Sfera Eonică deget nu ţinea seama de grabă cu care eu aveam de ajuns undeva. - Unde? - Ei, acuma intri în amănunte! Erau multe de văzut, multe de atins şi astea cereau ceva străduinţă, nu? - Hai, la somn! - Nu! - Gata, hai că trebuie să te odihneşti! Or să se supere picioruşele pe tine şi într-o zi nu te vor duce la apa mare, nici la gard să vezi cine mai ştie ce, să ştii. - Nu mi-e somn, stai puţin să merg la flori să le dau apă că este foarte cald. - Ele acum dorm, lasă-le! - Da? Şi eu când să vorbesc cu ele? Şi tocmai a trecut o pasăre. Un copac şi-a mişcat frunzele, a albină îşi căuta suratele. Dinspre sat se auzeau ţipetele altor copii. Pe cer un avion îşi arăta drumul pe care nu-l mai consideră nimeni secret. Mi-a părut atât de rău, eram acolo şi vorbeam cu mama mea. Aici, vântul îndrăznise să-mi aducă două şuviţe de păr blond în faţă. Le recunoşteam. Erau oare ale mele sau ale mamei? Erau ale mamei sau ale sorei? Erau ale sorei sau ale mele? Erau toate trei deodată?
Urfet Șachir
Picturală Să lunece penelul pe hȃrtie un sonet, Să zugrăvească în slove un suflet de poet. Și lira cu glas dulce să cȃnte printre ramuri Ușor cȃnd vȃntu-adie pe-aceste vii meleaguri, Cȃnd susur de izvoare se-ngȃnă-n glas cu mierla Și-n codri iar răsună în cȃnt privighetoarea, Prin iarbă-aleargă Clara, frumoasă ca și luna Și-un murmur de pe buze se scurge-n vȃnt întruna. Un nor răzleț ce poartă, în lumea picturală, O mare de iubire și-un strop de amăreală, De dragoste bolnavi să se trezească în zori Făpturi avȃnd în suflet un cer fără de nori. Onirică Ți-am presărat în păr flori de liliac, Să simți mireasma dulcilor iubiri În seri cu luna privindu-ne din lac Și-a’ stelelor duioase străluciri. Te-am adorat în inima-mi prinsă-n dor, Fire de-argint, în cale, ca să-mi vii, Le-am înșirat în tȃrziul nopților, În murmurul de șoapte al inimii. Un vȃnt vagabond și dus este visul, Inima-mi tot străpunsă e de dor, Privesc cu-azurul ochilor abisul De la hotarul vast al lumilor.
Inima lui Cupidon
Culeg picături de melancolie Din păru-ți mirosind a liliac, Mi-adun în priviri luna zurlie, Nu-ntrerup visul paradisiac.
Pe aleea unei iubiri de demult, alene, trec, Adulmec fiece pas. Un farmec mă cuprinde Când nevăzute adieri mă-nvăluie, Le simt atât de profund, că-mi iau în brațe sufletul, Mă întreb de ești tu Și iubirea ce-o porți în buzunarul de la piept, Lângă floarea de la reverul stâng Și lângă batista roșie încrustată-n diamante Din lacrimile de fericire de cândva, Când rătăceam pe fire de lumină, pe cărări de iubiri, pe care presăram, extaziați, bucăți din inimile noastre Și ne scrijeleam numele pe scoarța unui copac în inima lui Cupidon. Care dintre noi, oare, a ajuns primul La locul Cupidonului nostru Și s-a gândit: A fost și sufletul său singur ca al meu? A trecut pe aici să mai adulmece Mireasma batistei roșii Ce amandoi am lăsat-o Pe cărarea vieții Ca aducere-aminte sau de speranță A unei reveniri Că totuși cineva m-a așteptat?!
Inima mea e marea învolburată
-46-
Inima mea nu e o gară în care să te perinzi cȃnd ai chef și cum poftești, trenul cu care vii cȃnd ai dorințe și pretinzi să-ți fiu deschisă, cȃnd trenul tău de plecare așteaptă în depou ca după o plimbare prin Copou. Nici parc nu-i inima mea să pleci după o siestă și să revii la masa următoare ... Nu uita, inima mea e vie și are propriile trăiri! De ce o rănești cu nonșalanță? Inima mea e o cutie de sentimente gata să plesnească de atȃta iubire chiar știind că te joci cu ea. Inima mea e marea-nvolburată ce-și duce-n adȃncuri pasiunea izvorȃtă din gȃnduri pure și o inimă curată.