Issuu on Google+

1

răzvan ţupa

superficialitatea legendei -o categorie estetică-

2004

1.

Numai ceea ce depăşeşte aşteptările atent construite în prealabil reuşeşte să dizolve tot restul instaurând raportul pe care îl numim frumuseţe

Însăşi neîncrederea cu care este investit orice fapt (când spun fapt, spun fapt relatat, deci relatarea) funcţionează ca un dispoyitiv de amortizare a valorizării ipocrite pe care o solicită în primă instanţă orice element realizat ca suspect de frumuseţe Neîncrederea are ca limită ultimă autoreferinţa şi amortizarea acestui gest la rândul său Cunoaştem prin sisteme de simboluri


2

Simţim prin sisteme de senzaţii Reţinem prin corelări ale acestor sisteme Frumosul pentru Platon era: „o lucrare statornică şi bine aarmonizată”. Persistenţa fericită Tradiţia este ineficace în utilizarea insistentă a suprafeţelor ca justificare. Sincopa funcţională a acestei deprinderi este cunoscută sub numele de ipocrizie.

2.

Legendele sunt forme

Capacitatea de seducţie a unei legende este direct proporţională cu eficacitatea figurilor de stil din naraţiunea care îi corespunde respectivei legende Eficacitatea dramei mitice este rezultatul unei situaţii de echilibru cinetic rezultat la nivelul elementelor folosite, în urma combinării acestor elemente sub o anumită presiune narativă. Scandalul Watergate este fantasma mitică a modernităţii. Referinţă politică, filosofică, erotică; un om care află adevărul minţind Tom şi Jerry sunt Marx şi Engels ai părinţilor noştri. Pentru mine şi unii şi alţii sunt fraţii Marx Am lăsat baltă „tirania inovaţiei” (treaba ei) şi ne-am jucat în hainele rămase în pod de la străbunici. Seara târziu ne dezbrăcăm şi facem duş, scoatem prezervativele noi şi în asta credeam „Mulţi oameni apreciază exprimarea unei emoţii sincere în versuri, există şi un număr mai mic de persoane care sunt în stare să aprecieze perfecţiunea tehnică. Dar foarte puţini realizează când este vorba despre exprimarea unei emoţii semnificative, a unei emoţii care trăieşte în poem nu în istoria personală a poetului” T.S.Eliot – în poem şi în istoria personală a poetului (n.n.) Corpurile, aşa cum sunt ele văzute în fizică, există ca rezultat (şi ca origine) a forţelor care le manifestă şi pe care ele le manifestă. 3. Orice operă –artistică-literară-existenţială- este cunoscută printr-un limbaj-o formă ipocrită- acesta este corpul românesc 3.1 Tocmai aberaţia funcţională de a reda altceva decât simpla prezenţă prilejuieşte comunicarea operei pentru această formă-conţinut care este corpul românesc


3

3.2 Comunicarea funcţionează în forma aberantă a principiului identităţii „A este A” şi nu „A este egal cu A”. Chiar dacă este imposibil să existe doi A, corpul românesc este elementul prin care se acceptă această virtualitate. S-ar numi falsă empatie 3.3 Falsă Roma, Micul Paris, Identitate aberantă sunt punctele de bază pe care a fost constituită comunicarea poetică. Simbolurile oferă un supliment de ipocrizie comprehensivă. Ca orice stupefiant, [simbolul], în caz de exces duce la intoxicarea lentă a organismului 3.4 Organismul este artificial dacă ne gândim la evoluţia speciilor şi natural când ne limităm la prezent. Acesta este un corp românesc. Ce este autentic? Semnătura, povestea, istoria, sinceritatea, adevărul- vroiam doar să vă fac să rîdeţi. Între fals şi autentic diferenţa este doar de consistenţă (aderenţă)- nu pot să ocupe acelaşi loc două corpuri în acelaşi timp. Unul dintre ele este fals- ori sunt un singur corp 3.5 O operă este în acelaşi timp un obiect cu care se interacţionează şi un subiect care interacţionează. Acest „în acelaşi timp” este corpul românesc-ipocrit şi sincer totodată. În acelaşi fel este consumatorul 3.6 „Conştiinţa umană tinde mereu către un limbaj şi chiar către un stil. A căpăta conştiinţă înseamnă a căpăta formă.” Henry Focillon 3.7 Citesc la masă, în pat, pe stradă văd tot ce am citit, aud tot ce am citit fut ce am citit şi atunci când tac înseamnă că sunt prezent. Dacă înseamnă, atunci deja nu mai sunt acolo şi lumea poate să se sfărâme sau să capete consistenţa luminii după cum articulez cuvintele

„”, interviu cu Răzvan ŢUPA, realizat de Mihail VAKULOVSKI - Răzvan, de cînd eşti redactor şef la revista „Cuvîntul” ai organizat cîteva conferinţe şi la Chişinău. Ce ştiai înainte de asta despre Chişinău? Cum ţi-a părut Chişinăul, vizitîndu-l (era acelaşi din... citite-auzite?)? Cum au fost conferinţele? - M-am bucurat de ocazia pe care am avut-o atunci. Era iarna si mi s-a spus ca de fapt Chisinaul este un oras al verii. Nu pot decat sa-mi inchipui ce inseamna asta din moment ce chiar si atunci, la inceputul lunii decembrie, Chisinaul avea un farmec special, diferit de tot ceea ce inseamna Timisoara ori Sibiu sau orase ca Londra ori Paris. Cred ca in seara in care am ajuns la Chisinau, impreuna cu Gheorghe Craciun si Cosmin Perta am vazut parcul din fata hotelului la care eram cazati. Pana atunci problemele pe care le-am avut pe aeroport, greutatea cu care am reusit sa-i explicam taximetristului ce inseamna chitanta nu aveau nimic special. Dar Parcul cu alei strajuite de statui ale scriitorilor, oamenii care se plimbau incet, si relaxarea care era schimbata brusc in crispare atunci cand ajungeai sa discuti probleme importante erau o marca a oamenilor din Chisinau. Inainte sa ajung la Chisinau stiam ca sunt


