Revista "Sfera Eonica", Anul IV, Nr.29, August 2015

Anul IV nr.29 August 2015

REGATUL CUVÂNTULUI

MEMBRI FONDATORI ISSN 2286 - O5O9 ISSN-L 2286 - O5O9

N.N.Negulescu - Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine.

- Iniţiator, prim fondator şi actual director/redactor-şef al revistei Regatul Cuvântului.

- Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera Eonică.

Al.Florin Ţene - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

Parteneri culturali

REGATUL CUVÂNTULUI Colectivul de Redacţie:

Membri de Onoare

Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA) Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural

Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români

Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români

Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor

Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques Martin Prof.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei “Contraatac” Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, Paris Dwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista “Clipa”, SUA Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista “Clipa”, SUA Prof. univ. dr. Ion Paraschivoiu, membru ARA. Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista “Agero”, Stuttgart, Director la Revista “Art Emis”, Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art Emis Cristian Petru Bălan, Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA Prof. Univ.Dr. Livia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti

Redactori Principali

Director/Redactor-Şef

Cezarina Adamescu, Membră USR Eliza Roha, Membră USR

Redactori Şefi-Adjuncţi

Prof.Livia Ciupercă, Şefă Departament Critică Literară Prof./Editor R.N.Carpen, Şef Departament Proză Dr. în Filosofie Adriana Mihaela Macsut, Şef Departament Filosofie, Hermeneutică Creştină Ştefan Grosu, bursier doctoral Academia Română, doctorand la Şcoala de Filosofie, Univ. Bucureşti, Şef Departament Etică, Teologie Didactică Dr. Stelian Gomboş, Şef Departament Spiritualitate Creştină.

Secretar Directorat

Redactori

N.N.Negulescu, Membru LSR

Marian Malciu, Membru LSR

Secretar General de Redactie:

Redactori Asociaţi

Redactor Principal Tehnoredactare:

Coperta:

Ing. Rodica Cernea

Dr. Elena-Maria Cernăianu, scriitoare Scriitor Viorel Băetu, Germania Prof. Mihaela Oancea Lector univ.Dr. Alina Beatrice Cheşca Luca Cipolla, Italia Prof. Lilia Manole, Republica Moldova.

Ionuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Româna din Quebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ George Roca, Editor-Şef al Revistei „România Vip”, Australia Simona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului „Mioriţa” SUA Mariana Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist Arizona Slavomir Alamajan, Scriitor, Canada Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Ing. Rodica Cernea

Ing. Rodica Cernea

Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revin autorilor Revista poate fi accesată la: http://www.regatulcuvantului.ro E-mail Director/Redactor-Şef: n.negulescu@yahoo.com Creaţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova Dolj, România, Cod 200541 Tel.Redacţie: 0351.405.824

Sfera Eonică

SUMAR

Dan Lupescu.....................................................................pag.5

Gabriela Ana Balan.........................................................pag.18

Lucian Gruia.....................................................................pag.7

Eliza Roha.......................................................................pag.19

Stelian Gomboş.................................................................pag.8

Liliana Ardelean..............................................................pag.28

Marin Scarlat...................................................................pag.10

Ioan Mateescu.................................................................pag.32

Octavian D. Curpaș.........................................................pag.11

Lilioara Macovei.............................................................pag.43

Eugen Cojocaru...............................................................pag.13

Urfet Șachir.....................................................................pag.46

Adrian Botez...................................................................pag.15

Flori Gomboș..................................................................pag.47

N.N Negulescu................................................................pag.16

Maria Popa......................................................................pag.50

Valentina Becart..............................................................pag.16

Vavila Popovici...............................................................pag.50 Franco Giannelli..............................................................pag.52

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate ..revine autorilor.

Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul cuvantului@yahoo.com Revista poate fi accesată la adresele: http://www.regatulcuvantului.ro e-mail director redactor-șef: n.negulescu@yahoo.com regatul_cuvantului@yahoo.com Tel redacţie: 0351.405.824 Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541

Sfera Eonică DAN LUPESCU

DAN LUPESCU despre Dorin N. URITESCU sau…

Metronomul spiritului creator

Eugen Simion, Ion Dodu Bălan, Gh. Bulgăr, Cristian Livescu, Valeria Guţu-Romalo, Grigore Brâncuş, Mioara Avram, Florica Dumitrescu, Rodica Zafiu, George Pruteanu, N. Mihăescu sunt doar o parte dintre personalităţile de prim-plan ale literaturii şi limbii române care au scris despre zecile de volume publicate, în ritm frenetic, de metronom, de Dorin N. Uritescu, licenţiat în Litere (1970) şi Istorie-Filosofie (1978), Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti (1981).

Aşchie de pandur (născut nu în Oltenia lui Tudor Vladimirescu, ci în inima Transilvaniei, în Vinerea-Cugir, judeţul Alba) şi os domnesc (din stirpea Crăişorului Munţilor Apuseni: Avram Iancu) -, Dorin N. Uritescu, pedagog înnăscut şi cercetător tenace, se vădeşte, în zecile de cărţi publicate, un spirit creator în ale cărui linii de forţă descifrăm cu uşurinţă inteligenţa, temeritatea şi dorinţa de a învăţa permanent, de a-şi extinde, pas cu pas, arealul aspiraţiilor sale ştiinţifice, de a descoperi şi comenta faţete noi ale subiectelor abordate, studiate şi analizate cu fineţe şi aplomb.

Metodic, foarte conştiincios şi eficient în toate demersurile sale, el a debutat acum aproape trei decenii cu un volum frapant prin multitudinea elementelor inedite, girat de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică: Aspecte ortografice controversate (1986), în care – afirmă apreciativ specialiştii - a fundamentat ştiinţific reconsiderarea omofoniilor în ortografia limbii române, a introdus concepte noi, din perspectivă ortografică (precum contradicţia în adaos, pedantismul, analogia improprie…).

Cele două volume publicate în 1992: Cuvinte cu dificultate de scriere în limba română îl atestă ca prim cercetător într-un domeniu extrem de sensibil, jalonat de teme noi, inventate chiar de el, ca: importanţa epistemologică a ortografiei şi valoarea ei stilistică. În 1993, Dorin N. Uritescu îşi şochează elevii, studenţii şi colegii-profesorii de română printr-o altă apariţie editorială, dinamică, energizantă, scânteietoare: De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, care îl consacră, dincolo de orice îndoială, ca analist riguros al inovaţiilor lexicale mulat pe un spirit ludic, care intră atât de profund în consonanţă cu subiectul investigat încât cititorul se înscrie, fără să-şi dea seama, într-un joc interactiv captivant. Volumul Noutăţi în ortografie (1995) îi aduce recunoaşterea de prim teoretician al unor figuri de stil precum arhaismul ortografic şi echivocul ortografic. Autor de monografii privind pleonasmul, contradicţia în adaos, degradarea unităţilor frazeologice, promotor al limbii române corecte, cu ferme contribuţii la extirparea greşelilor de exprimare (2001, 2002) -, Dorin N. Uritescu a publicat cinci dicţionare: …explicativ de pleonasme efective (2006), …de contradicţii în adaos efective (2006), …explicativ de folosire improprie a termenilor (2008), …de cuvinte şi sensuri noi (2009), …explicativ de forme şi sensuri greşite ale unor expresii şi locuţiuni consacrate (2009) – veritabile studii de referinţă, în domeniu.

Văzând lumina acestei lumi într-o zodie aflată sub semnul inventivităţii şi fanteziei bine temperate, Vărsătorul, altoite pe capacitatea de analiză şi sinteză, Dorin N. Uritescu nu s-a lăsat mai prejos nici în domeniul istoriei literare, criticii şi teoriei literare – arie în care, din 2009 până în prezent, a publicat şase volume incitante. Acestora li se adaugă trei culegeri de versuri originale: Pe Rio Costa (Balade erotice), Cântece de logodnă, Rugi şi porunci.

În prefaţa volumului Portretul la criticii literari români (Ed. RawexComs, 2015), Eugen Simion afirmă că acest studiu ,,este o bună lucrare de analiză literară cu clasificări dintre cele mai curajoase, inedite, ale speciei portret, din perspectiva extinderii sensului conceptului numit”. După ce face o incursiune captivantă, dar deosebit de succintă, de la vechea critică impresionistă (,,decisă să dovedească faptul că, printre muzele care inspiră artele, se află şi o muză a criticii literare: a zecea muză”), care a dat o mare strălucire artei portretului – până la noua critică postbelică (aceasta l-a eliminat, multe decenii portretul rămânând ostracizat), Eugen Simion exemplifică la modul foarte convingător prin: Nicolae Iorga – un rafinat portretist (,,aşa cum se arată în carte”, punctează ex-preşedintele Academiei Române), Eugen Lovinescu: indiscutabil, maestrul portretului critic la noi (,,Figurinele sale sunt unice capodopere ale genului” – portrete in aqua forte, care au provocat reacţii disproporţionate în viaţa noastră literară, din partea lui Camil Petrescu şi a lui G. Călinescu (care afirmă că ,,portretul este fiul maliţiei”, îi face un portret memorabil lui Mateiu Caragiale, iar despre Ion Creangă lansează imaginea ,,bivolul de geniu”, care scrie în bojdeuca sa îmbrăcat într-o cămaşă lungă şi largă, scăldat în sudori…, imagine devenită ,,bun de manual şcolar”).

Eugen Simion reliefează că, în genere, criticul român este ,,un bun portretist, iar acest fapt se vede şi în studiul d-lui Dorin N. Uri- tescu”, pentru a sublinia, apoi, foarte clar: ,,…Această tradiţie nu s-a pierdut şi, după valul structuralist şi semiotic, criticul român redescoperă plăcerea de a fantaza în jurul unei personalităţi. (…) Şcoala formalistă n-a eliminat integral portretul critic, dovadă studiul Barthes despre Michelet… şi chiar autoportretul structuralist din Roland Barthes despre Roland Barthes.”

Ajuns la a doua ediţie, volumul (cu titlu, parcă, prea ostentativ specios şi, paradoxal!, şcolăresc) Pentru o lectură adevărată şi o percepere corectă a temei este decodificat de Dora Lazăr (în revista Pro Saeculum, nr.97-98/ sept. 2014) în următorii termeni: ,,Absolut neaşteptată este interpretarea poeziei Plumb (…) Pornind de la sensul cuvântului care desemnează creionul, cuiul de plumb cu care se scrie pe tăbliţe de ardezie, în şcolile noastre până târziu, Dorin Uritescu combate ideea că tema poeziei ar fi moartea, şi oferă interpretarea conform căreia tema o reprezintă imposibilitatea comunicării (…), consumată ca o criză nevrotică a autorului, determinată de întârzierea COMUNICĂRII acestuia cu publicul, prin creaţia sa” (n.n. întârzierea tipăririi volumului de poeme ale lui George Bacovia, deja cules, cu litere de plumb, tipar înalt, conform tehnologiei de imprimare anterioare apariţiei tehnicii offset !).

Romanul Răscoala, una dintre cele trei capodopere ale lui Liviu Rebreanu, este abordată de Dorin N. Uritescu dintr-o perspectivă absolut nouă, în temeiul unei documentări extrem de atente şi al unor conexiuni relevante. Hermeneutul literar Dorin N. Uritescu susţine – cu probe irefragabile – că adevărata temă a romanului Răscoala nu vizează orizontul social (starea jalnică a ţăranilor), ci pe cel naţional: ,,atentat la securitatea naţională a ţării, iniţiat de o putere străină”. Mesajul operei „este de natură justiţiară: RĂSCOALA din raţiuni co- lective (naţionale) este un mijloc justificat moral şi juridic”. ,,Călăreţii pe cai albi” care străbăteau satele, cu misiuni provocatoare, agitatorice, nu reprezintă ,,ficţiuni literare, cu scop estetic”, ci ,,transfigurări artistice ale unei realităţi indubitabile, imixtiunea prin agenţi

-5-

Sfera Eonică profesionişti ai puterilor străine”. Acum, după 1989, când s-au deschis arhivele, ştim că răzmeriţele din 1907 – provocate de agenţi ai ohranei ţariste – nu s-au potolit decât în urma scrisorii oficiale trimise de Regele Carol I, al României, Împăratului de la Viena.

Autoare a studiului fundamental Istoria stilisticii româneşti (Ed. Ştiinţifică, 1988), prof. univ. dr. Ileana Oancea se exprimă astfel despre volumul Noutăţi stilistice (2015): ,,…Subliniez originalitatea pregnantă a unora dintre studiile oferite, ceea ce justifică titlul, o veritabilă emblemă unificatoare: Noutăţi stilistice. (…) O altă secţiune, la fel de interesantă, din nou cu elemente de noutate stilistică, este cea privind antonomaza, creaţie lexico-stilistică şi stilistică -, anterior autorul realizând unica monografie a antonomazei în limba română. Profesorul Dorin Uritescu ştie să descifreze acele semne care dau savoare unei exprimări ce poartă pecetea dinamismului spiritului contemporan, confruntat cu o lume în mişcare, derutantă şi adesea contradictorie, reflectată în presă în special, sectorul cel mai supus unui anumit tip de creativitate lingvistică”.

Volumul cel mai proaspăt – sprinten ca un rustem oltenesc - editat de Dorin N. Uritescu are un titlu ,,deprimant” prin obsesia (ştiinţifică!) de a oferi, încă de pe prima copertă, toate elementele vizate: Structura variată, natura expresivă şi valoarea artistică a PAMFLETULUI (Bucureşti, Ed. RawexComs, 2015).

La capătul lecturii, ni s-a consolidat convingerea că Dorin Uritescu continuă să se manifeste – inspirat – ca un copil teribil printre spirite academice. El este, în străfundurile personalităţii sale, un om al baricadelor Limbii şi Literaturii Române - aşa cum a fost, în Decembrie 1989, alături de Dan Iosif şi Dumitru Mazilu, un răs-popit Gavroche al Baricadei de la Intercontinental Bucureşti. Copiii baricadelor, chemaţi, trimişi ori veniţi din proprie iniţiativă, sunt, se ştie, uşor de manipulat, chiar de propriile lor aspiraţii, ţinte, vedenii, voci – dinlăuntru -, dar şi de profesioniştii acestui domeniu de maximă subtilitate, în care (pentru a oferi un singur exemplu) mesajele subliminale, induse de meseriaşi, ocupă, încă din antichitate, rolul de prim-balerină hipnotizantă.

Lăudabile întrutotul, dăruirea, eforturile şi harurile creatoare ale domnului Profesor Dorin N. Uritescu ne pun în faţa mai multor evidenţe: 1.Obsedat de modelele fascinante (strivitoare?) ale erudiţilor şi enciclopediştilor români de talie europeană şi mondială – precum Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade –, Dl Uritescu răstoarnă datele ecuaţiei, pare să renunţe la viziunea din perspectiva timpului şi la aceea de ansamblu, pentru a se concentra (cu minuţiozitate şi răbdare de neurochirurg) asupra analizelor infinitezimale, de fineţea celestă a celor din domeniul cuantic; 2.Abilităţile sale sunt atât de bine cultivate şi strunite încât preferă să renunţe la panoramarea ,,codrilor” seculari, în favoarea copacilor, pe care, însă, îi ,,sare” instantaneu, cantonându-şi bucuria analizei la nivelul ramurilor, al frunzelor, al zgoandelor teribile ale luminii (solare şi spirituale) pe nervurile acestora, pentru a coborî, a se adânci apoi, îndelung, asupra disecţiei în profunzime a ţesuturilor, a decantării şi degustării clorofilei şi a realizării ecografiei fiecărei celule vii, fiecărei molecule; 3.Om de carte şi profesor de certă vocaţie pedagogică, autor a zeci de volume, care însumează mii de pagini -, Dorin Uritescu stăpâneşte resorturile ştiinţei şi artei de a nu cădea în ,,atomizarea” studiilor sale (deloc clorotice, dimpotrivă!), în care acribia documentării, arguţia argumentaţiei, sagacitatea conexiunilor şi judecăţilor de valoare inedite sunt peremptorii şi salutare; 4.Dorin N. Uritescu are inspiraţia divină a iconarilor adevăraţi, care ştiu că postirea, ascultarea şi rugăciunea continuă se cuvine a fi conjugate permanent cu linia sigură a desenului, cu expresivitatea chipului şi a privirii, cu armonia, echilibrul şi vibraţia cromatică sau cu transparenţa aureolei din foiţă de aur de 24 de carate, cu lumina Mântuitorului Iisus, a Fecioarei Maria, a sfinţilor…, dar şi cu tainicul zvâcnet viu al veşmintelor de purpură ori de un albastru cosmic – fără a uita ansamblul, integrarea perfectă în Ansamblu, Armonia Întregului…

Cele enumerate mai sus sunt doar câteva dintre virtuţile cărţilor lui Dorin Uritescu, în care întâlnim lumină, vibraţie spirituală, dar şi o undă anume de hieratism specific iconostasului (din lemn suav de tei sau de tisă, sculptat cu belşug de motive vegetale), sau frescelor magice, cu valenţe de unicat, din monastirile Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, din nordul Olteniei şi de la Sâmbăta (Ţara Făgăraşului), sau ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, postbizantine, din Bucovina şi din Moldova de Sus. Cu sau fără voia autorului, sunt, toate, cărţi ezoterice, ale căror tâlcuri profunde rămân, aproape exclusiv, la îndemâna iniţiaţilor. Aşadar, spirite înguste, puţin cultivate, ignobile, ne-iubitoare de spirit românesc -, FERIŢI-VĂ! Cărţile scrise de Dorin Uritescu, intuindu-vă ignoranţa, vă pot fi atât de nocive, letale chiar, încât vă …muşcă, vă …mănâncă (,,Săriţi că ne mănâncă pe toţi!” - era strigătul ultim dintr-o butadă…).

Dorin Uritescu infuzează operelor sale – fie ele din domeniul istoriei literare, criticii şi teoriei literare, fie din acela al hermeneuticii tematice, stilistice, expresive a Limbii Române – filonul aurifer, mereu fraged, numit nu geniu, ci ingenium ingens.

DAN LUPESCU P.S.: Preţuindu-l pe profesorul Uritescu, nu ne putem abţine să nu ne arătăm mâhniţi de zecile de virgule (obligatorii!) lipsă,

mai ales în ultimele capitole ale volumului Structura variată, natura expresivă şi valoarea artistică a PAMFLETULUI, ori de formulări stângace/ neglijente: p.12: ,,o prestigioasă tradiţie a cultivării lui” – dacă-i tradiţie, e clar că e a …cultivării lui; p.13: ,,Că, după cât – s.n. -, aceasta este o condiţie esenţială pentru reuşita pamfletului, pentru ceea ce-i asigură…” - efectiv, nu înţelegem ce vrea să spună, aici, sintagma după cât; p. 15: ,,ca un tip orgolios” – din context reiese că e vorba de un tip vanitos, nu orgolios; p. 15: ,,Pentru a parada ca om cult…”; p. 18: ,,Afectaţia unui atare poet” – bine că nu e …fecaţia, Doamne, fereşte!; p. 19: ,,individualizarea ca tip” – există şi individualizare ca …grup?, poate că da…; pp. 52, 54 ……… grafierea eronată Haşdeu, cu ,,ş”, când se ştie că Bogdan Petriceicu - pentru a nu mai fi tachinat Haidău – nu şi-a mai scris numele Hâjdeu, aşa după cum îl moştenise, ci Hasdeu, cu ,,s”, nu cu ,,ş”, pronunţat însă Hâşdeu; aceeaşi este situaţia şi la Densusianu, scris aşa, cu ,,s”, dar pronunţat Densuşianu…; p. 66 ,,cu reproducerea” – ligament deranjant, fie şi numai auditiv: cur…; p. 81: ,,la bază inaderenţa” – ligament laba…; p. 71: ,,un pendant monstruos al revoluţiei”, unde, în mod sigur, e vorba despre pAndant al revoluţiei, nu pEndant...

Toate cele menţionate mai sus culminează cu sărituri de cuvinte, care fac anumite secvenţe aproape de neînţeles:

-6-

Sfera Eonică p. 89 - ,,nu sunt mai puţin semnificative eticii” – apreciem că lipseşte cuvântul ,,asupra”, corect fiind ,,nu sunt mai puţin semnificative asupra eticii”; p. 87 - ,,Respectivul pamflet se intitulează Modestia creatorului la unele cazuri deficitare” – lipseşte virgula obligatorie după titlul pamfletului (Modestia creatorului,…”) şi cuvântul, bănuim, ,,referindu-se”, pe înţeles fiind: ,,Modestia creatorului, referindu-se la unele cazuri”.

Se subînţelege, că – la reeditarea volumului respectiv – se impun corecturile de genul celor precizate de noi, mai înainte. Succes!

Craiova, Iulie-August 2015 Lucian Gruia

Geneza universului brâncuşian Motto: “ Brâncuşi a vrut să-i semene lui Dumnezeu şi i-a reuşit pe deplin acest lucru.”

(Karl Sandburg)

Sunt convins că Brâncuşi a vrut să creeze un univers al formelor plastice, după modelul biblic, întrucât a sculptat vietăţi care să corespundă tuturor ecosistemelor posibile: chtonian, acvatic, terestru, aerian. Îmi închipui, la modul liric (dar nu numai), geneza universului brâncuşian, astfel:

“ Ziua întâia

La început, în spaţiul brâncuşian era lumina şi somnul; sculptorul meditând, a concentrat energia mineralã a somnului pânã când acesta s-a materializat într-un ovoid, Începutul lumii.

Ovoidul era pustiu şi gol, numai lumina şi gândul lui Brâncuşi se mişcau deasupra somnului. Încet, încet, prin mângâieri, artistul a şlefuit ovoidul pânã când de pe suprafaţa acestuia a ţâşnit lumina reflectatã. E ca şi cum lumina absorbitã ar ţâşni din interiorul formei şi s-ar curba docilã în jurul suprafeţelor şlefuite ori polisate, sfinţind volumele cu o aurã.

Astfel, a fost o searã şi apoi o dimineaţã; aceasta a fost ziua întâia!

Ziua a doua

Priviţi! Suprafaţa ovoidului se mistuie în luminã. Nu ştim cu certitudine unde se terminã piatra, oţelul sau bronzul şi unde începe lumina spiritualizatã. Aceastã suprafaţã incertã, mântuitã de luminã, o putem numi uscat şi ea desparte pãmântul şi apa brâncuşianã de cerul aspiraţiilor spre care fiinţele universului îşi vor înãlţa trupurile clare.

Astfel, a fost o searã şi apoi o dimineaţã; aceasta a fost ziua a doua!

Ziua a treia

Lumina şi somnul, amestecat într-un subtil dozaj, constituie materia universului brâncuşian; putem considera somnul - partea mineralã, pãmântul, iar lumina - viata, gândirea, spiritul. În centrul ovoidului somnul este mai concentrat, la suprafaţa formei lumina şi somnul se amestecã în cantitãţi egale, apoi, în cer, rãmâne numai lumina şi poate amintirea somnului.

Dupã ce uscatul s-a rãcit, lumina reflectatã şi cea interioarã au îngheţat, acoperind pãmântul cu Plante exotice.

Astfel, a fost o searã şi apoi o dimineaţã; aceasta a fost ziua a treia!

Ziua a patra

Brâncuşi a instituit în universul sãu douã legi fundamentale: prima înalţã formele pe verticalã, fãcându-le imponderabile - aceastã tentaţie a luminii şi zborului constituie

‘’luminãtorul cel mare’’; a doua, concentreazã volumele pânã la împãcarea cu sine, eliberându-le interior - este ‘’luminãtorul cel mic’’, tentaţia somnului.

Din linişte, seninãtate, blândeţe, bucurie şi puritate, artistul a fãcut Muzele -‘’stelele’’ sale -, ele sunt nişte semne care vor arãta oamenilor cum trebuie sã le fie zilele şi anii.

Astfel, a fost o searã şi apoi o dimineaţã; aceasta a fost ziua a patra!

Ziua a cincea

Luminile cerului, apei şi pãmântului erau nemişcate. Brâncuşi a fãcut atunci vieţuitoarele chtoniene: Animalele nocturne; vieţuitoarele mãrii: Peştii; pe cele amfibii: Focile, Ţestoasele, Pinguinii; pe cele ale vãzduhului: Pãsãruicile, Mãiestrele, Pãsãrile în spaţiu.

Astfel a fost o searã şi apoi o dimineaţã; aceasta a fost ziua a cincea!

Ziua a şasea

Ca sã vesteascã apariţia omului, Brâncuşi a sculptat altarul soarelui, Masa tãcerii. Apoi a modelat Cuminţenia pãmântului şi primul cuplu uman - Adam şi Eva, din care va descinde întregul şir de copii, bãrbaţi şi femei care vor popula lumea. Cum totul în universul artistului se naşte din iubire, Brâncuşi a amplasat în jurul Mesei tãcerii şase perechi de scaune pe care a aşezat şase cupluri primordiale, fãcute dupã chipul şi asemãnarea puiritãţii sufletului sãu:

1. - vieţuitoarele chtoniene (Cuminţenia pãmântului şi Animalul nocturn);

2. - vieţuitoarele mãrii (Peştii);

3. - vieţuitoarele amfibii (Focile);

4. - vieţuitoarele aerului (Pãsãrile);

5. - vieţuitoarele terestre/oamenii (Adam şi Eva);

-7-

Sfera Eonică 6. - personajele mitologice, aspiraţiile oamenilorşi ale tuturor fiinţelor (Prometeu şi Muza adormitã).

Şi nu l-a asezat pe om stãpân peste celelalte vieţuitoare, ci toate îşi ocupã locul firesc la masa tãcutã a armoniei lumii.

Descendenţii acestor cupluri primordiale vor popula întregul univers, evoluând continuu spre înãltare solarã şi reverie ovoidalã.

Ca sã vesteascã începutul metamorfozei formelor, Brâncuşi a fãcut Cocoşii, amplasându-i (câte unul) în spatele fiecãrui cuplu aşezat la Masa tãcerii, iar pe altarul solar a plãmãdit/desãvârşit Începutul lumii .

Astfel, a fost o searã şi apoi o dimineaţã; aceasta a fost ziua a şasea!

Ziua a şaptea

Dupã şase zile, construcţia universului a fost încheiatã. Brâncuşi şi-a contemplat creaţia, a vãzut cã totul era armonie şi a binecuvântat-o sã aducã fiinţelor care o populeazã, bucurie purã şi veşnicã.

Atunci sculptorul s-a împãcat cu sine însuşi şi s-a odihnit. Meditând, a ajuns la concluzia cã lumea cãreia a reusit sã-i dea viaţã a devenit independentã, autonomã şi nu mai avea nevoie de creatorul ei. A contruit o scarã la cer, o Coloanã infinitã pe care s-a urcat în vãzduhul de luminã divinã şi nu s-a mai întors niciodatã.

Astfel a fost o searã şi apoi o dimineaţã; aceasta a fost ziua a şaptea!”

Notă:

Ion Alexandrescu, pietrarul cu care a lucrat Brâncuşi la Târgu-Jiu, povesteşte că sculptorul a încercat o variantă de aşezare a scaunelor la Masa tăcerii, grupate în şase perechi, configuraţie despre care I. Pogorilovschi (COMENTAREA CAPODOPEREI Ed. Junimea, Iaşi, 1976) afirma:’’ Dintre toate înfăţişările Mesei tăcerii, ipostaza … cu scaunele perechi comunică în modul cel mai direct o semnificaţie complementară restului capodoperei’’ .

Considerând însă că tinerii ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă pentru apărarea oraşului Târgu-Jiu, în pimului război mondial, nu erau, în general, căsătoriţi, Brâncuşi a renunţat la gruparea scaunelor în 6 perechi, optând pentru aranjamentul lor echidistant.

Stelian Gomboş

Semnal editorial şi publicistic: Eugen Petrescu, Gherasim Cristea (1914 – 2014). Documentar biobibliografic. Editura “Antim Ivireanul”, Râmnicu Vâlcea, 2015, 305 pagini. ISBN: 978-606-8745-06-0…

Moto: “Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Daniel – Patriarhul României).

