ARTe

Page 1

RT

nr. 2 - noiembrie 2009

)

revista de arte si , culturi

Asociatia pentru Initiative Durabile - Alternative


natural solutions through artificial intelligence

programming | artificial intelligence | cognitive technologies

Linux | data recovery | graphics programming web development | SEO | language processing solutions personalized software solutions | software architecture Securitatea sistemelor | Security Advisory | Analiza Software Server Management | Software (Re)design | logic engines

Database (re)design | statistics | Key Optimizations ...

email >>> contact@alvintech.ro website >>> http://www.alvintech.ro We are hiring !!! We are seeking hardworking IT engineers who like solving interesting problems in domains such as artificial intelligence, parallel processing, graph theory, multiscalar architectures, GPGPU, vector mathematics... [extend pattern here]. linux programming and systems architecture IS A MUST. Please send CVs to result of the following source code:

main() { char s[]=”hire”; int i; for(i=0;s[ i ];i++) if(s[i]>32) printf(„%c%c%d%c”,s[i],*(s+i),*(i+s)=i[s]),i[s]); printf(„@alvintech.ro”); }


Redactor şef Andra Simina Tureac simina.tureac@initiativedurabile.ro Redactori Sonia Maria Bercuci sonia.bercuci@initiativedurabile.ro Silviana Maria Ciurea Ilcuş silviana.ciureailcus@initiativedurabile.ro Ioana - Bogdana Radu ioana.radu@initiativedurabile.ro Alexandru Vintiloiu alexandru.vintiloiu@initiativedurabile.ro Mihai Titienar mihai.titienar@initiativedurabile.ro Layout designer Alexandru Vintiloiu Imagine copertă Eugen Şerban

Cuprins Editorial De ce Kilipirim?.........................................3 Literatură Ratarea unui setter de Cătălin Mihuleac...4 Muzică Godmode.................................................6 Arhitectură Mihai Dutescu despre arhitectura durabilă.10 Fotografie Convergenţa dintre ştiinţă şi artă...............14 Eveniment Anim’est.................................................18 Culturi Poveşti din alte lumi: Tribul Babongo......24 New Arts Tatuaje...................................................26 Extrase Poeme Mihai Amaradia..........................30 Galerie Eugen Şarban.........................................32 Cinematografie Sfinţii bunici Constantin şi Elena............42 Blog The Ill Bunch..........................................44

De ce Kilipirim?

editorial

Echipa editorială

Ediţia a IX-a a târgului de carte, muzică şi film, Kilipirim s-a deschis pe 19 noiembrie la sala Dalles într-o capitală mohorâtă, cu mult trafic şi cu mişcări politice la orice colţ de stradă. Ca orice student cu bani puţini, fără job si fără perspective, însă cu o poftă nebună de cuvinte tipărite, de poveşti îmbârligate şi aluzii metafizice, de interpretări absurde şi finaluri deschise, nu aveam cum să lipsesc de la târg. Plecată la vânătoare de reduceri substanţiale, m-am trezit într-o atmosferă înăbuşitoare: totul plin, feţe pretenţioase, priviri curioase, expresii mulţumite, şuşoteli şi mirosuri amestecate. Reducerile sunt de două feluri; mai întâi cele de suprafaţă, superficiale, în cazul autorilor de succes şi cu o viaţă scurtă pe raftul librăriilor şi apoi cele reale, serioase, cu buline mari pe coperţile prăfuite, acele cărţi îmbătrânite, cu unele colţuri tocite, care parcă s-au săturat şi ele să stea prin librării şi prin depozite fără să fie citite. Cele mai mari reduceri le găseşti prin lăzi şi coşuri împletite, cărţi la 5 şi 10 lei, majoritatea depăşite de timp sau cu o valoare îndoielnică, dar şi surprize plăcute în funcţie de preferinţele fiecăruia. Oameni de toate vârstele se plimbă de la un stand la celălalt, revin de unde au plecat, trag de timp, apoi ies din târg, cu traistele pline şi gânduri de revenire. A doua, a treia până la ultima zi, aceiaşi oameni, mai puţine cărţi. Cărţi, care de altfel nu sunt în număr foarte mare, ţinând cont de spaţiul limitat al târgului. Cred sincer, că târgurile găzduiesc două categorii de oameni, vizitatorii cu tendinţe acumulative, pentru care cartea si biblioteca sunt mai degrabă obiecte decorative, şi cei mai interesaţi de înşiruirea de cuvinte, decât de coperţile stilizate. Am vorbit de reducerile mai mari sau mai mici ale editurilor participante, să descriem şi contextul în care apar acestea; Explicaţia nu stă în gestul altruist al comercianţilor de carte, ci în ciclul de viaţă al cărţii. Kilipirim este în primul rând târgul cărţilor aflate în declin. Rolul acestuia este unul dublu: atât cel de epuiza surplusul de cărţi, dar şi cel de a le relansa publicului cititor. Cu bune, cu rele, cu laude şi critici, Kilipirim vă aşteaptă poate nu cu cele mai bune cărţi, şi nici cu o ofertă foarte variată, dar cu siguranţă cu cele mai mici preţuri de pe piaţă. Şi dacă nu gasiţi ce căutaţi, un motiv în plus să vizitaţi şi târgul Gaudeamus, care va începe peste numai câteva zile.

Andra Simina Tureac

3


Recenzie:

Ratarea unui setter

de Cătălin Mihuleac

O carte uşor de consumat, care se citeşte pe nerăsuflate într-un optimism continuu. „Ratarea unui setter” este un volum de proze scurte, structurat sub forma a aproximativ nouă capitole, povestite de un acelaşi personaj-narator, cu tentă autobiografică. Detaliile reprezintă o asociere între ce se povesteşte şi viaţa scriitorului, iar dincolo de ele, cadrul este fantastic, înconjurat de o cochilie de ironie şi aciditate.

literatură

Cătălin Mihuleac, născut pe 17 iunie 1960 la Iaşi, este un cunoscut publicist, autor de articole în diverse publicaţii locale şi naţionale, activând până în prezent. Contrar, am putea spune, profesiei şi tendinţei sale ca jurnalist şi scriitor, el este absolvent al Facultăţii de Geografie-Geologie-Biologie şi al Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi. A profesat ca geolog timp de 6 ani, iar din 1991 lucrează ca şi colaborator în presa scrisă şi audiovizuală, publicând piese de teatru sau cărţi de scurte povestiri precum cea de

4

faţă. Corneliu Stefanache numeşte insolite titlurile dar şi stilul scrierilor lui Mihuleac, unde insolit este folosit conform definiţiei sale din Dex: „contrar obiceiului, neobişnuit, nepotrivit, neauzit” şi îl compară pe stimabilul, cu Cehov sau Salom Alehem. Aceste asemănări nu îl fac însă pe Cătălin Mihuleac cu nimic mai puţin original, iar priceperea cu care cel mai neînsemnat obicei din rutina cotidiană poate fi transformat într-un subiect de creaţie literară, este cu adevărat inedită. Operele lui Mihuleac au fost ocolite în mare parte de critica literară, poate din cauza faptului că nu au fost promovate intens sau poate din cauza întinderilor reduse. În ciuda vârstei de 49 de ani, Mihuleac se prezintă în spatele scrisului, ca un spirit tânăr, de ce nu nihilist, „obraznic”, plin de umor caustic. Nu toate criticile aduse la adresa lui (şi aşa reduse ca număr) au fost pozitive din punct de vedere apreciativ, precum cele făcute cu numeroase ocazii de Constantin Simirad. Ce se poate spune despre aceasta, decât că, autorul o cere prin nesubordonarea sa, prin francheţea, dezinvoltura


Mi-ar fi greu să aleg o povestire reprezentativă, sau să descriu despre ce este vorba în acest volum. Nici măcar povestirea cu acelaşi titlu ca cel de pe coperta cărţii, nu o pot numi un punct de referinţă. Cert e că această „compilaţie” poate fi privită ca un puzzle făcut din cioburi de oglindă. Şi respectabilul cititor, le va orândui după bunul lui plac, iar reflexia întoarsă din fiecare ciobuleţ, o să îi dea fiecăruia după chipul său, o imagine comică, ironică, dar cât se poate de precisă a... lumii prin cititor, adică un mod prin care se vede lumea noastră, cu bune, rele, mari, mărunte, colorate sau albastre, şi consecinţele ei asupra omului de faţă. Nu căutaţi un înţeles sau

literatură

şi imaginaţia şocantă de care dispune, ieşind complet din şirul generaţiei sale.

un indiciu în titlu pentru că nu îl veţi afla decât după ce citiţi întregul volum şi poate nici atunci. Oricum, nu este vorba decât de circa 224 de pagini, în timpul cărora un zâmbet persistent vă va domina faţa. Nu pot să spun ce m-a atras mai exact la titlul acestei cărţi şi probabil că orice ar fi, are o tentă personală. Astfel, nu pot bănui decât că tot un motiv cunoscut doar domniilor voastre sau o bună recomandare v-ar face să vă doriţi să o citiţi. O mică încercare de concluzie după părerea mea, este că, există un miez în faptul că setter-ul este o specie de câini foarte credincioasă, şi robotica vieţii, poate din timpul comunismului, poate din timpul prezent al omului ce trăieşte fără a fi viu. Ioana - Bogdana Radu

