Stagiul la Teatrul din Botoşani, o perioadă fericită din viaţa mea

În fața Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani (1963)

Mi-aţi spus că imediat după absolvirea Institutului aţi ajuns, pentru o perioadă de stagiu, la Teatrul Mihai Eminescu, din Botoşani. Ce a însemnat pentru dumneavoastră ca actriţă această perioadă? În acea vreme, perioada de stagiu era de trei ani, dar erau și situații în care se putea limita la un singur an. Atât am stat și eu la Botoșani, un an, stagiunea 1963-1964. Ce a însemnat pentru mine această perioadă? A fost o perioadă fericită din viața mea. Ion Şahighian venise să pună în scenă „Apus de soare”, în decorurile lui Mircea Marosin, mie, așa cum îmi promisese, dându-mi rolul Oanei.

Aţi părăsit Bucureştiul, aţi părăsit un teatru profesionist din Capitală în care părea că v-aţi găsit locul. Trecerea la Teatrul din Botoşani nu a fost prea bruscă? Botoșănenii veneau la teatru cu drag, iar piesa lui Delavrancea era una din favoritele publicului. Colectivul Teatrului m-a primit cu bunăvoință și simpatie, iar rolul Oanei a venit cum nu se putea mai bine pentru că mă suprapuneam într-un fel lui. Chiar eram strigată „duducă Oana”. Tot în acea perioadă am aflat că vreo două fetițe născute în anul acela au fost botezate Oana, în cinstea personajului îndrăgit.

Alexandrina Halic

81

În fişa dumneavoastră de creaţie am văzut că la Botoşani aţi jucat şi sub direcţia de scenă a lui Val Mugur, tatăl lui Vlad Mugur. Da, în toamna anului 1963 am fost distribuită în „Titanic vals” nu într-un singur rol, cum era de așteptat…

Cel al lui Decebal, fireşte. Ci în două. A fost hotărârea regizorului Val Mugur, care mi-a spus: „De ce să nu încerci și altceva, nu numai roluri de copii?”

82

O parte din distribuția spectacolului Titanic Vals de la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani (1963): Corneliu Revent, Elena Gheorghiu, Nutzi Pantazi, Alexandrina Halic, Sică Stănescu și Mirela Frunzetti

Alexandrina Halic și Mirela Frunzetti în spectacolul Titanic Vals

Alexandrina Halic alături de partenerele sale de scenă în spectacolul Titanic Vals

Şi în ce rol v-a mai distribuit? Așa am ajuns să o joc și pe Gena, fiica cea mare a lui Spirache Necșulescu. A fost un act de curaj din partea mea. Aveam atunci douăzeci și doi de ani și nu mai jucasem până atunci un personaj matur. Ca fapt divers îți spun că sora mea mai mică din piesă, Miza, trecuse binișor de treizeci de ani, mă întrecuse cu vreo două capete în înălțime și câteva kilograme în greutate.

Alexandrina Halic

83

Alexandrina Halic la repetiții pentru spectacolul Apus de Soare (1963) – la Cetate, Suceava

Rezultatul? N-a fost un dezastru, așa cum ai bănui, ba dimpotrivă, m-am simțit foarte bine în rolul blândei și discretei Gena. Spectacolul a fost unul agreabil și bine primit de public. Scenografia era semnată de pictorul botoșănean Constantin Piliuță. Fac o paranteză – am avut onoarea să petrec revelionul 1964 în casa părinților lui, primită cu mare generozitate de toată familia reunită.

Pe Spirache cine îl juca în montarea lui Val Mugur de la Botoşani? Corneliu Revent, iar Dacia era Nutzi Pantazi, o fostă vedetă a teatrului de revistă, una dintre stelele de la Cărăbușul de altădată, alături de Lisette Verea, Elena Zamora, Lizica Petrescu sau Lulu Savu, care au avut mari succese în spectacolele lui Constantin Tănase.

Ştiţi cum ajunsese Nutzi Pantazi la Botoşani? Venise să-și completeze anii de pensie, din câte știu eu.

Mai păstra ceva din frumuseţea şi gloria de altădată? Era o persoană vulcanică, o persoană cu mult haz, care ne impresiona cu vitalitatea și plăcerea cu care își povestea viața, destul de tumultuoasă, de altfel.

Aţi jucat şi într-un spectacol Goldoni la Botoşani? Am jucat rolul Lisaura în „Cafeneaua”, pus în scenă de Corneliu Revent, în scenografia Emiliei Jivanov, tânără și talentată artistă, aflată atunci la început de drum, răsplătită mai târziu, în anul 2000, cu premiul UNITER pentru întreaga activitate.

