Pentru mine, Silvia Chicoş a fost un reper

Aşa aţi descoperit, bănuiesc, lumea poveştilor, cu minunatele ei personaje, multora dintre ele, peste ani, urmând să le daţi viaţă pe scena Teatrului Ion Creangă. Este adevărat, cărțile mi-au deschis ochii spre această lume, dar mai era și radioul. Cu el a început interesul meu pentru teatru. Am ascultat nenumărate piese de teatru radiofonic, mai ales piese pentru copii. În astfel de piese am descoperit-o pe Silvia Chicoș. Nu-mi venea să cred că vocea de copil care mă încânta era a unei doamne. O ascultam fermecată și cu drag în „Aventurile lui Cipollino”, „David Copperfield”, „Prinț și cerșetor”.

V-aţi gândit vreo clipă atunci că veţi face acelaşi lucru? Nicidecum. Nu aveam de unde să știu la vremea aceea că peste niște ani o să ajung să fac și eu același lucru, să interpretez în fața microfonului roluri de copii. Şi asta decenii la rând. Cum era să-mi închipui, ascultând-o la cincisprezece ani pe Silvia Chicoș interpretându-l magistral pe David Copperfield, că peste treizeci de ani o să joc și eu același rol pe scena Teatrului Ion Creangă?!

Alexandrina Halic

Silvia Chicoș a fost copilul teribil al teatrului radiofonic din acea perioadă. A încântat generații de copii, și nu numai, cu vocea ei, dând viață unor personaje celebre din literatura pentru copii. A interpretat zeci și zeci de roluri, dacă nu sute, glasul ei cristalin fiind recunoscut imediat ce ieșea din cutia fermecată, care era radioul.

Alexandrina Halic

Silvia Chicoș, Teatrul Național Radiofonic pentru copii. Gianni Rodari, „Cipollino” (1961)

Aţi pomenit-o pe Silvia Chicoş, un nume foarte cunoscut în întreaga ţară în anii ’50-’60 ai secolului trecut. Poate şi mai târziu. Astăzi însă, din păcate, numele ei nu mai spune aproape nimic multora dintre contemporanii noştri. Silvia Chicoș a fost copilul teribil al teatrului radiofonic din perioada pe care ai amintit-o. A încântat generații de copii, și nu numai, cu vocea ei, dând viață unor personaje celebre din literatura pentru copii. A fost copilul de pe maidan, dar a fost și prinț, a fost fetiță, dar a fost și băiețel, a fost Nică a Petrei, dar a fost și David Copperfield. A interpretat zeci și zeci de roluri, dacă nu sute, glasul ei cristalin fiind recunoscut imediat ce ieșea din cutia fermecată, care era radioul.

Ţin oare bine minte că Silvia Chicoş a interpretat şi un dublu rol într-o piesă care a făcut carieră la Radio? Da, în capodopera lui Mark Twain „Prinț și cerșetor”, unde era și Tom, și Edward, Prinț de Wales. O notabilă performanță artistică, și asta cu atât mai mult cu cât ascultătorul trebuia să deosebească cele două personaje. Dacă pe scenă, de pildă, lucrul acesta era ușor de realizat, la Radio, unde actorul lucrează doar cu vocea, lucrurile se complică. Or, Silvia Chicoș a reușit din plin acest lucru.

Se spune că Silvia Chicoş ar fi fost descoperită de Birlic. Așa știu și eu. Era fiica unui recuziter, dacă nu mă înșel, dintr-un teatru unde juca Grigore Vasiliu Birlic. Îl chema Cocoș, iar Birlic a considerat că pentru scenă numele Chicoș sună mult mai bine. Așa a apărut Silvia Chicoș, pe care tot Birlic a dus-o să joace rolul lui Decebal din „Titanic vals”, de Tudor Mușatescu.

Îmi amintesc că în copilărie ascultam la radio destul de des în emisiunile pentru copii şi cântece interpretate de Silvia Chicoş. Un şlagăr celebru era „La revedere, tabără dragă”. O, da… Dar mai erau, dacă-ți aduci aminte, și „Micul fotograf” sau „Chimistul amator”…

28

De acestea nu-mi amintesc, dar îmi amintesc în schimb de un alt cântecel foarte nostim:

„Cu vaporaşul Vacanţa, Am pornit pe trei luni înspre larg, Am numit pânza mare Speranţa Şi-am înălţat-o sus, sus pe catarg”… Vaporașul Vacanța… Doamne, câți ani au trecut!

În ceea ce mă priveşte, mult, mult mai târziu, aveam să aflu că minunata voce care ne-a încântat copilăria era a unei persoane suferinde, practic a unei persoane infirme. Ştirile nu circulau atunci cum circulă azi. Într-adevăr, actrița suferea de o afecțiune la coloana vertebrală provocată de o boală cumplită. Lucrul acesta o împiedica să joace și pe scenă. Adeseori, la Radio, în timpul înregistrării stătea într-un cărucior, pentru că-i era foarte greu să stea mult în picioare.

