Motto: „Rupi o frunză, plânge un verzuş!”
TAINA ORAŞULUI INVIZIBIL sau
Ţara de sub Picior
Feerie - ecobasm pentru mici şi pentru mai mari
de Victor CILINCĂ
Piesă câştigătoare a Marelui Premiu, la cea de-a III-a ediţie, din 2009, a concursului naţional de dramaturgie pentru copii “100, 1000, un milion de poveşti”, organizat de Teatrul Ion Creangă din Bucureşti împreună cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, secţia Dramaturgie şi critică teatrală.
PERSONAJE: ZĂRZUC, băieţel – dacă se poate, interpretat de un actor “pe pământ”, şi păpuşă “sub pământ” FLANEL, căţel – păpuşă: căţel miţos, cu coadă de pisică; latră şi miaună sau toarce şi muşcă, după caz BUNICUL şi MĂRGĂRIT orbul – actor BUNICA şi ÎMPĂRĂTEASA LILA – actriţă URIAŞUL FICĂŢEL, un verzuş obosit – păpuşă NENEA ŞED, primar verzuş - păpuşă BUFNILĂ, pipernic – păpuşă AMAR, vrăjitor - păpuşă SOBOLUL, o cârtiţă - păpuşă Verzuşi, pipernici - păpuşi
PROLOG
Scena 1 Bunica, Zărzuc, Bunicul, Flanel În stânga scenei, un pat etajat. În dreapta, o masă. Intră Bunica şi loveşte cu lingura într-o cratiţă. BUNICA: Hei, Zărzuc! Hei, Bunicule! Veniţi iute la masă, că se răceşte mâncarea! Hai! Dacă nu, o bag în coş şi-o dau mâine la cocoş! Dacă nu, o bag în sac şi-o dau mâine la gânsac! Pe muzică de fanfară foarte puternică, intră Zărzuc, urmat de Flanel, care latră şi miaună de bucurie: mâncare! ZĂRZUC: Săru-mâna, bunică! Nu băga mâncarea-n sac, că avem foame de lup! Ce bunătăţi ne-ai făcut?
BUNICA: Avem supă de spanac. Şi felul doi, spanac scăzut. Şi desert, tartă verde de spanac. Cu suc îndulcit de spanac... Spanacul e foarte bun, verde, te face să creşti cât nu gândeşti! ZĂRZUC: Parcă ziceai că nu-i frumos ca să rupi flori! BUNICA: Spanacul nu e floare! Şi nu-l distrugem, îi culegem doar frunzele, ca să le mâncăm mmm, mmm! Lui nu-i trebuie toate frunzele alea ca să trăiască. Ce, tu nu-ţi tai unghiile? Şi ce, te doare? ZĂRZUC: Mă doare! BUNICA: Ba nu te doare, dar îţi place ţie să stai cu gheare la degeţele! (către sală) Copii, pe voi vă doare când vă tăiaţi unghiile? Doar nu faci buba dacă-ţi tai unghiile! ZĂRZUC: Nu prea... BUNICA: E păcat să omori o plantă doar ca să-i faci rău. Şi unele animale pasc iarbă, dar nu rup iarba cu tot cu rădăcină, ca să-şi bată joc de ea! Mănâncă doar cât le trebuie... Intră Bunicul, cu crenguţe uscate în braţe. BUNICUL: Şi rădăcinile lăsate în pământ dau alte frunzuliţe. ZĂRZUC: Bunicule, da´ tu de ce ai rupt acum crenguţe?! Spuneai că nu-i frumos să rupi crenguţele din copaci! BUNICUL: Să nu rupi crenguţe verzi! Crenguţele uscate sunt însă ca şi măselele stricate: ca să nu te îmbolnăveşti, trebuie să le scoţi!
ZĂRZUC: Eu nu vreau să-mi scot dintele, că o să mă doară! O să-l scot când oi fi bătrân ca mata... BUNICUL: Ba te doare dacă nu-l scoţi! Doar ce se uită puţin nenea Doctorul la ea şi gata – a şi căzut! Şi-ţi creşte alta în loc... Dar dacă rupi din copac o creangă vie, atunci îl doare pe bietul copac, ca şi pe tine dacă ţi-ar rupe cineva un degeţel! Degeţelele nu mai cresc la loc, aşa cum cresc dinţii de lapte... Cum nu există doctori de copaci, le rup eu ramurile cele bătrâne şi le pun pe foc. Asta-i plata mea, pentru că ajut copacii: mă lasă să le pun uscăturile astea pe foc şi să ne încălzim! BUNICA: Ei, haideţi, haide la masă. Se răceşte spanacul! ZĂRZUC: Nu-mi place spanacul fierbinte! BUNICA: Lasă, că suflă bunica-n el şi-l răceşte, cum sufla pe nări calul din poveste! ZĂRZUC: Ba nici rece nu-mi place. Nu-mi place deloc! BUNICA: E cu ou. ZĂRZUC: Ei, aşa mai merge... Pune-mi mai mult ouşor... şi doar puţin spănăcel. Prea mult! Prea mult! BUNICUL: Lasă, bunico, pune spanac mai mult la mine. Vreau să fac muşchi peste tot. Zărzuc o să rămână bondocel şi n-o să-l mai vedem din spatele lui Flanel. Uite, Flanel mănâncă tot ce-i dai, nu face mofturi! Halal căţel, ruşine pentru băieţel!
ZĂRZUC: Dar lui îi daţi oase şi lui îi plac exact oasele. Ia să-i daţi şi lui spanac! N-o să mănânce defel! Flanel se ascunde sub masă. Zărzuc şi Bunicul se aşează la masă, Bunica le pune mâncare în farfurie şi se aşează şi ea. BUNICA: Acum, ce-ai mai găsit? De ce nu stai cumite? ZĂRZUC: Un gândăcel scârbos se plimbă pe masă! O să mă mănânce! BUNICA: E un gândăcel rătăcit şi aiurit, adus de vânt. Şi tocmai a văzut un Zărzuc mare şi fioros la masă şi s-a speriat. (Ia gândăcelul de pe masă şi îl pune la ureche) Uite, tocmai zice în gândul lui: “Uite un Zărzuc scârbos care o să mă mănânce!” Chiar aşa? Ai de gând să-l mănânci pe bietul gândăcel? ZĂRZUC: Ce prostie! E un gândăcel tare prost, dacă mă găseşte scârbos! BUNICUL: Vorbeşte frumos! El nu te-a făcut prost, te-a făcut numai scârbos, pentru că lui îi plac numai fiinţele cu mai multe mâini şi picioare. Şi “gusturile nu se discută”! ZĂRZUC, BUNICUL: Săru-mâna pentru masă, c-a fost bună şi frumoasă şi bucătăreasa gustoasă! BUNICA (râde) Vă dau eu “bucătăreasă gustoasă”! Hai, să vă fie de bine! Marş la culcare! Bunica pune gândăcelul pe pervaz şi se uită cum acesta cade - cu zgomot! - în grădină. Cei doi termină de mâncat şi Bunica strânge
farfuriile, apoi iese cu ele. Bunicul îşi aprinde pipa. Flanel se gudură pe lângă fiecare dar nu i se dă atenţie. ZĂRZUC: Bunico, pot să mă duc să-mi mai văd iasomia? BUNICA (din off): Mâine – acum e ora de culcare! Moş Ene o fi adormit săracu´, tot aşteptându-te! ZĂRZUC: Dar mie mi-e dor de tufa mea de iasomie! E a mea, a mea! BUNICUL: E drept, el a pus-o! Poate fi mândru: acolo unde era pământ bătătorit, a săpat frumos şi a plantat iasomie. A udat-o, a îngrijit-o, de-a ajuns o frumuseţe de tufă verde, plină de flori! ZĂRZUC: - Are nişte flori aşa, date cu parfum... Hai, pot să mă duc un pic? Doar un piiic... BUNICUL: Eu zic să-l lăsăm puţin, apoi trebuie să se culce. E important să doarmă, la vârsta lui. Picioarele copiilor învaţă în somn să alerge, mâinile să prindă mingea şi capul să se priceapă la aritmetică. Altfel, copilul care nu mănâncă, nu doarme şi nu se joacă rămâne bondocel ca un dovlecel! BUNICA: Bine, te mai lăsăm puţin afară – de parcă n-ai alergat şi aşa toată ziua! Dar numai atât: dai bună ziua lui tanti Iasomia şi te întorci la culcare. Altfel, te pun să curăţi cartofi şi să alegi neghina din orez! Ne-am înţeles? ZĂRZUC: Zvâc şi-am venit!
Zărzuc iese, urmat cam în silă de Flanel, care cască. Bunica strânge masa. BUNICUL: Lasă-l să mai zburde şi el printre flori, că la părinţii lui, la oraş, are parte numai de fum de la maşini şi de copaci fără frunze. Aici verdele e încă verde! Intră în fugă Zărzuc. Plânge. Flanel mătură cu botul, trist, podeaua. BUNICA: Hei, de ce plângi, mămică? Iar te-ai lovit la genunchi, viteazul bunicii? Unde mai ai loc de zgaibe şi cucuie noi, de ălea vechi? Hai, de ce plângi? Te-a speriat Scufiţa Roşie? BUNICUL: Spune-ne ce s-a întâmplat, c-o batem noi! ZĂRZUC: Iasomia s-a ofiliiii-ihihi-ihihi-it. Florile au căzut toate. E uscatămoartă... BUNICA: Poate ai uitat să o uzi? BUNICUL: Ba a udat-o! Dar poate c-ai aruncat tu, Bunico, apa de la vase. Doar ştii că detergenţii ăştia de la vase fac spume şi omorară biata verdeaţă! ZĂRZUC: Ba n-a aruncat! Uite că s-a îmbolnăvit aşa, din senin... Poate a trecut acum vreo vrăjitoare rea sau vreun zmeu, că la prânz nu avea nimic... BUNICA: Nu există vrăjitoare şi nici zmei. Decât în poveşti... ZĂRZUC: Bunico, de asta plâng: am văzut iasomia plângând! BUNICA: O fi înţepat-o-acolo vreo gânganie şi acum îi curge niţică sevă.
BUNICUL: Dar din atâta lucru nu se ofilea dumneaei! BUNICA: Atunci nu există explicaţie! BUNICUL: Sigur, nu există explicaţie. Doar dacă... ZĂRZUC: Doar dacă se întâmplă ceva misterios acolo, jos, sub pământ! BUNICA: Ia nu-l mai speria pe copil cu poveşti din astea! Ce să fie sub pământ? Ia, sub pământ e numai... pământ! A, şi osicioarele îngropate de Flanel. (Flanel schiaună, mândru) Toţi câinii îngroapă astfel de comori... Mai ales Flanel. Un căţel care latră la uriaşi, dar toarce la copii. Şi miaună când îi e foame. Şi miorlăie când e trist... BUNICUL: Hai Zărzuc, lasă iasomia, că poate se face bine până mâine! I-o face bine şi ei să doarmă. BUNICA: Hai, vino să-ţi şterg lacrimile. (îi şterge lacrimile cu un colţ de la faţa de masă, dar... trebuie să o folosească mai pe toată) Lacrimile adapă inima aşa cum uzi tu florile. O să ai o inimă mare şi frumoasă! Hai acum, sus în pat! Bunica iese cu farfuriile în echilibru.