La Botoşani, unde locuiaţi? Locuiam împreună cu talentata mea colegă de facultate Amelia Kreutzer, și ea repartizată la Botoșani, într-o cabină a teatrului.

Alexandrina Halic

85

Probabil nu prea confortabil… N-aș spune. Cabina era destul de spațioasă, avea și o sală de baie. Este adevărat că în rest nu prea aveam de niciunele. Dormeam pe un pat tare de lemn, de la recuzită, dar eram foarte tinere atunci și lucrurile acestea contau atât de puțin! Mi-aduc aminte din acea perioadă și de „mamaia” Ţibuleac, cabiniera noastră, care ne gătea pe un reșou delicioase bucate moldovenești. Ce papanași știa să facă! Şi vreau să-ți mai spun ceva. În toamna de după absolvirea Institutului, colegii mei de an, băieți, și-au făcut stagiul militar la Botoșani. Așa s-a nimerit. Ştiau că eu și Amelia Kreutzer locuiam în Teatru. Ştiau și pe ce parte a clădirii este fereastra cabinei noastre. Dimineața, în zori, când noi dormeam mai bine, în drumul lor spre locul de instrucție, treceau pe sub fereastra noastră, băteau apăsat pasul de defilare și ne salutau soldățește. Era șarja lor prietenească în semn de prețuire.

86

Alexandrina Halic alături de „mamaia” Țibuleac, cabiniera de la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani (1963)

Alexandrina Halic alături de Emil Boroghină, la Botoșani

Veneau să vă vadă în spectacole? Veneau cu trupa la spectacole, iar noi ne bucuram de susținerea lor, între noi fie vorba, destul de zgomotoasă, din sală. O să-ți arăt o fotografie care stă și azi mărturie acelor întâmplări – eu, în costumul Oanei, și alături de mine cătana Emil Boroghină, drag coleg de facultate.

În cabina teatrului aţi locuit toată perioada petrecută la Botoşani? În partea a doua a stagiunii am primit o locuință „la comun” într-un bloc nou.

Alexandrina Halic

87

Era altceva, nu? Nu ne plăcea defel acolo. Ne lipsea spațiul „sacru” al Teatrului, locul unde coboram la repetiții și spectacole direct din cabina care pentru noi însemna „acasă”. Eram tânără, eram entuziastă, iar singura mea grijă era teatrul. Stăteam ore în șir la povești despre roluri, actori, filme, lecturi. Cumpăram în rate achitate la salariu sumedenie de cărți – ultimele noutăți aduse într-un stand chiar la Teatru. Când am plecat de la Botoșani, singura mea avere erau câțiva saci plini cu cărți, pe care le păstrez și acum.

88

Alexandrina Halic în spectacolul Apus de soare (1963)

În afara teatrului, Botoşaniul mai avea în acea vreme şi alte instituţii de cultură. Mai era o filarmonică. O dată pe săptămână asistam la concertele Filarmonicii de Stat, cu care împărțeam sala de spectacol. Erau programe interesante, aveau invitați de seamă, soliști și dirijori.

De pildă, pe cine aţi ascultat la Botoşani într-un astfel de concert? Au trecut atâția ani… Mi-l amintesc acum doar pe violonistul Ştefan Ruha. Am fost încântată să-l ascult „pe viu”, cum se spune.

Ce alte amintiri mai aveţi de la Botoşani? O, de neuitat sunt deplasările pe care le-am făcut. O dată pe săptămână jucam la Suceava, unde pe vremea aceea nu era o trupă permanentă, iar când ajungeam la Iași, era sărbătoare. În rest, băteam drumurile la Roma… Roma de lângă Botoșani, nu cea din Italia, la Leorda, la Dolhasca, la Rădăuți, Vatra Dornei sau Câmpulung Moldovenesc. Nu era ușor! Aveam un autobuz Tudor Vladimirescu cam hârbuit, scotea gaze și pe dinăuntru, nu numai pe afară. În anul acela am avut parte de o iarnă grea și lungă. A început în decembrie și în luna mai nu se topiseră grămezile de zăpadă murdară de pe marginea drumurilor. Dar nu mi-a păsat. Îmi plăcea să joc, îmi plăceau oamenii care umpleau până la refuz sălile de spectacol, în case de cultură de multe ori prost încălzite și prost luminate. Îmi plăceau pentru că ne respectau și prețuiau efortul pe care îl făceam ca să ajungem la ei, în locuri în care nu prea erau pe atunci televizoare și poate nici cinematografe.