4

acolo o multime de scriitori tineri si mai putin tineri care au ceva de spus intr-un fel intru totul personal. Dupa ce am fost la Chisinau stiu ca in aerul Chisinaului toate lucrurile capata o intensitate diferita de cea pe care o au atunci cand le citesc acasa. Totul e mai urgent si totodata plin de o caldura incredibil de umana la Chisinau. Mi-a fost teama ca publicul o sa se piarda in reprosuri si deplangeri legate de situatia culturii din Chisinau (cultura are „talentul” asta special de a fi in criza tot timpul). Ajunsi acolo am constatat ca, dimpotriva, Doar la Timisoara am mai avut senzatia unei orientari atat de sigure si bine precizate critic fata de mizele culturale contemporane ca in Chisinau. - Cum îţi par scriitorii basarabeni? Ce scriitori basarabeni ai recomanda unui tînăr cititor din altă ţară? - Fara sa respir as recomanda piesele lui Dumitru Crudu si pe cele ale Nicoletei Esinencu. Ceea ce au facut ei cu documentare serioasa si interviuri in diferite medii cred ca ofera o gura de aer proaspat literaturii de oriunde. As fi recomandat Alexandru Vakulovski dar e asa de greu sa explici de ce este el basarabean incat pe Vakulovski il recomand atunci cand vine vorba despre literatura romana in general. De fapt daca stau sa ma gandesc, la Salonul de carte de la Paris „Cafana..” lui Crudu si a Nicoletei tot ca reprezentative pentru literatura romana le-am recomandat. Nu vreau sa jignesc pe nimeni dar cred ca de multa vreme (cam de pe cand scria A.E. Baconski) nu a mai fost vazuta Basarabia ca un spatiu de referinta pentru noutatea si viabilitatea limbajului literar propus. Dar Baconski insusi era mai rar asociat cu Basarabia (poate politica vremii a avut rolul ei). - Deşi eşti implicat în multe acţiuni culturale (pe lîngă „Cuvîntul”, dar şi cenaclurile - de la Club A, de la Litere etc.), eşti considerat în primul rînd poet, nu invers, cum se întîmplă de obicei. Cum ai reuşit să ai o astfel de imagine? - Imi pare bine ca spui asta, poezia e pana la urma obiectul meu principal de activitate. De unde ma uit eu, in schimb, lucrurile nu sunt chiar asa cum imi doream. Pe de o parte pentru ca presa din Romania este plina de poeti ratati care trebuie sa isi castige painea intr-un fel si atunci defuleaza la greu. Este greu ca poet sa iti creezi o identitate care sa nu se confunde cu acest ciseu. O vreme am semnat cu al doilea prenume (Cosmin) in presa si cu primul in literatura (Razvan) tocmai pentru a nu se face suprapunerea. Cu toate ca ma simt flatat de ceea ce spui in legatura cu faptul ca sunt cunoscut in primul rand ca poet, stiu ca mai sunt multe de facut pana cand poetul nu o sa mai fie vazut ca un om incapabil, pe care nu prea te poti baza. De fapt imi place sa constat ca de cativa ani, incepe sa se intaimple ceva cu poezia de la noi. Uite, momentul imediat urmator pentru mine va fi cu un logo pentru corpuri romanesti:”Faceti ceva cu poezia voastra!”

Sexul corpului românesc

Este o adevărată modă să abordezi o perspectivă sexuală sau biologică atunci când vorbeşti despre literatură. Dacă tot este la modă, evident, vorbim despre un lucru deja, în mare măsură depăşit. Plăcerile textului şi organele genitale crescute deasupra oraşului în „Petrolul” lui Pasolini, sunt două puncte extreme în care, de-a lungul timpului s-a plasat punctul de sprijin al unei


5

evaluări senzuale a comunicării literare. Dar de data aceasta nu discutarea unei muchii hedoniste a actului lecturii-scrierii merită scoasă în evidenţă. Pentru că nu este cazul să vorbeşti despre plăcere când miza unei expresii este exact opusul plăcerii…panica sau furia.

I Starea indecentă Se vorbeşte foarte mult despre intenţia autorului, despre autor şi viaţa acestuia despre moralitatea abordării unui subiect sau al altuia. O privire, chiar şi ignorantă, asupra istoriei literaturii de la noi şi de aiurea ar înţelege că discuţia despre moravuri şi texte literare, reacţia pudică a unui comentator „de bun simţ” a însoţit mai toate epocile literare. Sunt deja locuri comune procesele lui Baudelaire, problemele lui Sade ori scandalul social pe care îl provoca apariţia lui Dante în Florenţa. Nici la noi moralitatea scrierilor nu a scăpat ochiului ager al doctorilor spirituali care se găsesc la orice colţ de stradă. Geo Bogza făcea puşcărie prin anii 30 pentru „poemul invectivă”. Printre cei care luau cuvântul în adunarea de la Societatea Scriitorilor, în care se hotăra dacă tânărul va fi apărat sau nu de organismul profesional al celor care făceau din scris o profesie în România, era şi Mircea Eliade. Se spune că Eliade a fost unul dintre cei mai vehemenţi: „N-ar trebui să-i apărăm pe toţi pornografii” ar fi spus autorul „Huliganilor”. Nu a trecut multă vreme şi Eliade însuşi se vedea pus în discuţie pentru pornografie în Societate. Istoria moralei ultragiate este destul de bine stabilită în România, deci, se poate spune că, automat şi gestul de a şoca gustul public este la fel de bine împământenit aici, atât de bine încât a ajuns aproape jenant să se reacţioneze atunci o intervenţie scrisă pune în discuţie feţele indecente ale unor situaţii culturale ori sociale. Ca orice pornire reţinută şi această obişnuinţă atrage defulări nefericite. Cel puţin aşa aş vrea să văd veşnicele expuneri de moralitate lezată pe care le auzim în locul dezbaterii culturale în legătură cu .

O problemă de limbă S-ar putea vorbi foarte uşor despre pornografia şi vulgaritatea revelată de mai toate discursurile politice. Întâmplător sau nu…tocmai faptul că ni se aruncă în faţă termenii „grei” este un indicator asupra faptului că se preferă să se ia în discuţie orice numai conţinutul unui text nu. Dar cine sunt cei care vorbesc despre pornografie, întâmplător tocmai cei care ar fi trebuit să aibă o profesie din calitatea limbii române de a fi vie şi flexibilă. Dar cine este vinovat pentru faptul că şcoala predă literatura într-o limbă aproape străină limbii române uzuale? Aceleaşi persoane au şi pretenţia ca literatura să rămână aseptică şi sub control.


6

Majoritatea vorbitorilor de limbă română roşesc atunci când buzele lor nimeresc cuvinte brute şi dintr-o ignoranţă autoimpusă. Ştiam că anii 80 au fost ani de entuziasm baroc pentru cultura populară din Statele Unite, dar este o surpriză să constaţi că mentalitatea atot ştiutoare a perioadei în care a fost la modă cea mai jenantă muzică (dacă nu vrem să ne gândim la coafuri) trăieşte acum în minţile puternicilor zilei din România. „Noi ştim, noi am mai auzit, şi noi am mai făcut asta” spun, de cele mai multe ori discursurile care ţin să se arate reticente faţă de o scriere în care apar vorbele interzise. „Nu este nimic extraordinar dacă foloseşti vorbe crude” spune un critic, pierzând din vedere faptul că micile sau marile expresii nu fac decât să asigure normalitatea unui discurs, nicidecum nu sunt justificarea acelui discurs. De curând am văzut o punere în scenă a piesei „4:48 Psihoza”, ultimul text semnat de Sarah Kane înainte de a se sinucide. Este de menîionat faptul că tânăra autoare de teatru era în 1999, data la care-şi pune capăt zilelor unul dintre cei mai controversaţi dramaturgi britanici. În 5 ani de la debut critica de teatru descoperise că, atât în piesele ei, cît şi în scrierile celor pe care critica i-a numit generaţia teatrului de spermă şi sânge, este ceva mai mult decât gunoiul care le era reproşat la primele reprezentaţii. Interpretat de Maia Morgenstern, rolul presupune un text crud, în care demersurile poetice sunt de multe ori spintecate de cruzimi de limbaj greu de suportat. Am aflat după reprezentaţie că actriţa nu poate să rostească întotdeauna cuvintele dure, aşa că, în funcţie de felul în care simte sala foloseşte alte vorbe sau rosteşte „fut”. O atitudine cinstită, dar actriţa simţise altceva, faptul că şocul poate să âmpiedice publicul să urmărească dezvoltarea unui text tulburător.