“Ca ierarh a păstorit mai întâi în vreme de dictatură comunistă, plină de restricţii şi presiuni asupra vieţii Bisericii, iar apoi, după anul 1990, şi în vreme de libertate, cu noi şanse dar şi noi cerinţe şi provocări ale societăţii contemporane, marcată adeseori de individualism, prozelitism, secularizare, emigraţie şi alte fenomene noi. Atât într-o perioadă, cât şi în alta, venerabilul Arhiepiscop Gherasim a reuşit, cu răbdare constantă şi înţelepciune practică, să păstreze şi să promoveze dreapta credinţă, cultura şi spiritualitatea românească în eparhia încredinţată spre păstorire… Părintele Arhiepiscop Gherasim al Râmnicului rămâne în memoria noastră ca fiind un arhipăstor misionar şi harnic, apărător înţelept al tradiţiei ortodoxe româneşti şi al monumentelor istorice bisericeşti.” (Preafericitul Părinte

Încă de la bun început, doresc să recunosc şi dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna bogata şi diversa activitate a domnului Eugen Petrescu, aceea de publicist, jurnalist, scriitor şi om activ al cetăţii, puterea sa de muncă, capacitatea sa deosebită de: asimilare, concentrare, sintetizare şi redare, emisiunile Radio – TV, la care a participat sau pe care le-a realizat, activităţile şi acţiunile culturale şi spirituale pe care le iniţiază şi organizează, cu multă seriozitate şi avizată competenţă, cărţile pe care le-a scris şi le scrie domnul Eugen Petrescu, precum şi toată activitatea sa culturală şi spirituală, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea domniei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea noastră autentică!...

Sunt de-a dreptul impresionat de capacitatea şi puterea domniei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară şi acum, constatând din aceasta că are această atitudine, mereu pozitivă şi otimistă, faţă de viaţă, faţă de semenii şi cunoscuţii lui ce nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu acum, când scriu aceste rânduri, cu o nedisimulată emoţie!...

În altă ordine de idei, domnul Eugen Petrescu s-a născut la data de 12 noiembrie 1959, în localitatea Mreneşti, comuna Creţeni, judeţul Vâlcea; este licenţiat în istorie, cercetător istoric, cronicar, eseist, publicist, editor, preşedinte al Filialei Judeţene “Matei Basarab” – Vâlcea a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor “Regina Maria”, din anul 2009 până în present; este fondator şi director al Centrului de Cercetări Istorice “Pr. Dumitru Bălaşa” din anul 2010 până în present; este colaborator al Institutului de Cercetări Socio – Umane “C.S. Nicolăescu Plopşor” Craiova al Academiei Române, pentru realizarea unor lucrări cu caracter istoric şi omagial (2008 – 2012); colaborator al Centrului de Studii Medievale şi Premoderne “Antim Ivireanul” – Râmnicu Vâlcea (2012 – 2014); De asemenea, este autor, coautor şi îngrijitor a peste 35 de volume; autor a peste 115 articole, reportaje, studii şi comunicări ştiinţifice; animator cultural, ctitor al unor opere commemorative de război, initiator şi organizator de programe pentru cinstirea, valorizarea şi eternizarea memoriei eroilor şi martirilor neamului, veteranilor de război, personalităţilor militare, bisericeşti şi laice, din lumea tehnicii, artelor şi culturii autentice româneşti, prin ridicarea unor opere de artă plastică şi de arhitectură, prin atribuirea numelor acestora unor instituţii şi obiective publice, prin realizarea, editarea şi publicarea unor articole sau volume omagiale.

Aşadar, este un scriitor consacrat, cu peste treizeci de ani de activitate, culturală, ştiinţifică, publicistică şi editorialistică, răsplătită cu foarte multe premii. Domnul Eugen Petrescu este un dascăl şi professor, remarcat, apreciat şi foarte iubit de elevii săi; o persoană foarte apropiată şi îndrăgită de slujitorii Bisericii, ierarhi şi preoţi, în frunte cu cei doi distinşi Arhipăstori ai Râmnicului – Părintele Arhiepiscop Varsanufie Gogescu şi Părintele Episcop Vicar Emilian Nica Lovişteanul.

Altfel spus, cartea de faţă – scrisă, elaborată, redactată şi întocmită cu multă dragoste, abnegaţie şi conştiinţă istorică, documenta

-8-

Sfera Eonică ristică apologetică şi misionară, de către domnul Eugen Petrescu, având binecuvântarea ÎPS Părinte Dr. Varsanufie Gogescu – Arhiepiscopul (actual al) Râmnicului, conţine, cuprinde şi transmite principiul şi învăţătura potrivit căreia “istoria o fac oamenii, iar oamenii rămân în istorie prin faptele lor.

De aceea, valorizarea și eternizarea unor oameni valoroși – adevărate repere pentru generațiile ce ne vor urma, trebuie să fie o prioritate și o datorie a noastră, a celor ce i-am cunoscut și le-am fost aproape în anumite perioade ale vieții, pentru că nimeni nu poate defini mai bine pe cineva decât aproapele său.

Un astfel de om, care a făcut istorie și va rămâne în istorie, prin faptele sale, este și înaltul ierarh, vrednic de pomenire, Părintele Arhiepiscop Gherasim al Râmnicului, cinstitor al sfinților străromâni și români, protector și ctitor de lăcaşuri sfinte şi de edificii sociale, cercetător istoric și publicist, autor de volume, articole și studii de istorie bisericească și laică de aleasă ținută științifică, cel căruia, pentru toate acestea, trebuie să-i păstrăm o vie amintire.

„Monah râvnitor, stareţ harnic şi chivernisitor, arhiereu vicar ascultător şi întru toate binevoitor, Episcop şi Arhiepiscop plin de zel pastoral-misionar şi cultural-filantropic, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Gherasim şi-a pus amprenta credinţei, nădejdii şi dragostei în toate locurile unde a slujit şi a lucrat spre slava lui Dumnezeu, a Bisericii Sale şi bucuria păstoriţilor”.

Iată ce simplu, dar ce frumos și cuprinzător îl definește Preasfințitul Părinte Emilian Lovișteanul - Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, cel ce i-a fost dăruit de Dumnezeu înaltului ierarh, în ultimii ani de viață, ca ajutor în slujire și în administrație, ca sprijin al bătrâneții și nevonţelor sale.

Trecând peste impresionanta activitate pastoral-misionară și administrativ-bisericească, peste bogata și valoroasa operă ctitoricească, de cercetare științifică și publicistică, la care voi face referire într-o formă restrânsă în cuprinsul volumului, folosesc ca prim argument pentru acest demers al meu, de valorizare și eternizare a personalității înaltului ierarh, acea latură care l-a definit ca un bun iubitor și cinstitor al sfinților străromâni și români, contribuind astfel, prin faptele sale, la formarea conștiinței istorice și religioase a neamului românesc”.

Drept urmare, „Așa s-a născut și așa se argumentează apariția acestui nou volum comemorativ - omagial, intitulat Gherasim Cristea (1914 - 2014).

Documentar biobibliografic, publicat în anul 2015 la Editura Antim Ivireanul din Râmnicu-Vâlcea, sub egida Centrului de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, organizație de utilitate publică ale cărui președinte de onoare a fost distinsul și venerabilul ierarh, la un an de la plecarea sa dintre noi.

Documentarul are ca principal scop valorizarea și eternizarea personalității înaltului prelat, a realizărilor sale cele mai importante, lăsate nouă și generațiilor viitoare în mulțimea anilor trăiți intens și rodnic de acesta; este un mod de a păstra vie amintirea unui om „trecut de pragul vizibil al vieții”, care în cei 100 de ani de viață pământeană a marcat istoria Bisericii Ortodoxe Române timp de 80 de ani ca monah (1934 - 2014), din care 62 de ani în diferite trepte: 18 ani ca stareț, 14 ani ca arhiereu-vicar, 25 de ani ca episcop și 5 ani ca arhiepiscop.

Lunga perioadă, în care a slujit cu devotament Biserica neamului, viața înaltului ierarh a fost presărată cu necazuri dar și cu realizări și împliniri greu de egalat, de aceea este bine să-i păstrăm vie amintirea așa cum și acesta a păstrat vie amintirea înaintașilor săi, cărora li s-a adăugat cu cinste, hărnicie și dragoste față de Dumnezeu.

Acest nou volum comemorativ - omagial prezintă succint și într-un mod accesibil oricărui cititor, viața celui care, așa cum spuneam, timp de 80 de ani a pus cărămidă cu cărămidă pe zidul nemuririi noastre ca neam, creștin-ortodox, din care aproape 40 de ani în cetatea Râmnicului (Noul Severin) atestată documentar la anul 1503, moștenitoare a Mitropoliei Severinului înființată la anul 1370, unde a continuat cu o hărnicie greu de egalat zidirea seculară a vrednicilor ierarhi râmniceni, peste 50 de episcopi sau locțiitori menționați de documentele vremii, între care un loc aparte îl au Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Grigorie Socoteanu, Chesarie, Filaret, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Ghenadie Enăceanu, Athanasie Mironescu, Vartolomeu Stănescu și Iosif Gafton.

Pentru a releva ideea fundamentală, volumul începe cu două citate (motto-uri) ce aparțin Preafericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și profesorului universitar Dinică Ciobotea. După o prefață realizată de către istoricul craiovean Gabriel Croitoru și câteva date generale ce vin să argumenteze apariția acestui volum, urmează șapte capitole prin al căror cuprins încerc să pun în valoare principalele repere biobibliografice ale eroului cărții: familia și copilăria, viața monahală, opera științifică, editorială și publicistică, trăsăturile și personalitatea, recunoașterile publice, stingerea din viața pământeană, mesajele transmise în urma acestui trist eveniment, ceremonia de înmormântare și câteva evocări.

De asemenea, lucrarea dispune de o listă de cuvinte mai puțin cunoscute, cu explicațiile necesare cititorului neinstruit în domeniul teologic și de o anexă foto-documentară, care prezintă câteva secvențe din viața înaltului ierarh.

Cu bucuria faptului că prin această lucrare am reușit să semăn în rândul credincioșilor ortodocși un grăunte de vie amintire în calea uitării părintelui nostru, vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Gherasim al Râmnicului, mulțumesc tuturor celor ce mi-au fost alături”...

În altă ordine de idei, dacă ar fi să evocăm puţin, în cele ce urmează, profilul moral şi duhovnicesc, precum şi personalitatea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Gherasim Cristea al Râmnicului voi mărturisi şi recunoaşte în mod sincer că, în viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea înaltpreasfinţiei sale În viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea Înaltpreasfinţiei Sale s-a conturat şi s-a identificat prin câteva trăsături şi calităţi distincte: - şi anume, în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa, prin dispoziţia pe care o avea spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cerea; prin ataşamentul faţă de monumentele istorice şi de patrimoniu, cultura istorică şi nu numai cu care era înzestrat, datorită muncii şi tenacităţii Înaltpreasfinţiei Sale – deoarece a fost un autodidact înnăscut şi foarte consecvent cu el însuşi de-a lungul întregii sale vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul de disciplină, în primul rând cu propria lui persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte clar, limpede, concis, coerent dar şi consistent, în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii!...

De asemenea, mai avea şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun care îţi inspirau foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile autentice şi eterne ale spiritualităţii noastre romăneşti şi ortodoxe...

Cugetând la activitatea şi la personalitatea Înaltpreasfinţiei Sale, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care prea sfinţia sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia...

-9-

Sfera Eonică

M-aş bucura să ştiu, că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi însemnat (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri, dar încerc totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte...

Aşadar, sunt încredinţat, că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă Bunului Dumnezeu, să-l ierte, să-l odihnească şi să-i răsplătească pentru faptul că i-a făcut pe ei ori pe copiii lor oameni cu şcoală teologică serioasă, şi pe care, apoi i-a hirotonit preoţi şi diaconi, după care i-a instalat în parohiile încredinţate lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu – Păstorul cel Bun şi Arhiereul cel Veşnic; apoi a târnosit şi binecuvântat atât de multe biserici şi lăcaşuri de închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri - marcate de prezenţa şi activitatea Înaltpreasfinţiei sale, atât de prodigioasă, care s-a desfăşurat pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, avându-l permanent în cinstirea şi preţuirea mea!...

De aceea, sunt încredinţat şi absolut convins (o dovedeşte şi volumul de faţă, care este unul comemorativ şi omagial, prin excelenţă), că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă Bunului Dumnezeu, să îi dăruiască multă linişte şi pace în suflet, multă bucurie sufletească şi să îi răspletească pentru faptul că i-a făcut pe ei sau pe copiii lor oameni cu şcoală teologică înaltă, încheiată, şi pe care, apoi i-a hirotonit preoţi şi diaconi, după care i-a povăţuit părinteşte, îndrumat şi instalat în parohiile încredinţate lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu – Păstorul cel Bun; apoi a târnosit şi binecuvântat atât de multe biserici şi lăcaşuri de închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri - marcate de prezenţa şi activitatea înaltpreasfinţiei sale atât de prodigioasă şi care s-a desfăşurat, pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, dimpreună cu autorul acestei cărţi domnul Eugen Petrescu, ca Dumnezeu să-l ierte, să-l odhnească şi să-l aşeze cu drepţii, aleşii şi slujitorii Săi!...

Totodată autorului, pe care ţinem să-l felicităm (şi) pentru această lucrare – şi pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spiritual, cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – autentic slujitor!...

Prin urmare, sunt încredinţat că sunt foarte mulţi oameni de rând, din ţară şi din dioaspora, credincioşi ori slujitori ai altarelor care se roagă Bunului Dumnezeu, să îi dăruiască domnului Eugen Petrescu multă linişte şi pace în suflet, multă bucurie sufletească şi să îi răspletească pentru faptul că i-a făcut pe ei sau pe copiii lor oameni cu şcoală, cu carte românească de învăţătură, cu emisiuni frumoase şi folositoare, ziditoare de suflet şi de spirit, cu cărţi, reviste, biblioteci şi cu studii înalte, încheiate – lucru care nu poate fi uitat de şi în istoria acestor locuri - marcate de prezenţa şi activitatea domniei sale, atât de bogată şi de prodigioasă şi care s-a desfăşurat, şi încă se desfăşoară, pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, dorindu-i, încă odată, să ne trăiască întru

mulţi, folositori şi roditori ani, alături de familie, de colegi sau colaboratori şi de toţi cei dragi ai săi!...

Dumnezeu să îl ajute şi să-i poarte, în continuare, de grijă. Amin!...

Marin Scarlat

In Memoriam:

Ion Pena, scriitorul interzis n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, Teleorman - d.

29 iulie 1944, Alba Iulia. Perceptorul-scriitor, alaturi de fiul lui Sadoveanu, ingropat in Cimitirul Eroilor Ion Pena a scris și s-a impus într-o perioadă tulbure a istoriei noastre, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care a dus la scoaterea sa în afara circuitului public prin includerea de cǎtre ciracii cenzurii în “fondul special interziși - (S)”, între 1945 și 1989. Viața lui s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frânt la doar 33 de ani, fiind al cincelea copil, din cei șapte, pe care pǎrinții l-au pierdut in timpul vieții.

Trebuind să-si onoreze funcția de perceptor, nu tocmai populară, Ion Pena a fost scriitor cu normă redusă, scria printre picături.

Mai mult, fiind iubitor de oameni, s-a implicat și în activitatea de culturalizare a sătenilor în Banat, la Sichevița și in Domnești, județul Mușcel, actualmente Argeș. In puținul timp rămas Ion Pena a scris, totusi, câteva sute de poezii si epigrame. Oricum, “Non multa sed multum” spunea domnul Peter Sragher. Ca și cum parcă părintii nu ar fi suferit destul, prietenia sa cu Gheorghe Șuța, liderul Partidului Național Țǎrǎnesc din Domnești, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, participantǎ activǎ la „Rezistența anticomunistǎ din Munții Fǎgǎraș - Haiducii Muscelului”, și apartenența sa țǎrǎnistǎ aveau sǎ-i condamne familia la supravegherea miliției și securitǎții dupǎ rǎzboi, pânǎ prin anii ‘70.

Ion Pena n-a fost căsătorit, hotǎrâse s-o facǎ dupǎ rǎzboi, dar n-a mai apucat, și n-a avut copii. Totul se pierdea, așa cǎ am decis sǎ mǎ implic in scoaterea sa la luminǎ. In demersul meu am bătut la multe uşi literare si publicistice care nu s-au deschis. Este un arc in timp, el poate exista din nou prin dumneavoastrǎ, citindu-l. În studiul sǎu despre Ion Pena, cunoscutul publicist și istoric literar, Stan V. Cristea, membru al Uniunii Scriitorilor , consemnează că „surprinzător, prin 1943 – 1944, acesta pare că evolua spre un nou fel de poezie, ii întrezărim - incredibil, cumva - pe Nichita Stă-10-

Sfera Eonică nescu și Marin Sorescu. Este important de spus cǎ Pena a scris și prozǎ. Astfel, astăzi, noi putem să judecăm firul epic din proza utopică “Moneda fantazienilor”, scrisă în Banat între 1937 - 1938, în care merge cu anticipația pânǎ în 1 ianuarie 2000. În povestire, previziunile autorului au mari analogii cu colectivizarea și cooperativizarea, Ion Pena dovedindu-se un bun analist social de anticipație. Prozatorul și publicistul Constantin Stan (1951 - 2011) scrie despre faptul că “Pena, prin povestirea sa, îl devansează pe George Orwell”, autorul faimosului roman “Ferma animalelor”, scris în 1945. Iar profesorul, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab afirma tot în 2001 în cartea pe care începuse s-o scrie despre Pena: „Moneda fantazienilor” ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian.” Acum, în 2015, citind și cumpǎnind, putem afirma că scriitorul teleormanean a fost un vizionar.

soare şi de vise./ Voi ocoli destinul rubicond/ Cu porţile de marmură, închise. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_C._Pena Marin Scarlat iulie 2015

Octavian D. Curpaș Phoenix, Arizona

„Familiile patriarhilor” – O carte despre realizări, conflicte şi crize în familie Motto: „Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.”

Se pune întrebarea dacă Biblia mai este de actualitate, atunci când ne vorbeşte despre viaţa Membrii Fundaţiei “Alba Iulia 1918, pentru unitatea și integride familie. Sunt multe persoane tatea României”, la mormântul scriitorului Ion Pena din Cimitirul care consideră că modelul famiEroilor - Alba Iulia. Arhiva Revistei DACOROMANIA liilor expuse în cuprinsul Sfintelor În prezent, dupǎ documetǎrile fǎcute, este o certitudine cǎ Ion Pena Scripturi aparţine altor timpuri şi a publicat și era apreciat în marile publicații bucureștene „Unide aceea, nu avem de ce să îl luăm versul literar”, „Pǎcalǎ”, „Prepoem”, „Vremea”, „Epigrama”, în considerare. Este adevărat că în revista buzoianǎ „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion si Biblia a fost scrisă în perioade şi Alexandru Lungu, cât și în cele teleormǎnene „Oltul”, „Drum”, epoci caracterizate de alte norme „SO4H2”, „Graiul tineretului țǎrǎnist” ... sociale decât cele contemporane, În „Universul literar”, suplimentul celui mai popular și influent însă problemele fundamentale ziar din perioada interbelicǎ, „Universul”, Ion Pena era catalogat ale omului sunt aceleaşi, iar di“Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o ficultăţile întâmpinate de cei figură cu totul aparte în corul celorlalți.”, „Astăzi Ion Pena vine menţionaţi în Cartea Sfântă rămân între noi cu o liră cu totul înnoită, aşezându-se dintr’odată pe prim- identice cu cele ale generaţiei prezente. ul plan al poeziei tinere”, “Versurile lui trebuiesc citite cu toată În sprijinul acestei afirmaţii vine şi Petru Lascău cu o carte inedită atenţia, în miezul lor se sbate un poet de rasă, care semnează sim- în ceea ce priveşte titlul – „Familiile patriarhilor” – însă deosebit plu şi desluşit: Ion Pena”. de utilă, dacă facem referire la conţinutul ei. Autorul ne demonÎn 2011 a apǎrut cartea „Scrieri” de Ion Pena, care include poe- strează faptul că putem extrage învăţături valoroase din experienţa zii, epigrame, precum și proză, dovedind talentul multilateral al familiilor prezentate în cuprinsul Bibliei, cu referinţă directă la autorului. Consider cǎ scrierile sale pot vorbi cel mai bine de- cele ale câtorva patriarhi. spre perceptorul - scriitor. Iată una din poeziile care-i defineşte „Familia mea trăieşte doar prin harul lui Dumnezeu” creaţia: Opriţi-vă// În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,/ În carnea Ca de fiecare dată, Petru Lascău ne prezintă motivaţia sa în scrierea mea cu târnăcoape./ Am să vă dau mistere şi arginţi,/ Ca fumul, acestei cărţi, expunând în mod direct şi fără ocolişuri ceea ce l-a bogăţia să vă’ngroape.// Mi-e inima de fulgere ocean./ Mi-e palma determinat să studieze subiectul familiilor patriarhilor din Vechiul năzdrăvană şi haiducă./ Opriţi-vă cu sufletul ochean/ Să beţi înfio- Testament. „Cartea de faţă s-a născut din efortul de a cunoaşte desrarea hăbăucă.// Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri/ Să vă înalţ o clipă, tinul mai multor familii din Biblie. Textul sacru prezintă informaţii să vă doară./ Crepuscul de altare şi zefiri/ Şi vorba peste moarte să cu privire la acestea şi cu siguranţă că Dumnezeu a avut un scop vă moară.// Nu închinaţi cu mine rugăciuni/ Ci treceţi, ca barbarii, precis cu istoriile acestor familii. Ele au fost alese în mod special mai departe,/ Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni./ Deschis îmi e pătulul pentru mesajul lor, şi mai ales pentru crizele prin care au trecut, ca o carte.// Eu voi rămâne singur, vagabond,/ Un cerşetor de pentru modul în care au reacţionat în momentele de stres. Cu alte -11-

Sfera Eonică cuvinte, istoriile familiilor din Biblie sunt alese de Dumnezeu ca sa facă parte din naraţiunea Bibliei, cu scopul precis de a comunica soluţii la situaţiile pe care le vor parcurge familiile ce vor studia textul sacru.” În continuare, vorbind despre sine, autorul consemnează: „În mijlocul acestui studiu pe care l-am susţinut în biserica „Elim” din Phoenix, Arizona, familia mea a fost ţinta unui atac nemilos din partea celui rău. Devastat de cele ce s-au petrecut în casa mea, am decis iniţial că sunt cea mai nepotrivită persoană pentru a continua un studiu asupra familiei. Mi-am dat seama că şi familia mea trăieşte doar prin harul lui Dumnezeu şi că am aceeaşi responsabilitate să vorbesc în continuare despre acest subiect. Ceea ce mă califică să scriu nu este performanţa mea şi nici a familiei mele, ci este harul şi mila lui Dumnezeu, planul Lui pentru viaţa mea.”

Adam şi Eva Prima familie despre care ni se vorbeşte este cea a lui Adam şi Eva. Ne putem gândi că aceşti doi oameni au avut ocazia de a fi cele mai fericite persoane din istoria umanităţii. Având în vedere modul în care Dumnezeu a creat lumea şi aducerea la existenţă a lui Adam, precum şi a Evei, se poate spune că nimic nu oferea o perspectivă mai strălucită decât aceasta, aşa cum citim din cartea Genezei, din primele capitole. Totuşi, ceea ce a urmat este departe de idealul desăvârşirii despre care vorbea Dumnezeu la început, iar criza căderii a făcut ca tot ceea ce era bun să se strice, adăugând necaz şi durere şi distrugând ceea ce fusese făcut curat şi sfânt.

Petru Lascău surprinde în mod foarte clar dinamica păcatului care ruinează şi cele mai alese relaţii. „Înainte de colapsul moral, mintea trebuie să fie cucerită. Întotdeauna se întâmplă la fel. Satana va folosi lucrul interzis, făcând apel la poftele nesatisfăcute, apoi la imaginaţie, ca în cele din urmă, să stârnească un apel la raţiune. Pofta, imaginaţia şi raţiunea sunt trei jaloane ale drumului care duce spre iad.

Satana trebuie să schimbe conceptele morale asupra păcatului, înainte de a ne convinge să îl comitem. Virtutea nu va ceda iraţionalului.

Este nevoie de o motivaţie raţională a comiterii oricărei fărădelegi. Provocată de apetit şi sedusă estetic de imaginaţie, mintea cedează şi produce motivaţie, creează alibiul, scuzele.”

Părinţi şi copii Comentând căderea primilor părinţi, Petru Lascău trece la copiii acestora, iar depsre Cain ne spune: „Poţi să ai o religie care să te conducă să ai faţa posomorâtă, atunci când nu o practici cum trebuie. Când închinarea nu este adevărată, adică aşa cum vrea Dumnezeu, rezultatele vor fi pe măsură. Nu numai că faţa îţi va fi posomorâtă şi te vei mânia foarte tare că jertfa nu îţi este primită, dar vei dori să îl omori pe închinătorul adevărat.” Acest conflict primordial dintre Cain şi Abel, intervenit în prima familie de pe pământ avea să continue mai departe, prin urmaşi. Aceeaşi istorie tristă se va repeta, reliefând criza începută atunci când doar Adam şi Eva existau pe pământ.

Poate fi istoria unui eşec o relatare a consecinţelor nefericite, atunci când alegem să mergem împotriva voinţei lui Dumnezeu? „Cineva spunea că şi cel mai bun tată din univers, adică Dumnezeu, a avut doi copii şi aceştia au căzut în păcat. Adam şi Eva I-au creat necazuri serioase Tatălui lor. Indiferent cât de buni suntem, cât de desăvârşiţi am fi ca părinţi, deciziile în viaţa le vor lua copiii noştri. E adevărat că suntem responsabili până la o anumită vârstă să le semănăm cuvântul lui Dumnezeu şi să stăm în rugăciune înaintea Domnului pentru ei, dar în final, deciziile sunt ale lor. Cred că decizia lui Cain de a-şi omorâ fratele nu poate fi imputată niciodată lui Adam şi Evei. Ca părinţi ne putem face datoria, dar în ultimă instanţă, este Dumnezeu şi fiecare fiinţă umană în parte, care va lua decizia şi va suporta consecinţele ei.” Înainte…

O altă familie despre care citim în Sfânta Scriptură şi care ne oferă învăţătură cu privire la prezent şi viitor este cea a lui Noe. Putem distinge viaţa în familia lui Noe înainte de potop ca fiind concentrată pe misiunea primită de el de la Dumnezeu, de a predica venirea judecăţii, construind o corabie care să reziste potopului nimicitor. „Noe avea un respect deosebit faţă de Dumnezeu. El trăia o viaţă plină de pioşenie şi reverenţă faţă de Divinitate. El era conştient că ochiul lui Dumnezeu îl vede, urechea Sa îl aude şi de aceea, el umbla înaintea lui Dumnezeu plin de o teamă sfântă.”

Scriitorul ne spune: „Noe reuşeşte o performanţă deosebită pe care de regulă, noi nu o reuşim şi anume, el izbuteşte să îşi ţină familia alături de el. Copiii nu îl abandonează nici atunci când el a venit acasă cu o ştire neverosimilă. Ei stau lângă Noe, ascultă de tatăl lor, se pun pe lucru şi construiesc împreună corabia. Ei muncesc împreună şi nu e de mirare că această familie este salvată împreună de apele potopului. Şi tot împreună, Noe şi descendenţii lui vor construi o lume nouă, născută din apele marelui deluviu.” … şi după potop Pe de altă parte, viaţa de familie a lui Noe după potop, lasă mult de dorit, iar faptul că îl găsim pe Noe cel neprihănit dedându-se la alcoolism se constituie ca un semn clar de disfuncţionalitate. „Alcoolismul ca disfuncţionalitate a familiei de astăzi, face victime mai ales în rândul celor inocenţi – copiii familiei. Ceea ce-l caracterizează pe alcoolic şi pe cei dependenţi de diferite substanţe, de droguri dacă vreţi, este egoismul, egocentrismul. Obiceiul acesta este distructiv pentru relaţiile de familie. Ceea ce domină viaţa acestui egocentric este minciuna şi lipsa de onestitate. Omul devine maestru în înşelătorie pentru că tot timpul trebuie să acopere ceea ce face.”