Actorii povestesc adeseori despre întâmplări de tot felul din timpul turneelor. Dumneavoastră, Alexandrina Halic, aveţi o astfel de poveste? Chiar mai multe, dar o să-ți povestesc o întâmplare care are tâlcul ei. Îmi amintesc că, plecați din zori spre Vatra Dornei, unde trebuia să jucăm „Apus de soare”, ne-am înzăpezit pe drum. Am ieșit cu greu din nămeți și am ajuns la Casa de Cultură din stațiune aproape de ora zece seara. Spectatorii încă mai erau în sală, așteptându-ne de mai bine de trei ceasuri. I-am întrebat dacă mai vor să vadă piesa. Răspunsul a

Alexandrina Halic

89

fost „da!”, de două sute de ori „da”. Impresionați, ne-am mobilizat, am uitat de oboseală, am montat în grabă decorul, ne-am pus costumele și am jucat. Am terminat spectacolul la ora unu noaptea. Nu a părăsit nimeni sala până nu a căzut cortina la final. A fost fantastic!

Din ce mi-aţi povestit, aţi avut un an plin la Botoşani. Așa este. Un an bun, un an frumos, cu satisfacții, în care am învățat multe.

Şi apoi? Se apropia vacanța de vară, încheiasem cu bine stagiunea la Botoșani și așteptam un semn de la București, sperând să pot relua în toamnă colaborarea la Teatrul pentru Copii, așa cum rămăsese stabilit. Până la plecarea în concediu însă, nu se întâmplase nimic. Abia în toamnă, la începutul noii stagiuni, am aflat de la secretara literară a Teatrului, Aurelia Căruțașu, că Ion Lucian trimisese o hârtie Teatrului din Botoșani, în care spunea că are nevoie de mine. Corneliu Revent o ascunsese bine într-un sertar, pentru că nu prea voia să mă lase să plec. În aceste condiții au început rugămințile, insistențele și, nu știu cum, în cele din urmă, l-am înduplecat pe Revent să-mi semneze plecarea. Așa că în toamna anului 1964 m-am întors la Teatrul de Tineret și Copii.

Ion Lucian făcea parte din elita teatrului românesc

Îmi spuneaţi cu alt prilej că la un moment dat aţi avut o triplă întâlnire care a marcat definitiv drumul dumneavoastră în teatru. Adevărat… Este vorba de primii pași pe o scenă profesionistă, de întâlnirea cu teatrul pentru copii și de întâlnirea cu Ion Lucian. Asta se întâmpla în toamna anului 1961. Era timpul în care mai multe teatre bucureștene își schimbau nu doar numele, ci și componența și intențiile repertoriale.

De pildă… Teatrul Tineretului devenea Teatrul de Comedie, sub conducerea lui Radu Beligan, Teatrul Armatei se transforma în Teatrul C.I. Nottara, iar Studioul Actorului de Film C.I. Nottara se numea de acum Teatrul de Tineret și Copii, cu două săli, una în Sărindar, pe strada Constantin Mille, iar cealaltă pe strada Eforie, unde era Cinemateca. Această din urmă sală era destinată majoritar spectacolelor pentru copii. Când am revenit la București de la Botoșani, secția de pe strada Eforie se mutase între timp în Piața Lahovari, în actualul sediu al Teatrului Ţăndărică. Până atunci, acolo funcționase Cinematograful Vasile Alecsandri. Spațiul nu avea niciun fel de amenajări, nici cabine, nici utilități, nici scenă, nici birouri, nimic. Nimic în afară de dorința și voința unui om de a-și împlini visul – un teatru pentru copii. Astfel, Ion Lucian își vedea împlinită o mai veche și statornică dorință a sa, aceea de a înființa

Alexandrina Halic

un teatru pentru cei mai tineri spectatori. Şi iată că s-au împlinit cincizeci și cinci de ani de când Teatrul de Tineret și Copii s-a împărțit în două: Teatrul Ion Creangă, cu Ion Lucian în fruntea lui, și Teatrul Mic, avându-l director pe Radu Penciulescu.