Cruzime şi pregnanţă În cazul dramaturgilor britanici din anii 90, lucrurile au evoluat destul de ciudat. Respinşi cu vehemenţă de critica de teatru din Regatul Unit, ei au fost întâmpinaţi cu entuziasm pe scenele din Germania. Britanici venerabili cum ar fi criticul Michael Billington care nu văzuseră la început decât gunoiul asistau uluiţi la definirea celor pe care ei îi consideraseră autori de gunoaie şi rătăciri dezgustătoare drept o generaţie care reînvie dramaturgia britanică intrată în hibernare după succesele stângiştilor din anii 70. Asocierea cu dramaturgia britanică nu o fac întâmplător. În ultimii ani proiectele culturale cele mai relevante în creaţia artiştilor tineri din România au aparţinut teatrului. O să extrag un singur element din tot ceea ce se poate formula pe marginea textelor şi montărilor care au lăsat să se vadă că se întâmplă ceva la nivelul expresiei artistice de la noi. În primul rând se pierde tot mai mult atitudinea complexată în faţa „marelui lucru care este arta”. Acesta nu este un lucru esenţial, poate, dar dincolo de asta se află ceea ce vreau să scot în


7

evidenţă. Gianina Cărbunariu, tânără regizoare a scris piesa „Stop the tempo”. În piesă trei personaje poartă numele actorilor care le interpretează, la un moment dat actorii citindu-şi buletinele de identitate. De la un capăt la altul. O altă regizoare tânără. Ana Mărgineanu a montat la Teatrul foarte mic din Bucureşti „8PT N9UA, 89... FIERBINTE DUPĂ '89”, un spectacol care folosea texte asemnate de Ştefan Caraman, Ştefan Peca, Petre Barbu, Paul Cilianu şi Călin Blaga. Aici aspectul de care pomeneam mai sus se nuanţa actorii îşi purtau propriile nume dar ţn anumite scene, adoptau numele personajului din text. Jocul acesta între persoana reală şi personajul din text cred că surprinde un aspect important din ceea ce se întâmplă la nivelul imaginaţiei româneşti de astăzi. Structura unui obiect artistic devine destul de nesigură pentru asumarea unei măşti interpretativ-auctoriale. Aşa se face că apare un baleiaj continuu între ficţiunea asumată şi realitatea impregnată de această ficţiune. Asta a fost fractura subliniată în fracturism şi tot asta este linia pe care de strânge expresia corpului rănit de expunere, corpul care devine singura prezenţă certă. Într-o lume în care relaţiile interumane se transformă tot mai mult în apropieri virtuale (internet, discurs, voce redată de aparatură electronică), cruzimea de limbaj sau de comportament ajunge să funcţioneze ca o reacţie normală, ca un indicator fierbinte al distanţei care se cască din ce în ce mai mare între fiinţele umane pe măsură ce pământul se transfomă într-un sat global din ce în ce mai mic.

Găsesc incredibil de plictisitor să tot desemnăm „mântuitori” de ocazie pentru literatură

Ancheta „Caiete Critice” nov 2004 1. Există o criză a poeziei, azi, manifestată prin mediocritate, inflaţie poetică, dezinteres al publicului faţă de literatură? Mai (poate) deţine poezia un capital real de semnificaţie, relevant pentru câmpul cultural-literar, sau este un fetiş rezidual, interesant doar pentru grupuri minuscule de „iniţiaţi”? Problema acestui „capital real de semnificaţie” care ar trebui sa ofere justificare unui act de comunicare stă mai mult în aceea că ni se


8

impune mai degrabă drept o chestiune teoretică decât drept un element real. Daca vorbim despre situaţia de „criza” ar trebui să ne gândim că orice epocă din istoria omenirii a fost o perioadă de „criză”. Evul Mediu a cunoscut criza lumii antice, Renaşterea a fost o criză a valorilor medievale, Romantismul s-a văitat din tot sufletul de prăbuşirea universului inteligent, iar modernitatea…ce să mai spunem… murea cu zile în tot felul de redescoperiri precoce ale misticii. Eu cred că mare parte din răul care întârzie în jurul poeziei, se datorează discursului nefericit, ridicat in termeni bombastici in jurul literaturii. Majoritatea articolelor de ziar sau a cronicilor literare peste care pot cadea ochii unui cititor sunt construite trei sferturi din temenele şi calificative. Cam greu să vorbim despre comunicare în condiţiile în care te trezeşti cu excepţionali şi geniali la tot pasul. Poate ar trebui să menţionăm faptul că „genial” nu mai înseamnă ceea ce însemna acum 130 de ani. Sigur că auzim foarte des rezervele unor cititori virtuali: „dar nu este vorba despre poezie de valoare!”. Posibil…dar la fel era respins şi Rimbaud la vremea lui, iar Villon era considerat un trăncănitor grosolan. Dante era exilat pentru comportamentul său politic iar poezia sa nu era considerată deloc valoroasă pentru acele vremuri „de tranziţie”. Nu vreau să spun că în tonele de hârtie virtuală bătute de vântul internetului s-ar ascunde numai genii şi capacităţi poetice excepţionale...dar faptul că ne confruntăm cu un moment de „fetişizare” intensă a comunicării mă face să fiu foarte reticent faţă de tot ce este numit „mare” & „genial” & aşa mai departe. Găsesc incredibil de plictisitor să tot desemnăm „mântuitori” de ocazie pentru literatură. Cred că nimeni nu „exilează” poezia în cercurile mărunte ale grupuşoarelor.. elitiste (mai mult sau mai puţin închipuite). Este numai o urmare a lenei nesfârşite în care se complac scriitori care se cred inteligenţi. 2. Credeţi că se poate vorbi despre o nouă generaţie poetică, grupând tineri scriitori al căror debut s-a produs în preajma anului 2000? Dacă da, care ar fi profilul/ profilurile ei? Care sunt elementele noi pe care ea le aduce? Dar elementele de continuitate faţă de ceea ce s-a scris anterior? Care credeţi că sunt modelele – pozitive şi negative – ale generaţiei/ promoţiei tinere (indicarea referinţelor nu trebuie limitată neapărat la o bibliografie strict literară)? Cred că se poate spune că generaţiile biologic constituite au oricum un limbaj comun, ticluit şi printr-un fel de opoziţie faţă de cei mai în vârstă. În literatură această diferenţă este de cele mai multe ori impusă


