Grolsch Experience Hotel preview TATAIA #5

Page 1

folclor rom창nesc contemporan. (mainly)


Grolsch Experience Hotel

de Ioana Cotulbea

3 zile 4 ore și 5 secunde, mai mult sau mai puțin în neștire povestea experimentului de la Runcu

La Runcu, în răcoarea muntelui, pe vârf de deal, într-un hotel departe de tot, ne-au sechestrat, ne-au luat tot ce aveam la noi, ne-au îmbrăcat în haine albe și ne-au ținut 3 zile și 3 nopți fără lumina zilei, fără ceas, fără timp, fără tot. A fost caterincă. A fost un proiect experiment, cei de la Grolsch au adunat laolaltă 14 oameni cool, creativi, inteligenți, cu mult umor, cu energie faină, cu minți deschise și vibrante și aș mai putea continua așa, dar, cum mă aflu și eu printre ei, mă voi opri. Eram: Georgiana Toea, Ioana Blaj, Ana Botezatu, Dan Ungureanu, Cristian Lupșa, Bogdan Olteanu, Doru Trascău, Constantin Nimigean, Mădălina Dan, Cristian Neagoe, Vlad Ursulean, Vlad Tăușance, Luiza Zan și cu mine.

52


Pârnaia de hipsteri În urmă cu trei săptămâni m-am îmbarcat în acest experiment despre care nu știam prea multe, decât că părea... să zicem complex. O excursie de 3 zile într-un hotel undeva, unde nici nu conta pentru că urma să fim închiși acolo pe toată perioada, fără acces la lumea exterioară. Asta înseamnă fără lumină naturală, fără ceas, fără net și alte asemenea vicii. Se urmărea să ni se bulverseze percepția timpului, să ni se stimuleze și analizeze creativitatea, să ne priveze de somn și să cerceteze cum ne manifestăm ca grup. Totul filmat și montat într-un documentar ce urmează să circule viral, online, cu câteva secvențe difuzate și pe Discovery. Destul de serios, nu? Numai că proiectul este marca Grolsch, Experimentalist, participanții am fost unul și unul, iar berea a fost desigur la discreție. Prin urmare îmi imaginam 3 zile-ntr-o tabără mai specială, sau după cum i-a zis Vlad Ursulean, pârnaia de hipsteri. Să reluăm pe scurt cursul evenimentelor. Punct de întâlnire de unde urmează să ne culeagă pe toți – P-ța Presei, piciorul victorios. Ne strângem și din momentul în care ne urcăm în autocar, atmosfera începe să funcționeze pentru mine precis ca o madeleină, mă trimite

cu gândul la excursiile cu școala. Flecăreală, hurducăieli, zâmbete pe sub musteți, e clar că nu știm ce ne așteapă. La Târgoviște facem scurtă pauză de țigară și ne anunță că restul drumului îl vom face bandajați cu ochelari de somn. Sexy. Între timp, târgoviștenii lângă al căror bloc poposisem - direct în cuibul lor cum s-ar zice – se bagă în seamă, fac glumițe-ntre ei și abia atunci încep să simt dimensiunea de reality show a întregii experiențe. Eram pentru ei, un autocar plin de vedete, eram literalmente urmăriți cu camera cu zoom și travling uman. La tot pasul, nu scăpa niciunul. Pe jumătate nu a funcționat trucul cu ochelarii de somn, nu cred că a fost vreunul dintre noi care să nu fi trișat, să nu și-i fi tras de pe nas, tras perdeluța de la geam, adumelcat în noaptea de-afară, dar era mai degrabă o curiozitate copilărească (la fel ca și întrebarea recurentă de ulterior „cât e ceasul”), ce conta pentru noi unde vom fi duși? Putea fi și-n mijlocul Bucureștiului dacă tot eram sigilați ermetic într-un interior artificial. Pe cealaltă jumătate însă, m-am lăsat ademenită de bucata de pânză care-mi strivea pleoapele și am ațipit, aproape până la destinație.