Ca urmare a acestei disfuncţionalităţi în familia lui Noe, se poate urmări dezbinarea şi repetarea istoriei triste de dinainte de potop. În ce priveşte prima parte a acestei istorii, „familia lui Noe va rămâne pentru noi ca un exemplu de familie biruitoare în marile crize ale vieţii.

Unitatea ei în vreme de încercare este inspiratoare. Perseverenţa unei munci titanice sub călăuzirea lui Dumnezeu ne vorbeşte şi azi de lucrurile măreţe pe care le putem face împreună cu Dumnezeu. Familia aceasta ne aminteşte că vom birui şi noi doar prin mila şi harul divin, nu numai prin priceperea noastră.”

Avraam şi Sara O altă familie pe care Petru Lascău o studiază este cea lui Avraam şi Sara. La început o familie fără copii, ulterior, o familie cu un copil născut dintr-o relaţie neprincipială, iar apoi o familie unită în jurul copilului promis, pe nume Isaac. Cu adevărat, vedem o istorie vie a unui om al credinţei, din care putem distinge foarte multe învăţături de valoare pentru ziua de astăzi. „Când citeşti această istorie biblică cu de-amănuntul, urmărind verset cu verset, îţi dai seama că toţi aceşti oameni erau oameni în carne şi oase, foarte reali, la fel ca noi, care reacţionau la dificultăţile vieţii foarte asemănător cu noi. De aceea, cred că Dumnezeu a lăsat în grija Duhului Sfânt să fie scrise aceste istorii, ca noi, cei de astăzi, să învăţăm din ele şi să nu facem lucrurile pe care ei le-au greşit, iar unde au făcut bine sau au nimerit bine, ar trebui să ne străduim şi noi să facem la fel.”

Lot Vorbind despre familia lui Avraam, nu putem să o omitem pe cea a nepotului său, Lot. În privinţa lui Lot, sunt multe de spus şi mai ales, despre spiritul său materialist. Nu întâmplător, când este pus să aleagă, el dă la o parte alte consideraţii şi fără să se simtă dator lui Avraam,

-12-

Sfera Eonică se orientează spre bogăţie, mergând în Sodoma. Cât despre membri familiei lui Lot, istoria lor e cunoscută, atât înainte cât şi după ce judecata lui Dumnezeu a lovit cetatea Sodomei. „Iată câteva lecţii pe care ni le poate da istoria căderilor lui Lot. În primul rând, trebuie să spunem că până şi sfinţii care au avut parte de un har extraordinar pot cădea în păcat. Toţi suntem vulnerabili. Putem să scăpăm ca Noe, de apele potopului, dar ne putem înneca într-un pahar de vin. Putem ieşi dintr-o Sodomă şi Gomoră în flăcări şi să cădem în păcat prin neveghere, în siguranţa unei peşteri. În al doilea rând, este foarte greu să scapi de efectele răului, atunci când te asociezi cu el. Poţi să ieşi foarte uşor din Sodoma, dar Sodoma iese foarte greu din tine. Lot a ieşit de acolo cu obiceiurile şi cu standardul moral scăzut, precum şi cu două fete influenţate de acea societate coruptă.”

Isaac şi Rebeca În continuare, autorul se opreşte asupra familiei lui Isaac şi Rebeca. O istorie care începe frumos, dar se termină trist, mai ales când privim ceea ce s-a întâmplat cu cei doi copii ai lor – Iacob şi Esau.

Nu întotdeauna ceea ce începe bine va continua pe aceeaşi notă, mai ales dacă nu se veghează cu atenţie pentru respingerea a ceea ce este rău. „Familia lui Isaac şi Rebeca ne prezintă în principal, preocuparea părinţilor de a-şi vedea copiii împlinindu-şi destinul, chemarea vieţii. Uneori, cei doi văd lucrul acesta din perspective diferite şi astfel, se nasc tensiuni. Zbaterile mamei care ajunge la scheme şi tactici cu totul nepotrivite nu sunt altceva decât dorinţa arzătoare ca fiii ei să-şi atingă destinul. Inactivitatea şi orbirea soţului nu înseamnă totuşi, că acesta nu era interesat de acelaşi lucru. Se poate spune că în cele din urmă, Isaac şi Rebeca şi-au împlinit chemarea din partea lui Dumnezeu.”

Iacov Şi bineînţeles, că această carte nu se poate încheia fără a vorbi despre familia lui Iacov. „Una dintre cele mai complexe familii ale Vechiului Testament, nu doar din pricina celor patru soţii, ci şi pentru că cei 12 fii aveau să devină capii triburilor lui Israel.” În familia lui Iacov, regăsim toate tipologiile posibile, precum şi toate problemele cu care se poate confrunta o familie. S-ar putea spune că nu există vreo problemă pe care să nu o fi experimentat această familie, însă şi lecţiile pe care le desprindem sunt de mare valoare. „Familia lui Iacov are parte de o viaţă zbuciumată şi tumultoasă, fiind caracterizată de rivalităţi şi părtiniri între neveste, ţiitoare şi copii. O familie eterogenă, prin legăturile fragile dintre copiii de la mai multe neveste. O familie în care patriarhul Iacov poate să stăpânească mai uşor turmele mari de oi şi capre decât pe fiii săi scăpaţi de sub control. O familie care dovedeşte încă o dată că în inima unui bărbat nu pot avea loc mai multe femei în acelaşi timp.

Poligamia lui Iacov lasă urme adânci în sufletele rănite şi descurajate. Iubirea sa părtinitoare, moştenită probabil, din casa tatălui său, Isaac, seamănă ură şi rivalitate între copiii săi.” Însă pe de altă parte, „istoria familiei lui Iacov va rămâne pentru totdeauna un izvor de inspiraţie şi învăţătură pentru fiecare generaţie. Dramele trăite de această familie numeroasă şi diversă ne încurajează şi astăzi cu privire la lecţia fundamentală că totuşi, Dumnezeu conduce lumea şi în ciuda necazurilor şi suferinţelor noastre, El ne va ajuta să ne facem partea în planul Său cu istoria umanităţii. Lucrarea Sa nu a început cu noi şi nu se va termina cu noi, fiindcă ea depinde numai de El şi nu de noi.” „Sfânta Scriptură conţine răspunsul lui Dumnezeu pentru problemele noastre” În cele din urmă istoria familiilor partriarhilor se constituie ca un prilej de reflecţie asupra propriilor noastre familii şi asupra condiţiei noastre prezente. Problemele cu care ei s-au confruntat sunt în mare măsură şi ale noastre, iar soluţiile pe care le prezintă Sfânta Scriptură sunt astfel, de mare actualitate în a nu repeta în ceea ce ei au greşit şi în a urma acolo unde ei au biruit. De aceea,

apelul cărţii „Familiile patriarhilor” este de a ne apropia de Sfân ta Scriptură pentru a primi învăţătură la vreme de nevoie şi astfel, ne vom alătura autorului în ceea ce el ne spune încă de la începutul cărţii: „Eu cred că Sfânta Scriptură conţine răspunsul lui Dumnezeu pentru problemele noastre. Necazul este că noi nu Îl căutăm în Biblie şi atunci când dăm de o criză, căutăm un răspuns în altă parte. Recurgem la Dumnezeu şi la Cartea Sa ca o ultimă soluţie şi nu ca la o primă opţiune. Nădăjduiesc că vom începe să vedem Biblia cu alţi ochi, dacă ne vom lăsa călăuziţi de Domnul să învăţăm ceea ce El ne prezintă în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Vom vedea că Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.”

Fie ca şi noi să învăţăm din istoria familiilor patriarhilor şi să citim cu atenţie cartea pe care Petru Lascău ne-o pune la dispoziţie, îngemănând deopotrivă, cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi propria sa experienţă de viaţă. În felul acesta, vom şti să depăşim obstacolele prezente şi să ne ancorăm cu putere în planul Său.

Octavian D. Curpaș Phoenix, Arizona

Eugen Cojocaru

„12 OAMENI FURIOȘI” LA TEATRUL NAȚIONAL DIN CLUJ Este, totdeauna, o provocare să te încumeți la o piesă clasică, ce a fost pusă în scenă de mari regizori ai lumii cu monștri sacrii ai ecranului sau scenei. E și cazul celor „12 oameni furioși” de Reginald Rose, jucată mult timp, cu deosebit succes, pe Broadway, înainte de a fi ecranizată, în 1957, sub bagheta faimosului Sidney Lumet (debutul său!) și cu actori de neuitat ca Henry Fonda, Ed Begley, E.G. Marshall, Jack Warden, John Fiedler, Jack Klugman, Lee J. Cobb... The American Film Institute a situat Juratul 8/Henry Fonda, pe locul 28 între cei 50 de mari eroi ai secolului XX. Iată că un tânăr actor și regizor al Naționalului clujean, Tudor Lucanu, își ia lancea dramaturgică să se bată cu acești idoli ai trecutului - – chapeau! Sincer să fiu, am fost sceptic la început... Piesa, în sine, e un regal al dialogurilor, în care autorul reușește performanța să ne prezinte, cu măiestrie, nu mai puțin de 12 personaje cvasi-toate principale.

Premiera a avut loc la începutul stagiunii 2014/15 și, de atunci, se joacă, în fiecare seară, cu sala plină. A fost o zi neobișnuit de călduroasă pentru mijlocul lunii mai, ceea ce a „introdus” spectatorii „direct” în atmosfera acelei zile toridă, de vară, a New-Yorkului anilor ’50.

Decorul redă fidel una din acele săli de ședințe a juraților, cu ferestre cât peretele și cunoscutele ventilatoare mari, atârnate de

-13-

Sfera Eonică plafon – bineînțeles, ele nu funcționează. Sunt 12 caractere, 12 interese divergente în viață, de natură socială și intim-biografică, ce se reflectă și în această dezbatere, ce va irupe în dușmănii fățișe...

Un singur lucru îi unește pe toți:să spună cât mai repede „da” la acuzația procurorului de omucidere cu premeditare și să scape cât mai repede, după cinci zile pline de dezbateri sufocante, cu multe amănunte și un „caz atât de clar de culpabilitate”. Votul trebuie să fie unanim, altfel se reia procesul! Ei au fost departe de serviciu, de familiile lor. Motivațiile sunt, deci, diferite, unul vrea, chiar să prindă un meci de baseball, la care a cumpărat, deja, bilete.

Doar un tânăr, Juratul 8, interpetat cu finețe de Matei Rotaru - balansând între nesiguranță ponderată și raționamente subtile manifestă o oarecare îndoială în a da fatalul verdict, deși cele afirmate de procuror sunt susținute clar de cei doi martori principali ai acuzării. El nu acceptă să trimită cu atâta ușurință un alt tânăr, care are toată viața înainte, pe scaunul electric. Fiind siguri, la un nou vot, că toți ceilalți vor fi, iar, pentru „da”, surpriza începe să ia proporții: cel mai liniștit dintre ei, care nu a spus un cuvânt până atunci și de la care nu te aștepți la un act de frondă, tocmai el trece de partea sa. Noutatea la această punere în scenă este că „eroul”/Juratul 8, care va schimba tot, nu e unul matur/Henry Fonda, ci un tânăr, așa cum sunt speranțele, acum, în România – aceasta „nuanțare” dă și o dimensiune social-politică acestui eveniment teatral clujean.

Astfel, se pune în mișcare un mic „bulgăre de zăpadă”, acele câteva cuvinte de îndoială, un conflict de proporții, o adevărată „avalanșă” care îi va obliga la un mers periculos pe sârma vieții fiecăruia din cei 12 jurați: NIMENI nu va fi cruțat și va mătura fără cruțare minciunile cu care se aranjaseră de mult în societate, dar și cu ei înșiși! Se poate afirma că piesa lui Reginald Rose, unul din „grupul tinerilor furioși” americani ai epocii, asemenea celebrei Hamlet, e un dramatic dialog socratic modern: ”Tot ce știu/e sigur este că nu știu nimic”.

Trama se transformă din cazul obișnuit al unui tânăr debusolat, crescut în mediul violent al unui cartier sărac, ca în orice alt oraș, în radiografia și acuzarea întregii societăți americane.

Tudor Lucanu demonstrează că stăpânește bine travaliul regizoral, fiind atent la fiecare detaliu fără să piardă din vedere ansamblul, creând un vibrant crescendo simțit cu mult suspans de întreaga sală. Fiecare actor dă viață protagonistului său atent până la mimica și gestica abia vizibilă și constituie un deliciu spectacular să urmărești - cu greutate, bineînțeles - pe fiecare din cei 12, deși focusul dialogului e în altă parte. De aceea, și nu numai, recomand împătimiților teatrului, să revadă piesa pentru a-i percepe toate nuanțele și multiplul joc rafinat al tuturor actorilor.

Juratul 1, Ovidu Crișan, e șeful lor și se achită cu bravură de misiunea sa dificilă de a fi cât mai imparțial și obiectiv. Juratul 2 – Ruslan Bârlea dă viață altui tânăr al unui asemenea cartier, care a reușit să scape din cercul vicios și le explică celorlalți, damnarea la care sunt condamnați acești proscriși ai vieții – timid la început, el se depășeșe pe sine, înfruntându-i, treptat cu curaj, pe cei mai violenți colegi jurați. Aceștia sunt nucleul greu al celor care condamnă fără să judece. Bazându-se doar pe ura lor și disprețul față de semeni, ei sunt interpretați agresiv și repudiant: Juratul 3/Ionuț Caras, Juratul 5/Radu Lărgeanu, Juratul 7/Cătălin Herlo și Juratul 10/ Cristian Grosu. Fiecare dă viață cu talent sinuozităților sufletești specifice biografiei personajului respectiv. Juratul 4/Miron Maxim, Juratul 6/Cătălin Codreanu, Juratul 11/Pertre Băcioiu și Juratul 12/Emanuel Petran întrupează cu finețe psihologică meandrele tăcute ale celor nehotărâți.

Juratul Nr. 8 observă cu acuitate pentru noi: „Este foarte greu să fii obiectiv. Vrei-nu vrei, prejudecata se strecoară pretutindeni și falsifică toate părerile.”

La un moment dat, când balanța se înclină încet, după conflicte

acerbe, spre cei ce vor să-l achite pe tânăr, vine și o ploaie torențială, ce spală real ferestrele decorului, parcă având un efect cathartic în interiorul sălii și al personajelor: le curăță de ultimele rudimente de egoism și micime umană!

Percutant și sugestiv, regizorul Tudor Lucanu scrie în caietul de sală: „Așa cum fiecare din cei 12 jurați ajung să se autocunoască, și noi începem să ne recunoaștem în fiecare dintre cei 12. Câteodată suntem nepăsători, câteodată prea radicali sau prea puternic conduși de sentimente personale, câteodată facem lucrurile în grabă,câteodată luăm lucrurile așa cum ne sunt prezentate, fără a ne pune întrebări.” El demonmstrază că are toate șansele să devină unul din regizorii de marcă actuali.

Decorul lui Adrian Damian, cum spuneam, se bazează, solid, pe realitatea istorică, costumele Adrianei Grand caracterizează subtil fiecare personaj în parte, maestrul de lumini e Jenel Moldovan și regia tehnică e asigurată de Doru Bodrea.

Impactul puternic asupra spectatorilor are o celebră dovadă: vorbind despre acest film, în 2010, la Fordham University, șefa Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite, Sonia Sotomayor a mărturisit că, atunci când l-a văzut, s-a hotărât să devină juristă.

Finalul este fulminant, furibund, asemenea jocului întregului ansamblu, care se întrece pe sine însuși și se potențează reciproc, fiind răsplătit prin mai multe chemări la rampă cu aplauze entuziaste. © Cojocaru Eugen - http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru

-14-

Sfera Eonică ACUZAŢIE mă-nşeli mă-nşeli mă-nşeli trişor bătrân mă laşi să sper o mână de petale: ieşit din joc cu buzunarul spân îţi râzi de mine – şi mă iei la vale! eram sărac când am intrat în joc acum sunt mort întins pe năsălie: înşiră îngerii norocu-mi pe un floc mi-l cresc pe piept - în post de pălărie! mă plâng doar bălăriile de seară doar mătrăguna-i văduvă eternă! tot ce-am trăit nu-i viaţă ci ocară BIOGRAFII iau - din biblioteca lumii - biografiile celor mai mari scriitori - rând pe rând – şi concluzionez : “uite – tu tu şi tu…şi tu…tu…tu…şi tu…şi tu… voi aţi fost nefericiţi – dar nefericirea voastră a avut rost – pe când a mea nu: voi aţi căpătat glorie şi nemurire – eu nimic…” apoi – pun mâna pe pană – şi scriu – cu şi mai mare avânt şi îndârjire – mesajele pe care El mi le transmite – tot mai des – tot mai regulat – fără pic de răgaz când asculţi de El – n-ai vreme de glorie – iar nemurirea devine o afacere de familie divină *** EXISTENŢIALISM o lume-ntinsă la uscat pe sârmă a fost clătită-n zoaiele de foc… se scurg din ea păcate ce mă zgârmă şi mă aţâţă să fiu drac pe loc o lume fără cap şi fără coadă un Croitor smintit a fost croit-o durează din găoază pân’ la noadă vite – scremând voioase – au boit-o! la ce sunt munţi şi frumuseţi cartoane la ce atât desfrâu cretin de ceruri? e doar putoare peste tot, Patroane – şi nu-mi găsesc prin balegi nici cuvântul… …invoc îngheţul sfânt a mii de geruri să-mi scap nedefecat măcar blând gândul!

şi ochelarii-mi s-au pleoştit în bernă …ei – ce-am putut din Tine să-nţeleg decât scamatorii şi farse – pentru-un bleg?! *** MODERNIZARE… trec printre munţi părerile de rău ultim vagon îmi face semn – dispare… edilitare-explozii dumică altare cadavre-stânci se şi azvârl în hău!

în noaptea farmecului firii vecia întâlneşte mirii iar tuturor – mândră crăiasă le vei fi tu – zână frumoasă pe tine munţii te aşteaptă izvoarele – din şoaptă-n şoaptă te suie-n trepte de văzduh până la cerul fără stuh şi-acolo – în lumina Lui vei aştepta să vin haihui sub binecuvântarea ta serafii toţi se vor pleca vom sta – vom sta în cer o noapte şi vom veghea sorţile coapte în zori abia vom adormi iar magii ne vor ocroti şi vom avea din struna lor vise de regi şi flori de dor iar Steaua va povăţui cum poţi să arzi – fără-a muri…! *** MÂNTUITORUL MÂNTUIT

pajuri blesteme-nalţă – profeţìi iar anii de beton m-au împietrit: crinul din suflet iată-l – vestejit: peroanele-s pustii – la ce să vii?

stai şi-asculţi – Hristoase – pe la uşi de stea nu cumva vreun înger iar dă veste rea? nu cumva te cheamă pentru răstignire şi-n rândul acesta – oarba omenire…?

şoselele-au trecut peste minune camionul cară sfintele poieni: raiul se face şantier de vremi

iar îngrijorare şi mereu minuni să salvezi nădejdea din păuni nebuni…! câte vecìi oare vei călători să aţâţi incendii pe-un’ s-o nimeri?

iar dinamita ţine loc de strune… …când se va-ntoarce-Orfeu din Empireu pustia s-o pledaţi – va fi prea greu…! *** FRUMOASA MEA CU OCHI CĂPRUI frumoasa mea cu ochi căprui ce-ţi spun – să nu spui nimănui: de-ţi vor veni trei magi la scară ieşi în pridvor – ca-n orice seară

…nimeni nu-ţi răspunde – ceasuri în răspăr bat prin constelaţii goale de-adevăr… …trece-o rândunică fulgerând de raze: fuge din ospicii – fuge de extaze drept în palma-ţi spartă cuib îşi odrăsleşte: pe Mântuitorul ea Îl mântuieşte…! *** BALADA MUNŢILOR BUCOVINEI

primeşte Steaua lor plăpândă căci ea-i noroc ori e osândă: lumină-i inimii – dar doare aşa-i iubirea – până moare

turme albe pe pământ stele-n cer cu legământ: rază ţintuită turma-i iar sfinţită

primeşte magi – primeşte Stea fereşte-te de piaza rea căscioara ta va arde rai de-i căpăta ce acum n-ai:

munţii – lei căzuţi pe gând luminează-se de vânt: noatenă lângă leu şi fecioară lângă zeu

pe-un fir de vânt – păsări măiestre ţi-or bate raze în ferestre şi îngeri ţi-or cânta duhliu aşteaptă-mă – căci o să viu

-15-

munţii mei – părinţii mei adormiţi cu-aripi de zmei cu gingiile în cer spăimântaţi şi rai şi ger

Sfera Eonică duhuri fără de zăvoare toate-n straie de izvoare coboară de prin păduri şopotind din oarbe guri prorocesc ce prorocesc luminile le stelesc iar stelele se-nlumină liturghie la stupină candele şi lumânări şi agheasmă-n loc de zări... turme şi păduri şi munţi duhuri stele spini cărunţi

iar din tărâmul zânelor luminii şi-al zeilor iscaţi din epopee ne-aţi scufundat în pântecul jivinii pe post de flatulaţii-melopee ...nu prăpădirăm însă steagul lui Hristos: ce-aţi plănuit – vă va ieşi pe dos! ***

N.N Negulescu

miri mirese preoţi crunţi îşi trec mirul peste frunţi şi la gurile de ape aşteaptă noaptea să sape

...veniţi câţi vi-amară gura primiţi cuminecătura veniţi toţi în vârf de munte unde se întâmplă multe luaţi cu gura din minune miez de noapte – miez de strune şi în focul luminat vedeţi zei ce v-au vegheat... floare albă de răsură până-n rai – doar o trăsură floare de sfânt trandafir ţi-oi spune tot – fir cu fir şi floare de mărgărint tot vă spun şi nu vă mint mărturie de Hristos îngerie de frumos... *** DESCÂNTĂTORILOR ŢĂRII... nu mă-ncălziţi sub patrafir de vorbe nu simt nevoia şerpilor în sân: n-amestecaţi mărgăritare-n ciorbe căci eu la masa voastră nu rămân tot ce-i mocirlă oarbă şi osânză aţi cultivat – cultură intensivă ca să schimbaţi o patrie-ofensivă în râgâiala putredă din rânză

M-am întâlnit cu vâslașii stelari la poarta eternității.

Treceau pe nesfârșirea izvoarelor vii fără anotimpuri.

Eu m-am închinat în tot universul la nimbul creației.

Ei mi-au înflorit din rădăcinile lumii crinul grației.

MI-AU VISAT CERURILE

şi să iasă-n răsărit Hristosul nerăstignit: l-or primi şi l-or privi şi-unde-i locul lor vor şti... apoi iarăşi vor sui slava-I vor împărtăşi vor sui şi vor uita de lumea strâmbă şi rea...

CUNOAȘTEREA ÎNGERILOR

Iubirea mea din alte lumi de-atâta dor mi-au visat cerurile zburătoare o comentă în palmă... ÎNARIPARE Hai să ne înaripăm lăcrimând suflete în azurul ghetsimani cu hristice ere prin ochiul monadic să zburăm, să zburăm la eonii de foc din cartea cu sfere TOTUL E CER În ochiul veșnic totul e cer cu suflu luminos ; chiar și timpul vestitor răsplătit cu învieri PRIN GRĂDINA VISULUI Prin grădina visului caut fulgerul iubirii pentru desfătările auzului ! ; dar pe cumpăna pământie dintre zile strâng în brațe umbra pulberii rotitoare de tristeți

-16-

AFORISME * Acordul cu << nefericirea >>, adică cu durerea durerilor cotidiene imediate, reprezintă negarea transcendenței !

Cum să ascunzi omule calea ființială de lumină ? * Ascultați-mă, frați planetari : rătăcirea usucă roua privirii ! * Uneori ne mîngâie cu lumină divinațiile filosofice... * În om vibrează scânteia divină a primului răsărit cosmic. Prin infinitatea melodioasă a razelor ei percepem lumea aparențelor. * Orice prezență umană poartă cu sine un germen al monologului ( vorbire interioară ) polarizat etern de viața sufletească universală prin conștiință. * Uimitor : încă mai caut iopstaza adevărului feminin într-un extaz primitiv...

Sfera Eonică

Valentina Becart

Să vii negreşit Să vii negreşit când piatră de piatră se sparge când vântul rupe catarge şi-n port se vând disperări mai sumbre, mai triste decât inima celui mai însingurat visător.

Când vor muri cuvintele în mare, vai, cuvintele primului rai... de-ai să fii la mii de leghe depărtare... să vii negreşit! În port sunt veneraţi trădătorii şi poezia desuetă a ultimului cabotin versatil...

21 aprilie 2014 …. În candele de seară Ţi-am desenat chipul pe nisip, într-o seară de vară.

Marea mă urmărea cu ochi languroşi, ca o fiară, gata să-mi curme gândul ce te-a înălţat peste ape.

Valuri înspumate se-aruncau peste mal.

Pescăruşii se roteau ca-ntr-un străvechi ritual, iar firul de nisip surâdea angoasat: - De ce să-l plângi?

Pe ţărmul aşteptărilor va înflori o rană şi pasul adorat va fi doar apusul, în candele de seară...

Mă urmărea ca o fiară, într-o seară de vară, marea cea păgână.

Chipul ce l-am desenat cu o mână s-a prelins( ce păcat!) pe sub ape.

Ah! era o tăcere... o vrajă...

Doar un fluture de noapte rătăcea, se’ aprindea adâncul mării ca o stea, ademenindu-mă să-i fiu aproape, tot mai aproape...

15 iunie 2014 …. În rotundul vocalei Mereu am ezitat între uimire şi grav, între rutundul vocalei şi clipa evadărilor în larg, când luna plină işi etala strailele brodate, în legănări de ape.

Pâlpâitoare tonuri de lumini şi semne s-au furişat în zborul unei şoapte şi, deghizate, umbrele, s-au cuibărit pe rând, în prima bătaie de inimă ce n-a primit botezul cenuşilor adevărate.

Mereu am căutat un răspuns când luna vlăguită se stingea, în sunetul tânguitor al luminii, şi niciuna din şoaptele voalate ale zilei, nu m-a avertizat că vulcanii au nevoie doar de o scânteie pentru a-şi revendica supremaţia...

12 iulie 2014 …… Ţi-aş spune... Ţi-aş spune că mi-e dor de iubire, dar toamna mă strigă pe nume, nume sonor de stea rătăcită-n visare... tresar, când umărul mi-atinge şi mă invită să hoinărim prin vechile cetăţi unde vântul aşteaptă la porţi ferecate.... * E toamnă în lume, iubite, e freamăt de frunze, de dor, risipă de cânturi.

Oh! Câţi ochi melancolici, seducători, ţi-ademenesc gândul rătăcit printre zboruri... * -17-

E-o ardere-n toate, o sângerare în fiecare vis alungat, în fiecare frunză condamnată la tăcere.

Da! Niciodată sufletul n-a tânjit atât după iubire, niciodată cântecul inimii n-a înduioşat mai mult privirea unui zeu. * E toamnă în lume, iubite, cărările sunt pline de taine, dar nu orice „fiu risipitor” va intra în graţia îmbrăţişărilor divine. * Ţi-aş spune că mi-e dor de iubire şi toamna m-aruncă în flăcări, rugându-mă să nu mă tem, să nu mă tem...

Se-aude un sunet, o şoaptă; înfiorată, lumina coboară o treaptă.

Amurgul mă strigă pe nume: „iubita mea!” „iubitul meu, ţi-aş spune...”

De ce m-ascund de gândul meu, nu ştiu... * E toamnă în lume, e toamnă, dar tu, tu eşti soarele ce n-a încetat să viseze, să spere, să ardă alături de mine... * vino... flăcările fi-vor devenirea...

9 sept.2014 ……

Opreşte destrămarea Opreşte destrămarea şi creşte-mi aripi acolo unde erau doar urmele îndoielii.

Lasă-mă să-mi adun cerurile mai aproape cu un vis, cu o zbatere de pleoapă.