9

din afară, şi, după ce optzeciştii şi nouăzeciştii au reclamat spiritul unei generaţii căreia îi aparţin, a devenit aproape un automatism pentru critica literară să privească scriitorii debutaţi în primii ani ai secolului XXI ca o generaţie. Ceea ce se întâmplă pe pagină în cazul fiecăruia dintre aceşti scriitori care, din câte ştiu, nici măcar faţă de termenul tânăr nu au prea multă simpatie, este foarte foarte diferit de la unul la celălalt. S-a vorbit foarte mult despre „fracturism”. Chiar dacă Ianuş a reluat cenaclul la Facultatea de Litere, acum vreun an hotărâsem noi între noi că „fracturismul” este o poveste încheiată. Într-un fel este ca şi în cazul creştinismului. La un moment dat se termină cu militantismul creştin şi cei mai tari renunţă la prozelitism. Glumesc… Rămâne valabil un lucru remarcat în primele texte care vorbeau despre Fracturi: La toate nivelele societăţii se manifestă o reţea de rupturi din punct de vedere al comunicării. Aceste fracturi existenţiale se prelungeau în mentalitatea individului dând naştere unor distorsiuni afective înregistrate cu răbdarea şi cruzimea unui măcelar (Baudelaire). La un moment dat, fiecare dintre noi a remarcat că poetica aceasta a fracturării existenţiale se manifestă la nivelul fiinţei umane în general. Până la urmă diferenţa dintre elucubraţiile unui nebun şi şarja poetică este definitivă numai la nivelul unui contact pe care îl asigură cu realitatea…care realitate? Realitatea sunt ceilalţi conştiinţa este vocea, iar literatura nu este decât un instrument nu o „instituţie”. Dacă ne gândim la utopia lui Breton şi a suprarealiştilor vizând dicteul automat, realizăm că, viziunea lor s-a împlinit! Cu rigurozitate, numai că pe dos!!! În locul emiţătorului de discurs continuu, spaţiul exprimării este plin de consumatori automaţi de discurs. Analizând acest fapt, ajungem la concluzia că abia fragmentarea acestui discurs continuu este prilejul înţelegerii. Continuitatea unui discurs gen „Finnegan Wake” este Paradisul de coşmar pe care cei mai noi scriitori îl trăiesc pe pielea lor. Dar cea mai mare problemă a acestei continuităţi nu este o teorie ci lipsa de concreteţe. Avem de-a face cu un dublu virtual al lumii care poate fi drăguţ, simpatic, dar nu este decât un simulacru care nu mai implică o angajare existenţială. De aici strigătele, de multe ori, stridente cu care este ornat discursul în carne vie al celor din ultima generaţie. Diferenţa esenţială este una de plasament. Şi fantasmele textuale ale anilor 80, şi şarjele candide ale anilor 90 erau construite în jurul unui cult pentru fetişul culturii „mari”. Dacă avem vreun lucru esenţial acela este miza pe faptul de a fi prezent între impulsurile automutilante care sunt specifice lumii de azi. Strident, patetic, ironic şi dureros, nimic nu este prea străin privirii autoexigente pe care şi-o asumă un scriitor din ultima generaţie.


10

3. Câţiva dintre criticii generaţiei ‘80 au susţinut ipoteza conform căreia între ceea ce s-a scris în deceniul nouă şi producţia poetică postrevoluţionară nu există nici o diferenţă semnificativă pentru a vorbi despre o ruptură. Altfel spus, că deschiderea către postmodernism adusă de „optzecişti” ar fi sinonimă cu instaurarea unei paradigme în cadrul căreia similitudinile sunt mai relevante decât deosebirile. Cum comentaţi această poziţie? În opinia Dvs., postmodernismul reprezintă punctul terminus al poeziei româneşti? Este destul de greu să vorbeşti despre diferenţe atunci când mai toţi comentatorii amestecă lecturile ca pe mămăligă, să nu se lipească…Dacă abolirea literaturii ca fapt elitist şi demers exclusiv universitar poate să fie o paradigmă optzecistă…atunci, întradevăr, avem de-a face cu o variaţie prea puţin importantă pe aceleaşi poveşti din anii 80. Mie îmi place cel mai mult faptul că, de obicei, generaţia 80, nu acceptă faptul că 90-iştii ar fi fost diferiţi… În acelaşi timp, l-am auzit, de curând pe Mihail Gălăţanu identificând asemănări ale demersurilor literare făcute de cei debutaţi după 2000, cu libertatea pe care o promovau Boerescu &comp. În plus, găsea Gălăţanu, felul în care tinerii scriu, se apropie, mai degrabă de lipsa de discursivitate programatic folosită de scriitorii anilor 80…. Impresia mea este că, oricâte comentarii am avea, importante ar trebui să fie textele. Reuşita sau nereuşita unui demers literar se poate măsura şi prin impactul pe care textul reuşeşte să îl aibă. Atenţia concentrată asupra forţei scriiturii, un criteriu de relevanţă vitală aplicat asupra literaturii de cititorul-scriitor de azi, par să semnaleze că postmodernismul sau orice alt -ism, nu poate să fie decât o etapă, o formulare …care, pentru că a venit vorba, este departe de a-şi fi clarificat relaţiile cu modernismul…cu atât mai puţin cu noi. 4. Care sunt, în opinia Dvs., poeţii tineri importanţi? Faceţi apoi un pariu critic, selectând numele a trei poeţi apăruţi în ultimii ani care credeţi că vor rămâne. Nu ştiu dacă însuşi faptul de a „rămâne” nu cuva induce una dintre prejudecăţile venerabile. De ce ar rămâne? Cred că principala problemă este legată de un fel de a apărea, a fi pregnant, a reuşi să faci praf toate prejudecăţile. Aş avea nevoie de mai multe pagini ca să vorbesc, mai degrabă despre figuri şi voci decât despre nume. Ultimul lucru care m-a făcut să cred că nu s-a renunţat la deschiderea de breşe în discursul obosit al poeticii interioare este revista „ca şi cum” a scriitorilor arădeni din jurul lui Lazurca şi Leac. Pe de altă parte nu reuşesc să îmi dau seama cum pot să treacă peste relativa izolare pe care le-o impune


11

politica ciudata a revistelor literare tinerilor din cenaclul Pavel Dan, Tudor Creîu, Alex Potcoava şi cei care au apărut în antologia „Dintr-o respiraţie”. Cine rămâne? Cred că sunt deja foarte mulţi cei care au atins zone esenţiale din fluxul poetic al existenţei concrete. Ruxandra Novac sau Marius Ianuş, Claudiu Komartin şi Domnica Drumea, sunt tot nume, şi numai câteva din cei care au apărut în preajma anului 2000, totuşi dacă mă fascinează ceva la ei şi la cei pe care îi numiţi poeţi tineri, este faptul că nu renunţă la o reformulare perpetuă a câmpurilor de forţă care constituie „rezistenţa poeziei”. Unii s-ar putea să obosească, alţii să renunţe, cum s-a întâmplat cu Sorin Gherghuţ în care credeam foarte mult…dar, important este faptul că se deschide un întreg spaţiu demn de a fi explorat, între funcţia pregnantă a discursului viu şi ispita morţii savante în literatură.