Şi, ajungând în acest punct al discuţiei noastre, vă propun să-mi povestiţi despre actorul Ion Lucian. Despre celelalte ipostaze ale personalităţii sale artistice, ceva mai încolo. Ştiţi cum a ajuns Ion Lucian să facă teatru? Maestrul ne povestea uneori despre cum, spre dezamăgirea părinților săi care-l vedeau inginer, a ajuns la teatru. Totul a început cu figurația pe scena Teatrului Național din București pentru a câștiga un ban în plus pentru familie care, la un moment dat, trecea printr-o situație financiară ceva mai delicată.

Asta, ştiţi când se întâmpla? Pe vremea când încă era elev la Liceul Matei Basarab. Deși era elev în ultimul an de liceu, a dat examen la Conservatorul Regal de Artă Dramatică și Muzică, unde a intrat cu brio.

Şi unde a avut profesori străluciţi, din câte ştiu: Maria Filotti, Ion Manolescu, Gheorghe Timică. Dar și pe marea actriță Marioara Voiculescu. Foarte apreciat de profesorii săi și încurajat de aceștia, a dat concurs, cu dispensă, ținea să precizeze întotdeauna când venea vorba, pentru ocuparea unui post de actor la Teatrul Național. Post pe care l-a și câștigat în condițiile unei foarte serioase concurențe.

Spre deosebire de alţi mari actori ai vremii, Ion Lucian nu a fost „fidel” scenei Naţionalului. Este adevărat. A jucat de-a lungul strălucitei sale cariere la Teatrul Alhambra, la Teatrul Municipal, la Teatrul Actorului de Film, la Teatrul de Comedie, printre ai cărui întemeietori s-a numărat alături de Radu Beligan.

Ion Lucian – actor, dramaturg, regizor și Director fondator al Teatrului Ion Creangă

Pe scenele acestor teatre a realizat zeci şi zeci de roluri, care l-au consacrat ca unul dintre actorii de primă mână, ca să spun aşa, pe parcursul a câtorva decenii, începând de la sfârşitul anilor ’40 din secolul trecut şi până când, practic, s-a retras de pe scenă. Actorul Ion Lucian făcea parte din elita teatrului românesc. A jucat roluri memorabile și a fost aplaudat nu doar pe scenele românești, ci și pe cele din străinătate.

Alexandrina Halic

Paleta interpretativă a maestrului Ion Lucian a fost una foarte diversificată, de la Tristan din „Câinele grădinarului”, de Lope de Vega, la Le Beau din „Cum vă place”, de Shakespeare, de la Remizierul din „Nebuna din Chaillot”, de Giraudoux – unde juca alături de doamna Bulandra –, la Jean din „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, de la Pantalone din „Slugă la doi stăpâni”, de Goldoni, la Trahanache din „O scrisoare pierdută”, de Caragiale, iar lista poate continua.

Ion Lucian (Ursulețul) alături de Mișu Andreescu (Vulpea) și Iepurașii în spectacolul

Cocoșelul

neascultător (1965)

Mi-l amintesc şi în rolul lui Kulîghin din „Trei surori”, în Vandergelder din „Peţitoarea”, ambele spectacole jucate pe scena Teatrului de Comedie, dar şi în multe spectacole de teatru sau divertisment la Televiziune. Cred că a fost unul dintre cei mai activi și prolifici actori din generația sa. Şi asta a fost bine și pentru dânsul, și pentru public. Dar, cred că știi, Ion Lucian nu a jucat doar în teatre din țară. A fost invitat să colaboreze și ca actor, și ca regizor la numeroase teatre din Italia, Japonia, Canada, Belgia, Statele Unite, Franța…

În Franţa i s-a şi jucat una dintre piesele sale dedicate copiilor, „Cocoşelul neascultător”, dacă nu mă înşel. La teatre din Paris și Rennes, dar și la teatre din Bruxelles sau Montreal. Această piesă a scris-o în foarte scurt timp, doar în câteva zile, la comanda doamnei Bulandra, care a și aprobat punerea ei în scenă la Teatrul Municipal. De altfel, piesa s-a jucat mult și cu mare succes în multe teatre din țară.

Aceasta nu a fost singura piesă scrisă de Ion Lucian, care s-a remarcat şi ca un foarte talentat autor dramatic. Nu, a scris destul de mult, și ce este important este că a scris piese care s-au bucurat de succes la public. Şi la cel tânăr, și la cel adult.

