ta, aşteaptă-mă, Ai nevoie de mine, ai nevoie de iubirea mea. Să dăm deoparte norii de pe cer,

10- oct. 2012 - nr 14

lăsând doar soarele să ne zâmbească! La un capăt eşti tu, la celălalt eu, luminoşi în timpul ăsta gol şi orb, împreună, nemuritori parcă, strălucind şi nicicând despărţiţi, în timp ce întunericul, mereu întunericul, stă în ungherele morţii, iar noi lucirea irizantă din razele curcubeului.

DAN PETRUŢ CĂMUI metempsihoza mi-ai trecut printre degete un fel de nisip de aur care nu mângâie la fel căutând trecerea timpului în trupul tău o clepsidră perfectă amintirile mele sunt prevestitoare de moarte ziua în care mă prefac în abur pe lângă tine mereu după viaţă şi tu respiri a iarnă să mă poţi vedea ne întâlnim pe un hol înspre sala de naşteri oameni în alb vorbesc între ei şi eu cu ochii năzărind un pic din sufletul tău pe vârfuri să văd la marginea patului venirea ta despre care nu ştie nimeni că s-a mai întâmplat o dată ca o transsubstanţiere de suflete lichide cineva mă ia de mână spre infinit şi merg fără să întreb când o să te mai văd mă aşteaptă o copilărie mai lungă o tinereţe în care sigur nu voi iubi şi-apoi îmi voi aduce aminte dintr-o dată ninsoarea fără motiv pentru cei care ştiu semnele respiraţia rece şi aburul care începe

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 37


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să se vadă în mâini nisipul niciodată nu mângâie la fel

pomul vieţii sub firul de iarbă s-a întins amintindu-şi tinereţea unei albine păzeam turmele pe câmp noaptea în pături de lână liniştit povesteam fericiţi să nu ne atingem tu mereu la spatele meu să mă îndrăgostesc primul la lumina de stele cu părul despletit şi bărbia întinsă lângă urechea mea care asculta asculta şi tăcea despre dumnezeu lanţuri îmi aduci aminte de mare noaptea trupul tău să-l păzesc iarba după care am alergat atât de înaltă şi deasă coama în pieptul unui animal cu instincte de leu disimulat zarea nu deosebeşte mirosul mintea mea operează cu cifre exacte spune-mi câte feluri de a iubi există în tine nu găseşti niciun loc să te aperi graţioase şi neîmblânzite dorinţele mele sunt nişte feline te pândesc când ţi-e sete când somn când mai grea beţia vinului galben cu nume de zeu indian simţi pe spate braţul puternic vara o să trebuiască să mori niciodată nu se-ntâmplă la fel pregăteşte-mi zgomotul lumii şi cearta unor albatroşi pentru care valuri trag sarea coapsele tale

10- oct. 2012 - nr 14

ieşite din apa strânsă de umbra care a uitat să se-ntoarcă la pielea pe care mi-ai lăsat-o feminină şi tandră noaptea ca un lanţ dezlegat zornăind departe de stele ne strânge încă pe mână pietre din soare Am ales cuvinte netezite de timpuriu, şlefuiesc într-o apă vântul creşte un bonsai cu flori neterminate mâinile lui umbre ne înconjoară pe frunte stele aducătoare de moarte în formă de pietre ţi-am potrivit ochii să fie albi încă o noapte din tine încearcănă mirosul elastic de naftalină…

VIOLETA DEMINESCU poem în alb şi fir cusut de mână n-am văzut niciodată pietre plângând ştiu doar sunete venind dinspre ziduri ca din odaia mică în care aştepta să moară şedeam pe trepte cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii sub ştergarul cusut de mână ascultam cum se făcea piatră

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 38


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tinereţea i se ridicase demult la cer când în ocol a intrat văduvia pentru tot restul ogrăzilor miruite îngânat pe nas în ziua când de la biserică se-ntorcea cu mine de mână şi cu apă vie ce mai însemna o poartă a durerii ştiam că e ultima îi sfârtecase altcineva toate cele câteva inimi ea vindeca mâini picioare şi câteodată suflete ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir la uscat pe locul odăii am făcut grădină cine-a ştiut că şi florile dor ca atunci în fereastra prispei sub umbra viţei de vie se leagănă faţa lui Dumnezeu venit la întâmpinare. marea nu poartă doliu visele se ucid lent ca dantelăria eşarfelor mării la ţărm

10- oct. 2012 - nr 14

se moare femeie, cireaşă amară despletită aromă între cerul gurii şi-o boltă înverzită în talpă cât să n-o striveşti paşi în cerc niciodată prea departe de miezul rubiniu al luminii pânză deşirată cu regrete în aşternutul unui neajuns de ajuns aţă în acul nevăzătorului de iubiri picătura prelinsă pe bărbia flămândă femeie cu gust de zeiţă şi zâmbet de cireaşă zdrobită până când un sâmbure o să spargă în dinţi amar ţipătul

absenţele sunt doar pescăruşi scotocind prin copilăria iubirii şi caut locul unde se duc eşarfele atunci când vântul se-ndrăgosteşte de gâtul subţire al ţipătului din visare nu demisionezi cel mult

Mihai Cătrună – Perle de lacrimi/grafică

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VIOREL MUHA Toamnă-n apus sunetul soarelui se aude-n linişti de seară zările se topesc în uşor abur copacii dezbrăcaţi sunt nuduri de fum plete de soare şoptesc târziu raze ruginii le însoţesc lemnul trosneşte de prea căldură nerostite adunate-n spre adâncuri unduiri de freamăt de pădure se înalţă cămările culeg lumina verii frunze încă necăzute strâng răsărituri şoptesc încet toamne pe alei sălciile adună cerul în priviri şi suspină stejarii sprijină cerul cu ochii dorinţa-n seri târzii tresare rugineşte pământul, florile se dezgolesc un greiere întârziat mai taie lemne butoaie uriaşe culeg lumina verii zdrobită fecioarele gustă apusuri–n fumuri, verzui arcuiesc piciorul şi-n cânt, ele dansează ciorchini de struguri calcă, fericite note albe de vals, frunze magice cad răsărit de toamnă, este încă cald versuri de sus, cerul ne trimite fiori simt spre seară sunete de speranţă mă încălzesc, în noapte adorm visându-te când începe, alt răsărit târziu

Lacrimi rămân înăuntru în zbatere, ele singure cu mine mă pedepsesc şi încep şi ele să plângă apoi se uită înapoi şi văd încleştat trecutul de prezentul care vor să-l uite, chiar mâine ce-a mai rămas din mine, rămâne o felie subţire de timp rătăcită

10- oct. 2012 - nr 14

falange lungi de degete pietroase, căzute strivesc cuiburile mele mult îndrăgite cuiburi din adânc de aduceri aminte de pe munţi, lacrimile încet mi se preling prin eleştee de stalactite, cristal încrustate iar din peşteri, văgăuni şi scorburi uitate sorb adâncuri de mult în mine uitate iar eu curg încet prin lacrimile mele izvor nesecat de aduceri aminte în lacrimi de stânci de munte zdrobite

ANCA D. VIERE INSULA CU PIANE - POVESTE UITATĂ I A fost o vreme când lumea era plină de piane muzica lor se auzea de departe în bucurie jale iubire. Dar apoi oamenii-cătuşă au hotărât că pianele propagă sunete dăunătoare şi le-au interzis prin lege le-au adunat în piaţa mare să le dea foc flăcările se vedeau de departe fumul se împrăştia dens odată cu teama. Oamenii-cântec au încercat să ascundă pianele care scăpaseră şi să le ducă pe o insulă departe.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 40


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dar oamenii-cătuşă au prins de veste au pus în lanţuri pianele şi oamenii-cântec au scăpat doar câţiva care au plecat pe mare pe corăbii grele de pianele salvate. Unii au fost răpuşi de furtuni dar cei ce-au reuşit au creat insula cu piane un loc magic unde cântecul era iubit ascultat cântat. II Au trecut anii în lume muzica era uitată doar uneori bunicii povesteau nepoţilor despre vremurile de demult despre piane şi oameni-cântec. Uneori când marea era liniştită se auzeau cântecele din insula cu piane iar oamenii se întrebau ce înseamnă.

10- oct. 2012 - nr 14

Şi oamenii-cântec s-au urcat pe corăbii să se întoarcă unii au pierit în furtuni alţii au ajuns cu pianele negre cu coadă şi au pornit să-şi cânte cântecele. Lumea se înghesuia la concertele lor aşteptaseră atâta cântecele dar tot mai mulţi erau dezamăgiţi pianele negre cu coadă scot sunete mai grave decât pianele noi electrice uşoare la ele lumea poate să cânte fără să treacă prin furtuni le ascultă fără să-şi amintească fără remuşcări. Doar puţini continuă să asculte muzica cerească dorind să nu uite.

Treptat tot mai mulţi oameni au început să tânjească după muzica auzită uneori de departe ei s-au adunat în piaţa mare i-au înlăturat pe oamenii-cătuşă ca să readucă înapoi cântecul. III

Mihai Cătrună / grafică

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

Capcana timpului tău

ANY DRĂGOIANU Semănătorii de cuvinte îşi arcuiau gândurile peste câmpuri în primăveri târzii măsurând linia orizontului se pierdeau în verdele crud ca îndrăgostiţii îmbujoraţi după primul sărut cu palmele aspre căutau margini de visuri războiul nu se sfârşeşte la colţul paginii soarele-n creştetul zilei ameninţă cuvintele slabe o fericire de ocazie în templul cunoaşterii sufletul răstignit pentru veşnicele curiozităţi dincolo de satul acesta e noaptea uneori mă tem de vecinii cu semne în frunte ei mă caută prin celelalte galaxii am plecat să culeg stele de colţul nemuririi mă agăţ printr-o silabă Cunosc îngerii au părul de foc în inimi temple oglinda spartă îşi trimite cioburile în cuvintele arse erezie se năşteau din ţărână mâinile mele este trupul tău bolnav eşti posedat de iubire îţi măsor sufletul cu săruturi în amurgul târziu două palme la dreapta de pădurile moştenite un greier în călcâiul crăpat de zorii unui anotimp sunt ca soldatul trimis în căutarea unor mine capcană explozii în artera principală adevărul pulsează într-un ritm constant îngerii trec deasupra stelelor îşi construiesc palate şi le decorează cu sfinţi vii mă închin prea târziu cenuşă

treci prin vis ca un ecou atingându-mi sufletul ai pielea tatuată cu griji în serile cu lună cânţi simfonia regăsirii am străbătut atâta cale prin spirala timpului mereu legaţi de alte mâini ne blestemam destinul ninge cu flori de cais în partea mea de cer cad în ţărână aşteptând un întreg ce părea imposibil tu pe treapta a noua eu scăpată din cel de-al şaptelea inel pregătiţi să ne fim totul când zmeii se înalţă în inimile noastre albastrul colorează puţina fericire am lutul în palmele tale nearse rugăciunile vin să închidă tunelul iubire atemporală Creşteai din mine Cuvânt Dumnezeu m-a văzut lângă fântână aveam părul murdar de păcate şi inima plină de spini alunecasem în prăpastie ţinând Cuvântul în braţe ca pe unicul meu fiu străbătând universul mă împiedicam de colţul stelei Polare eram prietenă cu noaptea pe atunci şi-a găsit să mă întrebe de colţul pietrei două mii de ani lumină către apusul închipuit se rostogolea în plămânul stâng veşnicia copilul cu ombilicul înfăşurat de gâtul vieţii strângea turmele rătăcite i-aş fi dat o candelă să treacă prin deşert cu fruntea sus poate în iernile grele o creangă de măslin face minuni El mă legase la gură să nu mă aud când vorbesc animalele nu îşi părăsesc bârlogul ele stăpânesc pământul Mă destăinui nopţii se zvonise că viruşii sunt programaţi să ne intre în oase vor cripta fiecare canal colector şi rezidurile se vor strânge în pupile ziua vom circula ca lăcustele cu mâinile transparente prinse de stâlpi noaptea ne vor toca până la ultimul centimetru de calciu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în vene circulă submarinele cu traficanţii de rugăciuni aseară explodase ombilicul vecinului de la etajul patru nu şi-a plătit impozitul pentru gargara cu muşeţel eu nu cred că m-am infectat vreodată cu politica ieftină de cartier am ţinut pe tălpi două fire de nisip ca să pot completa puzzelul copiii râd când îmi leg baticul bunicii sub bărbie poveştile nu mai au final ca pe vremuri se strică urechile timpului şi ceasurile bat în moalele capului sângerând până la creier

OVIDIU OANĂ PÂRÂU (rătăciri interioare ...) Sunt cuib singurătăţii, tăcerii temnicer, Doar rar pe faţa lumii mai scrijelesc vreun semn. Peceţi aşează timpul pe frunţi sub undelemn, Arvune vii aduse de-al morţii mesager. Din punctul unde mirul m-a contopit cu cerul Se scurg sudori născute de zbatere de gânduri. Găvanele privirii sunt două reci intrânduri Spre marea de cuvinte, iar Babel, corăbierul. În arca renunţării, perechi de amintiri De rău schimbat în bine, cu bine schilodit, De-a valma aşezate pe lemn mucegăit, Tânjesc spre Araaratul deplinei regăsiri. Când rătăceşti prin tine, nu te ghidează faruri, Dar te zoresc spre hăuri, cumplitele amaruri.

10- oct. 2012 - nr 14

Baki Ymeri şi Gelcu Maksutovici POEZIA ALBANEZĂ în limba română, în traducerea lui Baki Ymeri Recent, o nouă plachetă de versuri „Poeme pufoase‖, în colecţia Opera Omnia Poezie contemporană, apărută la Editura Tipo Moldova, mi-a atras din nou atenţia asupra scrierilor poetului Baki Ymeri, cunoscut de câteva decenii bune, încă de când era student la Universitatea din Prishtina - Kosova cu o continuare a lor la Viena şi în anii din urmă doctorand la Universitatea Bucureşti, dar mai ales în calitatea sa de redactor şef al publicaţiei „Albanezul‖ - organul de presă al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, publicaţie care mai apare tocmai datorită eforturilor aproape singulare ale acestui devotat om de cultură româno – albanez. Am făcut această introducere pentru a demonstra că îi cunosc activitatea literară de la primele sale traduceri din poezia română în limba albaneză încumetându-se să se apropie sufleteşte de Mihai Eminescu, Victor Eftimiu, Anghel Dumbrăveanu, dar mai ales de Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. În ultimii ani traduce cu sârg şi talent, am putea spune cu devotament, poeţi contemporani de la cei mai cunoscuţi până la tinerii care încep să se afirme în literatura română sau chiar universală. O face cu sufletul curat, animat de cele mai bune sentimente. Aproape că nu ştiu când mai are timp să se ocupe şi de propria creaţie. Apariţia „Poemelor pufoase‖ relevă o cu totul altă latură chiar şi a scrierilor şi traducerilor sale de până acum. Hristu Cândroveanu sublinia odată într-o recenzie că „Pentru poezie, nu ajunge doar «ştiinţa», mai e nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet. Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul unui albanez adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic...‖, iar un alt critic al scrierilor sale Florentin Popescu, completa: „Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 43


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase (se crede un soi de Victor Eftimiu în materie) el a reuşit să se facă simpatic tuturor.‖ Am citat doar doi critici ai scrierilor lui Baki Ymeri din multitudinea celor ce l-au cunoscut fie ei români, albanezi sau din alte ţări. Luan Topciu, scriitor şi publicist albanez remarca şi el, „Poezia lui Baki Ymeri este plină de farmec, este sonoră şi cursivă... îi place să vorbească puţin, dar sugestiv‖. Închei suita unor aprecieri despre opera lui Baki Ymeri cu o remarcă a criticului Dan Angelescu: „Avalanşa de întrebări şi nelinişti planează, nu o dată apăsător, într-un superius al rostirii poetice... Baki Ymeri posedă rafinamentul decantărilor solemne... evadate dintr-un anotimp sufletesc sans rivage‖, despre acest poet sensibil la tot ce este frumos şi solemn în viaţa de toate zilele, dar mai presus de orice alte consideraţii, subliniez devotamentul său nemărginit pentru poezia română contemporană din care a făcut numeroase traduceri în limba albaneză publicate în ţară şi străinătate. „Poeme pufoase‖ vin să sintetizeze o parte din poeziile de dragoste, dar într-o formă nouă de sensibilitate, filtrată nu numai literar, ci printr-un rafinament senzual de adâncă şi reală meditaţie, de mixaj al simţurilor cu gândirea maturizată. Poetul Baki Ymeri recidivează în ceea ce priveşte versul pătimaş privitor la dragostea de femeie, patrie, şi cu o francheţă nedisimulată îşi expune sentimentele ca şi cum ar fi într-o convorbire directă cu cititorul său. I-am urmărit versurile scrise încă în anii studenţiei (la Prishtina şi Viena), dar mai ales după stabilirea definitivă în ţara de origine a mamei sale, cu începerea unui doctorat la Universitatea Bucureşti, sub proteguirea Profesorului universitar Grigore Brâncuş. Ne-ar fi foarte greu să facem o selecţie în citarea unor versuri, dar poezia „Dardania‖ se impune prin conţinutul de idei al stării de spirit existentă de veacuri în această zonă a Kosovei actuale şi a românilor din Timoc, poetul Baki Ymeri sintetizând: „Vrajbă şi spaimă!/Pragul casei e frânt/Satele ard,/Câmpiile pier,/În vreme ce noi /Urcăm eliberaţi/Pe colinele morţii.‖ Dar cum poetul se va stabili la nord de Dunăre se gândeşte la un „Vechi cântec de dragoste‖, în care: „Dunărea e foarte tulbure şi rece,/Tu eşti frumoasă şi caldă./...Dunărea tot vine şi trece./Ca smirna tu arzi cu miresme/Cămaşa mea

10- oct. 2012 - nr 14

rămâne mai rece;/O piatră m-aţine de glezne.‖ (p.23), iar împlinirea, apare şi ea, sub titlul „Te iubesc în limba română‖, din care cităm: „Când şi când mama oftând /Rostea în limba română un dor,/Albanezul de tata-i spunea: /În limba română mi-e dor,/Auzi:/Te iubesc în limba română!‖ dar semnificative vor rămâne versurile din poezia „Ultimul cuvânt‖: „Aici odihneşte/ Cel care n-a fost bun /De nimic altceva.../Decât de iubit./‖ Prof. dr. Gelcu Maksutovici

Lulzim Tafa13 KSPOZITË ME ËNDRRA – EXPOZIŢIE CU VISE (Poezi të zgjedhura – Poeme alese)

KE FJETUR NËN HËNË KOHËT Vetëm thonjtë mbeten thonj Ditë e nesërme na sill diçka të re Se me të vjetrën u përgjakëm. KALI NË SHI Sa pika të rrahën atë ditë Tek ia behnin shitës të tjerë Rrushaxhinjtë a bostanxhinjtë Për t‘i ndërruar fatet.

13

Lulzim Tafa s-a născut (2 februarie 1970), în Lipian, aproape de Prishtina (Republica Kosova). Aparţine generaţiei poeţilor anilor 90 din cea mai grea perioadă pentru poporul albanez din Kosova, care fusese ameninţată cu eliminarea masonică de nebuniile războaielor din Balcani. Şcoala elementară şi liceul la Lipian, iar studiile de drept şi cele ale magistraturii lea absolvit la Facultatea Juridică în cadrul Universităţii din Prishtina. Între timp la Universitatea Publică din Saraieva, a susţinut teza de doctorat devenind doctor în ştiinţe juridice. Concomitent cu cărţile ştiinţifice, este autor şi a numeroase alte publicaţii din domeniul literaturii. Până în prezent a publicat următoarele volume de poezie: „Sângele nu devine apă” (Editura Rilindja, Prishtina, 1993); „Metafora Tristeţii” (Rilindja, Prishtina, 1997); „Planetul Babilonului” (poezie dramatizată, Rilindja, Prishtina, 1999); „Mai am încă două Cuvinte” (Editura Faik Konica, Prishtina, 2011; „Treabă de Diavol” (poeme alese, Editura Gjordan-Studio, Saraieva, 2011); „Ekspoziţie cu vise” (Amanda Edit, Bucureşti, 2012). Este tradus în câteva limbi mondiale, a fost laureat a mai multor premii literare, fiind cuprins în câteva antologii. În acelaşi timp, este cuprins în activităţi diferite din domeniul Drepturilor Omului. Scrie poezii şi piese teatrale, dar se ocupă şi cu critică literară şi publicistică. Este profesor universitar în câteva universităţi din Kosova şi străinătate. Actualmente este Rector al Universităţii AAV. Trăieşte şi crează la Prishtina.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ai e shihte qiellin Dielli se ka ndërmend të perëndoj As sot Se shiu do të ndalet një ditë Një ditë po se po. Dhe thonë se shiu s‘e tret kalin Kalin që regjet në shi e teret në puhi KALIN PA EMËR PA FRE PA ZOT KALIN E LAGUR NË SHI. AI ADORMIT SUB LUNA TIMPURILE Doar unghiile au rămas unghii Ziua de mâine ne aduce ceva nou Cu bătrâna cea de ieri ne-am însângerat. CALUL ÎN PLOAIE Câte picături te-au bătut în acea zi Când veneau şi alţi cumpărători Vânzători de struguri şi bostani Pentru a schimba destinele. El îşi ridica privirea spre cer Soarele n-are de gând să apună Nici azi Ploaia se va opri într-o zi Într-o zi da într-o zi. Se spune că ploaia nu topeşte calul Calul care zace în ploaie şi se usucă în adiere CALUL FĂRĂ NUMĂR FĂRĂ FRÂU FĂRĂ DUMNEZEU CALUL ABURIT ÎN PLOAIE. KE FJETUR NËN HËNË A s‘të dhimbsem Dielli t‘i vrau sytë athua Ke fjetur nën hijen e hënës Dhe pa dashur të futa në këngë. Pse qanë Sytë s‘dhimbsen a Do të vijë në ëndrrën tënde Dhe do ta harroj udhën e kthimit. Nga vaji i ligë

10- oct. 2012 - nr 14

Nga ëndrra e zezë Të lutem mos qaj A s‘të dhimbsem unë vogëlushe. AI DORMIT SUB LUNĂ Nu ţi-e milă de mine? Nu cumva soarele ţi-a atacat ochii? Ai dormit sub umbra lunii Şi nevrând te-am băgat în cântec. De ce plângi? Nu ţi-e milă că ochii Vor veni în cântecul tău Şi voi uita calea-ntoarcerii? Din vaietul răutăcios, Din visul cel negru, Te rog nu plânge Nu ţi-e milă de mine, copilo? TË DIELAVE MOS MË THIRR Të dielave mos më thirr më Mund të mos zgjohem Për jetë të rri në gjumin e vdekjes. Mos i harro çastet e ngrira Veç të dielës zgjidhe ditën tënde. Për ty kur të vdes Pas shtatë bjeshkësh të ta gjejë emrin Ah si nuk vjen ditëve të tjera. DUMINICILE NU MĂ STRIGĂ Duminicile nu mă strigă Se poate să nu mă trezesc Pe veci rămănând în somnul morţii. Nu uita momentele îngheţate Doar duminica alege ziua ta. Pentru tine, când voi muri După şapte munţi, voi căuta numele tău. Ah! cum de nu mai vii în celelalte zile.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GINA ZAHARIA DIN JURNALUL UNUI SFINX ALB Viorile plâng cel mai ades noaptea. Se rup în strunele universului ca o răsfirare de nou peste suflul vechi al chemării. Începutul ecoului cald se scaldă-n şapte zilelumină dar tot atâtea nopţi sunt ziduri înălţate instantaneu, ca nişte munţi uriaşi la pândă. Mă aşez pe povârnişul celui mai tăcut dintre ei. Culeg stelele şi şipotul izvorului. Împrejurul meu visele se lasă mângâiate de palma aprinsă în nori sălbatici. Şi mă aplec în noapte, cu felinarul pe braţul drept. Se aud viorile suspinând... *** Pe pereţii gândurilor s-au aşternut deodată mii de sunete. Multe dintre ele erau din catifea albastră, altele din ceaţă alburie şi câteva din gând de oţel. Se întindeau ca iedera peste câmpii polare, cu sufletul încătuşat în necunoaştere ca un pelerin spre nicăieri. Şi au rămas acolo, mărturie nedefinită, lacrimă confuză pe obrazul unui zbor adevărat... *** Azur de cremene. Ape nepăsătoare. Zbor de linişte. Bariere de gând. Statui de armonie şi petale. Sensul desenului din stânga. Indiciul bobului de grâu spre lan. Şi peste toate, dansul. Muzică instantanee... Braţul meu aleargă în linii frânte. Dar în fiecare există o punte. Trebuie doar întinsă... *** De zece ori câte zece care încărcate cu nemurire trec prin poarta casei mele. Au pe umeri străluciri de stea. Mă aşez la uşa peşterii şi le sorb trecerea prin mine. Mi-e dantelată noaptea pe drumul carelor, mi-e limpede picătura de întrebare care roade nemurirea mea. Mi-e cald, mi-e lumină, mi-e dimineaţă.... *** S-au răvăşit chemările în oglinda inimii. Aleargă nebune, în rochii de gală, cochete ca o bijuterie antică.

