Issuu on Google+

folclor rom창nesc contemporan. (mainly)


C-OM-UNITATE de Ioana Cotulbea ilustrații de Andrei Ogradă

În ultima vreme, mici comunități alternative au apărut prin lume ca ciupercile după ploaie. Sporii de nevoi de libertate, unitate, egalitate, armonie și altele pe care le găsim în societate într-o formă marketată și maltratată, au sporit dorința de sistem alternativ și credința că îl putem crea, acum aici.

Rage against the system Trăim în orașe din ce în ce mai mari, din ce în ce mai aglomerate, într-un ritm din ce în ce mai alert și suntem trainuiți să ne placă asta, să avem nevoie, să tindem către din ce în ce mai mult. Ne dezvoltăm aptitudinile, ne perfecționăm, ne antrenăm metodic și direcționat intelectul, puterea de procesare, creativitatea, progresăm. Alergăm non-stop în viteză și cu pași mari. Suntem mereu un pic în urma timpului, avem constant frustrarea că ar fi fost mai multe lucruri pe care le-am fi putut face în același timp. Iar timpul trece mereu pe lângă noi. Din ce în ce mai, mult, repede, non-stop, for ever and ever. Amin Câteodată, sunt momente în care găsești timpul să te întrebi ce faci de fapt. E greu să găsești de bunăvoie timpul ăla când ești prins în vârtej, rar te gândești că o asemenea întrebare își are sensul. Când nu sunt griji, soluții, permutări, frustrări, fluxul de gânduri se desfășoară oricum în concordanță și în sincron cu fluxul informațional din jurul tău. Momentul de supra-luciditate intervine de obicei când deja s-a instalat o criză, când supraplinul a reușit în mod ironic să strivească tocmai structura pe care funcționează. E un shift natural atunci când nu mai știi nimic. E punctul 0, când timpul stă pe loc. E o iluzie. Dar e iluzia ta. Tot restul e de asemenea iluzie, dar a altora, o iluzie comună care tinde să fie universală și nu ține seama de iluziile individuale. De fapt și de drept individul nu mai contează prea mult în societate, e o rotiță ca toate celelalte, dar este învățat de mic să se mențină în competiție, să fie câștigător, să fie cel mai, o sarcină extenuantă pentru că în jurul nostru în contextul ăsta sunt numai competitori. Târâm așadar după noi frustrări că nu am putut face mai mult într-un timp mai scurt, că nu am putut fi mai productivi, că nu am putut ține ritmul, că am fost furați de visare, că nu mai suntem cei mai. Societatea perpetuează în ea însăși un constant sentiment de nemulțumire personală și de grup. Fiecare dintre noi ajută la asta și constant încercăm să îndepărtăm acest sentiment devenind mai performanți. Ne avântăm mai departe, mai

30

repede, mai precis, cu gândul la succes, până când totul devine o cursă cu obstacole din care noi vedem doar linia de finish. Ne autocondiționăm și prin asta ne alienăm de restul oamenilor, de noi înșine, de tot. Rage against the machines E deja o dramă comună sintagma suntem niște roboței, deși până deunăzi era considerată o ironie superficială a omului care nu e în stare să se integreze și să țină pasul cu evoluția socială, o răbufnire ușor disprețuibilă a multdisprețuitului ratat. Dar astăzi suntem cu mic cu mare, la înaintare, o armată de roboței. Conlucrăm către un scop comun, către o iluzie comună, asta ne ține în continuare în picioare în mișcare și ne convingem că asta e convenția, asta e iluzia, alta n-ar putea fi, așa că facem ce-i mai bun din ce e, din țânțar armăsar, din căcat praștie. Ne punem toate resursele la bătaie în slujba ei, a iluziei majorității. Și creăm la nesfărșit noi modalități prin care să ținem închegat, în continuă mișcare, tot acest mecanism social autosuficient, autogenerator. Îmbrățișăm statutul de rotiță ca o responsabilitate demnă, care vine de undeva de peste noi și ține de evoluția omului ca specie. Construim la rândul nostru roboți (de data asta mașinării la propriu) din ce în ce mai complecși, mai evoluați, mai inteligenți și ajungem, nu prea greu, să creăm mașinării care să ne depășească actualele capacități mentale, de stocare și procesare de informații. O direcție pragmatică, utilă, care în perspectiva Creației ca redută absolută capătă valențe ideologice. De curând am reușit să creăm un nou tip de competitor. Se numește Inteligență Artificială. E încă la grădiniță, dar e un Făt-Frumos care crește într-o zi cât oamenii-n sute de ani. I-am conferit condițiile propice pentru o evoluție fabuloasă și fabulos de rapidă. E un copil frumos pe care îl creștem după principiile pe care noi înșine ne consolidăm existența. Are patternuri, are ritmicitate, are sens, un singur sens. Suntem dumnezei. Iar acest copil e acum pe punctul sa ne depășească și să intre într-o sferă peste capacitățile omului de perceție.