În câteva dintre piesele lui Ion Lucian aţi jucat şi dumneavoastră. Am jucat în „Cocoșelul neascultător, în „Snoave cu măști” și „Mușchetarii Măgăriei Sale”. În afara acestor piese a mai scris „Din cauza unui punct” – cred că aceasta a fost prima lui piesă –, o comedie jucată la mai multe teatre din București, dar și la Televiziune, „Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils”, „Drumul e liber”. Dar, cunoscând foarte bine limba franceză, a fost și un bun traducător din Molière, Feydeau și Labiche.

Alexandrina Halic

Alexandrina Halic și Luluca Bălălău în spectacolul

Cocoșelul neascultător

(1965)

Vorbind despre actorul Ion Lucian, nu putem omite rolurile sale din cinematografia românească. Şi în acest domeniu s-a dovedit a fi un profesionist.

În ceea ce mă priveşte, mi-l amintesc în „Doi vecini”, unde făcea un cuplu memorabil alături de Grigore Vasiliu Birlic, în „D’ale carnavalului”, unde, în rolul lui Nae Girimea, stârnea hohote de râs alături de Alexandru Giugaru şi Birlic, şi în „Titanic Vals”, cu acelaşi Birlic, dar şi cu Silvia Fulda, Coca Andronescu, Kitty Muşatescu, Lucian Dinu, Ion Dichiseanu, ca să amintesc doar câţiva actori dintr-o excelentă distribuţie. În afară de acestea a mai fost distribuit în „Două lumi și o dragoste”, filmul său de debut, o comedie „mobilizatoare”, finanțată de un industriaș din Timișoara, tatăl interpretei principale, Agi Polly.

96

Flyer pentru spectacolul

Cocoșelul neascultător

Despre care, vă mărturisesc sincer, nu am auzit. Era și greu, pentru că nu a făcut decât două filme, practic, necunoscute azi. Ion Lucian povestea că această Agi Polly era o femeie frumoasă și o foarte talentată dansatoare, care a fost sprijinită financiar de tatăl său să facă două filme, după care cariera ei de actriță de cinema s-a încheiat. Dar, revenind la filmele lui Ion Lucian, trebuie să mai amintesc „Mofturi 1900”, după schițe de Caragiale, „Viața învinge”, un film cu tematică, asemenea multora din anii ’50-’60, dar în care jucau George Vraca, Irina Răchițeanu, Fory Etterle, Grigore Vasiliu Birlic și alți mari actori ai vremii, „Roșia de un kilogram”, iar după 1989 „Medalia de onoare”.

98

Teatrul Ion Creangă, un vis împlinit

Vă propun acum să vorbim despre „ctitorul” Ion Lucian. Oo! Am atâtea să-ți spun despre asta!

În momentul în care a pus bazele Teatrului Ion Creangă, pe ce s-a bazat din punct de vedere actoricesc? A reușit să aducă alături de el un colectiv bun, format din actori talentați, interesați de genul acesta de spectacole și chiar hotărâți să facă față acestei provocări, care era teatrul pentru copii. A preluat, prin urmare, o parte însemnată din vechea trupă: Luluca Bălălău, Genoveva Preda, Magda Popovici, Natalia Arsene, despre care ți-am mai vorbit și care a lăsat să se odihnească costumul Norei lui Ibsen și a intrat fără complexe în cel de vulpe, spre deliciul micilor spectatori, Tatiana Popa, Ion Gheorghe Arcudeanu, Nicolae Luchian Botez, Gheorghe Vrânceanu, Cicerone Ionescu, Tudorel Popa, un actor interesant ca stil de joc, cultivat, dispus să încerce și partea regizorală.

Şi care, mi-amintesc, celor din generaţia mea ne-a încântat copilăria în rolul Magistrului Paganel dintr-un serial de televiziune de acum mai bine de o jumătate de secol, care se numea „Căpitanul Val-Vârtej”. În care făcea un cuplu fermecător cu actorul Nicolae Gărdescu, care-l interpreta pe Baronul Münchhausen, și cu Dem Savu, care era căpitanul „bătrânei carapace”.

Alexandrina Halic

Actori uitaţi, din păcate, azi. Îți fac o mărturisire. Nu de puține ori mi se întâmplă ca într-o împrejurare sau alta, vorbind despre teatru, despre actori, să constat că nume pe care eu le consider foarte importante, și am toate motivele să fac asta, din teatrul românesc nu spun nimic celor cu care vorbesc. Şi atunci, simt un soi de tristețe, de revoltă, nu față de cei care sunt în fața mea, ci față de un mers al lucrurilor nefiresc, care îi exclude aproape total din viața noastră pe cei care, până mai ieri, aduceau atâta bucurie în inimile spectatorilor care umpleau sălile de teatru ca să-i vadă și să se bucure de talentul lor.