Dumneavoastră aţi jucat alături de Silvia Chicoş? Am jucat în piesa cu care mi-am dat Examenul de Stat la sfârșitul facultății.

Despre ce piesă este vorba? „Misterul cizmei” se numea piesa, scrisă de Hans Albert Pederzani. Era o piesă antinazistă, în care doamna Silvia Chicoș era o portăreasă mucalită și simpatică pe care o chema Madame Karenke. În piesa asta fusese invitată să joace și Adela Mărculescu, proaspătă absolventă de Institut.

Cu care v-aţi reîntâlnit de curând pe scenă după aproape şaizeci de ani… Da, în „Arsenic și dantelă veche”, de Joseph Kesselring, în regia lui Şerban Puiu.

Alexandrina Halic

O să mai vorbim despre asta. Revenind la Silvia Chicoş, în ce aţi mai jucat împreună? Am jucat apoi într-un spectacol de revistă pentru copii care se numea „Salut voios”. Spectacolul acesta era un omagiu adus Silviei Chicoș, care era destul de bolnavă și se deplasa foarte greu. De aceea regizorul a imaginat un fel de ecran TV pe scenă, pe care, dintr-un colț, apărea Silvia Chicoș, sprijinindu-se, desigur, dar lucrul acesta nu se prea vedea.

Dumneavoastră ce rol interpretaţi în piesa aceea? Eram un pionier și aveam două sau trei secvențe în spectacol.

Silvia Chicoş a lucrat mult cu regizorul Titi Acs, un regizor foarte în vogă la Televiziune, şi nu numai, prin anii ’60. Da, el i-a și compus, de altfel, multe din cântecele pe care le-a interpretat cu atâta farmec și cu atât de mult succes la radio. Versurile, pe care văd că nici tu nu le-ai uitat, erau scrise de Octav Pancu Iași, un foarte talentat autor de literatură pentru copii. Silvia Chicoș și Titi Acs au trăit și o frumoasă poveste de dragoste care, din păcate, i-a adus actriței multă suferință, dar cu toate astea a rămas mereu un om foarte tonic, plin de viață.

În Radio aţi jucat împreună cu Silvia Chicoş? În multe dintre emisiunile pe care le-am făcut la Radio am avut șansa să-i fiu alături și Silviei Chicoș.

Cum o păstraţi în amintire pe această actriţă, din păcate, aproape uitată? Pentru mine, Silvia Chicoș a fost un reper. A fost un om minunat, peste măsură de generos, cu un tonus bun, în ciuda problemelor de sănătate pe care le avea. De multe ori, ea era cea care ne încuraja pe noi, cei din jurul ei. Avea umor. Era un om inteligent. Ce să-ți spun? A fost o fericire că am cunoscut-o… A fost o mare actriță și trebuie subliniat faptul că o bună parte din istoria teatrului pentru copii la Radio se identifică, indiscutabil, cu numele ei.

Afișul spectacolului Salut voios, cu Silvia Chicoș și Alexandrina Halic, regia Ion Lucian

Ne-am abătut de la discuţia noastră. Şi bine am făcut, pentru că am retrăit dragi şi duioase amintiri legate de această minunată şi specială actriţă. Aş vrea să-ţi mai spun că la radio ascultam nu doar piese pentru copii, ci şi piese pentru cei mari. Ajunsesem să recunosc vocile multor actori celebri din acea vreme, şi nu bănuiam că viaţa mă va aduce în faţa microfonului alături de unii dintre ei. Mă refer la Radu Beligan, Eugenia Popovici, Fory Etterle sau Clody Berthola.

Alexandrina Halic

Alexandrina Halic, studentă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (1961)

Mama mi-a fost alături în pasiunea mea pentru teatru

Cu teatrul pe scenă, ca spectator, când şi cum v-aţi întâlnit? La Bocșa exista un club, un fel de centru cultural al localității, care avea o sală de spectacole destul de mare unde, de câteva ori pe săptămână, se făceau proiecții de film. Tot acolo era și o bibliotecă publică destul de bine garnisită la care, ți-am spus, mama mă înscrisese. Viața culturală a orașului era destul de săracă. Pe lângă spectacolele pe care le dădea din când în când un cor bărbătesc, foarte bun altfel, pregătit cu profesionalism de un om foarte inimos și priceput, care avea în repertoriu atât muzică clasică – ca o paranteză, atunci am ascultat prima oară pe viu celebrele coruri din operele verdiene, pe care le auzisem doar la radio –, cât și muzică tradițională românească. Pe lângă spectacolele susținute de acest cor mai aveam parte, din când în când, și de turneele Operei din Timișoara și ale teatrelor din Reșița și Timișoara.