5


Pe Paul Opriş, vocalul formaţiei Godmode, l-am cunoscut acum câţiva ani, în calitate de om de studio. Auzisem că trupe precum Altar, Guerrillas, Los Pogos sau Protex înregistraseră albume în studioul lui (Godmode Studio). Cu timpul am realizat că Paul este un muzician de excepţie, cu o vastă cultură muzicală, un muzician care are multe de oferit muzicii româneşti, de pe scenă şi din studio. În acest număr al revistei ARTe, Paul ne povesteşte puţin din viaţa lui. AIDA: Cum a început aventura muzicală pentru tine şi în ce moment ai considerat că muzica poate fi o carieră şi un mod de a fi? PAUL: Destul de târziu...tatăl meu

muzică

cânta şi el într-o formaţie şi a încercat când aveam 4 ani să-mi pună chitara în mână şi să mă înveţe, dar cum mi se părea imposibil atunci pentru degetele mele, am refuzat, spre dezamagirea lui... a trebuit să fac cunoştinţă cu muzica rock şi metal câţiva ani mai târziu şi atunci am vrut să pun mâna din nou pe chitară. Cariera în România nu poate fi una muzicală. Trebuie să ai aşteptări realiste şi un backup plan. Poate în muzica pop, dance sau manele, dar nu ştiu nimic despre această latură a industriei

6

muzicale. Mai degrabă un mod de a fi decât o carieră.

AIDA: Ce simţi că a contribuit la formarea ta pentru a ajunge muzicianul de astăzi? PAUL: Toate experienţele pe care le-am avut. Cunoaşterea unui instrument, tehnica, te pot învăţa să te exprimi, dar în primul rând trebuie să ai ce să exprimi.

AIDA: Care este postura care îţi dă cele mai mari satisfacţii: cea de muzician pe scenă sau cea de om de studio care produce muzică?


muzică

PAUL: Depinde, ambele. Tot ce-mi reuşeşte,

PAUL: Am lansat un album nou

în general. Câteodată poate fi un concert, câ-

pe 12 noiembrie la A&A Records.

teodată o înregistrare.

Concertul de lansare a fost în Bu-

AIDA: Care este concertul, din cariera ta, care ţi-a dat cele mai mari satisfacţii? PAUL: Cel din 2006 în deschidere la Deftones, fără niciun dubiu.

AIDA: Care este concertul pe care ţi-l vei aminti mereu şi din care ai învăţat câte ceva, în calitate de muzician- spectator? PAUL: Metallica (2008), Deftones, (2006), Limp Bizkit (2009).

cureşti în clubul Suburbia. Suntem foarte mândrii de album şi cred că le va plăcea şi ascultătorilor mult.

AIDA: Cum ai vrea să fii perceput de cei care te ascultă şi cum ai vrea să fie percepută muzica ta?

PAUL: Nu mă gândesc prea mult la asta. Fac pur şi simplu ceea ce fac.

Asta nu înseamnă că nu mă interesează ce gândesc oamenii şi dacă le place sau nu. Dar cred că dacă te

AIDA: Care este artistul pe care îl apreciezi şi îl consideri un artist complet?

gândeşti prea mult la acest aspect, începi să uiţi

PAUL: Nu cred că există aşa ceva. Spun asta

primul rând: pasiunea.

pentru că am auzit de nenumărate ori mari

motivul pentru care faci muzică în primul şi în

bine.

AIDA: Unde vă putem vedea până la final de an şi care sunt planurile trupei pe termen scurt (mă refer la 2009)?

AIDA: Cum e să fii artist în România?

Bucureşti, vom mai face concerte în mai multe

artişti spunând că învaţă în continuare şi se perfecţionează, mă gândesc că ei ştiu mai

PAUL: Un simplu hobby.

PAUL: După primul concert de lansare de la oraşe din ţară, deci vom fi destul de ocupaţi. Apar zilnic concerte noi, cred că cel mai bine ar

AIDA: Din surse sigure ştim că ai veşti noi pentru fanii Godmode. Care sunt acestea şi ce înseamnă ele pentru tine?

fi să verificaţi din când în când pagina noastră de myspace pentru date. (www.myspace.com/godmode1)

7


AIDA: Echipa AIDA îţi mulţumeşte pentru răspunsuri şi îţi urează mult succes şi inspiraţie! PAUL: Vă mulţumesc şi eu pentru interes şi vă urez succes, vă felicit pentru ce faceţi acolo şi sper să ne mai auzim. Pe un termen aşa, mai scurt, vă aşteptăm la concerte.

Sonia Maria Bercuci

muzică

8



(

Mihai Dutescu , despre arhitectura durabila

În paginile ce urmează vom face cunoştinţă cu omul ;i arhitectul Mihai Duţescu, precum şi câteva din faţetele arhitecturii durabile şi anume menţinerea şi reabilitarea construcţiilor vechi. Toate acestea dintr-un singur motiv. Clădirile vechi stau martore evenimentelor si veacurilor trecute, astfel încat trebuie să le păstrăm, pentru că astfel avem în minte generaţiile viitoare şi ce lăsam în urma noastră. AIDA: Cum ai ajuns să practici arhitectura?

îmi consolidez gusturile. Îl cheamă Gabriel

Mihai Duţescu: Eram prin liceu, în anii ’90,

în S.U.A. pentru o firmă imensă, cu proiecte

aveam vreo 15-16 ani, şi gusturile mele mu-

Bunea, iar acum (din păcate, zic eu) lucrează corporate etc...

zicale au fost influenţate atunci de un verişor de-ai mei: mie îmi plăceau G’n’R şi Queen,

arhitectură

iar el mi-a adus într-o zi o casetă cu Pink Floyd - „The Final Cut”

AIDA: Care este stilul arhitectural preferat? M.D.: Stilul e să nu ai stil, cel puţin azi. Îmi

care iniţial nu mi-a plăcut deloc,

place să fac proiecte diferite de fiecare dată,

însă după o vreme m-a prins

de la caz la caz.

foarte tare, iremediabil, şi am început să caut toate albumele

erau arhitecţi, şi atunci s-a pro-

AIDA: Ce reprezintă arhitectura pentru tine, este mai mult o artă sau o ştiinţă? (cum vezi arhitectura în relaţia artă-ştiinţă?)

dus declicul cu arhitectura.

M.D.: Pentru mine e „o profesie poetică”. Am

şi datele lor biografice, fascinat. Aşa aveam să aflu că trei din ei

auzit asta la Álvaro Siza (unul din preferaţii

AIDA: Cine a contribuit la formarea ta ca arhitect?

mei) si mi s-a părut foarte bine punctat, mi-a

M.D.: În mod decisiv doar o sin-

în sensul clasic, iar ştiinţa nici atât, deşi ope-

gură persoană: un prieten, mai

rează cu chestii tehnice. Mie, personal, me-

mare cu 9 ani ca mine, pe care

seria de arhitect îmi pare apropiată cu cea de

l-am întâlnit întâmplător tot în

regizor: cunoştinţe din foarte multe domenii

anii aceia. El era student, tocmai

(de la istorie şi până la poezie, de la costume

se întorsese de la o bursă din

şi până la optică), o echipă de specialişti în

UK, cu o aură pe care aproape

aceste domenii pe care să o poţi coordona,

că i-o puteam vedea pe atunci.

muncă enormă, management. Şi – cel mai im-

Azi e un arhitect foarte bun si

portant – ceva mai greu de explicat: viziune.

plăcut mult. Oricum, arhitectura nu e nici artă

el m-a ghidat în studenţie, mi-a dat cărţi, reviste şi m-a ajutat să

10

AIDA: Cum arată casa ideală proiectată


arhitectură

M.D.: Simplă şi cochetă, eventual destul de

proiectele tale se materializează?

mică; am nevoi minime, banale. Ar avea şi

M.D.: E foarte frumos, absolut

un pom, poate şi o pisică. Şi neapărat o terasă

întotdeauna sunt emoţionat când

faină.

văd diferenţa de scară dintre de-

de tine, pentru tine?

senul pe hârtie şi realitate. Îmi

AIDA: Care este ţara care îţi place cel mai mult şi de ce (din punct de vedere arhitectonic, bineînţeles...)

place să merg pe şantier, de-abia

atunci mi se pare cu adevărat că are sens ceea ce fac.

M.D.: Cred că Italia; e fascinantă diversitatea

asta. Iar ca numitor comun al acestor locuri

AIDA: Cât de mulţumit eşti cu mediul comercial în care se lucrează?

diferite e bunul-gust (proverbial) al italienilor.