Opreşte ticăitul inimii la miezul nopţii, când hoţii de buzunare se plimbă senini pe bulevarde; când secundele trecute-n veşnicie, uită de spaimă şi somn.

Să nu te strecori printre fraze când poeţii cad pradă unor stari de reverie, (poate chiar de nebunie), amintindu-le ( între două tăceri) de înflorirea rănilor în ceasornice ce adulmecă

Sfera Eonică Pelerina pe umăr

vânătoarea...

Opreşte destrămarea şi lasă-mă să-mi ascult înserările, cu chemările lor languroase, în locuri în care se vinde pământul şi cerul, la un preţ de ocară. Şi strig pentru ultima oară: „ opreşte prigonirea prin acest labirint al desfătării; opreşte nebunia, ticăitul, furtunile şi visul.”

Nu te-avânta în jocul cu urna de cuvinte aruncate în groapa comună; fie-ţi milă de buzele însetate ce ţi-au rostit numele la cumpăna dinspre apusul vieţii şi întâmplarea de a fi lumină peste timp...

1 martie 2015

Gabriela Ana Balan

m-am născut sub mantia lui Eminescu să învăţ a muri vreodată am nins cu Nichita Stănescu sub mieii care ning pe noi din ultima lui poezie în loc de zăpadă prin hăul din ciocul păsării de metal muşcând din trupul poetului Labiş cu nume şi destin de căprioară arsă pe un rug de flori de lotus pe dâra de sânge în urma spinului de trandafir otrăvit, cu Rilke în pistil şi lângă sângele din trupul lui Ignaccio, prietenul lui Lorca, sfâşiat de taur la ora cinci după-amiaza Sub ce blestem ne mor poeţii tineri?

De ce visează păsări uriaşe cenuşii cu aripi roşii Cu cioc de oţel, îngeri înfăşuraţi în tifon Lângă un pat de spital?

Nici un minut aievea sau în vis nu i-am uitat sunt substantive comune un fel de pelerine de puf, de fulgi de zei purtate împărăteşte pe umăr de cuvintele limbii romăne.

Ia-ţi bufniţele prăfuite Cântă-ţi singură osanale din pliscurile lor ruginite Doamnă Moarte, eu m-am născut departe Şi m-am născut bătrână, ascunsă într-o carte Nu pot să mor de tânăr În veacul acesta este rândul meu Să port pelerina pe umăr.

Labirintul de cristal Un bileţel pe norul rotund Un papirus pe norul încărcat de istorie Răvaşe pe norul de fum Pe primul scrie iluzie - nu eşti Următorul e înflorit – nu eşti de găsit Pe ultimul se înşiră săruturi Şi tot aşa prin labirintul de cristal Mesajele pe nori apar, dispar Secolul îngălbeneşte sub hârtie de ziar Te plimbi copil desenând o minge în memorie Te odihneşti moşneag savurând golul victoriei În poarta aducerilor aminte Eu caut pe firul Ariadnei Ţesut din cuvinte Printre globulele tale îndrăgostite Sparte în cristale Iubirea, o filă de carte Ruptă din moarte ***

Şi cred că o să stau mai mult aici Sărutându-le mâna care scrie pe cer Am sentimentul puternic al unei existenţe stranii Ceva puternic care încă nu vrea să se lase scris Ceva predestinat ca un cântec Pe care parcă îl ştiu din pântec. Îmblănzirea ochilor Pentru că nu ai mai avut timp sau ai uitat Să îi transmiţi cifrul de la sarcofag De fapt fără să ştie îl purta semn distinctiv Pe umărul drept din cel mai îndepărtat veac Poate pentru că în celălalt avatar Ai jucat necinstit i-ai furat zâmbetul cu un zar măsluit Sau poate ai confundat partiturile Şi într-o sală de bal i-ai cântat la pian O melodie compusă chiar de ea Dragul meu în toate vieţile ai încurcat câte ceva Acuma de aceea vii în faţa mea cu ochii sălbatici Cu o privire rece pe care mă prefac cu tact Că nu o pot înţelege -18-

Dar dacă ţi-aş jura că am răspunsul corect La orice întrebare Ochii tăi îmblânziţi cu un baston de laur vor deveni o insulă plutitoare Şi noi vom putea să fugim de trecut cât e lumea de mare Medalion Nu ştiu de câte mii de ani nu am dormit Împrumută-mi un somn Îţi dau în schimb un vis tinere domn Şi astăzi rătăcim prin veacuri Prin târguri vechi căutăm leacuri Şi singura iubire a ta Sunt eu şi nu mă poţi visa Ne salutăm prin trenuri, în temple, în avion Purtăm iubirea ca medalion Pe suflet, coapse, pleoapă - departe Pe cine ţii în braţe când mă strigi? visez Că ochii mei, nu pe ai ei îi vezi Zbor spre iubirea de dincolo de moarte împrumută-mi o aripă, a mea e rănită îţi dau în schimb un ciob de megaclipă Fluturele de cristal Nu o lăsa să plece Ea nu crede în a doua şansă Nu se va întoarce Ştie să zboare E un fluture cu aripi de cristal Pentru ea nu există încă o floare Noaptea adoarme pe o lacrimă Dimineaţa dispare Rămâne o picătură de nectar Ia-o în braţe Azi eşti petală De piatră din apă curată E ultimul ei avatar.

Prizonier în labirintul de cristal Sunt prizonier sub sabia unor dimineţi Împrumutate din timpuri ambalate de zei În folie de aur când primii zori miroseau a cafea Cafeaua încă se mai servea În două ceşti de porţelan separate Prin care fluturii învăţau să înoate Pe câmpul de luptă, ce bizar carnaval Secolul deghizat în muşchetar se luptă cu o secundă În rochie de bal clipa biruitoare păuniţă Desface coada cât un mileniu Pe care ora scrie cu o peniţă Şi anii deghizaţi în nibelungi pe lotcă Se îneacă în pahare în care a fost votcă.

Nu vreau să evadez vreau să visez Trei numere cu care să câştig la loterie Să îmi cumpăr un labirint să te ţin prizonier

Sfera Eonică

În timpul meu pe vecie Să îmi păzeşti cuvântul Eu, fata de cristal jertfită de şamani port pe umeri pământul.

Eliza Roha

Diegis Dacul-Fragment din romanul „Ultimul om” de Eliza Roha- (Ed.Betta 2012)

bănuise profesorul Mărginean. Ea şi-l închipui un înţelept. Îl vedea copil, învăţând la şcoala din comunitate, îl vedea alergând prin crânguri, apoi adolescent, învăţând tainele meşteşugului armelor, al scrierilor, al semnelor de recunoaştere, al semnelor cereşti, al vindecătorilor. Îi urmărea paşii peste tot. I se desfăşura în faţa ochilor, ca pe o scenă virtuală, comunitatea dacilor, cu orânduielile ei, cu înţelepţii ei, cu pruncii educaţi de mici în spiritul muncii, al cinstei, al onoarei, neînfricaţi în faţa morţii, înfrăţiţi cu natura. Îi vedea aievea, mai mult blonzi, potriviţi la stat, trunchioşi, bine făcuţi, harnici, iuţi în mişcări, oameni mulţi, femei frumoase, curate, cinstindu-şi casa, familia, bărbatul şi copii, un adevărat eden, paşnic, binecuvântat de creator. Îl vedea apoi tânăr, straşnic educat, trecut prin toate ciururile timpului, însoţit de o mică ceată şi cu o căruţă burduşită cu aur cum apucă drumul ce ducea la Roma, inima lumii antice. Conducătorii dacilor îşi luau măsuri de siguranţă iscodind puterea cea de temut a lumii şi trimiteau tineri inteligenţi, instruiţi şi aur cu care să cumpere personalități nemulţumite ori repudiate ale Romei. Acolo întâlneşte alt univers uman, pervertit la cunoaşterea răului ce poate, prin viclenie şi forţă, învinge binele. Urmează universităţi, îşi completează cunoştinţele, ascede în lumea aristocraţiei romane, pe care nu o înţelege, i se pare o curiozitate amorală, lipsită de onorabilitatea tradiţiilor şi a moravurilor cuminţi, dirijată de zei ciudaţi şi corupţi, ca şi societatea lor. Poate că pe tânărul dac îl chema Diegis. * Aurul îi atrage prietenii, dar şi trădări. Intră în atenţia multora.

Chiar un apropiat îl vinde. I se confiscă aurul şi este întemniţat. Intră în bezna unei comunităţi cu tot felul de oameni, de la păcătoşii cei mai înveninaţi, la nevinovaţii aruncaţi acolo din interese oculte. Îi trebuie un timp să se poată orienta. Reuşeşte să supravieţuiască datorită forţei ieşite din comun, a agilităţii în luptă, a inteligenţei superioare, a cunoştinţelor tămăduitoare. Învaţă alfabetul puterii de a face numai bine, de a se apăra fără să distrugă. Este adoptat de un grup de creştini. Află despre noua religie ce se întindea ca o apă în lumea plebeilor Romei. Primeşte botezul. Devine creştin, vede lumea cu alţi ochi. Scos din temniţă, este vândut ca sclav şi ajunge pe o galeră laolaltă cu nişte tâlhari. Corabia coboară pe Dunăre către Marea Neagră. Când trece prin dreptul Cazanelor recunoaşte locurile, un dor nebun de ţara lui îi ia minţile şi într-un moment de neatenţie a paznicilor, când se făcea schimbul la vâsle, se aruncă în bulboană. Practic nu exista nicio şansă de a supravieţui. Săgeţile aruncate de mâini dibace îl rănesc, fără a-l ucide. Se scufundă, puterea apei îl aruncă într-o parte şi alta, îl ameţeşte, îi spală rana, îi poartă sângele departe. Nimereşte într-un stufăriş subacvatic. Instinctiv se apucă de ramuri, ţinându-şi trupul în bătaia valului ce curge tumultuos. Apa îl ajută, îi revigorează trupul. Îşi revine. Stufărişul îl împinge la suprafaţă. Poate respira în voie. Poate privi, de acolo, dintre ape, măreţia stâncilor, cerul albastru. Se chirceşte între rămurelele stufărişului, unde răceala apei nu mai este insuportabil de tăioasă. Aşteaptă până se întunecă.

Mintea caută o mie şi una de şanse de a evada din îmbrăţişarea rece a Danubiului. Admiră fascinat apusul soarelui, apa, cerul par să ia foc. Umbrele stâncii se întind peste valurile nepotolite ale fluviului.

Se desprinde cu multă atenţie dintre liane, într-un ultim efort bate apa cu picioarele împiedicate de lanţ, înoată către mal. Un strigăt de pasăre sfâşie bolboroseala apelor ca o întâmpinare de bun venit.

Iată-l sărutând pământul natal. * În mod sigur harta fusese întocmită de un cunoscător al văzutelor şi nevăzutelor, un vindecător, un înţelept, nimeni altul decât Diegis. Ajuns în Dacia, pământul nemuririi sufletului său, îl încarcă cu energii pozitive de parcă s-ar fi întors la sânul mamei… Îmbătat de splendoarea munţilor semeţi, a codrilor misterioşi, a nesfârşitelor

Apele din sufletul Sevastiei se liniştiră ca după o furtună trecătoare.

Furtunile vin şi pleacă, apoi se întorc parcă îndrăgostite de locurile pe unde au hălăduit. Iubirea dintre ea şi Artist fusese o furtună, o splendidă răscolire a apelor sufletului. La început părea că învinsese el, o îngenunchease, ea se afundase în apele tristeţii şi când aproape să se înece, apăru Jack în scaunul cu rotile, o prinse pe braţele-i slăbănoage şi o ridică la suprafaţă. Gata, a trecut, îşi zise Sevastia încântată, sigură pe ea. Scăpase de greţurile nesuferite, o poftă de mâncare imposibil de stăvilit o fericea, reducându-i preocupările la deliciile culinare, scurte plimbări şi la citit.

Studiile istorice îi umpleau tot timpul. Le reluă în altă viziune, cu maturitate. Îşi reîmprospătă cunoştinţele despre istoria veche a dacilor, a protodacilor. Îi căzu în mâini o cărţulie, nu se ştie cum rătăcită printre numeroasele file. Erau confesiunile unui scriitor despre truda şi trăirile din timpul scrierii romanelor sale.

Câteodată chiar am avut impresia că o carte se scrie singură, nu este nevoie decât să o începi pentru că ea îşi găseşte drumul de la sine, ocoleşte, se opinteşte, merge înainte, se împiedică, se opreşte, se întoarce înapoi şi în cele din urmă o porneşte în galop către finiş, iar rolul scriitorului este fără doar şi poate unul misterios, de culegător şi dăruitor, pe cât de chinuitor pe atât de obositor, în nici un caz de creator, căci creator nu este decât Dumnezeu, Cel care ne-a creat pe toţi.

Aşa trebuia să fie şi drumul ei. Se adâncea în lecturi până aproape ajungea la confuzia totală. Avea senzaţia ciudată, poate din cauza sarcinii, că trăieşte timpurile de atunci, că simte lumea uitată a dacilor. I-ar fi convenit să retrăiască perioada imediat de după războaiele daco-romane, când romanii au purces la cucerirea în fapt a Daciei. Un fel de vrajă o cuprindea încetul cu încetul, vedea cu ochii minţii oameni, locuri, asista la diferite întâmplări. Parcă se deschiseră larg nişte porţi ale imaginaţiei, apoi se închiseseră în urma ei, sechestrând-o acolo. Refugiul era perfect. Nebunia din viaţa cotidiană o izgonise în delirul unei realităţi care s-ar fi putut întâmpla cu secole în urmă. Reciti până la saturaţie conspectele şi descifră la început câteva variante, pentru ca, apoi, logica să le elimine una câte una. Rămăsese totuşi o enigmă. Nu putea desluşi anumite aspecte. Vedea aievea personajele pe care şi le recre. Autorul hărţii nu putea fi decât o personalitate a lumii dacilor. Un om în vârstă, cu experienţă de viaţă, trecut prin nedreptăţi, prin situaţii imposibile şi care se întorsese pe pământul natal cu un anume scop.

Harta îi dezvăluia preocupările. Putea fi un neguţător, după cum -19-

Sfera Eonică câmpii, a culmilor domoale, a văilor bogate, a apelor când tumultoase, când cuminţi şi leneşe, a cerului liber de zei în care zburdă în voie îngerii creştinismului, a limbii ce-i sună melodios ca un viers, a oamenilor cumpătaţi, buni şi harnici, veseli şi prietenoşi, a anotimpurilor diferite, fiecare cu farmecul său, a recoltelor bogate şi a bucuriei muncii de-o vară, a bogăţiei de tot felul revărsate peste acest pământ binecuvântat…, eroul Sevastiei este fericit că, în sfârşit, se află acasă… Merge cu fereală pe urmele romanilor, în marile aglomerări urbane dar şi prin satele dacilor răspândite pe un areal întins, în est dincolo de Nipru, în vest dincolo de Tisa, unde ştia că populaţia de rând nu era fidelă stăpânirii romane şi propovăduieşte creştinismul. În peregrinările sale întâlneşte oameni de tot felul. Unii de bună credinţă, unii temători, alţii gata să trădeze fără să le ceară cineva. Dintr-o aşezare în alta este urmat şi condus de oameni ai locului. Predică din primăvară până în toamnă. Iarna se retrage la margini de codri, aproape de firul unei ape şi trece urgia nămeţilor şi a vântoaselor înfăşurat în blănuri de animale, în bordei săpat jumătate în pământ, căptuşit cu braţe de paie şi blănuri, acoperit cu împletitură din nuiele umplută cu pământ clisos frământat cu ierburi uscate, peste care arunca acoperătoare din piele ţinută pe margini să nu o ia vântul de pietroaie.

Nopţile şi le petrece în rugăciuni în tovărăşia luminii opaiţelor de seu. Trăieşte din hribi uscaţi, fierturi de buruieni miraculoase şi mai ales din vânat, căci mânuia cu aceeaşi îndemânare a tinereţii cuţitul, suliţa şi arcul. Se întâmpla să fie invitat de oamenii unei aşezări să poposească la ei. Sătenii îl găzduiau cu rândul. Ca să nu le fie pagubă în casă, Diegis ducea adesea bărbaţii la vânătoare şi se întorceau cu pradă bogată pe care o dăruia tuturor.

De la un timp se aciuiază pe lângă el un tânăr cerşetor, bolnav de epilepsie. Diegis îl îngrijeşte, îi alină suferinţele, îl apără de răutăţile sufletelor înguste. Tânărul prinde repede sfaturile şi învăţămintele lui. Se dovedeşte bine intenţionat, îl venerează şi îl urmează peste tot. Diegis îl educă, îl învaţă să scrie, îl învaţă limba romanilor, flăcăul prinde ciudat de repede graiul stăpânitorilor, cum să se poarte civilizat, să discearnă calitatea oamenilor după comportament. Convins de posibilităţile lui intelectuale, începe să-i transmită din vastele sale cunoştinţele medicale, sociale, îl învaţă să mânuiască armele timpului atât cât să se poată descurca mai uşor în viaţă. Îi devine un discipol fidel. Poate chiar tânărul întocmeşte harta la indicaţiile sale. Pe unde călătoreşte, Diegis ţine discursuri, ajută oamenii bolnavi, ia legătura cu cei din fruntea comunităţilor, îi învaţă lucruri folositoare. În multe locuri este primit cu drag, de multe ori i se cere părerea, i se încredinţează secrete. Dar, adesea îl pândeşte suspiciunea oamenilor. Nu cumva e omul romanilor? Caută să-i convingă, vindecându-le bolnavii, învăţându-i de bine. Noua credinţă pe care o propovăduieşte seamănă ca fond cu legile marelui lor zeu, Zamolxes. Sunt locuri în care este aşteptat de grupuri restrânse. Pe alte căi deja pătrunsese creştinismul primitiv. Este întâmpinat cu întrebări, unele naive, altele capcană. Răspunde cu seninătate, cu bunătate, nu are ce ascunde. Gesturile, graiul, modestia şi curăţenia morală şi fizică în care trăieşte îi aduc o bună faimă. Primeşte ofrande pe care le dăruieşte necăjiţilor. Nu păstrează nimic pentru el şi adepţii care îl întovărăşesc pe parcursuri mai lungi ori mai scurte. Notează date despre locurile prin care a trecut. Consemnează ceea ce i se pare mai important despre comunităţile întâlnite, despre relief, despre bogăţiile naturale, despre gradul de dezvoltare a satelor. Cu vremea îi vin idei, ştie că romanii ar fi interesaţi de un asemenea studiu, şi încifrează datele pe care le are. Ajutat de discipolul său, întocmeşte o hartă pe care punctează cu anumite însemne toate informaţiile despre locurile prin care a trecut. La un moment dat e nevoit să distrugă materialele pentru a nu cădea în mâna romanilor. Păstrează harta, mai uşor de ascuns şi încifrată. Foloseşte abrevieri şi însemne ale căror semnificaţii doar el şi discipolul le cunosc. Holdele de grâu sunt reprezentate cu un semn, pădurile mari cu altul, şi aşa mai departe crângurile, apele curgătoare mai mari, mai mici, lacurile, băile de sare, de metale, de aur, de argint, de alte minerale ciudate, cu puteri miraculoase. Apoi comunităţile mai mari, mai mici, mai bogate, mai sărace. Apoi preocupările oamenilor. Important este şi impactul creştinismului propăvăduit asupra lor. Notează concluziile cu alte semne. Ceva îl îndeamnă să facă un studiu complex, complet al locurilor şi comunităţilor prin care trece. I se pare important. Nu ştie ce finalitate va avea munca sa dar este decis să o ducă la capăt. Este ajutat de oameni, mulţi vin în întâmpinarea lui spunându-i cam tot ce l-ar interesa. Alţii îl evită, îi ascund adevărul, el trebuie să ghicească, să tragă singur concluzii despre starea reală. Se duce vorba despre personalitatea lui, despre preocupările lui de creştinare dar şi de cunoaştere.

Iscoadele romanilor află despre el, despre consemnele lui. Îşi propun să intre în posesia lor. Poate chiar să racoleze şi omul. Nu se ştie exact cine este. Dacii îl revendică, susţin că este unul de-un sânge cu ei, romanii bănuiesc că ar fi un spion al Romei trimis să afle amănunte despre bogăţiile încă neştiute ale Daciei. Povestea se leagă de la un episod la altul. Este trădat şi înainte de a fi prins ascunde harta într-un altar creştin, într-unul din locurile unde reuşise să aducă sămânţa creştinismului. Este dus în faţa unui general roman, are loc o discuţie şi apoi este ucis.

Sevastia descoperă că semnul pus în dreptul multor localităţi este o prescurtare a semnului peştelui. Şi astfel descoperă cine era cu adevărat şi misiunea lui de creştinare. Dar sunt multe alte semne, puncte, steluţe, rotogoale, cercuri, pătrate, triunghiuri etc. Din cauza eforturilor depuse şi a stării de concentrare extraordinară are nişte viziuni foarte clare, de care nu se poate desprinde, vin către ea fără să le cheme. Scene memorabile i se perindă prin minte ca pe un ecran. I se pare că a intrat într-o realitate virtuală. Îl vede pe Diegis în noapte, discutând cu tânărul discipol:

- Eu sunt, Înţeleptule, iar am fost gonit.

- Plângi?

- Mi-e frică… scânci discipolul, ghemuindu-se la picioarele Înţeleptului.

Diegis îi examinează ochii, tremurul mâinilor şi-l ceartă părinteşte:

- Nu ţi-ai luat fiertura. Orice ar fi, trebuie să-ţi bei fiertura în fiecare seară, altfel te cuprinde spaima şi ne întoarcem de unde am plecat.

- M-am săturat de zeama aia nenorocită de buruieni! Toţi au bucuriile lor, viaţa lor, numai eu rămân la vârsta adolescenţei, atârnat de poalele hainei tale...

- Ai uitat ce nume porţi? În limba strămoşilor înseamnă “cel viteaz”. Poartă-l cu cinste şi nu te mai văicări ca o femeie. Într-o zi vei fi independent, aşa cum îţi doreşti. Nu eşti primul pe care timpul şi leacurile l-au vindecat.

- Mă ameţeşti cu vorbele tale alese. Ce-mi foloseşte numele când eu mă târăsc printre spaime şi sunt râsul tuturor?

- Ţi-au dat să bei vin?

- M-au obligat. Au făcut glume pe seama mea şi… le-am arătat că sunt bărbat. Să nu mă cerţi, Înţeleptule, n-am luat decât o gură şi l-am scuipat.

- Nu te mai lua în beţe cu tinerii din sat! Sunt aproape nişte copii. Cu ei te pui ?

- Sunt răi.

-20-

Sfera Eonică

- Învaţă-i să fie buni. Eu cred că sunt doar agitaţi şi înfricoşaţi. De la ce-a pornit sfada?

- Vor să fugă în noaptea asta peste munţi şi mi-au cerut să le spun unde găsesc aurul. Fără aprobarea ta nu pot destăinui nimic. Fac prilej de batjocură pentru mine din orice. Poate că au dreptate când îmi spun ce-mi spun. Doamne, de ce mai trăiesc chinuiţii ca mine? Ar fi de o mie de ori mai bine să scap de porcăria asta de viaţă!

- Priveşte-mă în ochi… Aşa! Tu eşti cu adevărat viteaz pentru că înfrunţi o boală pe care ei nu o cunosc. În rest, e numai deşertăciune. Oare nu mai crezi în mine?

- Numai în tine cred, tu eşti salvatorul meu!

- Oare nu eşti tu cel mai îndemânatic scriitor şi desenator? Şi cel mai chibzuit, cu memoria cea mai bună dintre toţi tinerii pe care-i cunosc?

- Nu mai sunt tânăr... alţii la vârsta mea au neveste, au copii... unii au pământul, au casa lor.

- În schimb ai o ştiinţă de carte pe care ei nu o au. Şi într-o zi îţi va folosi.

- Ehe, în plus, ştiu să-mi ţin gura când trebuie.

- Vezi, aceste daruri ei nu le au.

- Dar eu nu râd de nimeni. Nu speculez nepriceperea lor.

- În viaţă nu poţi întâlni numai prieteni. Tu iubeşti pe toată lumea?

- Nu.

- Prin urmare, nici tu nu eşti iubit de toţi.

- Dar eu mă port frumos, indiferent de părerea pe care o am despre ei.

- Pentru că le eşti superior. Ai căpătat o învăţătură pe care ei nu o au. Cu timpul vor pricepe că le e mai de folos ajutorul tău decât vrajba cu tine.

- O să ajung un înţelept, ca tine?

- Eşti de-acum pe drumul cel bun. Vârsta te va înţelepţi. Urmează ca într-o zi doar să-mi iei locul. Şi-apoi de ce să-ţi fie frică de ei? Dacă te-arăţi nepăsător, te lasă în pace. Hai, şterge-ţi ochii, ia-ţi fiertura şi te culcă.

- Mai stau cu tine. În preajma ta, mă liniştesc, mi-e atât de bine... Parcă s-a mai răcorit. Auzi greierii? Mă gândesc câteodată, noaptea, la lumea cea de apoi, de care ne vorbeşti tu. Oare aş putea fi şi altfel?

- Cum adică?

- Netorturat de spaime.

- Au început să-ţi treacă.

- Sunt zile în care le uit, mai ales când sunt departe de oameni. Tu visezi vreodată?

- Toată lumea visează.

- Nu în somn, ci cum ai dori să fii, cum ai dori să fie lumea.

- Şi cum ai vrea să fii?

- Chipeş. Să am zâmbetul şi strălucirea ochilor tăi, să fiu puternic şi nepăsător ca Bureba şi să am încruntătura lui Geb.

- Aşa ai să fii.

- Chiar nu ţi-e teamă de ... tot ce s-a întâmplat?

- De lumea asta trecătoare…?

- Le-am spus că sunt nişte nechibzuiţi şi că au greşit atacându-i pe invingători. Nu ştiu cine a dat vina pe tine. Că tu i-ai fi răzvrătit.

- Omul e supus greşelii. Poate că s-au gândit că eu plec în necunoscut, undeva unde nu mă ştie nimeni, unde nu ajung romanii şi scapă de răzbunarea lor.

- Romanii nu au credinţa noastră. Gândesc altfel. Oare zeii lor i-au ajutat mai mult decât al nostru pe noi?

- Nu e vorba despre asta, ci despre vrajba care ne desparte. Ne-am luat plata.

- Tu le-ai vorbit foarte frumos şi oamenii te-au întâmpinat cu pită şi sare, te-au poftit la masa lor, doar capii cei bogaţi şi slugile lor fidele mârâiau. Nici pe tine nu te vor, au impresia că ştii prea multe despre ei şi fărădelegile lor. Învingătorii le-au promis că le lasă o parte din averi şi s-au potolit. Orbu’ şi gaşca de cerşetori le spun orice mişcare. Crezi că vom avea necazuri?!

- De ce?

- Ne învinuiesc pe noi. Pe tine, pe Marele Dispărut… Oamenii nici nu îndrăznesc să-i rostească numele. Se spune că prea v-aţi pus cu puternicii lumii.

- Pentru că ne iubim neamul şi am vrut să trăiască omeneşte? Ne-au luat aurul, grânele şi mierea. Nu li s-a cerut decât puţină înţelegere. Dar ei ne vor şi viaţa, şi sufletul. Nu au limită…

- Acum e târziu. Pe unde au trecut, ne-au luat toate roadele. Îşi pun oamenii lor peste tot. Acu câţiva ani de-abia îndrăzneau să treacă dincolo de codri. Au înaintat până la poalele munţilor. De teamă că-şi pierd avutul, mulţi au trecut de partea lor. Şi-au făcut din lut vopsit statui cu zeii lor. Când vin romanii îi pun la poartă ca să-i ştie, apoi îi ascund să nu-i dibuie sătenii. Doar creştinii îi iartă…

- E plata trădării. Au mizat pe neînţelegerile şi neîncrederea dintre aşezările noastre.

- Ştii că sunt oameni care pe bune s-au înfuriat pe noi şi ne-au blestemat? Au zis că altădată nu ne vor mai primi… că din cauza noastră i-au călcat romanii? Oare unde să ne adăpostim?