5. “Şaizecişti”, “şaptezecişti”, “optzecişti”, “nouăzecişti”... Vi se par operaţionale aceste categorii? Compartimentarea decenală este relevantă pentru vârstele interioare ale poeziei noastre din ultimele decenii? Ce nume vi se pare potrivit pentru ultima serie de autori? Mă îndoiesc de o posibilă înregimentare...cred că, în literatură, (de fapt, oriunde) înregimentările nu sunt decât mici repetiţii pentru câteva înmormântări oficiale. Cred că nu de nume ducem lipsă astăzi, ci de prezenţe fizice în faţa noastră. Avem foarte multe grupuri-generaţii, şi foarte puţini scriitori care apar ca oameni interesaţi de scris şi, mai ales, de citit. Un lucru pe care aş vrea să-l notez aici este acela că până şi discursurile de doi bani ale misticilor de cartier ajung să fie mult mai pline de viaţă decât literatura “istorică”. Greşelile gramaticale şi…da, cuvintele “cu trei litere” pe care s-au supărat acum educatorii scriitori ai neamului, sunt numai instrumente…aşa că mai toate obiecţiile mai mult sau mai puţin savant formulate au trecut pe lângă ţintă. Dar asta-i tot o poveste despre respectarea libertăţii de exprimare…dacă mai are sens această sintagmă pentru justiţiarii îmbufnaţi pe limba română… Este de urmărit orice mecanism ori element al existenţei care îi face pe oameni să se simtă bine, fie şi pentru o fracţiune de secundă. Unele sunt greşeli dureroase…dar imaginea desenată pe retina privitorului este fabuloasă. Iar această condiţie nu are nevoie de scuze. Aşa am ajuns să mă refer la un lucru pe care literatura îl face de câteva mii de ani bune…adaugă dimensiunea extraordinară existenţei. Fiecare generaţie, se


12

poate spune că descoperă alt criteriu prin care îşi legitimează achiziţiile. Totuşi linia pe care le urmează fiecare dintre autorii cele mai recente generaţii ţin, mai degrabă, de câteva direcţii foarte diferite. Sunt direcţii multiple care traversează fiecare generaţiie de până acum. De fapt toată această împărţire pe generaţii este cât se poate de irelevantă pentru alt loc decât România…mă refer la împărţirea românească, pentru că, altfel au şi ei barbarii, noii barbari, teatru de sânge şi spermă, post-avangardişti şi alte etichete cu care îşi aleargă scriitorii. (Ancheta Caiete Critice noiembrie 2004)

Un corp românesc

Corpul românesc este construcţia concretă, figură de comunicare sau prezenţă fizică care tinde să abolească ruptura interumană. Fie că este vorba despre distanţă ontologică, socială sau politică, superficială sau numai discretă aruncarea peste propriile reţineri psihologice sau fizice, cu toate urmările ei ridicole sau eroice (poate la un moment dat este acelaşi lucru) ajunge să creeze spaţiul minim al întâlnirii. De aici intervine o problemă de conştiinţă. Dacă aş fi vrut un exemplu doct m-aş fi referit la trimiterea pe care Noul Testament o face la cartea lui Iona atunci când invocă Învierea. A stat trei zile şi trei nopţi în mormânt la fel cum a stat Iona în burta chitului. Iona a stat trei zile şi trei nopţi, însă între moartea pe cruce (vineri) şi înviere (duminică) nu sunt decât două nopţi. Inexactitate biblică? M-aş grăbi să definesc aceasta drept un corp românesc, o “figură” care asociază două evenimente povestite afirmând realitatea ambelor evenimente. “Puteam să schimbăm zilele ca să se potrivească textul, dar în realitate aşa a fost. Iona a stat trei nopţi şi Isus a înviat duminică” pare să spună subtextul inexactităţii. La fel ca şi khora lui Derrida, expresia ambiguă prin excelenţă, “balama” (otrava & medicamentul etc.) corpul românesc se extinde în calitatea uşii cu două feţe, legând şi despărţind, funcţionând şi ca deschidere şi ca închidere.


13

Aceasta este o carte a plăcerii Poezia se numeşte “Fetiş” iar cele trei poeme care apar aici, fără să le diferenţiez valoric, sunt trei vederi separate în termenii anilor. Pentru cel care scrie aici anii sunt perspective şi identităţi diferite. „Identităţi” pentru că dialogul presupune existenţa unei a doua persoane pe care nu încetăm să o întâlnim şi „perspective” în măsura în care în afara celor două persoane cerute de un dialog apare întotdeauna un fel de expresie comună atât de clar delimitată încât este vorba de al treilea interlocutor, fie că el se numeşte noi sau ei ori poartă vreun bine cunoscut nume propriu. Serbările la care toţi ajungem absolut singuri cu intenţia întâlnirilor extraordinare sunt chiar aşa: momentul stabilit pentru exaltarea unor forme absolut cunoscute – persoane, muzică, discuţii - într-un loc sau altul până când instrumentele noastre de comunicare devin distante şi au mare nevoie de noi, ca oameni, ca să mai asigure vreo legătură. Se întâmplă ca la un moment dat să-ţi dai seama că nu ai folosit toată serbarea decât o elegantă întorsătură a vidului, după cum cere buna cuviinţă. Ceva de genul ăsta m-a făcut ca primele poeme din acest volum să fie fragmente; practic am şters tot ce era adăugat de dragul unei înţelegeri aproximative iar ceea ce a rămas, poate că are o formă uneori nepermis de eliptică dar sunt şarjele de revoltă ale unui fond patetic, al armatei noastre ilegale surprinsă în mijlocul manevrelor jignind profund impresia noastră despre poezie. În orice fel ni s-ar vorbi, nici un moment nu încetează zumzetul traducerii la care supunem tot ceea ce auzim vedem gustăm cu tot corpul. Traducerea asta continuă pe care o facem într-o limbă proprie ne garantează prezenţa şi atrage impresia că tot ce întreprindem, tot ce se constituie într-un contact cu figurile unui altcineva decât noi conturează o dimensiune specială a corpului nostru. De această dimensiune ţin şi diferitele mijloace de transport în comun. La o privire grăbită ai spune că le folosim cum putem ca să ajungem într-un loc sau altul. Poemele nu au cum să te contrazică dar arată că troleibuzul 96, de exemplu, o dată folosit rămâne martor şi poate alter-ego al locurilor între care tu faci legătura. Sigur că rămâne discutabilă competenţa acestor mijloace pentru o asemenea lucrare. De ce să spui -uneori insuportabil de neclar- în loc să faci toate poveştile astea cu întâlnirea, corpurile etc.?