M.D.: În perioada asta de recesi-

E drept că au fost şi sunt privilegiaţi, din mul-

une e mai greu şi nu pot spune

te puncte de vedere. Îmi place Italia şi aproa-

că sunt mulţumit. Dar şi până în

pe orice sat / oraş are o identitate a sa foarte

– să zicem – septembrie 2008,

bine conturată: de la structura urbană, până la

era haos. Mulţi developeri erau

tradiţiile culinare şi chiar dialectul oamenilor

semi-analfabeţi, sau foşti secu-

de acolo.

rişti. Toţi, deopotrivă, şi buni şi

regiunilor. Dacă faci un traseu de la nord la sud, până în Sicilia, e imposibil să nu observi

răi, puneau o presiune enormă,

AIDA: Ce te inspiră atunci când creezi (proiectezi)? La ce îţi place să te gândeşti în acel moment?

exclusiv de natură comercială,

M.D.: Chestii dintre cele mai diverse. Depin-

prea a fost atunci, înainte de cri-

de de mulţi factori: pot porni de la un concept

ză, iar acum nu se ştie. Însă - paradoxal - cred

abstract, eventual ceva poetic, sau de la un

că sunt şanse mai mari să apară vreo clădire

detaliu foarte pragmatic de fereastră. Sau pot

faină, proiectată în tihnă, în condiţii de auste-

porni pur şi simplu de la bani.

ritate economică.)

AIDA: Lucrezi singur? Dacă nu, cât este de importantă colaborarea cu ceilalţi pentru tine?

AIDA: Ce oraş din România crezi că impresionează cel mai mult din punct de vedere arhitectural?

M.D.: Lucrez cu puţini colaboratori. Mă

M.D.: Pe un străin presupun că ceva gen

obosesc problemele de management, pentru

Sibiu / Braşov. Mie însă îmi plac locurile mai

că mă îndepărtează de esenţa proiectului.

obscure, dar cu personalitate (bună / rea, nu

Soluţiile / conceptele de pornire ale proiectelor,

contează) - chestii gen Calafat, Sulina, Copşa-

sau deciziile majore, le iau întotdeauna singur.

Mică etc...

AIDA: Ce sentiment te cuprinde în momentul în care schiţele, desenele, ideile,

AIDA: Ce clădire din lume te-a impresionat foarte tare? Dar din România?

asupra arhitecturii. Sau... Arhi-

tecturii (care de aceea, nici nu

11


M.D.: Din lume mi-a plăcut galeria de artă

M.D.: Presupun ca s-au făcut paşi timizi, dar

Tate Modern din Londra. Din România cred

nimic susţinut.

că-mi place cetatea Prejmer.

AIDA: Putem spune că tot ce reprezintă modern, eventual minimalism, înseamnă sec, fără viaţă. Care ar fi atuurile curentului şi ce preferi ca arhitect... clasicul sau modernul?

AIDA: Ce anume ai face tu în plus? Şi câte dintre acestea sunt implementabile în următorii cinci ani? M.D.: Toate sunt absolut posibile în viitorul apropiat, depinde de voinţa politică în mare parte. În plus faţă de ce am spus mai devreme,

M.D.: Asta e o întrebare cam puerilă. E ca şi

aş face ceva asemănător cu strategia pe care

când ai întreba un regizor dacă preferă filmul

municipalitatea din Barcelona a adoptat-o în

noir sau, mai degrabă, experimentele con-

cazul cartierului Raval (un fel de Lipscanie a

temporane. Toate au rolul lor, şi la fel e şi în

lor, dar mai decadentă: plină de emigranţi,

arhitectură.

prostituate, traficanţi de droguri) - implanturi aproape agresive de arhitectură modernă, adă-

arhitectură

AIDA: Cu siguranţă consideri că atât centrul vechi al capitalei, cât şi alte clădiri vechi întregesc valorile arhitecturale ale oraşului, ori condiţia lor actuală lasă foarte mult de dorit. Ce măsuri pot fi luate atât pentru prevenirea degradării lor, cât şi pentru menţinerea acestora?

postind exclusiv funcţiuni publice culturale, şi neapărat fresh! Celebru este cazul Muzeului de Artă Contemporană (MACBA), proiectat de arhitectul american Richard Meier - destul de controversat pentru radicalismul de care a dat dovadă într-un context istoric, dar care după câţiva ani s-a dovedit a fi un excelent catalizator al regenerării urbane a acelui loc.

M.D.: Trebuie curăţate urgent parazitare, de orice natură ar fi

AIDA: Cum reuşiţi să integraţi imaginea istorică în cea modernă?

acestea, şi sper să se înţeleagă

M.D.: Depinde de context: uneori prin

ce spun. Pentru asta, ştiu că o

contrast, alteori preluând anumite

problemă majoră, este regimul

elemente ale arhitecturii istorice şi

juridic incert al acelor case, iar

reinterpretându-le cu mijloace es-

aici e nevoie de specia-

tetice şi tehnice contemporane.

de tot ce înseamnă elemente

lişti foarte buni (pe care Primăria mă îndoiesc că-i are) şi, probabil, de ceva legi locale un pic mai aspre.

AIDA: Din câte ştii, ce măsuri sunt luate din cele enumerate mai sus?

12


arhitectură

AIDA: Cu ce probleme crezi că se confruntă un arhitect în România? nă că e specifică unui mediu capitalist. Româ-

AIDA: Eşti la curent cu organizaţii/acţiuni care au ca scop conservarea sau restaurarea acestor cladiri vechi?

nia a dat cu nasul de astfel de lucruri de foarte

M.D.: Destul de puţin.

Arhitectura e o profesie liberală. Asta înseam-

puţin timp, motiv pentru care arhitectul, ca - lumea încă face deseori confuzia între „arhi-

AIDA: Daca da, ne poţi enumera câteva dintre acestea?

tectură”, „arheologie” şi „agricultură”. De aici

M.D.: Ştiu câteva (din Bucureşti),

şi onorariile destul de mici pe care majorita-

unele mai vechi (Pro Patrimo-

tea arhitecţilor le practică, de aici modificările

nio), altele mai noi (Asociaţia

care apar ulterior pe proiecte.

Salvaţi Bucureştiul) şi am auzit

Legislaţia insuficient de clară, cu atât de iubi-

că ar face lucruri bune, chiar

tele „portiţe” româneşti, iarăşi reprezintă un

dacă uneori criteriile după care

duşman al profesiei noastre, pentru că permi-

se ghidează şi argumentele teh-

te constructorului în tandem cu beneficiarul

nico-profesionale invocate pot

clădirii să jongleze pe marginea proiectului.

părea vetuşte, ori insuficient

De aici şi rezultatele cel mai adesea dezastru-

de updatate în raport cu ce se

oase din jurul nostru, atunci când casele sunt

întâmplă în vest. Spre exemplu,

gata.

în Barcelona - fiindca tot am

profesionist, nu este încă respectat suficient

amintit mai devreme de acest oraş - coexistă incredibil de fain

arhitectura clasică cu cea (foar-

te) modernă. E un oraş care, astfel, creează premisele unei

vieţi urbane demnă de anii 2000.

Andra Simina Tureac

13


Fotografia: covergenţă între ştiinţă şi artă

fotografie

Este puţin probabil să fac o istorisire a fotografie pe scurt, doar ca să arăt faptul că în ziua de azi, tot spectrul optic, aparent natural nouă, fiinţelor ce ne-a fost dăruită această abilitate divină, a fost transpus într-un spectru numeric, digital ... un format ce ţine de virtual, ultramanipulabil şi totuşi în limite largi, perfect. Este un drum lung, de la camerele obscure, ce datează de aproape 1000 de ani, la primele camere foto portabile ale lui Johann Zahn din anii 1690 şi la aparatele foto digitale ale zilelor noastre. Cu siguranţă însă, este un drum presărat cu detalii vitale privind tehnici de fotografie extrem de importante. Pentru moment ne vom focaliza atenţia asupra parametrilor cei mai utilizaţi şi magia din spatele lor. As atrage atenţia asupra unui fenomen tehnic extrem de des întâlnit dar şi foarte uşor trecut cu vederea, mai exact faptul că inspiraţia din spatele celor mai multe obiecte concepute de om este chiar natura şi poate mai exact natura nevoii. În cazul de faţă modul în care aparatul fotografic seamănă cu ochiul uman. Filmul corespunde retinei, irisul corespunde diafragmei, iar cristalinul acelei lentile din aparat care are o acurateţe deosebită în miscare şi reglează focalizarea imaginii printr-o miscare de caţiva milimetri. Fie că este vorba de fotografie comercială, fotojurnalism

14

sau chiar contrastant, fotografie fină, cu siguranţă, orice fotograf, indiferent de nivelul de experienţă pe care îl posedă, nu ar fi capabil să înţeleagă care este pasul următor în reuşita demersului său fără a cunoaşte, cel puţin temeinic, principiile fundamentale de funcţionare a aparatului foto. Principiul este foarte simplu. Lumina reflectata de obiectele din cadru, ajunge într-un element fotosensibil (fie că acesta este un film cu peliculă chimică, fie că este un dispozitiv electronic de tipul senzor optic), prin intermediul unui sistem de lentile, ce are rolul de a configura imaginea ce va fi salvată, conform cu proprietăţile lentilei. Mai mult, un element denumit diafragmă reglează cantitatea de lumină ce va fi primită de catre elementul fotosensibil, alt mecanism denumit obturator fiind responsabil cu durata în care elementul sensibil este expus luminii şi în consecinţă împreună cu acest mecanism se pot controla doi dintre cei mai importanţi parametrii din lumea fotografică: luminozitatea imaginii şi în anumite limite contrastul imaginii. Aşadar, cred că putem începe încet încet să fim mai specifici.