Scena 1: Bunicul, Zărzuc, Flanel
ZĂRZUC (şopteşte, să nu-l audă Bunica): Bunicule, hai, mai spune-mi povestea aia, din Ţara de Sub Picior.
BUNICUL (şopteşte): Nu vezi că nu ne mai lasă Bunica? E ora de culcare, iar Bunica nu crede în povestea verzuşilor... BUNICA (din off): Hai, la culcare, Zărzuc! Şi tu, Flanel, afară, la păzit gropile cu oscioare! Să nu te prind că iar urci puricii în pătucul lui Zărzuc! (Flanel se ascunde sub masă) Iar tu, Bunicule, vino să mă ajuţi la spălat vase. BUNICUL: Mai bine îi spun o poveste lui Zărzuc... BUNICA: Aia cu nu-ştiu-ce de pe sub nu-ştiu-ce?! BUNICUL: Nu, o să-i dau un exerciţiu de aritmetică. ZĂRZUC (încet): Da, aia... Şi să-mi povesteşti de data asta şi despre micii străjeri ai iasomiei, da? BUNICA (a auzit): Ce? Minciuni de-ale Bunicului. Cine-l crede? BUNICUL (în şoaptă, pe un sunet misterios): Să ştii că CEVA tot este acolo, jos... N-ai văzut ce-a păţit biata iasomie? ZĂRZUC: Sunt sigur că s-a întâmplat ceva foarte rău acolo, jos, de asta moare iasomia... Bunicule, hai, mai spune-mi o dată povestea despre verzuşi! BUNICUL: Păi, parcă ţi-am mai povestit-o şi ieri... ZĂRZUC: De ieri până azi, mulţi verzuşi s-or mai fi născut... BUNICUL: Ai dreptate. Hai puţin în grădină, să-ţi arăt ceva!
Cei doi se îndreaptă spre perete, care se dă în lături şi se văd mulţi lujeri atârnaţi cu sfori de tavan şi frunze peste tot, legănându-se pe acorduri muzicale. BUNICUL: Acum pune piciorul pe pământ. Simţi ceva? ZĂRZUC: Nu. Flanel dă din coadă: nici el nu simte. BUNICUL: Închide ochii! Fii atent: nu simţi că te-nfurnică? ZĂRZUC: Nu... Parcă... Da, acum simt furnicături! BUNICUL: Sunt miile de verzuşi care tropăie încoace şi-n colo pe sub talpa ta... Ei bine, sub piciorul tău se află chiar acum o împărăţie întinsă. Seamănă cu lumea asta a noastră, doar că se află pe partea cealaltă a scoarţei pământului. Verzuşii, locuitorii acelei lumi, sunt aşa de mici, încât încap şi câte-o mie într-o linguriţă! ZĂRZUC: Ia să le fac semn! (bate cu piciorul în pământ) BUNICUL: Ce faci?! Pentru ei, a fost un cutremur care vine din cer, adică din lumea noastră... Vezi, ei stau acolo cu capul în jos – chiar acum câteva mii dintre ei stau cu tălpile în sus, lipite de talpa ta, şi se minunează... ZĂRZUC: De ce să se mire? BUNICUL: Se miră că tu poţi să stai aşa, cu capul în jos. Că verzuşii, vezi bine, consideră că ei sunt cei normali, că ei merg cu picioarele-n jos pe cer şi cu capul spre înaltul fundului pământului, în timp ce noi, săracii,
stăăăăm aşa, cu picioarele-n sus, lipite de rădăcinile cerului, de unde începe pământul, şi cu capul aproape în nori... Zărzuc: Şi cine are dreptate? BUNICUL (oftează): E greu de înţeles – şi noi şi ei avem dreptate. Fiecare are ceva sub tălpi. Hai acum, la culcare! Îţi mai spun mâine. ZĂRZUC: Da´ mai vreau, povesteşte, Bunicule, în continuare!
Se aude un cântec cu glasuri micuţe: Hai să batem talpa iute Şi să fim prieteni buni! Roua-n zori să te sărute Când te joci pe sub aluni. Roua-n zori să te sărute Când te joci pe sub aluni.
S-o luăm pe drumul ploii Şi să ne jucăm frumos Rădăcinile sunt drumuri Dacă stai cu capu-n jos. Rădăcinile sunt drumuri Dacă stai cu capu-n jos.
La rădăcină-i răcoare Şi-n izvor noi facem duş. Dacă ai să rupi o floare, O să plângă un verzuş! Dacă ai să rupi o floare, O să plângă un verzuş!
ZĂRZUC: Hai, îmi zici povestea? BUNICUL: Şt! Îţi zic povestea, dar să ne prefacem că ne culcăm, că se supără Bunica pe noi... Se întorc în casă, pereţii se închid. În glastre, florile cască şi adorm, cu capul atârnat pe marginea ghivecelor. Zărzuc, îndemnat cu gesturi blânzi de bunic, se cocoaţă în patul suspendat, după ce îşi ia un mic aparat de radio de pe poliţă. BUNICUL: Să nu-ţi iei iar radioul în pat, că-n somn nu-ţi trebuie muzică! ZĂRZUC (se agită: îl piteşte): Nuuu, Bunicule! Uite, poţi să mă controlezi! Zărzuc urcă în pat. Scoate capul peste marginea tăbliei şi ascultă atent, până adoarme. Pe măsură ce vocea Bunicului povesteşte, pe un fond sonor adecvat, patul se ridică şi pluteşte, într-un vals uşor (agăţat cu fire de stăngi sau pur şi simplu purtat de figuranţi în negru).
ZĂRZUC (cască): Aşa, povesteşte, Bunicule!... Sub patul lui Zărzuc, ţinute cu capetele în jos, apar păpuşi-verzuşi care mimează cele spuse de Bunic. Ar putea fi doar atârnate şi să se mişte la mişcările patului. BUNICUL (voce înregistrată, în tonul poveştilor de la “Noapte bună, copii!”): Poporul verzuşilor cei micuţi, de care încă nimeni nu ştie, numai noi doi şi Bunica, care nu crede, va trăi câtă vreme pe Pământ va mai înflori o singură floare măcar, sau un copăcel îşi va clătina în vânt frunzele verzi. Dragii locuitori din Ţara-de-sub-Piciorul-de Om, din Marele Regat al Verzuşilor, au făcut dintotdeauna ca lumea noastră să rămână verde şi noi să ne putem bucura ochii şi să putem respira în voie aerul curăţat de verdeaţă... Acest neam blând de omuleţi, cu pielea de culoarea frunzelor de salată, cu multe degeţele fine, ca nişte rădăcinuţe, de nu le mai ştiu numărul, cu capul ţuguiat ca un sfredel, cu care îşi fac loc printre bulgării de pământ afânat, cu aceeaşi vrednicie cu care îşi sapă loc rădăcinile copacului, sunt importanţi pentru noi. Datorită lor avem tot ce e verde... ZĂRZUC (voce înregistrată): Şi spanacul? BUNICUL: Sigur, şi spanacul, şi iasomia, şi grâul din care facem pâine, şi inul din care facem haine... ZĂRZUC: Şi dacă un copil stă în dreptul unui verzuş, amândoi stau de fapt talpă la talpă, de parcă ar da noroc?
Bunicul şterge cu o cârpă o carte mare, întorcând-o ca să explice cum vine treaba cu “partea cealaltă) şi mişcând două degete, ca două picioruşe, întruchipând un verzuş care merge pe carte.
BUNICUL: Da, sigur, putem spune şi aşa. Au ei şi un cântec de împrietenire, ceva cu “Hai să dăm talpă cu talpă!” sau “Să batem talpa”... Cam aşa ceva. ZĂRZUC: Verşuşii râd de noi, că suntem atât de mari? BUNICUL: Ba ne plâng de milă verzuşii ăia, că noi nu avem parte, ca ei, să privim, în timp ce ne plimbăm dimineaţă, frumuseţea rădăcinilor misterioase, fine, noduroase, pline de farmec, întortocheate ca o împletitură, bărboase ca un marinar bătrân sau lucioase ca nişte şerpi, rădăcini
pe care le au sub pământ copacii, florile sau iarba cea
unduioasă. Şi printre care locuitorii subpământului se plimbă aşa cum ne plimbăm noi printr-o grădină botanică plină de pomi. Noi avem parte doar de flori, de coroane de copaci sau lujere care, cred ei, verzuşii, “Nu sunt bune chiar la nimic, nu au niciun rost. Dar chiar niciun rost!”
Niciun
verzuş n-ar înţelege de ce pământenii, mai ales fetele, duc la nas şi tot miros şi miros florile şi le pun apoi în vaze cu apă. Şi poeţii verzuşi scriu poezii minunate, dar, normal (spun ei), doar despre rădăcinile puternice ale stejarilor, despre păienjenişul ca de dantelă al rădăcinilor de
stânjenel sau chiar despre forma armonioasă a bulbului de ceapă, cel învelit în multe straie... Numai că pe verzuşi nu îi ating niciodată, din păcate, adieri de pământ, aşa cum ne bucurăm noi de palele de vânt primăvăratic, care aduc miros de verdeaţă. Şi nu ne văd stelele, soarele şi luna… ZĂRZUC (aproape adormit-voce înregistrată): Da´ verzuşii se duc la serviciu, ca Mama şi ca Tata ? Sau sunt pensionari ? BUNICUL: Sigur! Ei sunt foarte harnici! Principala ocupaţie a verzuşilor este să îngrijească rădăcinile. Le curăţă de aer vechi şi le înfaşă cu grijă vârfurile mai tinere, prea fragede, care pot să îngheţe de frig noaptea... Când micuţul verzuş ajunge la vârsta de şcoală, şi plăntuţa pe care o va avea în grijă, primită la naştere, a şi ieşit frumos din sămânţă şi îşi scoate frunzuliţele deasupra pământului, pe partea oamenilor. Fiecare verzuş care primeşte în grijă o plantă creşte odată cu ea. Şi când ajunge destul de mare ca s-o apere singur, rosteşte un jurământ: “Te voi străjui cu viaţa mea, suflet verde de (aici urmează numele: paltin, arin, trandafir, păpădie, fir de iarbă sau altă plantă pe care tânărul verzuş o ia în primire)! Te voi îngriji şi te voi păzi, iar când viaţa ta va sfârşi, şi viaţa mea se va ofili!” Nici ziua, nici noaptea, verzuşii nu au altă grijă mai mare decât să-i meargă bine plantei-stăpâne. Pentru că plăntuţele au nevoie ca aerul să le scalde rădăcina, mulţi verzuşi caută şi aduc în spate bucăţi mari de aer, care se găsesc acolo unde pământul nu este bătătorit, ci
afânat; cel mai bine acolo unde omul tocmai a săpat pământul, primăvara. Verzuşii mai bogaţi cumpără aer de flori de la magazin şi au mare grijă de rădăcinile copacilor cei groşi: alungă dăunătorii şi lustruiesc cu ceară fiecare părticică a rădăcinei. Ceilalţi verzuşi au grijă de puieţi, de boscheţi, până şi de iarbă sau floricele. Verzuşul trebuie să fie sănătos, pentru că dacă se îmbolnăveşte, floarea lui se ofileşte şi ea. De aceea o să vezi mereu copaci mai puternici decât alţii sau flori mai vesele decât alte flori. ZĂRZUC: Da verzuşii ies la pensie? BUNICUL: Nu. Când omuleţul cel verde ajunge la bătrâneţe, copacul, tufişul sau floarea pe care o are în grijă este de asemenea un bătrânel sau o bătrânică, care abia îşi mai înalţă spre ‘naltul Pământului rădăcinile zbârcite, iar dacă verzuşii scobesc în aer n-or să găsească aici jos, în lumea oamenilor, decât resturi uscate de tulpină... Pentru că florile trăiesc mult mai puţin decât copacii, verzuşii-de-copac ajung la vârste venerabile, pe când verzuşii-de-iarbă sau verzuşii-petunie, ca să nu vorbim de verzuşii-ghiocei, trăiesc numai câteva veri, sau numai câteva zile. Versuşii-de-trandafir trăiesc ani la rând, reuşind astel să adune destulă înţelepciune pentru a le-o împărtăşi şi verzuşilor-de-lăptucă sau verzuşilor-de-ghiocel, care trăiesc doar câteva zile şi sunt de aceea, săracii, tare prostuţi, ca nişte bebeluşi. Aş vrea, nepoate, să nu uiţi niciodată: dacă oamenii smulg, strică sau nu udă plantele şi acestea se
uscucă, îngrijitorii de sub pământ se ofilesc şi ei, spre jalea celorlalţi omuleţi. ZĂRZUC (ca prin vis): Cum ar putea un copil să coboare în Ţara de sub Picior şi s-o ajute pe tanti Iasomia? Poate e răcită... BUNICUL: Un om de pe lumea asta nu poate coborî la ei decât dacă îi pasă cu adevărat de verzuşi şi dacă n-a rupt niciodată o frunză sau o floare. Uneori, când un copil plânge pentru floarea ofilită, el se face micmic-mic de tristeţe, până când cade într-o lacrimă de-a sa şi se scurge odată cu ea sub pământ. Până atunci, ţine minte: rupi o frunză – plânge un verzuş! (Ochii lui Zărzuc se închid şi capul lui dispare după tăblia înaltă) Na, c-a adormit puiul nostru!