14

Spun pentru că tot ce facem este sau ar trebui să fie o traducere, o redare a străzilor, a clădirilor, obiecte şi privelişti în propriul tău corp pe care îl antrenezi într-o întâlnire cu legile fizicii, cu formulele din chimie, cu tot ce n-o să poţi spune niciodată pentru că dorinţele tale se cer împlinite şi abia pe urmă povestite (în ce fel?), şi care corp, din câte ştiu nu se sfârşeşte niciodată. Se vorbeşte de o atracţie fetişistă la nivelul întregii societăţi, o atracţie pentru un obiect sau altul, fie că este vorba de bunuri, locuri sau de corpuri judecate pe o scară nesigură a plăcerii. Dacă, în general, atribuim plăcerea noastră unui motiv sau altuia toţi odată, uneori ne trezim confruntaţi cu irezistibile prezenţe totemice în cele mai demodate sau de prost gust ipostaze, prezenţe care ne agresează constituţia mai mult sau mai puţin firavă (dar incontestabil raţională), şi declanşează o furtună magnetică absolut subiectivă, personală, familială, de cele mai multe ori deloc sau prost percepută de alţi oameni decât cel care concret resimte cataclismul constituirii propriei sale lumi, care a fost ca un animal mitic, de la începutul lumii şi dacă o să mai fie o să vedem. El spune că DA. Tu? (Prefaţa “fetiş“ 2001)

Corpuri Româneşti sau poezia continuă Cam pentru ce trăim noi? De multă vreme cred că dorinţele nu mai reuşesc decît să semnalizeze diferite posibilităţI de a fi fericit. O asemenea declaraţie să spunem că n-ar avea de ce să nu treacă neobservată. Totuşi, în spatele unei asemenea afirmaţii sunt scuzele pentru toate faptele cîinoase, pentru toate crimele mai mult sau mai puţin nobile. Practic la asemenea scuze a fost redusă plăcerea şi dorinţa de a trăI în orice ţară din lume. Ca orice obiect de pe lumea asta poezia poate să fie privită în zeci de feluri – unele ştiinţifice, altele patetice, unele economice şi, evident, unele politice. Ce pare că s-a uitat este faptul că poezia, la fel ca orice acţiune umană funcţionează în toate aceste feluri simultan. Cînd Dante îşi scrie Divina Comedie el nu ezită să construiască adevărate bijuterii de obscuritate care se dezvăluie diferit în funcţie de sistemul de interpretare ales. Dar adevărata lecţie pe care o dă, aşa cum reuşeşte orice poet esenţial este legată de claritatea unor linii de forţă în acţiune. Sigur că asta sună destul de abstract dar mi-am propus să nu lucrez cu citate aşa că o să completez cu o poveste.


15

Un om încearcă să îşi povestească visul avut peste noapte. Vorbeşte despre nişte încăperi umede şi înnorate, de un val care izbea periodic o mică tranşee săpată în podea. Îşi aminteşte că unul din pereţii încăperii era un gard de sîrmă prin care se vedea un peisaj de iarnă. Valul acela venea pe sub un pod de gheaţă, trecea pe sub gard şi împroşca peste tot împrejur un nişte stropi de apă caldă. Deasupra începea să se însenineze şi nimeni nu se mira de acest lucru. Un om povesteşte un vis de exempu, dar asta nu-I niciodată destul, ne trezim că pînă şi ce ni se-ntîmplă peste zi ar avea nevoie să fie interpretat, şi nici povestirile acestea nu sunt foarte clare. Utilizăm nişte un obiecte foşnitoare ca hainele curate. Obiectul este o carte. Mai multe cărţI, dar n u aranjate în rafturi mai mult sau mai puţin prăfuite. Cărţi citite …cărţi în timp ce sunt citite…cărţi pe care le guşti…cărţI pe care le vezi şi cărţI pe care nu le cunoşti decît pipăindu-le. Mă rog… Se pare că pînă în secolul IV nu se citea decît cu voce tare. Lectura în gînd ar fi fost “inventată” de Sfîntul Ambrozie. Aceasta era privită drept o performanţă deosebită…dar este aproape sigur că pe vremea aceea simţurile încă mai funcţionau într-o strînsă interdependenţă. Aşa că un Ambrozie citind în gînd era o chestiune destul de gălăgioasă într-o vreme a muzici clare. Acum nici prin cap nu ne-ar trece că un lucru scris este tocmai o transcriere, o variantă a unei construcţii vocale. De mai multă vreme televiziunea este anunţată drept moartea cărţii, de parcă ziarele, tubul catodic, radioul, diferitele ecrane pline de puncte, ca şi banda magnetică n-ar fi tot variante de spunere după cum şi cărţile sunt. Pînă şi un cerşetor care trăncăneşte în zgomotul sacadat al tramvaiului este o dezvoltare vie a obiectului carte. În fond orice carte contează numai din momentul în care este mai mult decît un obiect foşnitor. Omul meu, care îşi povesteşte visele poate să fie atent la reacţiile celui care îl ascultă în tren de exemplu sau la momentul în care plăcerea te face să uiţI că eşti expus unor judecăţI destul de dormice să fie superficiale. Abia în superficialitatea asta, pe care abia atunci n-o mai resimţI ca o ameninţare, poţI să preferi oricărui fel de muţenie o aproximaţie compromiţătoare. O să mi se spună că totul este o problemă de gust. Foarte bine…gustul acesta este altceva decît tocmai abilitatea de a identifica posibilităţile de plăcere în cele mai vii situaţii şi obiecte? În fond putem să spunem că avem de-a face cu o nesfîrşită carte a păcerii. Mai departe poezia extinsă are cărţile ei. Tentativele şi reuşitele ei. Nu este vorba decît în mică parte despre literatură. O carte a poeziei continue este un studio de strategie ofensivă, o traducere a limbajelor, vocal, corporal, vizual în plăcere (fizică şi intellectuală, deci spirituală). Oamenii sunt gata să facă cele mai mari tîmpenii pentru o singură secondă de realitate pe care să poată să conteze. Ar merge şi în armată pentru


16

asta. Unii descoperă că nici asta nu merge şi se împuşcă. Alţii se întorc dezamăgiţi acasă şi fac ce pot. Sunt atîtea feluri în care vor să te omoare… cine? Ei! zîmbim… Dar într-un fel trebuie să te aperi şi plăcerea este exact ce le lipseşte.