Viteza de declansare Viteza de declanşare este timpul în care diafragma este deschisă, permiţând trecerea luminii. Viteza este descrisă între parametrii ca fracţiuni de secundă, de exemplu 1/100 inseamna un timp de expunere egal cu a o suta parte dintr-o secundă (o sutime de secunda). În mod obişnuit, viteza de declanşare a unei camere foto se găseşte între 1/8000 secunde (medii cu foarte multă lumină sau medii


Timp expunere:

1/50

fotografie

rapide) şi ceva care se poate ridica la ordinul zecilor de secunde (folosite pentru medii cu foarte puţină lumină sau medii lente). Acest parametru poate fi utilizat în fotografie fie pentru a corecta expunerea in sensul modificării cantitatii de lumina captate, fie pentru a capta miscari rapide, pentru a „ingheţa” actiunea şi a minimiza riscul de obtinere a unor imagini mişcate. Pentru a creste cantitatea de lumina ce pătrunde prin diafragmă, atunci când este necesar, se utilizează un timp mai lung de expunere. general viteza declanşatorului trebuie tinută în jurul valorii de 1/40, valori mai mici putând duce la imagini mişcate dacă aparatul nu este ţinut foarte fix. Ca regulă de bază, pentru a evita obţinerea imaginilor miscate, timpul de expunere trebuie sa fie cel putin egal cu inversul distantei focale. De exemplu, la o distanta focala de 100mm, viteza de declansare ar trebui sa fie cel putin egala cu 1/100. Totusi, se poate folosi un timp de expunere mai lung atunci cand se doreste obtinerea unui efect de miscare, in scopuri artistice. Cel mai important lucru de reţinut este faptul că cei doi parametri discutaţi, deschiderea diafragmei şi viteza de declanşare, au o relatie de reciprocitate, astfel se influenţează

unul pe celalalt. De exemplu, daca deschizi diafragma cu o poziţie (spre exemplu de la f/11 la f/8) pentru a creşte cantitate de lumina captata, dar în acelaşi timp creşti viteza de la 1/125 la 1/250, vei obţine aceeaşi expunere. Deosebirea stă în faptul că mişcarea este capturată mai bine datorită unei viteze de declanşare mai mai mare.

Sensibilitatea (ISO)

ISO sau ASA, se utilizează în măsurarea sensibilităţii la lumina a unui mediu fotografic, fie că este vorba despre diapozitive, fie ca este senzor digital. O valoare ISO mică se traduce printr-o sensibilitate mică, deci este nevoie de mai multa lumina pentru a expune corect o fotografie. Astfel, in conditii de luminozitate slabă, cum ar fi spaţii închise, se recomandă utilizarea unei valori ISO mari pentru a asigura o expunere rezonabilă. Din pacate problema nu este atat de simpla... Exista un dezavantaj al folosirii unui ISO mare,

1/25

1/100

15


fotografie

aparitia zgomotului de imagine. Zgomotul reprezintă granulaţii de diferite culori ce apar la sensibilităţi ISO mari sau în cazul unor expuneri relativ lungi. Zgomotul de imagine poate distruge o fotografie şi din acest motiv trebuie utilizate cu atentie setari ISO mari. Nivelul de zgomot dintr-o fotografie depinde mai mai multi factori: valoarea ISO, timpul de expunere, tipul de senzor la camerele digitale, corectitudinea expunerii, etc. Chit că ma abat puţin de la subiect, dar există două exemple, puţin contrastante, dar care pot explica mai bine rezultatele. Primul este faptul că multe din camerele foto de pe telefoanele mobile, au senzori optici foarte limitaţi, dar aceasta nu în principal din cauza dimensiunii, ci din cauza utilizării unei cantităţi cât mai mici de energie, deci cu o sensibilitate mică. Aceasta duce cu ideea la faimoasele poze nereuşite pe timp de noapte, în timp ce pe timp de zi ieşind cel puţin decente. La pol opus se află aparatele DSLR (Digital single-lens reflex) care dispun de un senzor optic mult mai mare şi cu o tehnologie net mai sensibilă decât ale aparatelor digitale compact. Aceasta înseamnă că acest tip de aparat poate realiza poze de dimensiuni mai mari în

ISO:

16

64

condiţii de lumină mai austere. Aşadar, trebuie reţinut că aceşti parametrii care controlează expunerea nu trebuie priviţi individual. Modificarea unui dintre ei necesită de cele mai multe ori şi modificarea celorlalţi doi. Nu există reguli general valabile în acest sens, singura soluţie pentru a întelege rolul fiecărui parametru în controlul expunerii este exerciţiul. Incearcă să faci fotografii ale aceluiaşi cadru modificând, pe rând, timpul de expunere între 1/10 şi 1/1000 (de exemplu), la ISO 100 şi f/4. Studiază apoi fotografiile şi vezi cu ochii tăi cum a fost modificată expunerea în funcţie de viteza de declanşare. Fixează apoi valoarea timpului de expunere la 1/125, ISO la 100 şi modifică doar diafragma. Repetă acelaşi lucru setând viteza la 1/125, diafragma la f/4 şi schimbă valoarea ISO la fiecare declanşare. Acest exerciţiu te va ajuta să intelegi corelaţia dintre parametri care controlează expunerea în fotografie.

Vintiloiu Alexandru - Florin

200

600


17

fotografie


Am făcut cunoştinţă cu Anim’est în toamna lui 2007 în fuga spre sediul cu multe pliante, flyere şi oiţe colorate. Eram voluntarul celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional de Animaţie şi martorul unui spectacol unic al personajelor caraghioase, al filmelor făcute parcă din poze sau plastilină vie, scene desenate cu creioane colorate, animaţii realizate folosind grafică computerizată, efecte speciale sofisticate. De atunci îl vizitez an de an în sălile cinematografelor şi sunt atentă la întreaga lui evoluţie. În ediţia de anul acesta a festivalului, numărul spectatorilor a crescut simţitor, la fel şi numărul filmelor participante în competiţie, dar pentru mai multe detalii am avut o scurtă discuţie cu Ligia Soare, organizator Anim’est. AIDA: De unde a pornit ideea Festivalului Internaţional de Animaţii, Anim’est?

eveniment

Ligia: Este ideea lui Mihai Mitrică (directorul festivalului) şi a lui Laurenţiu Brătan (preşedintele asociaţiei Estenest, care organizează festivalul). Ei aveau ceva experienţă în domeniu (Mihai colabora deja la TIFF, Laurenţiu lucra de ceva vreme la Institutul Francez, este critic de film, a fost des în jurii internaţionale), atracţia pentru filmul de animaţie are tradiţie serioasă în România, aşa că ideea festivalului a venit aproape de la sine.

18

AIDA: Pentru necunoscători, poţi face o mică istorie a festivalului de până acum?

Ligia: Prima ediţie a venit după vreo doi ani de încercări şi tatonări, în septembrie 2006, mai mult o testare a gusturilor spectatorilor bucureşteni. În 2007 am organizat prima ediţie competitivă şi am început, timid, să invităm oaspeţi. Au urmat ediţiile din 2008 şi 2009, când am crescut dintr-o dată, ne-am mutat „în centru”, ne-am lărgit puţin echipa, am organizat masterclass-uri, workshop-uri, am invitat zeci de animatori români şi străini, am fost primul festival de film de la noi care a folosit un sistem de bilete online, am fost cel mai frecventat festival de film din Bucureşti…

AIDA: Ce a adus nou festivalul de anul acesta?

Ligia: Pe lângă avalanşa de filme (199 în competiţie, aproape 370 în total), am avut o secţiune competitivă nouă, Balkanimation, care a reunit scurt-metraje din zona Balcanilor, am avut un workshop


eveniment

nou, realizat de echipa Zorobabel Belgia, am avut multe discuţii şi mese rotunde (zilnic la 12.00 sau la 14.00, la Cinema Union), am avut mult mai mulţi oaspeţi decât anul trecut, l-am întâmpinat pe unul din scenariştii de la The Simpsons, Mike Reiss, l-am avut prezent în juriu şi cu un masterclass pe genialul Georges Schwizgebel (Elveţia), am prezentat o selecţie inedită de animaţii româneşti create înainte de 1989, cenzurate şi interzise, am avut Creepy Animation Night, am avut patru locaţii ale festivalului (Patria, Elvira Popescu, Union, Grădina Cărtureşti- Café Verona).

AIDA: Calitatea filmelor de anul acesta sugerează implicare mai mare din partea creatorilor de pelicule animate?

Ligia: Nu ştiu dacă tendinţa poate fi generalizată. Ne sosesc filme foarte diverse ca stil, ca idee, ca gen, ca realizare… în lume se produce multă animaţie, există multe şcoli specializate, concurenţa e serioasă, cresc

AIDA: Pentru un eveniment care găzduieşte tot mai mulţi fani ai genului animat, cum vă descurcaţi cu organizarea?