- Stăpânii acestui loc ne-au promis găzduire. N-avem a ne teme, sunt oameni de vază, nu îndrăzneşte nimeni să intre în avutul lor.

- În oraş nu mai putem ieşi. Ţie ţi-au spus ce ne-aşteaptă?

- Nu e nevoie să-mi spună cineva.

- Unul din cerşetori e omul lui Bigilis. Cică au primit poruncă să fim predaţi romanilor. Ne caută prin pieţe, prin sate, prin păduri.

Ne-a spus şi consemnul: să te salute!

- Salutul morţii…

- Bine zici. Lăncierii sunt temuţi şi răi. Mie mi-e frică de ei. Nu numai pe mine, dar nici pe tine nu te iubesc. Tu, Înţeleptule, crezi că toţi sunt buni ca tine, dar nu-i chiar aşa.

- Sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi. Nimeni nu moşteneşte pământul. Eu am să mai rămân pe aici. Hai, du-te, ia-ţi fiertura şi culcă-te.

-21-

Sfera Eonică Mâine, odihniţi, vom gândi altfel.

- Nu pot să dorm. Ce blând eşti tu, Înţeleptule, şi ce frumos vorbeşti despre toată lumea. Orice ar fi, eu n-am să te părăsesc niciodată, deşi nu întotdeauna îţi înţeleg pildele.

- Ce e de neînţeles?

- Toţi cei care te iubeau, acum, te acuză de câte ceva. Unii că propovăduieşti pace şi împăciutorism, că degeaba ai trecut pe la şcoala lui Geb cel Frumos, alţii că aduci numai necazuri...

- Poate că într-o zi vei fi continuatorul meu. Ascultă-mă cu atenţie. Învingătorii sunt prea puternici acum ca să-i putem înfrânge.

Poate că ziua slăbiciunii lor o vei apuca tu sau copiii tăi. Arma noastră constă în credinţa iubirii aproapelui, a iertării şi înţelegerea celui în suferinţă. Arma lor e răzbunarea necruţătorului. Cei năpăstuiţi sunt mulţi, cei puternici sunt puţini. Să fii aproape de cei mulţi.

- Dar cei mulţi pot fi uşor mânuiţi de cei puţini.

- Nu miza pe asta la infinit.

- Am auzit că vor să aducă străini la minele de aur, iar noi să mergem să muncim peste munţi ori peste apa cea mare. Că vor să lase aici o parte din armată să muncească pământurile, iar de-ai noştri să meargă oşteni în armata lor, să rămână printre străini.

Diegis oftă.

- Oamenii-s complicaţi. Crezi în zeii păgânilor?

- Ferească!

- Pentru că nu există, nu?

- Aşa e Învăţatule, nu există.

- Ai noştri de ce ar exista?

- Vrei să spui că …

- Dumnezeu este unic, al tuturor şi înseamnă credinţa în bine. Omul e lăsat de la Dumnezeu să-şi câştige hrana prin muncă cinstită.

Ai înţeles? Prin câte locuri am mers noi, ai văzut că oamenii sunt la fel, tocmai pentru că există un singur Dumnezeu care i-a creat. Zeii cei mulţi şi diferiţi, de la un trib la altul, de la un popor la altul sunt o născocire.

- Este logic ceea ce spui. Aşa este! Am auzit că Marele Dispărut a îngropat toate ofrandele şi aurul căpeteniilor şi că Bigillis le-ar fi dat învingătorilor, în schimbul libertăţii.

- Nu s-a întâmplat chiar aşa. Căpeteniile s-au grăbit, s-au certat între ei şi fiecare a vrut să pună mâna pe comoară înaintea celuilalt, iar învingătorii au prins de veste. Mai bine bunurile le-ar fi împărţit săracilor, căci în împărăţia veşnică ar fi căpătat înzecit înapoi.

- Acolo o să ajung şi eu...

- Poate. Toate obiceiurile astea sunt primejdioase pentru oameni.

- Ei te consideră pe tine primejdios şi nebun. Te acuză c-ai vindecat cu ierburile tale pe mulţi dintre învingători. Te-ai dat cu duşmanul.

- Nu m-am dat cu nimeni, am vindecat nişte oameni. De altfel, bolile lor ne-ar fi atins şi pe noi. Să nu mai pleci urechea la bârfe.

- Dacă într-o zi voi întâlni un om cu boala mea, pot să-i vând leacul?

- Să i-l dăruieşti, vrei să spui. Cel care face bine pe lumea asta îl găseşte înzecit pe lumea cealaltă. Acolo vom fi foarte bogaţi, pentru că aşa trebuie să fie toţi oamenii, să aibă de toate şi să fie liberi de prejudecăţi.

Discipolul căzu la picioarele Înţeleptului.

- Înţeleptule, ştii că suntem căutaţi? Te-au pârât strângătorii după ce i-ai închis în peşteră şi le-ai luat bunurile adunate de la oameni.

- Ce căutau acolo? Bunurile pe care le-am găsit ale cui erau? Ale lor? Ale oamenilor? Romanii îşi ridicaseră de mult dijmele.

- Decebal n-a făcut bine că s-a sinucis. Ne-a lăsat de izbelişte. Şi el şi toţi marii conducători.

- Lucrurile sunt complicate. Ar fi căzut în mâna romanilor. Sunt oameni foarte cruzi şi încrezuţi. I-ar fi omorât oricum, dar mai întâi i-ar fi maltratat şi umilit, i-ar fi dus în lanțuri...

- Nu m-am gândit, Înţeleptule. Câtă dreptate ai... Au rămas în viaţă lichelele. S-au dat cu romanii şi iau şi pielea de pe oameni.

- Acolo unde le merge...

- Cred că am fost trădaţi!

- Nu neapărat.

- Altfel cum de ne-au învins?

- Armele cu care am luptat provin de la romani, din celălalt război. Între timp, ei şi le-au perfecţionat… Forturile din jurul oraşului au fost construite de căpetenii romane care s-au lăsat cumpărate de aurul nostru, aşa că nu prezentam niciun secret pentru armata lor.

- Tu eşti cu adevărat un Dumnezeu. Îmi luminezi mintea. Îţi mulţumesc!

- Sunt doar o părticică din Dumnezeu prin buna sa voinţă. Ridică-te. N-ai de gând să te culci? Să-mi spui câte ore sunt de când nu ţi-ai luat fiertura.

- Nu mă goni. Mă simt atât de ocrotit în preajma ta, încât nu mai am nevoie de nimic. Cred că niciodată nu m-am simţit atât de bine ca acum. Ce linişte ciudată… nu ţi se pare? Auzi trilul de pasăre? O dată, de două ori, de trei ori. A venit fata cu merinde. Dar de ce-a cântat de trei ori?…

- Ei, o fi greşit…

- Tu, Înţeleptule, ai frică de ceva?

- Poate… de necunoscut. Dar dincolo de el e Dumnezeu. Dumnezeu e pretutindeni, dacă te încrezi în el.

- Ce-i acela necunoscutul?

- Pornirile oamenilor pe care n-ai cum să le prevezi. Cerul, de pildă, care nu se termină niciodată.

- Vezi steaua aceea mare, Învăţătorule?

- Da.

- Ce tare s-a aprins… Niciodată n-a strălucit atât de puternic. O recunosc oriunde aş fi.

- O fi steaua ta norocoasă.

- Nu, Înţeleptule, e a ta.

- A mea? Cum ai descoperit-o?

-22-

Sfera Eonică

- E greu să-ţi explic. Tot din învăţăturile tale ştiu. Fără voie am prins atâtea cunoştinţe de la tine, ştiu atâta despre lume, despre oameni.

Discipolul se întristă. Diegis îl întrebă:

- Ce s-a întâmplat?

- Steaua… Nimic.

- Ai prins totul atât de repede încât m-ai uimit!

- Poate că nu am fost sincer cu tine...

- Ce vrei să spui?

- Fie ce-o fi, simt nevoia să-ţi spun un mare secret, Înţeleptule… Taina scrisului şi a limbii romanilor o prinsesem cândva, în copilărie. Sunt ani de-atunci… aproape uitasem totul. Mama mea m-a învăţat multe lucruri folositoare în viaţă. Ai auzit de tarabostes, cei care purtau căciuli? Bunicul meu a făcut parte din casta lor. Mama mea era educată şi pregătită să se descurce în orice condiţii şi… s-a descurcat! Mereu îmi povestea de copilăria ei, despre Dacia noastră, despre bunicul, despre neamurile ei, despre Marele Dispărut, chiar şi despre tatăl meu. Spre nenorocul meu, toţi au murit… Oricât m-am străduit n-am reuşit să intru în cetatea Sarmizegetusei. Poate aş fi dibuit vreo comoară ascunsă, poate aş fi găsit casa părinţilor mei... Tu ai fost acolo?

- Nu. Mi-a fost imposibil. Soldaţii romanilor o păzesc straşnic.

- Încă se caută aurul dacilor. Cică au un om care simte aurul cu palmele. E posibil?

- Se poate... confirmă cu glas moale Înţeleptul.

Se lăsă tăcerea. Amintirile lui erau şi ale lui Diegis. Discipolul continuă, fără să fie îndemnat.

- Cum spusei… Tatăl meu…

- Cine a fost tatăl tău?

- Niciodată nu mi-a spus numele lui. Exact nu ştiu cine a fost. Oricum, un tânăr din anturajul ori chiar din familia Marelui Dispărut.

A plecat la Roma înainte de război. După ce el a plecat, mama şi-a dat seama că aştepta un copil. Când burta a început să se rotunjească, de ruşine, de frică, a fugit de-acasă. A apucat drumul Romei, să-l caute pe-acolo, la început deghizată în flăcău. Încă nu ajunsese la Roma când m-a născut, nu ştiu să-ţi spun exact locul. Ea nota totul, de la ea am prins acest obicei, dar s-au pierdut toate însemnările, nu mai am nimic de la ea, nici măcar uneltele ei. Înnoptam pe unde apucam, muncea pe la oameni, se pricepea la orice. La curtea unui nobil, am stat mai bine de un an. Chiar dacă trăiam de pe o zi pe alta, ştia să se poarte frumos, pe unde trecea căpăta respectul şi încrederea oamenilor.

Se înţelegea bine cu locuitorii, vorbeau cam aceeaşi limbă cu noi.

- Şi aţi ajuns la Roma?

- Da. Ce de bogăţii acolo, toate din Dacia, ce sărbători! Mama recunoştea mereu podoabele noastre din aur. Fibule, piepteni, chiotoare, pandantive, brăţări şi câte altele! Romanii de vază şi cei avuţi se împopoţonau cu ele. Râdea de ei, zicea că nici măcar nu ştiu să le poarte...

- L-aţi găsit pe tatăl tău?

- Nu. După câţiva ani de umblat, a întâlnit un om al ocârmuirii pe care-l cunoştea din Dacia. I-a cerut mulţi bani mamei ca să-l caute pe tata. Mama spera să-l găsească. Aproape tot câştigul ei se ducea în buzunarele celui pe care-l angajase. Dar ajunseserăm târziu.

Ne-a spus că tata fusese dibuit ca spion şi întemniţat. La început i-a spus mamei că a murit, apoi că ar fi aflat că a fost vândut ca sclav. Ca să câştige bani, şefii paznicilor îi treceau drept morţi pe cei mai sănătoşi şi arătoşi, îi scoteau din temniţă şi prin alţi complici erau vânduţi prin târguri ca sclavi. De supărare, mama s-a îmbolnăvit. A bolit cât a bolit. Şi acum o am în faţa ochilor. Tristă, trasă la faţă, pierdută într-un colţ al încăperii, pe o velinţă. La câteva zile mă trimitea la cămătar să vând câte ceva. Într-o zi a murit. Am rămas în stradă fără nimic. Colindam de colo, colo, pe la cunoscuţi, dar nu m-a ajutat niciunul. Nu ştiam să le fiu de folos. De foame, odată am vrut să fur de la un negustor o jimblă. M-au bătut până au crezut că sunt mort şi m-au aruncat pe câmp. M-a salvat ploaia. Mi-am revenit şi m-am târât sub o căpiţă de fân. Am mâncat paie, cartofi cruzi, fructe, ce întâlneam. M-au primit nişte oameni cu inimă bună, vezi, Dumnezeu a vrut să trăiesc, m-au îngrijit şi când mi-am revenit am muncit în gospodăria lor. O vreme n-am mai putut vorbi, apoi articulam cuvintele gângăvit. Am avut o rană urâtă la cap. De la bătaia aia mi se trag leşinurile. Am crescut printre străini, cu gândul să mă întorc acasă. M-am descurcat greu. Am uitat tot ce am învăţat de bine, am devenit un animal de povară, vorbitor. Poate... dacă aş fi prins meşteşugul mamei, mi-ar fi fost mai uşor. Dar nu reuşeam să învăţ nimic, era prea migălos pentru mine, n-aveam talent şi nici nu-mi plăcea.

- Ce meşteşug ştia mama ta?

- Din povestirile mamei, am înţeles că bunicul meu a fost cel mai iscusit meşter în podoabe din aur de la curtea Marelui Dispărut.

Locuia în Sarmizegetusa, foarte aproape de casa lui. A învăţat-o pe mama arta meşteşugului, căci doar pe ea a avut-o, dar şi scrierea, bunele maniere, gospodăria. Cu mama locuiam mai mult prin târguri, unde câştiga un ban lucrând pentru meşterii aurari şi argintari şi chiar pentru oameni avuţi. Ne găzduiau cu lunile, până când termina de migălit fel de fel de podoabe, care de care mai frumoase. Era foarte cinstită, întotdeauna cerea să stea cineva cu ea cât timp lucra cu aurul, argintul şi pietrele preţioase.

Lui Diegis aproape că i se tăie respiraţia. Abia îngăimă:

- Cum o chema pe mama ta?

- Dacinda... Ai auzit nume mai frumos, înţeleptule? * Pe Discipol îl podidi plânsul. Se lăsă o linişte tainică. Fiecare părea să aibă gândurile sale. Dacinda... Vasăzică, băiatul are... treizeci şi trei de ani. Se uită la el cu luare-aminte de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima dată. Îi desluşi trăsăturile. Mai mult ale Dacindei. Părul şi urechile sunt ale lui. Şi conturul feţei. Bărbia tăiată drept, bărbătească. De la el a mai luat voinicia corpului, palmele sunt ale lui, ţinuta, inteligenţa şi atracţia către mânuirea armelor. Copilul lui! Ce dar inestimabil!... Nu poate fi decât voinţa lui Dumnezeu, răsplata pentru credinţa sa. Timpul parcă se comprimă într-o clipită. O avea pe Dacinda în faţa ochilor. Prima oară o întâlnise la învăţător. Fusese adusă de tatăl ei. O plăcuse imediat, deşi abia îndrăznea să o privească. Odată a prins-o în joacă şi i-a sărutat cosiţele blonde. Fata s-a mirat şi a râs de el. Când a crescut, îndeletnicirile lui de viitor luptător au îndepărtat-o de ea. Locuia într-o tabără, ascunsă de ochii oricui. Cine avea ghinionul să treacă prin apropiere, chiar din întâmplare, îşi pierdea viaţa. Câţiva ani, de-abia de o zărea la câteva luni odată. Când a împlinit vârsta adolescenţei, a fost dus la meşter să-şi aleagă podoabe. Ea devenise o codană frumoasă, cu purtări alese. Deşi crescuse fără

-23-

Sfera Eonică

mamă, tatăl se ocupase îndeaproape de educaţia ei, învăţase carte ca şi ceilalţi copii ai castei. În plus, deprinsese de mică meşteşugul tatălui. Ştia să lucreze tot felul de podoabe. Iubirea a izbucnit ca o flacără. S-au înţeles din priviri. El a privit-o fulgerător în ochi, apoi şi-a întors faţa către gorunul din depărtare şi ea a priceput că acela e locul de întâlnire. Călărea ca un flăcău, se lua la întrecere cu oricine, nu-i era frică de fiarele pădurii ori de necunoscuţi. Mânuia stiletul şi suliţa de parcă n-ar fi fost femeie... Dacinda! O vedea aievea de parcă n-ar fi trecut o viaţă de om! Potrivită de statură, cu părul deschis la culoare, răsfirat şi încurcat de vânt ori împletit în coade zdravene aduse în vârful capului, se amuza din orice, râdea cu poftă dezvelindu-şi dinţii albi şi sclipitori, mijind ochii verzi-albaştri, apoi ţuguindu-şi buzele roşii ca fraga. O zărea din depărtare călărind bidiviul în mare viteză, îmbrăcată toată în alb şi purpură, apoi odată oprea, animalul necheza puternic, se ridica în două picioare, ea sărea de pe cal ca băieţii, în picioare, netezându-şi fotele, ştergându-şi năduşeala de pe gât cu mâneca iei, îl priponea de trunchiul gorunului, apoi întindea braţele rotunde, arse de soare, gata să-l cuprindă în îmbrăţişări duioase.

Se vedeau noaptea pe furiş, se iubeau nebuneşte. Nu-i ştia decât vântul şi pământul... luna şi cu stelele... * Într-o zi, Marele Dispărut l-a chemat la el. Trebuia să plece la Roma. Dintre tinerii pregătiţi pentru această misiune, el fusese cel ales. Însemna o mare onoare. Cea mai mare. Pregătirile se făceau în taină. Nimeni nu trebuia să bănuiască. Nici tarabostes. Nici părinţii.

Candidaţii nu erau căsătoriţi şi nici vorbă de logodnă cu vreo fată, erau ţinuţi departe de ademenirile lumeşti. Sufletul lor trebuia să fie liber ca pasărea cerului! Singura lor iubire trebuia să fie pământul Daciei. Făceau un jurământ. Cine se abătea de la calea dreaptă şi greşea pe unde era trimis îl păştea pedeapsa cu moartea. De emoţie nu avea somn. Privea luna rotundă, graţioasă, îmbietoare la dragoste şi cerul ca un câmp de cobalt înflorit cu stele. S-a strecurat până la casa Dacindei. Fata ieşise în tindă, poate mânată de dorul lui, poate atrasă de frumuseţea stranie a peisajului nocturn. S-au iubit ca niciodată, de parcă trupurile lor ar fi simţit că era pentru ultima oară. Este cea din urmă seară, iubita mea... mâine în zori..., Aproape au venit zorile, auzi privighetoarea? îşi acordează glasul..., Ce repede a trecut timpul în braţele tale... plec. Unde? Este un secret care mă poate costa viaţa. Unde?! Îmi pun viaţa în mâinile tale... la Roma. Atât de departe? şi când... te întorci? Nu ştiu... Te mai întorci? Orice ar fi mă voi întoarce la tine... mă aştepţi? Orice ar fi, te aştept chiar de-ar fi şi toată viaţa... S-au despărţit. Trupurile s-au îndepărtat în fugă, dar sufletele au rămas înlănţuite o vreme, s-au desprins cu greu unul de celălalt.

El nădăjduise ca ea să-i ceară să renunţe la Roma... ar fi renunţat pentru ea. Ea sperase ca el să spună, renunţ pentru tine la Roma. Oare câte nopţi l-o fi aşteptat în tindă, o fi zburat călare pe bidiviu la gorunul martor al iubirii lor, crezând că o să apară de undeva din umbrele nopţii?

De parcă i-ar fi ghicit gândurile, Discipolul continuă să povestească cu glas ostenit.

- Când m-a simţit în trupul ei mişcându-mă, a înţeles că trebuia să se ducă după el, la Roma. Alt gând, altă dorinţă nu cunoştea.

Decizia de a fugi la Roma i-a salvat viaţa. Şi ei şi mie. Curând s-a pornit războiul. După ce au pierdut şi ultima bătălie, până să fie luaţi prizonieri, Marele Dispărut şi membrii casei regale s-au sinucis. Şi-au sacrificat soţiile, copiii, nepoţii, apoi şi-au luat zilele unii altora.

Tatăl ei şi-a dat obştescul sfârşit la urmă, îndurerat dar şi cu speranţa că fata lui, fugită cu ceva timp în urmă, se afla în viaţă, departe de pericolul războiului.

De undeva dintre tufişuri se auzi duduit de paşi. Flăcările torţelor licăreau printre frunze.

- Înţeleptule, iar m-a cuprins frica. E ciudat… Ce s-aude?

Din desişul de dincolo de gard se iscă larmă.

- Ăştia-s oamenii legii, străjerii...!

Diegis îi făcu semn să tacă.

- Pe noi ne caută, Înţeleptule. Am fost trădaţi! Ne-au dibuit!

- Taci!

- Au avut dreptate bătrânii părinţi când au spus să fugim.

- Să ascultăm...

În timp ce Înţeleptul rămâne locului, cu ochii aţintiţi către stele, Discipolul aleargă bezmetic dintr-un loc într-altul, apoi cade în genunchi. Lumina făcliilor îl înconjoară. Suliţe ameninţătoare se apleacă asupra lui.

- Iertare, n-am făcut nimic...

Tânărul începe să se shimonosească, se învineţeşte la faţă, face o criză de epilepsie. Unul din soldaţi strigă:

- L-am prins!

Alte voci ale soldaţilor se aud în întunericul nopţii.

- Holbează-te bine, e sau nu de-al lor?!

- Ăsta e!

- Căutaţi, trebuie să mai fie!

- Nu mai pierdem timpul. Luaţi-l!

- Un nevolnic, lăsaţi-l!

Diegis apare din umbrele mişcătoare ale tufişului.

- Pe mine mă căutaţi?

Soldaţii înnebuniţi luminează locul. Un glas răguşit anunţă:

- El este!

Unul dintre soldaţi îi sfâşie mâneca cămăşii.

- Semnul peştelui!

- Să-l ducem!

Diegis, prins între suliţe, priveşte impasibil spectacolul nocturn al gărzilor hăituitoare.

- Leagă-i pe amândoi, or să spună ei şi laptele supt la ţâţa mă-sii!

- Nu… fie-vă milă…, se văicăreşte Discipolul. Trupul i se contorsionează, respiră greu, o teamă vecină cu nebunia îl prinde în deznădejdea ei. Mi-e frică…

- Cine sunteţi… ce căutaţi aici? întreabă şeful gărzilor.

-24-

Sfera Eonică Disperat ca un animal hăituit, dezgolit de orice omenesc, Discipolul, cu un efort vădit, schiţează un salut, apoi cade în genunchi.

- Consemnul. Luaţi-l!

Înghiontit de suliţe, Diegis este împins de gărzile ce-l înconjoară.

- Să fii iertat bunul meu copil!, îi strigă ca un rămas bun, Diegis. *

Sevastia luă o pauză. Oare aşa s-au întâmplat lucrurile? O poveste care se repetă la nesfârşit, povestea victimei, a călăului şi a trădătorului. O triadă a răului. Şi trădarea din dra-goste are la bază acelaşi principiu. Al laşităţii indusă de frică. Ghemul imaginaţiei se desfăşoară în continuare. Nu-l poate opri.

Discipolul este abandonat. Soldaţii se reped la Diegis. Împins cu suliţele, lovit, înjurat, luat în râs, este aruncat într-o pivniţă fără aerisire, fără pic de lumină. Se aude doar chiţăitul şi foşgăiala şobolanilor ce atacă prada abia azvârlită. Muşcat de animalele flămânde, orbecăind prin întuneric, Diegis se loveşte când de un perete, când de altul. Un miros insuportabil îi taie respiraţia. Prinde cu mâinile un par bine înfipt în pământ. Se caţără cât mai sus. Şobolanii încearcă să-l ajungă. Începe o luptă pe viaţă şi pe moarte între omul ce îşi apără viaţa şi lighioanele agresive. Le loveşte când cu un picior, când cu altul. Aproape că nu mai simte miazmele pestilenţiale. Începe să se echilibreze mental şi pricepe că va trebui să facă faţă multor ore, probabil până dimineaţa îngrozitoarei încercări. Nebunia fricii începe să dea înapoi, negura din minte începe să se risipească. Se roagă la Dumnezeu tot mai intens, în mintea lui se aprinde o scânteie de lumină, apoi se întinde ca necuprinsul cerului. Treptat, spiritul se desprinde de trupul parcă programat să lupte continuu, fără să gândească, se înalţă în credinţă şi rugăciuni. Se roagă pentru sufletul iubitei sale Dacinda, pentru sufletul celor din neamul său trecuţi în veşnicie, pentru fiul său oropsit de nenoroc şi-i cere Divinităţii să-l ocrotească. Se roagă cu toată puterea simţirilor sale, sufletul său se apleacă smerit, umil sărutând în gând picioarele Celui răstignit pe cruce pe nedrept. La ziuă, chepengul beciului se ridică. Lumina şi aerul tare, curat de munte năvălesc în văgăună, trezindu-l din transă. Nu ştie cine este, unde se află. Picioarele încă lovesc în neştire, trupul pare una cu parul salvator. Un bici îl loveşte năpraznic peste ţeastă, peste faţă peste corpul trudit. Înjurături, râsete. Din slăvi, cântul păsărilor deşteptate din somnul nopţii îi reaminteşte de sublimul vieţii de pe pământ. Se află în mirabila Dacie! Se apucă zdravăn de bici. Cu greu îşi dezmorţeşte picioarele. Le întinde până atinge peretele, apoi păşeşte pe verticala acestuia, ţinându-se de împletitura din piele. În câteva secunde este scos afară. O găleată de apă rece se revarsă asupră-i frisonându-i toate fibrele. Este legat de mâini, urcat într-o cuşcă şi purtat pe străzi până la reşedinţa demnitarului roman. Acolo este dus în spatele unui zid. Un soldat aruncă apă din abundenţă peste el. Către ora prânzului este condus înaintea unui general trecut prin grozăvia războaielor, un fanatic al puterii.

Cocoţat pe jilţul îmbrăcat în pânză de purpură, Demnitarul îl priveşte arogant dar şi cu interes pe omul din faţa sa, pe Diegis. De când îl căuta! Auzise de el, îi parvenise un raport complet despre trecutul său. Spion al dacilor la Roma, un mare învăţat, un vindecător, un gânditor periculos, intrat în secta creştinilor, un militar temut, deposedat de avere şi întemniţat, apoi trimis la munca imposibil de grea de vâslaş pe galeră, reuşise să evadeze pe când se făcea schimbul sclavilor, aruncându-se în apă. Se mai ştia despre el că a străbătut cu piciorul Dacia propovăduind creştinismul. Dar ceea ce îl interesa era o hartă în care trecuse, legendat, cuiburile importante ale creştinilor, preocupările obştilor comunale, bogăţiile mai mult sau mai puţin cunoscute de puterea romană. Dacia ascundea încă multe bogăţii folositoare Romei şi pentru asta el, ca general roman, nu precupeţea nici un efort. Auzise că ştia leacuri miraculoase de vindecat boli grele. Nu era de colea să aducă noi ofrande împăratului...

L-a luat pe ocolite. Omul din faţa lui nu părea un ins oarecare, ce se lăsa intimidat la prima biciuire. La ce bun groaza torturilor?

Sângele care-i pătase îmbrăcămintea şi rănile de pe picioare îl avertizau că soldaţii nu fuseseră prea îngăduitori cu el. Aşa că l-a întrebat mai întâi despre zeii creştinismului. De abia după ce l-a ascultat cu atenţie s-a aventurat să intre într-un dialog.

- Interesant, se prefăcu generalul impresionat de peroraţia lui Diegis, mai ales partea aceea cu smerenia şi acceptarea condiţiei dată de soartă n-ar displace Romei. Poate că ar servi domolirii barbarilor ce ne sâcâie marginile imperiului. Înţeleptule, oricâte bogăţii ar avea Roma, niciodată nu-i vor prisosi. Întreţinerea sa cere sume colosale iar cucerirea de noi teritorii conduce la sporirea veniturilor dar şi a cheltuielilor, care, neacoperite, ne mână spre alte ţinte aducătoare de foloase. Înţelegi? E ca o mare uriaşă ce se întinde mereu către ţărmuri necunoscute. Valurile sale sapă mereu invadând uscatul … E o forţă ce nu mai poate fi oprită. În curând ne vom întinde peste tot ce înseamnă pământ. Aici a fost o luptă cinstită şi grea, dar am învins. Acum urmează să vă cucerim cu adevărat şi răsplata va fi pe măsura efortului. De voi depinde dacă veţi deveni o provincie de frunte a Imperiului. Vă aşteaptă un mare favor: dreptul de a deveni cetăţeni romani. Iată, Roma vă întinde mâna. Vom ridica edificii, case din piatră, vom construi reţele de canalizare şi băi publice, vom înfrumuseţa oraşele cu parcuri, statui şi fântâni publice. Zeii noştri vă vor apăra şi ocroti căminele. Vom înălţa valuri strategice împotriva barbarilor şi gărzi de mercenari vor păzi hotarele Imperiului ca voi să trăiţi în pace şi prosperitate. Vă aducem progresul, tihna şi pacea. Nu vreau eu binele poporului tău? Atunci de ce această idee fixă, a sacrificiului suprem? Am întâlnit atâţia oameni inteligenţi. Păcat că au sfârşit cum au sfârşit!