10- oct. 2012 - nr 14

Trec poduri de sete, cu calendare sub braţ, fără a se întreba dacă sensul lor e pecetluit în grupul ordonat din care făceau, odinioară, parte. M-am lipit de fereastra cu şoapte şi ascult. Ce risipă de incertitudini! Îmi lasprivirile pe tavanul unde dansează şoaptele şi încremenesc astfel, cu o tăcere uriaşă pe suflet. De ce?... *** Într-un ciob de adevăr clepsidra întoarce nisipul încă ud. Lacrimile ploii a îmbrăţişat-o cu esenţă de gând. E noapte. Pe umerii credinţei apar râuri din timpul şi el umed. Mi-e drag să-i ascult urcuşul. Are ceva din susurul serilor târzii ale anotimpurilor secrete. Aroma de lumină taie ramurile copacilor goi. Rămâne doar cântecul iernii din care se face linişte şi nemurire. *** Aş fi dorit să cumpăr gustul dimineţilor cu un surâs. Atât aveam la mine. În luminişul făcut de cocori aş fi dezmierdat patul moale al ferigilor cu mult gând în ele. La lăsarea serii aş fi adunat dune de crez şi le-aş fi transformat într-un amestec suav de dulceţuri sălbatice. Te-aş fi lăsat să aluneci spre mine, cu valuri de îmbrăţişări. Dar nu, n-am avut mai mult de un surâs. Şi acesta expirat a tăcere. Ca o fâlfâire de aripă... *** Într-o zi eram pasăre şi făceam ocol prin văzduh, a relaxare. Când m-am aşezat pe umărul tău, se făcuse noapte. Nu se desluşea decât conturul buzelor tale care ştiau să oprească într-o secundă orice revărsare. M-ai transformat în petală şi m-ai ascuns în buzunarul de la piept. Nu înţelegeam foarte bine ce se întâmplă dar marea începuse să cânte. Am fost, pe rând, val, zori de zi, uneori aripă. Într-o zi a început să plouă. Se rupeau norii deasupra zărilor toate şi m-am trezit ruptă în mii de fărâme. Purtam rochie umedă şi aveam cercei de gânduri. Dezorientată, am măsurat întinderi albastre, desculţă, cu pietre de moară în inimă. Dispăruseşi.Te-am căutat în fiecare val, în fiecare praf de nisip. Atunci am hotărât să-ţi culeg Luna. Am îngenunchiat în lacrima ei şi am rugat-o să se desprindă de pe cer. Apoi am luat-o în braţe. Am început să te strig, tare, mereu mai tare. Mi-era frică şi frig. Aveam cu mine şoaptele tale din nopţi adânci. Şi dragostea mea toată. De atunci te caut întruna. Întinde

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE braţele... mai port încă Luna pe umeri, doar e a ta. Ia-o! În ea este o poveste... *** Mi-era teamă că strada s-a aprins a nou şi revarsă paşii spre cascade. Am venit cu regulile de anul trecut, când nu avea încă nasturi încheiaţi la cămaşa inimii. Să ştiu sigur că zâmbetul acela sălbatic îi aparţine şi este jumătatea serii în care am închiriat sufletul. Ridic perna pe care dorm stejarii şi aşez ochii mei obosiţi....

Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012. Poeme alese Dante Maffìa, născut la Roseto Capo Spùlico (Cosenza, Calabria) în 1946, a fost fascinat de cărţi şi de „pommedìje‖ (poveşti folclorice) ascultate cu nesaţ la gura sobei. Relatează el însuşi într-o poezie scrisă la 13 ani: „Seara colind/ din casă-n casă/să ascult basme/povestite de bătrâni/ în preajma vetrei/ca un cerşetor/ce are nevoie de-o bucată de pâine‖. Pentru a ne face o idee despre pluralitatea preocupărilor lui Dante Maffìa, despre multitudinea itinerariilor sale literare, e de-ajuns să aruncăm o privire asupra textelor publicate, aproape douăzeci de poezie, şapte de proză, cincisprezece de eseistică (fără să includem îngrijirea unor opere de Tasso, Goldoni, Campanella), asupra activităţii de critic militant, de fondator a trei reviste de poezie care au căutat şi caută să străpungă cercul de complicitate ce anihila meritata vizibilitate a unor poeţi autentici. Reţinem în privinţa bibliografiei sale critice nume ca Leonardo Sciascia, Luigi Reina, Natalino Sapegno, Enzo Siciliano, Pasolini, Giacinto Spagnoletti, Aldo Palazzeschi (care i-a prefaţat debutul editorial din 1974 cu Il leone non mangia l‘erba), Maurizio Cucchi, Giovanni Raboni, Leonida Repaci, Mario Luzi, Dacia Maraini, Giuliano Manacorda etc. Poetul şi criticul Dario Bellezza considera că Dante Maffìa ar fi „unul dintre cei mai fericiţi poeţi ai Italiei moderne‖, iar Claudio Magris a scris: „Maffìa este un poeta doctus: opera lui cuprinde poezii dar şi roman, eseistică şi critică. Scriitor ce se situează la răscrucea multor fruntarii, Maffìa s-a confruntat cu o mulţime de voci ale literaturii contemporane şi cu nucleele modernităţii; una din cele mai fericite trăsături ale lui este prezenţa simultană a unei

10- oct. 2012 - nr 14

subtile şi călite conştiinţe critice, atentă la criteriile istorice şi la spaima devenirii, la fantezia mitică pătrunsă de sentimentul unităţii imuabile a fiinţei‖. O ştire proaspătă despre Dante Maffìa se cuvine a fi împărtăşită cititorilor noştri: candidatura sa a fost supusă de mai multe personalităţi ale literaturii italiene şi universale, precum şi de o seamă de instituţii culturale de importanţă naţională, juriului premiului Nobel pentru literatură 2012. În afara zecilor de romane, cărţi de poezie, eseuri şi articole, autorul se află în linia întâi a celor mai fierbinţi probleme sociale precum imigrarea, şomajul şi exodul pe mare al unor disperaţi din Africa şi Asia debarcaţi în Italia, ospiciile, fabricile pline de riscuri etc. Tradus aproape în toată lumea, a primit numeroase premii pentru scrierile sale, precum şi medalia de Aur a Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi. Textele poetice ce urmează au fost selectate din elegantul volum Lo specchio della mente, Milano, Crocetti Editore, 1999, un jurnal de figuri şi destine din ospiciile Sudului, un fel de coborâre în infernul oglinzilor minţii sparte ale unor bărbaţi şi femei, existenţe osândite şi totodată pline de o viaţă a lor interioară deviantă.

Rocco Dacă mi s-ar da putinţa şi libertatea să ordon măcar o singură zi aş pune să fie dărâmată din temelii această clădire care are mai bine de trei sute de ani. E străveche, putredă, are pereţii odăilor răniţi de mucegai, are un puţ negru ce n-a fost nicicând curăţat. Aş pune o roabă de trotil în magaziile unde în haite şobolanii s-au adunat să decidă dacă dezlănţuie un război în contra oamenilor. Aici ne dau să mâncăm carne de şobolani şi fac dulceţuri din excrementele lor. Da, vi se pare ceva nebunesc, dar eu am văzut cu ochii mei cum li se îmbălsămează cozile, ar putea fi de folos într-o zi, nu se ştie niciodată, cum ţine adesea să accentueze directorul.

Prezentare şi traducere de Geo Vasile (nr. 9, septembrie 2012, anul II), www.afroditacionchin

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 47


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANATOL VIERE „IUBIREA BABILONICĂ A UNUI NEISPRĂVIT ROMANTIC“ (text bilingv româno-ucrainean) Sunt câţiva ani buni de când a terminat facultatea, ba chiar şi-a făcut şi masteratul la Catedra de Filologie Română şi Clasică a Universităţii Cernăuţene, cu o temă de viu interes, dar puţin cercetată până acum – „Microtoponimia municipiului Cernăuţi. Evoluţia hodonimelor‖. Şi-a căutat de lucru în timpul liber, când nu avea ore la facultate, ca să-şi poată plăti ultimul an de studii. Cu banii câştigaţi din diverse munci ocazionale şi-a publicat într-o culegere aparte lucrarea de masterat, precum şi alte trei cărţi editate în anii de studenţie. Astăzi Anatol Viere, tânărul care până în 2002 a fost în buletinul de identitate Anatolii Râbca, iar până în 1995, anul când a absolvit şcoala de nouă ani în satul natal Colincăuţi, n-a citit nicio carte în limba română, are scoase la lumină două plachete de versuri, trei romane, un microroman, un volum de traduceri din creaţia poetului de origine evreiască Menachem M. Falek. Toate acestea, cu excepţia volumului „Vavilonske kohannia‖ („Iubirea babilonică‖) sunt în limba română. Ca orice profesie, ziaristica îşi are riscul şi slăbiciunile ei. Presupun, ba sunt convinsă, că multora no să le placă accentele din acest articol. Posibil că voi trezi, dacă nu indignarea, apoi ironia, ori poate chiar sarcasmul unor acsacali ai scrisului românesc din ţinut. Chipurile, a găsit pe cine iarăşi să laude! Şi vor avea într-un fel dreptate. Or, Anatol Viere e departe de măiestria artistică şi exprimarea armonioasă în materna sa, de care a fost înstrăinat din pruncie. În lipsa cenzurii de odinioară, care înăbuşea libera cugetare, dar nici nu admitea ca orice scriere rudimentară să vadă lumina tiparului şi să-şi găsească loc între coperte de carte, astăzi oricine care leagă de rău, de bine, două-trei cuvinte poate să-şi editeze „operele‖. Unica condiţie e

10- oct. 2012 - nr 14

să aibă un surplus de bani pentru a-şi realiza ambiţiile literare. Anatol Viere, însă, n-are nici bani, nici relaţii în mediul intelectual, şi, din păcate, nici prieteni care să-l susţină, să-l promoveze aşa cum a fost încurajată generaţia de literaţi crescută sub aripa protectoare a lui Vasile Leviţchi. Mentorul său Grigore Bostan, şeful catedrei la care şi-a făcut studiile, a plecat prea devreme ca să-i lase un reper de orientare în pasiunile şi căutările sale literare. De patru ani, absolventul facultăţii îşi câştigă pâinea muncind la negru. De fapt, pentru propria-i existenţă îi trebuie foarte puţin şi nu de dragul pâinii celei de toate zilele se speteşte el, ci ca să-şi poată vedea în lumina tiparului gândurile răsărite din afluxul fanteziilor. Înţelegând că n-are perspective de prosperare la oraş, s-a întors la Colincăuţi, la casa cea nouă, construită de părinţi. A stat o iarnă la gura sobei cu notebook-ul pe genunchi, apărând în primăvară cu romanul „Haosiada‖. A mai muncit o vară şi o toamnă cu sapa în mână prin grădinile şi livezile consătenilor, editând de curând o nouă carte, de data aceasta – în limba ucraineană, ca să fie pe înţelesul fiinţei iubite care i-a apărut în cale în chip de muză magnifică, aşa ca Margarita în viaţa maestrului înveşnicit de Mihail Bulgakov. Anatol continuă să experimenteze cu o îndrăzneală nebunatică, noua sa carte, ca şi cele anterioare, excelând prin originalitate. De la romanul e-mail („Evadam‖) şi romanul-taximetrist („Haosiada‖), a inventat un nou gen – romanul-integramă. Adică, cititorului i se oferă două plăceri deodată: lectura şi rezolvarea cuvintelor încrucişate de la începutul fiecărui capitol. Astfel, apare şi intriga care generează interesul pentru lectură, răspunsurile corecte reieşind din conţinutul fiecărui compartiment al cărţii, iar titlurile capitolelor devenind cunoscute după rezolvarea corectă a integramei. E un joc care captivează, la fel de neordinară fiind şi fabula recentului său roman, inspirat din focul mistuitor al unei noi iubiri. Deja nu-i o întâmplare pentru el, ci o predestinaţie ca aprinsele-i pasiuni să se potolească într-un act artistic. De dragul iubirii şi-a schimbat viziunile şi principiile pentru care până mai ieri se arunca orbeşte în flăcări. Un rug mai mare i-a ars cămaşa naţională, făcându-l internaţionalist, cetăţean al unei naţiuni unice pe Pământ – cea a îndrăgostiţilor. Aşa

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 48


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE afirmă autorul la începutul cărţii, însă mai spune undeva că „toată lumea minte şi nici el nu face excepţie‖. Nu voi povesti conţinutul, indicând doar că romanul prezintă interes îndeosebi pentru tineri şi că poate fi găsit la librăria „Bukinist‖ (cât încă n-a fost închisă) şi în variantă electronică în reţeaua româno-olandeză Virtual Big Bang14: Pe la finele lunii mai autorul l-a prezentat la cafeneaua literară a librăriei de pe Piaţa Centrală în faţa câtorva tineri. I-a invitat şi pe conaţionalii săi, aşteptând un gest de susţinere. Dar, cu excepţia unui tip rătăcit pe acolo, într-o stare neadec-vată pentru dialoguri intelectuale, nimeni dintre românii noştri n-au răspuns invitaţiei. N-au avut timp sau au considerat că-i mai prejos de demnitatea şi valoarea lor să-i facă cinste acestui tânăr? Oricum, în pofida răcelii, ca să nu zic a ostilităţii, el nu decepţionează în ale scrisului, mergând pe calea spinoasă, fără să-i pese de înţepăturile usturătoare. Totuşi, şi-a dorit altfel prima lansare de carte, emoţiile pregătirii către această zi dovedindu-se până la urmă neîndreptăţite. I-ar fi fost de folos şi o critică obiectivă din partea unor persoane competente. Tinerii adunaţi în jurul său mi s-au părut cam loiali, deşi au ascultat cu interes pasaje lungi în lectura autorului, i-au adresat întrebări, aflând conţinutul aproape în amănunte. A fost, mi se pare, o greşeală a autorului că le-a satisfăcut pe deplin curiozitatea potenţialilor cititori, fără a-i lăsa intrigaţi de subiect. Cu toate acestea, am rămas cu o impresie plăcută de la lansarea romanului, îndeosebi de maniera originală a dialogului dintre autor şi moderatoarea Hrystea Vengryniuk, doctorand la UNC. În mod surprinzător, ucraineanca a demonstrat că are idee şi de conţinutul celorlalte cărţi. Astfel, în faţa tinerilor prezenţi, în exclusivitate ucraineni, s-a vorbit mai mult despre cărţile scrise în română şi despre drumul dificil al autorului în regăsirea propriei identităţi naţionale. Scriind aceste rânduri, am dat de un pasaj dintr-o scrisoare a lui Panait Istrate: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să părăseşti lumea asta‖. Scriitorul, a cărui glorie era hăt înainte, a încercat să se sinucidă, dar, din fericire, n-a reuşit. Scrisoarea a ajuns întâmplător la Romain Ro14

10- oct. 2012 - nr 14

lland, care l-a încurajat şi l-a ajutat să se publice. Mai târziu Romain Rolland l-a numit pe Panait Istrate „Gorki balcanic‖ şi „un vagabond de geniu, care nu poate fi învins‖. Fără protecţia lui, fiul unei spălătorese şi contrabandist grec nu avea să ajungă a fi considerat în România scriitor francez, iar în Franţa – scriitor român. Desigur, paralela este deplasată şi nici nu intenţionez să fac o paralelă între marele scriitor român (francez) şi situaţia tânărului care se încăpăţânează, cu orice preţ să se numească scriitor. Mă opresc doar la aluzia că fără protejarea unor personalităţi cu prestanţă pentru orice om, oricât de talentat ar fi, e greu să-şi urmeze vocaţia, chiar dacă nu este un nechemat pe drumul ales. Edificator este exemplul cunoscutului taragotist Dumitru Fărcaş, unul din protejaţii Mariei Tănase. Într-o scrisoare primită în august 1962, la mai puţin de un an de a părăsi această lume vestita cântăreaţă îi scria: „Se nasc atât de rar oameni înzestraţi cu nobleţea artistică a dumitale, încât consider o datorie de artist să-ţi ofer „aripile‖ mele şi să te feresc să dai „piept‖ cu zidul gros al nechemaţilor...‖. Dar, probabil, numai oamenii cu totul deosebiţi, de mărimea talentului Mariei Tănase, şi cu o nobleţe incomensurabilă, nu greşesc atunci când „oferă cuiva aripile‖. Maria TOACĂ, ziaristă, critic literar. Din ziarul: „ZORILE BUCOVINEI”, Cernăuţi, vineri, nr. 39 (14.121), 29 iunie 2012

ВАВИЛОНСЬКЕ КОХАННЯ ЗАТЯТОГО РОМАНТИКА Пройшло добрих кілька літ відколи закінчив факультет, більш того навіть магістратуру на кафедрі румунської та класичної філології Чернівецького національного університету, з цікавою темою, але мало дослідженою досі — „Мікротопонімія міста Чернівці. Еволюція ходонімів‖. У вільний час працював щоб надрукувати своє дослідження, так само і інші три книги які були видані в студентські роки. Сьогодні Анатоль Вієре, молодий чоловік який до 2002 року був Анатолій Рибка, а до 1995 року не прочитав жодної книжки румунською мовою, видав дві збірки віршів, три романи, мікророман, монографію, збірку перекладів з творчості еврейського поета Мена-хема М. Фалека. Все це, за винятком останьої книги

http://books.corect.com/ro/carti/haosiada?back_crumb=1099

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 49


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ―Вавилонське кохання‖, написано румунською мовою. Як і будьяка професія, журналістика має свої ризики і слабкі сторони. Припускаю, навіть впевненна, що багатьом не сподобаються акценти цієї статті. Можливо що розбуджу, якщо не обурювання, то іронію, або навіть сарказм аксакалів румунського слова нашого краю. Нібито, знайшла кого знову вихваляти! Без цензури минулих років, яка душила вільне мислення, але і не дозволяла будьякій примітивній писанині побачити друкарське світло і знайти місце поміж обкладинками книг, сьогодні будь хто може видати свою „творчість‖. Єдиною умовою, щоб досягти літературних амбіцій, є наявність надлишку грошей. Але Анатоль Вієре немає ні грошей, ні зв‘язків у інтелектуальному середовищі, і, на жаль, немає друзів які б підтримували і пропагували його так само як покоління що виросло під протекційним крилом Василя Левіцкі. Його наставник Григорій Бостан, завідувач кафедри де він вчився, занадто рано пішов з життя і не встиг залишити ―основу‖ щоб він зорієнтувався в своїх літературних пошуках. Чотири роки як випускник факультету заробляє собі на хліб чорноробом. Насправді, для власного існування йому потрібно небагато, не для повсякденного хліба надривається він, а щоб бачити виданими свої думки що виринають з течії фантазії. Розуміючи що немає ніякої перспективи в місті, він повернувся в село і провів зиму у каміна з ноутбуком на колінах, а весною з‘явився таксистський роман „Хаосіада‖. Ще одні літо та осінь важко працював у садах і на будові, щоб видати нову книгу, на цей раз — українською мовою, щоб була зрозумілою коханій дівчині, яка постала на його життєвому шляху магічною музою, так само як Маргарита в житті майстра який був увіковічнений Михайлом Булгаковим. Анатоль продовжує експериментувати з божевільною сміливостю, його нова книга, як і попередні, виділяється оригінальністю. Від роману email („Евадам‖) і таксистського роману („Хаосіада‖), він пішов далі і винайшов новий жанр — роман-кросворд. Тобто, читачеві пропонується два задово-лення одразу: читання і розв‘язування кросвордів на початку кожного розділу. Таким чином з‘являється інтрига яка викликає потяг до читання, правильні відповіді з‘являються на