Ligia: Din ce în ce mai bine. Asta, în parte, pentru că învăţăm din mers, deşi majoritatea membrilor echipei fac parte şi din echipele organizatoare ale altor festivaluri de film din ţară şi din străinătate. În plus, avem în fiecare an un ajutor extraordinar: cel al echipei de voluntari, tot mai numeroase. O parte din ei au lucrat cu noi şi la ediţiile anterioare ale Anim’est sau ni s-au alăturat la Fest’asia, deci da, voluntarii noştri au experienţă. Şi un entuziasm fantastic!

19


eveniment

permanent exigenţele. Calitatea a ceea ce arătăm noi în festival depinde şi de ecoul Anim’est-ului în alte festivaluri, printre şcoli, distribuitori, promotori. Când primeşti pentru selecţie filme din 60 de ţări, dintre care unele foarte îndepărtate, precum Chile, Madagascar, Mozambic, Singapore…, când sosesc în competiţie nume “grele” şi animaţii foarte recente de bună calitate, înseamnă că eşti pe drumul cel bun, că ai de unde alege, că ai ce oferi în sala de cinema.

AIDA: Se face simţită prezenţa participanţilor români în competiţii?

Ligia: Presupun că te gândeşti la competiţiile internaţionale. E un început, foarte timid, e drept, dar e cursul firesc, noi încă avem răbdare. Şi optimism. Deja e un mare câştig faptul că îşi trimit filmele spre selecţie la Anim’est, că nu mai fac pe timizii ca la început, că pregătesc ceva pentru festival. La Anim’est au ocazia să cunoască animatori din alte părţi, să schimbe idei, să participe la dezbateri. Aceştia sunt paşii de urmat.

20

Asociaţia noastră are şi alte iniţiative în acest sens: am fost parteneri ai Exchange Forum Dresda şi am dus o echipă de animatori români în Germania, am participat la întâlnirea animatorilor la E-magiciens, în Franţa (unde a fost prezent Octavian Anton), avem sprijinul Institutului Cultural Român în perspectiva realizării unei selecţii de creaţii româneşti care să fie trimise către festivaluri europene de gen…

AIDA: Care sunt cele mai utilizate tehnici de animaţie folosite în ediţia de anul acesta?

Ligia: Nu cred că a existat o tendinţă. Am primit şi stop-motion, şi 3D, acrylic, desen în creion, păpuşi, plastilină, acuarelă, colaj. Creatorii independenţi sunt cât se poate de diverşi. O tendinţă anume poate veni din partea unei şcoli (sunt şcoli în Franţa, de exemplu, care lucrează doar pe calculator). Altfel, diversitatea este extraordinară. Este marele avantaj al animaţiei.


Ligia: Sunt apreciate conform mai multor criterii: idee, originalitate, folosirea adecvată a tehnicii, realizare, impactul asupra publicului (pentru scurt-metrajele care urmează să participe la votul publicului), încadrarea (sau nu) întruna din secţiunile festivalului.

AIDA: Care au fost comentariile invitaţilor de marcă la adresa filmelor de animaţie participante în competiţie?

Ligia: Au apreciat diversitatea şi bogăţia de titluri. Iar membrilor juriului nu le-a fost chiar uşor să aleagă. Este destul de greu când dai de creaţii impecabile, dar, în acelaşi timp, te atrage ceva imperfect, care are însă o idee genială sau o realizare neaşteptată. Cel mai important este ca fiecare săşi găsească filmele preferate şi, fără să risc deloc, spun că nu există spectator care să nu fi descoperit la Anim’est ceva care să-i placă.

eveniment

AIDA: Care sunt criteriile de evaluare ale filmelor în competiţii?

AIDA: Cum a fost primită surpriza festivalului, Creepy Animation Night?

Ligia: Sala cinematografului Patria plină ochi. Şi un public puţin mai variat decât cel strict cinefil. Mie, ideea (lui Mihai Mitrică) mi s-a părut interesantă de la început, mai ales în combinaţie cu muzica live. A fost, cred, şi un soi de experiment, inevitabil, dacă ne gândim la genul de animaţii arătate atunci.

AIDA: Cum v-aţi descurcat cu promovarea evenimentului, ţinând cont de bugetul pe timp de criză?

Ligia: La Anim’est nu este criză, :) nu este criză de idei, de entuziasm şi, mai ales, de prieteni adevăraţi. Sprijinul cel mare a venit, ca şi la ediţia anterioară, de la Ogilvy. Anul acesta ne-am împrietenit şi cu Animax, cu Stella Artois, am continuat să fim prieteni cu Opel… Iar în străinătate ne promovăm singuri, participând direct sau indirect la alte festivaluri şi forumuri.

21


AIDA: Ok…despre criza economică ştim destule…dar pentru criza de popularitate a animaţiei în România, cine este de vină?

eveniment

Ligia: Criza de popularitate a animaţiei în România? Chiar există aşa ceva? Noi suntem siguri de un lucru: animaţia e populară cel puţin în rândul celor 15.000 de spectatori de la ultima ediţie, plus al celor din Cluj-Napoca (unde am organizat un follow-up). Mai mult, animaţia place unor categorii de vârstă destul de largi, deşi, e drept, publicul predominant este cel tânăr. Criza de producţie de animaţie în România, asta da. Nu există şcoală de animaţie (deşi suntem optimişti, interes există în mai multe centre din ţară), nu există studiouri (în afara celor care produc reclame animate, dar vorbim deja de altceva), scurt-metrajele nu trăiesc decât în festivaluri, iar lung-metrajele cu mare priză în alte ţări trec la noi neobservate.

AIDA: Filmele participante la Anim’est au apărut sau vor apărea şi într-un format oferit pentru vânzare? Dacă da, care dintre acestea şi de unde se pot achiziţiona?

22

Ligia: Noi încurajăm toţi invitaţii să aducă dvd-uri, care sunt puse în vânzare în cinema, pe durata festivalului. Ceea ce nu facem, însă, este să multiplicăm filmele pe care le arătăm în festival, oricât de mare ne-ar fi dorinţa ca tot mai mulţi fani să aibă acces la ele. Dacă realizatorul se hotărăşte să vândă dvd-ul pe site-ul personal sau, mai mult, să îşi pună filmul pe internet, o face singur (uneori, filmele există pe diverse site-uri înainte de a-şi începe circuitul în festivaluri şi asta nu din mâna unor “binefăcători”, ci a autorilor respectivi). Cred că exemplul cel mai grăitor este cel al lung-metrajului semnat de Nina Paley, „Sita Sings the Blues” (în competiţie la Anim’est în 2008), pe care realizatorii l-au pus apoi pe net cu vizionare liberă. Ne gândim la o formulă corectă pentru ambele părţi, dar prefer ca ea să rămână surpriza… ediţiei următoare.

AIDA: Ultima întrebare: care a fost animaţia ta preferată de anul acesta?

Ligia: Greu să aleg doar una. Dintre scurt-metraje, „L’anima mavi” a Juliei Gromskaya (Italia), „Dossiê Rê Bordosa” a lui Cesar Cabral (Brazilia), „Post!” (perfectă pentru premiul publicului), iar dintre lung-metraje, „Mary and Max” a lui Adam Elliot şi „The Secret of Kells”.

Andra Simina Tureac



Poveşti din alte lumi

Tribul Babongo Trăim într-o lume în care totul se schimbă cu o viteză ameţitoare, în care oamenii devin, pe măsură ce timpul trece, tot mai absorbiţi de problemele lor cotidiene, tot mai preocupaţi să ţină pasul cu acest ritm alert impus de dezvoltarea pe care tehnologia şi societatea le-au cunoscut. Venind dintr-o astfel de lume, cu greu putem crede că există încă oameni care nu au fost atinşi de această nebunie a schimbării, ci din contră, se supun aceloraşi reguli de mii de ani. Un exemplu în acest caz este tribul Babongo, ai cărui membri trăiesc în pădurea ecuatorială din statul Gabon. Membrii tribului Babongo sunt cunoscuţi ca fiind fondatorii religiei Bwiti, cu ritualuri vechi, care includ în consumarea unei plante cu efecte halucinogene numită Iboga.

culturi

Tribul Babongo, care numără în jur de 2000 de membri nu are un sistem politic dezvoltat, şi nici un lider important care să îl conducă. În general, fiecare subgrup al tribului are drepturi asupra teritoriului în care membrii săi au crescut şi au vânat. Oamenii din Babongo locuiesc în nişte colibe, numite tradiţional „tudi”, făcute integral din materiale găsite în pădure: un copac tânăr, îndoit, peste care aşează multe frunze mari, ce nu permit apei să treacă. Înălţarea unei astfel de colibe este foarte simplă şi durează aproximativ o jumătate de zi. Recent însă, băştinaşii au început să îşi construiască şi colibe din lut, după modelul triburilor din apropiere. Până de curând, cei din tribul Babongo obţineau hrana din vânătoare şi din culegerea fructelor. Ei au început să îşi procure hrana prin agricultură, pe care o practică în zonele uscate ale pădurii. Această activitate cade în grija femeilor şi a copiilor deoarece este una uşoară, ce nu necesită mult efort. Interesant este faptul că

24

ei dedică doar 3-4 ore pe zi asigurării hranei. Ei îşi petrec restul timpului dormind, fumând, spunând poveşti sau jucându-se cu copiii. Susţin că au fost primii oameni de pe pământ. Ei sunt adepţii religiei animiste Bwiti, bazată pe credinţa în existenţa unor spirite ale pădurii. Au obiceiul să folosească în ceremonii planta cu numele Iboga, cu proprietăţi halucinogene. Se spune că ea este sursa cunoaşterii lor spirituale, de aceea, ea este venerată. De fapt, Iboga este un puternic drog psiho-activ asemănător LSD-ului sau anfetaminei, iar consumul excesiv oferă o stare de anxietate precum şi efecte halucinogene sau senzaţii puternice de teamă. Efectele ei durează până la cinci zile, perioadă în care trupul are parte de o suferinţă violentă. Mai exact, în cazul dozelor mari se poate ajunge chiar la deces. În momentul în care samanii Bwiti consumă Iboga, câştigă puterea de a vedea viitorul, de a vindeca boala ori de a vorbi cu moartea.