Diegis răspunse calm:

- Prin bunăvoinţa ta…

- Roma adună în juru-i tot ce-i de valoare. În acelaşi timp reduce la tăcere ostilităţile şi nesupuşii.

- Tu zici, nu eu…

- Cunosc că provii din inima ţării… Sarmia, Sarmisegetuza, până de curând cei mai răzvrătiţi dintre toţi răzvrătiţii. I-am redus la tăcere.

- Pentru noi Sarmisegetuza nu mai există.

- Mda... acum e a noastră. Căpeteniile te-au învinuit de instigare la răzmeriţă, că ai agitat masele, le-ai îndemnat la nesupunere, la neplata dărilor, plusă generalul roman.

- Eşti informat greşit. Credinţa pe care o propovăduiesc spune să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului.

- Oare?! Cel dispărut nu v-a luat totul pentru o idee? Eu vă aduc civilizaţia… Vă întorc în altă formă ceea ce îmi daţi.

- Ţi-am explicat. Era vorba despre obiceiurile noastre, despre zeii noştri, despre identitatea neamului nostru.

- Şi la noi, la Roma, se aduc sacrificii zeilor. De ce nu ne-am înţelege sub comanda aceloraşi zei? Şi cum zeii noştri i-au înfrânt pe zeii voştri, vă supuneţi. Tot zei sunt.

- Te contrazici, generale. Oare mai ţin eu obiceiurile vechi? Ale zeilor?

-25-

Sfera Eonică - Înseamnă că unim toţi zeii împotriva Dumnezeului tău.

- Dumnezeul meu îndeamnă la supunere şi smerenie.

- Mda… Ha, ha! Mi-a plăcut figura cu peştera. I-ai strâns promiţându-le aurul şi-apoi i-ai închis, prăvălind stânca. Au tras o spaimă, soră cu moartea. Dacă nu era firul acela de apă, rămâneau pe veci acolo…

- N-a existat intenţia de a fi omorîţi, ci doar să restituie ce nu li se cuvenea. Pentru asta trebuia să fie prinşi vii. Au făcut o baie rece.

- De ce i-ai alungat?

- Sunt oamenii de nimic, prin ei se umplu de averi marile căpetenii.

- Şi asta nu înseamnă îndemn la răzmeriţă? Doar eu am putere de decizie şi pedepsire în aceste teritorii. Cine ţi-a permis să-i ataci? Ştii că peştera era înconjurată de armata mea? Vă puteam măcelări pe toţi.

- Ştiu.

- Atunci?! Roma vrea pace. Cu noi şi între voi.

-Credinţa noastră propovăduieşte iertarea şi împăcarea. Nu eu îi împing pe oameni la nesupunere, ci căpeteniile.

- Sunt de-ai voştri?

- Nu. Sunt pripăşiţi odată cu venirea voastră. Au prins câteva cuvinte din graiul nostru şi se dau de-ai noştri. Dar sunt oamenii voştri! Folosindu-se de obiceiurile religioase ne încarcă de dări, ne sărăcesc, ne fac viaţa un chin insuportabil. Înţelege, acest popor năpăstuit, de cine să se teamă mai mult? De ameninţarea colosului roman, de răul căpeteniilor, al oamenilor căpăteniilor? De răzbunarea zeilor neonoraţi cu ofrande costisitoare? Eu le-am oferit speranţa şi crezul într-o lume a visului, a evadării din realitate prin iubire, prin credinţă, tocmai pentru a-i feri de răscoală, fiindcă ştiu că ar însemna sfârşitul neamului meu.

- Nici eu nu iubesc căpeteniile. Nişte speculanţi ce se îmbogăţesc pe seama imperiului şi de care, e adevărat, mă folosesc pentru moment. Bat monezi de aur şi argint ce le imită pe cele originale cu care îmi cumpără oamenii şi posturile. Cunosc afacerile lor. Va veni şi ziua răfuielilor, spuse demnitarul gânditor, apoi continuă. Parcă aşa spune şi învăţătura dumitale. Nu pricep obiceiurile din aceste locuri dar cred că ai dreptate. Dacă aş găsi alt sistem de strângere a dărilor, v-aş scăpa de toate căpeteniile. Roma nu-i va ierta!

- Până una, alta, la Roma totul se cumpără cu aur.

- La Roma cu aur, la voi cu arginţi.

- Totul jefuit din visteriile noastre, din minele noastre.

- Cum îndrăzneşti? Voi, dacii, sunteţi nebuni! E legea nescrisă a războiului. Nu ţi-e de ajuns c-ai tăi mi te-au oferit drept jertfă ca să uit de răzmeriţă? Drept monedă de schimb? Doar cunoşti Roma... Este cu-adevărat o împărăţie a raiului dumitale.. Nimic nu poate egala strălucirea şi frumuseţea ei. Acolo sunt cele mai minunate temple, sunt cele mai fastuoase palate, splendide grădini, apeducte, drumuri civilizate, băi publice… vestite universităţi, biblioteci, acolo s-au strâns toţi oamenii de vază ai imperiului - gânditori, filozofi, mari învăţaţi, cunoscători ai misterelor cereşti, ai leacurilor, arhitecţi, pictori, sculptori, poeţi şi cântăreţi. O, Roma, e tot ce poate fi mai frumos pe pământ, este inima întregii omeniri şi visul ei! Pe tine, înţelept al dacilor, te voi duce la Roma, vei deveni unul dintre corifei, numai acolo vei găsi oameni pe măsura valorii tale, care îţi vor aprecia învăţătura. Vei servi Roma ca un drept credincios al ei!

- Crezi că nu cunosc Imperiul tău? Roma? Am bătut cu pasul chiar şi deşerturile îndepărtatei Gaza. Imperiul meu este al oamenilor necăjiţi, umiliţi, năpăstuiţi de soartă care nu face parte din această lume. Cei bogaţi, cuprinşi de beţia trufiei, niciodată nu-l vor stăpâni. Înţeleptul neamului meu nu poate fi sclav Romei, ci doar smerit fiu al lui Dumnezeu.

- Îndrăzneşti să mă înfrunţi? Eşti din secta Celui ce-a sfârşit pe cruce!? Ei bine, ce alegi, sclav devotat măreţei Rome sau alături de cel ce s-a numit rege al iudeilor?

- Dacă mă vei osândi, voi fi fericit să-l urmez în suferinţi şi moarte, dar eu nu pot să mor decât ca înţelept al poporului meu.

- Fii om de înţeles! Ai făcut bine unor oameni de-ai mei. I-ai vindecat. Ajută-mă, să te pot ajuta! Cum adică, măreţei Rome tu preferi batjocura şi umilinţa oamenilor de rând?

- O prefer. Împărăţia lor este cea veşnică, nu a Romei.

- Sfidezi Roma?! Ha, ha! Nebunule, eu vreau să te salvez, să te duc Romei ca pe un dar ! Căpeteniile de unde să te ştie, dacă nu de la ai tăi ! Mi te-au vândut ca pe un nesupus… Ai grijă cum te porţi. Vrei să sfârşeşti batjocorit, scuipat şi chinuit ?! Sau poate nu eşti tu cela căutatul, ori s-au înşelat oamenii mei! Să mai căutăm?

- Nu cunosc un altul.

- Gândeşte-te ! Te iau în garda mea ca simplu vindecător, un învăţat sărac şi scapi mai uşor. În fond, nu le datorezi decât trădarea.

Ar fi păcat să… Învăţatule, pentru ce a fost în peşteră, pentru răzmeriţă cineva trebuie să plătească. Înţelege, omule, Roma nu-şi permite să ierte o răzvrătire. Nu-mi mânji mâinile cu sângele rău!

- Pe Omul, fiul lui Dumnezeu, nimic din ce e trecător nu-l poate atinge. Roma va pleca, după cum a venit.

- Nu eşti decât un biet nebun, un visător, un amărât de plebeu instigator. Nu poţi fi tu Înţeleptul, Învăţatul de care se vorbeşte.

Trebuie să mai căutăm. Locul unui Înţelept e într-un palat, nu batjocorit şi zdrenţuit ca tine.

- Poporul meu e cel batjocorit, scuipat şi chinuit ca Roma ta să strălucească. Un adevărat conducător nu stăpâneşte palate, aur ascuns departe de ochii lumii ci sufletul şi iubirea supuşilor săi. Zeii voştri sunt ai oamenilor răi, ce cotropesc alte neamuri ca s-o ducă bine, Dumnezeul meu este al celor necăjiţi, furaţi de bunurile ce le aparţin. Cât timp va dăinui omenirea acest adevăr va rămâne neatins.

- Te socoteşti iluminatul unui neam care şi-a trădat conducătorul?!

- Al unui neam care şi-a pierdut conducătorul, dar îşi va găsi drumul prin credinţă. Dumnezeu este adevăratul conducător.

- Fie, nebunule, vei sfârşi în temniţele Romei! Te întorci de unde ai plecat! Să fie învăţare de minte celor ce nu ştiu a se supune!

Generalul bate din palme, apar trei soldaţi.

- Soldaţi, răspundeţi cu viaţa pentru capul lui! Mâine în zori, vor veni gărzile să-l preia.

Osânditul, legat cu lanţuri, este dus în spatele unei stânci, în timp ce soldaţii mănâncă, joacă pietre şi discută. Unul dintre ei îi aruncă o bucată de pită. Pâinea se rostogoleşte peste pietroi şi cade la picioarele lui Diegis, fără ca acesta să o ridice. Din ochii-i larg deschişi, pe obrajii traşi, învineţiţi de sfichiul biciului se preling dureroase lacrimi. Priveşte muntele din faţă şi se roagă. Din ceruri se cobor în fâlfâiri diafane aripi de îngeri. Doar osânditul le vede şi le simte adierea binefăcătoare. Soldaţii hotărăsc să-l închidă într-o groapă, până a doua zi, când aveau să-l predea gărzilor imperiale.

-26-

Sfera Eonică - Să şi-o sape singur, hotărăşte şeful lor, preocupat de micul câştig de la jocul de noroc.

- Hei, osânditule, sapă aici! Fă-ţi culcuşul pentru la noapte!

Cu picioarele şi mâinile ţinute în lanţuri, să nu poată fugi, Diegis începe truda. Oare ce-o fi în sufletul său? Ce furtuni şi păreri de rău contradictorii i se zbat în piept? Ar fi putut să se salveze pe sine, să-şi salveze fiul regăsit, să plece la Roma ca vindecător ori să rămână în preajma demnitarului. A vindeca oamenii nu înseamnă să-ţi trădezi neamul. Acum, dacă-l strigă pe şeful soldaţilor şi cere să fie dus la demnitar, lucrurile se pot schimba în bine. Cum să-şi lase fiul în voia răutăţii oamenilor? Alungat de colo-colo de oameni şi chinuit de boală?! Şi dacă-i este scris să intre în împărăţia cerurilor, fiul a învăţat leacuri, poate vindeca numeroase boli, ştie să scrie, să citească, poate fi un om folositor obştilor, un bun traducător în relaţiile cu stăpânirea romană, cunoaşte preceptele creştine, poate propovădui în locul său... De ce să se gândească numai la rău când soarta băiatului poate fi blândă.

Timpul trece repede. Luat cu gândurile, nu-şi dă seama când soarele a apus şi noaptea şi-a aruncat marama întunecată asupra văii dintre munţi.

De undeva, din întuneric, târându-se şerpeşte, apare Discipolul. Pândeşte un moment prielnic să se apropie de Înţelept. Soldaţii trăncănesc fără să simtă apropierea lui.

- Ăsta cine o mai fi?

- Vreo căpetenie de-a lor, plină de aur.

- Să încercăm să-l facem să ciripească?

- Mai bine să ne vedem de treabă. Poate aflăm ceva mâine în zori de la gărzi. Oricum ne pică şi nouă ceva, oricât de puţin. Nu pe noi ne trimit să le luăm?

- Are dreptate. Eu unul nu mă amestec. Mai am câteva săptămâni şi mă retrag.

- Ce vă pasă vouă, veteranilor…

- Am auzit că vom primi pământ, la alegere, şi o pungă cu arginţi.

- Eşti ca şi aranjat. N-aveţi dreptul să vorbiţi! Azi, mâine, v-aţi făcut oameni.

- Aşteaptă să-ţi vină rândul! Crezi că-s de colea douăzeci şi cinci de ani de luptă în războaie? De jaf şi omoruri? Că nimeni nu-ţi dă de bunăvoie avutul lui...

- Ai grijă, vorbeşti ca ăia, cum le zice, creştini...

- Ehe, nu ştim de pe o zi pe alta ce ni se poate întâmpla...

- Fiecare cu norocul lui!

- Jucaţi ori vă sfădiţi?

Discipolul se apropie tiptil de Diegis. Îi pune în palmă un stilet şi îi face semn să-şi ia zilele. Insistă, abia mişcând buzele:

- Ia-ţi zilele!

Diegis nu-i răspunde. Îl priveşte lacom, cu disperare. Îi şopteşte.

- Eşti iertat, fiule... Fiertura...?

- Lasă-mă...

- Harta?

Discipolul pleacă pleoapele şi face semn că totul e bine.

- Am zidit altarul...

Diegis îşi duce mâna la inimă în semn de mulţumire. Mai mult prin gesturi, îl îndeamnă să fugă.

- ... Fugi... ai grijă... Domnul fie cu tine!

- Ia-ţi zilele, Înţeleptule... Nu-i lăsa să te batjocorească...

Diegis refuză să se sinucidă şi îl imploră să fugă. Discipolul insistă.

- Te vor chinui... Oricum, la urmă te omoară... nu suport gândul...

Diegis ridică privirile către cer.

- Primesc orice...

Atunci, primeşte moartea! îşi zise în gând Discipolul şi, pe neaşteptate, împlântă stiletul în pieptul lui Diegis. Iartă-mă, Înţeleptule! În cele câteva secunde în care i se scurse fiorul vieţii, Înţeleptul îşi revăzu viaţa. Imaginile, una după alta, se perindară în viteză pe ecranul memoriei. Îi apăru tot mai clar chipul Dacindei, din noaptea luminată de clarul lunii, cu ochii măriţi de spaimă. Acum se îngrozi.

Cum a putut să plece şi s-o lase pradă disperării? Dumnezeu lăsase iubirea dintre bărbat şi femeie cu un rost, pe care ea l-a respectat. Dar pe atunci era un păgân tânăr, cu sângele clocotind de energie, de orgoliu, de dorinţa măreţiei, a aventurii, a afirmării, poate şi în numele dragostei pentru neamul său. Fata aceea vitează, pe care el, cum ajunsese la Roma, aproape că o uitase, crezuse în el şi plecase în lume să-l caute.

Degeaba, am învăţat atâtea taine ale firii, ajutând oamenii, dacă pe mine nu m-am ajutat! Pentru fericirea mea n-am ridicat un deget! Sunt ultimul om! strigă sufletul său rănit de moarte, iar Dumnezeu în mărinimia sa mi-a scos copilul în cale să-l cunosc, să-l ocrotesc şi să mă căiesc.

Mi-a oferit un dar de care nu am ştiut să mă bucur. Iartă-mă, Doamne că am păcătuit, am dat voie răului să se strecoare în viaţa mea. Înainte de moarte mi-ai atins fiinţa cu scânteia marii bucurii!

Mi-am întâlnit copilul! Doamne, iartă-mă, sunt ultimul om!

Suspinul de moarte al lui Diegis atrage atenţia gărzilor. Soldaţii se reped în spatele stâncii. O umbră se pierde printre pomi. Unul dintre soldaţi aruncă din fugă o suliţă. Vârful armei străpunge spatele Discipolului care cade la pământ horcăind.

Luna, mare, albă, luminează impasibil splendoarea tainică a peisajului montan. O pasăre ZBORUL ţipă scurt alungând duhurile nopţii. Vârfurile brazilor dantelelază înaltul munţilor. În vale, sclipeşte vol. I curgând sprinţar pârâul. În curtea fortului roman, după o stâncă, sunt întinse, alăturat, două corpuri lipsite de viaţă. Unul este al unui bătrân. Celălalt al unui tânăr. După îmbrăcăminte, amândoi sunt daci. După asemănare ar fi tată şi fiu. La lumina torţelor înfipte în pământ, Sevastia le distinge chipurile. Senine. Împăcate cu soarta. Mai încolo puţin, soldaţii de pază discută agitat.

-27-

Sfera Eonică

Liliana Ardelean

JURNALUL CĂLUGĂRIŢEI Secvenţa 7

De Liliana Ardelean

Tânărul locotenent Jean Popovici a fost concentrat tocmai în orăşelul de provincie unde avea şi Emma să meargă la şcoala pe care o făcea în ţară şi nu la Budapesta, ca până acum. Ţară însemna pentru toţi românii, acea parte de est a Imperiului, care se numea Transilvania şi Banat. Toţi socoteau că aceea-i parte ruptă din România. Îţi strecura în minte o comparaţie, precum o halcă de pâine proaspătă, fragedă, moale şi bună, frântă în mâini, din care se muşcă cu poftă, nu numai atunci când eşti flămând, ci şi de către cei hapsâni după mâncare bună, care pofteau la tot ce era pe gustul lor, chiar dacă erau sătui.

După plecarea lui Jean, Emma a aşteptat zadarnic un rând de la el, săptămâni în şir.

Urmărind poşta cu ochi de uliu, a băgat de seamă că părinţii ei primiseră vreo două scrisori de la el, i-a recunoscut slova scrisului, dar pentru ea, nimic. Presupunea că Jean le scria părinţilor ei, pentru a le mulţumi pentru bunăvoinţa pe care i-au arătat-o cât a fost la ei şi pentru bunătatea cu care l-au tratat pe el, cel care era fără de mamă şi tată, invitându-l chiar la masă cu familia.

„S-a simţit şi el, săracul, legat de cineva. Câte vise şi-o fi făcut legat de cariera sa şi de o viitoare poziţie în societate, el, cel al nimănui, ajuns odată domn prin propriile puteri şi bineînţeles, bunăvoinţa celor cu dare de mână şi putere. Iar acum, cu prostia asta de război, toate visele i s-au spulberat. Sărmanul de el! Poate mi-a scris şi mie, dar scrisorile au fost reţinute, probabil de către mama mea, care nu voia să-mi tulbure liniştea. Singura speranţă era ca Jean să nu fi scris în ele ceva compromiţător. Oricum, mama se face că nu ştie nimic, dacă cumva o fi ştiind, iar acest fapt este pe placul meu, convenindu-mi de minune să scap basma curată, fără interogatorii penibile din partea mamei, ba chiar şi a lui tata. Ce să mai vorbim de ironiile lui Victor, dacă ar afla”, socotea Emma, emoţionată, în mintea ei de copilă necoaptă.

Mama nu i-a spus despre scrisori, iar ea, Emma, nu a îndrăznit să pună nici o întrebare, pentru ca nu cumva să nască suspiciuni, în cazul în care mama chiar habar nu avea. Ţinea Emma, bine ascuns secretul dragostei ei celei tainice.

„Aş muri de ruşine să mă afle mama. Ea este întotdeauna atât de rezervată. Nici nu mi-o pot închipui altfel. Este o problemă de educaţie să ştii cum să te porţi în familie, iar mama mea, trebuie să recunosc, este o fiinţă cu foarte mult bun simţ şi maniere dintre cele mai alese. Câteodată mi-ar plăcea să fim mai apropiate, să-i pot spune ce am pe suflet, dar aceasta este imposibil pentru o fată cu pretenţii.

Regulile sunt reguli. De aceea sunt reguli, ca să fie respectate. De altfel ce gândesc acum este o mare prostie. Cum să fii în confidenţe cu propria mamă. De neconceput! Toate colegele şi cunoştinţele mele sunt rezervate faţă de părinţi. Mai degrabă stau la sfat cu servitoarea, mai rar cu bona, care deja are o poziţie superioară în familie. Cât despre institutoare, nici nu intră în discuţie. Discreţie totală.

În ceea ce le priveşte pe fete, acestea sunt nişte gâşte, cu care rişti să înceapă a gâgăi cu gura fără ele şi să te dea de gol şi să rămâi de ruşine, când ţi-e lumea mai dragă.

Aşa că, Emma, draga mea, taci şi rabdă! Ţine pentru tine. Nimeni nu pocneşte din asta. N-o să păţeşti nici tu nimic. În afară de un pic de suferinţă a sufletului, o dazamăgire, însă, dacă aşa ţi-a fost predestinarea, aşa să fie.”

Astfel se autosfătuia Emma, ea cu ea însăşi, în nopţile de nesomn, când gândurile la Jean nu-i dădeau pace şi frământa perinile şi cearşafurile în asemenea hal, încât trebuiau schimbate în fiecare dimineaţă, spre disperarea slujnicei, care o bombănea, pentru că era nevoită să le schimbe.

„Curace, curăţăle, dară boţâce. Nu lie pot lăsa, dacă lie viage stăpâna, pot să-m’ adun buleandrile. Ce-o fi având fata asta, nu-i normală, dă să perpeliaşce tătă noapcea în halu’ ăsta. Io să fiu în locu’ ei... ohoohoo! N-aş avea nice o grijă pă lumie.”

Ofta adânc, cu obidă, nu lipsită de invidie şi imposibilitate de a înţelege comportarea tinerei stăpâne. Se aşternea pe treabă şi schimba lenjeria. Ce să facă alt’?!

„Vai dă capu’ mieu ăl nă’nvăţat, dacă m-o făcut mama săracă. Trăbă să-m’ duc datul dă la Ăl dă Sus.”

Mai trăgea un oftat de jale, prelung, aşezându-se pe acel pat larg, „ca de regină”, care ei îi era interzis, apoi uita de rele. Când îşi lua seama, se ridica rapid şi, mânuind cele treburi, fredona încetinel, fericită precum gâsca în apă. Pentru o clipită ea a fost regina. Putea fi fericită. Cam încuiaţi stăpânii, mai ales doamna şi domnişoara, căci domnul era pâinea lui Dumnezeu, „Dumnezeu să-i ţână năravu’”.

Una peste alta, o ducea bine. Nu o rupeau cu lucrul şi nici ea n-o făcea, proastă să fi fost. Mai putea să tragă câte o fuguţă să se vadă cu Ion, cel de la ei din sat, ajuns vizitiu la un mahăr. Se mai giugiuleau cât se giugiuleau, dar nu prea mult, nu cumva să păţească ruşinea şi să rămână grea. Mai bine moartă, decât cu copil din flori.

„Poace că Ion n-o să mă ia, că-i el ficior fain, dară-i o ţâră cu nasu’ cam sus, zâce că-i dă viţă mai nobílă dăcât minie, ce-o mai fi aia. Cre’ că vrea a zâce că a lui îs mai bogaţ’ o ţâră ca ai miei. No! Fie şî aşa! M-oi găsî eu pă vrunu’ dă bărbat cu cununie şî atunci i-oi bate-n pumni la Ionu’ meu. Na, că ce!”

Într-o zi binecuvântată soseşte şi mult dorita scrisoare de la Jean.

Dragă Emma,

Trebuie să-ţi mărturisesc de la început că sunt profund dezamăgit de tot ce se întâmplă.

Am plecat plin de speranţe, în special de aceea că voi lupta din toate puterile mele pentru dezrobirea ţării mele şi că mă voi întoarce şi-mi voi continua acasă studiile şi voi ajunge la un liman, dar aceste gânduri şi socoteli s-au dovedit a fi deşarte.

Eu am stat pe loc, în cantonament, până acum. N-am avut prilejul a face ceva folositor. Această perioadă este pierdere din viaţa mea, şi, după cum ţi-e şi ţie binecunoscut, timpul nu se va întoarce. Am senzaţia că mi se fură viaţa şi toate visele pe care am dorit mai presus de orice să le împlinesc, să pot ajunge în rând cu lumea, o persoană de vază, respectată şi tată de familie, familie de care să pot griji.

Colegii mei se amuză pe seama mea, îşi râd de astfel de gânduri, aşa că nu le mai împărtăşesc nimic. Am ajuns de râsul lor. Îmi zic „Filozoful” şi caută să mă corupă, să-i însoţesc prin cele berării şi cârciumi, de unde se întorc către ziuă, matoliţi rău şi şifonaţi din toate punctele de vedere.

-28-

Sfera Eonică

Scuză-mi impoliteţea de a-ţi destăinui tocmai ţie, fineţea întruchipată, astfel de fapte grosiere, dar acesta este adevărul amar, cupa mea de cucută. Şi ca să fiu sincer până la capăt cu tine, îţi mărturisesc cu regret că uneori mă simt atât de disperat şi de dezamăgit, încât le urmez pilda şi-mi înec necazul şi disperările în nopţile pierdute. Bineînţeles că bunele mele maniere, de care sper că nu te fac să te îndoieşti acum, pentru cele ce ţi-am destăinuit, nu-mi permit să-ţi detaliez în cele mai mici amănunte viaţa pe care sunt silit s-o duc, desigur fără voia mea.

Privesc prin geamul ferestrei de la odaia în care sunt încvartiruit cum trec pe drum batalioanele de românaşi de-ai noştri, cu direcţia front, cântând cu lehamitea care li se simte în voce, cântece războinice, care nu ne aparţin.

Mă înfior şi mă cutremur, întrebându-mă ce rost au toate acestea? Ce sens au pierderile de vieţi tinere, pentru cine şi pentru ce scop?! Eu nu întrevăd nici unul care s-ar putea categorisi drept nobil. Ce avem de apărat noi, românii, în acest război, care, de fapt, nu este al nostru? Noi, dacă vrem ceva, apoi ne vrem numai recunoaşterea pământului strămoşesc şi atât. Să fim stăpâni pe glia noastră.

Ce căutăm alături de alţii, care nu sunt neam de neamul nostru?

Emma, scuză-mă, te rog, pentru aceste rânduri, care nu conţin, poate, cele mai corecte idei, dar eu sunt cumplit de dezamăgit şi mă doare eşecul vieţii mele, precum o rană deschisă în care se întoarce mereu şi mereu un stilet bine ascuţit. Sper că mă poţi înţelege.

Se vorbeşte că peste câteva zile o să plece şi câţiva dintre noi pe front. Unii zic că aş fi şi eu pe listă.

Dacă va fi astfel, regret că nu pot să-mi iau rămas bun aşa cum se cuvine de la familia ta şi de la tine.

Jean

Dezamăgirea fetei a fost cât casa. Ea a aşteptat cu sufletul tremurând rândurile lui, sperând într-o revărsare de sentimente afectuoase pentru ea, dar, când colo, doar filozofia chibritului despre dezamăgirea lui, parcă numai el ar fi fost singurul dezamăgit, şi filozofia de doi bani a ireversibilităţii timpului. Unde mai pui că a semnat simplu: Jean. Ea s-ar fi aşteptat să scrie, cu drag, cu dragoste, al tău, cu dor etc. Câte vorbe dintr-astea sunt. El, nimic. Jean şi bonjour.

Ar fi făcut-o fericită să-i destăinuie că ea i-a rămas singura speranţă, singura rază de lumină, care-l călăuzeşte şi-l ţine în puteri, că-i este un dor nebun de ea, de ochii ei, de zâmbetul ei.

Dincolo de aceste sentimente care i-au năvălit în suflet, distrugătoare precum lava unui vulcam, mai simţea vag, izvorâtă de undeva, de departe, ca un fum subţiratec, pierdut imediat în vâltoarea vântului, un gram de compasiune pentru omul iubit, dar mai pregnantă era teama în faţa acestui cuvânt crud: frontul. Teamă care a năpădit-o cu puterea morţii.