Actorul Zărzuc coboară, fără să-l vedem, pe partea dinspre culise. De sub pat curge o picătură – cel puţin o auzim. Sau poate fi şi o imagine proiectată mai mare, sau câteva picături trecând prin lumină polarizată.
BUNICUL: Parc-am auzit căzând o lacrimă, sau mi s-a părut?
Bunicul se apleacă cu greu, să vadă podeaua, atinge cu degetul: e ud! Se uită sus în pat şi îl întoarce spre sală, ca un iluzionist la circ (eventual, cu muzica specifică de fanfară): patul e gol!
BUNICUL: Na, Zărzuc al nostru s-a făcut mic! Dacă nu se întoarce până dimineaţă, trebuie să-i spun Bunicii şi iar o să se supere pe noi...
Bunicul pocneşte din degete şi lumina se stinge. Vedem apoi cum umbrele băiatului şi câinelui
(umbre de păpuşi) sunt proiectate,
alergând cu capul în jos. Apoi imaginea se inversează. Poate fi folosit şi un sistem de oglinzi pentru a-i vedea la început mergând cu capul în jos, în timp ce ei sunt ascunşi după un panou la o oarecare înîlţime.
ACTUL 1 Scena 1: Zărzuc, Flanel, Sobolul
Întuneric. Sclipiri fosforescente. Lumină puţină. Apare Zărzuc şi Flanel. Sobolul este încă invizibil, sub o pânză. (Lumina de bază în aventura subpământeană va fi verde.)
ZĂRZUC: Unde-oi fi? (Câinele se gudură) Flanel, tu ce cauţi aici? Ţi-a zis Bunica să nu te caţări în pat!
FLANEL: Mi-a venit şi mie să plâng: mi-am amintit că nu mai ştiu unde am îngropat chestia ia! ZĂRZUC: Care “chestia aia”? FLANEL: Chestia aia tare, da´ mai moale, care face foş-foş când o desfaci, e maro... Şi dulce. FLANEL: Aha: deci tu mi-ai furat ciocolata? Şi Bunica m-a certat c-am mâncat-o eu pe toată! (se opreşte) Dar ia stai! De când vorbesc şi căţeii? FLANEL: Dintotdeauna. Numai că nătăfleţii de oameni nu ne înţeleg şi atunci trebuie să dăm din chestia asta (dă din coadă) ca să priceapă şi ei ceva. Cu oamenii e uşor de vorbit: dai din coadă, îţi dau papa, le arăţi colţii, te lasă-n pace. Acum mă auzi doar pentru că suntem în Ţara Verzuşilor, unde totu-i minunat. ZĂRZUC: De aia-i aşa întuneric! Ce mai aventură! Păcat că nu se vede mai nimic! SOBOLUL (glas): Ia mai bine niscai licurici, că era să mă calci pe coadă! Mai mare ruşinea: ditai copilul, nu te uiţi pe unde calci! ZĂRZUC: Da´ dumneavoastră cine sunteţi? SOBILUL: Sunt domnul Sobol – cârtiţă de meserie. Sap tunele de o viaţă prin pământ, dar, ha-ha, nu trece nici-un tren! Cred c-aţi picat de jos, de pe pământ. Până-ţi obişnuieşti privirea cu întunericul, ca noi toţi, ia poftim un pui de licurici. Luminează destul de bine: l-am adus cu mare
cheltuială de pe pământ. Tu de ce nu ai licuriciul tău, pentru zilele cu pământ negru? ZĂRZUC: La noi se folosesc lanterne. Are şi Bunicul două... SOBOLUL: Ca să vezi! N-am auzit – or fi licurici mai mari... ZĂRZUC: Nici eu n-am mai auzit de cârtiţe. Nici nu ştiam că există... SOBOLUL: Sunt, normal, o cârtiţă oarbă. Ai să vezi mereu pe câmpuri câte un muşuroi: sunt gurile mele de aerisire. ZĂRZUC: Sunteţi orb? Vai, săracul de dumneavoastră! SOBOLUL: De ce? Cârtiţele trăiesc toată viaţa numai şi numai în galerii întunecoase, unde nici cei cu ochi buni nu văd nimic. Pe aici nu trec maşini sau tramvaie, ca să trebuiască să le văd. Nici cinema nu avem. Ascultăm zgomotele care vin de pe partrea cealaltă, a oamenilor, şi ne închipuim oare ce-o fi. Uite, azi am simţit un cutremur. Trebuie să fi alunecat un elefant pe o coajă de banană. Tare m-am speriat: nu cumva să cadă elefantul ăla peste noi! ZĂRZUC: Vă rog să mă iertaţi: eu am fost... elefantul! Am dat un pic cu piciorul în pământ şi m-a certat Bunicul. SOBOLUL: Înseamnă că eşti puternic rău de tot. Dar că bunicul tău e şi mai puternic, dacă a avut curaj să te certe... Am să te rog să nu mai baţi din picior, să nu mai sari, să nu aplauzi... Se poate? ZĂRZUC: Îhî. Mai e vorbă?
SOBOLUL: Ia cadou un licurici. (Scoate dintr-o geantă-diplomat un licurici – o lanternă mică, cu antene). FLANEL: Mie nu-mi daţi? SOBOLUL: Tu ai miros bun, poţi “vedea” cu nasul. (către sală) Nu-i aşa, copii? Aveţi nas? Daaa? Deci şi voi ”vedeţi” cu nasul cartofii projiţi, căpşunile, ciocolata caldă... FLANEL: Dacă nu vreţi să-mi daţi, nu vreţi. Să ştiţi însă că am nasul înfundat şi-o să mă cam rătăcesc! ZĂRZUC: Unde suntem acum? Ştii vreo doamnă Iasomie prin preajmă? SOBOLUL: Caut-o în Satul Năsturel: acolo locuiesc paznicii florilor. Sunt şi nişte îngrijitori de scaieţi, dar ăştia stau mai pe margine, că se cam agaţă de ceilalţi verzuşi... ZĂRZUC: “Satul Năsturel”? Ce caraghios sună! SOBOLUL: Nu-i nimic caraghios! Pur şi simplu, ăştia şi-au făcut casele pe un nasture de palton de damă, că era mai mare. Dar sunt şi sate cât un năsturel de cămaşă... ZĂRZUC: Şi din ce-s făcute casele astea? Din piatră sau beton? SOBOLUL: Normal, sunt din cărămizi de aer curat! ZĂRZUC: Cam ciudat. Sper să găsesc năsturelul. Eu odată am pierdut unul, metalic, cu care mă jucam – nu l-am mai găsit! SOBOLUL: Ai să te descurci: pe partea asta, a verzuşilor, găseşti tot ce-i şi în partea oamenilor, doar că pentru noi e mai mare şi e pe dos. Dacă
un copil a săpat pe partea oamenilor o groapă mică, ca să se joace, pe partea noastră a crescut un munte. Iar un dâmb de pe partea voastră este aici o ditai valea. Înţelegi? ZĂRZUC: Cam înţeleg...
Baloane strălucind în lumină încep să se desprindă de podea.
ZĂRZUC: Ce frumos e! Cine vinde baloane? SOBOLUL: Nu-s baloane. Sunt picăturile de rouă care intră în pământ de pe partea cealaltă. Să vă feriţi din calea lor, că se sparg şi vă udă. Mergeţi cu bine, eu nu pot să-mi părăsesc tunelul. Când vă întoarceţi, nu uita să-mi laşi licuriciul! ZĂRZUC: Am înţeles. Mulţumesc pentru lumină! La revedere şi spor la săpat! SOBOLUL: Mulţumesc, noroc şi vouă!
Scena 2: Zărzuc, Flanel, Uriaşul Ficăţel
Cei doi mărşăluiesc până se lovesc de un uriaş – adică mai înalt decât Zărzuc, gras şi frunzos.
ZĂRZUC: Vai, pardon! Nu te-am văzut!
FLANEL: Iar eu am nasul înfundat, că n-aş vedea nici un elefant! FICĂŢEL: Nu-i nimic, nu-i nimic! Sunt aşa de mare, încât nimeni nu mă vede şi toţi se lovesc de mine. Şi, pentru că nu mă văd la timp, n-au nici cum să se sperie la timp. FLANEL: Dar trebuie să se sperie? FICĂŢEL: Toţi uriaşii trebuie să fie înspăimântători, chiar şi uriaşii verzuşi. Dar nimeni nu se sperie, dacă mă cunoaşte. Ştii, eu am fost cam bolnăvior când eram mic. Mi-au dat o salcie în grijă, o plângăcioasă, dar trebuie mereu să-l rog pe bunicul să mă ajute, pentru că pe mine mă cam doare ficatul de oboseală. (cu obidă) De aia... mi se spune... Uriaşul Ficăţel! ZĂRZUC: Pe mine, să ştii, m-ai speriat un pic. Nu-i aşa, Flanel? FICĂŢEL: Dar de unde veniţi? Nu cumva sunteţi de jos, de pe pământ? Văd că nu aveţi capete ascuţite, ca noi. ZĂRZUC: Eu sunt Zărzuc şi el e Flanel. Un căţel care latră la uriaşi, dar toarce la copii. Şi miaună când îi e foame. Şi miorlăie când e trist... FICĂŢEL: Atunci, voi ar trebui să fiţi uriaşi, nu? ZĂRZUC: Ficăţel... Pot să-ţi spun Ficăţel, nu? Ei bine, noi suntem uriaşi acasă, dar am plâns până ne-am făcut mici-mici-mici, ca nişte verzuşi... Am venit să salvăm iasomia. Ziceai ceva de o salcie? Cred că-i vorba de salcia aia plângătoare care mai mult stă aplecată decât creşte. Îmi pare bine să te cunosc.