În ceea ce priveşte ceremoniile de iniţiere, acestea se întind pe parcursul a trei zile, perioadă în care copilul va deveni bărbat. În prima zi, tânărul neiniţiat mănâncă felii de Iboga, sub îndrumarea unui bătrân al tribului; după consumul plantei, acesta va începe să aibă viziuni. Consumul plantei îi permite să îşi vadă adevărata identitate şi să retrăiască într-un mod foarte real faptele întreprinse de el în trecut. În cea de-a doua zi, iniţiatul este dus la râu, unde este spălat cu nişte frunze îmbibate cu apă, în timp ce bărbaţii aduc din pădure un puiet de „matombi”, un copac sacru pe care îl plantează lângă templul Bwiti; acest lucru simbolizează iniţierea tânărului. Ziua se sfârşeşte cu bătrânii care au grijă să îl hrănească pe proaspătul iniţiat cu bucăţi mici de Iboga, iar restul membrilor dansează în jurul său pentru a-l ajuta să aibă noi halucinaţii.

culturi

Între membrii tribului Babongo, planta este păstrată ca stimulent pentru călătoria la vânătoare, şi pentru ceremoniile de iniţiere. Se consideră de asemenea, că după consumul acestei plante, sufletul părăseşte trupul şi porneşte într-o mare călătorie în care comunică cu spiritul plantelor şi al animalelor.

Toate aceste ritualuri fac din tribul Babongo să fie o cultură aparte ce încântă prin însufleţirea cu care se manifestă. Problemele nu îi ocolesc însă pe cei din Babongo, ci dimpotrivă, îi afectează tot mai mult pe măsură ce timpul trece. Statul şi triburile vecine îi consideră oameni de categoria a doua, foarte puţin superiori animalelor, acesta este şi motivul pentru care tribul tinde să-şi piardă identitatea. Răpirea copiilor şi folosirea lor ca sclavi de către membrii tribului Bantu, defrişări masive pe teritoriul Gabonul, sunt probleme cu care tribul Babongo se confruntă zi de zi.

În faţa acestor dificultăţi, tribului Babongo nu îi rămâne decât să lupte pentru a-şi păstra cultura integră, la fel cum luptă cu animalele sălbatice într-o zi de vânătoare. Mihai Titienar

În cea de-a treia zi, dansatorii fug de-a lungul satului pentru a chema spiritele din pădure să participe la ceremonia de iniţiere, în timp ce iniţiatul trebuie să povestească bătrânilor ceea ce a văzut în timpul halucinaţiilor. Acestea sunt informaţii sacre ce nu trebuie rostite altcuiva decât bătrânilor. Rostirea şi însuşirea lor reprezintă devenirea ca bărbat. Totodată, pe parcursul acestei zile, ceilalţi membri ai tribului plantează o pădure în jurul puietului de „matombi”, pădure care simbolizează mulţimea de probleme pe care bărbatul le va întâmpina în viaţa sa. În aceeaşi zi, bărbaţii vor îndepărta această pădure, acţiunea lor simbolizând îndepărtarea problemelor din viaţa proaspătului iniţiat.

25


Arta Tatuajelor Tatuajele nu sunt deloc o nouă formă de artă. Ele există de la începuturile omenirii. Ceea ce este nou astazi, sunt metodele şi tehnicile de a picta pe trupurile oamenilor şi acceptarea lor la un nivel mult mai înalt. Publicul devine cu fiecare zi mai divers, mai larg, mai tolerant. Dacă în trecut tatuajele erau acceptate (şi pe alocuri o condiţie) în anumite culturi, în bătrâna Europă ele au pătruns destul de greu şi cu numeroase etichetări. Pentru acest număr al revistei ARTe l-am invitat la discuţii pe Atti Csiszar, un artist tatuator din Baia Mare al cărui salon, AsspirinTatto, este din ce în ce mai solicitat.

new arts

26

AIDA: Cum e să fii artist tatuator în România în 2009? ATTI: În ultima vreme începe să fie bine, aici mă refer la cerinţele clienţilor şi la faptul că au încredere în tatuator, luând în considerare sugestiile acestuia. AIDA: Nu de mult timp auzeam un alt artist din breasla ta că emisiunile Miami Ink şi LA ink popularizează foarte mult ideea de tatuaj şi că este de părere că cererea a crescut în România şi datorită acestor programe. Care este părerea ta? Ai simţit vreo clipă influenţa emisiunilor amintite? ATTI: Emisiunile de genul sunt binevenite pentru că deschid ochii oamenilor, îi fac să vadă mai departe de literele chinezeşti şi simplele tribale.

AIDA: Care este profilul clientului de tatuaje la tine în atelier? E un procentaj mare de bărbaţi care cer tatuaje? Care ar fi vârsta medie? ATTI: Este un procentaj bine balansat, vârstele doritorilor variind între 18-60 ani.

AIDA: Există vreo temă anume care ţi-a fost cerută destul de des în ultima jumătate de an? ATTI: Da...desenele propuse de mine, am parte de multă „mână liberă”.

AIDA: Există un anumit stil de tatuaje pe care îţi place să le realizezi sau pe care ţi-ar plăcea să le realizezi mai des? ATTI: Întotdeuna am iubit culorile, îmi plac temele din natură-plante şi insecte, încerc mereu să le aduc la domeniul fantasticului şi să introduc cât mai multă lumină „colorată” în tatuajele pe care le fac.


new arts

AIDA: Care sunt porţiunile de pe corp pe care tatuezi cel mai des? ATTI: Nu prea am un răspuns la această întrebare.

AIDA: Preferi tatuajele în negru sau culori? Şi care dintre cele două variante îţi sunt cerute cel mai des? ATTI: Cum spuneam, tatuajele color, încet încet şi-au făcut tot mai mult loc pe pielea oamenilor, dar asta nu înseamnă că nu îmi plac cele doar cu negru.

AIDA: Ai refuzat vreodată un tatuaj din raţiuni artistice? Dacă da, descrie puţin experienţa. ATTI: Mda...s-a întâmplat de mai multe ori, dar nu pentru că nu respect alegerea clienţilor, ci pentru că pur şi simplu simt ce nu se potriveşte cu stilul meu. Prefer să lucrez cu maximă plăcere. Un tatuator poate deveni bun când îşi lasă „amprenta”, adică în momentul în care îi recunoşti lucrările după stilul său.

AIDA: Cât e artă şi cât e tehnică în meseria ta? Poate deveni tatuator o persoană care nu are talent la desen/pictură dar care are capacitatea de învăţa?

ATTI: Da, poate, dar nu va fi niciodată ca şi un talent înnăscut. Desenul şi cunoştinţele în domeniu, fac foarte mult, trebuie să înţelegi desenul pe care-l faci şi să ştii de ce este aşa cum este, nu doar să copiezi. Sincer, eu consider că un om care nu poate desena, nu are mari şanse să tatueze bine, pentru că până la urmă tatuatorii desenează pe piele. Dacă pe foaie nu te descurci, atunci pe piele va fi mult mai greu. Din punct de vedere ethnic, nu sunt multe reguli. Fiecare trebuie să descopere cum îi merge mai bine.

AIDA: Există un artist tatuator anume pe care-l apreciezi? ATTI: Am şi eu 3 eroi: Nick Baxter, Guy Aitchison şi Jeff Ensminger.

AIDA: Echipa AIDA îţi mulţumeşte pentru răspunsuri şi îţi urează mult succes şi inspiraţie! ATTI: Vă mulţumesc şi eu!