10- oct. 2012 - nr 14

основі вмісту кожного розділу книги а назви глав стають відомими після правильного вирішення кросвордів. Це гра яка затягує і зачаровує. Також незвичною є і фабула цього роману, натхненного пристрасним вогнем нової любові. Це вже не перший випадок з ним, а приречення долі щоб полум‘яну пристрасть приборкувати у художньому акті. Заради любові змінив свої погляди і принципи, заради яких ще вчора кидався сліпо у полум‘я. Більше вогнище спалило його національну сорочку, зробило його інтернаціоналістом, громадянином унікального етносу на землі — нації закоханих. Не буду заглиблюватися в зміст, вказуючи лише що роман представляє особливий інтерес, особливо для молодих людей і його ще можна придбати в книгарні „Букініст‖ (поки її не закрили), а в електронному варіанті в румунсько-голандській мережі Virtual Big Bang: http:// books. corect. Com/ro / carti/ haosiada?back_crumb=1099. Наприкінці травня автор представив роман у літературному кафе книжкового магазину, що на Центральній площі, перед кількома молодими людьми. Запросив і румунську громаду, очікуючи жест підтримки. Але окрім одного заблукавшого суб‘єкта, в стані непридатного для інтелектуального діалогу, жоден з наших румунів не відгукнувся на запрошення. Може в них не було часу, або вирішили що це нижче їхньої гідності та цінності, щоб вшанувати цього молодого письменника? Тим не менш, незважаючи на холод, щоб не сказати ворожість, він не розчаровується в літературі, прокладає тернистий шлях незважаючи на пекучі ужалення. Всеж, він бачив іншою першу презентацію нової книги, емоції підготовки до цього дня зрештою виявилися необгрунтованими. Була б корисною об‘єктивна критика з боку деяких компетентних осіб. Молоді люди що зібралися навколо нього здалися мені занадто лояльними, хоча вони з цікавістю слухали уривки роману запропоновані автором, задавали питання, дізнаючись про зміст в подробицях. Думаю це було помилкою автора, що повністю задовольнив цікавість потенційних читачів і зняв інтригу по цій темі. Тим не менш, у мене залишилося добре враження від презентації роману, особливо від своєрідного діалогу між автором і модератором

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Христею Венгринюк, аспірантом ЧНУ. Дивовижно, але українка показала що знає зміст інших румунських книг. Таким чином, перед присутніми, виключно українцями, було росказано головним чином про книги написані румунською мовою і про складну життєву дорогу автора у пошуках власної національної ідентичності. Пишучи ці рядки, наскочила на уривок з листа Панаїта Істраті: „Сьогодні починається 1921 рік, але для інших. Для мене це початок кінця. Невже потрібно висловитися тоді коли ти вирішив покинути цей світ‖. Письменник, чия слава була далеко попереду, намагався покінчити з собою, але, на щастя, це йому не вдалося. Лист зовсім випадково попав до Ромена Роллана, який підбадьорив його і допоміг друкуватися. Вже пізніше Ромен Роллан назвав Панаїта Істраті „Балканський Горький‖ і „геніальний бомж який не може бути переможеним‖. Без його заступництва, сина прачки і грецького контрабандиста не вважали б у Румунії французьким а у Франції — румунським письменником. Звичайно, паралелі розтягнені, навіть не пробую провести паралель між великим румунським (французьким) письменником і впертим молодим що нізащо не відмовиться нести хрест письмеництва. Зупиняюся тільки натякнути, що без протекції одних представницьких особистостей (це стосується будьякої людини), яким би талановитим він не ��ув, важко слідувати за покликанням, навіть якщо він у числі покликаних. Настановчим є приклад відомого тараґотиста Думітру Фєркаш, одного з фаворитів Марії Тенасе. У листі, отриманому в серпні 1962 року, менше року перед тим як покинути цей світ, відома співачка писала: „Дуже рідко народжуються люди наділені твоїм мистецьким благородством, так що вважаю обов‘язком артиста запропонувати тобі свої „крила‖ і оберігати тебе від „зіткнення‖ з товстим муром непокликаних...‖. Але, напевно, тільки дуже особливі люди, величини таланту Марії Тенасе, з безмежною величчю, не помиляються тоді коли „пропонують комусь свої крила‖. Марія ТОАКЄ, журналістка, літературний критик. „ZORILE BUCOVINEI”, Чернівці, № 39 (14.121), 29 червня 2012.

10- oct. 2012 - nr 14

DRAGOSTEA ÎN VREMEA CIUMEI (text bilingv româno-ucrainean) S-a întâmplat că recentul roman al scriitorului şi traducătorului Anatol Viere (roman-integramă!) l-am citit în paralel cu lecţiile lui Feynman de mecanică cuantică. Imediat între aceste două cărţi a apărut un pod mistic, un pod care formează postulatul personajului principal „Femeia – e mecanica cuantică: ştii cum să o foloseşti, dar nu o înţelegi pe ea însăşi‖ (pag. 35). Cu toate acestea, lui Anatol Viere nu i-a fost suficient numai de mecanica cuantică, care este o durere de cap pentru toate frunţile luminate ale omenirii, în a şaptea sa carte el a introdus nişte ştiinţe şi tehnologii moderne, care încă se formează în stare embrională, sau nici nu există. Romanul nu începe cu prolog, ci cu o integramă, pe care cititorul trebuie să o rezolve după ce citeşte fiecare capitol (sunt patru). O astfel de simbioză ciudată apare, probabil, pentru prima dată în literatura universală. Deci, citind trebuie să fiţi atenţi, pentru că fiecare propoziţie poate să conţină un fragment din soluţia integramei. Astfel autorul parcă dialoghează cu cititorul său, antrenând atenţia şi memoria lui. Nucleul principal al romanului, în opinia mea, e o confruntare între două realităţi, care sunt complet egale între ele, şi care dintre ele este mai validă iar care nu – va decide cititorul după gustul său, deoarece aici se pune întrebarea fundamentală a filozofiei – întâietatea spiritului asupra materiei sau a materiei asupra spiritului. Aceste două realităţi, două Universuri, se confruntă reciproc în planul de percepţie a romanului de către cititor şi această luptă devine mai clară la intersecţia (aici sunt adecvate conceptele matematice) capitolelor al treilea şi al patrulea. Pe lângă cursul principal al evenimentelor autorul diluează textul cu povestiri, amintiri şi teorii proprii, împarte cu cititorii săi concepţia despre lume prin intermediul personajelor. Tema se învârte într-un peisaj postapocaliptic, care oarecum ne aminteşte de filmul „Matrix‖ regizat de fraţii Wachowski. După două mii de ani omenirea va fi forţată să se retragă în subteran, fiindcă biosfera va deveni nepotrivită pentru ea. Cu toate

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 51


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acestea, spre deosebire de creaţia fraţilor Wachowski, roboţii nu s-au luptat cu oamenii. Totul este paşnic – postoamenii în subteran şi roboţii la suprafaţă. Cu toate acestea, oamenii sunt bolnavi „.. au început să moară de hiperalergie, din cauza lumii organice‖ (pag. 16). Chiar se presupune că e o înscenare făcută de roboţi. Dar e nevoie de a cerceta ceea ce se întâmplă sus, a colecta informaţii despre suprafaţă pe care maşinile nu le pot identifica, din această cauză roboţii decriogenizează pentru această misiune pe oamenii cei care au fost criogenizaţi cu mult înainte de apariţia hiperalergiei. Noul crionaut decongelat este personajul principal. Numele personajelor principale sunt simbolice. Unul dintre două nume ale iubitei protagonistului – Olga (asemenea ca şi în dedicaţia romanului, astfel încât să putem concluziona că romanul este parţial autobiografic), şi un alt nume – Ema reflectă atmosfera emoţională a romanului. Personajul principal în continuare se obişnuieşte cu împrejurimile noi, se familiarizează cu viaţa urmaşilor săi îndepărtaţi. Ar trebui remarcat faptul că mentalitatea omenirii nu s-a schimbat prea mult în două mii de ani. Aceeaşi decadenţă de moralitate. Oraşul subteran parţial poate fi numit „O combinaţie de Sodoma şi Gomora‖. Postoamenii fără vreo ezitare intră în relaţii sexuale cu roboţii şi cyborgii, fantezia lor sexuală este bolnavă şi le motivează comiterea crimelor teribile. Omenirea e bolnavă şi din punct de vedere moral, din această cauză, probabil, biosferei „i-e frică‖ să le ţină la suprafaţă. Roboţii, care sunt dominanţi pe planetă, de asemenea nu sunt de foarte bună părere despre oameni şi, în general, despre principiul biologic al genezei: „...ei sunt organici şi putrezi, la fel ca toată lumea aceasta‖ Prin învăluirile science-fiction autorul strigă către umanitate să se oprească. Pentru că, în realitate, omenirea este deja asemănătoare celei din carte. Singurul lucru care ne deosebeşte pe noi – sunt 38 de grade de temperatură a urmaşilor, noi forme de perversiune sexuală şi purtarea costumelor protectoare, în care ei îşi ascund corpul şi spiritul lor slab. Printre toată hiperalergia aceasta personajul principal întâlneşte iubirea, care este atât de asemănătoare cu ceea ce a fost odată în îndepărtatul trecut. O fată Ema, care apoi se dezvăluie că e aceeaşi Olga din anii

10- oct. 2012 - nr 14

2000. Această coincidenţă, care tinde la zero şi este unul dintre cele mai importante momente ale romanului, unde fanii romanului poliţist vor primi argumentul estetic. Cu toate acestea, această poveste de dragoste se referă nu numai relaţiile dintre sexe, ci şi dintre naţiuni. Acesta este motivul pentru care romanul se numeşte „Iubirea babilonică‖. Personajul principal masculin e un român şi fata – ucraineancă. Diferenţa lor etnică pune sub semnul întrebării relaţiile dintre tineri şi aici apare la suprafaţă momente oarecum biografice ale autorului. Dar această iubire e cosmopolită, naţiunea lor – Omenirea – aşa spune autorul şi personajele sale. După o lungă despărţire îndrăgostiţii din nou sunt împreună şi la primul plan apare iubirea, iar cyborgii, viitorul post-apocaliptic, şi ştiinţa retrogradează pe un plan secundar. Dragostea în vremea ciumei face mediul lipsit de importanţă, ceţos pe fundalul de dragoste a lui Adrian şi Olga-Ema. Romanul ridică nişte întrebări dificile filosofice şi religioase, care, după cum s-a menţionat mai sus, apar între capitolele cărţii. Îmdrăgostiţii derivă între liniile de realitate, vorbind cu Dumnezeu, pe care autorul cu îndrăzneală l-a portretizat în ipostaza unui tânăr. Acest misticism sau fizica multiuniversului dispar sub ameţeala drogată a personajelor. Ei au ajuns în Deşertul Sirian şi întotdeauna au fost în captivitate. Dar ambii au văzut acelaşi vis – viitorul. Care este adevărul, ce e realitate şi ce e iluzie – va spune doar cititorul. Apropo, căpşunii de pe copertă au apărut nu întâmplător, romanul-integramă „Iubirea babilonică‖ e cu aromă de „fragi şi mure‖. Andrei Tujykov, scriitor. КОХАННЯ ПІД ЧАС ЧУМИ Так склалося, що новий роман письменника та перекладача Анатоля Вієре (та що там роман! романкросворд!) я читав паралельно з лекціями Фейнмана по квантовій механіці. І одразу ж між цими двома книгами виник невеликий, напівмістичний, місток який полягав у постулаті головного героя «Жінка – це квантова механіка: вмієш нею користуватись, але не розумієш її самої» (ст.. 35). Проте одної квантової механіки, яка є головним болем усіх вчених мужів людства Анатолю Вієрє виявилося замало і у свій сьомий роман він

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 52


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE вмістив такі галузі сучасної науки та техніки, які зараз тільки у зародку, або й зовсім поки не існують. Роман розпочинається не з прологу, а з кросворду, який читач має вирішити після прочитання кожного розділу (яких, до речі, чотири). Такий дивний симбіоз зустрічається, напевне, вперше у світовій літературі. Отож, читаючи, потрібно бути уважним, бо кожне речення може містити частинку до розгадки всього кросворду. Таким чином автор ніби веде діалог з своїм читачем, тренуючи його увагу та пам‘ять. Головним стрижнем роману, як на мене, стало протистояння двох реальностей, які абсолютно рівноправні між собою, і яка з них є більш дійсною, а яка ні – вирішувати автору хіба що на смак, бо тут порушується основне філософське питання – первинність духу над матерією чи матерією над духом. Ці дві реальності, два Всесвіти протистоять один одному у площині сприйняття роману читачем і ця боротьба стає зрозумілою на границі (тут доречне саме математичне поняття) третього і четвертого розділу. Окрім основного ходу подій автор розбавляє текст оповідками, спогадами та власними теоріями, ділиться з своїми читачами світоглядом через вуста та думки персонажів. Сюжет обертається у постапокаліптичних декораціях, що дещо нагадують кінофільм «Матриця» братів Вачовскі. Через дві тисячі років людство буде змушене опинитись під землею, оскільки біосфера стане непридатною для них. Проте на відміну від творіння Вачовскі роботи не вели війну з людьми. Все цілком мирно – люди під землею, роботи нагорі. Проте люди хворі «..почали вмирати від гіпералергії на все органічне» (ст. 16). Навіть висувається версія, що це все витівки роботів. Але все ж потрібно досліджувати те, що відбувається нагорі, збирати інформацію про поверхню, яку машини передати не можуть, і тому роботи розморожують для цієї місії когось, хто опинився в кріогенній камері ще задовго до виникнення гіпералергії. Ним виявляється головний герой. Імена головних герої символічні. Одне з двох імен коханої головного героя – Ольга (таке ж як і в присвяті, тому можна зробити висновок, що роман частково автобіографічний), а інше ім‘я –

10- oct. 2012 - nr 14

Ема перегукується з емоційною атмосферою усього роману. Ім‘я ж головного героя віддалено перегукується з іменем автора роману. Надалі герой звикає до нової обстановки, знайомиться з побутом його далеких нащадків. Слід зауважити, що менталітет людства не сильно змінився за дві тисячі років. Все той же декаданс в моралі. Частково підземне місто можна назвати поєднання Содому і Гоморри. Постлюди, не бентежачись, вступають у статеві зносини з роботами та кіборгами, їх хвора сексуальна фантазія мотивує їх до скоєння жахливих злочинів. Людство хворе ще й морально, тому, можливо, біосфера «боїться» тримати їх на поверхні. Роботи, що стали домінуючими на планеті теж не високої думки про людей, та й загалом про біологічне начало буття: «.. органічні та гнилі вони, як і весь цей світ» .Автор мовчки, вуалюючи науковою фантас-тикою, кричить про те, щоб людство оговталось. Бо насправді воно вже таке. Єдине що нас відрізняє – це 38–градусна температура тіла нащадків, нові форми сексуальних збочень та носіння спеціальних костюмів, за яким вони ховають своє кволе тіло та дух. Серед цієї всієї гіпералергії головний герой зустрічає кохання, що так схоже на те, що було колись у далекому та недосяжному минулому. Дівчина Ема, яка потім виявляється і є тієї самою Олею з 2000них. Цей збіг обставин, вірогідність якого прямує до нуля і є одним з основних моментів роману, де отримують естетичну насолоду любителі детективів. Проте в цій історії кохання, мова не лише про стосунки між статями, але й між націями. Саме тому роман отримав назву «Вавилонське кохання». Головний герой – румун, а дівчина – українка. Їх етнічна різниця ставить стосунки молодих людей під загрозу і тут дещо біографічні моменти виринають у романі. Проте кохання космополітичне, його нація – Людство – так стверджує і сам автор і його персонажі. Після довгої розлуки кохані знов разом і на перший план виход��ть кохання, а кіборги, постапокаліптичне майбуття та інша наука відходить на другорядний план. Кохання під час чуми робить навколишнє неважливим, тусклим на фоні яскравості любові Адріана та Олі-Еми. У романі порушується і важке філософсько-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE релігійне питання, яке, як вже зазначено вище, виникає між розділами. Кохані дрейфують між різними лініями реальності, розмовляючи з Богом, якого автор сміливо зобразив юнаком. Ця містика чи фізика мультивсесвіту розвіюється наркотичним оп‘янінням героїв. Вони опинилися в Сирійській пустелі та весь час були в полоні. Але ж вони бачили однаковий для них сон, майбутнє. Де ж істина, що є реальністю а що ілюзією – скаже лише читач. До речі полуниця на обкладинці неспроста. В романі вона також є. Андрій ТУЖИКОВ, письменник

BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR MISTERIOSUL MORMÂNT NR. 10

Biserica domnească din Curtea de Argeş

În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea lui Manole, mânate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp să se închine pentru că fotografiază, o minune rămâne ascunsă, în singurătate: este Biserica Domnească a Basarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă pragul devin fascinaţi: sub cupola întunecoasă, aureolele sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sunt fresce de secol XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie de mijloace, câteodată cu numai două culori (un albastru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au înfăţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor au fost migălos construite. Ici, o vezi pe Maica Domnului într-o ipostază aproape laică, ţinându-şi cu greu pântecul umflat, sub pulpanele hainei; colo, tâlharii din dreapta şi stânga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansând, dezvăluind o uluitoare anatomie. Pe peretele de nord-est, un misterios graffiti anunţă şi datează moartea marelui Basarab Voievod.

10- oct. 2012 - nr 14

Pilda bogatului care şi-a făcut casă

Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de intrare a fost distrusă acum 200 de ani. Oricum, biserica se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor, iar construcţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în perioada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi până la jumătatea secolului al XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un voievod din Făgăraş care a trecut munţii la Câmpulung, probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implantaţi în Ţara Bârsei la 1211 de regele ungar, Andrei al II-lea. De la Câmpulung, el va străbate dealurile şi va fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă frâu liber: Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dâmboviţa ca să inunde valea în calea duşmanilor, răpea la hotarul Moldovei femei venite la târg (o nouă răpire a Sabinelor...), ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la Cetăţeni) şi câte şi mai câte. Ce reţin istoricii din legende? Că este posibil să fi existat mai mulţi domni ai locului, poate şefi cumani, poate voievozi veniţi peste munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit până la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o structură politică feudală, numită Ţara Românească. Oricum, istoria „oficială‖ începe după 1310, când boierii ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De aici avem documente: „Cronica pictată de la Viena‖ povesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Robert de Anjou, la încă neidentificata Posadă. După victoria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea de Argeş înfloreşte. Suntem pe la 1330. Dinastia Basarabilor se întăreşte – întâiul născut al Domnului, Nicolae

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 54


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Alexandru, va ajunge să trateze cu noul rege al Ungariei, Ludovic, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridicării Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se va termina zugrăveala Bisericii Domneşti), care a fost tatăl lui Mircea cel Bătrân. Apoi istoria se învaţă la şcoală. Anii au trecut, nemiloşi peste Biserica Domnească. Multe au văzut bătrânele ziduri. Incendii, cutremure, inundaţii. Ba chiar restauratori nepricepuţi. Pe la 1827, noii „ctitori‖ scot pardoseala de cărămidă, considerată prea modestă, strivesc pietrele mormintelor voievodale din sfântul lăcaş, jefuiesc tot ce le cade în mână, compromit zugrăveala.

10- oct. 2012 - nr 14

strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheiau haina, strânsă la mâneci, la piept şi la gât cu mărgăritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur, amintea de moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu metal preţios, care se strângea cu o uluitoare pafta de aur, înfăţişând un castel cu patru turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, o lebădă de argint cu cap de femeie strălucea enigmatic. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele descărnate ale mâinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile minunate s-au pulverizat, rămânând, ici-colo, câteva petice! Disperat, marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi s-a rugat de iertare. Dar ireparabilul se produsese.

Lespedea misteriosului mormânt nr. 10

Abia la începutul secolului XX, „Comisiunea Monumentelor Istorice‖ desemnează o echipă de savanţi, printre care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se mai poate salva. Sunt înlăturate rândurile de cărămidă şi... surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mormântul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l acoperă nu poartă însă nicio inscripţie, ci doar un desen straniu – un Arbore al vieţii încununat de o stea cu 12 colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri echilaterale. În mijlocul stelei, alt simbol solar. Racla de piatră mai are săpată, la picioarele mortului, o cruce templieră şi la cap o Stea a lui David!

Cavalerul cu lebădă

Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă la o parte şi, din negrul mormânt, apare vedenia unui nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare,

Paftaua centurii, în formă de castel, cu misterioasa lebădă cu cap de femeie

După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat relicvele şi au plecat la Bucureşti. Nu vă luaţi după plăcuţa de plastic, anunţând lapidar că acolo a fost înhumat Vladislav Vlaicu... În lipsa unor teste ADN şi a cercetării amănunţite a relicvelor, nici până astăzi nu se ştie sigur al cui este acest mormânt. Unii au crezut că măreţul Cavaler cu lebădă ar fi Radu Negru… Se ştie însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: „Majestate, lăsaţi-le! Sunt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern - Sigmaringen‖. Acestor inele o să le rezerv un articol separat, în viitorul apropiat. Radu Negru? Sau mormântul este mai vechi? În lipsa datării cu C14, istoricii se mulţumesc cu speculaţii. Există însă şi alte chei cu care poţi să deschizi uşa misterului. Analizând simbolurile înscrise pe obiectele din mormânt, anumiţi autori au făcut, de-a lungul ultimilor 80 de ani, afirmaţii uluitoare. Iată câteva dintre ele, aparţinând scriitorului Vasile Lovinescu.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 55


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Floarea vieţii pe lespedea mormântului

În „Dacia hyperboreană‖, Lovinescu propune următoarea teorie, în consonanţă cu scrierile lui B.P. Haşdeu, Ovid Densuşianu şi René Guénon: Întemeierea Ţărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au căpătat anterior. Până la anul 1300, când intră în istorie, Basarabii sunt o castă, nu o familie – casta sacerdotală a dacilor, „purtătorii de căciuli‖, cum îi numea scriitorul antic Iordanes, supravieţuind 1000 de ani după retragerea aureliană, în Oltenia de sub munte şi în Haţeg. Cavalerul cu lebădă este, la rândul lui, un iniţiat, emanând dintr-un centru hyperborean polar, întrucât pe sarcofag se află dăltuit Arborele vieţii, „Y‖-ul sacru al lui Ianus, iar paftaua aminteşte că, în urmă cu 4000 de ani, Polul Ceresc era în Constelaţia lebedei sau a dragonului. Mulţi domni ai noştri, până la Mihai Viteazul, au fost conştienţi de descendenţa lor, adăugându-şi în faţa numelui particula „IO‖, care înseamnă „Ianus‖ sau Ion Sânt Ion – „REGELE DACILOR‖, o funcţie, aşa cum noi purtăm în faţa numelui titluri ca „ing.‖, „prof.‖ sau „dr.‖. Iar Negru-Vodă (sau Radu-Negru) este tot o funcţie, existând mai mulţi domni care au purtat acest nume. Ţările Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească) intră în istorie prin aceşti agenţi (Iancu Corvin, Dragoş şi Negru-Vodă) sub semnul Negrului, sub semnul lui Saturn.