53



Când mă gândesc acum, realizez că nu ar fi fost deloc bine pentru psihicul nostru să știm cu adevărat unde suntem, cum arată-mprejurimile1. De fapt, ar fi fost teribil de rău, probabil că am fi clacat voluntar și asumat din a doua zi, am fi renunțat la experiment pentru o minivacanță pe dealurile de la Runcu, mai ales că energiile bune sălășuiau pe meleagurile-acelea (dar despre energiile muntelui, povestim mai târziu). Și de altfel trebuie să recunosc că locația în sine, peisajul ăla cu totul mioritic, a avut o importanță uriașă. Momentul eliberării din pârnaia de neoane într-un fel de rai natural, prima gură adâncă de aer curat, mi-a dictat perspectiva post, asupra întregii excursii. În momentul ăla, restul se diluase; din momentul ăla, restul s-a transformat într-un vis. Odată ce-am ajuns în interior ne-am cam speriat. Convenția era destul de clară, de bizară, mai ales privind piticii (care ne vizitau din timp, legătura noastră cu lumea de-afară, în afară de camere), și până la urmă nu știu cum de nu ne-a trecut niciunuia prin cap să cerem melodia din Twin Peaks pe vreunul dintre playlisturile pe care le-am tot comandat pe parcursul zilelor acolo. În mare, 1. Vlad Ursulean, cu puterea minții, a visat peisajul din spatele ferestrei camerei lui, a vizualizat dealurile, orașul de jos, soarele și luna. Iar asta nu e o glumă. Bogdan a auzit doar glasuri, dar tocmai aceste glasuri i-au dat la un moment dat de înțeles cât e ceasul.

o cabană/vilă cu multă gresie și mult spațiu, multe neoane și pereți albi, care ne-au ațâțat la desene și însemne de tot soiul, camerele de dormit la etaj, fumoarul la subsol.2 Întreg decorul te ducea cu gândul la detenție, întrerupătoarele erau blocate în așa fel încât luminile stăteau, în principiu, încontinuu aprinse3, eram filmați fără întrerupere peste tot în spațiile comune și urmăriți live de cei din exterior. Privare de libertate, de somn, semnasem cu toții un contract prin care ne asumam că oamenii din exterior se pot juca în voie cu mințile noastre. Și Experimentaliștii provocați de Grolsch, n-au stat pe gânduri și s-au jucat cu noi. Ne aduceau fripturi dimineața devreme și cereale cu iaurt pe după-amiază. Ne trezeau în miez de noapte cu FIFA_2000și _ce-o _fi, aveam ateliere creative peste ateliere sportive – desen, pirogravură, drums, scrie despre tine, fittness, tai-chi, yoga și alte nebunii. Putea fi bulversant. A fost cu siguranță distractiv/ amuzant/interesant, dar nu ne-am dat peste cap nici ceasurile biologice și nici mințile, am cam știut întotdeauna cât e ceasul, cât e nasul.

2. în care sărmanul Carlos Satana a reușit să supraviețuiască 33 de zile într-un experiment similar făcut de o bere concurentă, după cum s-a mai povestit în talk-show-ul care se ținea în fiecare seară în fumoar. (trebuie menționat că susnumitul Carlos Satana, deși personaj imaginar inventat de Vlad Ursulean, a căpătat carne din plastilină – corp plămădit de propriile mele degete - și a reușit să moblizeze spiritele noastre întru rezistență, prin forța lui energetică uimitoare) 3. desigur că din a doua noapte petrecută în hotel, nu cred să mai fi rămas vreo cameră în care să nu fi fost deșurubate becurile.