De aceea, intenţia mea este ca şi în dialogul cu dumneavoastră să vă rog să evocaţi câteva nume ale marilor actori cu care aţi avut şansa să jucaţi. O fac cu mare plăcere ori de câte ori se ivește prilejul.

Începuserăţi mai devreme să-mi povestiţi despre trupa de actori pe care Ion Lucian o strângea în jurul lui pentru a pune bazele Teatrului Ion Creangă. În afară de sală şi actori, mai era nevoie de multe alte lucruri, nu? Ion Lucian și-a luat aliați scenografi importanți și inspirați ca Adriana Leonescu, Ion Mitrici și minunata Elena Simirad Munteanu. A convins compozitori înzestrați, și-i amintesc pe Radu Şerban, Vasile Veselovski și Aurel Giroveanu, să scrie muzică pentru spectacolele teatrului, adevărate șlagăre pentru copiii din vremea aceea. L-a convins, de asemenea, să intre în această aventură și pe regizorul și pedagogul Ion Cojar. Ei bine, toți acești oameni despre care ți-am vorbit au pus bazele Teatrului Ion Creangă.

Ion Lucian (Ursulețul) în spectacolul

Cocoșelul neascultător

(1965)

De ce credeţi că Ion Lucian îşi dorea atât de mult să înfiinţeze un teatru pentru copii? La urma urmelor, avea atâtea de făcut. Juca pe cele mai importante scene ale Capitalei, era distribuit în spectacole care au făcut istorie, era atât de iubit de publicul de teatru. Ce-şi putea dori mai mult un actor? Cred că Ion Lucian simțea cu toată ființa sa că are toate datele pentru un asemenea demers. Cocheta cu ideea încă de pe vremea când a scris și a pus în scenă la Teatrul Luciei Sturdza Bulandra prima versiune a piesei „Cocoșelul neascultător”, în care a și jucat. Era savuros în rolul ursului. Şi-a convins colegii de teatru să uite de Shakespeare, de Cehov și să treacă fără complexe la roluri de păsări și animale. Ion Lucian credea în rolul benefic al teatrului pentru copii, pe care-l considera egalul teatrelor pentru cei mari.

Alexandrina Halic

Practic, de când putem vorbi de Teatrul Ion Creangă? Din primăvara anului 1965, mai precis 4 mai 1965, când s-a dat un decret care prevedea oficial înființarea teatrului. Din acel moment nu mai era vorba doar despre o simplă sală destinată spectacolelor pentru copii, ci de un teatru de sine stătător, sub conducerea celui care l-a visat, l-a gândit, a luptat pentru înființarea lui, omul de teatru Ion Lucian.

Vă amintiţi care a fost primul spectacol care s-a jucat pe scena Teatrului Ion Creangă? După cum era de așteptat și după cum se și cuvenea, primul spectacol a fost o adaptare după o poveste care să amintească de numele Teatrului. „Harap Alb” a fost prima alegere. Iar alegerea aceasta s-a făcut dintr-un repertoriu gândit să trezească interesul copiilor, dar nu numai al lor. La Teatru erau bine-veniți și așteptați și părinți, și bunici, în general, toți cei care doreau să se întoarcă în lumea copilăriei.

Mă gândesc că după înfiinţarea Teatrului Ion Creangă a fost necesară o consolidare a trupei. Firește. De altfel, în perioada care a urmat, Ion Lucian a și făcut acest lucru. Trupa Teatrului s-a împlinit în așa fel încât să poată răspunde cerințelor pe care le impunea un teatru de profil. În timp, s-au adus în trupă actori noi, tineri talentați ca Şerban Cantacuzino, Anca Zamfirescu, Mihai Ioniță, Jeanine Stavarache, Daniela Anencov, Florina Luican, Lucian Muscurel, Mugur Arvunescu. S-a acționat, de asemenea, pentru găsirea unui repertoriu care să cuprindă atât povestea clasică, cât și dramaturgie contemporană.

Dacă dramatizări după poveşti clasice se puteau face relativ uşor, piese scrise anume pentru copii, din câte ştiu, nu prea erau atunci. Cel puţin în România. Ai dreptate. Puțini scriitori se arătau interesați de dramaturgia pentru copii. Unul dintre cei care au răspuns apelului făcut de Ion Lucian pentru a scrie piese pentru copii a fost Alecu Popovici. Așa au apărut în acei ani trei piese scrise special pentru Teatrul nostru: „Băiatul din banca a II-a”, „Poveste neterminată” și „Poveștile de aur”.