O cruce templieră pe mormântul unui domn ortodox?15

Amelie Tănăsescu

15

Notă: În legendele germane, Cavalerul cu lebădă este Lohengrin, fiu al lui Parzival și cavaler al Graalului (Sfântului Graal).

10- oct. 2012 - nr 14

La 50 de ani de la moartea lui William Faulkner16, Editura Polirom publică, în ediţie cartonată, un nou volum semnat de Mircea Mihăieş17, „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha", o monografie dedicată unuia dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii americane din secolul XX. Modernismul lui Faulkner se înscrie în spiritul de influenţă al lui James Joyce, ca model de artă romanescă. William Faulkner, distins cu Premiul Nobel în 1949 pentru tehnica sa de creaţie profund originală, care a revoluţionat romanul modern, este scriitorul devenit exponent al unui loc şi al unei culturi anume, nostalgic după acea lume pierdută, neacomodat la valorile civilizaţiei moderne, care a reuşit să fie, vreme de câteva decenii, una dintre efigiile prozei moderniste şi un stilist de o incontestabilă originalitate. În studiul dedicat marelui scriitor, Mircea Mihăieş încearcă să determine complicata relaţie a lui Faulkner cu modernitatea, având în vedere faptul că personajele sale sunt indivizi din lumea rurală, cu un limbaj şi un comportament caracteristice mediului respectiv, pe când modernitatea e aproape prin excelenţă născută din nevoile de exprimare ale civilizaţiei urbane. Începând prin a ne spune o poveste, Faulkner „ajunge să ne confrunte cu un tratat despre însuşirile - despre ce-

16

William Cuthbert Faulkner, născut Falkner (25 septembrie 1897–6 iulie 1962) http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Faulkner 17 Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) este profesor de literatură engleză şi literatură americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Din 2005, îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. A fost distins de trei ori cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom a mai publicat: „Masca de fiere" (2000), „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen" (2005), „Metafizica detectivului Marlowe" (2008), „Despre doliu" (2009), „Ultimul Judt" (2011). A scris şase cărţi împreună cu Vladimir Tismăneanu, dintre care cinci au apărut la Editura Polirom: „Balul mascat" (1996), "Vecinii lui Franz Kafka" (1998), „Încet, spre Europa" (2000), "Schelete în dulap" (2004), „Cortina de ceaţă" (2007). La Editura Polirom a apărut, în mai multe ediţii, şi romanul scris împreună cu Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi, „Femeia în roşu". Alte cărţi: „De veghe în oglindă" (1989), „Cartea eşecurilor" (1990), „Cărţile crude" (1995), „Atlanticul imaginar" (2002), „Scutul lui Perseu" (2003).

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dările, căderile, eşecurile şi prăbuşirile lamentabile ale fiinţei umane". Romancierul William Faulkner şi-a petrecut întreaga existenţă în partea de sud a Statelor Unite ale Americii, regiunea marcându-i puternic întreaga operă şi mai ales „ciclul Yoknapatawpha", denumit astfel după numele ţinutului imaginar din realul stat Mississippi, pe care prozatorul l-a populat cu personajele sale, reînviind atmosfera Sudului din timpurile indienilor până la mijlocul secolului al XX-lea. „Creatorul comitatului imaginar Yoknapatawpha - cu o suprafaţă de 2.400 de mile pătrate, locuit de 9.313 negri şi 6.298 de albi, după cum aflăm din harta anexată la sfârşitul romanului Absalom, Absalom! – n-a vrut să fie altceva decât raisonneur-ul unei lumi, povestitorul cu memoria perfectă, fericit să pună pe hârtie – distorsionându-le, ajustându-le, alterându-le şi înnobilându-le - fragmentele de viaţă care pluteau, indiferent şi iresponsabil, prin lumea de servitori negri, cultivatori de pământ, meseriaşi, bone, mici funcţionari, trântori, predicatori, şoferi, escroci, prostituate, aventurieri şi negustori în care trăise." „Aşazisele confuzii ale textului faulknerian se dizolvă după câteva lecturi. De fapt, Faulkner nu poate fi citit, ci recitit. Niciuna dintre cărţi nu poate fi înţeleasă în mod satisfăcător dacă nu ţii cont de celelalte scrieri ale autorului. Într-adevăr, totalitatea scrierilor lui Faulkner se mişcă împreună, o povestire face referiri la alta, personajele evoluează în timp şi spaţiu. Anumite povestiri şi personaje devin mult mai expresive atunci când întregul ţinut Yoknapatawpha ni se dezvăluie privirii, în cercuri concentrice care se lărgesc dinspre tribunalul din Jefferson spre casele de pe plantaţii şi lanurile de bumbac şi regiunea sălbatică a Moşiei Francezului. Numai Charles Dickens şi Balzac, dintre romancierii de dinaintea lui Faulkner, au creat o asemenea varietate de personaje." (Jay Parini)18

(Mircea Mihăieş)

10- oct. 2012 - nr 14

Faulkner, pilot pentru contrabandiști în epoca prohibiției Fiecare etapă din viața unui scriitor este, fără îndoială, necesară, oricât de inutilă ar părea la o analiză superficială. În ceea ce îl privește pe William Faulkner, teoria poate fi demonstrată fără prea mari bătăi de cap.

Willian Faulkner, în tinerețe

Înainte de a deveni un mare scriitor, Faulkner a fost, pe rând, zugrav, librar în New York, hoinar, poștaș şi interpret de limba franceză pentru o companie forestieră. Nici chiar după publicarea primelor cărți Faulkner nu a dus o existență livrescă. A fost fochist, scenarist la Hollywood, alcoolic, soț, fermier și călător. O biografie tipică pentru un scriitor american, care ar fi dat gata orice francez. Poate că doar vreun rus ar fi reușit să trăiască astfel și, între timp, să mai scrie și o duzină de romane apreciate ca fiind printre cele mai bune apărute vreodată în orice limbă. Însă episodul meu biografic preferat este cel în care Faulkner joacă rolul unui pilot pentru un contrabandist din New Orleans. Suntem în plină epocă a prohibiției și americanii sunt foarte însetați. Faulkner e tânăr, are 23-24 de ani, și nu se dă în lături să conducă o ambarcațiune plină cu băutură prin Golful Mexic. Principala sa sarcină: să nu fie prins de poliția de coastă. Când ajungeau la destinație, pe o plajă din apropierea gurii râului Alabama, ceilalți membri ai echipajului descărcau și îngropau marfa într-un loc anume, de unde era ridicată mai târziu de alți indivizi. În tot acest timp Faulkner ținea de șase să nu apară polițiștii. Poate că nu pare mare lucru, dar pe atunci contrabanda cu băutură era deseori mortală. Faulkner, însă, a scăpat fără să pățească ceva, și în scurt timp a intrat în cercurile scriitorilor din New Orleans.

Mircea Mihăieş. „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha" Editura Polirom. 18

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Alicia Dujovne Ortiz Dora Maar - Prizoniera privirii19 Viaţă, vocaţie, viziune Întâlnirea cu Pablo Picasso, la cafeneaua Les Deux Magots, moment în care Dora Maar îi înmânează faimosului pictor mănuşile ei însângerate, după ce îşi tăiase degetele cu un cuţit, îi va schimba viaţa fotografei de origine argentiniană. Faimoasa relaţie dintre Dora şi Picasso e descrisă de Alicia Dujovne Ortiz drept o combinaţie de masochism, suferinţă şi vanitate, desfăşurându-se în centrul vieţii mondene a grupului suprarealist parizian, pentru care „morala‖ e cuvântul cel mai detestat. Iată o biografie a Dorei Maar care se citeşte cu multă pasiune. Alicia Dujovne Ortiz are un mare talent pentru biografiile de grup. Vom descoperi, astfel, în cartea ei toată spuma lumii literare şi artistice dintre cele două războaie mondiale. (Josyane Savigneau, Le Monde) E, cu siguranţă, nevoie să fii argentinian şi romancier – altfel spus, să vii dintr-un mediu cultural bogat şi să stăpâneşti o scriitură subtilă – pentru a povesti, din interior, viaţa misterioasei femei care a fost Théodora Markovitch, alias Dora Maar. Fără a aluneca spre genul aşa-ziselor biografii în stil american, Alicia Dujovne Ortiz pătrunde, cu delicateţe, în intimitatea acestei femei stranii, intrată în istorie mulţumită – sau mai degrabă din cauza, ar spune Dujovne Ortiz – lui Picasso, căruia i-a fost, timp de câţiva ani, amantă şi model. (Michele Gas, Télérama). De la Cocteau la Lacan – aceasta e epoca pe care o înfăţişează Alicia Dujovne Ortiz. Pe parcursul unei investigaţii psihologice pasionante, prin paginile cărţii defilează o pleiadă de artişti ai avangardei franceze şi de figuri celebre. Cu lirism, dar şi cu precizie jurnalistică, Dujovne Ortiz desenează tabloul unei femei misterioase, căreia critica din zilele noastre îi atribuie, în sfârşit, rolul care i se cuvine. (Radio France)

19

10- oct. 2012 - nr 14

Alicia Dujovne Ortiz - s-a născut în Buenos Aires, Argentina. Aşa cum sugerează prenumele, originea ei etnică e dublă: tatăl era fiul unui imigrant evreu venit în Argentina, iar mama era o scriitoare şi feministă militantă provenind dintr-o familie argentiniană înstărită. A studiat, timp de trei ani, filozofia şi literatura la Universitatea din Buenos Aires şi a început să scrie şi să publice poezie în limba spaniolă. Până în 1977 Dujovne Ortiz publicase deja trei volume de poezie şi un roman, El buzón de la esquina. Începe să colaboreze cu ziarul progresist La Opinión, care e cenzurat şi, în cele din urmă, închis de junta argentiniană. În 1978, împinsă de dictatura militară instaurată la Buenos Aires, îşi părăseşte, împreună cu fetiţa ei de 13 ani, ţara natală şi se stabileşte la Paris. Continuă să colaboreze cu publicaţii prestigioase, precum La Nación (Argentina), Excelsior (Mexic), La Vanguardia (Spania), şi cu ziarul Le monde (Franţa). Experienţa exilului şi a dezrădăcinării e descrisă în cel de-al doilea roman al ei, El agujero en la tierra. În 1986 primeşte Premiul Guggenheim, iar în anii ‘80 este consilier literar al prestigioasei edituri Gallimard. După o lungă perioadă de exil, Dujovne Ortiz se întoarce la Buenos Aires, dar continuă să penduleze între Franţa şi Argentina. A scris biografii ale unor personalităţi controversate, printre care se numără poeta argentiniană Maria Elena Walsh (1982), fotbalistul argentinian Diego Armando Maradona (1994) şi María Eva Perón (1996), cea de-a doua soţie a preşedintelui argentinian Juan Perón. Biografia Evitei Peron se bucură de un succes răsunător, atât în Argentina şi în Franţa, cât şi în numeroasele ţări unde apar traduceri. Aceste biografii au fost apreciate de critică pentru combinarea preciziei jurnalistice cu subiectivismul literaturii, pentru acurateţea documentării şi pentru stilul narativ, informal, care le transformă în lecturi captivante. În următorul roman, El árbol de la gitana (1997), scriitoarea îşi explorează originea etnică, viaţa ei de outsider, în anii ‘70, şi exilul în Europa. În 1998 publică Mireya, un roman despre o prostituată franceză, model pentru Toulouse Lautrec, care va emigra în Argentina. În 2002 se întoarce la Paris, iar în 2004 publică Dora Maar: Prisonnière du regard, o biografie pătrunzătoare a faimoasei fotografe de origine argentiniană care a fost, timp de şapte ani, amanta lui

Titlu original: Doraa Maar. Prisonnière du regard.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Picasso. Alicia Dujovne Ortiz a primit, pentru întreaga carieră, Premiul Fundaţiei Konex, cea mai prestigioasă distincţie culturală din Argentina. *** (fragment din cartea Aliciei Dujovne Ortiz despre Dora Maar)20 Teatralismul continua în Parisul ocupat, unde ei revin în cursul verii lui 1941. Rolurile voiajului de întoarcere au fost distribuite în felul următor: Picasso părăseşte Royan în automobilul Hispano-Suiza cu Sabartés, Dora îi urmează cu trenul, Marie-Thérèse va mai rămâne un timp cu fiica ei în staţiunea balneară (distrusă în întregime de un bombardament din 1945). Maşina era cu siguranţă plină de tablouri. Nu mai rămâne loc decât pentru doi călători, în afara şoferului. Dar de ce l-a ales pe catalanul miop pe post de cârtiţă? De ce să expună o femeie singură, care purta un nume suspect, pericolelor dintr-o ţară aflată în război, unul dintre acestea fiind verificarea identităţii, în trenuri? Hotărârea lui Picasso seamănă întrucâtva cu aceea a lui Bataille, atunci când a refuzat să o însoţească pe Sylvia Maklès, căreia îi era frică să meargă cu trenul din cauză că numele său avea rezonanţe evreieşti. Distribuitorul de roluri dezerta, abandona. Expulzată din această casă care era automobilul marca Hispano-Suiza, din nou străină, cu valiza în mână şi şalul pe cap, ca în celebrul desen de la începuturile relaţiei lor, când o timidă imigrantă bătea la poarta cabanei zeului, Dora se vedea obligată să întreprindă un voiaj solitar care o trimitea cu gândul la celălalt voiaj, cel din 1936, atunci când a fost la Mougins prima dată, pentru a-l întâlni pe Picasso. Diferenţa este că atunci era plină de speranţă, în timp ce acum revenea la conştientizarea propriei sterilităţi, ca într-o altă piesă de teatru, şi aceasta tot spaniolă, Yerma. În acest act al reprezentaţiei, cel mai nedorit rol revine totuşi rivalei sale. La Paris, Dora îşi reia viaţa cotidiană în strada Savoie. O viaţă luxoasă şi apăsătoare, îngreunată de plângerile mamei sale în legătură cu problemele de aprovizionare, la a căror rezolvare 20

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la editura Curtea veche. Traducere de Cristian Nicolae.

10- oct. 2012 - nr 14

tatăl nu îşi aducea nicio contribuţie - cu un curaj suspect, Joseph Markovitch le-a lăsat aici în plin război, pentru a fugi la Buenos Aires - oferindu-le, totuşi, un avantaj: casa. Arhitectul făcuse cel puţin atâta, să îşi lase soţia sub un acoperiş. Marie-Thérèse, în ceea ce o priveşte, nu avea altă familie în afară de mama ei, o femeie micuţă, durdulie şi tolerantă, care nu protestase în niciun fel când fiica ei, la şaptesprezece ani, a plecat cu Picasso. La ceva timp după întoarcerea amantului său şi a Dorei, Marie-Thérèse revine şi ea la Paris. Petrecuse momente grele, singură la Royan cu fiica ei, încercând să o convingă pe proprietara imobilului Voiliers, şi să se convingă şi pe ea însăşi, că soţia lui Picasso era ea. Însă, spre deosebire de Dora, Marie-Thérèse nu ştia unde să meargă. Nu mai exista ferma cu ziduri transparente în faţa geloziei Dorei. Trecuse mult timp de când germanii intraseră în Tremblay. Şi ea căuta un apartament la Paris, şi a găsit chiar două, unul în strada des GrandsAugustins, chiar vizavi. Dar Picasso îi ordonă: „Ia altul!", şi ea îl ascultă fără să pună întrebări. El avea motivele lui, bineînţeles. Întâlnirile în trei în acelaşi cartier ar fi produs scântei pe trotuar. Nu este, în acelaşi timp, un lucru sigur că intenţia lui Picasso era aceea s-o evite. Dându-i ordinul să se instaleze departe de el, în plină ocupaţie, împreună cu fetiţa - ceea ce o obliga să ia metroul pentru a ajunge în strada unde locuia Picasso, pentru a lua cărbunii pe care el îi procura la negru - el nu i-a oferit nicio explicaţie. Ceea ce a făcut Picasso a fost să-şi exercite puterea. Povestea care urmează dovedeşte că munca lui de regizor avea prea puţin de-a face cu un discurs rezonabil, şi încă şi mai puţin cu o încercare de-a cruţa suferinţele celor două actriţe ale sale. Ca regulă generală, el le vizita pe Marie-Thérèse şi pe Maya joia şi duminica în apartamentul din Bulevardul Henri IV, pe care el poruncise să fie închiriat. Pentru Marie-Thérèse, aceste vizite reprezentau toată viaţa ei. Nici propria fiică nu avea dreptul să pătrundă în bula fericită pe care Picasso o crea în jurul ei. Dar această bulă, imaginabilă doar într-o izolare asemănătoare cu nebunia, rezista cu singura condiţie ca nimic şi nimeni din exterior să n-o atingă cu degetul. Picasso, creator al puşcăriei paradisiace în care o închisese pe Marie-Thérèse,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru ca ea să nu crească niciodată, oferindu-i o mică însoţitoare pentru jocuri şi antrenând-o în iluzia că ea ar rămâne eterna creatură de şaptesprezece ani, ştia foarte bine acest lucru. Şi tocmai pentru că îl ştia, el îi recomandă Dorei să-l sune joia şi duminica, la MarieThérèse. Pentru acest motiv: pentru ca soneria telefonului să spargă fragila suprafaţă strălucitoare pe care el însuşi o întinsese în jurul ei. „Cine este?" întreba prada, căzând în cursă, dându-i ocazia temnicerului său să răspundă triumfător: „Ambasadorul Argentinei". Triumfător, adică bucurându-se: plăcerea „perversului narcisist" nu stă în dragoste, ci în victorie. În însemnările sale personale, găsite după moartea ei, Dora a scris, gândindu-se la el: „Un prinţ nedrept urăşte dragostea". Este fără îndoială că ghinionistul ambasador ar fi dat postul său diplomatic pentru o duminică cu Picasso. Ordinul de a o deranja pe Marie-Thérèse în bula ei îi aducea şi ei un oarecare triumf derizoriu. Dar un triumf de femeie. Picasso nu spunea „ambasadoare". Şi, cu siguranţă, nu pentru a evita ca cealaltă să simtă înţepătura geloziei, ci pentru a râde de morga femeii învinse, care continua să ridice capul; de acel fel de virilitate care se insinua deja în alura Dorei, pentru a compensa umilinţa (doctorul Nasio a observat pe bună dreptate că de-a lungul anilor fiica unică ajunge să capete, puţin câte puţin, trăsăturile tatălui, stând în picioare ca el, cu picioarele ferm înfipte în sol, fără să îşi plieze şoldul sau genunchiul, nici să aplece capul, într-o atitudine aproape milităroasă), în măsura în care înţelegea ceea ce cealaltă nu înţelegea încă: că pe termen scurt sau mediu ele erau amândouă condamnate. El începea să se plictisească de jocul care consta în a le arunca una împotriva celeilalte. Era prea uşor. Dacă victima nu mai reacţionează în niciun fel, mai este jocul amuzant? Poate că Marie-Thérèse se gândise, totuşi, la acest lucru, în felul său, şi îşi spusese că singura ieşire este să reacţioneze. Când Picasso îi face cadou o rochie a Dorei, mica blondă se supără. Îl sună la telefon. Nu este acolo. Ea se precipită spre apartamentul Dorei, în strada Savoie. Picasso, ascuns, ascultă discuţia dintre cele două femei. Un pic mai târziu, Marie-Thérèse se prezintă la Picasso, gata să joace totul pe o carte. „Mi-

10- oct. 2012 - nr 14

ai promis mereu că ne căsătorim, îi spune ea. Unde-ţi este promisiunea?" În acest moment, soseşte Dora. Ea părea chemată în scenă, ca şi cealaltă, prin voinţa regizorului. Care trebuie să se fi simţit mai atotputernic ca niciodată. Avea puterea să îşi atragă personajele aşa cum îi plăcea, să le facă să apară şi să dispară. O simplă eroare - trimiterea unei rochii - putea să strice această scenă magnifică. Văzând-o pe MarieThérèse, epuizată şi dezumflată după ce pronunţase cuvintele care îi stăteau de atâta timp pe limbă, Dora pierde prim-planul. Definitiv: în pictura lui Picasso, şi în viaţa ei. Şi se bâlbâie, exact ca blonda, şi rosteşte exact cuvintele pe care nu ar fi trebuit să le spună: „Dar tu pe mine mă iubeşti!" Picasso nu avea nevoie să i se sufle replica. „Dora Maar, răspunde el, tu ştii că singura femeie pe care o iubesc este Marie-Thérèse Walter." „Ei bine, l-aţi auzit?" întreabă Marie-Thérèse, a cărei voce lăsa să transpară un accent din popor pe care timiditatea ei îl disimula, dar pe care victoria ei nesperată îl făcea să înflorească. „Plecaţi de aici", adaugă ea. Dora se ştia superioară acestei mici proaste de periferie pariziană. Demnitatea ei ar fi trebuit să aibă câştig de cauză în faţa furiei, şi ea ştia, de asemenea, acest lucru. Dacă ar fi plecat fără să zică un cuvânt, cel puţin ar fi reuşit să deruteze. Dar nu era vorba de un monolog, era vorba de o piesă cu trei personaje, scrisă dinainte. Nu era singură. Era cu un manipulator care îi dicta reacţiile, şi cu o femeie din altă clasă, dintr-un alt mediu, primul punându-le pe ambele la acelaşi nivel, cel de jos. Răspunsul ei nu a avut aerul că provine din fiinţa sa intimă. Ci de la o persoană mai vulgară care o locuia, şi care făcea deliciile lui Picasso, pentru că ea dezminţea în sfârşit aerele sale de prinţesă, coborând-o la nivelul celeilalte, a răspuns în locul său. Şi nu numai că nu a plecat când aleasa presupusă i-a sugerat să o facă, dar s-a lăsat însoţită până la uşă de o Marie-Thérèse furioasă care jubila, sărmana, de minutul său de glorie. Scurt. Şi patetic. Dora iese pe o uşă, MarieThérèse pe alta, cu un sac de cărbuni, singurul său trofeu. Nu, nu va avea parte de o căsătorie. Va avea parte exact de ceea ce patronul voia să-i dea: joile, duminicile şi o promisiune niciodată îndeplinită. Când meşa blondă se agita, în drum spre ieşire, Picasso o cheamă pe Dora.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ştia să dozeze efectele, pentru a evita ca suferinţa să o împingă să fugă fără permisiunea lui, se pricepea să o acopere de cuvinte tandre, să-i mângâie numele, să o adoarmă până la următoarea lovitură. Spectacolul trebuia să continue. Se găseşte aici tot adevărul? Desenele, cărţile cu dedicaţie pentru ea de la Picasso şi descoperite în apartamentul din strada Savoie ne permit să ne facem o idee despre tandreţea pe care Picasso era capabil să o ofere, şi care justifică cuvintele Dorei: „Dar tu pe mine mă iubeşti!" Este evident că un simplu bădăran indiferent nu ar fi putut să suscite aşa de mari pasiuni. Dacă în ciuda a tot ce se întâmplase Dora putea să-şi imagineze că este iubită, e pentru că Picasso a ştiut să creeze o altă bulă pentru ea, la fel de diferită de cea a Mariei-Thérèse, pe cât de diferite erau cele două femei între ele. A alege tipuri diferite semnifică şi să inventezi atitudini de fiecare dată diferite. Nu putea so liniştească pe Dora trăgându-i o palmă, nici să-i spună: „Tu eşti singura mea dragoste", cum îi scria aproape în fiecare zi blondei. Ea avea nevoie de o altă hrană, pe care el o păstra în magazinul său de fantezii.