FICĂŢEL: Şi mie. Şi sunt gata să vă ajut, dacă vreţi. Sătucul Năsturel e aproape. Acolo locuiesc mulţi verzuuşi, iar unii ştiu unde-i castelul prinţesei Lila. La castel e găzduită şi doamna Iasomie... Şi eu am fost odată la castel, dar pe atunci eram mic şi nu-mi mai amintesc drumul... ZĂRZUC: Povesteşte-ne te rog cum e viaţa pe năsturel.
Încep să meargă, să urce şi să coboare (prin flexarea”genunchilor).
FICĂŢEL: În apropierea satului o să vedeţi
multe dintre bogăţiile de
nemăsurat ale Ţării Verzuşilor, uitate sau îngropate cândva aici de oameni, de animale sau de ploi. Chiar săptămâna trecută, cineva a îngropat o ciocolată abia muşcată… FLANEL: Am zis eu : parc-a intrat în pământ!
Intră în scenă un munte pe rotile, îmbrăcat încă pe alocuri în staniol.
FICĂŢEL : Gândiţi-vă cât belşug ne-a adus muntele ăsta de ciocolată! Mulţi dintre verzuşii care nu au prea mare bătaie de cap cu îngrijirea plăntuţei lor s-au făcut mineri de ciocolată. Cu târnăcoape meşterite din vârful unui spin de salcâm, ei pleacă din zori la Muntele de Ciocolată şi se întorc la prânz cu căruţa plină. Bieţii mineri, pot fi recunoscuţi imediat după dinţii lor cariaţi, de la atâta mâncat de ciocolată! Voi, copii, vă
spălaţi pe ciocolată după ce mâncaţi dinţi? Pardon, am vrut să vă întreb dacă vă spălaţi pe dinţi după ce mâncaţi ciocolată. ZĂRZUC: Normal! FLANEL: Şi eu ! FICĂŢEL: Cumplit ! Mi se face frică! Şi nu vă doare?
Muntele iese şi intră un fel de trunchi de copac, ascuţit la capete. Doi verzuşi îl taie cu un ferestrău.
ZĂRZUC: Uite un trunchi! FICĂŢEL : Nu e un trunchi de copac, deşi e într-adevăr o mare bogăţie pentru noi! E o scobitoare cărată de ape aici sub pământ. Butucii tăiaţi din scobitoare vor fi puşi pe foc, la bucătării. Verzuşii taie cu drujbele de mai mulţi ani din scobitoarea asta, şi tot nu se mai termină! FLANEL: Da, o mulţime de bogăţii, dar nu văd nicio îmbucătură de cărniţă, niciun oscior! FICĂŢEL: Veţi fi întâmpinaţi, după obiceiul locului, cu sevă şi râmă. Adică cu sevă de copac şi chiftele de râmă. La voi nu se face aşa? ZĂRZUC: Ba la noi ne întâmpinăm oaspeţii de seamă cu pâine şi sare. Brr, râmă?! FLANEL: Brr, sevă?!
FICĂŢAL: Brr, pâine?! Brrr, sare?! Aici sub pământ nu cresc oiţe, dar avem ciobani de râme. Cine nu se face străjer al unei plante, pentru că în anul ăla oamenii nu au semănat grâu, orz sau porumb, şi nu se face nici miner-de-ciocolată, pentru că nu are dinţi buni şi braţe vânjoase, rămâne se se facă cioban. Un cioban verzuş are în grijă zece, până la douăzeci de râme mici, dar râmele mari sunt mai greu de stăpânit decât celalalte şi abia te descurci cu trei! De cum începe ploaia şi apa ţâşneşte de sub picior, ca la fântânile arteziene, nebunele nu mai pot fi ţinute în frâu şi ies buluc la aer, pe parteaoamenilor! Se întorc abia apoi, după ce pământul se usucă pe partea ailaltă şi târăsc în urma lor vălătuci de aer. Ciobanii amestecă vălătucii aceia cu rumeguşul rămas din belşug de la tăiatul scobitorii şi îşi fac nişte colibe din chirpici aerieni. ZĂRZUC: Ştiu de la Bunicul: râmele sunt foarte folositoare, căci afânează pământul, dar Bunica nu ne-a gătit niciodată... râme. Ei, acum s-o luăm la drum, spre nasture. FICĂŢEL: Mai încet, că mă doare ficăţelul! Ia, sunt şi eu un biet uriaşacolo... ZĂRZUC:
Sunt
şi
alţii
mai
mari?
FICĂŢEL: Am auzit că pe pământ e unu´, Tom Degeţel, de o mie de ori mai mare decât mine! Dacă ar vrea, ne-ar lua în palma lui cea mare şi într-o clipă am fi pe năsturel!
ZĂRZUC: Acasă pe pământ, Degeţel ăsta ar putea să-mi intre în buzunar, cred eu! FICĂŢEL: Iar tu trebuie să fii un mare vrăjitor, dacă te-ai făcut acum aşa de mic... Mai mic decât Tom Degeţel... ZĂRZUC: Ia, şi eu, un vrăjitor-acolo... FLANEL: Ai de gând să te mişti? Mie deja mi-e aşa o foame, că aş mânca până şi râme vechi! FICĂŢEL: Imediat plecăm, dar să începem cu o pauză. Uff, iar mă doare ficatul! Când eşti aşa mare şi voinic, ai mult mai multă greutate de muşchi de cărat cu tine, decât alţii. Ăştia micii nici măcar nu transpiră când merg!
Flanel se apropie de uriaş ca să-l miroase. Dar Cox sare să se pună la adăpost în spatele lui Zărzuc.
FICĂŢEL: Ţine legată dihania ta fioroasă! Nu vezi că tremur tot de frică?! ZĂRZUC: Dar Flanel nu-i decât un căţeluş, care nu muşcă nici măcar păpuşile. Credeam că un uriaş ca tine nu se teme de nimic. Uite ce micuţ e Flanel! FICĂŢEL: Micuţ ori măricel, uite ce colţi de câine are! Curaj are şi-un purice, care muşcă din câinele cel mare şi tot câinele scheaună! Nu trebuie să fii mare casă fii viteaz. Eu nu sunt, că mă tot băteau ai mei
când eram mic, ca să stau cuminte! Şi totuşi, eu şi nu altul am ajuns arma secretă a verzuşilor. Când ne atacă pipernicii, ei se sperie că mă văd mare iar eu urlu de frică şi atunci îi înspăimânt. Este bine deci să ai pe cineva ca mine la drum! Nu vrei să mă iei cu tine? M-am săturat să tot păzesc salcia aia – o s-o păzească bunicul meu până mă întorc. ZĂRZUC: Ştiuu şi eu? Vino, tot nu avem ghid. Dar cine-s pipernicii ăştia? FICĂŢEL: E mai bine să nu ştii!
Zărzuc îl potoleşte pe Flanel şi pleacă toţi la drum.
FICĂŢEL: Vom vorbi cu Nenea, ca să ne dea o corabie. Altfel nu vom putea ajunge la Palatul Lila. ZĂRZUC: Aha. Dar cine e Nenea? E vreo rudă de-a ta? FICĂŢEL: Nu, vrăjitorule, el este conducătorul satului. ZĂRZUC: Aha, un fel de primar... FICĂŢEL: Nenea Şed este un conducător aşezat. Nu pleacă nicăieri fără scaunul lui. Şi noi, versuşii, avem, ca toată lumea, conducători. Cei care sunt mai pricepuţi sau cu mai multă vechime în muncă ajung şefi mai mici sau mai mari. Când un verzuş dovedeşte că este destul de iubitor, de isteţ şi de viteaz, este numit “nene”. Un nene conduce un sat, iar mai multe sate sunt conduse de un “tataie”. Pe când cei mai simpli dintre verzuşi sunt numiţi de către şefii lor “măi” - ca pe mine - , dar de soţiile
lor “măi-măi”. Atunci când, mai rar, se întâmpla ca o femeie verzuşă să facă o faptă mare şi să se ţină seama de aceasta, ea este pusă şefă peste sat şi căpăta titlul de “ţaţă”... (Vedem, ca la şcoală, proiecţii cu diapozitive de neni şi tanti) ZĂRZUC: Cam aşa se întâmplă şi pe pământ, când femeile sunt făcute directoare, baronese, prezentatoare de televiziune sau contese... FICĂŢEL: Numai rareori o verzuşă este numită la conducerea regatului, şi atunci căpătă cel mult titlul de “tanti”. ZĂRZUC: Ca şi pe pământ: reginele pot fi numărate pe degete, iar preşedinte, n-am auzit să fi fost făcută vreo tanti.
Ficăţel începe să facă plecăciuni. Nedumerit, Zărzuc dă şi el bună ziua în dreapta şi în stânga.
ZĂRZUC (în şoaptă): Ficăţel, pe cine salutăm? Eu nu văd nimic! FICĂŢEL: Eu îmi făceam doar gimnastica de înviorare, ca să nu-mi pârâie sau să-mi trosnească ciolanele când vom ajunge în faţa nenelui. Aceasta ar fi, de bună seamă, complet lipsit de politeţe!
Scena 3: Zărzuc, Flanel, Ficăţel, Nenea, curteni.
Apar, împinse pe rotile, căsuţe colorate, ca din vată de zahăr. Muzică mexicană, verzuşi cu pălării ţuguiate, mişunând. Intră Nenea, adus de doi verzuşi într-o roabă cu flori. I se pune scaunul şi Nenea se aşează pe el în picioare.
NENEA: Bine aţi venit pe la noi! Mare minune să întâlnim oameni atât de mici! Poate că fiind aşa mici o să vreţi să învăţaţi câte ceva din viaţa noastră şi să le spuneţi şi celorlalţi să nu mai taie copaci, să nu mai toarne asfalt şi ciment acolo unde creşte iarba, să nu mai rupă flori! FLANEL: Mai lasă morala, că noi suntem băieţii cei buni! Chiar eu v-am dăruit Muntele de Ciocolată! ZĂRZUC (încet): Pe care mi l-ai luat fără să mă întrebi! NENEA (bate din palme): Hei, aduceţi oaspeţilor tradiţionala sevă de ulm şi gustosul pate de râmă! Şi ciocolată abia scoasă din mină. ZĂRZUC: Mulţumim frumos, ne mulţumim cu ciocolata... FLANEL: Eu aş încerca şi puţin pate...
Verzuşii le aduc farfurii, toată lumea se aşează.
NENEA: Ce izvor v-a purtat în satul nostru? FLANEL: A vrut să spună “Ce vânt vă aduce pe la noi?”.