Avea să plece pe front.

„Tatăl nostru, carele eşti în ceriuri...”

Glasul pierit al fetei aşezate în genunchi în faţa icoanei de la capul patului ei, se înălţa implorator către divinitatea care urma să i-l aducă înapoi.

Apoi, luni de zile, nimic. Nici un semn, nici o veste.

Se frământa mereu, oare nu suferă de frig, de foame, nu o fi rănit şi zace fără ajutor şi fără cele necesare prin cine ştie ce coclauri sălbatice?!

Astfel de întrebări îi înnegurau viaţa şi o făceu să tremure sufletul în ea de grijă. Întrebările acestea reveneau insistente, perverse, răutăcioase şi răuvoitoare în mintea-i obsedată de dragul ei de Jean Popovici. Erau cu atât mai persistente cu cât nu avea cum să se scuture de ele, destăinuindu-şi cuiva temerile, grijile şi spaima care o încolţea în permanenţă. Deveniseră pentru ea un status quo.

Emma se vestejea văzând cu ochii. A devenit tot mai tăcută şi mai retrasă Refugiul preferat a fost pictura, pianul şi cititul cărţilor.

Trăia într-o izolare aproape totală.

Aceasta se datora şi lipsei prietenelor. Româncele, majoritatea, plecaseră deja, cu tot cu familii, în ţară, iar unguroaicele au devenit rezervate şi suspicioase faţă de tot ce era românesc, pentru că se zvonea în diverse cercuri că românii vor să strice alianţa, să treacă de partea adversarului, să se desprindă de Imperiu şi să facă România Mare.

Şi tatăl ei a plecat cu o slujbă importantă la Sibiu, dar mama sa a decis să rămână la Budapesta unde-şi avea toată averea şi lucrurile la care ţinea.

-Este adevărat că aceea este ţara noastră, spunea ea, dar aici, acesta este cuibul meu, pe care nu-l voi părăsi.

Până la urmă l-a părăsit şi a pierdut tot, dar aceasta avea să se întâmple mult mai târziu.

Familia Emmei, deşi locuitoare a Budapestei, cu poziţie socială de invidiat, totuşi se simţea ataşată, într-un fel, contrar aparenţelor, sentimentului de românitate. De aceea şi-au călcat pe inimă şi şi-au trimis fata să studieze acasă, cum spuneau ei, cu atât mai mult cu cât şi tatăl se afla la datorie tot pe pământ românesc.

-Nu sunt eu împăcată cu sufletul ca fata mea să iasă o simplă învăţătoare dintr-o şcoală aproape sătească, dar, este adevărat că nici aici nu-i raiul pe pământ.

-Vezi bine că nu-i. Nu degeaba ne întâlnim noi toţi, seara, pe ascuns, să punem la cale fapte mari, legate de ţară. Când vom fi toţi românii una, va fi nevoie de cadre, de specialişti de tot felul, care să-şi exercite treaba în limba mumă. Fata va fi de mare folos în acest sens. Aşa că nu te mai căina. Vremurile se vor schimba. La vremuri noi, concepţiile vor fi tot noi şi nimeni nu va considera o înjosire să fii învăţătoare româncă, să şcoleşti şi să aduci lumină în minţile copiilor acelora ce-au trăit atâţia ani în beznă, numai pentru că altul a fost mai puternic şi le-a pus cizma-n gât.

-N-am să pot înţelege niciodată astfel de ranchiune între persoane civilizate şi bine crescute, culte şi fine, care se pot dispreţui unul pe altul, de cele mai multe ori pe la spate, numai pentru că acasă vorbesc, în familie, altă limbă.

-Lasă, mama, nu-ţi mai bate căpşorul tău frumos cu probleme care sunt treabă de bărbat, punea tatăl capăt discuţiei incomode cu soţia lui, discuţie repetată, cu variaţiuni pe aceeaşi temă, în scurtele sale poposiri în căminul budapestan, trăgând câte o fugă scurtă, din când în când, la familie, din Sibiul românesc, care i-a acaparat toată energia şi interesul. ***

Emma a plecat la preparandia din orăşelul de provincie şi povestea s-a încheiat amiabil. Mama s-a împăcat cu ideea, mai ales că-n

-29-

Sfera Eonică acel orăşel de provincie avea rude, familia ei avându-şi rădăcinile străvechi prin acele locuri, iar tatăl, mulţumit că mai aducea, prin fiica sa, încă un prinos patriei şi, în acelaşi timp, o avea mai aproape, deşi nu în acelaşi loc cu el, şi, se presupunea, că mult mai în siguranţă decât la Budapesta.

La internat, avea o mulţime de colege. Îi plăceau mai ales ardelencele, cu firea lor molcomă, blândă şi prietenoasă, fără ifose.

Bănăţencele erau ceva mai mândre, mai inabordabile, nevoind cu nici un chip a dezminţi zicerea cum că: „Tot Banatu-i fruncea.”

Totuşi pe ea au acceptat-o foarte bine, mai ales pentru faptul că venea din capitală, ceea ce nu era puţin lucru. Pe de altă parte, având destule neamuri în acel târguşor, fie şi de a şaptea spiţă, toate se mândreau cu ea, invocându-şi originea comună şi o invitau peste tot, la tot felul de serate, ceaiuri şi întâlniri. Unde lipsea ea, se ducea pe apa sâmbetei tot şarmul. Lipsea obiectul atracţiei. Necazul era, însă, că, de obicei, la astfel de manifestări, cam lipsea tineretul. Erau mai mult doamne deja aşezate la casa lor, iar plictiseala devenea întotdeauna maximă pentru Emma, imediat ce-şi încheia ea numărul din program, adică interpretarea câtorva piese la pian.

Devenise celebră pentru acest talent al ei, care născuse ample discuţii, întorcând-o pe toate feţele.

-Ai auzit-o, dragă, pe Emma cântând?

La un eventual, ce-i drept tot mai rar, răspuns negativ, reacţia de desconsiderare venea imediat.

-Mare lucru ai pierdut. Mare talent! Nici nu-i de mirare,.. la profesorii pe care i-a avut în capitală!.. Acum aud că exersează cu Lelia Pop. Iniţial s-a vrut să studieze cu madam Branişte. Dar, mare doamnă, ce să zic, n-a cadadicsit să se deranjeze nici măcar pentru o progenitură nobilă precum Emma. A pasat-o fii-si vitrege. Lelia-i fata din prima căsătorie a lui Branişte. I-a murit nevasta la naştere, aşa că a crescut cu maşteră.

-Eh, dragă, ce să-i faci! Aşa sunt unii! Nu le ajungi nici cu prăjina la nas.

-Eu mă gândesc serios s-o dau şi pe a mea la lecţii cu Lelia. Dacă-i bună pentru Emma, înseamnă că e ceva de capul ei.

-Şi eu o să fac la fel. Am mai auzit şi pe alţii. Nu-i de ales, dacă acum asta e moda, cu pianul. Pe vremea noastră, o fată tânără trebuia să înveţe să aibă grijă de bărbat, să conducă gospodăria, să poruncească slugilor, nu fandoseli de astea, cu muzică, desen, cărţi şi, dacă se iveşte ocazia, teatre.

-Deh, se schimbă vremurile!

Se schimbă, vezi bine! Tu ai pus murăturile anul acesta?

-Da. Deşi, cu războiul ăsta, e cam criză de toate cele. Nu vezi cum trec trenurile de marfă, încărcate până la refuz cu tot ce vrei şi ce nu vrei? Vin tot la câteva minute. Sunt lungi, kilometrice. Încărcate cu lemne, maşinării, cai, vite, porci, până şi coteţe pline cu găini am văzut în bouvagon. Eu cu ochii mei am văzut. M-am nimerit în zona gării. Sunt şi trenuri, din cele tip cisternă, cu petrol. Multe sunt.

Toate se duc la străini, cică pentru că-i război şi le trebuie. Oare nouă nu ne trebuie?! Puah! Dă femeia din mână a lehamite.

-Eu n-am reuşit, deşi m-am dat de ceasul morţii, fiindcă ne place tare, să pun măcar câteva borcănele de zacuscă, fiindcă n-am găsit vinete nici să tragi cu puşca.

-Ce să zic, e şi rar lucru să tragi cu puşca în timpurile de azi. Ha, ha, ha, face o glumă una dintre cucoane, care se credea foarte spirituală.

În asemenea contexte, lui Emma-i venea să urle, să-şi ia câmpii, numai să nu mai se afle acolo.

„Dac-aş putea să fiu vrăjitoare, să încalec pe-o mătură şi p-aci ţi-e drumul. Data viitoare o să refuz invitaţia. O să mă prefac bolnavă... Îhî, aşa voi face, se simte satisfăcută Emma-n sinea ei, de clapa pe care le-o va trage.

„Vor fi tare dezumflate că-şi pierd punctul forte al atracţiei, dar n-am ce le face... Vai de mine! Dacă se apucă să o anunţe pe mama!

Se va îngrijora foarte tare şi s-ar putea să nu ţină seamă de primejdii şi să se urce în primul tren şi să vină, ca să vadă ce mi s-a întâmplat...

A! Nu, nu face mama asemenea gesturi derizorii. Însă, sigur, se va supăra pe mine că nu respect eticheta. Mai bine le rabd câteva ore vorbăria asta goală, cu toate că tare-mi sfârâie degetele după un penel în timpul acesta. Aş putea desena, nu să pierd vremea. Ohhh!”, oftează fata fără chef.

„Mă afectează foarte tare răutăţile lor. Ca atunci cu Cornelia Brediceanu. Răutăcioasă femeie şi încrezută şi orgolioasă. Jigneşte oamenii doar de dragul unei aşa zise replici spirituale, ca să se arate ea deşteaptă şi să-şi demonstreze superioritatea. Ce i-a zis bietei Lelia, cu maliţiozitatea-i de-acum binecunoscută:

-Ascultă Lelia, Emma ia lecţii de la tine, sau tu de la ea?

-Ce zici? Nu am înţeles eu bine? replică Lelia sensibilă şi roşindu-se din cap până-n picioare.

-Ei, şi tu! N-o lua ad literam. Întrebam doar. Emma-i atât de cunoscută. Bună pianistă, doar a concertat de atâtea ori, chiar şi pe scenă, nu doar la întruniri private. Am auzit că este şi compozitoare şi că i se cântă compoziţiile şi au avut succes, deşi eu n-am avut onoarea. Emma, nu ne cânţi acum ceva din compoziţiile tale?

-Scuzaţi-mă, doamnă Brediceanu. Altă dată cu plăcere, dar acum am o durere de cap cam insistentă. Nu pot, îmi pare rău, s-a spălat Emma pe mâini de ea.

-Aud că mai nou eşti şi dirijoarea corului. O personalitate artistică complexă, ce mai încolo şi-ncoace. De aceea am întrebat-o pe Lelia cine de la cine învaţă, nu se lasă ea de răutăţi. Mai ştiu că Aglaia Petrovici colecţionează cu pasiune tot ce poate, din ceea ce compui, evident portativele originale, nu cópii, sperând, mi-a declarat ea însăşi, ca, odată, mai târziu, când vei fi un nume, să le valorifice substanţial.

-Adevărul este, doamnă, nu mă pot abţine, că am nevoie de doamna Lelia, ca să mă mai strunească şi să mă pună la treabă. Eu, din cauza unor vorbe de prea mare laudă ca acestea ale dumneavoastră, m-am cam lăsat pe tânjală şi am nevoie de o profesoară bună, aşa cum este Lelia.

Însă, prea rar se întâmpla ca Emma să ia parte la flecăreala lor.

Numai că o dată, trăncăneala bârfitoarelor i-a atras atenţia.

-Tu vorbeşti serios? Chiar ai intenţia s-o inviţi şi pe Manoleasca ? Ai uitat de scandalul pe care l-a provocat? De atunci n-a mai invitat-o nimeni, nicăieri. A încercat ea să dea o petrecere, dar nu a onorat-o cu prezenţa nici o persoană cuviincioasă. Doar otrepele şi ofiţerii.

-Ei, bine, eu am s-o invit. Mersi pentru otreapă. Şi eu am fost la petrecerea ei. Şi să ştii că ne-am distrat bine. Muzică, flecăreală lejeră, chiar şi-un pic de dans, unde pui că am avut voie să secondăm bărbaţii la jocul de cărţi. A fost amuzant. Nu-ţi venea nici o clipă să caşti, -30-

Sfera Eonică cum se întâmplă acum, la tine. Auzi colo, doar de zacuscă, vinete, compoturi şi murături ştiţi a vorbi. Dacă mai continuaţi mult aşa, o s-ajungeţi voi însevă nişte murături. Nici măcar din cele bune, ci din cele prea acre, de-ţi fac gura aguridă.

-Ce-ai, fată, de vorbeşti aşa? Te-ai prostit de tot?! Ţi-ai pierdut minţile? Ce-ar zice bărbatu-tău, dacă ar şti ce podoabe dai pe gură.

-Iaca, d-aia nu mai pot eu! ce-o să-mi facă?! Ce i-a făcut Nae Manolescu, Ginei? Nimic. Scandal, a trecut, iar ea a rămas cu aventura. Nae e bătrân, gras, burtos şi chel. Puah. Nu mi l-ar trebui nici de gratis! A luat-o pe Gina de tânără şi de frumoasă, iar ea, mai sărăcuţă, pentru averea lui, că nu cumva crezi că din amor nebun. Aşa, cu ofiţerul ei, cu frumosul acela de Jean Popovici, măcar şi-a făcut şi ea safteaua tinereţii.

-O fi cum zici tu, dar nici chiar aşa. Se auzea prin târg că tânărul a fost nevoit să sară pervazul numai în izmene, pardon de vorba proastă. Îşi ţinea uniforma sub braţ. Doar aşa a scăpat de scărmăneala lui Nae, care mugea ca un taur împuns cu suliţa în coaste la coridă, după ce i s-a arătat roşu înaintea ochilor. Cică a spart jumătate din casă de furie, atât era de pornit. Norocul frumuşelului că avea pile la garnizoană, pe fiica colonelului, pe care o curta în văzul lumii, şi, până dimineaţa, a şi fost transferat, plecând de aici pe loc, cu un tren de noapte.

-Ce i-o fi îndrugat sărmanei fete naive numai el ştie, pişicherul, încât l-a pus aceasta pe tată-său, în dricul nopţii, să facă şi să semneze ordinul.

În vreme ce doamnele pălăvrăgeau liniştite, Emma, care stătea retrasă într-un colţ, sprijinind peretele, cu o ceşcuţă de ceai, care deja se răcise, în mână, a simţit că începe camera să se învârtă cu ea. Sufletul se destrăma în ea, sfâşiat de cele mai atroce fiare sălbatice ale junglei, junglă în care o postase destinul nemilos, în acel moment nefast al existenţei sale terestre. Pieptul i se despica în fâşii dureroase, iar capul îi pleznea ca un bostan prea copt. Îi vine să vomite şi cu greu se poate controla să n-o facă chiar acolo, pe covorul persan, bine periat, al gazdei. Nu este în stare să articuleze nici o scuză dintre cele mai elementare. Inima îi bătea ca un clopot mare cât o catedrală şi i se zbătea cu durere, ca pământul la cutremur de gradul nouă. O apucase un tremurici din toate mădularele şi se clătina ca frunza-n vânt de furtună tropicală. Cu greu a nimerit uşa, dar, finalmente, a zbughit-o afară. Nu ştie cum a reuşit să ajungă la internat, unde, primul lucru pe care l-a făcut, a fost să-şi verse la toaletă, întreg stomacul întors pe dos.

Când a ajuns în cameră, era verde la faţă.

-Ce-i cu tine, draga mea? Ce s-a întâmplat? o întreabă directoarea, doamna Buteanu, care se nimerise să fie la fete.

-Nnnnni-mic, doamnă. Mi-e puţin cam rău de la stomac.

După bâlbâiala necesară timpului de gândire ca să scornească minciuna, turuiala continuă, fără pauză-ntre cuvinte, nu i s-a părut tocmai coşer directoarei. Pe moment a lăsat-o-n pace.

-Bine. Draga mea, culcă-te şi vedem mâine cum te mai simţi.

Mâine zi a avut ce vedea. Emma intrase într-o stare de surescitare vecină cu nebunia. Mintea i se întunecase, dezechilibrul cauzat de surpriza incredibilă a făcut-o să intre în stare de şoc incontrolabil. Sufletului ei rănit se clătina ca un tânăr palmier fragil sub rafalele prea puternice ale unui uragan dintre cele mai puternice.

„Cum am să pot trăi fără el? Cum a putut să facă aşa ceva? Nu pot, nu pot să exist fără Jean. Vreau să mor!”

Clic! Restul a urmat de la sine. Ca o somnambulă s-a dus în cămara internatului, unde-şi amintea că văzuse o dată câteva cutii care erau însemnate cu cap de mort. Erau vopsea de ulei. Le-a băut ca pe apă.

Au urmat dureri îngrozitoare şi zvârcoliri şerpeşti. Gura, gâtul, stomacul şi intestinele i-au luat foc. Durerea aceea mare a trezit-o la realitate şi-a apucat-o frica de moarte.

-Fetelor, mi-e rău! Mi-e tare rău! Chemaţi-o pe doamna directoare.

A fost dusă de urgenţă la spital. Câteva zile a fost între viaţă şi moarte, dar apucase s-o implore pe directoare să nu-i anumţe pe părinţii ei. Aceasta, ca printr-un miracol, a acceptat. Domnişoara Buteanu nu a vorbit nici cu rudele fetei din oraş. S-a dovedit plină de tact şi înţelegere.

-Fii liniştită, draga mea, n-o să afle nimeni. Îţi promit. Fă-te tu bine şi totul este în ordine.

-Vă mulţumesc din tot sufletul, doamnă!

Emma îi ţinea mâna strâns, drept semn de mulţumire şi o privea cu adoraţie.

„Nu m-aş fi aşteptat la asemenea gest din partea ei. Poate că a păţit şi ea ceva asemănător, de aceea a rămas domnişoară şi mă înţelege. Nici eu n-am să mă căsătoresc niciodată. Jur! Sau poate că e doar interesul ca să nu se afle că în şcoala ei se pot întâmpla asemenea fapte şi să-i scadă prestigiul?!”, a mai străbătut o urmă de raţiune prin mintea aburită de otravă a Emmei.

„Chiar şi aşa, eu tot n-o să mă mărit vreodată.”

După câteva zile a ieşit din spital cu diagnosticul vag de indigestie, care nu a trezit suspiciunile nimănui. Doar că fata a rămas cu sechele pe viaţă. Sufleteşti şi trupeşti.

Sufleteşte a devenit tot mai mută, cufundată în tăcerea prelungită a întunericului culcuşit comod în sufletul ei a cărui primă tinereţe s-a spulberat în mâzgă şi urâciune. Trupeşte, a slăbit extrem de mult, era aproapre caşectică de nemâncare, arăta pierită ca un pui rebegit de frig, căci mama cloşcă a murit şi nu se mai putea feri de vicisitudini sub aripa ei protectoare. A rămas pentru toată viaţa şi cu un tremur al mâinilor, incontrolabil. Din cauza vopselelor ingurgitate, a căpătat o aversiune totală la orice fel de vopsea. De aceea nu mai putea picta în ulei, iar din cauza tremuratului de mâini, nu putea să mai aibă siguranţă în conducerea creionului sau a penelului, aşa că adio acuarelă sau grafică. Tremurul o deranja şi la scris. Toată viaţa ei a ajuns o perpetuă amărăciune. Singurul alint erau cărţile. Citea pe rupte şi se imagina pe ea în scenele citite. Pe lângă citit, i-a mai rămas muzica în care-şi cufunda rănile, precum leprosul în apa tămăduitoare. Cu timpul rănile s-au estompat. Pentru totdeauna au rămas doar cicatricile, care, la vreme rea, o dureau sâcâitor, aducându-i aminte că există.

Sunt acolo şi nu vor pleca niciodată.

Muzica a devenit marea ei pasiune, care o transporta în alte tărâmuri ca un car fermecat de zâne bune. Aceea a fost perioada în care a compus cele mai multe bucăţi originale.

-31-

Sfera Eonică Ioan Mateescu

CONVERGENŢE: Moise, Chateaubriand, Eminescu şi geto-dacii (partea a IV-a –In căutarea mormântului lui Ovidius)

‚Călătoreşte la geţi, nu să le dai legi „Eu i-am dat naştere, tu îi păstrezi Ci ca să tragi învăţăminte de la ei”. rămăşiţele pământești; Pitagora -Legea 1143 gloria ne e comună!”

Extras din telegrama primarului Sulmonei la dezvelirea monumentului lui Ovidius din Constanţa România (1887).

Autor: dr.ing. Mateescu Ioan.

1.Ovidius Naso şi gurile de vărsare ale Istrului (corelaţii).

1.1 Sulmona (Italia) şi Sulina (România).

Publius Ovidius (Naso) s-a născut la 20 martie 43 î.e.n în oraşul Sul(i)mo (astăzi: Sulmona), Aquila - Italia, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Numele oraşului este legat de legenda care povesteşte că Solimo, unul dintre prietenii lui Eneas, ar fi pătruns în teritoriul muntos al peninsulei şi încântat de apele care şiruiau peste tot, garantând fertilitatea solului, ar fi trasat limitele oraşului într-un loc adăpostit de fortificaţiile naturale ale munţilor Abruzzi. Sulmo împreună cu Superaeguum şi Corfinium formau centrele regiunii Pelino la începutul secolului I e.n. Poetul a trăit într-o perioadă de tranzit, când oamenii au început să gândească liberi , când zeii au început să se clatine de pe pedestal în favoarea noii religii creştine, aşa cum spune şi scriitoarea Marguerit Yourcenar în “Carnetul de note”.

Daca acceptăm ideile descrise în partea I-a lucrarii şi dezvoltate în [9 – 16], unde s-a incercat a se demonstra că Enea era conducatorul tării de la Gurile Istrului (Moesia-Moisia de altădată, Dobrogea de astăzi) când a plecat în lungul pelerinaj pe mare cu mai multe nave, după căderea Troiei, împreună cu tatăl său Anchises, fiul Ascanius (Mos-Ene = fiul lui Ene, fratele vitreg a lui Iulius) şi multi supuşi printre care şi Solimo, ştirile care le avem se închid ca într-un un joc de puzzle în care putem la sfârşit vedea întregul.

Astfel putem face şi o legătură între numele oraşului de baştină al lui Ovidius cu denumirea oraşului şi braţul Sulina de la gurile Istrului (Dunării) care în vechime purtau numele Solina.

Existenţa Sulinei are atestate milenare. Prima atestare documentară a aşezării, cu numele Solina, este inclusă în tratatul „De administrando imperii”, al basileului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în anul 950. “Alexiada” Annei Comnena pomeneşte oraşul Selinas sau Solinas de la gurile fluviului Calonstoma, toponim preluat de la istoriograful roman Caius Plinius Secundus. Există mărturii conform cărora, în anul 1318, aşezarea devenise port genovez, asemenea Constanţei de azi. Un document din 1469 menţionează că “ flota turcă se află la Soline”, înaintea atacului asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. Sulina este marcată în mai multe portulane italiene din sec. XIV şi XV. Informaţii coerente despre viaţa aşezării Sulina încep să apară în sec. XVIII, când turcii ocupanţi ai Ţărilor Române încep să valorifice calea navigabilă spre Constantinopol, trecând pe braţul Sulina. Punctul extrem al acestuia capătă o importanţă specială în navigaţia pe Dunăre şi Marea Neagră, îndeosebi în raport cu metropola constantinopolitană, determinând construirea unui far către 1745, menit să protejeze navele otomane de riscurile parcurgerii acestei rute periculoase.

Se conoaşte că, laguna Razim (Razelm) se numea în antichitate Halmiris şi Iancina, de lângă gurile Istrului, era odinioara un golf al Marii Negre şi are îin imediata apropiere a ţărmului o insulă care se numeşte şi astăzi Popina , denumire dată la romani printre altele şi locului unde se întâlneau poeţii la gustari frugale în timp ce recitau din operele lor. În perioada neolitică, tot litoralul de la limanul Sinoe până la insula Popina, a fost vatra de formare şi evoluţie a civilizaţiei numită Hamangia (5.000-3.000 î.e.n). În antichitate, istoricul grec Ptolemeu menţionează prezenţa insulei Eukon într-o descriere a unei lupte navale a romanilor cu geto-dacii în golful Helmyra : după unele păreri, această insulă Eukon este de fapt actuala insulă Popina. Începând din antichitatea târzie, aluviunile dunărene şi marine au început să închidă golful înconjurător, pe atunci denumit Helmyra după Ptolemeu sau Halmyris după naturalistul roman Plinius, transformându-l treptat într-un liman numit Iancina în Evul Mediu şi Razim sau Razelm (nume dat de lipoveni) în epoca modernă.

1.2. Termenul de exil in anticitate [17]

În discuţiile referitoare la exilul antic este necesar să fie făcută de la început o delimitare strictă între realitatea socio-politică a exilului şi tratarea sa ca temă literară. Disocierea este cu atât mai importantă în cazul lui Ovidius şi Seneca, cu cât ambii autori nu scriu tratate de exilio, ci opere aparținând altor genuri literare antice: elegiei şi consolaţiei.

Fiind una dintre cele mai vechi manifestări ale civilizației umane, exilul devine treptat o realitate socio-politică a antichității arhaice, constând într-o pedeapsă convenţională aplicată de conducător sau de către popor individului care a săvârşit o crimă, ca mijloc de a oferi o satisfacţie compensatorie pentru familia victimei.

Ulterior, pedeapsa ce presupunea în esenţă excluderea din comunitate se extinde, cel puțin în Atena şi Roma arhaică şi clasică, şi asupra altor delicte cum ar fi intenţia de crimă, tăierea sau distrugerea măslinilor sacri, neutralitatea vinovată din timpul unui război civil, ajutorul acordat unui exilat sau, uneori, asupra delictelor de impietate. De asemenea, un alt aspect al exilului antic este cel al exilului voluntar, determinat fie de refuzul/imposibilitatea unui cetăţean de a plăti o datorie sau o amendă, fie de motive politice sau de protecţie sanitară.

Dreptul roman cunoștea la sfârşitul secolului al II-lea e.n. nu mai puţin de patru forme de exil, indicate de juristul Ulpian într-o lucrare păstrată fragmentar: relegatio, relegatio in insulam, interdictio aquae et ignis şi deportatio. Relegatio, pedeapsa la care este supus Ovidius în anul 8 e.n, era un tip de exil temporar (ad tempus) sau definitiv (in perpetuum), care, spre deosebire de celelalte forme, nu implica

-32-

Sfera Eonică pierderea cetăţeniei sau a bunurilor celui exilat. Relegatio in insulam presupunea în 41 e.n., exemplu, anul exilării lui Seneca sub împăratul Claudius, atât indicarea unui loc precis de exil, cât şi confiscarea a jumătate din averea exilatului.

A doua problemă care se cere a fi explicată este modalitatea de raportare a autorilor antici la tema exilului. Într-o lume dominată de toposuri retorice şi de un respect aproape patologic pentru refacerea traseelor gândirii înaintaşilor, tratarea temei exilului în antichitate nu depinde, după cum se va putea observa, atât de experienţa personală, cât mai ales de conectarea la una dintre tradiţiile literare şi culturale ale trecutului. Experiența exilului este trăită prin intermediul unei tradiţii moştenite şi adaptate la realităţi personale. De la această regulă nu face excepţie nici poetul Ovidius, care în Tristele şi Ponticele urmează tradiţia poetică a liricilor greci (Arhiloh, Teognis, Alceu, Sapho, etc.) şi a epicii greceşti/alexandrine (Homer, Apollonios din Rhodos)1, nici filosoful Seneca, a cărui Consolatio ad matrem Helviam este un bun pretext pentru redarea în interpretare personală a doctrinei istoice. Tema exilului cunoaște în antichitate o dezvoltare treptată în cadrul literaturii antice: de la o condiție fizică şi psihologică, aşa cum se întâlneşte în epica şi lirica grecească, exilul devine un concept filosofic, a cărui dezbatere poate determina schimbări de atitudini în viața indivizilor, constituind totodată un bun motiv de contemplaţie şi cunoaştere de sine.