Sonia Maria Bercuci

27


new arts

28


29

new arts


poeme - Mihai Amar adia ... abia mai apoi a murit A fost odată ca niciodată

un om ce renunţase să mai respire. Alesese să respire în locul lui pământul arat, botinele nepurtate, păpădiile aeropurtate, cosiţele rumenite, animalele de curte şi acoperişurile nefericite. Avusese într-un timp un rang foarte înalt, inchipuiţi-vă; în părul dragei lui se-nfoiau toate cele patru vânturi sud-americane, se făcea totuşi vinovat de dispariţia unor minunate cocktail-uri care se bazau pe zahărul de trestie pe romul căprui şi pe uimitorul său talent. A trăit aşa mult timp, aproape douăsuteoptzecişiopt de secunde abia mai apoi a murit. Nu ştie nimeni de ce!

extrase

şirul evenimentelor la 11:06 supa împăratului fusese prea fierbinte, la 11:28 fiica maestrului supier, decapitată, la 11:32 fiul împăratului era de negăsit, la 11:36 hainele fiului fâlfâiau în poiană, fiul împăratului se găsea în ele spânzurat, la 11:46 împăratul se blestemă să nu mai mănânce niciodată supă, la 11:48 împărăteasa şi maestrul supier erau de negăsit. undeva, cândva Eram gata s-o întreb câteva lucruri, cui aparţinea puloverul ce-l purta? dacă era lăutar, sigur cânta la acordeon. Eram sigur că era un tip blonduţ pentru că puloverul era maron

30

şi ea găsea întotdeauna tipi cu gust. Înghiţea în sec şi-şi adusese cu ea oftatul acela elegant în care se înghesuiau toate umbrelele lui Monet cu soare cu tot. Nu contenea să mă facă prost, chiar găsea amuzantă prostia mea, inutilă la fel ca pipa lui Magritte. Eu ştiam totul, cum o gară îşi cunoaşte chiriaşii mirositori. Da, era blonduţ, cânta la acordeon, al lui era puloverul cel maron, aşa că n-am mai întrebat. Dar pe tine te-ntreb acum, că trebuie „spune-mi domnişoară Şoricel, n-ai vrea să te măriţi cu mine?

un alt poem domestic Stăm şi completăm formulare, o să-mi fii o nevastă bună, n-o să ne certăm în privinţa invenţiilor, ca un frate mai mare cu ochii mai mari o să proptesc uşa mai bine, cât timp tu o să te joci cu bărcuţele. De ziua ta iţi găsesc un ciob de oglindă oricât aş plăti, îţi trebuie. N-o să îndrăznesc aventuri prea mari degetele mele vor face un comerţ cinstit. Când o să muncesc îndeajuns o să-ţi iau poate o bicicletă numai să nu te-ndepărtezi prea mult, ca un frate mai mare cu mâinile mai mari o să te apăr pretutindeni de crizanteme Acum trebuie să stăm şi să completăm formulare. telegramă de cele mai multe ori lipsa ta naşte vapoare singure din rochiie cu fontiţe ale tale toate voaluri, încremenirea oamenilor


În rest, ici, colo, eu trist acord, clopoţel colindat noaptea prin zăpadă copil mic singur plecat la bucurat de oameni atâta tot. beşc mult tine io.

câteva lucruri despre mihai Eu sunt coastele tale toate, cele mari, cele mici, parcă mai contează care. Eu sunt tot ce mănânci tu, eu sunt muzica ta, şosetele, eu, aerul ce-ţi umflă venele câteodată, sunt toată lipsa ta, şi dacă există zâne pe pământ, eu sunt şefa lor. Sunt dimineţile când ies desculţ într-un ger năprasnic, sunt eu, lepădat, avântat, nemâncat şi toate cele împreună care-ţi duc dorul. - Ţi-ai găsit busuioc în păr? (aici ea se-ntinde si toarce un aa-haa) cântarea cântărilor ...recunosc că nu ştiu lucruri de-nsemnătate prea mare, ştiu numai că pot să te cânt pe orice vreme şi-mi port instrumentele-ntr-un insectar, pentru că tot am unul gol. Ştiu albumul salvat de la înec pe de rost, pot să-ţi cânt, numai să mă chemi tu în felul acela cu mâna întinsă, de-ai crede că donezi sânge norilor căprui, o să facem dulceaţă de gutui e dopo faciamo la doccia, e dopo l’ amore, e dopo la doccia e dopo l’ amore... despre tine cu dragoste Când scriu despre tine folosesc numai cuvintele bune, dintr-o grădină ascunsă de care am grijă în mare secret. Când scriu despre tine, îmi curăţ casa,

extrase

cu merele dubloroşu în plase de nailon.

îmi spăl animalele, rufele, pun de cafea proaspătă, mă spăl, mă piepten, mă curăţ în urechi.

Îmi aleg cu grijă zilele în care scriu despre tine, ele trebuie să fie faste, mirositoare, singure, zilele singure sunt dintre cele mai bune,

atunci am un fel al meu religios de-ansenina cerul pentru un timp de 7 ceasuri şi 28 de secunde fix.

Trebuie să fie totul curat când scriu despre tine.

vă iubesc mult A na Pavlovna Vă iubesc mult Ana Pavlovna şi pentru asta va spun că împotriva singurătăţii medicament sigur e să vă cumpăraţi o sobă de teracotă, o să vă simţiţi mai bine, n-o să mai ţineţi cont de indicatoare în orăşelul acesta pustinac, chiar solniţele de pe rafturi or să vă aplaude în picioare, o să vă simţiţi mai bine, iar eleganţa oraşelor în care n-aţi fost n-o să mai doară chiar aşa. Sandalele dumneavoastra Ana Pavlovna or să se mântuiască asemenea fiului risipitor, trebuie numai un viţel îngrăşat asemenea unei sobe de teracotă. Să vedeţi, o să vă simţiţi mai bine, o să ieşiţi afară cu ochii limpeziţi, o să priviţi lumea, ramurile de deasupra, norii, milioane de culori. Vă iubesc mult Ana Pavlovna.

31


galerie

32


33


galerie

34


35


galerie

36


37


galerie

38


39

Eugen Ĺžerban


galerie

40


41


Cronica: Sfinţii bunici „Constantin si Elena”

cinematografie

Auzim despre lansarea unor filme noi, documentare tot timpul: despre viaţa egiptenilor antici, despre astronomie, despre Renaştere. De cele mai multe ori un nou film din acest gen înseamnă automat o nouă descoperire ştiinţifică sau privirea unui eveniment dintr-o nouă perspectivă. Lansarea documentarului „Constantin şi Elena” înseamnă, însă, concretizarea unei idei fabuloase, căci acest film se imprimă în memoria spectatorului datorită universalităţii şi, totodată, a ineditului său. Constantin şi Elena nu sunt acei sfinţi pe care îi sărbătorim an de an pe 21 mai, ci sunt reprezentările unor sfinţi contemporani, cu care viaţa noastră se intersectează doar până la un anumit punct, din păcate, şi pe care ar trebui să îi sărbătorim mult mai mult decât o facem. Constantin şi Elena sunt, în primul rând, bunici. Trăiesc într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, sunt căsătoriţi de 55 de ani şi se bucură în fiecare zi de viaţa simplă pe care o duc: cântă, râd, ţes şi povestesc. Iar Andrei Dăscălescu, regizorul filmului, a reuşit să imprime pe film mai

42

mult decât imagini: atmosfera plină de bucurie din jurul lui Constantin şi al Elenei. „Actiunea” filmului începe iarna, înainte de Crăciun: prima scenă este un cadru fix de aproximativ 7 minute în care Constantin şi Elena iau de la afumătoare, cârnaţii şi pastrama, punându-le într-o găleată şi într-un lighean. Elena uită găleata în casă; în timp ce ea se duce după recipientul indispensabil, Constantin îi dă unul dintre cârnaţii vecinului. Elena se întoarce cu găleata, îi spune lui Constantin să aibă grijă cum pune afumăturile în găleată, deoarece cârnaţii se pot rupe. Tocmai când ea însăşi punea o astfel de afumătura în găleată, unul dintre cârnaţi se rupe. Elena râde. Constantin râde.

Aceste râsete şi această bucurie necondiţionată a celor doi bunici dă substanţă întregului film. Fiecare scenă ilustrează conceptul de viaţă simplă şi frumoasă, filmul dobândind valoare filozofică datorită contextului social în timpul căruia a fost filmat şi este proiectat: rata depresiilor creşte, recesiunea economică transformă statutul a milioane de oameni din angajaţi în şomeri,


„Constantin şi Elena” nu a fost filmat de la început cu intenţia de a deveni un film propriu-zis; Andrei Dascălescu şi-a testat recent achiziţionata cameră video filmându-şi bunicii, continuând în perioada următoare proiectul: „Am început să-i filmez pe Constantin şi Elena mai mult ca o joacă pentru că am fost fascinat de felul lor de a fi şi de poveştile lor.” În timp ce lucra cu Francis Ford Coppola la „Tinereţe fără tinereţe”, Andrei Dăscălescu le-a dăruit celor din echipă câte un covor lucrat de bunica lui, arătându-le şi câteva minute de film în care apăreau Constantin şi Elena. Walter Murch, asistentul lui Coppola şi, totodată, „idolul” lui Andrei Dăscălescu, după cum declara însuşi regizorul documentarului, vizionând materialul, l-a încurajat pe acesta să continue proiectul, promiţând că îl va sfătui pe parcursul întregului proces de realizare. „Constantin şi Elena” este un documentar cu o structură interesantă, în ciuda lipsei naraţiunii: situaţiile se desfăşoară în ordine cronologică, de la Crăciun până la sosirea următoarei ierni, ceea ce sugerează reluarea ciclului precedent. „La început faci cunoştinţă cu Elena şi Constantin, începe să-ţi placă de ei, apoi vezi cum îşi rezolvă problemele de zi cu zi, prin a fi veseli şi prin a cânta tot timpul, până la secvenţa de final, când primesc vizita strănepoatei nou-născută. Acolo ai viaţa care se duce şi cea care vine. E o împlinire a tuturor dialogurilor din film.”

cinematografie

iar problemele pe care le aduce stilul modern de viaţă sunt din ce în ce mai mari.