Grigore Gonța, Gabriela Vlad și Alexandrina Halic în spectacolul

Comoara din insula

piraților – Coperta Revistei Cutezătorii, nr. 165, 1970

Recenzie apărută în Revista Cutezătorii, nr. 165, 1970 – Spectacolul Comoara din insula piraților

Apropo de Alecu Popovici, documentându-mă pentru discuţia cu dumneavoastră am găsit un frumos portret pe care scriitorul Alecu Popovici i l-a făcut lui Ion Lucian:

„Aşa, cu ochi ca ai lui, ca nişte farfurioare de ceai, mi-i imaginam, în copilărie, pe dulăii din «Amnarul» lui Andersen. Ochi atotştiutori, exprimând, demonstrând, înduioşând, amuzând, o voce «unicat», o eleganţă scenică de «veche gardă», o precizie a compoziţiei, de o tehnică ireproşabilă. Ironic, dar şi «melo», violent şi sarcastic, Ion Lucian e unul din actorii cei mai interesanţi, mai complecşi, mai moderni în disponibilităţile sale artistice.”

Foarte frumos…

Mă bucur că v-a plăcut. Revin la discuţia noastră. Cred că Ion Lucian avea un talent special în a-şi atrage colaboratori de calitate, împreună cu care să împlinească ceea ce îşi propusese. Pentru că îl prețuiau și îl respectau, i-au stat alături, în afară de cei pe care i-am amintit deja, compozitorul Florentin Delmar, coregrafii Victor Vlase și Theodor Vasilescu, dar și actori cunoscuți din alte teatre pe care i-a convins să joace roluri importante pe scena din Piața Lahovari, care au adus un plus de valoare spectacolelor și, firește, un interes sporit din partea publicului. Actori importanți ca Septimiu Sever, Marcel Anghelescu, Sandina Stan, Ion Pavlescu, Ion Caramitru, Valeria Seciu, Adrian Pintea, Grigore Gonța…

Vorbiţi-mi acum despre Ion Lucian, Directorul de Teatru. Şi în această calitate era un profesionist. Se impunea nu doar prin talentul său, ci și prin respectul pe care îl avea față de instituția pe care o conducea și mai ales față de public.

Alexandrina Halic

Iertaţi întrebarea: chiar dacă publicul era format din copii? Actorul Ion Lucian nu-și permitea să facă rabat în fața spectatorului copil, iar Directorul Ion Lucian ne cerea și nouă, celorlalți actori, să facem același lucru. Şi, dacă era nevoie, ne impunea acest lucru. Nu permitea să nu se acorde spectatorului copil aceeași atenție care se acorda publicului matur.

S-a întâmplat vreodată să nu faceţi acest lucru? Mi s-a întâmplat o dată mie și colegei mele Genoveva Preda să o luăm pe alături, râzând și hârjonindu-ne. Era la o reprezentație cu spectacolul „Poveste neterminată”.

Ţineţi bine minte momentul? Câte zile am… Ion Lucian era bunicul nostru, eu nepotul, colega mea, nepoata.

V-a certat după spectacol, aţi fost sancţionate? Nu. În momentul în care râdeam fără rost ne-a aruncat o privire reprobabilă de am înghețat de rușine. Ceartă și sancțiune mai aspre nu se puteau. De atunci, nu am mai făcut așa ceva. Şi tot despre directorul Ion Lucian aș mai spune că era foarte exigent cu spectacolele care ieșeau la public. Înainte de premiere asista la repetiții ca să se convingă de calitatea viitoarelor producții. Se simțea dator să intervină acolo unde i se părea că lucrurile nu mergeau cum trebuie.

Orgoliile artiştilor nu erau lezate? Nimeni nu se simțea lezat, pentru că toți aveam încredere în judecata lui artistică și știam foarte bine că tot ce făcea, făcea pentru ca lucrurile să meargă bine în teatru. Şi ăsta, la urma urmelor, era și interesul nostru.

Îşi iubea actorii Directorul Ion Lucian. Era firesc, pentru că teatru fără actori nu se poate. De altfel, a știut să construiască punți, să caute legături cu mișcarea mondială de teatru pentru copii, și toate astea

106

pentru teatrul pe care îl conducea, pentru imaginea lui și pentru impunerea lui în rândul teatrelor de specialitate din lume.