ZĂRZUC: Iasomia din grădina bunicului s-a uscat şi am venit să o salvăm. NENEA: Iasomia trăieşte de la Palat. Dar până la Palatul Lila este cale lungă şi primejdioasă. Trebuie să treceţi mai întâi şi mai întâi peste marea subterană şi s-ar putea să vă atace pipăruşii. ZĂRZUC: Aha, ăia de n-ai vrea să ştii cine sunt. Chiar, cine sunt? NENEA: Ăştia locuiesc pe bobiţe de piper şi cred că de aceea sunt mereu puşi pe harţă. Fură tot ce găsesc nepăzit, ba ne şi atacă mereu cu armatele lor. Pipernicii, pipăruşii cum li se mai spune, îşi au de altfel numele de la boabele de piper în care îşi scobesc casele. Au sate mici, că nu se înţeleg nici între ei : într-un bob sunt doar câteva case, fiecare cu spatele la cealaltă, ca să nu se uite careva pe geam în casă! Dar întodeauna găseşti zece-douăzeci de boabe de piper la un loc. Cu câte boabe sunt aici, în Împărăţia Verde, un uriaş ca Tom Degeţel şi-ar putea găti la cuptor o râmă întreagă... ZĂRZUC: Sunt înspăimântători? Sunt viteji? Sunt nebuni? NENEA: Pipernicii cei iuţi la mânie învaţă repede cum să-şi înfunde urechile atunci când le cere cineva mai slab ajutorul şi se pricep de minune cum să facă şi mai mult rău celorlalţi. Încă de mici, pipernicii merg la şcoală unde învaţă cum să fie furioşi fără pricină, cum să plesneşti pe cineva şi-apoi să te gândeşti şi cum să doreşti altuia răul ce nu ţi-l doreşti ţie. Dar asta se predă abia după lecţia de Nepăsare, care
se învăţa doi ani la rând în clasele primare. Profesorii pipăruşi muncesc mult cu copiii pipăruşi buni, ca să le bage în cap gărgăuni, stupidităţi şi ticăloşii. În clasele mai mari, pipernicii trebuie să treacă lecţia de Făcut plângeri, lecţia de Tupeu înalt şi lecţia de Tare-n clanţă pentru avansaţi. Pentru că sunt mereu cu capsa pusă, pipernicii se tem zi şi noapte adică şi în somn! - să nu fie atacaţi de duşmani. Motiv pentru care au o armată, cu care ne atacă mereu, fără niciun motiv! (Verzuşii aduc o tablă, iar Nenea, ca un profesor, trage dungi, cercuri mari şi face Xuri cu cretă) Ei umblă în cete mici de pradă, înarmate până-n dinţi, numite “bulucuri”, conduse de un “cusurgiu” care îi ceartă tot timpul, făcându-i şi mai răi decât erau. Toată această falnică armată se numeşte “adunătură”. Un buluc este format la rândul său din patru “găşti”. O gaşcă, din trei “droaie”. (demonstrează pe tablă) E simplu de ţinut minte, nu? Când pipernicii mănâncă bătaie la război, bulucurile nu mai merg în rând, oştenii o iau la fugă, bulucurile se amestecă între ele şi devin “buclucuri”. Cel mai bine plătiţi dintre oştenii pipernici sunt “lungocii”: cei care pleacă primii la atac şi tot întind gâtul, să nu cumva să dea duşmanii peste ei. Lungocii se ascund însă între rădăcini şi de acolo bombardează cu înjurături şi minciuni, apoi îi ocărăsc pe apărătorii noştri verzuşi. În cazul unei înfrângeri, când adunătura piperniciţilor se retrage, lungocii au sarcină să mai înveselească soldaţii, ca să uite c-au mâncat bătaie. Şi atunci le cântă din “magaoane” şi “suflăţele” cântecele
în care slăvesc vitejia pipernicilor. Până acasă, soldăţeii uită de înfrângere şi sunt convinşi că tocmai au avut o mare victorie împotriva duşmanilor! ZĂRZUC: Îmi cer scuze că vă întrerup, dar ar cam trebui să plecăm după doamna Iasomie până nu se face dimineaţă şi nu se trezesc bunicii. FICĂŢEL: De aceea vă roagă să ne împrumutaţi corabia, ca să trecem Marea Subterană. NENEA: Avem o corabie mare de tot: dintr-o jumătate de sâmbure de măslină. Are funii groase, din aţă de păianjen, şi pânze albe, împletite din puf de păpădie. Puntea e din coajă de sâmbure de strugure... Verzuşi, trageţi corabia la mal! FICĂŢEL: Acum, că tot v-am pus o vorbă bună, sigur mă luaţi şi pe mine! Poate sperii şi eu pe cineva la drum, că m-am săturat să tot râdă ceilalţi verzuşi de mine... ZĂRZUC: Sigur, te luăm. Nu-i aşa, Flanel? FLANEL: Numai dacă nu mă muşcă pe la spate...
Verzuşii aduc imediat corabia. Intră Mărgărit.
MĂRGĂRIT: Vrăjitorule, ia-mă şi pe mine – sigur am să vă fiu eu de folos! FLANEL: Hm, nu cumva e cam... bătrânel?
MĂRGĂRIT: Bătrânii sunt mai înţelepţi. Eu sunt Mărgărit, bunicul lui Măr. L-am lăsat pe el să-mi îngrijească copacul şi am venit să vă ajut! ZĂRZUC (lui Flanel): Ia uite ce seamănă cu Bunicul! L-am lăsa noi pe jos tocmai pe Bunicul?! (lui Mărgărit) Eşti desigur vreun războinic vestit, care i-a înfrânt pe duşmani în multe bătălii? MĂRGĂRIT: Nicidecum! Dar am fost martor la atâtea înfrângeri, încât am ajuns foarte priceput în luptă. Cei care au ghinionul să învingă prea uşor se culcă pe-o ureche - se cred invincibili! Haideţi, unde e scara corăbiei, ca să urc? FLANEL: Stai chiar lângă ea! Moşule, cred că nu vezi prea bine... MĂRGĂRIT: Nu-i adevărat că nu văd prea bine! Află, dragul moşului, că de fapt eu chiar sunt orb de-a binelea. Dar asta înseamnă că nu mă voi teme de ce voi vedea în jurul meu, astfel îmi voi păstra mintea limpede şi inima bravă, pentru ca să vă dau cele mai bune sfaturi. FICĂŢEL: Are dreptate. Măcar vom fi mai mulţi atunci când vom striga după ajutor. NENEA: Luaţi şi arme cu voi! Avem săbii de lemn tare ca oţelul şi ascuţit: vârfuri de ghimpe, ace de brad ascuţie în loc de suliţe şi scuturi din solzi de fluture bătrân. Între timp, cât vă aşteptăm să vă întoarceţi cu bine, femeile verzuşe vor pregăti grătare cu delicioase fripturi de ceapă, mititei de râmă, prăjituri din sevă de păr şi din mustăţi de morcov şi ţuică din rădăcină de prun... Drum bun !
ZĂRZUC : Mulţumim pentru corabie! La revedere! Verzuşi, să plângem la despărţire şi să ne veselim la întoarcere!
Verzuşii scutură călimările de la brâu.
MĂRGĂRIT: Stau eu la cârmă, tot nu ştim încotro s-o luăm. Poate vom ajunge undeva…
Casele dispar pe rotilele lor şi apar valuri – fâşii metalizate. Se aude cântecul ştiut: Hai să batem talpa iute Şi să fim prieteni buni! Roua-n zori să te sărute Când te joci pe sub aluni. Roua-n zori să te sărute Când te joci pe sub aluni.
S-o luăm pe drumul ploii Şi să ne jucăm frumos Rădăcinile sunt drumuri Dacă stai cu capu-n jos.
Rădăcinile sunt drumuri Dacă stai cu capu-n jos.
La rădăcină-i răcoare Şi-n izvor noi facem duş. Dacă ai să rupi o floare, O să plângă un verzuş! Dacă ai să rupi o floare, O să plângă un verzuş!
Scena 4 : Zărzuc, Flanel, Ficăţel, Mărgărit.
ZĂRZUC : N-am înţeles de ce vărsau verzuşii apa din călimări. MĂRGĂRIT : Nu aveţi de unde şti, dar nu era apă, ci lacrimi. Una dintre cele mai importante lucruri pe care verzuşii le învaţă de mici la şcoală este Lecţia de păsare. Când verzuşii învăţă toată lecţia, atunci sunt în stare să plângă chiar şi atunci când florii pe care o îngrijesc îi cade o singură
petală, smulsă de vânt, ba chiar să izbucnească în hohote
atunci când se ofileşte vreun fir de iarbă de pe meleaguri foarte îndepărtate. De aceia verzuşii umblă mai tot timpul pe stradă cu ochii plânşi. Cei cărora le seacă izvorul lacrimilor de atâta plâns, cără după ei
călimări goale. Şi, atunci când le vine să plângă de la vreo foaie de ceapă prea iute, sau dacă văd că plâng mai mult decât se cuvine după vreun vecin ofilit cu care nu erau în relaţii bune, îşi strâng cu grijă surplusul de lacrimi pentru atunci când vor avea nevoie de ele. Atunci când li se ofileşte vreo rudă mai îndepărtată, vreun salcâm din alt sat, vreun gard viu de dincolo de Marea Subterană, dacă nu-şi mai amintesc de cei ofiliţi nici măcar cum arată şi nu le prea vine să plângă, atunci picură totuşi şi ei, alături de ceilalţi, lacrimi amare, din lacrimile strânse cu grijă, din timp, în călimarile prinse la brâu. (Pe fundal este proiectat un desen animat care ilustrează povestea orbului) ZĂRZUC: Foarte simţitori mai sunteţi! Să sperăm că nu vom avea motiv să plângem cu adevărat! MĂRGĂRINT : Poate tu râzi de lacrimile noastre. Am să-ţi spun povestea lui Petunel !... Ştii cât de importante sunt pentru noi nimicurile care se petrec pe Lumea Ailaltă, cea a oamenilor – a ta ? Cineva mi-a povestit cu groază cum într-o zi a crescut nu departe de sat “un mare munte de lemn”. ZĂRZUC : Îmi amintesc : m-am jucat atunci şi am bătut un mic ţăruş în pământ, de care voiam să-l leg pe Flanel. FLANEL : Sigur ! Ia să vezi măcar o dată şi tu cum e să stai legat ! ZĂRZUC : Taci că erai vinovat ! Stricaseşi nişte straturi cu flori !