În același timp omul caută diverse modalități de pimpuire, pași de furnică către supraomul nemuritor atotștiutor, să își extindă capacitățile cerebrale prin inserții de cipuri, să ajungă la performanța de a vindeca orice boală prin nanoboți infiltrați în corp, să își poată transplanta creierul într-un alt corp, să își poată transplanta conștiința într-un suport virtual. Să devină el însuși Inteligență Artificială. Ne apropiem de digital – ne îndepărtăm de biologic. Din ce în ce mai mult, din ce în ce mai repede. Un viitor înfricoșător pentru unii, excitant pentru alții. Ca urmare, unii vrem prea mult să prindem viitorul în viețile noastre, alții dimpotrivă, ne dorim cu orice preț să nu trăim până atunci. Vorbim despre un viitor comun care, în (pre)viziunea actualului sistem social, îi obligă pe cei puțini să se supună viziunii celor mulți. Totul NU se învârte în jurul omului Direcția în care mergem ca ființe presupune evoluția sistemelor de apărare împotriva a tot ce pare ostil (și aproape totul și în special raportul om-om începe să se vadă așa), a sistemelor care ne țin în viață, a celor care ne prelungesc viața (în tot felul de feluri), iar toate astea se materializează în bariere, limitări conștiente și brutale a percepției asupra realității. Ne plângem aproape toți că omul a încetat să mai fie în comuniune cu natura. Am îmblânzit natura, am subjugat-o, am închis-o, am omorât-o și am renăscut-o. Ne e în continuare frică de ea, la fel cum ne era frică în peșteră de fulger, și încercăm să ne ferim. Distrugem, folosim în exces și risipim, punem prea puțin la loc. În perspectiva asta, în viitor modificările genetice vor fi transformat aproape integral ceea ce acum numim natural, natura va fi parcelată și customizată în așa fel încât să răspundă nevoilor societății umane. Dar și atunci natura va rămâne în continuare natură. Plasticul, simbol al intruziunii omului, devine parte integrantă a acestei naturi. Interdependența va continua, iluzia societății umane va deveni mai complexă. Cei care se întorc cu mintea în timpuri imemoriale când omul era mai aproape cu spiritul de munți, ape și păduri, numesc acest act păcat și pe noi toți păcătoșii, oameni fără dumnezeu. Dar cum și unde ai putea să recauți spiritualitatea în societate? Atunci când știi felurile ei de manifestare în mâinile oamenilor într-un sistem social, cruciade, războaie, cruzimi incredibile în numele tuturor dumnezeilor. Cum să nu te ferești de spiritualitate, când ea aduce în ecuație fragilitatea omului în fața altor forțe mai presus de el, lipsa controlului? Ne apasă atât de tare fragilitatea ființei noastre în fața a tot, încât încercăm să suplinim această slăbiciune cum putem mai bine, iar asta tinde să devină, în sine, scopul existenței. Cum e posibil ca toate aceste direcții, frici și aspirații să conveargă către un viitor comun și armonios? Unii dintre noi nu credem că armonia și unitatea sunt posibile în contextul social actual. Unii dintre noi caută soluții care să regleze sistemul din interior. Unii dintre noi, ăi mai convinși și mai curajoși încearcă să își recon-