Filmul Românesc şi găinile lui minunate

În lumea cinematografiei româneşti există de ani buni o anecdotă esenţială, un fel de koan care este servit studenţilor de la regie de profesorii şi cineaştii consacraţi. Este vorba despre o echipă de filmare care realizează un documentar într-un sat mai primitiv. În final sătenii văd filmul şi filmul sunt întrebaţi cum li s-a părut. Cel mai mult ne-a plăcut găina au răspuns sătenii. Cineaştii habar nu aveau de vreo găină în filmul lor. Deznodămîntul a fost că urmărind mai atent înregistrarea realizatorii filmului au văzut că o găină traversa întradevăr din greşală cadrul la un moment dat. Ceea ce pare o poveste nostimă a marcat generaţii întregi de regizori români şi dacă acum ne uităm în urmă ne dăm seama că filmele româneşti la care poţi să te uiţi fără să te jeneze ridicolul şi falsitatea situaţiilor sunt extrem de puţine. Acum un an tele 7 abc îşi creştea spectaculos audienţa difuzând filme româneşti. Succesele de casă de altădată cu Florin Piersic mâncând seminţe şi cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile posibile au strîns la început destui curioşi în faţa micului ecran. Acum lucrurile au mai obosit şi, chiar dacă mai multe televiziuni îşi introduc rubrici de film românesc la sfârşit de săptămână audienţele acestora nu mai sunt cele de acum un an. Plictiseală în bloc. Dincolo de poveştile despre audienţă putem număra pedegete filmele autohtone care rezistă în orice moment. Mă gîndesc la Nunta de piatră cu cele două păr?i ale ei regizate de Piţa ?i Veroiu, un film despre care se spunea că ar fi fost achizi?ionat de muzeul de artă din New York. Mai zilele trecute am văzut Iacob, filmul lui Daneliuc din 1987. Sau Explozia, pelicula plină de momente de antologie a filmului. Din aceste pelicule se poate vorbi de stabilirea unei imagini, de posibilitatea de a izola un specific al filmului românesc. Dacă tot am pomenit mai sus de televiziune şi de metodele ciudate de distribuţie de promovare ale filmelor româneşti vreau neapărat să spun că în timp ce televiziunile de prin România se înghesuie să repete aceleşi şi aceleaşi oboseli cinematografice la Duna Tv poţi să vezi o mulţime de filme româneşti destul de noi şi altfel importante. Nu-mi amintesc să fi văzut Terminus Paradis pe vreun canal


17

românesc, dar acolo a fost difuzat. N-am prea înţeles replicile pentru că era dublat în ungureşte dar era difuzat. De altfel replicile sunt marile probleme ale filmelor româneşti. Cele mai false formulări posibile, cele mai cretine discuţii poţi să le vezi în filmele româneşti. La sfârşitul anului trecut a fost lansat un film românesc vorbit în cea mai mare parte în limba engleză, Vlad Nemuritorul. Trebuia să-i auziţi pe Pintea şi pe mulţi dintre actorii tineri care pronunţau stîngaci replicile. De parcă ar fi vrut să stabilească un nou curent în limba engleză. Şi respectiva producţie a beneficiat de un consultant american în această problemă. Dar în filmele noastre se vorbeşte aiurea şi româneşte aşa că n-a fost greu să sune fals şi limba engleză. Chiar dacă Marfa şi banii şi Occident sunt filme care fac puţină lumină asupra felului în care se vorbeşte româneşte în mod normal. Pînă şi despre Furia am auzit oameni care să strîmbe din nas că e cam exagerat...etc. Dar nu asta este cel mai greu? Să putem să credem că are rost să vorbim despre filmele şi arta românească. Să putem să nu mai avem impresia că toate astea sunt nişte găinării estetice şi sociale.

Faceti ceva cu poezia voastra realizat de Mihail VAKULOVSKI - Răzvan, de cînd eşti redactor şef la revista „Cuvîntul” ai organizat cîteva conferinţe şi la Chişinău. Ce ştiai înainte de asta despre Chişinău? Cum ţi-a părut Chişinăul, vizitîndu-l (era acelaşi din... citite-auzite?)? Cum au fost conferinţele? - M-am bucurat de ocazia pe care am avut-o atunci. Era iarna si mi s-a spus ca de fapt Chisinaul este un oras al verii. Nu pot decat sa-mi inchipui ce inseamna asta din moment ce chiar si atunci, la inceputul lunii decembrie, Chisinaul avea un farmec special, diferit de tot ceea ce inseamna Timisoara ori Sibiu sau orase ca Londra ori Paris. Cred ca in seara in care am ajuns la Chisinau, impreuna cu Gheorghe Craciun si Cosmin Perta am vazut parcul din fata hotelului la care eram cazati. Pana atunci problemele pe care le-am avut pe aeroport, greutatea cu care am reusit sa-i explicam taximetristului ce inseamna chitanta nu aveau nimic special. Dar Parcul cu alei strajuite de statui ale scriitorilor, oamenii care se plimbau incet, si relaxarea care era schimbata brusc in crispare atunci cand ajungeai sa discuti probleme importante erau o marca a oamenilor din Chisinau. Inainte sa ajung la Chisinau stiam ca sunt acolo o multime de scriitori tineri si mai putin tineri care au ceva de spus intr-un fel intru totul personal. Dupa ce am fost la Chisinau stiu ca in aerul Chisinaului toate lucrurile capata o intensitate diferita de cea pe care o au atunci cand le citesc acasa. Totul e mai urgent si totodata plin de o caldura incredibil de umana la Chisinau. Mi-a fost teama ca publicul o sa se piarda in reprosuri si deplangeri legate de situatia culturii din Chisinau (cultura are „talentul” asta special de a fi in criza tot timpul). Ajunsi acolo am constatat ca, dimpotriva, Doar la Timisoara am mai


18

avut senzatia unei orientari atat de sigure si bine precizate critic fata de mizele culturale contemporane ca in Chisinau. - Cum îţi par scriitorii basarabeni? Ce scriitori basarabeni ai recomanda unui tînăr cititor din altă ţară? - Fara sa respir as recomanda piesele lui Dumitru Crudu si pe cele ale Nicoletei Esinencu. Ceea ce au facut ei cu documentare serioasa si interviuri in diferite medii cred ca ofera o gura de aer proaspat literaturii de oriunde. As fi recomandat Alexandru Vakulovski dar e asa de greu sa explici de ce este el basarabean incat pe Vakulovski il recomand atunci cand vine vorba despre literatura romana in general. De fapt daca stau sa ma gandesc, la Salonul de carte de la Paris „Cafana..” lui Crudu si a Nicoletei tot ca reprezentative pentru literatura romana le-am recomandat. Nu vreau sa jignesc pe nimeni dar cred ca de multa vreme (cam de pe cand scria A.E. Baconski) nu a mai fost vazuta Basarabia ca un spatiu de referinta pentru noutatea si viabilitatea limbajului literar propus. Dar Baconski insusi era mai rar asociat cu Basarabia (poate politica vremii a avut rolul ei). - Deşi eşti implicat în multe acţiuni culturale (pe lîngă „Cuvîntul”, dar şi cenaclurile - de la Club A, de la Litere etc.), eşti considerat în primul rînd poet, nu invers, cum se întîmplă de obicei. Cum ai reuşit să ai o astfel de imagine? - Imi pare bine ca spui asta, poezia e pana la urma obiectul meu principal de activitate. De unde ma uit eu, in schimb, lucrurile nu sunt chiar asa cum imi doream. Pe de o parte pentru ca presa din Romania este plina de poeti ratati care trebuie sa isi castige painea intr-un fel si atunci defuleaza la greu. Este greu ca poet sa iti creezi o identitate care sa nu se confunde cu acest ciseu. O vreme am semnat cu al doilea prenume (Cosmin) in presa si cu primul in literatura (Razvan) tocmai pentru a nu se face suprapunerea. Cu toate ca ma simt flatat de ceea ce spui in legatura cu faptul ca sunt cunoscut in primul rand ca poet, stiu ca mai sunt multe de facut pana cand poetul nu o sa mai fie vazut ca un om incapabil, pe care nu prea te poti baza. De fapt imi place sa constat ca de cativa ani, incepe sa se intaimple ceva cu poezia de la noi. Uite, momentul imediat urmator pentru mine va fi cu un logo pentru corpuri romanesti:”Faceti ceva cu poezia voastra!”

superficialitatea legendei -o categorie estetică2004

3.