De unde izvorăsc naturaleţea şi firescul filmului şi ale personajelor? Constantin şi Elena nu l-au „luat în serios” nicio clipă cât au durat filmările, pe nepotul lor care în tot acest timp i-a ajutat la treburile gospodăreşti. Şi-au continuat activităţile de zi cu zi fără nicio inhibiţie în faţa camerei de filmat fixată într-un colţ, exclamând atunci când au văzut varianta finală a filmului că dacă ar fi ştiut că de fapt proiectul era unul cât se poate de „serios” s-ar fi comportat cu totul şi cu totul altfel; totuşi, celor doi le place rezultatul final, considerând că astfel lasă ceva important în urmă.

Constatin şi Elena sunt nişte sfinţi bunici pe care sentimentul de împăcare cu sine şi cu lumea îi uneşte; ei sunt nişte „oameni buni” universali, care pot fi fericiţi şi dacă posed puţine lucruri materiale. Constantin şi Elena nu sunt bogaţi din punct de vedere material, dar dacă bogaţia spirituală s-ar transforma într-una palpabilă, cei doi ar fi cel puţin regi...

Silviana Ciurea Ilcuş

43


The Ill Bunch Da, până la urmă am ajuns şi la concert. Scriu atât de târziu, pentru că încă sunt în starea de „trebuie să îmi revin”. Am ajuns în Timişoara vineri noaptea, încântaţi de ceea ce urma sâmbătă. Ne-am cazat la hotel şi am decis cu toţii cum că ne este foame. Prima oprire: Plescavicza sârbească din campus. Ei spun că are ceva special, mie mi s-a părut un hamburger normal de fast food pentru studenţi, cu nume complicat ca să pară mai interesant.

ducere. Lacrimi de râs, bineînţeles. Am intrat în Mall primii în spatele alaiului nupţial, printre ţinute strălucitoare şi coafuri demne de pitzipoanca.org. Nu ne-am cumpărat nimic. Seara, după ce ne-am îmbrăcat frumos şi hiphopăreşte după cerinţe, ne-am prezentat în faţă la club Setup. The Ill Bunch la maxim, geamurile jos, ca ţăranii, că estem shmecheri. În faţa clubului, vreo 4 puşti aşteptau şi ei să se dea undă verde la intrare. Apoi, în sfârşit a venit momentul să intrăm. Clubul ie într’adevăr propice pentru un astfel de eveniment.

Personal, am fost mai impresionată de gogoşile preparate o clădire mai încolo. După ce ne-am săturat burdihanele, am dat o tură pe la club Setup să verificăm atmosfera. Era concert VDV, deci nu am mai intrat, dar am stabilit: avea să fie foarte tare, frate!

blog

Sâmbătă de dimineaţă am băut cafeaua cea de toate zilele în restaurantul hotelului, fiecare după plac. Sonia, sper că ţi-a plăcut reţeta cu scorţişoară. Apoi am făcut puţin „shopping timişorean” prin boardshopuri şi Iulius Mall. Ceea ce m-a impresionat până la lacrimi în Timişoara, este faptul că (cacofonie megaintenţionată) Casa Căsătoriilor este în Iulius, la fel şi biroul de eliberat paşapoarte şi cred că şi sala de examene pentru permisul de con-

44

Muzica de warm-up genială, dar nu avea nicio legătură cu stilul Snowgoons. Au mixat Dilated Peoples-Worst Comes To Worst, AfuRa-Equality (spre surprinderea mea eram singurul ins din club care ştiam versurile), Pendulum-Tarantula (ha?!) şi altele, dar se potriveau cu visualsurile care şi ele, la rândul lor, erau geniale. Atmosfera în schimb, blândă. Până pe la 11 nu eram decât vreo 30 în club. Apoi s-au mai adunat, au apărut şi Dj


Publicul, se vedea, era necunoscător într-ale Snaugunzului, aşa did not pay much attention. La un moment dat chiar, eu şi Mircea rămăsesem singurii oameni ridicaţi în picioare, el atent, eu dornică să fac poze, căci piese de-ale lor n-au prea mixat, neavâdu-l pe Sick. Au băgat în schimb JMT şi Cypress Hill la discreţie. Lovitura sub centură a fost atunci când Shapca&co au urcat pe scenă şi au început să bage dintr-alea grele cu tzatze, buci şi alcooale pe negative de Snow. Illegal era atât de supărat încât îmi venea să îl iau în braţe, iar Wax atât de şocat încât la un moment dat arăta „Fuck You” către ei în speranţa că nu îl va vedea nimeni. Chiar nu l-a băgat nimeni altcineva în seama. Ceea ce e trist, având în vedere că omul are 20 de ani şi e unul dintre zeii hiphopului contemporan. Sătul de situaţie, Mircea m-a trimis să vorbesc cu Wax. Aşa că am mai dat un gât de bere, m-am urcat pe scenă şi l-am luat la rost. Vorbisem şi înainte de concert, deci eram prieteni vechi deja, cum s-ar spune. „Auzi, da’ piese de’ale voastre, nimic?” „Păi nu e Sick” „Păi unde e?” „Păi a pierdut avionul.” Hai las’o. Cum să pierzi avionul când ştii că ai con-

blog

Illegal şi Dj Waxwork şi au început „rapperii” autohtoni să se producă. Recunosc, au ridicat lumea în picioare, mai puţin pe noi care eram prea ocupaţi să ne bem berile şi să îi înjurăm în gând pentru că se produceau prea mult. După vreo oră de chinuri cu Popa Shapca şi alţi asemenea, au intrat în sfârşit la platane Cei Doi Magnifici. Şi-au instalat laptopul (stickărit la maxim cu LCN) şi au băgat prima piesă: of course, the trademark Black Snow. Îl aşteptam pe Sicknature. Nu a mai apărut niciodată.

cert? Find another excuse please. „Yeah, păi dacă vroiam JMT sau CH puteam să o fac şi acasă, am venit să vă văd pe voi”. „Yeah, I’m sorry, o să băgăm”. M-am dat jos de pe scenă şi într-adevăr, au tot schimbat piesa respectivă cu Pray Hard. M-am întors, am înclinat din cap şi mi-au zâmbit. Mersi Snowgoons.

Apoi gata. Brusc s-au dat jos de pe scenă şi au plecat. Am plecat şi noi, căci nu mai rămăsese nimic interesant de văzut. La ieşire am mai povestit puţin cu ei, autografe, poze, cd-uri şi tricouri cumpărate. Le-am spus să nu fie supăraţi, căci emsiii români nu merită să bage pe negativele lor. Ne-am urcat în maşină şi din nou, The Ill Bunch la maxim. Au zâmbit, se vedea că se bucură că măcar cineva îi cunoştea. Am pornit, am întors câteva zeci de metri mai încolo şi ne-am oprit încă o dată în faţa clubului, pe partea cealalta a drumului. „Hai să îi mai urmărim puţin, să vedem ce fac ei, zice Mircea”. S-au urcat în taxi şi au cerut vreo adresă la întâmplare. Ne-au văzut şi neau făcut cu mâna. Apoi ne-am despărţit, ambalând maşinile în direcţii opuse. Drumul spre casă a fost trist. Snowgoons bineînţeles all the way long, o vulpitză călcată pe Mesteacăn (Mircea mi-a promis ca nu a murit, dar eu ştiu în adâncul sufletului că she did), şi o discuţie clasică de frate-soră: cum se poate ca unora să nu le placă hiphopul?… Oana Chirilă http://domnisoaradinfrig.wordpress.com/

45


AIDA caută voluntari ! Vrei şi tu un post de redactor în ARTe? În primul rând ai nevoie de entuziasm şi un strop de ambiţie. Plusează cu puţin talent literar şi un interes moderat pentru cultură şi ai toate şansele să fii colegul nostru. Noi îţi oferim posibilitatea de a fi publicat lună de lună, şi de ce nu, un început pentru cariera ta jurnalistică.

Convinge-ne ! Scrie un articol de maxim o pagină pe unul din următoarele domenii: Cinematografie, Pictură, Arhitectură, Fotografie, Teatru/Balet/Operă, Dans/ Coregrafie, Muzică, Literatură, Culturi, New Media, New Arts Trimite-ne un mail pe adresa office@iniţiativedurabile.ro, împreună cu nume, date de contact şi o scrisoare de intenţie de câteva rânduri.

Fă şi tu parte din echipa

RT

)

revista de arte si , culturi



Studium center

Cursuri de limbi străine • Chineză • Suedeză • Spaniolă • Italiană • Maghiară

• Engleză • Franceză • Germană • Japoneză • Etc

Cursuri de limbi străine • română • Latină • Istorie

• Matematică • Fizică • Etc

Traduceri autorizate

Web: www.studiumcenter.ro

Email: office@studiumcenter.ro

Adresa: Str. Sf. Elefterie, nr. 11 (metrou Eroilor)

Telefon: 021.410.82.24, 0766.36.85.75


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.