32

struiască realitatea după propriile viziuni. Atunci când e vorba de mai multe viziuni la un loc, putem să vorbim de o comunitate, un organism viu. Această comunitate nu trebuie să vină în contradicție cu toată moștenirea socială de până acum, să renege direcții întregi de evoluție, doar pentru că sensul actual al manifestărilor pare aberant. Ar cădea în aceeași capcană a contradicțiilor care se autogenerează. O comunitate alternativă recunoaște importanța acceptării diversității (ca principiu și punct de fugă) și importanța individului. O comunitate alternativă coexistă interdependent cu spațiul, natura, vecinătățile omenești culturale, spirituale, se hrănește și oferă hrană unei infrastructuri existente. Sharing is caring Nevoia de comunitate, dorința de a shareui existența cu alți oameni asemenea, care să se ajute și să evolueze interdependent, e încă prezentă în conștiințele noastre, în vocile noastre interioare. Ideea filozofică că suntem ca ființe, cumva interconectate, pare însă să se fi ciuntit și prăfuit laolaltă cu alte asemenea viziuni idealiste – aproape imposibil de integrat în mentalitatea omului de azi, care le vede contrazicându-se în practică peste tot în lume, secundă de secundă. Dar trăim într-un ecosistem organic, supraplinul de aici înseamnă sărăcia în alt loc de pe Pământ, astfel se creează balansul. Una dintre pietrele de la temelia unei comunități e tocmai conștientizarea acestei relații, asumarea responsabilității existenței în același ecosistem pe care îl shareuim cu o droaie de alte ființe, ecosistem care ne oferă necondiționat resurse și care trebuie respectat și îngrijit. Iar conceptul de a shareui, un cuvânt atât de simplu care desemnează atât de mult, propovăduit sub forme mai sofisticate, mai bine direcționate, prin religiile și miturile lumii, e o memă care a fost ștampilată în conștiința colectivă prin intermediul internetului, una dintre minunile lumii noi. Și se manifestă eteric, prin schimb de informație, emoție, viziune virtuală a realităților care devin una. Și e trist cum până și acest tărâm, cel mai liber spațiu în care putem coexista, este controlat, amputat, intoxicat, customizat, iar noi utilizatorii, creatori și membre, suntem și aici obstrucționați, separați pe categorii de piață. Într-o comunitate alternativă, de oricare fel, sharingul este subînțeles. Dispare conceptul de proprietate. E reflecția a ceea ce se întâmplă în momentul ăsta în realitatea virtuală cu obiectele virtuale, ideile, informația, sunt ale tale și în același timp și la fel de mult ale tuturor, ale creatorului și ale receptorului; fiecare este creator și receptor, unul este oglinda celuilalt; fiecare vine în completare. Materializat într-o comunitate alternativă, conceptul se traduce practic prin convenții sociale. Se folosește în continuare aceeași strategie de organizare ca în oricare alt sistem social uman, dar ecuația este modificată, funcțiile sunt altele. Există responsabilități și obligații, dar resursele sunt în principiu ale tuturor, în mod egal. Binele comunității înseamnă binele tău și invers. Și aici, mai mult ca oriunde, a pune la bătaie tot ce ai mai bun


http://andreiograda.com


e o nevoie/o dorință/o cale de a-ți transcende propria condiție, în armonie și în sincron cu evoluția conștiinței colective a comunității. Ideologia unei comunități e reprezentată în structura pe care o adoptă, dacă aceasta este însă consimțită și asumată de fiecare individ, obligațiile sociale nu mai sunt opresive. Matricea schematizată colectiv se suprapune peste matricea individuală, pe formă și pe fond. E greu de crezut că aceeași ideologie poate funcționa armonios, într-un fel neimpus, pentru orice om. A crede că da sau că nu, transpus la nivel general, ne trimite în aceleași direcții ireconciliabile, același cerc vicios, în impas. Poate că da, poate că nu, poate că nu ajută să credem că toate ideile/conceptele sunt universal valabile pentru toată specia umană. Din motivul ăsta comunitățile alternative au un număr mic de membri, rămân și se integrează cei care se regăsesc acolo cu toată ființa. Comunități de dimen-siunile unui sat. Eco sate. Noi toți suntem unul Toți pentru unul și unul pentru toți. Într-o comunitate alternativă suntem toți mușchetari. Fiecare individ contează la fel de mult cât altul. E un sistem bazat pe încredere, aproape ca gând premeditat. Din nou, nu ne putem închipui că o astfel de comunitate ar putea să înglobeze întregul glob, dar asta contează mai puțin. Ăștia câți suntem contăm. Multe dintre comunitățile de acest fel din lume funcționează pe un sistem bazat pe vot unanim. E o responsabilitate asumată individual, cu seriozitate. E un privilegiu care nu este acordat oricui. E un alt plan al problemei de care ne lovim recurent în sistemul politic/ social actual: în masă, oameni nu merg la vot pentru că sunt convinși că în practică votul lor nu contează. Cu cât mai mulți sunt convinși, cu atât mai mult nu contează. Atâta timp cât putem însă să privim pe altul așa cum ne privim pe noi înșine, cu aceeași înțelegere, asumare și grijă, relația om-om poate evolua în continuare și odată cu ea întreaga comunitate. Există în lume o diversitate incredibilă de comunități alternative, de comuniuni cu valori spirituale/ideologice/ structurale foarte diferite, fiecare cu realitatea ei, toate purtând un cod similar. Responsabilitate conștientă, sharing, unitate, grijă pentru mediul în care trăiești, sustenabilitate. Fiecare comunitate are modul său de a-l traduce în practică. Există comunități new-age, catolice, protestante, comunități a căror singură preocupare e gândul de a fi una cu natura, comunități artistice, liberale, conservatoare, virtuale, există The Happy Camp (pentru moment, doar în mintea prietenei mele Claudia Falutoiu, dar cum să nu o vezi luând formă ca oricare alta), există și proiecte grandioase de comunități globale, există un proiect utopic fascinant cu o structură socială stabilizată prin inputul tehnologic (The Venus Project, thevenusproject.com), o societate în care oamenii trăiesc în comuniune cu mașinile, dar există în același timp pe același pământ, oameni care pun valoare exclusiv pe produsele propriilor mâini, pentru care handmade nu e doar un trend ci o filozofie de viață.