MĂRGĂRIT : Ruşine, Flanel ! Uite, când săpi o groapă, verzuşii se trezesc cu un nou munte măreţ, dar pământul pus alături de groapă şi bătătorit, devine o vale adâncă, plină de mister, pentru noi. Dacă uzi florile, dar uiţi apa curgând prea multă vreme, sub pământ noi ne trezim cu o inundaţie care ne ia pe sus casele, greierii din grajduri, licuricii din sertare şi face să putrezească rădăcinile. Multă jale e atunci, până când apa dispare, iar râmele, scăpate din staule, se întorc acasă cuminţi... Sau, iată: atunci când tu, Zărzuc, ai smuls cu totul, doar cu o săptămână în urmă, o floare din pământ, chiar dacă numai cu gând bun - să o dăruieşti bunicii, să-i faci o bucurie - verzuşii au văzut cu mare tristeţe cum, mai întâi, rădăcinile de petunie s-au făcut nevăzute. Apoi au văzut cum Petunel, bunul nostru prieten de joacă, străjerul florii, care ne cânta mereu
atât de frumos, începe să se ofilească văzând cu ochii. Şi, a
doua zi, din frumosul cântăreţ pe strune de stamine nu mai rămăsese decât un vrej uscat, pe care ne-am dus ca să-l îngropăm adânc în Cer, adică pe partea voastră. Iar la cap, pe mormânt i-au pus micuţa vioară, făcută din lemn de sâmbure de măr... ZĂRZUC : Mi s-a părut mie că am văzut ceva uscat şi mic… Vai, sunt aşa de trist pentru ce-am făcut, că îmi vine să plâng ! MĂRGĂRIT : Toţi verzuşii care se ofilesc sunt înmormântaţi, cu multă jale, direct în Cer. De multe ori, mai ales toamna, sau în serile ude, când calci pe pământ, auzi un foşnet firav, ca un zvon. Ochiul nu poate vedea,
dar auzul nu te înşeală: ai păşit, fără să ştii, peste trupurile veştede ale verzuşilor îngropaţi în aerul în care ai călcat! ZĂRZUC : Îmi vine să plâng, dar nu mi-ar ajunge o călimară. Nici măcar o sticlă goală de Coca-Cola ! Jur că n-am să mai fac !
Se văd câteva luminiţe.
MĂRGĂRIT (se ridică): Să fim cu mare băgare de seamă, căci adulmec tocmai acum că trecem pe lângă un sat al pipernicilor! FICĂŢEL: Văleleu! Ăştia-s mult mai răi decât durerea mea de ficat! ZĂRZUC: Acum înţeleg! Ce bun ar fi fost acum măcar un bold, sau o praştie! Cu săbiuţe de lemn, vom fi învinşi ! MĂRGĂRIT : Pipernicii sunt un neam foarte, foarte certăreţ. Ca să se certe cu cineva, nu trebuia neapărat să existe şi un motiv. Dacă cel cu care a început sfada îi dă până la urmă dreptate, pipernicul îşi schimbă imediat părerea, numai ca să continue cearta. ZĂRZUC: Or fi mulţi? MĂRGĂRIT: Întodeauna găseşti zece-douăzeci de boabe de piper la un loc, ca acum. FICĂŢEL: De unde ştii? Eu încerc să număr măcar luminile de la ferestre… MĂRGĂRIT: Simplu, după miros.
FLANEL : Noi suntem pricepuţi la aşa ceva. Numai că eu am nasul cam înfundat. Oricum, nu-mi miroase a bine! MĂRGĂRIT: Gata, cred că suntem deja înconjuraţi! FICĂŢEL: Cum aşa? Hai să ne ascundem după butoiul ăla cu ulei de măslină! MĂRGĂRIT: Da,
simt un miros prea puternic de piper verde de jur
împrejur. Iar când mă va apuca strănutul, e clar că piraţii ăia vor fi chiar aici, pe punte! ZĂRZUC: Ba e de piper negru, eu mă pricep la astfel de mirosuri, din bucătăria Bunicii! FLANEL: Eu nu miros, dar văd plutind pe apă o coajă de semânţă de floarea soarelui, cu câteva tunuri de calibru 0,0000005 milimetri pe ea şi o pânză întinsă în care suflă vreo sută de pipernici piperniciţi. Alţi vreo sută stau cu arcurile pregătite de tragere! MĂRGĂRIT: Au săgeţi veninoase, care ustură mai rău că urzica... Pot prinde până aici cu urechea mea pârâitul acela slab pe care îl face lemnul arcului atunci când este încordat. ZĂRZUC: Văd multe bărcuţe din coji de seminţe burduşite de pipernici. Nu ne putem apăra! FICĂŢEL: Eu zic să ne predăm cu demnitate. Adică să-i rugăm să ne ierte. ZĂRZUC: Dar n-am făcut nimic!
Scena 5 : Zărzuc, Flanel, Ficăţel, Mărgărit, Bufnilă, pipernici
MĂRGĂRIT: Hapciu, hapciu! FLANEL: Aud urcând piraţii! Pipăruşii! FICĂŢEL: Pe mine vă rog să nu vă bazaţi - toată ziua m-a durut foarte tare ficatul, de la atâta efort... FLANEL: Uf! Eu nu miros nicio soluţie! ZĂRZUC: Doar să mă gândesc un pic… Ce nu le-ar place ăstora? Din partea disnpre fundul scenei al corabiei urcă pipernicii. Au capetele ca nişte bobiţe de piper şi ochi roşii.
PIPERNICII: Şase, vine şeful! Sunaţi din suflăţele, am învins! O să-i caftim! FICĂŢEL: Ne-am predat, purtaţi-vă frumos.
Urcă şi Bufnilă, şeful lor.
BUFNILĂ: Eu sunt căpitanul Bufnilă. Bufnesc, trosnesc şi plesnesc pe oricine! Chiar şi pe mine mă mai bufnesc, mă trosnesc şi mă plesnesc, dacă-s supărat şi n-am pe cine să bufnesc, să trosnesc şi să plesnesc. E clar?
ZĂRZUC: Ba e clar, e limpede, e logic. Căpitane Bufnilă, ai întârziat! BUFNILĂ: Cum? Am întârziat, am umblat fleandura, am căscat gura pe drum? (îşi trage două palme) Atunci merit trosc-pleosc-bum! Dar stai, nam întârziat, pentru că n-am promis că vin. Am venit c-am venit, clar?! Şi tu să taci când vorbeşti cu mine! Am să vă leg, am să vă bat şi pe urmă mai vedem... ZĂRZUC: Ce bine-mi pare! Spui exact ce trebuie, faci exact ce ne-am aşteptat... FLANEL: Zărzuc, nu-l enerva... FICĂŢEL: Poate ar trebui să ne mai predăm o dată? Nu i-o fi plăcut din prima... UN PIPERNIC: Ascultă, şefu´, ăsta zice că ştie ce ştie şi că facem ce facem. Adică... ce facem? BUFNILĂ (Îi trage un pumn în cap): Aici unu´ gândeşte, unu´ vorbeşte, unu´... Da... (Îl trage pe Zărzuc pe punte, înspre public) Ce-ai vrut mă să spui, că v-aţi aşteptat? ZĂRZUC: Nu pot să spun, că e secret. Am promis că nu spun. BUFNILĂ: Nu zic la nimeni! Hai, că m-ai făcut curios, invidios, odios! ZĂRZUC: Ne-au trimis verzuşii ca să vă enervăm. Noi, ăştia de-aici, am avut un război cu satul Năsturel şi am fost învinşi. Verzuşii ne-au prins şi ce s-au gândit ei? “Ia să nu ne mai obosim noi, să-i pedepsească mai bine nerozii ăia de pipernici!” Şi ne-au forţat să venim încoace...
BUFNILĂ: Chiar aşa au zis, “nerozii ăia de pipernici”?! Îi sfărâm! ZĂRZUC (se gândeşte): Ba parcă au zis “nerozii ăia proşti de-ngheaţă apele de pipernici”. BUFNILĂ: Îi sugrum! ZĂRZUC: Ba nu, au spus aşa
(Bufnilă înghite în sec la fiecare
insultă): “fraierii ăia nerozi proşti de-ngheaţă apele, pipernici laşi, fricoşi, fără minte şi cu capul gol ca talanga”. Aşa au spus!
Prietenii lui Zărzuc au sfeclit-o: se fac cât mai mici la fiecare insultă. Ficăţel şi Flanel se ascund unul în spatele altuia până se termină puntea. BUFNILĂ (îi ies fuioare de fum pe urechi): Deci aşa au spus! ZĂRZUC: Exact aşa au spus. Că sunteţi adică atât de proşti încât o să ne pedepsiţi voi în locul lor. BUFNILĂ: Nooooi?! S-o creadă ei! UN PIPERNIC: Da´ nouă ne cam place să pedepsim! BUFNILĂ (îl aruncă, cu un pumn, peste bord): N-o să îndeplinim noi porunca proştilor ăia de verzuşi! Fricoşi cu capul gol ca te..., ca tol... UN ALT PIPERNIC: Ca talanga. BUFNILĂ: Ca talanga! Ce-o fi aia “talanga”? Băieţi, uşcheala! (către Zărzuc şi prietenii lui) Nu-i aşa că nu ne-aţi văzut? Nu-i aşa că n-am
vrut să vă luăm prizonieri? Nu-i aşa că n-am vrut să vă tragem palme şi pumni? (ei îl aprobă din cap) Atunci, la revedere şi nu ne-aţi văzut! ZĂRZUC (amuzat): Păi, stai aşa, pe noi cine ne mai pedepseşte? Verzuşii nu vor, voi nu vreţi... FLANEL: Nu le da idei! FICĂŢEL: Lăsaţi, că ne pedepsim singuri! BUFNILĂ: Să n-aud de pedepse, capete de talangă ce sunteţi! Ce-o mai fi şi aia, “talangă”?... Ba o să vă întâmpinăm cu sevă şi râmă! UN PIPERNIC MIC: Şefu´, da´ noi n-avem sevă, n-avem râmă... BUFNILĂ: Atunci, să vă întâmpinaţi voi din partea noastră! Hai băieţi, valea! Adică, pardon, “dealul”! Că ce-i vale pe pământ, e deal la noi. Săriţi înapoi! (se aude “huştiuluc” în serie) FICĂŢEL: I-ai vrăjit, i-ai păcălit! Am scăpat! E mai bună mintea decât puterea! FLANEL: Ştiam eu că o să NE descurcăm... MĂRGĂRIT: Bravo, băiete, îţi mulţumesc – ne-ai salvat! FICĂŢEL: Da, că bine zici: mulţumesc, mulţumesc! FLANEL: Pentru puţin... ZĂRZUC: Hai să plecăm iute, până nu se răzgândesc! Hai să suflăm cu toţii în pânze, să ajungem departe! FLANEL: Unde? MĂRGĂRIT: Lasă, că vedem noi!
Corabia pluteşte, cu muzică şi lumini.
Scena 6 : Zărzuc, Mărgărit Ceilalţi sforăie încetişor într-un colţ.