55


Studiu de grup – energii de hipstăr pe toți pereții – ping-pong de voie - rezultat cu efect de substanță revelatoare Eram practic toți în aceeași oală, ostracizați fără a putea comenta ceva, ce poate fi mai trist decât un hipstăr chinuit... convenția, valabilă pentru fiecare dintre noi, impusă din exterior, asumată de fiecare dar în primul rând de grup, ne lega. S-a format o separare vizibilă între cele două tabere, cei din interior și cei din exteriorul experimentului, s-a construit invizibil acel fir roșu de unitate în oglindă. Și astfel s-a produs rezultatul cel mai important, din toate câte s-au scontat de pe urma acestui experiment: s-a coagulat un grup, o minicomunitate. O unitate simțibilă de fiecare dintre noi, necomunicată și nemanifestată. Ne-am separat în bisericuțe (bătrânii cu bătrânii, golanii cu golanii), ne culcam ne trezeam la diferențe considerabile de timp, nu participam ca grup întreg la aproape niciun atelier, era dificil să ducem împreună (în același număr) la bun sfârșit un joc sau o conversație prea lungă, dar cu toate astea, s-a legat ceva incredibil. Per total, nici măcar nu aveam aceleași interese/păreri/plăceri și totuși ne plăceam/interesam fiecare de celălalt, eram uniți în acel moment din timp. Era momentul când pe bune timpul nu conta.

56

Se formase un grup și avea o identitate și o forță. Forță pe care noi desigur că nu o sesizam ca expresie, ne mai uneam ba în glumă ba în serios la vreun playlist controversat4, vreo mâncare exotică, vreo cerință mai specială, mai amenințam în fața camerelor că luăm ostatic vreun cameraman sau vreun „meșter” de atelier creativ5, că ne răzvrătim, că ne organizăm în funcție de resursele pe care le-ar arunca fiecare la bătaie într-un posibil (probabil) război cu zombies. De partea cealaltă, din exterior, eram priviți și supravegheați de doi specialiști, Dan Petre și Mugur Ciumăgeanu, care ne analizau și interpretau din punct de vedere psihologic6. Și care, mai în glumă mai în serios, au numit unele dintre manifestările noastre violență simbolică. Tot ei s-au dus cu gândul la rezistența prin cultură, ca formă care ia ființă natural într-un sistem privaționar. Și într-adevăr, gândurile circulau între noi și luau viață și formă pe pereți, în conversații, în sunete, toate într-un mod neimpus, într-o convenție creată de grup, în interiorul convenției impuse. 4. Am cerut oldiesuri but goldiesuri+manele+n&d/genius sau ceva de genul – am trezit suspiciuni de naturi diverse pe partea cealaltă a camerelor de filmat 5. și am luat de-adevăratelea, doi ostatici de bună-voie, Paul Duncă și Maria Mora, cei mai simpatici, meșteri de nebunii 6. și sunt sigură că se distrau făcând asta. Tz tz tz... :)



Fotografiile sunt făcute de cei 14 participanți la experiment, cu aparate de unică folosință, lăsate la liber, atelier de pozare spontană și fără obligații marca TATAIA

58

Momentele în care ne-am manifestat cu adevărat creativ nu s-au petrecut în timpul atelierelor, ci în afara lor. Am comunicat între noi prin tot soiul de frânturi de imagini, cuvinte aruncate și repetate, completându-se una pe cealaltă și în același timp aruncând „conversația” în toate părțile, pe toți pereții. Ne-am acordat la unison în jam-sessionuri spontane și incredibil de reușite. Să zicem că am creat un soi de cod propriu, în afara înțelegerii imediate a camerelor de filmat, a dimensiunii de reality show. Iar manifestările noastre creative ca grup pot într-adevăr să fie catalogate ca tribale, am bătut în chestii și am mâzgălit pereții. A fost genul de creativitate viscerală, liberă și fluidă.

Grolsch Experience Hotel, a reușit să creeze condițiile propice pentru coagularea acestui grup, acestei mini-comunități creative experimentaliste, care probabil că într-o altfel de convenție de tabără sau teambuilding, s-ar fi dizolvat în momentul în care am fi făcut primul pas pe asfalt de București, la întoarcerea acasă. Noi însă, ostracizații sau răsfățații (așa se gândeau cei de afară la noi), păstrăm în continuare legătura și plănuim între noi o tabără de vară. Fain, mulțumim Grolsch pentru o introducere ca la carte.