10- oct. 2012 - nr 14

LORIAN CARSOCHIE Biblioteca parazit Trăia mai demult în București un bibliotecar, care atât de cunoscut devenise, că numele și prenumele lui sfârșiră prin a fi ignorate, lăsând loc în mentalul colectiv unui singur cuvânt: Bibliotecaru. Este adevărat că acest om fusese înscris în registrele anagrafice, atunci când fusese născut şi avea chiar şi documente de identitate dar ce importanţă ar fi putut să aibă numele şi documentele lui de identitate, atât timp cât pe Bibliotecaru nu-l mai întreba nimeni cum îl cheamă, nu-l mai legitima nimeni, nu-i cerea nimeni, la inevitabilele controale de rutină prin trafic, buletinul sau carnetul de conducere. Şi nu în numele vreunei discriminări anume, ci fiindcă, pur şi simplu, reputaţia lui Bibliotecaru ajunsese mai presus de lege şi de canoanele aplicării ei. - Cică ar fi spus Bibliotecaru că o să izbucnească un război în Orientul Mijlociu... Era suficient să apară un asemenea zvon, că reporterii se şi îngrămădeau în faţa uşii lui şi îi cereau o confirmare a ştirii. -Bibliotecaru a declarat că în ultima parte a anului, deficitul bugetar trebuie restrâns la minim, căci din cauza recoltei cam slabe şi a căderii exporturilor de produse industriale, pe fondul apropierii alegerilor electorale, s-ar putea să apară unele dezechilibre... Reporterii se încolonau din nou în faţa uşii Bibliotecarului şi zvonurile erau din nou confirmate de declaraţiile la cald ale omului. -Bibliotecaru spune că nu va exista linişte şi credibilitate în Partidul Socialist, până când promotorii demagogi ai acestuia nu vor fi înlăturaţi şi până când noua conducere nu îşi va fi format o cultură socialistă autentică... -Când? Şi când se va întâmpla? se grăbeau reporterii, curioşii şi pierde vară să se intereseze. -Curând... În doi, maxim trei ani. Dacă nu, nu se va mai întâmpla în următorii douăzeci de ani...

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 61


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE -Bibliotecaru spune că laicizarea asta forțată va conduce la pierderea identității spirituale europeane... Toate previziunile Bibliotecarului erau confirmate de evenimente, iar datorită prestigiului aprope evlavic de care se bucura printre bucureşteni, şi nu numai, niciunuia dintre sutele de angajaţi, care lucrau prin numeroasele biblioteci ale capitalei, nu i se mai recunoştea statutul profesional. Păi dacă exista deja Bibliotecaru, cel care ştia tot ce se întâmplă, se întâmplase şi se va întâmpla, cum se putea ca celelorlalte sute de slujbaşi de prin biblioteci, chiar merituoşi, majoritatea, să li se spună la fel? Nimeni nu nega importanţa muncii lor. Dar între a ţine contabilitatea titlurilor, a materialelor şi a autorilor de cărți și a transforma în ştire autentică prezentul şi trecutul... Şi mai ales viitorul! Hă-hă! Era o diferenţă mare, mare. România traversa pe atunci o periodă de relativă prosperitate, aşa că printre bucureşteni, apăru, pe lângă cea veche, o nouă pătură de îmbogăţiţi. -Atenţie, dragii mei, la moralitatea felului în care vă adunaţi averile, căci odată convertiţi la necinste, cu mare greutate vă veţi întoarce pe calea cinstei, avertiza, din când în când, Bibliotecaru. Dar, cine ştie de ce, aceste avertismente nu se bucurau de atenția ştirilor referitoare la o criză, la un război, la o moarte. -Dar cine se face vinovat de necinste, Bibliotecarule? întreba, mai mult mecanic, decât împins de un interes real, vreun reporter. -Uite, atenţie la Ion, atenţie la Adrian, atenţie la Vasilică..., enumera Bibliotecaru dar aceste precizări veneau şi plecau din cotidianitate ca apa de ploaie. Bucureştenii continuau să prospere iar restul ţării împreună cu ei. Chiar dacă ar fi fost ca şi ştirile astea date de Bibliotecaru să fie reale, pe cine ar fi afectat un act de furt, atât timp cât nimeni nu reclamase şi nu reclama furtul? Timpul trecea într-o tendinţă de relativă şi constantă prosperitate şi într-o zi programele de ştiri ale radio-tv şi prima pagină a ziarelor anunţară plecarea dintre vii a Bibliotecarului. -Dar cum, chiar a murit Bibliotecaru! se mirau increduli bucureştenii. Cum să moară Bibliotecaru!? dădeau ei glas incredulităţii conform căreia toată lumea era supusă legilor naturii şi lui Dumnezeu, înafara unui

10- oct. 2012 - nr 14

om. Păi cum să se poată să moară şi cel care nu era toată lumea, căci Bibliotecaru, chiar dacă se asemăna cu ei şi părea om, ştia mai mult decât ei toţi la un loc şi putea mai mult decât ei toţi la un loc. Sau putuse. Ca o boare de vânt neluată în seamă de nimeni, printre oameni se strecură înţelegerea: nu exista fiinţă care, odată născută, să o apuce la urmă pe un alt drum decât pe acela ştiut de toţi, moartea. În timp ce după înmormântarea Bibliotecarului, primarul general al Capitalei, împreună cu preşedintele şi cu primul ministru dezveleau un bust, chiar în faţa Parlamentului, închinat lui, biografii, ziariştii, politicienii şi alde gură-cască, pătrunseră în casa pe care o locuise acesta. Sfiala şi durerea fură în curând înlocuite de mirare şi de resemnare. Cu toţii s-ar fi aşteptat ca Bibliotecaru să fi avut standardul de trai al unei persoane moderne dar fură dezamăgiţi. În afară de o bibliotecă de circa o sută de cărţi de istorie a lumii, a României şi a diferitor culturi, nu descoperiră nimic. Nici măcar televizor, nici radio, nici ziare, nici computer, nici conexiuni internet, nimic. Dacă nu ar fi existat planul de sistematizare al Capitalei, care să-i conecteze locuiţa la reţeaua de curent, la cea de gaz, de apă şi de salubrizare, Bibliotecaru ar fi fost în stare să trăiască în plin secol de civilizaţie ca un şoarece oarecare. Şi atunci, de unde toată omniscienţa lui? De unde capacitatea aceea profetică? De unde analiza la bisturiu a prezentului, la un om scufundat cu toată fiinţa în subteranele prezentului? Şi, împărţiţi între neînţelegere şi mirare, printre bucureşteni începură să apară contestatarii vieţii şi ale adevărurilor rostite de el. Căci, cu aceeaşi mirare, constatară că Bibliotecaru nu scrisese nimic, niciodată. Nu găsiră nici măcar un cuvânt, scris de el. -Oare era un analfabet? îşi făcu loc în capul cercetătorilor întrebarea. Nu la mult timp după moartea Bibliotecarului, în Bulgaria vecină izbucni un scandal politic, în urma căruia primul ministru fu demis. Fără o legătură precisă cu scandalul bulgăresc, la nicio lună după asta, acelaşi tip de tensiune conduse la demisia cabinetului primului ministru în Spania, după care îşi dădu demisia premierul Italiei. La Televiziunea Română cineva se întrebă atunci ce părere ar fi avut Bibliotecaru, dacă ar fi fost încă viu iar acea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE întrebare, fără un substrat anume parcă, atâtea valuri de indignare stârni printre politicieni, printre oamenii de afaceri şi printre analiştii vieţii şi ai morţii Bibliotecarului, că în mijlocul vacarmului creat, demisia primului ministru de la Bucureşti trecu aproape neobservată. De acum apăruseră mulţi specialişti, după modelul Bibliotecarului, în studiul istoriei României şi a celei Universale dar mai ales al prezentului însă acestora li se spunea analişti şi spre deosebire de Bibliotecaru, cei de acum erau conectaţi la toate sursele informaționale, prin antene satelitare, conexiuni internet, telefonie ultraperformantă... Şi cu toate astea nimeni nu îşi putea explica incapacitatea acestora nu neapărat în previzionarea viitorului, ci chiar în observarea prezentului şi în înţelegerea trecutului. Fără vreun motiv aparent, aveau păreri divergente, unul faţă de celălalt iar dacă emisiunile tv şi de radio nu ar fi fost prevăzute şi cu sfârşit, ar fi uitat să mănânce, să se spele, să doarmă şi să treacă pe acasă, pe la familiile lor. Ceva se mai întâmplă: meseria de bibliotecar se întoarse, finalmente, la statutul ei de dinaintea Bibliotecarului dar nu pentru a se recunoaşte meritele istorice ale lucrătorilor de bibliotecă, ci pentru a accentua posibilele capacităţi profetice ale acestora, după modelul Bibliotecarului. În tot acest proces de recristalizare a raporturilor dintre realităţile sociale şi de redesenare a ţesutului înţelegerii prezentului, cineva îşi aduse la un moment dat aminte de avertismentul Bibliotecarului, referitor la modul necinstit în care Ion, Adrian, Vasilică şi alţii îşi construiau averile, în perioada în care prosperitatea atât de apropiată le părea oamenilor de rând, că aceştia puteau chiar să o şi atingă cu mâna, după ce făceau un credit la bancă. Iar avertismentul Bibliotecarului ar fi rămas la locul lui, în groapă, dacă cei vreo trei mii de învăţători, care fură concediaţi la un moment dat, văzut fiind că acum, fără treabă fiind, aveau timp să şi gândească, nu şi-ar fi adus aminte de vorbele aceluia. -Bibliotecaru avea dreptate, începură ei să murmure mai întâi, pe la colţuri de stradă. Apoi murmurele se transformară în proteste, odată ce de prin spitale fură concediate primele sute de medici iar de pe şantiere primele mii de constructori. În acelaşi timp, printre sutele de specialişti în analiză, prezenţi pe la tv, radio, ziare şi pe la colţurile străzilor

10- oct. 2012 - nr 14

şi prin magazine, divergenţele privitoare la originea şi la starea prezentului atingeau cote inimaginabile. Doctorii analiști, profesorii analiști, asistenţii analiști şi savanţii analiști umpleau primele pagini ale cotidienelor şi ale jurnalelor tv şi radio. Deveniseră violenţi şi necruţători, unii faţă de alţii iar dacă exista un punct de vedere, comun de acum tuturor acestor analişti, el era: -Bibliotecaru a fost un impostor. Iar părerea bucureştenilor, conştienţi de acum că un om cu scaun la cap nu se cădea să trăiască, în plin secol XX, ca un șoarece de bibliotecă medieval, ronţăind paginile cărţilor lui, una câte una, nu era departe de aceea exprimată de savanţii în analiză. Atunci când pe micile ecrane, jurnalele tv prezentară demolarea casei Bibliotecarului, din Tăbăcari, mulţi bucureşteni comentară: „Impostorul şi analfabetul dreacu‘! Ai văzut bă, cum trăia, nenorocitu'!― -Da, bă, jigodia dreacu'! Aşa că cele vreo sută de cărţi de istorie ale bibliotecii lui nu lăsară nicio urmă de tristeţe printre oameni, atunci când ei aflară că fuseseră recuperate, topite şi reciclate. Datorită apartenenţei lor la breasla bibliotecarilor, lucrătorii din biblioteci fură luaţi în vizor de către omnipotenţii savanţi în analiză. -Care este aportul acestei clase profesionale la prosperitatea României? întrebă un ilustru savant în analiză în timpul unei emisiuni tv de mare succes, numită „Analiza Reală a Momentului‖. -Niciunul, răspunseseră cei cinci colegi ai lui, adversari dintotdeauna. Dar uite, că nu şi acum. Atunci când fură concediaţi primii o sută de lucrători de bibliotecă, multe sindicate organizară manifestaţii de protest, pentru a cere desfiinţarea acestei categorii parazitare, bibliotecarul. După câteva săptămâni, când din grila de salariaţi al noului guvern al României dispăru categoria de lucrător de bibliotecă, atât de insipidă li se păru ştirea jurnaliştilor, că bibliotecarii se alăturară şomerilor fără ca cineva să afle despre asta. Aşa cum se procedase şi în cazul casei Bibliotecarului, fostele biblioteci vechi fură demolate, în timp ce bibliotecilor care funcţionaseră în clădiri noi li se schimbă destinația de uz. Unele deveniră discoteci, altele cluburi de distracţie iar altele săli de internet. Profitul obţinut din conversiunea fostelor biblioteci era mare

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE iar urmare a beneficiilor de bilanţ fu posibil reangajarea foştilor bibliotecari pe post de chelneri, de spălători de vase şi de dj. Cam acesta fu momentul în care mulţi oameni asociară întoarcerea la prosperitate cu providențiala demolare a bibliotecilor. -Unde este carte este şi multă prostie, îşi rosteau ei, întorşi, cu îndreptăţire, după depăşirea momentului de criză, la pacea înţelepciunii. -Cine a zis-o, nu a fost un prost... -Păi nu. Pe locul fostei statui din faţa Parlamentului, pe care Ion, Vasilică şi Adrian au demolat-o acum două luni, a fost recent inaugurat chioşcul de discuri „Mâncaţi-aş banii‖, unde lucrează, în trei schimburi, mulţumiţi deocamdată, un fost profesor de istorie, un fost medic şi o doamnă tristă, care, cine ştie de ce, se fereşte să spună că mai înainte de criză lucra într-o bibliotecă. Cel mai frecventat cazinò din Bucureşti s-a deschis recent în Tăbăcari. Este Las Vegasul, văzut din avion. Douăzecişipatru de ore din douăzecişipatru, miile de neoane orbesc oamenii, gâzele şi păsările iar muzica asurzitoare şi la modă, intră în creierele şi în venele sutelor de clienţi cu bani ca o perfuzie. Aici toate locurile sunt rezervate mereu iar posesorilor acestora li se spune, cu invidie, bibliotecarii. Ei sunt elita. Provin din lumea politică, din cea a afacerilor şi din rândul savanţilor în analiză. De când obligativitatea scrisului şi a cititului a fost eliminată din programa şcolară, de pe feţele copiilor au căzut şi corsetele ultimelor constrângeri. Între cei care au fost şi oamenii de acum, savanţii în analiză au construit un perete, pe care scrie „Nou‖ iar după multe seri nedormite prin redacţiile televiziunilor şi ale radiourilor, au ajuns să înţeleagă că epoca asta a noului ar fi de fapt despărţită în două nou-uri: într-un nou şi în într-un post nou. -Iar cu pre-noul ce facem? se făcu auzită, plină de înţelepciune, vocea unui respectat savant în analiză. După o pauză nefirească, de câteva zile, sosi şi răspunsul: -Epoca pre-noului va fi și ea luată în discuţie, mâncaţi-aş... Muzica modernă şi miile de wat electrocutează muştele şi taie respiraţia păsărilor în zbor, pe deasupra cazinoului iar miile de neoane ale firmelor luminoase

10- oct. 2012 - nr 14

orbesc ochii şi minţile clienţilor, oricum nevăzători. Cazinoul „Biblioteca Parazit‖ a devenit simbolul renaşterii orașului. Bucureştenii trec prin faţa lui, aici în Tăbăcari, ca să îl admire, strălucitor ca soarele şi mulţi se întreabă, atunci când văd faţa nebărbierită a bărbatului din firma luminoasă: -Dar cine este ăla din reclamă, mâncaţi-aş? -Păi cică ar fi analfabetu' ăla, de citea cărțile de istorie... Nenorocitu'... Atât de singular vibrează aerul şi pământul sub bombardamentul decibelilor dezlănţuiţi, în seara asta, de parcă ar trebui să se întâmple ceva. Dar nu se întâmplă nimic. Câte un savant, bătrân de acum, din breasla asta a analiștilor, se întreabă enigmatic, pe la tv și la radio: -Ce va fi mâine? - la care unii colegi analiști răspund: „Luni, în timp ce alţii, contrariaţi, replică: (...).

Lorian Carșochie

ARAM FRENKIAN (1898-1964)

Născut la 20 martie 1898 la Constanţa, Aram Frenkian a făcut studiile medii în Bucureşti, la liceul „Gheorghe Lazăr", distingându-se de pe atunci prin înclinaţii deosebite spre matematică şi filozofie. Pregătind singur limbile elină şi latină, urmează între 19231926 cursurile universitare. După obţinerea licenţei pleacă la Paris, unde studiază timp de doi ani filosofia, la Sorbona şi l'Ecole des Hautes Etudes. Pe lângă filosofie, în preocupările sale se înscriu limbile clasice şi orientale, printre care sanscrita. Acestea l-au ajutat în formarea unui orizont istoric larg, a unei perspective istorice comparative în activitatea de traducător şi comentator, începută în jurul anilor 1930. Întors în ţară, în 1931, îşi dă doctoratul în litere şi filosofie cu teza „Cosmologia lui Heraclit din Efez", notată cu „Magna cum laude". Cariera universitară o începe în anul 1937, ca asistent de limbă elină. În 1945

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE este numit conferenţiar la Facultatea de filologie din Bucureşti. În 1957 devine profesor la catedra de filologie clasică a aceleaşi Universităţi. Rodul muncii sale universitare s-a materializat în Cursul de istoria literaturii eline din perioada clasică, sec. V-IV, în care sunt analizate cu competenţă şi profunzime cauzele economice, sociale, politice, care au stat la baza capodoperelor eline. A fost membru al Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice din Republica Socialistă România, la secţia de studii orientale şi vicepreşedinte al Societăţii de studii clasice. În anul 1964 este numit şeful sectorului de istorie la Institutul de logică din Bucureşti. În toată această perioadă, Aram Frenkian a clădit o operă întinsă şi de valoare fundamentală pentru filologia şi filosofia clasică. Spaţiul spiritual din Orient şi Occident a constituit o minunată ocazie pentru completarea culturii sale, reuşind să se menţină, ca specialist, la un nivel elevat. El n-a aparţinut unei singure culturi, reuşind datorită vocaţiei sale în învăţarea limbilor să-şi îmbogăţească neîntrerupt cunoştinţele aprofundând culturile egipteană, sanscrită sau iraniană. A fost înzestrat cu o inteligenţă vastă, susţinută de un nesecat interes pentru cele mai diverse domenii ale filosofiei şi ştiinţei. Prin tot ceea ce a scris, fie că e vorba de lumea homerică, de Heraclit ori Aristotel, de tragicii sau scepticii greci, fie că s-a aplecat asupra unor teme din filosofia indiană, a relevat sensuri noi. Homer şi filosofia presocratică au fost, în general, domeniile care i-au atras în mod deosebit atenţia. Încă din anul 1933, a întreprins publicarea unor studii de filosofie presocratică, prin care reuşeşte să precizeze în amănunt ideile acestor doi mari filosofii. În comentariile şi traducerile despre Diogene Laertius, Empiricus, Plotin, Eschil, Sofocle, Euripide, Platon, în cele peste cincizeci de studii şi cărţi, cu probitate ştiinţifică şi cu un deosebit simţ al ierarhiei valorilor, a abordat probleme de istoriografie filosofică din unghiuri diverse, acordînd egală atenţie atât amănuntului, cât şi viziunilor de ansamblu. Astfel, studiul clasic a căpătat la noi şi consistenţă, dar mai cu seamă originalitate. El a dat subtile interpretări textelor pe care le-a studiat. Mai mult, şi-a însoţit studiile de vaste bibliografii, modele în cercetare şi documentare.