De altfel, este ştiut că Teatrul Ion Creangă a fost foarte cunoscut nu doar în Europa, ci şi în Asia şi America. Asta și datorită faptului că directorul nostru era foarte apreciat în ASSITEJ, adică în Asociația Internațională a Teatrelor pentru Copii și Tineret, din care face parte și Teatrul Ion Creangă, țara noastră fiind unul dintre fondatori. Această asociație se ocupa de mișcarea teatrală pentru copii și de stabilirea relațiilor între aceste teatre. Așa a început deschiderea spre lume a Teatrului Ion Creangă. S-au primit numeroase invitații la festivaluri internaționale, iar teatrul a făcut turnee în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Asta în condiţiile în care era foarte greu să ieşi şi până la bulgari. Chiar și în acele condiții, Ion Lucian a reușit să convingă pe cine trebuia să fie convins că este important ca teatrul să iasă în lume.

Pe unde aţi dus vestea despre Teatrul Ion Creangă? Am început cu vecinii, Iugoslavia și Bulgaria, urmând țări ca Franța, Italia, RFG, RDG, Cuba și Japonia.

Chiar dacă reuşise nişte performanţe artistice demne de toată lauda, la un moment dat, Ion Lucian a părăsit conducerea Teatrului Ion Creangă. Dar a continuat să păstreze legătura cu Teatrul nostru. A continuat să joace în spectacolul „Snoave cu măști”, atât în țară, cât și în străinătate, atunci când eram invitați. Ba mai mult, a pus în scenă spectacolul „Cenușăreasa”, împreună cu compozitorul Dumitru Capoianu, făcând demersuri apoi pentru un nou turneu în Japonia.

Alexandrina Halic

Genoveva Preda, Anca Zamfirescu, Ion Gheorghe Arcudeanu, Jeanine Stavarache, Ion Lucian, Gheorghe Vrânceanu, Aura Andrițoiu, Victor Radovici, Grigore Pogonat, Mișu Andreescu în repetiții pentru spectacolul

Snoave cu măști

(1972)

Echipa spectacolului

Snoave cu măști,

în turneu în Japonia (1972)

Anca Zamfirescu, Gabriel Iencek, Daniela Anencov și Ion Gheorghe Arcudeanu alături de o actriță niponă în spectacolul Snoave cu măști, în turneu în Japonia (1986)

O să vorbim şi despre turneele pe care le-aţi făcut prin lume. Încheind acest capitol al discuţiei noastre, vă întreb, ce credeţi că datorează Teatrul Ion Creangă lui Ion Lucian acum, la împlinirea a cincizeci şi cinci de ani de la înfiinţare? Înainte să-ți răspund, aș vrea să-ți citesc o scrisoare pe care Ion Lucian a trimis-o din Franța, unde se afla atunci, Teatrului nostru, cu ocazia împlinirii a treizeci de ani.

Alexandrina Halic

Dragi prieteni, Pe îndepărtate meleaguri bretone, prins într-o minunată acțiune culturală românească, trăiesc regretul de a nu fi alături de voi în aceste momente de festive bucurii și – în același timp – fericirea de a sărbători trecerea în maturitate a copilului meu iubit. În pofida brutalei despărțiri din timpurile trecute, nu am încetat să vă iubesc și să mă bucur de fiecare succes al vostru, cu părintească nostalgie. În contextul festiv al celor trei decenii, am o singură dorință. Nu-i uitați niciodată pe cei care au așezat câte o piatră la clădirea Teatrului Ion Creangă. Respectându-i pe cei de dinainte, îi respectați pe cei de mâine, onorându-vă pe voi, cei de azi. Câțiva din cei care și-au legat destinele de Teatrul Creangă și care sunt azi, aici, cu mine, vă transmit, de asemenea, cele mai bune gânduri. Şi odată cu acestea salutul aniversar cald și amical al fratelui mai tânăr Excelsior! La mulți ani!

Ion Lucian

Mă folosesc de textul scrisorii pe care ți-am citit-o și îți răspund la întrebarea ce datorează Teatrul Ion Creangă lui Ion Lucian. În primul rând, se cuvine să nu uităm începuturile, chiar dacă de atunci a trecut mai bine de o jumătate de secol. Ce-i mai datorăm acestei mari personalități? Păi, eu cred că la temelia celor cincizeci și cinci de stagiuni ale Teatrului Ion Creangă stau în primul rând eforturile și credința într-o idee generoasă a omului și artistului Ion Lucian.