34

Și toate, precum o rețea uriașă de ciupercă, comunică, shareuiesc, evoluează împreună, sincron, o unitate construită din comunități multe și mici, construite din viziuni multe și puternice. O explozie de diversitate interconectată prin organisme mai mari care îngrijesc de mediul în care aceasta se dezvoltă, de comunicare și coeziune. Pare o viziune atât de idealistă încât ne întrebăm chiar despre sustenabilitatea ei. Sistemul însă pare să funcționeze și să găsească din ce în ce mai mult sprijin, o pânză de păianjen țesută și crescută online, prin diverse noduri (dintre care cel mai extins în conexiuni, Fellowship for Intentional Community, www.ic.org), care facilitează schimbul de informație și implicit cunoaștere. Aproape toate comunitățile alternative se deschid în fața doritorilor de experiențe alternative, s-a creat chiar un segment de turism în astfel de comunități, pentru oameni care în loc să meargă la all-inclusive, își doresc să experimenteze un alt mod de a exista. Pe plaiuri românești Ștefana Popa, cu al său proiect Incubator 107 multiplicat și transplantat la țară, vrea să facă tocmai așa ceva, o tabără temporară în care oamenii să vină să experimenteze viața în afara societății, în afara timpului impus, a ritmului alert, o existență cât se poate de eco și de autosustenabilă, în care fiecare împărtășește cunoaștere, muncă, emoție, poate chiar un spațiu pentru tabere de creație, de research, deschisă oricui. Incubator 107 funcționează de mai mult de un an în mansarda unei case din București, de anul ăsta a apărut câte un Incubator în Iași, Cluj și Timișoara, îi urăm Ștefanei mulți spori :) Mai departe, avem o idee care începe așa: Avem cu toții un prieten care s-a hotărât sau jinduiește să se retragă din oraș. E atât de simplu și de natural felul în care pornește intenția. Povestind cu Irlo despre comunități, despre încercări pe pământuri natale, despre ce-i trage și ce-i ține pe oameni, am ajuns cu gândul și cu vorba la idei frumoase, la concluzia că oamenii se adună singuri în jurul ideilor frumoase. Poți să pornești o comunitate cu 5 prieteni, sau cu un proiect organizat și finanțat pentru 30 de locuințe colective, la fel de bine cum poți să pornești singur la pas prin păduri, sigur că îți vei găsi parteneri de drum. Empatizez mult cu felul ăsta sincer și hotărât de a porni în călătorie.

Suntem mulți și suntem răsfirați. Ar fi bine să ne cunoaștem, noi toți cei care vrem să fim în comuniune, în oraș sau la țară, noi care am demarat ceva deja, sau noi care doar avem gândul în pântec, fie că facem împreună o comunitate, fie că nu, asta contează mai puțin. Mai interesant ar fi să shareuim viziunile și apoi depinde de fiecare ce face cu ce primește. Mi-aș dori să fac o bază/o platformă/un grup/un ceva care să ne pună în contact unii cu ceilalți. Dacă gândurile mele se reflectă în voi, scrieți-mi: (cotulbea@tataia.net).


Roxana Ardeleanu _ savage 3



C-om-unitate preview TATAIA #5