De altfel, grupul a funcționat bine pe tot parcursul evenimentului. Grupul a știut întotdeauna cât e ceasul (ca medie), deși niciun individ nu a reușit asta fără un decalaj de câteva ore. Energiile s-au lovit de pereți și au ricoșat încontinuu – exact ca jocul de ping-pong aproape neîntrerupt – și s-au contopit.

Nu cred că o să uit vreodată momentul în care am respirat aer curat, am pus mâna pe iarbă, pe pâmânt, am simțit lumina soarelui. O incredibilă trezire la altă realitate. În momentul ăla am înțeles cu adevărat ce efect a avut privarea de lumină naturală și aer proaspăt asupra creierului meu. Gândeam efectiv un pic altfel, lucrurile aveau un pic altă formă/dimensiune. Din momentul ăla am putut să analizez coerent și la rece întregul experiment, până atunci eram prinsă-ntr-o vrajă.

Afară e viața


De altfel, de-abia atunci am înțeles efectul pe care îl pot avea camerele de filmat și exhibarea involuntară, asupra unui voyeurist ca mine – în ultima parte ajunseseră să mă streseze atât de tare încât îmi oprimau efectiv manifestarea. Au fost o presiune constantă, a cărei intensitate am realizat-o abia în lipsa lor. Iar printre cei de-afară era o lume complet diferită, ei ne priviseră tot timpul ăsta, ne cunoșteau ca de la tv, ne porecliseră și ne îndrăgeau deja. O echipă foarte mare, experimentaliști și ei, adunați de Grolsch de peste tot, figuri cunoscute de hipstări, bloggeri, publiciști. Ne ofereau locul în față la coadă la mâncare, ne-mbrățișau, ne vorbeau de parcă ne-am fi știut de când eram mici. Bizar dar în același timp o atmosferă de bună-dispoziție generală. De ultima zi de școală în care petrecem fără seamăn, că s-a terminat greul pentru toată lumea și acum putem în sfârșit să ne facem de cap. Era țuică, era veselie câmpenească. Era cumva combinat cu distracția de oraș și glume de blogger nedormit.

7. Era și bloggerul Vice cu noi, un băiat abia major, ușor amorezat momentan de Luiza Zan, care o ruga să cânte o baladă de Celin Dion și-i mărturisea că îi dăduseră lacrimile ascultând-o, dar și le ținuse.

Era Luiza care ne-a oferit cel mai spectaculos recital la care am asistat vreodată – era pe buza dealului și a cântat înspre vale, pe-alocuri a răcnit, a răgușit, iar nouă ni s-a zbărlit pielea de emoție, de furnicături / câtă forță are-n ea vocea Luizei.7 Și-apoi a fost răsăritul, monstruos de frumos, răsăritul după 3 zile de nevăzut lumina soarelui are clar ceva magic și de renaștere. Și ar mai fi de povestit despre energiile acestea binefăcătoare ale muntelui și întâmplarea cu proprietarul cabanei, care se panicase ușor în ultima seară (țuica are efect anxiogen) că noi, cu vibrațiile noastre citadine i leam răscolit de tot și le-am alungat pentru... minim 100 de ani de acum încolo. Dar domnule proprietar, țin să vă spun că la momentul ieșirii noastre, ele erau încă acolo, le-am simțit cu vârf și îndesat. Și după cum spunea Sandra8, ce am făcut noi a fost să creăm o gaură neagră. Nu știu dacă cunoașteți conceptul de gaură neagră, dar cu siguranță este unul benefic.

8.Sandra Ghițescu, unul dintre cei mulți care și-au pus creierele în slujba Grolsch Experience Hotel și au făcut ca o idee nebună să ia viață.

59



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.