ZĂRZUC: Şi cum arată castelul Prinţesei Lila? MĂRGĂRIT: Acolo stau toate florile, laolaltă cu străjerii gardurilor vii, ai viţei de vie, ai copacilor. Doar că stau cam despărţiţi, până se adună laolaltă... ZĂRZUC: Cum adică? MĂRGĂRIT: De fapt, “zidurile” castelului sunt pereţii unei cutii din plastic, pentru biscuiţi, care cine ştie cum a ajuns la noi sub pământ, îngropată. Atunci când era plină cu biscuiţi, îngropată în aerul vostru, cetatea-cutie, care are trei compartimente, conţinuse în prima despărţitură biscuiţi mici în formă de peştişori, în a doua, biscuiţi mici în formă de cerc, iar în ultima, biscuiţi mici sub formă de biscuiţi mici. (Sunt proiectate desene “tehnice” – caricaturi cu castelul) ZĂRZUC: Luna trecută mi-a dat mama o astfel de cutie, dar am mâncat numai biscuiţii mici sub formă de peşte, pe cei sub formă de cerc i-a crănţănit imediat Flanel, dar biscuiţi sub formă de biscuiţi nu a vrut să
mănânce nici Flanel. Pe viitor am să fiu mai atent unde o să arunc astfel de cutii goale. Hai, mai povesteşte! MĂRGĂRIT: Unul dintre cartiere (cel în care odată se găsiseau biscuiţii ăia sub formă de cerc), e locuit numai de flăcăi şi bărbaţi verzuşi în toată puterea cuvântului. Al doilea cartier (unde au fost cândva biscuiţii în formă de peştişori) e locuit numai de femei şi feţiţe verzuşe. Încă mai miroase, cred, a biscuţi în cartier, pentru că, se ştie, fetele se dau cu mult parfum, iar parfumul la modă nu e altul, de câţiva ani, decât parfumul de biscuţi în formă de peştişori. Abia în cel de-al treilea cartier poţi vedea pe stradă atât verzuşi-bărbaţi, cât şi verzuşi-femei. Cartierul e plin de cofetării şi cinematografe, de locuri de plimbare şi ringuri de dans în aer liber. Dar spionii prinţesei au aflat că multe cofetării sunt ale piraţilor pipernici, care cumpără ciocolata de la minerii de ciocolată verzuşi chiar cu banii pe care-i fură de pe corăbiile verzuşe... ZĂRZUC: Dar de ce trăiesc separat verzuşii şi verzuşele? MĂRGĂRIT: Păi, se ştie, bărbaţii vor să conducă ei la serviciu şi în familie. Dar şi femeile vor acelaşi lucru. Nici unii, nici alţii, nu se simt bine să fie conduşi. Ţie ţi-ar plăcea ca, la şcoală, colega ta de bancă să te oblige să-i cari ghiozdanul? Ei, mă rog, dacă asta îţi face ţie plăcere, este cu totul şi cu totul altăceva! Şi la noi, cine vrea să care ghiozdane, să danseze sau să se ducă la film cu o fată, n-are decât să sară gardul ăla înalt, care a despăţit cândva biscuţii minunaţi de cei obişnuiţi. Dincolo
de gard este Cartierul de Distracţii, unde nu există conducători, iar femeile verzuşe sunt egale în drepturi cu bărbaţii verzuşi. Dacă vreunul nu mai suportă egalitatea, dacă altul face vreo obrăznicie, sau dacă pur şi simplu cineva vrea să vadă din nou cum e să fii de capul tău, n-au decât să sară gardul înapoi. Cartierul bărbătesc se mai cheamă şi Cartierul Muschiuloşilor, pentru că acei mai slăbănogi verzuşi nu sar niciodată gardul la distracţii, ca să-i vadă cineva…
Se lasă întunericul verde.
ACTUL 2
Scena 1: Zărzuc, Flanel, Ficăţel, Mărgărit. Corabia e ancorată undeva în fundul şcenei, spre dreapta. Mai multe rădăcini traversează scena.
ZĂRZUC: Oare mai avem mult până la Palatul Lila? FICĂŢEL: Am fost o singură dată, când eram eu mic... FLANEL: Cât de mic?
FICĂŢEL: Ceva mai mic... Cred că ar fi trebuit să se vadă deja palatul. Ar trebui să-l mai întrebăm pe nenea Şed. Sau pe alţii, care au fost mai de curând. ZĂRZUC: Cum să-i întrebi? Năsturel e tare departe şi nu avem telefon. MĂRGĂRIT: O să batem semnale în rădăcini şi or să ne răspundă. ZĂRZUC: Credem că rădăcinile sunt bune numai de mers pe ele, ca pe autostrăzi. (Bătrânul bate tam-tam, după puţin timp se aud bătăi de răspuns.) Acum înţeleg: e ca atunci când Mămica bate în ţeava de la calorifer ca s-o invite pe prietena ei, care stă un etaj mai sus, să vină la o cafea. Dacă vecina nu e acasă, nu răspunde nimeni, dar dacă a auzit, bate şi ea o dată în ţeavă. Dacă va veni, bate de două ori, iar dacă o invită ea pe Mămica sus, bate de trei ori! Simplu! Ăsta este secretul lor... MĂRGĂRIT: Pe vremuri, când nu erau atâtea şosele cu maşini şi fabrici pe partea oamenilor, tot Pamântul era verde. Peste tot erau numai rădăcini, şi puteam comunica între noi, de la rădăcină la rădăcină, peste tot. De mulţi ani însă, am început să ne cam veştejim, şi putem “vorbi” prin rădăcini doar cei care am mai rămas, pe ici, pe colo...
Ficăţel bate tam-tam în rădăcină, iar Zărzuc ascultă radioul.
ZĂRZUC: La radio spune că va fi ploaie. Asta înseamnă că trebuie să ne grăbim pe partea noastră, să nu ne inunde cumva!
FICĂŢEL: Gata, am vorbit. ZĂRZUC: Ce ţi-au răspuns? FICĂŢEL: Am vorbit, prin semnale, cu profesorul de Geografie. S-a uitat pe hărţi şi mi-a spus că ar trebui să vedem castelul. MĂEGĂRIT: Eu nu-l văd că nu văd, dar voi? FLANEL: Eu am nasul înfundat. FICĂŢEL: Iar pe mine mă doare ficăţelul, de la oboseală. ZĂRZUC: Dar n-am mers prea mult pe jos. Biiine, facem o pauză, dar scurtă, că vine ploaia pe pământ. (Se aşează cu toţii) Moşule, spuneai că ai vorbit cu proful de Geografie. Chiar eram curios să aflu câte ceva despre şcolile verzuşilor, nu de alta, dar încă îmi amintesc de nişte note puse în catalog de profesori care, deşi nu merg, ca aceea ai verzuşilor, cu capul în jos, cam văd lucrurile pe dos... MĂRGĂRIT: Sigur, avem şcoli unde învăţăm de toate. Una din primele lecţii, pe care nu trebuie să nu o uităm toată viaţă, e lecţia de Mirare. “Dacă trăieşti şi nu te miri de nimic, degeaba mai trăieşti”, învăţăm la prima lecţie a lecţiei. Avem şi lecţii de Auzire căci degeaba îţi tot vorbeşte cineva cu înţelepciune, dacă urechile tale sunt blegi ori în altă parte! Foarte importantă e şi lecţia de Păsare, de care ţi-am mai vorbit, care se învaţă greeeu, ani la rând, chiar şi la voi pe pământ! Lecţia de Făcut plăcere altora e şi ea foarte importantă pentru verzuşi şi verzuşe. Ca şi lecţia de Dat importanţă celuilalt - cea mai grea dintre toate, pentru
că unora dintre verzuşii mai grei de cap chiar nu merita să le dai cine ştie ce importanţă! În sfârşit, dar nu în cele din urmă, fiecare verzuş trebuie să înveţe limbi străine. ZĂRZUC: Eu mă descurc binişor cu engleza... MĂRGĂRIT: Nooo, noi învăţăm alte limbi folositoare. De pildă, verzuşiide-iarbă, care mai folosesc în familie şi limba Ierboasă (ba chiar unii dintre cei mai obraznici vorbesc uneori buruienos!), deprind şi Pruna limba verzuşilor-de-prun, care te ameţeşte când o vorbeşti toamna, vorbesc Roza - limba străjerilor trandafirilor, chiar şi Petuna - un dialect şoptit numai noaptea de păzitorii petuniilor. În care verzuşii folosesc, pe lângă vorbele frumoase, şi parfumuri, pe care le ţin tot timpul în sticuluţe mici, la brâu, lângă călimările cu rezerva de lacrimi. Mai sunt lecţiile de Salcâmă, liliaca, Sălcia a sălciilor, Morcova, Migdala, mai rar auzită şi multe-multe alte limbi şi dialecte... ZĂRZUC: Bine că nu se predau şi pe pământ ! Ei, hai prieteni, la drum! FICĂŢEL: Da´ eu aş mai sta… ZĂRZUC: Mai stai, viteaz obosit, că poate te prind pipernicii din urmă! Noi, gata, am plecat! FICĂŢEL: Staţi vă vin şi eu!
Scena 2 : Aceeaşi Se joacă la « cutie neagră »
Corabia dispare discret din scenă, care rămâne complet găală. Ei merg spre interiorul scenei dar ceva îi opreşte, pe rând.
FICĂŢEL: Na, că m-am lovit de ceva. Şi ce mă mai doare! ZĂRZUC: Nu ne mai păcăleşti cu poveşti! Na, că m-am lovit şi eu! MĂRGĂRIT (pipăie) : Copii, acum a venit vremea mea. Să vă arate moşul cum găseşti calea şi cu ochii închişi. Uite, avem în faţă un zid: îi simt bine cărămizile. ZĂRZUC: Un zid invizibil! De aceea nu puteam vedea castelul! FICĂŢEL: Dar cine l-o fi ridicat? Nu era atunci când am fost eu pe aici… FLANEL: Mie îmi miroase a vrăjitorie. FICĂŢEL: Parcă spuneai că nu ai miros. ZĂRZUC : Ce să facem ? MĂRGĂRIT : Voi aţi văzut vreun zid care să nu aibă şi vreo poartă, vreo fereastră-ceva ? Hai să căutăm ! ZĂRZUC : Hai să pipăim şi noi. MĂRGĂRIT : Ca să aveţi spor, ar fi bine să închideţi ochii ca şi cum aţi fi orbi, ca mine. Să fim atenţi numai la ce ne spune vârful degetelor… FLANEL : Hopa, aici e ud ! MĂRGĂRIT : Da, se vede că pe aici iese apa murdară din castel. Poate avem loc să intrăm. FLANEL : Ohoho, cât loc este ! Eu am şi intrat !
MĂRGĂRIT : Ia-o încet, să nu dai peste ceva invizibil şi ascuţit, sau invizibil şi clocotit… FICĂŢEL : Sau ceva invizibil şi colţos. Ptiu, ce pute apaasta ! Mai bine avea şi miros invizibil ! ZĂRZUC : Gata, am trecut şi eu. FICĂŢEL : Na, că eu m-am înţepenit. E prea mică gaura pentru mine ! ZĂRZUC : Hai să-l tragem înăuntru !
Tras cu chiu, cu vai, împins şi de Mărgărit, reuşesc să-l tragă dincolo. Uriaşul plânge că s-a julit. Mărgărit pipăie pe jos. MĂRGĂRIT : Am găsit un drum de piatră. Invizibil. Toată cetatea o fi invizibilă ? ZĂRZUC : Să pipăim încet. (Se aude cotcodăcit şi zgomot de aripi) Atenţie la animale invizibile ! Unele ar putea fi rele. Pe găini le goneam când eram la bunici, dar ăstea nu ştiu cât de mari pot fi. FICĂŢEL : Astea, ce-or fi, numai m-au ciupit. Dar îmi cam curge sânge.
Cei trei se lasă în genunchi, iar câinele pe burtă, sugerând că au căzut într-o groapă. Fondul sonor este foarte important în sublinierea misterului.