10- oct. 2012 - nr 14

În creaţia lui Aram Frenkian, un loc foarte important 1-a ocupat încercarea de a descifra „înţelesul" suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide. În lucrarea cu acelaşi titlu - text de mare valoare istorico-literară şi istorico-filosofică, el va afirma că sensul tragicului se află în primul rînd în raportul om-divinitate, om-destin. El încearcă să ne transpună în starea de spirit de acolo şi de atunci, avertizându-şi contemporanii asupra atribuirii unor complexe etice şi afectice ulterioare dezvoltării antropologice. Înclinaţiile către matematici sunt ilustrate de numeroase studii şi articole („Le postulat chez Euclide et chez Ies modernes" - Paris, 1940, „Studii de matematică sumero-akkadiană" - Bucureşti, 1953 ş.a. Frenkian a adus şi o serie de contribuţii de prim ordin în problema începuturilor logicii. În plină activitate creatoare, pregătind o lucrare asupra şcolii peripatetice şi susţinând în cadrul Centrului de logică să se întreprindă traduceri şi comentarii din Aristotel, Alexandre d'Aphrodisias, Ammonius Simplicius, moare la 10 noiembrie 1964 la Bucureşti, în urma unui atac de inimă acela care mai bine de trei decenii a scris pentru suferinţa umanului, reprezentant de frunte al ştiinţei româneşti, savantul şi profesorul Aram Frenkian. În volumul „ Lumea homerică" Aram M. Frenkian nu are în vedere poemele homerice ca o preistorie, ci preferă să vorbească de „protofilosofie". Aceasta indică şi anterioritatea temporală (proton - ceea ce este mai înainte, în timp) dar şi pe aceea de întemeiere (prothesis, ca proiect, protasis, ca premisă majoră în silogism). Ca „protofilosofie" aşadar, „lumea homerică" nu este doar ceea ce precede, dar şi ceea ce întemeiază, fiind astfel, în dispunere verticală, ca substrat care, asemenea subconştientului colectiv de care avea să vorbească Blaga, personează continuu. Nu însă ca sistem de reprezentări, cel puţin nu în sens evenimenţial. Astfel, lumea (naturală) cu cerul, pământul, aerul, cu plantele şi animalele sale, dar şi aceea a omului (corpul, sufletul, tehnicile), ca reprezentare, sunt ale unui timp anume, faţă cu reconstrucţiile ulterioare putând să aducă mai curând cu elemente de imagerie decât cu explicaţii posibile ca adevăr. Într-o istorie (ca hermeneutica evenimenţială) „fapele" lumii homerice, petrecute deja, aparţin trecutului ca o abstracţie, de

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îndată ce ele nu mai sunt, nici ca atare, nici ca adevăr. Evenimenţialist nu ne putem închipui cum oamenii „lumii homerice" chiar vor fi fost, trăind pe un pământ înconjurat de ape, sub un cer când din bronz, când din fier, având despre lucruri şi despre ei înşişi cunoştinţe nici măcar verosimile. Totuşi, generic, oamenii aceia vor fi existat şi vor fi trăit ca oameni, dincolo adică de un timp sau altul, potrivit firii. Reprezentarile nu sunt numai reconstrucţii (ca explicaţii) ale realului ci şi mijloace de luare în stăpânire a acestuia ca şi de adaptare la mecanica lui. De aceea, ele în mare măsură sunt posibile ca adevăr din perspectiva unei istorii antropologice, decât din aceea a uneia „veristscientiste". S-a explicat „minunea greacă", adică filosofia în felurite chipuri, unele mai apropiate de adevăr, altele mai îndepărtate. Frenkian alegea limba ca paradigmă, poate ca nu singura, dar, oricum, cea mai tare, fiind cea mai apropiată de mentalitate. „Evoluţia limbii şi evoluţia gândirii", în pereche, sunt astfel de nedesfăcut. Reconstituirea „lumii homerice" aşa cum o facea Frenkian, o probează îndeajuns. Aparută in 1934, „Le monde homerique― din cine ştie ce motive n-a avut, la noi, „soarta" pe care ar fi meritat-o. Rară şi în reţeaua publică (biblioteci) de ea vor fi luat cunoştinţă puţini. Adusă acum "acasă", prin traducere, poate să devină o carte pentru toţi. Merită!

10- oct. 2012 - nr 14

MIHAI PĂUN Judecata mea de mine Judecă-mă cu mâna ta nemiloasă şi fă-mă uitare subţire, aproape inexistentă Un fum ce nu se poate agăţa de ramuri, de iarbă, ci doar rătăceşte cald deasupra lacului a cărui oglindă nu-l vede, nu-l simte purtându-l doar dincolo pe malul celalalt, pustiu. Judecă-mă cu ochiul tău pieziş aruncându-mă ‗ntr-o umbră a unei forme ce nu vede lumina, O apariţie a întunericului ce iveşte lipsa de formă pe un spaţiu incoerent atingerii Acolo unde forma este un vis, iar hotarul înceţoşat sugrumă pulsaţia sângelui, verdele şi toata masa de carne lăsată în urma verdictului tău irevocabil. Judecă-mă fără să îmi dai explicaţii pertinente legate de zdrobirea prematură a celulelor ce nu respectă ordinea, Acolo unde ordinea este o idee în antiteza căreia respir eu, cu secvenţele mele rupte una de cealaltă tânjind după o alăturare omogenă din care naşte continuitatea aşa cum se vede ea din afară în timp ce-şi creşte gravidă rădăcini înlăuntru.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 66


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

27 septembrie 2012, ora 18. La Muzeul Löwendal21, începe „Seara de cultură rusă‖, organizată de Fundaţia Dostoevski în colaborare cu Fundaţia Lövendal. Participă scriitori, poeţi, traducători, critici literari, muzicieni, cineaşti, precum şi simpli iubitori de frumos, de cultură. Cinci din cele şapte arte conlucrează la reuşita acestei serate muzical-literare. Păşind în curtea frumoasei case Lövendal, eşti cucerit de arhitectura sa în stil neoromânesc, de la începutul secolului XX. Eleganţa albă, cu elemente funcţional-decorative din lemn natur, a exteriorului este desăvârşită de rafinamentul interioarelor, de lambriurile şi stucaturile sălilor, de oglinzile strălucitoare, de vitraliul cu princiare personaje...

Suntem într-un muzeu de pictură, prin urmare galeria de tablouri semnate de inconfundabilul George Lövendal ne atrage irezistibil privirile. Sala principală de la parter este plină până la refuz. În deschidere, Ariadna Avram Löwendal face o scurtă prezentare a fundației pe care a înființat-o, apoi anunţă o serie de evenimente ce vor fi organizate în cadrul muzeului, printre care și o expoziţie de pictură a unor absolvenţi din liceele de artă.

21

http://www.lowendal.ro/

10- oct. 2012 - nr 14

Albert Kovács, Ariadna Avram Löwendal, Elena Loghinovschi

Albert Kovács22 precizează că, împreună cu Elena Loghinovschi, au tradus un album despre viaţa şi activitatea lui George Lövendal. Funcţia de moderator al evenimentului este preluată de Elena Loghinovschi care anunţă că, în deschiderea programului serii, vom asculta muzică interpretată de mezzosoprana Ecaterina Ţuţu şi de pianistul Nicolae Dumitru.

Ecaterina Ţuţu Elena Loghinovschi, Ariadna Avram Löwendal

Ne sunt oferite romanţe şi valsuri de Glinka, Musorgski, Rubinstein. Nicolae Dumitru ne spune, la încheierea concertului: „În cântecele prezentate sunt multe realităţi care, la vremea respectivă, aveau anumite semnificaţii, dar pe care noi, cei de astăzi, nu le mai înţelegem; putem savura, însă, l‘air du temps‖.

22

http://www.crispedia.ro/Albert_Kovacs

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 67


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prin calde şi prelungite aplauze, auditoriul mulţumeşte celor doi interpreţi. În continuarea seratei noastre - ne spune Elena Loghinovschi - vom viziona un film documentar-artistic, semnat de Noni Cristea şi de Ioana Micescu Cristea: „Câteva zile din viaţa sublocotenentului L. T.― Bine şi riguros documentată, pelicula vorbeşte nu numai despre şederea lui Lev Tolstoi la Bucureşti, în vara anului 1854, dar şi despre personalităţile româneşti ale timpului, constituindu-se într-un adevărat tablou sinoptic al Bucureştiului de la mijlocul secolului XIX. Imaginile de o nostalgică frumuseţe, pline de poezie şi respirând un dulce parfum de epocă, descoperite şi surprinse fără greş într-un oraş eteroclit, cum este, acum, capitala noastră, comentariile interesante despre oamenii şi locurile încărcate de istorie din Hilariopolis /Bucureşti/Oraşul Bucuriilor sporesc valoarea acestui film de scurt metraj, pe care îl urmărim cu bucuria de a descoperi lucruri noi, de o mare încărcătură afectivă şi culturală. Vizionarea filmului s-a făcut în cele „trei săli de proiecţie― datorită publicului numeros.

Secvenţe din sală

După o scurtă pauză, se trece la următorul punct din program şi anume: „Pentru fiecare carte – un pahar din Vinul lui Dinescu" -, obiectiv punctat la întâlnirile Fundaţiei Dostoievski – amfitrioană dna Elena Loghinovski. În primul rând se prezintă noile traduceri de carte din limba rusă în limba română şi se subliniază necesitatea acestora, având în vedere că limba română, ca orice limbă de circulaţie, suferă şi ea modificări şi trebuie actualizată, adusă pe înţelesul epocii noastre. Doamna profesor Elena Loghinovschi vorbeşte despre romanul „Război şi pace‖, de Lev. Tolstoi, în noua

10- oct. 2012 - nr 14

traducere a lui Nicolae Iliescu, un adevărat eveniment editorial. Apoi volumul „Sonata Kreutzer şi alte povestiri‖, de Lev Tolstoi - traducere şi note Ana Maria Brezuleanu, Magda Achim, Marina Vraciu şi Leonte Ivanov, este prezentat de Ana Maria Brezuleanu, cunoscută şi apreciată traducătoare a numeroşi autori din literatura rusă, laureată a premiului Uniunii Scriitorilor din România, secţia traduceri.

L. Patachi, A. M. Brezuleanu, E. Loghinovski şi L. Cotorcea

Romanul „Adolescentul‖ de F. M. Dostoievski este prezentat de Livia Cotorcea23, semnatara unei traduceri remarcabile, care, în 2011, a fost nominalizată pentru premiul U.S.R. Fiecare vorbitor face şi aprecieri referitoare la tehnica şi dificultăţile traducerii, la tendinţa de „înfrumuseţare‖ a textului, în detrimentul autenticităţii. În sprijinul acestor opinii vine şi articolul „Romanul «Adolescentul» de F. M. Dostoievski, în traducerea Liviei Cotorcea―, semnat de A. Kovács, articol apărut în „Contemporanul‖ şi din care se citesc câteva fragmente de dna Lucia Patachi.

23

http://usriasi.ro/cotorcea.html

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 68


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Elena Loghinovski şi Albert Kovács – în prim plan

Urmează apoi prezentarea celor mai recente apariţii editoriale ale membrilor Fundaţiei Dostoievski: romane, proză scurtă, poezie…

Viorela Codreanu Tiron, Elena Loghinovski, Elena Dulgheru, Miroslava Metliaeva – în prim plan

Miroslava Metliaeva24 ne vorbeşte despre cartea pentru copii: Ţara ABC : „S-a pierdut cunoaşterea vieţii de copil. Cum creşte pâinea? Ce jocuri să jucăm?‖, este o carte ilustrată de o foarte bună pictoriţă, se adresează copiilor, «mai mici sau mai mărişori»‖. În continuare, M. Metliaeva îşi prezintă romanul Jucînd puzzle şi traducerea în limba rusă a operei lui Constantin Noica25 Şase maladii ale spiritului

contemporan.

Elena Dulgheru prezintă, mai întâi, o carte de eseuri – „Starea raiului în cinema‖:„Paradisul e în noi, fiecare are un paradis al său: ludic, al umorului, al râsuplânsului (Kusturitza), al marilor întrebări existenţiale (Tarkovski), al micii copilării. Cu cât lumea este mai sumbră, cu atât trebuie să cultivăm mai intens în noi ideea de paradis!‖ Ne vorbeşte apoi despre volumul său de „Poezii‖ („debut şi integrală poetică‖ – cum ne destăinuie autoarea), din care, cu o voce scăzută, pe un ton egal, ne citeşte câteva dintre ele.. Intervine dna Elena Loghinovski care ne atenţionează de venirea dnei Georgina Ecovoiu, traducătoare la rândul ei şi soţia scriitorului Alexandru Ecovoiu, care ne-a adus două volume: primul fiind o

10- oct. 2012 - nr 14

traducere personală: „Rolul familiei mele în revoluţia mondială, de Bora Šosiš26, apărută la editura Art, iar al doilea - volumul soţului ei, care a fost prezentat şi la târgul de carte Bookfest 2012, intitulat: „După Sodoma‖. În câteva cuvinte ne convinge să citim cartea, tradusă din limba sârbă, un roman pe care ni-l recomandă ca fiind „foarte uşor de citit şi de un umor debordant.― E. Loghinovschi: „Şi acum, o activă membră a Asociaţiei Dostoievski: Viorela Tiron Codreanu, ale cărei versuri au fost traduse în maghiară, ucraineană, rusă, albaneză, franceză, germană.― Viorela Tiron Codreanu începe cu prezentarea revistei „Nomen artis – Dincolo de tăcere‖, unde arta este stăpână! „Am fondat această revistă în parteneriat cultural cu Fundaţia Est-Vest, Fundaţia Dostoievski şi editura AmandaEdit în 2011. De ce încă o revistă? Tocmai pentru a promova cultura românească de valoare şi pentru a o îngloba în cultura universală, de a aminti oamenilor de valorile noastre spirituale şi nu în ultimul rând de a scoate în evidenţă – în acestă lume nebună, nebună că încă mai avem valori pe care trebuie să le amintim şi să le promovăm‖. Apoi, selectivă, exigentă, ne citeşte numai două dintre poeziile sale, amintindu-ne că totul se construieşte din şi cu Iubire! Seara se încheie cu un spendid recital al dlui Noni Cristea (voce, ghitară), intitulat Tii ce extra e natura pe șoseaua Kiseleff! Regizorul deghizat în cantautor interpretează, cu umor și nostalgie, cântece românești de ieri şi de azi.

26 24 25

http://www.europalibera.org/content/article/2253961.html http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

Scriitorul sârb Bora Dosid a devenit celebru în Occident printr-un roman cu un titlu aiuritor: Rolul familiei mele în revoluţia mondială, o replică la faptul că Iugoslavia lui Tito s-a luat întotdeauna prea în serios.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 69


10- oct. 2012 - nr 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Moderatoarea ne anunţă că seara s-a încheiat. Mulţumeşte tuturor pentru participare şi îşi manifestă speranţa că, pe viitor, vom avea cât mai multe asemenea întâlniri.

Viorela Codreanu-Tiron MAI DAŢI-MI LACRIMI ! Daţi-mi lacrimi să pot plânge sufletul meu mort de milenii… Daţi-mi lacrimi ! să pot spăla păcatele omenirii şi-ale pământului… ce ne-ndură… Daţi-mi lacrimi să mă pot aduna din ele în cristale de mir, răscolind deşerturi începute şi sfârşite în inima unui Crist ! Mihail Jora, Ariadna Avram Löwendal, Maria Dinescu

MĂ DOR CLOPOTELE

Fiecare dintre noi am petrecut câteva ore de neuitat în aleasa companie a cinci arte: arhitectura, pictura, muzica, filmul, poezia. Un privilegiu care ne va ajuta, pe termen lung, „să cultivăm paradisul din noi‖.

Mă doare piatra aprinsă de pe tâmplele muntelui. Mă dor păsările şi izvoarele, şi fluviile volburate până la floarea-de-colţ… Mă dor braţele din piatră aprinsă ce-mi sunt clopote fără biserică ce strigă-n pustie.

Lucia Patachi

OBOSEALĂ TÂRZIE Am venit de departe pentru această oră târzie să-ţi cumpăr taina cu umbre arse pe buzele tale din care mai răsar trandafiri pe chipul globului rostogolit în aceeaşi veşnică oră, obosită… târzie…

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 70


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ARTA CA TRĂIRE ÎNTRE DOUĂ BĂTĂI DE INIMĂ27 - PORTRET DE ARTIST: MIHAI

CĂTRUNĂ28 -

Mihai Cătrună Dintotdeauna arta, indiferent de formele sale de manifestare, fie că este denumită literatură, pictură, muzică, teatru, fotografie sau cinematografie, este rezervată unor oameni dedicaţi, care au un magnetism special, o viziune diferită de cea comună asupra vieţii şi, de ce nu, asupra morţii. Un artist este un om cu totul special, care vede dincolo de forme sau culori, ajungând până la esenţele lucrurilor, viziunea sa manifestându-se până la nivel celular, subcuantic. Un artist complet este un vizionar, un deschizător de drumuri, care se „distruge‖ perpetuu, ca apoi să se poată „reinventa‖. Un artist este un zeu care ţine în mâinile sale focul sacru al creaţiei, asemănându-se cu Dumnezeu, prin puterile pe care arta sa i le conferă. Artistul de azi este mai valoros decât cel de ieri, dar mai puţin valoros decât cel de mâine. Aceasta şi datorită faptului că în fiecare zi, artistul se motivează prin arta sa, pentru mâine.

10- oct. 2012 - nr 14

străinătate, ca ilustrator de albume de artă sau volume de poezie, ca grafician al unor antologii culturale de prestigiu (de proză sau de poezie). Prin absolut tot ceea ce face şi prin disponibilitatea extraordinară pe care o demonstrează, Mihai Cătrună are generozitatea şi altruismul înnăscute, arta pentru el fiind o plăcere cu izvoare adânci şi nu o obligaţie „cvasisacerdotală‖. Spunem „sacerdotală‖, deoarece artistul este un mare preot, slujind într-unul din templele nemuritoare ale artei. Prin artă, sufletul creator este mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de veşnicie, mai aproape de cerurile (Întâi)Stătătorului. În galeria de artă a pictorului bucureştean există o secţiune generoasă, dedicată poetului naţional MIHAI EMINESCU. Să fie oare prenumele MIHAI cel care îl apropie mai mult de Luceafăr sau romantismul acestuia şi frumuseţea incomparabilă a poeziilor sale? Graficele pe care Mihai Cătrună i le dedică lui Eminescu au titlurile împrumutate din poeziile marelui romantic –

O rămâi,

Un astfel de artist special, dedicat artei sale, un mare creator de frumos este pictorul bucureştean MIHAI CĂTRUNĂ. Fire voluntară, dispus să ajute pe oricine îi solicită ajutorul şi-i apreciază arta, Mihai Cătrună este omniprezent în peisajul artistic scris sau virtual prin expoziţii personale sau de grup - în ţară şi în

27

Gheorghe A. Stroia (Extras din cronica MIHAI CĂTRUNĂ – Arta ca trăire între două bătăi de inimă, din volumul în curs de apariţie „SIAJE – Arte vizuale şi artişti români contemporani”, Ed. Armonii Culturale – Adjud, 2013). 28 (http://mihaicatruna.blogspot.ro/)

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

De câte ori,

Page 71


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE De ce nu-mi vii, Somnoroase de păsărele, Şi adormeam

10- oct. 2012 - nr 14

pe oglinzile mişcătoare ale apelor (Luceafărul pe cer). Tuşele de cerneală neagră sunt fine sau consistente, conturând atât marea agitată, cât şi spuma valurilor unduitoare. În toate lucrările marelui artist bucureştean, sinestezia este omniprezentă. Admiratorii artei sale unice, pot savura liniştea sferelor înalte, asculta vaietul vântului peste valurile mării, simţi teama pro-

Sara pe deal

adesea lângă izvor, Mai am un singur dor – sau „nume‖

pe care artistul le atribuie sentimentelor inspirate de poeme – (Dintre sute de catarge),

fundă a marinarului de pe barca plutind în derivă în mijlocul mării aflată în plină furtună sau pot desluşi creşterea mugurelui firav al ierbii, ca preludiu al unei nemuritoare poveşti de dragoste ce apropie cerul de pământ. De cele mai multe ori, linia şi punctul creează pe „pânză‖ imaginea vieţii, fremătând de durere sau gemând de bucurie, o agonie creativă împletită cu un extaz al ochilor miraţi de frumuseţe.

Perla iubirii

Lumina Luceafărului, Perla iubirii, Apariţia, Teiul de aur, Privind Luceafărul, Pietre şi ramuri, Spre Nemurire, Luceafărul iubirii.

Reprezentările grafice ale lui Mihai Cătrună au fost premiate la numeroase saloane, expoziţii de medalii, plachete ori vernisaje dedicate lui Eminescu, recunoscându-li-se astfel valoarea în patrimoniul cultural românesc. În lucrările pictorului bucureştean, constanta este dată de amestecul luminii şi întunericului, împletirea apelor mării cu norii cerului înalt, de razele cunoaşterii din filele cărţilor ce par răsfoite de însuşi Timpul Nemuririi sau ramurile îndrăgostite ale copacilor

O altă secţiune interesant abordată în creaţia pictorului bucureştean o reprezintă femeia şi feminitatea. O feminitate poetică, indiferent dacă se vădeşte a fi ludică sau heraldică, precum cuvântul de început din cartea vieţii: „Fiat Lux!‖. În lucrările atistului femeia este adeseori identificată cu natura, nu neapărat cu substantivele de gen feminin, ci cu orice „nume‖ care inspiră feminitate, tandreţe, romantism, linişte, fără urmă de trivialitate sau indecenţă. Astfel, femeia poate fi pe rând mare sau râu, pădure sau cer, lumină sau lumânare, seară de basm sau lună plină, ramură în floare sau pescăruş în zbor, fântână ce curge sau ocean de lumină. Simţămintele pe care pictorul le împărtăşeşte admiratorilor artei sale au nobleţea caracteristică unui creator, a unui demiurg care, în intimitatea atelierului său, printre cerneluri şi foi de hârtie, este vizitat de

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 72


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

muză şi ajutat să transpună în imagini, eseuri-compoziţionale unice, pictoriale sinestezice, exprimând dorurile înfocate ale muritorului, ca piese ale unui puzzle existenţial destinat îndumnezeirii…

Pictorul Mihai Cătrună răspunde prezent oricărei provocări, tratând cu maturitate, înţelegere şi altruism fiecare demers artistic. Un cavaler al penelului, ce zugrăveşte pe retina iubitorului de arte plastice, crâmpeie de culoare, suprapunând fericirea şi împlinirea, peste valenţele visului transpus în realitate.

Acestui Artist şi Om extraordinar, familia ARMONII CULTURALE îi mulţumeşte, urându-i ca petalele de timp, adunate în zâmbete şi gânduri de recunoştinţă, să curgă peste frumuseţea şi nobleţea artei sale, care – cu certitudine – va fi „condamnată‖ la NEMURIRE!