Probabil de aceste turnee se leagă şi primul spectacol de teatru pe care l-aţi văzut. Așa este. Îmi amintesc cu drag de prima piesă de teatru văzută…

Care, vă mai amintiţi cum se chema? O, da! Se numea „Floricica purpurie”, o feerie după un basm rusesc jucată de actorii teatrului din Reșița. Tot la clubul din Bocșa am mai văzut și „Nora” lui Ibsen, neștiind că peste ani voi juca la Teatrul de Tineret și Copii cu interpreta de atunci a Norei,

Alexandrina Halic

actrița Natalia Arsene, venită în turneu la Bocșa. Cred că mama vedea și simțea bucuria cu care ascultam teatru și mergeam la teatru atunci când veneau trupe în oraș și mi-a fost mereu alături în pasiunea mea.

Cum era mama dumneavoastră? Am avut o mamă blândă, iubitoare și bună. Ne-a crescut singură, pe mine și pe sora mea. Acum îmi dau seama că nu i-a fost deloc ușor. Au fost multe lipsuri, dar le-a biruit pe toate cu dragostea ei. Nu s-a zgârcit niciodată să spună cât ne iubește. Mie îmi spunea: „Ești ziua mea de Duminică”. Privind în urmă, mă gândesc că poate de multe ori a fost prea îngăduitoare.

Nu-mi pot imagina că i-aţi fi făcut probleme… Sora mea și cu mine am fost copii buni și chiar nu i-am făcut probleme. Mai târziu, poate, după ce am ajuns oameni în toată firea, unele dintre alegerile mele au mâhnit-o. Dar nu m-a judecat. A încercat să mă înțeleagă și a continuat să mă iubească la fel de mult. Acum îmi pare rău că în unele situații, ce atunci păreau fără importanță, n-a fost mai fermă.

De pildă, când? Când a văzut că mi-e frică de apă, m-a lăsat în voia mea și nu m-a îndemnat să învăț să înot. Ea înota foarte bine, iar ardeleancă fiind, toată copilăria s-a scăldat în Criș. Apoi, nu a insistat să învăț să merg pe bicicletă. La rugămințile mele, m-a scutit de multe ori de la orele de sport. Acum regret că nu am încercat bucuriile acestea. Ar fi trebuit să le cunosc de mică, unele dintre ele mi-ar fi folosit mai târziu în profesie.

Să revenim la eleva Alexandrina Halic. Despre școala primară ți-am vorbit, în gimnaziu nu a fost nimic deosebit, iar despre anii de școală care au urmat pot să-ți spun că am făcut parte din prima promoție care a terminat liceul cu unsprezece clase. Până atunci, examenul de maturitate se dădea după clasa a zecea.

Model sovietic, aşadar. Cum după același model, în primii mei ani de școală, notările se făceau de la 1 la 5. Făceam patru ore de limbă și literatură română pe săptămână și tot atâtea de limba rusă.

Exista pe atunci o aversiune pentru această limbă, pe care unii o păstrează şi azi. Din cauza conjuncturii politice, și cei mari aveau aversiune pentru limba rusă, dar mie mi-a plăcut și am învățat-o destul de bine. Îmi plăcea pentru că aveam o profesoară foarte bună și înțeleaptă care căuta să ne facă să înțelegem că orice limbă străină învățată înseamnă un act de cultură.

Vă mărturisesc că şi mie mi-ar fi plăcut să învăţ limba rusă. Sigur că nu m-a oprit nimeni, dar cum nu am făcut deloc în şcoală această limbă, a fost destul de greu să mă apuc. Au fost câteva încercări, dar am renunţat. Păcat! În limba rusă au scris Tolstoi și Cehov, Gogol și Dostoievski, Pușkin și Lermontov…

La asta mă gândesc adesea. Dacă în româneşte sună cum sună, oare cum or fi sunând în original paginile scriitorilor pe care i-aţi amintit şi ale altor mari scriitori ruşi? Fără îndoială că este altceva.

Dacă fac rapid un calcul în minte, cred că aţi făcut parte din categoria elevilor care au „beneficiat” de mai multe reforme pe timpul şcolii. Exact. Prin clasa a cincea am învățat o nouă ortografie a limbii române, iar în liceu s-a făcut împărțirea în real și uman, astfel că singurul liceu din Bocșa a devenit real.

Alexandrina Halic

Profil în care vă regăseaţi? Nicidecum. Mi-aș fi dorit cealaltă specializare, pentru că deja mă bătea gândul să încerc la Facultatea de Teatru, iar în cazul că aș fi avut un eșec, să dau la Filologie. Pentru asta însă trebuia să mă pregătesc serios.

Ori, la „real”? N-am avut ce face. Patru ani de zile am învățat cam fără convingere și aproape fără pic de tragere de inimă matematică, fizică, biologie, chimie și, în același timp, cu mare plăcere limba română, limba latină, limba franceză…

Liceul în ce an l-aţi terminat? În 1959.

Şi? În acel an, toamna, împlineam optsprezece ani. Terminasem, cum ți-am spus, liceul și mă pregăteam pentru facultate. Gândul mă bătea să dau la Teatru, dar mă pregăteam în același timp și pentru Filologie.