Prefață
Rănile trecutului: Indiferență și vindecare „Pentru mine, indiferența este epitomul răului. Opusul iubirii nu este ura, ci indiferența. Opusul artei nu este urâțenia, ci indiferența. Opusul credinței, nu este erezia, ci indiferența.” (Elie Wiesel)1 În fața istoriei, secolul al XXI-lea ar trebui să fie secolul mântuirii posttraumatice, al refacerii conștiinței colective, traumatizate de propriul destin zguduitor. Cel mai mare colportor al înfierării, dar nu și unicul, cel mai crunt și nemilos călău din câți au existat vreodată, care a condus către seismul civilizației umane, s-a înfățișat sub forma indiferenței. Ce este indiferența, coordonata existențială ce pustiește conștiința colectivă? Scriitorul argentinian José Ortega y Gasset a vorbit despre „omul mediu” ca masă umană: „Masa nimicește tot ceea ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândește ca toată lumea riscă să fie eliminat”.2 Indiferența capătă așadar forma unui asasinat virtual colectiv. Este o barbarie contemporană care și-a câștigat statutul de act de identitate într-o lume în care Don Quijote și Sancho Panza au fost demult arși pe rug. Paradoxul existențial este acela de a te sustrage ca ființă rațională de la normalitatea indiferenței pentru a denunța tirania socială, așa cum a procedat Socrate când a făcut apologia democrației.3 Și cât de scump a plătit apoi pentru aceasta! Valențe ale indiferenței. Ca realitate și concept, iată câteva sensuri ce i s-ar putea atribui indiferenței în dimensiunea ei metafizică: 1.
Indiferența comunitară. Omul, ca ființă socială, pierde din vedere „personalismul comunitar”, al lui Emmanuel Mounier, sensul etic al existenței comunitare, al demnității și al umanității lumii.4 Indiferența comunitară se manifestă cel mai echivoc prin respingerea cunoașterii celuilalt, a teologiei prieteniei, cum ar fi spus Pavel Florenski.5 Omul nu mai poate fi astfel descoperit în lumina propriului adevăr, adică în lumina propriei autenticități. Oamenii trăiesc împreună, dar adulează exilul în egoism individual.
2.
Indiferența față de propriul sine. Omul, cu apetența lui către eul personal, pervertit de la puritatea inițială din cauza scopurilor proprii ce-i umbresc
1 US News & World Report (1986). 2 José Ortega y Gasset, Revolta maselor. 3 Platon, Republica (ANTET, 2010, Cartea a VI-a). 4 Emmanuel Mounier, Personalism (limba engleză). 5 Pavel Florenski, Stâlpul și temelia adevărului (Polirom, 1999).