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 73


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Arheologii au descoperit urme ale existenţei umane în nordul Dobrogei datând din neolitic (aproximativ 5.5002.799 i.Hr.), în zona comunei băia (Cultura Hamangia) în lunca Dunării (Jijila, Garvan, Vacareni, Somova, Tulcea). La sfârşitul secolului al VII-lea, când a început colonizarea greacă a ţărmului vestic al Mării Negre, au rămas numeroase vestigii ale unirii dintre poputatie geto-dacică autohtonă şi coloniştii greci. Sfârşitul secolului I i.Hr., cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre s-au unit, formând regatul Pontic. Românii au devenit activi la sud de Dunăre. neîncetatele invazii la nord de Dunăre ale celţilor, sciţilor, sar-măţi şi bastarni, insecuritatea zonei şi pericolele iernilor grele ne fac o imagime asupra vieţii în nordul Dobrogei din acea perioadă. În anul 44 i.Hr., Burebista uneşte Dobrogea la statul dacic pentru o scurtă perioadă de timp. Primul secol d.Hr. a marcat începerea dominaţiei romane în Dobrogea, care a făcut parte din provincia Moesia de Jos, dominaţie care a durat şapte secole. Invazia slavilor şi a bulgarilor (Asparuh, 679) a distrus fortificaţia romană, iar Peninsula Balcanică rămâne sub dominaţia Imperiului Bizantin a cărui flotă a protejat gurile de vărsare ale Dunării. În secolele XII-XIV, genovezii au construit fortificaţii puternice la Chitila, Enisala şi Vişina. În secolul al XIV-lea, domnitorul Mircea cel Bătrân şi-a extins dominaţia peste Dobrogea în 1484, după căderea Chiliei, regiunea intrând sub dominaţia otomană, iar în secolul al XVI-lea regiunea fiind locul de plecare spre cucerirea de noi teritorii, ca pe timpul românilor. Nordul Dobrogei fiind din nou fortificat. O parte din populaţie s-a refigiat la nord de Dunăre. Pământul a fost colonizat de turci veniţi din Antalia şi de tătari din stepele de dincolo de Marea Neagră. În timpul războaielor rusoturce din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIXlea, Dogrogea devine primncipalul teatru de război fiind pustiită şi devastată, fiind numit atunci Drumul Tătarilor sau Drumul Războiului. Otomaniii au acceptat aşezarea lipo-venilor, ucrainienilor şi bulgărilor veniţi din nordul Crimeii, cât şi pe germanii din sudul Rusiei, cât şi greci, evrei şi armeni aduşi aici de comerţul înfloritor. Războiul de îndependenţă (1877-1878) a pus capăt a cinci secole de dominaţie otomană care au influenţat viaţa etnografică, numele şi cultura locală. În 14 noiembrie 1878, armată romană a intrat în Dobrogea, aceasta intrând sub guvernarea Statului

10- oct. 2012 - nr 14

Roman. În 1879, judeţul Tulcea a fost format ca unitate administrativ-teritorială (cuprinzând aproximativ teritoriul de astăzi) având că reşedinţă administrativă oraşul Tulcea, cea mai populată localitate din Dobrogea la acea vreme. În 1860 aici se găseau mai multe consulate roman, turc, francez, austriac german s.a. Pe fundalul autorităţii otomane şi a interesului sporit arătat de marile puteri la gura Dunării, Comitetul European al Dunării a fost fondat în 1853 cu cartierul general la Sulină. Acesta a jucat un rol important în dezvoltarea comerţului pe Dunăre, astfel încât braţul Sulina al Dunării a devenit canal navigabil. Oraşul port Sulina a înregistrat o perioadă de prosperitate, portul fiind modernizat şi devenind port liber, extrem de activ până în 1930. În 1977, zona liberă Sulină a fost reinstaurată, dar entuziasmul de altă dată lispeste. Tulcea, reşedinţă administrativa a acestui judeţ, este numită şi Poarta Deltei Dunării. Aici Dunărea se divide în 3 ramuri formând un pământ magic, Delta. Tulcea este un port de o lungă istorie construită pe ruinele cetăţii romane Aegisus. Marginile oraşului de pe mâlul drept al Dunării sunt ca un amfiteatru. Numele de Tul-cea este folosit din secolul al XVII-lea. Acum, oraşul este un oraş modern, cu o elegantă promenadă de-a lungul Dunării. Parcurile şi floră bogată dau oraşului şi împrejurimilor sale un aspect plăcut. Oraşul este un centru industrial dezvoltat, dar rolul principal îl deţine Delta Dunării şi Muzeul Deltei. Rutele turistice merg spre Macin, Garvan şi Isaccea, regiu-nea fiind cunoscută pentru peisajele pitoreşti. Cele mai importante rute sunt cele din delta, regat al apelor şi al insulelor plutitoare, un adevărat paradis al pescarilor şi vanatorilor, paradisul păsărilor şi al florei formând un peisaj unic. Sub motto-ul „Delta Dunării pentru noi şi pentru poste-ritate" funcţionează Rezervaţia Biosfera Delta Dunării. În lume sunt peste 300 de rezervaţii tip biosferă , iar această nu este una dintre cele mai vechi şi nu este cea mai mare din lume, deşi suprafaţă să este de 5.8000 kmp, reprezentand 2,5 % din suprafaţă totală a României şi ocupă locul al 5-lea ca teren în formare din lume şi al doilea din Europa. Deşi în lume se găsesc peste 300 de asemenea rezervaţii (în România se mai găsesc încă două rezervaţii în zona montană, Retezat şi Pietrosul), Rezervaţia Biosferă Delta Dunării cu sediul la Tulcea, este a treia ca importanţă ecologică din lume. În acest sanctuar al naturii care conţine lacuri (peste 400), insuliţe plutitoare de trestie (19,5 kmp), „păduri" de trestie (peste 1.800.000 ha, cea mai mare întindere de stufaris din lume) şi păduri de sălcii, paradisul păsărilor migrătoare venite din toată Europa şi de pa alte continete, aici gasindu-se peste 300 de

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 74


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE specii din care 176 cuibăresc în Delta Dunării şi 184 fiind protejate de Convenţia de la Berna. De asemenea, în Delta Dunării, în sutele de lauri, canale (20,25 kmp de apă) trăiesc 64 de specii de pesti, unele dintre acestea fiind în permanenţă expansiune, altele fiind în regresiune Eforturile Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării au fost recompensate prin acordarea premiului „Eurosite" de către UNESCO în 1995, acesta fiind cel înalt premiu european în materie de mediu înconjurător.

PERSONALITĂŢI TULCENE Dr. chirurg HAHUI CONSTANTIN

S-a născut în anul 1952 la Tulcea, este medic primar, chirurg la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru copii „Maria Sklodowska Curie‖ din Bucureşti. A plecat din Tulcea în 1971, dar nu şi-a uitat oraşul unde s-a născut, şi, dintr-o motivată nostalgie, a iniţiat în capitală, celebrul Club al Tulcenilor, unde, datorită lui, tulcenii stabiliţi în marea metropolă se întâlnesc lunar să depene amintiri despre copilăria şi tinereţea lor petrecute lângă Dunăre. În calitate de Preşedinte onorific al Clubului, s-a dovedit mereu un amfitrion excelent. Bunăvoinţa, amiciţia înnăscută, umorul şi modestia, te îndeamnă să-l reîntâlneşti. Cât am locuit în Bucureşti, dl. Hahui mi-a făcut onoarea să m�� numească secretar al Clubului, rol pe care l-am primit cu bucurie (n.n.: funcţiile celor din fruntea Clubului nu sunt remunerate). Am avut totdeauna acordul şi sprijinul dumisale, să aduc la serile noastre, personalităţi de prim rang: maestrul Albert Poch, actorii Tora Vasilescu, Radu Gheorghe, Eugen Cristian Motriuc, cântăreţul Gheorghe Turda, cantautorul ecuadorian Vladimir Pesante, scriitorul Puşi Dinulescu, plasticianul Vasile Pop Negreştean, omul de afaceri Mihnea Bolintineanu (strănepotul poetului) şi marea somitate a chirurgiei româneşti – Alexandru Pesamosca. Aceşti fruntaşi ai societăţii noastre au devenit prietenii Clubului şi ai dragului nostru Preşedinte. Constantin Hahui a urmat cursurile Liceului nr. 2 din Tulcea. El rememorează cu sentiment amintiri despre anii adolescenţei şi despre dascălii săi care iau fost modele şi i-au înrâurit existenţa.

10- oct. 2012 - nr 14

R.: Ce amintiri străbat acum gândurile dumneavostră legate de perioada când aţi fost elev?

- Ei, sunt şi amintiri frumoase... şi mai puţin frumoase. Profesorul meu preferat a fost Calenic Cezar, de care îmi amintesc şi acum cu emoţie. Acest mare pedagog îndrăgostit de literatura şi limba română, m-a făcut să iubesc obiectul pentru care tânărul profesor nutrea un mare ataşament. Când ne vorbea despre Eminescu, ne copleşea şi ne emoţiona. Şi ce înţeles acorda versurilor eminesciene !... Practic ne deschidea ochii, ne făcea să vedem lumina sădită de poet în opera sa. Un alt profesor pe care l-am iubit, a fost doamna Răileanu, care transforma orele de dirigenţie în cenaclu literar – artistic. Aceşti doi dascăli evitau tot ce era scolastic, rutinier . Îmi mai amintesc cu mare drag şi de profesorul Bauman Victor. Doamne, era atât de tânăr.!... Se purta cu noi prietenos, ca un adevărat dascăl, nu ca un „cadru didactic‖ cum îi numeau comuniştii, „la grămadă‖ pe îndrumătorii învăţământului românesc. Unii erau scoşi de la fierărie şi numiţi în învăţământ, iar adevăraţii profesori - oameni hărăziţi cu simţ pedagogic - cum a fost Silvia Radu Iorgulescu, au fost îndepărtaţi o perioadă de la catedră pe motive politice. Am avut profesori excepţionali!... Doamna profesoară Mihăileanu făcea parte dintre dascălii cu talent, detaşaţi de mizeriile cotidianului. Dar o deosebită importanţă pentru formarea mea ca om, a avut-o profesorul Nicolae Gâlcă, dirigintele meu. În perioada cât am fost şeful clasei, m-a învăţat cum să mă fac respectat, dându-mi pildă afecţiunea sa în relaţia cu elevii. La moartea lui, am fost pus să rostesc un necrolog din partea elevilor. Parcă a fost ieri... îmi amintesc cum ningea... eu vorbeam şi plângeam la căpătâiul unui om despre care numi venea să cred că n-o să-l mai văd niciodată. Gâlcă, Răileanu şi Mihăileanu au făcut parte din vechea generaţie de profesori, veniţi la catedră înainte de 1944, când îndrumătorii întru învăţătură şi viaţă erau aleşi dintre adevăraţii pedagogi devotaţi profesiei, cu o solidă pregătire şi blândeţe înnăscută, oameni de mare calibru. Nicolae Gâlcă era un profesor intransigent, însă niciodată violent. În timp ce un „cadru didactic‖ de nivel mic, s-ar fi înfuriat, ar fi ţipat şi l-ar fi insultat, făcân-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 75


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE du-l să plângă, pe elevul delăsător; domnul Gâlcă aplica o metodă infailibilă: „Domnule elev, îmi pare rău, dar azi, mai mult de nota doi, nu pot să-ţi dau…‖ Tonul , atitudinea lui, te obligau să nu-l mai superi pe acel om de treabă, să te pui cu burta pe carte, să-l auzi rostind cu bunăvoinţă şi umor: „ Domnule elev, meriţi o notă bună. Ce zici, 9 este suficient?‖. Şi vedeţi dumneavostră de aici porneşte totul: Dascălul fără har transformă şcoala în infern , cel hărăzit, într-o sărbătoare. „Cu cât mai mulţi oameni bine pregătiţi, realizaţi plenar, vor fi în capul societăţii, cu atât Capul acela va avea mai puţine dureri… ‖ Dacă nu aş fi avut profesori precum cei amintiţi, care mi-au stimulat potenţialul, nu aş fi ştiut la vreme cum să-mi organizez viaţa. De fapt asta este menirea pedagogilor cu har: îi arată copilului că are forţe în stare latentă ce trebuiesc provocate „îi deschid mintea― cum se spune în limbaj popular. Mă îndoiesc că aş fi devenit ce sunt fără acei profesori. Învăţătura nu trebuie să fie o povară. Dacă ai norocul ca din primele clase învăţătorul tău să-ţi arate că eşti înzestrat cu anume calităţi, că ai capacitate mintală ce trebuie numaidecât investită ca un fond de aur, viitorul tău se deschide ca o floare primăvara. Un bun dascăl găseşte între cei 30 de elevi, măcar cinci–şase, dotaţi. El reuşeşte, prin talentul de său, să-i pregătească pentru a ajunge la timp acolo unde merită să fie: în vârful societăţii. - Ştiu că tinerii profesori de care aţi amintit: Cezar Calenic şi Victor Bauman urcau pe scenă ca artişti amatori, alături de oameni fără studii superioare ? Cum judecaţi voi , elevii, faptul acesta? În ce lumină îi vedeaţi atunci?

- Îi admiram.!... Oamenii cu un grad de inteligenţă peste medie simt chemarea şi spre alte activităţi. Spiritul lor superior îi îndeamnă să-şi completeze, să-şi manifeste personalitatea, să dea un scop surplusului de energie intelectuală. Ceilalţi, cu un grad redus de inteligenţă, fac eforturi să-şi facă meseria, în timp ce pentru personalităţi distincte, profesia este o joacă plăcută. Silvia Radu Iorgulescu, Victor Bauman, Cezar Calenic, au făcut parte dintre oamenii cu personalitate şi inteligenţiă de mare acuitate.

10- oct. 2012 - nr 14

- Aţi fost vreodată tentat să urcaţi pe scenă, să jucaţi teatru ?

- În clasa a IX-a, doamna profesoară Silvia Iorgulescu m-a distribuit în rolul „Mişu Felecan‖ din „Nota zero la purtare‖, rol de care m-am ocupat cu plăcere, regizoarea – un om de cultură de mare valoare - ştiind să mă capaciteze până întratât, încât să mă determine să trăiesc viaţa personajulului şi chiar să-mi fie drag de el şi de mine, creând puncte comune între mine şi personaj, uneori lăsând personajul să mă acapareze pe mine cu totul, să mă înghită în personalitatea lui; îl iubeam pe Mişu, aşa cum mă iubeam şi pe mine, pentru că toţi ne iubim pe noi înşine mai mult sau mai puţin, nui aşa? Şi fiindcă mi-am amintit de această doamnă a Tulcei, trebuie să menţionez că a fost un om de mare demnitate şi de mare curaj. Ştiţi prea bine că în perioada cea mai rea a comunismului, oamenii proveniţi din clasa intelectualităţii româneşti, erau consideraţi „suspecţi‖. Regizoarea noastră nu doar că aparţinea clasei citate, dar soţul dumneaei, fruntaş al partidului ţărănist, fusese întemniţat. Şi pe cine băgau comuniştii la puşcărie? Pe oamenii de valoare! îi închideau, dintr-un motiv sau altul... nu conta! Ideea era de a le confisca bunurile, pentru a şi le însuşi lor. Doamna Silvia îşi găsise în Cultură un refugiu. S-a angrenat în mecanismul cultural, fiindcă numai aşa se putea salva şi nu mai risca să fie trimisă pe urmele soţului. Cu toate acestea, niciodată nu a aplicat normele politicii comuniste, dimpotrivă, le-a amendat subtil şi grăitor… pentru cine avea ochi să vadă şi urechi să audă… - De ce credeţi că Silvia Radu Iorgulescu, înfierată de comunişti pentru simplul „motiv‖ că se născuse într-o veche familie de intelectuali, cu soţul puşcăriaş politic, a primit un ajutor neaşteptat de la directorul Grigore Cuculis, om agreat de comunişti?

- Cuculis Grigore nu a făcut politică. Că-l chemau neisprăviţii din fruntea judeţului – oameni fără pregătire, să le „aranjeze‖ cuvântările la Plenare şi Conferinţe, nu spune nimic. O făcea din constrângere. Cuculis a patronat mişcarea culturală. A făcut-o, după opinia mea, cu demnitate. Strecurându-se printre paragrafele legii, care interziceau orice învoială cu oameni din „duşmana

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 76


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE clasă burgheză‖, el aducea, totuşi, în mişcarea artistică oameni ca Silvia Iorgulerscu. Deşi nu era un om cultivat în grad înalt, precum Iorgulescu Silvia, căreia ia întins mâna, lăsând-o să regizeze la Teatrul Popular, Cuculis avea un bun simţ lăudabil şi preţuia actul estetic. În timp ce doamna Silvia Iorgulescu devenise un etalon al culturii tulcene, un alt „cadru didactic‖, bine înfipt pe scara socială, devenise un Dulea mai mic al locului. Nu-i fac cinstea să-i amintesc numele, fiindcă nu merită. S-a pus în slujba comuniştilor de bună voie, a fost un oportunist, cum destui, din nefericire, sunt şi acum, peste tot în biata noastră Românie. - Personajul la care vă referiţi provenea dintre fruntaşii lumii româneşti antebelici?

- Asta arată pervertirea sufletului. Adică pe tine se străduiesc părinţii să te pregătească pentru o viaţă demnă, cu respect pentru semeni, să trăieşti în cinste, iar tu îţi trădezi părinţii, şi te dedai unei existenţe nelegiuite. Ca medic, eu cred că această abatere de la normalitate, este o boală. Lumea noastră a fost dirijată un timp de oameni bolnavi. Mai exista un personaj cu acelaşi statut, poreclit „Prinţul Roşu‖, avocatul tuturor evazioniştilor politici - indivizi care nu respectau legile ţării, fiind ca atare închişi pe la Doftana, deveniţi peste noapte „ilegalişti‖. Adevăratul spirit românesc te ajută să nu ajungi sub talpa altora. - Din câte ştiu dna. Silvia Iorgulescu l-a adus la Teatrul Popular pe doctorul pediatru Teodor Matei. Ce ştiţi despre acest mare medic tulcean ?

- Într-adevăr, a fost un medic pediatru excepţional, iubea copiii aşa de tare, că nu tremurau când îl vedeau cu seringa în mână. L-am văzut prima dată la biserică, rugându-se . Era un bărbat impunător, foarte chipeş, îmbrăcat elegant, iar bunica văzând că-l privesc îndelung , mi-a spus că este un om deosebit de religios. Am aflat că era un părinte dedicat cu totul celor două copiliţe ale sale şi un familist exemplar. - Care artist tulcean v-a impresionat mai tare ?

- O! Sunt mulţi, dar am să-i amintesc doar pe câţiva de care am fost mai apropiat: Eugeniu Barău, Viorel Poiată, Gasser G. Forst, dar cel mai tare Victor Giumală.

10- oct. 2012 - nr 14

Îmi pare rău că spiritul lui de aventurier l-a oprit din cursul ascendent al profesiunii alese. Nu şi-a cultivat talentul şi regret nespus că nu a ajuns unde merita. Mia fost coleg de şcoală. Îl cunosc bine, de aceea vă rog să scrieţi, să menţionaţi: „Giumală este unul dintre oamenii care m-au marcat, port marca» lui în spirit―. - La ce vârstă aţi hotărât să vă faceţi medic ?

- La împlinirea vârstei de 16 ani, am aflat că am fost salvat de la moarte de un medic pediatru .Când aveam un an şi jumătate, am suferit o agravare subită a sănătăţii . Medicii spuneau că organismul era atât de slăbit datorită bolii, încât un tratament medicamentos nu ar fi făcut decât să urgenteze moartea. Părinţii îmi făcuseră şi sicriu, se pregăteau de bun-rămas. Cineva însă, un medic despre care nimeni nu ştie nimic - a dispărut din Tulcea, a spus că el va încerca să mă salveze. A reuşit. Şi a dispărut în anonimatul din care venise. Atunci mi-am spus că trebuie să fac ceva să-mi răsplătesc destinul, că este rândul meu să încerc acelaşi lucru, să înving moartea. Am intrat din prima încercare la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi am ales Pediatria. Între profesorii universitari, am avut norocul să fie prof. dr. Constantin Dimoftache cunoscut sub pseudonimul C.D. Zeletin, medic, biofizician, poet, eseist şi traducător de poezie italiană şi franceză, cel mai important traducător de poezie renascentistă Am lucrat în echipa de chirurgie a Spitalului Budimex, ales dintre absolvenţii care au intrat cu note mari la facultate şi au absolvit secundariatul cu note mari. Pe aceste criterii s-a făcut selecţia pentru echipa de chirurgi. Am fost aleşi oamenii cu carte, că în medicină nu se poate altfel, sau nu se putea altfel?!. Am lucrat în echipa de chirurgi coordonată, o perioadă, de Alexandru Pesamosca29, medicul care a marcat chirurgia 29

Alexandru Pesamosca (n. 14 martie 1930, Constanța, d. 1 septembrie 2011, București) a fost un chirurg pediatru din România. Timp de jumătate de secol, el a făcut circa 45 000 de operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de la moarte mii de copii, inclusiv pe cei considerați fără speranță și inoperabili de către ceilalți medici. Alexandru Pesamosca s-a născut la Constanța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân‖. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul 1954 și a fost repartizat la Niculești-Jianu, (actualmente

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 77


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE românească. Până la el, în domeniul chirurgiei nounăscutului şi al copilului nu se făcea mai nimic. Cu multe sacrificii, el a adus chirurgia la nivel european şi internaţional.. Dar nu pot să nu amintesc şi aici faptul că a fost un om profund cultural, cu mulţi prieteni celebri în lumea artistică (actori, dirijori cântăreţi). Avea o voce frumoasă, cânta frumos, era iubitor şi cunoscător de pictură şi muzică clasică - Care este hobby–ul dumneavoastră ? - Îmi place muzica anilor ‘70, îmi place sportul, însă un chirurg are muncă nenormată, poate fi oricând solicitat, deci nu-şi permite luxul să dispună de timpul liber după dorinţă. - Aşa o fi, însă numai stăruinţa şi tenacitatea dumneavostră au făcut posibilă funcţionarea Clubului Tulcenilor din Bucureşti despre care mulţi nu ştiu că există! Când Gheorghe Turda - prieten al lui Pesamosca şi al dumneavoastră - moroşan din Săpânţa a fost invitat la o serată tulceană, s-a arătat foarte surprins: „Ia uite, dom le, noi maramureşenii, care suntem slavă Domnului! cam mulţi pe aici prin regat, nu ne-am învrednicit să ne

Dudești, Brăila) un sat de lângă Fetești, unde a profesat timp de 3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în calitate de chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu‖ (1957-1984) și „Budimex‖ (actualmente „Marie Skłodowska-Curie‖) (1984), unde face un număr mare de operații (circa 45 000 după propriile declarații). Operează și în străinătate (China, Franța, Italia, Republica Moldova, etc), dobândind prestigiu internațional în domeniul chirurgiei pediatrice încă dinainte de 1989. A avut doi fii legitimi care au murit (unul dintre ei, doctor, în 1993, a murit din pricina unei tumori cerebrale) și încă două fete și doi nepoți. A locuit din 1999, de când a rămas văduv, într-o cămăruță din Spitalul „Marie Sklodovska-Curie‖ (fostul „Budimex‖) din București. În ultimii ani nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care veneau să-i ceară ajutorul. Doctorul Alexandru Pesamosca este ctitor al Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae-Brâncoveanu, aflată în curtea spitalului Marie Sklodovska-Curie şi președinte al Asociației „Așezământul social sfinții Martiri Brâncoveni‖. Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat acolo, fiind ctitor de biserică. În vara anului 2011, el a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. A murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani.