Numai ceea ce depăşeşte aşteptările atent construite în prealabil reuşeşte să dizolve tot restul instaurând raportul pe care îl numim frumuseţe

Însăşi neîncrederea cu care este investit orice fapt (când spun fapt, spun fapt relatat, deci relatarea) funcţionează ca un dispoyitiv de amortizare a valorizării ipocrite pe care o solicită în primă instanţă orice element realizat ca suspect de frumuseţe


19

Neîncrederea are ca limită ultimă autoreferinţa şi amortizarea acestui gest la rândul său Cunoaştem prin sisteme de simboluri Simţim prin sisteme de senzaţii Reţinem prin corelări ale acestor sisteme Frumosul pentru Platon era: „o lucrare statornică şi bine aarmonizată”. Persistenţa fericită Tradiţia este ineficace în utilizarea insistentă a suprafeţelor ca justificare. Sincopa funcţională a acestei deprinderi este cunoscută sub numele de ipocrizie. 4.

Legendele sunt forme

Capacitatea de seducţie a unei legende este direct proporţională cu eficacitatea figurilor de stil din naraţiunea care îi corespunde respectivei legende Eficacitatea dramei mitice este rezultatul unei situaţii de echilibru cinetic rezultat la nivelul elementelor folosite, în urma combinării acestor elemente sub o anumită presiune narativă. Scandalul Watergate este fantasma mitică a modernităţii. Referinţă politică, filosofică, erotică; un om care află adevărul minţind Tom şi Jerry sunt Marx şi Engels ai părinţilor noştri. Pentru mine şi unii şi alţii sunt fraţii Marx Am lăsat baltă „tirania inovaţiei” (treaba ei) şi ne-am jucat în hainele rămase în pod de la străbunici. Seara târziu ne dezbrăcăm şi facem duş, scoatem prezervativele noi şi în asta credeam „Mulţi oameni apreciază exprimarea unei emoţii sincere în versuri, există şi un număr mai mic de persoane care sunt în stare să aprecieze perfecţiunea tehnică. Dar foarte puţini realizează când este vorba despre exprimarea unei emoţii semnificative, a unei emoţii care trăieşte în poem nu în istoria personală a poetului” T.S.Eliot – în poem şi în istoria personală a poetului (n.n.) Corpurile, aşa cum sunt ele văzute în fizică, există ca rezultat (şi ca origine) a forţelor care le manifestă şi pe care ele le manifestă. 3. Orice operă –artistică-literară-existenţială- este cunoscută printr-un limbaj-o formă ipocrită- acesta este corpul românesc 3.1 Tocmai aberaţia funcţională de a reda altceva decât simpla prezenţă prilejuieşte comunicarea operei pentru această formă-conţinut care este corpul românesc


20

3.2 Comunicarea funcţionează în forma aberantă a principiului identităţii „A este A” şi nu „A este egal cu A”. Chiar dacă este imposibil să existe doi A, corpul românesc este elementul prin care se acceptă această virtualitate. S-ar numi falsă empatie 3.3 Falsă Roma, Micul Paris, Identitate aberantă sunt punctele de bază pe care a fost constituită comunicarea poetică. Simbolurile oferă un supliment de ipocrizie comprehensivă. Ca orice stupefiant, [simbolul], în caz de exces duce la intoxicarea lentă a organismului 3.4 Organismul este artificial dacă ne gândim la evoluţia speciilor şi natural când ne limităm la prezent. Acesta este un corp românesc. Ce este autentic? Semnătura, povestea, istoria, sinceritatea, adevărul- vroiam doar să vă fac să rîdeţi. Între fals şi autentic diferenţa este doar de consistenţă (aderenţă)- nu pot să ocupe acelaşi loc două corpuri în acelaşi timp. Unul dintre ele este fals- ori sunt un singur corp 3.5 O operă este în acelaşi timp un obiect cu care se interacţionează şi un subiect care interacţionează. Acest „în acelaşi timp” este corpul românesc-ipocrit şi sincer totodată. În acelaşi fel este consumatorul 3.6 „Conştiinţa umană tinde mereu către un limbaj şi chiar către un stil. A căpăta conştiinţă înseamnă a căpăta formă.” Henry Focillon 3.7 Citesc la masă, în pat, pe stradă văd tot ce am citit, aud tot ce am citit fut ce am citit şi atunci când tac înseamnă că sunt prezent. Dacă înseamnă, atunci deja nu mai sunt acolo şi lumea poate să se sfărâme sau să capete consistenţa luminii după cum articulez cuvintele

Mă cheamă http://corpuriromanesti.blogspot.com (revista pana mea, 2007) Blogul meu este „corpuri romanesti”. Este blog-ul personal pentru că în postură de jurnalist postez pe blogul meu de la Cuvântul. Înapoi la „Corpuri”: Îmi este ciudă că nu reuşesc să îl ordonez cum mi-aş dori aşa că, până o să mă prind ce şi cum, mă văd nevoit să despart uşor uşor categoriile pe care mă interesează să le acopăr acolo. Mai întâi lucruri personale despre poezie, apoi poezie care apare în cele mai neaşteptate locuri (îmi amintesc că am postat la un moment dat un film cu un puşti care jongla cu o minge, mi se păruse foarte poetic). Punctul doi ar fi agenda poetică. Pe blog îmi este foarte la îndemână să testez texte în lucru (în special teoretice) ca să aflu dacă sunt destul de clare. E adevărat că trebuie să mă limitez la fragmente scurte (aşa cum cere respiraţia cititorului de blog) dar treptat am început să îmi obişnuiesc cititorii de blog cu accentul pus pe concept. De la o vreme s-au înmulţit comentariile, întrebările şi discuţiile din subsolul postărilor mele. De multe ori întrebările sunt personale despre Răzvan Ţupa dar majoritatea celor pe care îi citesc acolo fără să îi cunosc sunt deja în joc: blogul


21

este mai degrabă despre corpuri româneşti şi mai puţin despre cineva pe care îl cheamă Ţupa.


corpuri romanesti