ZĂRZUC : Scuzaţi, n-am văzut groapa. Bine că nu-i adâncă !
MĂRGĂRIT : Trebuie să ieşim cumva – simt ceva care nu-i ploaie. E nisip şi cade de sus ! Ar putea să ne îngroape cu totul ! FLANEL : Eu deja am gura plină cu nisip invizibil ! Şi abia pot respira ! E o capcană cu nisip ! ZĂRZUC : Staţi, m-am apucat de ceva ca o funie. Urc pe ea şi voi să vă ţineţi de picioarele mele ! (Alcătuiesc un lanţ; Flanel a şi sărit sus.) Ce-i asta ? Nu e funie, e… coadă ! FICĂŢEL : Să nu fie de şarpe, că-mi şi dau drumul ! ZĂRZUC : Cred că are… blană. FICĂŢEL : Blană sau blăniţă ? O fi ceva mare cu coadă mică, sau ceva mic, dar cu coadă mare? FLANEL : Să nu dea cu gheara sau cu copita ! Şi să nu muşte sau să nu înţepe ! ZĂRZUC : Hai să urcăm cât nu se supără !
Sunt purtaţi prin scenă de o coadă invizibilă, care fuge.
MĂRGĂRIT : Dă-i drumul cozii ! ZĂRZUC : Şi dacă se întoarce şi mă muşcă ?
Zărzuc dă drumul la mâini şi rămân toţi nemişcaţi. Se aude un răget. ZĂRZUC : O fi un leu ?
MĂRGĂRIT : Noi nu avem lei sub pământ. Nu vă luaţi după răget : poate fi un şoricel mic, dar cu gura mare. Sau un ecou. ZĂRZUC : Dar şi coada era coşcogea ! Cred însă că a plecat. S-o fi speriat de noi… Dacă vietăţile invizibile nu le pot vedea pe cele vizibile ? Hai să mai bâjbâim, până nu se întunecă. MĂRGĂRIT : Un oraş invizibil ziua e invizibil şi noaptea. FICĂŢEL : Poate face cineva vreun foc vizibilo şi-l vedem. Mie mi-e cam frig la bubă. MĂRGĂRIT : Aici e o uşă. FICĂŢEL : Cum ţi-ai dat seama ? MĂRGĂRIT : După forma dreptunghiulară. Uşile sunt dreptunghiulare. FLANEL : Eu am dat peste un lighean. E rotund şi plin cu apă. Şi m-am udat ! Lighianele sunt rotunde şi au apă ! MĂRGĂRIT : Am intrat într-un hol. Holurile duc undeva. Ăsta se bifurcă. Unde-o luăm, la stânga sau la dreapta ? ZĂRZUC : Am o idee : doamna asta Iasomia trebuie să aibă miros de iasomie, nu ? Hai să mirosim cu toţii ! FLANEL : Mie parcă-mi miroase puţin. A oase. MĂRGĂRIT : Tu ai nasul înfundat ! Eu, cu nasul meu de orb, simt puţin miros de iasomie din partea asta. Dar şi de liliac.
Pornesc toţi pâşu-pâşu spre dreapta, apoi spre stânga, coboară (adică flexează genunchii) şi urcă.
MĂRGĂRIT : Staţi, simt miros de fier ruginit ! Să nu fie vreo capcană !
Ceva vâjâie, dar orbul se apleacă.
ZĂRZUC : Cred c-a fost o săgeată. Oare n-or fi şi oşteni de pază ? FICĂŢEL : Ce le mai trebuie, cu atâtea capcane ? Doar ca să le mai dea şi lor mâncare invizibilă ? Aoăleu ! Mi-am amintit ce foame îmi era mai devreme, când eram mai puţin înfometat… (zgomot de sticlă spartă) M-am tăiat din nou. Acum la cot. Cred c-am să mor, săracu´ de mine. Nu vă vine să plângeţi ? Vă dau călimara mea…
Mărgărit pipăie, apoi loveşte cu pumnii şi apare un dreptunghi (cu gratii), decupat în decorul din spate şi o vedem pe Prinţesa Lila şi pe doamna Iasomia.
Scena 3 : Zărzuc, Flanel, Ficăţel, Mărgărit, Lila şi Iasomia.
LILA : Ce bine că aţi venit ! De când suntem închise aici, florile noastre de pe pământ s-or fi ofilit, săracele. Iar verzuşii şi verzuşele din palat au fost închise în beciuri adânci ! ZĂRZUC : Dar cina v-a închis aici ? LILA : Prinţul Amar, zis şi Vrăjitorul Veşted. A plănuit să răpească pe toţi conducătorii verzuşilor şi să-i închidă. A făcut o vrajă şi a făcut invizibil castelul, după ce l-a umplut de capcane ucigătoare. Dacă nu te vede lumea, e ca şi cum n-ai exista… Voi cum aţi răzbit ? ZĂRZUC : Datorită priceperii bunului Mărgărit şi curajului uriaşului Ficăţel şi a căţeluşului-pisică Flanel, cel cu blana ca mătasea. FICĂŢEL : Şi în primul rând, datprită lui Zărzuc ! ZĂRZUC : Să lăsăm laudele, vrăjitorul ne-ar putea prinde ! Unde o fi ? IASOMIA (geme, bolnavă): Mă tem pentru voi. Vine când nu te aştepţi. LILA : Măcar pe el îl putem vedea : nu se putea vrăji singur să devină invizibil. ZĂRZUC : De lucrurile pe care le văd mi-e mai puţin frică ! Tanti Iasomia, poftim o aspirină ! Ai să te faci bine !
Scena 4 : Aceeaşi, Prinţul Amar Intră Amar, cu faţă de vrej uscat, înfăşurat într-o pelerină roşie.
AMAR : Ia te uită ! Avem oaspeţi nepoftiţi. La timp : tocmai voiam să scap de cele două doamne, să dau foc castelului. E loc şi pentru voi, poftiţi, facem o singură cheltuială pentru toţi ! FICĂŢEL : Mă doare atât de tare ficatul, încât cred că o să ne batem noi doi. AMAR : Excelent, excelent ! Uite, îţi dau ce vrei : săbii, pistoale, tunuri. Iar eu voi folosi vrăji. Ia să vedem. Aş putea întâi să te transform într-un gândăcel… IASOMIA (la urechea puştiului): Zărzuc, vrăjitorul este nemuritor. Doar un singur lucru îl poate ucide : dacă îi măsori umbra cu o aţă şi apoi dai foc aţei. Uite, ia o papiotă şi ia-i umbra cât timp se luptă el cu Ficăţel. Eu am să-i ţin o lumânare în faţă, ca să facă umbră. Zărzuc se învârte cu aţa, căutând să fie mereu în spatele vrăjitorului, în timp ce Ficăţel şi Flanel încearcă să-l încolţească din faţă.
AMAR : Iar pe acest căţel am să-l transform într-o râmă ! ZĂRZUC : Da stai locului odată ! (Toţi se opresc, cala desene animate, până măsoară Zărzuc umbra) Eu zic să te mai gândeşti : uite, am aici chiar viaţa ta, răutate mică ! AMAR (speriat) : Ce prostie! Nu te lua după poveşti, eu sunt nemuritor. Dă-mi aţa aia fără valoare şi-am să-ţi fac un castel din ciocolată. Cu o
cadă de îngheţată. Cu suc de portocale şi de mere la robinet. Cu televizoare deschise tot timpul la desene animate… (se apropie tiptil de băiat). ZĂRZUC : Dacă-i fără valoare, eu zic să ţi-o dau. Voi ce ziceţi ? (Toţi dau din cap că «nu». Se întoarcespre sală.) Iar voi ce ziceţi, copii ? Să-i dau aţa ? Eu zic totuşi să ne mai gândim. Bineee. Uite, vrăjitor urât, dacă ai să stai în patru labe şi-ai să faci ca măgarul, am să mă mai gândesc. (Amar se supune) păi, dacă până şi un măgar ca tine ştie ce valoroasă e aţa asta, cum să nu ştie un copil ca mine ? Şi, pentru că băieţeii ca mine n-au voie cu chibrituri, am să rog pe cineva în vârstă să aprindă aţa. AMAR : Nu, te rog ! LILA : Pentru tot răul pe care l-ai făcut şi voiai să-l faci, dispari ! (Aprinde aţa de la lumânarea Iasomiei, în timp ce vrăjitorul dispare sub pelerina foarte largă.) ZĂRZUC (Lui Mărgărit) : Am făcut treabă bună ! Să batem deci palma pentru începutul unei mari prietenii ! MĂRGĂRIT : Sau mai bine, să batem talpa, căci în curând tu vei călca din nou pe partea ta, iar eu, ca şi până acum, pe partea mea !
Se aşează spate-n spate şi-şi lovesc cu veselie tălpile, mai întâi la dreptul, apoi la stângul.
LILA : L-ai învins pe vrăjitor, spune-ne cum să-ţi mulţumim. ZĂRZUC : Sunt foarte bucuros că mi-am salvat Iasomia. Aş vrea însă acum ca să mă întorc acasă, cu Flanel. Bunicii or fi îngrijoraţi. Credeţi că se poate ? LILA : Nimic mai simplu ! Dacă pentru a te micşora a trebuit să plângi, ca să creşti iar, va trebui să râzi. ZĂRZUC : Nimic mai simplu. Pe mine mă pufneşte râsul peste tot. Doar la şcoală mă străduiesc să fiu serios. Hai, Flanel, să ne gâdilăm !
Zărzuc ia câinele în braţe şi râd tare amândoi. În faţa lui se ridică foarte repede, ca să nu ne prindem de mişcare, două picioare uriaşe, care-l acoperă pe băiat şi se pierd în tavan. Sunt îmbrăcate, ca şi Zărzuc, cu blugi, cu acelaşi desen floral, însă mare.
LILA : Ce repede a crescut ! Deşi nu l-am cunoscut, o să-mi cam fie dor de el. IASOMIA : Eu l-am cunoscut, prin tufele mele. El le-a plantat ! E un băieţel cu suflet bun ! LILA : Haidem acum să-i eliberăm pe prizonieri şi să deschidem palatul tuturor verzuşilor ! Bateţi în rădăcini, să se afle peste tot că suntem liberi şi că e mare sărbătoare în Ţarade sub Picior !
IASOMIA : Vraja s-a dus, încep să se vadă iar casele şi străzile. Au căzut şi zăvoarele. Îi aud pe verzuşi venind…
De peste tot se ridică metereze şi case din pânză. Picioarele uriaşe dansează de bucurie şi ies din scenă. Se aude cântecul : Hai să batem talpa iute Şi să fim prieteni buni! Roua-n zori să te sărute Când te joci pe sub aluni. Roua-n zori să te sărute Când te joci pe sub aluni.
S-o luăm pe drumul ploii Şi să ne jucăm frumos Rădăcinile sunt drumuri Dacă stai cu capu-n jos. Rădăcinile sunt drumuri Dacă stai cu capu-n jos.
La rădăcină-i răcoare Şi-n izvor noi facem duş. Dacă ai să rupi o floare,
O să plângă un verzuş! Dacă ai să rupi o floare, O să plângă un verzuş!
SFÂRŞIT