10- oct. 2012 - nr 14

adunăm‖. Aşadar dle. Doctor: Ce ne puteţi spune mai mult despre acest Club al Tulcenilor? – că, de fapt – de la el a plecat interviul nostru! - Clubul nostru, după cum ştiţi şi dumneavoastră, nu are încă personalitate juridică ! şi e adevărat că ne întâlnim o dată pe lună la un pahar de vorbă, iar Clubul l-am pus la cale împreună cu regretatul Tase Matarangă şi Constantin Dospinescu, iar între oamenii de suflet ai grupului nostru de tulceni-bucureşteni, sunt Constantin Mihu, Vasile Drăgan, Dan Hornoiu. Clubul funcţionează pe baza unei anumite stări de spirit care îi leagă pe tulceni, chiar şi stabiliţi vremelnic în alte locuri. Această stare de spirit am trăit-o şi eu când am fost departe de casa fie în tabere, fie la facultate, în armată... şi acum în Bucureşti când întâlnind tulceni ne-am simţit ca acasă. Acelaşi lucru l-am auzit şi de la cei bătrâni, care povesteau de un ataşament inexplicabil între tulceni, mai ales în vremurile grele: pe front, în timpul foametei, la inundaţii. Poate relativa izolare a comunităţii noastre în istorie, mai ales a celor din Delta, solidaritatea dintre noi, dragostea faţă de Tulcea şi tulceni, nu ţine cont la noi, de etnie, stare socială, de vremuri, de politică sau de ce se întâmpă în restul ţării. Gândiţi-vă că în Tulcea există 12 biserici, o geamie şi o sinagogă, încă din perioadă în care Tulcea avea în jur de 20.000 de locuitori. De-a lungul timpului, vicisitudinile istorice sau politice, grijile zilnice, manipulările sau neajunsurile la nivel naţional, nu au atins relaţiile între tulceni. Ei şiau văzut de familie, şi-au făcut datoria faţa de ţară, iar Tulcea este un exemplu de coexistentă paşnică şi de solidaritate umană. Despre românism, totul la superlativ... Daţi-mi voie, să va dau câteva exemple: necropola de la Niculiţel a primilor martiri creştini la nord de Dunăre; 14 noiembrie 1878, defilarea în Tulcea a armatei romane la alipirea Dobrogei la patria mumă; Mihai Moruzov30, lipovean de-al nostru care a ţinut gurile Dunării departe de ambiţiile ţariste şi otomane şi apoi a devenit şeful serviciilor secrete; regimentul 33 din Tulcea, multietnic, care s-a acoperit de glorie la cucerirea Odessei şi a Crimeei; Ivan Patzaichin31, lipovean din Milă 23, care a ţinut steagul României pe cel mai înalt 30 31

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Moruzov http://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Patzaichin

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 78


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE catarg în lumea întreaga. Leg această mică dizertaţie, pentru că este foarte mult de discutat despre această mirifică şi misterioasa istorie a nordului Dobrogei, deci o leg de cum ar trebui înţeleasă relaţia specială a tulcenilor cu locurile lor natale, cu ceilalţi tulceni, cu România. Dacă există o mândrie de a fi român, trebuie înţeleşi şi cei care sunt mândrii că sunt tulceni. Astfel că, în octombrie 1992 împreună cu câţiva tulceni entuziaşti, am hotărât să ne întâlnim lunar mai întâi în localul „Aegyssus", apoi din 2010 în localul „La Scena", unde întâlnirile au loc şi în prezent. Ca să înţelegeţi mai bine această stare de spirit vă rog să poftiţi la una din întrunirile noastre, în ultima zi de joi a fiecărei luni, sau să ne accesaţi pe site-ul www. Clubul tulcenilor bucuresti.com, care va fi funcţional din lună decembrie a.c. - Câţi tulceni vin la întrunirile dumneavostră? Aţi putea să ne daţi câteva nume de referinţă pentru cititorii noştri? - Nu toţi tulcenii stabiliţi în Bucuresti, vin la întrunirile noastre, dar, dintre cei care vin, ca personalităţi i-aş enumera pe: Viorel Drăgan - profesor Politehnică, Facultatea de Transporturi; Alexei Costache Ivanov fost ministru secretar de stat, în Ministerul Justiţiei; Ioan Cuhutencu - fost prefect al Capitalei; Radu Gheorghe: actor; Mircea Iosif - inginer chimist, actualmente om de afaceri; Ion Ionascu - profesor; Alexandru Mihei - inginer, fost director în Ministerul industriei uşoare; Crin George Laurenţiu, Antonescu: profesor; Filip Merca: membru fondator formaţia „Mondial"; Tora Vasilescu: actor; Ioan Filip: fost lucrător în Ministerul de Externe; Dan Hornoiu - om de afaceri.

10- oct. 2012 - nr 14

turisire: în liceu, am cochetat cu teatrul, şi din când în când chiar am pus mâna şi pe chitară. Este un „refugiu― – dacă vreţi - pe care eu vreau să-l împărtăşesc şi celorlaţi şi, mai ales, să le redau această unitate şi unicitate. - Ce aţi dori să trasmiteţi tinerei generaţii?? - Tinerei generaţiei, nu numai celei din Judeţul Tulcea care, din câte ştiu eu, încă nu se „bucură" de binefacerile occidentale, cu care ne îngrijorează tinerii din Capitală - îi urez să nu uite niciodată de unde se trage, unde-i sunt rădăcinole, cine le sunt părinţii, cine le sunt prietenii, cine le-au fost profesorii şi cât sau cum le-au influenţat viaţa, iar peste timp să le dea un telefon să le mulţumească pentru ceea ce au devenit. Şi nu în ultimul rând - la rândul lor - să creeze exemple demne de urmat! Şi respectat! - Domunle doctor vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne răspunde la cele „câteva întrebări‖, care s-au dovedit a fi mai multe! şi vă dorim tot binele din lume! Promitem să venim măcar o dată la o întrunire a Clubului Tulcenilor şi – cu permisiunea dvs. – să mai aducem şi alţi invitaţi care să vă poată cunoaşte mai bine! Interviu realizat de Viorela Codreanu Tiron şi Aurel Ifrim

- Care este legătura dvs. cu arta? în afară de un simplu hobby? - Sunt născut în Balanţă, deci constant iubitor de artă. Cu toate că meseria îmi ocupă foarte mult timp, din când în când, sunt prezent în micul teatru din localul „La Scena". Sunt admirator al picturilor marelui Constantin Găvenea32, ascult cu plăcere muzică anilor '70 şi a formaţiei „Accent" din Tulcea. Vă fac cu greu o măr32

Mihai Cătrună – pescar în noapte / acuarelă

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Gavenea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 79


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

dintre cele mai vechi sigilii orășenești din Țara Românească‖.35

Să spunem, totuşi, câte ceva despre istoria acestui oraş, în care multe lucruri minunate s-au întâmplat înainte de „Istoria tiparului în Râmnicu Vâlcea care începe abia în anul 1705. Râmnicu Vâlcea este un municipiu, reședință de județ și cel mai mare oraș al județului Vâlcea, România. Se află așezat într-un punct geografic aproape central al României, nod de întâlnire a trei importante drumuri naționale (DN7, DN64 și DN67) și unul european (E81). Acestea fac ca muni-cipiul să fie legat direct cu traseul București - Pitești - Sibiu - Cluj - Oradea – Budapesta (E81), cu municipiul Târgu Jiu (DN67) și municipiile Drăgășani – Caracal (DN64). Tot odată acestă infrastructură națională prin ramificațiile ei, drumurile județene (DJ), leagă reședința județului de restul localităților. De asemeni, calea ferată face legătura cu Sibiu (la nord) și Piatra Olt (sud) și apoi Craiova sau Caracal-Roșiori de Vede-București.

Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii şi Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării. Prima mențiune documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oras este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei... numit Râmnic‖.33. În centrul orașului, se găsesc ruinele curții domnești a lui Mircea cel Bătrân, prezențe materiale vii ale marelui voievod în această așezare; aici a semnat documentul de atestare ajudețului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul județ atestat documentar. Din vechea și măreața cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care înconjoară parcul central, numitMircea cel Bătrân în cinstea voievodului.34[. Sigiliul orașului datează din 1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoțeanu, „unul

33

Costea Marinoiu, „Istoria cărții vâlcene,sec. XVII-XIII”,Editura Scrisul Românesc, Craiova,1981, p.39 34 Costea Marinoiu, „Inscripții în cărbune”, Editura Eminescu, 1985, p.143

Că Râmnicu Vâlcea era oraș domnesc, reiese şi dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor românești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel: „orașul domniei mele la Râmnic‖.36 Tot așa, Matei Basarab menționa că am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește prima moară (fabrică) de hârtie, de către boierii Rudeni. Pe dealul care străjuiește orașul în partea de nord, în Cetățuia construită pe el la 2 ianuarie 1529 este asasinat de către boierii Neagoe și Drăgan, domnitorul Radu de la Afumați. Cetățuia, care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort construit prin secolul al XIV-lea sau secolul al XV-lea pentru a păzi reședința olteană a domnilor, scaun obișnuit al Banilor și a noii episcopii. Numeroase documente arată că prin oraș au trecut Doamna Chiajna, Constantin Brâncoveanu, Pătrașcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu Paisie. Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada 1718-1739, implicit și a orașului, a dus la incendierea lui și transformarea în fortăreață de apărare. Radu cel Mare la 1504 înființează la Râmnic o episcopie numită „Episcopia Râmnicului - Noul Severin―, fapt ce este semnalat și de Paul de Alep în notele de călătorie ale sale în țările române. Însă atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura completă datează din timpul lui Mihnea Vodă la 29 decembrie 1590. Construcția nouă a Episcopiei ridicată la 1639 este distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea turcilor din 1737. Tot așa se va întâmpla și în 1847. Construcția existentă a fost ridicată între anii 1850-1856, iar picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarescu, purtând amprenta realismului italian. Noua construcție este ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind denumirea de Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae‖. La Râmnicu Vâlcea, la 1705 Antim Ivireanul, unul dintre cei mai buni tipografi ai vremii, a fost hirotonisit ca episcop cu Sfatul și cu voia prea luminatului și învățatului domn Constantin Brâncoveanu. În secolul al secolul al XVIII-lea la Râmnic se desfășura o bogată activitate culturală, datorată cărturarului Antim Ivireanul (1705) care a 35

A.Sacerdoțeanu, „Buridava”, 1972, p.42 Costea Marinoiu, „Istoria cărții vâlcene”, sec. XVII-XVIII, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 39. 36

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 80


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pus aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite mai multe lucrări în limba română. Primele cărți tipărite au fost Tomul bucuriei și Antologhion. Istoricul Nicolae Iorga a denumit Râmnicul capitală a tipografiilor, iar un capitol al „Literaturii române vechi‖, „Epoca lui Chesarie de Râmnic‖.37 Au ieșit de sub tipar în continuare „Gramatica slavonească‖ (1755), „Trâmbița românească‖ (1769), ciclul „Mineelor‖ (1776-1780), întâia ediție a „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești‖ a lui Ienăchiță Văcărescu (1787) și multe altele. Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Damaschin, reușește tot în această perioadă să contribuie la românizarea aproape a tuturor cărților, traducând aproape întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28 noiembrie 1719 ținut la Mănăstirea Horezu (sau Hurezi), episcopul Damaschin propune înființarea a două școli: Una românească la Râmnic și una latinească la Craiova. Tot la Râmnic, la începutul secolului al XVIII-lea, s-a deschis o școală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui Ioan Zugravul. La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi, se intonează pentru prima dată cântecul „Deșteaptă-te, române!― compus de Anton Pann38 pe versurile poeziei „Un răsunet‖ de Andrei Mureșanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluției și sfințirea stindardelor libertății naționale. Peste ani, în urma revoluției din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!‖ a devenit imnul național al României. La Râmnicu Vâlcea a trăit bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul Ion Bratu, care jucase un rol important în evenimentele revoluționare ale anului 1848. Anton Pann (despre care vom reveni în numărul viitor) a fost un membru marcant al comunității orașului. Locuința condeierului și tipografului a fost casa în formă de culă din actuala stradă Știrbei Vodă, azi „Muzeul memorial Anton Pann―. Din acest loc, Pann pleca pe drumurile ju-dețului, către satele care i-au oferit inspirația folclorică ne-cesară desăvârșirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formația corală care a intonat pentru prima dată „Deșteaptă-te, române!.― Au mai trecut prin oraș de-a lungul anilor, în diferite călătorii, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, iar Ion Luca Caragiale, Ghe.I. Lahovary (1838–1909), inginer, scriitor, membru de 37 38

Costea Marinoiu,„Inscripții în cărbune”, Ed. Eminescu, 1985, p. 145 Costea Marinoiu, „Inscripții în carbune“,pag.146.

10- oct. 2012 - nr 14

onoare al Academiei Române; Mariana Târcă (n. 1950), antrenoare handbal; Dem Rădulescu (1931–2000), actor, comedian, profesor universitar; Nicolae Manolescu (n. 1939), academician, critic literar, editorialist, eseist, istoric literar, politician; Eugen Negrici (n.1941), critic, istoric literar, stilistician, profesor de literatură română contemporană; Gabriel Liiceanu (n. 1942), filozof, scriitor; Alexandru Papadopol (n. 1975), actor; Radu Berceanu (n. 1953), politician; Cătălin Ștefănescu (n. 1968), realizator TV; Ion Măldărescu (n. 1941), scriitor, publicist, cercetător; Doru Moțoc, dramaturg, prozator, poet, eseist, publicist; Horia Moculescu, (n. 1937), compozitor; George Ţărnea, (1945-2003), poet, jurnalist; Rodica Iliescu, (n. 1950), pictoriță; Dorel Zugrăvescu, (n. 1930), geofizician, membru corespondent al Academiei Române; Coca Bloos (n. 1946), actriță; Kurtfritz Handel (n. 1941), sculptor; Emil Gaghel (1945-1995), sculptor; George Chirca (n.1959), jurnalist, fondatorul primului post de radio din provincie, dupa '89, Radio Metronom!

„Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor Gramaticii rumâneşti“ 225 ani de la apariţie Istoria tiparului în Râmnicu Vâlcea începe în anul 1705, când episcopul Antim Ivireanu aduce prima tiparniţă în oraş. Aici vor fi realizate lucrări importante pentru cultura şi istoria noastră. Astel în 1787 se publică prima lucrare de gramatică din Ţara Românească de către Ienăchiţă Văcărescu numită „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor Gramaticii rumâneşti". Autorul, reprezentant al curentului iluminist şi urmaş al vistiernicului Ianache de la curtea lui Constantin Brâncoveanu39, s-a implicat la rândul său în istoria ţării, având roluri importante în politica externă a Ţării Româneşti. Erudit, cu vastă cultură, poliglot, adeptul latinităţii poporului român, resimte lipsa unei lucrări de specialitate dedicată regulilor de scriere a limbii. Lucrarea publicată la Râmnicu Vâlcea, cu prefaţă închinată episcopului Filaret, conţine note ale autorului referitoare la istoria românilor, precum şi părerile despre istoria limbii române şi despre limba 39

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Brâncoveanu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 81


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE română contemporană lui. Această operă din secolul al XVIII-lea, apărută şi la Viena, era necesară pentru păstra-rea unităţii limbii române supuse influenţelor balcanice şi ale imperiilor vecine. Lucrarea pe care şi-o propunea era de întemeiere a limbii conform unor reguli care să fie accesibile tuturor. Definiţia acordată de el grama-ticii este:40 „Gramatica e meştesug ce-arată –alcătuire, Şi toţi prind-însă pot verice povăţuire. S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate Pa toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face Silţi-vă a o învăţa sau faceţi cum vă place.― Cu ultimul vers al definiţiei lasă libertatea cititorului să decidă asupra opţiunii de utlizare a regulilor propuse de el ca observaţii. Artistul nu impune forţat regulile gramaticale. Cu entuziasm de poet şi cunoscându-şi limitele de „om plin de neştiinţă", în lipsa unei lucrări similare, s-a simţit obligat să facă o încercare cât de slabă, numai să aducă un folos oarecare şi să dea şi altora îndemn să lucreze ceva mai bun.41 În prefaţă, I. Văcărescu indică faptul că „lipsesc din limba noastră toţi termenii ştiinţii‖ şi alege posibilitatea folosirii neologismelor, iar în prima parte propune categoriile gramaticale. Contribuţia sa se constituie în observaţiile pe care le exprimă, folosind în lipsa unor termeni adecvaţi neologisme din italiană, aceasta limbă fiind folosită ca sursă de provenienţă pentru termenii gramaticali pe care îi introduce cu ajutorul unor termeni slavoni cunoscuţi de şcolile româneşti ale vremii, ca „nome", „pronome", „gramatica", „sostantivu perfet şi iperfet" (perfect, imperfect), termeni adaptaţi fonetic sau morfologic în limba română ş.a. A dorit să alcătuiască şi cuvinte în limba română ca „spre graiu" pentru adverb, „cădere nemuritoare" pentru caz genitiv, „modă indicativă, adică arătătoare sau hotărâtoare‖, „infinitivă, adică nesăvârșitoare sau nehotărâtoare‖ etc., dar acestea nu au fost acceptate pentru utilizare curentă. În partea a doua

10- oct. 2012 - nr 14

„Prozodia" enunţă reguli de ortografie, descrie semnele de punctuaţie şi accentul. În partea a treia, „Sintaxa" se ocupă de ori-ginea părţilor de propoziţie şi foloseşte termeni greceşti ex diftongul, sylabe, lexis, unde identifică 15 reguli. Simplifică scrierea cu litere chirilice acceptând doar 33 de litere din acest alfabet pentru utilizare, pe care le subîmparte în glasnice (vocale) şi neglasnice (consoane). El nu propune eliminarea cuvintelor slave din limbă si recomandă îmbogăţirea vocabularului, introducând neologisme din limba greacă42. Partea a IV-a, „Despre poetică", e dedicată poeticii,în spirit clasic, expune principii de tehnică a versificaţiei, pe care le susţine cu numeroase exemple, după modelul prozodiei antice şi moderne. Observaţiile gramaticale elaborate de el s-au dorit un îndreptar şi ghid în constituirea unor norme generale pentru cei interesaţi de studiul limbii. Lucrarea sa de pionierat este de nivel mediu, dar va reprezenta un model pentru Ion Heliade Rădulescu43 care în 1828, la Sibiu, va tipări „Gramatica românească". Aceste prime lucrări de gramatică, ale lui I. Văcărescu si I.H.Rădulescu, orientează studiul limbii pe latinitatea poporului român.

Ovidiu Cristian Dinică

40

Poeții Văcărești Versuri alese ediție îngrijită de Elena Piru editura Albatros, 1974, pag 22. 41 „Dimineața Poeților“ Eugen Simion, editura Cartea Românească 1980, pag 19.

42

Poeții Văcărești ,Scrieri Alese Editura pt literatură 1961 cu Biografie alcătuită de Al Piru 43 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Radulescu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 82


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

SUMAR: Citatele lunii octombrie Constantin Bălăceanu-Stolnici - Printre gânduri şi amintiri /p.3 Vasile Popovici – poezie /p.5 Serghei Esenin - câteva date biografice /p. 9 Adrian David Jr. - Serghei Esenin /p. 10 - Misterioasa şi sângeroasa moarte a poetului Serghei Esenin: sinucidere sau crimă? /p. 10 Serghei Esenin – poezia de adio /p. 11 Adalbert Gyuris – Dialog cu Oana Pelea /p.12 Dona Tudor – Când ne-am înfipt ghearele /p. 14 Maria Cozma – Încotro România? Încotro Cultura? /p. 15 Mariana Bendou - versuri/p. 18 Magda Isanos /p. 19 Victoria Anghelescu – Septembrie gri /p. 21 Stelian Ţurlea – interviu cu Bujor Nedelcovici /p. 23 Gheorghe A. Stroia - Cosmin Ionuţ Drăghici /p. 26 „PERSONALITATEA LUI ŞTEFAN D. FILIPESCU-DRĂGĂŞANI”, Mihai Ştirbu - LIVIU REBREANU ŞI FANNY /p. 28 Din ciclul „iubirile scriitorilor“ George Ene – versuri /p. 31 Incursiune în poezia română contemporană /p. 33 Dorina Şişu Pleşteanu Dialog poetic cu Viorel Pleşteanu Boris Marian Luminiţa Scotnotnis Ovidiu Cristian Dinică Irina Lucia Mihalca Dan Petruţ Cămui Violeta Deminescu Viorel Muha Anca D. Viere Any Drăgoianu Ovidiu Oană Pârâu Gelcu Maksutovici – Poezia albaneză în limba română în trad. Lui Baki Ymeri /p. 43 Lulzim Tafa /p. 44 Gina Zaharia – din jurnalul unui sfiny alb /p. 46 Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012. Poeme alese /p. 47 Anatol Viere – proză scurtă (text biligv româno-ucrainean) /p. 48 Amelia Tănăsescu - BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR Misteriosul mormânt nr. 10 /p. 54 Noutăţi editoriale - William Faulkner /p. 56 Alicia Dujovne Ortiz - Dora Maar - Prizoniera privirii /p. 58 Lorian Carsochie – Biblioteca parazit /p. 61

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 83


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10- oct. 2012 - nr 14

Aram Frenkian – Lumea homerică /p. 64 Mihai Păun – Judecata mea de mine /p. 66 Lucia Patachi - O seară la Casa Löwendal / p. 67 Viorela Codreanu Tiron – Oboseală târzie /p. 70 George Stria - Portret de artist: „Mihai Cătrună - Arta ca trăire între două bătăi de inimă“ /p. 71 Colindând prin Delta Dunării /p. 74 Personalităţi tulcene – Interviu cu dl. dr. chirurg Constantin Hahui /p. 75 Din Delta Dunării pe Valea Oltului /p. 80

Cristian Ovidiu Dinică /p. 83 *„Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor Gramaticii rumâneşti“ 225 ani de la apariţie! Sumar /p. 83 PICTURILE DIN ACEST NUMĂR APARŢIN ARTIŞTILOR: Mihai Cătrună /p.11, 18, 20, 28 ,36, 39, 41, 78 Constanţa Abălaşei-Donosă /p. 22, 72, 73 Fotografie : Alex Ştirbu

Editura Amanda Edit – E-mail : nixi58@gmail.com

Numărul 15 va apare 10 noiembrie, 2012 Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută !

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară

Page 84


Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! (Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!)



Nomen Artis - Dincolo de tăcere, nr. 14