O analiză comparativă a temei exilului la Ovidius şi Seneca, doi autori conştienţi de arta lor, este interesantă cu atât mai mult cu cât fiecare dintre cei doi este la curent cu gândirea poetică şi filosofică (drept dovadă, limbajul folosit este de multe ori identic), însă optează pentru propriul mod de a vedea exilul. Câteva versuri din Pontica stau mărturie pentru faptul că Ovidius cunoștea locurile comune ale consolaţiilor antice, care îşi propuneau în general să atenueze suferinţele cauzate de evenimente nefericite, dar de care se delimitează conştient: Dar eu, nepriceputul, pe tine să te mângâi?/ Să-nşir aici cuvinte rostite de-nţelepţi? (IV, 11, 11-12 – trad. de T. Naum); sau: Eu sunt cu soarta-mi crudă deprins de multă vreme/ De nici o suferinţă azi nu mai sunt străin./ [...] Adeseori o rană se face şi mai mare/ De-o îngrijeşti: mai bine-i să n-o atingi deloc (III, 7, 17-18 și 25-26 – trad. de T. Naum). . Dacă prin termenul modern de „exil” se înţelege de regulă plecarea involuntară a cuiva dintr-un loc, în urma unei sancţiuni impuse de autorităţi politice sau juridice, prin termenul corespondent de exilium latinii acopereau o arie semantică mult mai largă, în care înglobau şi sensurile termenului fuga. Sub influenţa limbii greceşti, care desemna atât expulzarea, cât şi exilul voluntar, cu termenul φυγή, latinii nu mai distingeau net între cei doi termeni, folosindu-i în paralel. Uzul în paralel este atestat la Cicero în Republica I, 6, unde întâlnim cu acelaşi sens expresiile exsilium Camillii şi fuga Metelli. La începutul secolului I e.n, în afara sancţiunii propriu-zise, a ordinului de exil, prin termenul exilium se mai înţelegea: locul de exil şi refugierea, plecarea sau mutarea voluntară a cuiva dintr-un loc în altul. Nu întâmplător la Ovidius şi Seneca discursul despre exil se conturează în jurul sensurilor pe care le presupune termenul şi pe baza asocierilor ideatice care se realizează pornind de aici.

Ovidius îşi numeşte relegarea fuga, cu sensul de „alungare”, „peregrinare” sau „plecare” (T I, 1, 56: ingenio sic fuga parta meo – „destul că alungarea mi-a fost cauzată de talentul meu”; T I, 3, 36: hanc odiis exonerate fugam – „scutiţi de ură această peregrinare”; T I, 1, 84: quodque sit a patria tam fuga tarda, queror – „mă plâng că plecarea din patrie îmi este prea înceată”), iar pe sine se numeşte profugus, cu sensurile de „fugar”, „pribeag”, „rătăcitor”. Aceste asocieri explică de ce Ovidius se compară pe sine cu Ulise şi propriul exil cu rătăcirile pe mare ale celebrului erou homeric. Ovidius are în vedere sensurile poetice greceşti ale lui φεύγω şi ale compuşilor verbului, care apar în Odiseea lui Homer cu referire la „rătăcirile” pe mare ale vitejilor întorşi de la Troia. Odată intrat pe tărâmul mitologiei, Ovidius creează un adevărat „mit al exilului”, ale cărui relaţii cu realitatea propriului exil nu se mai întrevăd decât în rugăminţile adresate împăratului de a fi permis reântoarcerea. În mitologia personală a poetului, construită cu teme şi motive homerice, fiecare personaj îşi are rolul său: soţia sa devine Penelopa, prietenii săi sunt transpuşi în rolurile pe care le joacă anumite personaje în amiciţiile celebre ale epopeilor, însuşi Augustus este identificat cu Jupiter, iar decretul de exil nu este altceva decât ira dei, destinul care prigoneşte un erou nefericit. În privința locului de exil, imaginea negativă pe care o creează poetul Ovidius porneşte de la etimologia falsă pe care au atribuit-o anticii termenului de ex(s)ilium. Dacă cercetarea modernă consideră că termenul este un derivat de la prepoziţia ex(„din”, „în afară”) şi verbul saliere („a sări”), anticii credeau că este compus din ex şi solum („în afara pământului”), așa cum scrie Isidor de Sevilla în Origines V, 27, 28: exsilium dictum quasi extra solum. De aceea, Ovidius spune că locul său de exil este „în afara lumii”, „la marginile pământului” (T III, 3, 13: in extremis), „la capătul pământului” (T I, 3, 84: ultima tellus; T III, 4b, 6: ultima terra), „în ultimul loc de pe pământ” (P I, 2, 72: ultimus locus). Pentru poet, care nu admite că se află in humano loco, descrierea în termeni negativi a spaţiului de exil urmăreşte mai degrabă să exprime stări sufleteşti decât un spațiu real; capătul lumii cunoscute reprezintă limitele suferinţei exilului, după cum o dovedeşte similaritatea de limbaj în descrierea stării de moarte spirituală: ultima nunc patior (T III, 2, 11), ultima pars animae dum mihi restat, ades (P III, 1, 70: „ajută-mă cât timp îmi rămâne ultima parte de suflare”). Epitetele care descriu spaţiul de exil sunt metafore care se pot mişca simultan în două direcţii semantice. Un exemplu clar ar fi cel al climei dobrogene: poetul creează iluzia unui ţinut îngheţat, a unei ierni veşnice şi a unei Mări Negre îngheţate în permanenţă, care îşi găsesc corespondenţa în starea interioară a poetului (T III, 10). Un alt exemplu ar fi legătura pe care o face Ovidius între substantivul desiderium („dorință”, „dor”, „regret”, „mâhnire”) şi locul exilului. Ca şi în cazul termenului ex(s)ilium, Ovidius interpretează după o etimologie falsă şi acest termen, considerând că este un compus format din prepoziția de şi substantivul sidera, în traducere literală „din stele”, „din astre”. O astfel de etimologie falsă pentru moderni este creatoare de sens în poezie, explicând în mare măsură de ce poetul se descrie ca trăind „în apropiere de stele” sau „sub un alt car de stele” (T III, 4b, 1: Proxima sideribus tellus Erymanthidos Ursae me tenet – „pământul lui Erymanthos mă ţine în apropierea stelelor Ursei”) sau jocurile de cuvinte intraductibile în limba română (P IV, 10, 39-40: Proxima sunt nobis plaustri praebentia formam et quae praecipuum sidera frigus habent). Aşadar, la Ovidius se creează o întreagă reţea de sensuri între termeni care în contextul lor semantic iniţial nu sunt conectaţi („exil”, „moarte”, „dor”, „stele”, „loc”, „frig” etc.), dar care prin asociere ajung ulterior să genereze sens în poezie. În Tristia şi Pontica sunt mărturisite două motive pentru opera de exil ovidiană, care se constituie în jurul celor două genuri literare amalgamate în poezie: epistolografia şi elegia. Primul ar plasa elegiile ovidiene în categoria discursurilor de apărare, adresate prietenilor sau împăratului, menite să-l determine pe Augustus să-l recheme la Roma sau măcar să-i schimbe locul de exil. Al doilea scop ţine de rolul cathartic al poeziei, prin care Ovidius caută să descrie o stare psihologică universală a exilului şi a exilatului, construind o lume poetică opusă celei reale. Din această perspectivă, Ovidius practică autoconsolarea prin mijloacele de expresie ale poeziei, aşa cum reiese din T V, 7, 67: carminibus quaero miserarum oblivia rerum („prin poezie caut uitarea suferinţei mele”) sau P I, 5, 53–55: magis utile nil est/ artibus his, quae nil utilitatis habent./ consequor ex illis casus oblivia nostri („nimic nu este mai folositor/ decât această

-33-

Sfera Eonică artă, care nu are niciun folos./ Prin ea obţin uitarea nefericirii mele”). Nefericirii exilului real Ovidius îi opune imaginația poetică, reprezentarea ficţională a realității, asupra căreia Augustus nu mai are nicio putere: ingenio tamen ipse meo comitorque fruorque:/ Caesar in hoc potuit iuris habere nihil (T III, 7, 47-48). Pentru Ovidius, exilul este o stare psihologică în a cărei reprezentare nu mai interesează detaliile factuale, evenimentele, ci plăsmuirea lor; lectura în cheie evenimenţială a operei de exil nu poate conduce decât la concluziile celor care au văzut aici doar scrisori versificate, al căror conţinut constă într-o lungă tiradă de lamentaţii patetice (chiar bolnăvicioase}. Şi totuşi Tristele şi Ponticele, deşi păstrează câteva dintre convenţiile formale ale genului epistolografic, rămân în esență elegii, în care datele de realia joacă rolul de intensificatori ai patosului. De altfel, Ovidius spune în P IV, 9, 41: Mente tamen, quae sola loco non exulat, utar („Totuși mă voi folosi de minte, căci numai ea nu este exilată într-un loc”). Arta poetică din opera de exil transpare şi mai bine prin analogie cu apologia adresată împăratului cu privire la Ars amandi într-o elegie din Triste: /Iar opera mea este mai mult o plăsmuire,/ Ea decât autorul mai mult a îndrăznit./ Şi cartea mea nu este oglinda unui suflet:/ Ea este-o desfătare mai mult pentru urechi./ Altfel, cei care cântă războaie-ar fi războinici,/ Iar Accaciu un sălbatic, Terențiu parazit (T II, 1, 355-360 – trad. de T. Naum).

Nici modul în care apare descris exilul la Ovidius nu face rabat de la arta sa poetică anterioară din Ars amandi, Heroides sau Metamorphoseon libri. Ne putem imagina la fel de bine un poet vesel care îşi propune să descrie din nou stări deprimante, după experienţa acumulată în Heroides, elegiile erotice în formă de epistolă care îl consacraseră ca poet la Roma. Pentru Ovidius, realitatea şi ficţunea sunt inseparabile: aşa cum eroinele din mitologia pe care o reinterpretează sau o recreează în elegia erotică sunt singuratice, abandonate, triste, sperând într-o schimbare a cursului vieţii lor, poetul se transpune pe sine în aceeaşi tramă poetică, interpretându-şi nefericirea în aceeaşi manieră. În epistola imaginară a Didonei către Aeneas, regina Cartaginei îşi rememorează trecutul şi îşi aminteşte că plecarea din patrie nu a fost altceva decât un exil: Exul agor cineresque viri patriamque relinquo , (H VII, 115). Iubirea trădată, părăsirea, aşeptarea sau dorul altor eroine mitologice din Heroides au aceleași caracteristici ca şi sentimentele relegatului.

Ovidius oscilează între exilul privit ca moarte spirituală (T III, 3, 53-54: „Când mi-am pierdut eu ţara, atunci mi-a fost pieirea,/ Aceea mi-a fost moartea dintâi şi cea mai grea!” – trad. de T. Naum) sau ca boală, ale cărei efecte se răsfrâng asupra sufletului şi trupului: Nici cerul, nici pământul, nici apa nu-mi prieşte,/ nici aerul, şi trupul mi-i lânced tot mereu:/ Ori că se molipseşte de-a sufletului boală,/ Ori locul însuşi este o pricină de rău./ De când venii aice, mă chinuie nesomnul,/ Sunt piele doar şi oase, mâncarea n-are gust./ Ca frunzele pădurii, când vine toamna rece/ Şi dă deodată frigul şi ele-ngălbenesc,/ Aşa sunt eu de galben! vai! nu mai am putere,/ Durerea nu mă lasă şi pururea jelesc./ La suflet nu-s mai teafăr decât la trup; şi unul/ şi celălalt mi-i bolnav şi sufăr îndoit (T III, 8, 23-34 – trad. de T. Naum).

Motivele morţii şi bolii apar schiţate şi în Heroides (H III, 140-141; XX, 123-125; 137; XXI, 13-16), situându-se într-o tradiţie lirică a imaginarului medical ce coboară în timp până la Sapho5. Ovidius insistă pe faptul că „rănile” exilului sunt dificil sau imposibil de vindecat: durerea (cura) este infinită (P I, 3, 13-14), necazurile sale sunt mai puternice decât orice leac (P I, 3, 17-18; 25). Pentru Ovidius nu există vindecare pentru durere; nu numai că respinge orice tratatment, dar nici nu speră la ceva mai bun pe viitor: tempore ducetur longo fortasse cicatrix (P I, 3, 15). Timpul nu va şterge urmele durerii, rănile nu se vor închide niciodată, iar unele boli sunt incurabile, deoarce nici măcar Asclepius nu poate vindeca vulnera cordis. Suferinţa exilului şi condiţiile nefavorabile ale exilatului sunt direct raportate la elegia erotică, specie lirică în care Ovidius se specializase în a rescrie pagini de mitologie. Poezia de exil apelează la toposuri cel mai probabil curente în epocă: iarna aspră a ţinutului dobrogean îşi face loc şi în sufletul îndrăgostitei Oenone (H V, 33-34: Illa dies fatum miserae mihi dixit, ab illa/ Pessima mutati coepit amoris hiems), Crivăţul nordului, Aquilonul, suflă peste lanurile dobogene, dar şi peste trupul Ariadnei (H X, 139: Corpus, ut inpulsae segetes aquilonibus, horret). Totuşi, dacă în elegiile de dragoste respectarea naraţiunii mitului restrânge oarecum posibilităţile de fantazare, în poezia de exil, când Ovidius devine el însuși personaj al propriei mitologii, este creat un cadru mult mai larg, unde epica, lirica şi retorica se întâlnesc pentru a elimina orice graniţă dintre realitate şi ficţiune. Dacă doreşte să descrie o stare a exilatului sau a condiţiilor de exil, Ovidius apelează la puterea de reprezentare a mitului: pe scena poeziei imaginate de poet se perindă măştile de zei, de personaje mitologice sau de eroi epici care reuşesc să sugereze mai uşor afecte. De pildă, nedreptatea exilului, pe care poetul o considera nu atât lipsa unei motivaţii, cât mai degrabă pedeapsa excesivă a împăratului, este indicată prin intermediul mitului lui Acteon (T II, 105-106). Mitul lui Acteon are în centru figura vânătorului transformat de zeiţa Diana într-un cerb sfâşiat de propriii câini de vânătoare. Vina lui Acteon este aceea de a o fi văzut involuntar pe zeiţă goală, în timp ce se scălda. Termenul pe care îl foloseşte Ovidius pentru a desemna vina lui Acteon este error (Met. III, 142), acelaşi pe care îl foloseşte şi pentru vina sa nemărturisită, termen care, spre deosebire de crimen sau scelus, desemnează o faptă săvârşită neintenţionat. De asemenea, când dorește să sugereze că exilul elimină orice formă de umanitate, că în condițiile exilului până şi hrana îşi pierde orice gust, poetul face aluzie la mitul lui Erysichthon din cartea a VIII-a a Metamorfozelor.

Personajul mitologic sfârşeşte prin a se devora pe sine, după ce zeița Ceres l-a pedepsit pentru impietate cu o mistuitoare insaţietate, ilustrată în versurile nec mora, quod pontus, quod terra, quod educat aer,/ poscit et adpositis queritur ieiunia mensis („Fără-ncetare cere ceea ce oferă marea, pâmântul şi aerul/ şi, după ce i se umplu mesele, se plânge de foame”) (Met. VIII, 833-834); adaptând mitul la propria condiţie, poetul se folosește de aceeaşi imagine: Quod mare, quod tellus adpone, quod educat aer,/ nil ibi quod nobis esuriatur erit (P I, 10, 9-10). Urmăreşte Ovidius să scrie o petiţie în versuri pentru un împărat sensibil la erudiţia mitologică? Nu ştim. Oricum, Tristia și Pontica par mai mult un joc poetic pe tema exilului, în care patosul nu reprezintă altceva decât decorul, acel „veşmânt trist” (infelix habitum – T I, 1, 4) cu care îşi îmbracă Ovidius poezia trimisă la Roma în calitate de reprezentant.

Din descrierile lui Ovidius se poate trage concluzia că acesta era numai “piele şi os” fiind bolnav de o boala poate incurabilă pentru care a fost trimis la geţii unde erau tămăduitori renumiţi în antichitate.

Atenţie: în pictura lui Eugene Delacroix – Ovidius printre geţi (1862) se poate observa cum poetul era aşezat lângă coliba sa, într-un loc izolat, înconjurat de un cerc magic din pietre şi unde o familie de tămăduitori geti (sciţi) din suita unui rege local, desfăsurau un ritual cu ierburi şi lapte de iapa (trib de galtoi). Încorporarea laptelui de iapă în produsele de tratament şi cosmetice, sub diferite forme, nu este o noutate. Incă de acum 3000 de ani, laptele de iapă a fost folosit în medicina populară, dar şi pentru întreţinerea tenului . Tradiţia de a bea lapte de iapă o întâlnim încă din antichitate când, Homer şi Herodot, menţionează, în scrierile lor, despre efectele curative ale acestei băuturi. In Roma antică o baie în lapte de iapă se considera o decadenţă, Cleopatra, regina Egiptului, plătea în aur licoarea fermecată

-34-

Sfera Eonică pentru a-şi întreţine tenul. Mai târziu, Marco Polo a observat, în călătoriile sale, că laptele de iapă era băutura preferată a tătărilor. In 1858, în Rusia, s-a înfiinţat primul sanatoriu care folosea laptele de iapă, de atunci şi până azi mai multe staţiuni balneare oferă terapii cu laptele de iapă. Ştiinţa şi cercetările moderne au oferit argumente în plus pentru asocierea laptelui de iapa cu extracte vegetale, susţinându-se astfel, în mod sinergic, efectele benefice ale ingredientelor naturale. Laptele de iapă, datorită compoziţiei sale şi a valorii pH-ului, asemănătoare pielii umane, este preţios atât pentru frumuseţe, cât şi pentru sănătate. Cu o mare biodisponibilitate, conţine un complex de hormoni specifici perioadei de gestaţie, dintre care estrogen, progesteron, prolactină, ce contribuie la regenerarea şi întinerirea pielii prin stimularea metabolismului celular. Comparativ cu laptele altor mamifere, laptele de iapă este mai bogat în compuşi nutritivi, cum ar fi proteine, aminoacizi esenţiali, acizi graşi nesaturaţi, carnitină, vitamine (B1, B6, B12, B13) şi minerale (Ca, K), într-o paletă largă, completă şi echilibrată. Aceştia ajută la refacerea rapidă a epidermei şi prin creşterea rezistenţei la acţiunea nocivă a factorilor de mediu (radiaţii UV, agenţi poluanţi), prevenind astfel îmbătrânirea prematură. Gama de produse vindecătoare a bolilor de piele la geţi, combină laptele de iapă cu un complex de plante alpine, atent selecţionte. Aceste plante din complexul alpin se combină într-un mod armonios şi acţionează sinergic. Astfel, genţiana are rol anti-inflamator şi astringent, micşorând porii. Florile de fân, prin ingredientul lor principal, cumarina, stimulează circulaţia sângelui la nivelul epidermei, favorizând pătrunderea substanţelor nutritive. Sulfina întăreşte pereţii vaselor de sânge, iar coada şoricelului este revitalizant general şi anti-inflamator, calmează pielea iritată şi înlătură roşeaţa specifică tenului cuperozic.

1.3 Medicina la geti Daco-geţii au fost menţionaţi de autorii antici în 63 de lucrări memorialistice. în care era subliniată importanţa lor istorică. Valoarea acestora, luaţi în ansamblul lor, reiese în mod special din aprecierea obiectivă a lui Iordanes, romanizat ulterior, care scria că: \”Deceneu (mare preot şi corege al dacilor în secolul I î.e.n., deci pe timpul lui Burebista), i-a instruit pe daci, făcându-i mult superiori celorlalte popoare\”. Platon. la rândul lui, menţiona: \”se spune că doctorii regelui Zamolxis (care ulterior a fost sanctificat) stăpânesc meşteşuguri de a te face nemuritor\”. E necesar să susţinem că în lumea antică numele lui Zmolxis nu era unul oarecare, el reprezentând o etichetă de referinţă atât pentru Herodot, cât şi pentru Diodor din Sicilia , care îl situează, pentru meritele sale deosebite, alături de cei doi celebrii întemeietori ai marilor religii Zaratustra (Zoroastru) şi Moise. La ospeţele-cursuri iniţiatice pe care le ţinea Zamolxis (\”fiind un om ca toţi oamenii\”, după cum zicea Herodot), acest personaj istoric real aborda nu numai misterele vieţii de apoi, ci şi practicile cultelor geto-dacice cu rol tămăduitor.

Dar medicina daco-getică nu se exercita numai la acest nivel superior. O seama întreagă de sacerdoţi şi anahoreţi (călugări-pustnici), numiţi în antichitate kistai sau polistai , îşi ofereau ajutorul lor în tratarea diferitelor boli prin metode specifice: vegetariene, contemplative, de abstinenţă, şi aceasta pe tot teritoriul Daciei. Invocarea diferitelor zeităţi cu rol vindecator facea parte din practica sacerdoţilor-medici, ca de exemplu: era invocată zeiţa Bendis a farmecelor şi a vrăjilor, considerată \”Mama zeilor\” zeiţa a fertilităţii. Ghebeleizis, zeul furtunii, apoi zeiţa focului sacru (zeiţa inimii), zeul razboiului şi zeiţa izvorului vieţii (a tămăduirilor). O practică curentă era depunerea de către şacerdoţii-medici şi pustnici-medici de ofrande la \”altarul\” zeului Soare.

Evident, din fondul de cuvinte dacice care ne-au parvenit, reiese că un număr impresionant de mare (câteva sute) se refereau la plante medicinale. De aceea, nu ne surprinde faptul ca in secolul I e.n. medicul grec Dioscoride atribuie FARMACOTECII DACICE un numar de 42 de plante medicinale. Faptul că la Sarmisegetuza (capitala Daciei) s-a găsit un important inventar de instrumente medicinale ce confirmă realitatea că medicina daco-getica era la un înalt nivel în antichitate. Astfel, au fost depistate: o pensă de bronz de tipul pensetelor anatomice, un bisturiu de fier, cuţitaşe, o casetă de lemn pentru inventarul medical, 5 ulcele pentru balsamuri şi alifii, o placă mare din cenuşa vulcanică solidificată care, prin răzuire dă o pudră pe baza de carbonaţi şi silicaţi, ce aveau un efect cicatrizat, absorbant şi stimulent în refacerea ţesuturilor lezate.

Din aceeasi perioadă, la Cristeşti-Mureş au fost descoperite forfecuţe chirurgicale, în timp ce în Banat s-au găsit bisturie şi briciuri pentru operaţie, iar la Galaţii Bistriţei un mic fierastrău monomanual pentru trepanaţii.

Un merit deosebit în studiul istoriei medicinei daco-geţilor 1-a adus paleontologia prin analiza oaselor umane din neolitic, epoca bronzului şi epoca La Tene. Astfel a fost depistată la Ghimbeş, judetul Mureş, urma unei fracturi de cubitus care, prin aplicarea de atele, s-a consolidat perfect. Tot din acea perioadă s-au găsit mai multe cranii care au fost deosebit de bine trepanate şi care s-au cicatrizat, lăsându-ne posibilitatea de a aprecia prin suprapunerea de niveluri de osteosinteză vârsta la care bolnavii au fost operaţi (30 - 40 - 50 şi 60 de ani). De asemenea, prin aprecierea straturilor celulare s-a putut stabili că unii dintre bolnavi au trăit mai mult de 30 de ani din momentul intervenţiei chirurgicale. In afara trepanaţiei de la Ghimbeş, pe teritoriul României au mai fost depistate 14 atare operaţii, localizate la Sărata-Monteoru, Recea de Mureş, Hodoca - judeţul Iaşi şi la Poiana - Bârlad. Încă din epoca preromană, tratamentul balnear şi cu ape minerale a fost larg răspândit pe teritoriul Daciei. Astfel, a fost apreciată apa termală de la Geoagiu (Germisara sau Termele Dodonei), Herculane, Băile Felix, Sărata-Monteoru, Călan-Hunedoara, etc.

Pe teritoriul Daciei s-a impus şi cultul zeului tămăduitor Asclepios, în special în Dobrogea de azi sau . Acestuia i s-au construit lăcaşuri de vindecare şi sanctuare care au ramas până la sfârşitul antichităţii. Aceste lăcaşuri au supraveţuit multumită unor sacerdoţi a căror preocupare era aprofundarea cunoştinţelor de medicină teoretică şi empirică. Asemenea sanctuare s-au cladit şi în cetatea Histria încă din perioada elenistică. În Dacia numărul credincioşilor care-l omagiau pe Asclepios era destul de mare, în special în centrele mai elevate. O importanţă asemanatoare i se mai acorda şi zeiţei tămăduitoare Hygeia, care adeseori era asociată cu Asclepios. Şi în acele timpuri, ca de altfel întotdeauna, au existat \”BOLNAVI LIMITA\”, muribunzi cărora medicina sacerdotală trebuia sa le vină în ajutor prin oficierea unor ritualuri cu rol psihoterapeutic, invocând credinţa într-o \”lume de apoi\”, mai fericită, sau cel puţin atât de fericită ca în timpul vieţii. Credinţa într-o lume post-existenţială dădea mai multă încredere bolnavului în şansele sale. Această credinţă tămăduitoare, în special a sufletului (o puternică psihoterapie), nu era o excepţie la daco-geţi, ea fiind \”iile tempoare\” recunoscută în mod unanim de catre egipteni, evrei, perşi, celţi şi germani.

După venirea romanilor, în mod normal nu s-a renunţat la străvechea medicină populară primitivă, la elementele ei empirice şi magice; în etnogeneza poporului român s-a păstrat şi credinţa în zeul izbăvitor de boli Zamolxis, cât şi credinţa în zeiil vindecători ESCULAP, HYGEIA şi HERCULE, cărora bolnavi însănătoşiţi, în special prin tratamentele balneare, de la AQUAE, HERCULANUM, GEOAGIU, FELIX, etc le închinau altare de recunoştinţă şi amulete votive (spre a le îndeplini o mare dorinţă), monumente aflate frecvent pe valea

-35-

Sfera Eonică Mureşului. Medicii aduşi de legiunile romane, pregătiţi în \”oraşul etern\” cu cele mai noi principii hipocratice, se ocupau nu numai de militari şi învăţau de la geţi diferite leacuri pentru tratarea bolilor. În inventarele medicale daco-romane găsite la Apulum (Alba) şi Garbău (Cluj) s-au găsit recipiente pentru paste vindecatoare, chiurete, stilete, baghete, pense, unele tipuri de eprubete, baloane de sticlă şi chiar o parafă medicală, etc. Prezenţa atâtor oftalmologi, cât şi a unor instrucţiuni privind îintrebuinţarea colirurilor şi a pastelor, cuprinse în două exemplare de manuscrise antice sub numele de SIGNACULA OCULARIORUM, denotă interesul acordat acestor boli, cât şi faptul că în acea perioadă afecţiunile oftalmologice: conjunctivite, blefarite, trahoma nu erau o raritate, lucru constatat şi în istoria medicală romană, greacă, cretană, sumeriană, babiloniană, asiriană, cât şi în cea egipteană. De altfel şi Ovidius a scris De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feţei feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.

Despre bolile incurabile, Biblia este dovada cea mai elocventă că boala incurabilă, lepra a existat dintotdeauna. Iov este unul dintre leproşii căruia, conform Bibliei, Dumnezeu i-ar fi trimis boala. Tratatele medicale din India antica mentionează lepra, la fel şi documentele istorice păstrate din Egiptul antic şi China antică. Există dovezi cum că boala ar fi ajuns de timpuriu şi în Europa, prin armatele lui Alexandru Macedon, care au răspândit lepra în Grecia. Roma antică a avut şi ea bolnavi de lepră. Boala avea un alt nume în medicina greco-romană: elephantiasis. . În ţară cel mai cunoscut loc unde se tratau cei ce aveau boala Hansen este la Tichileşti, judetul Tulcea lângă oraşul Isaccea.

Având în vedere scrierile lui Ovidius , comentate mai sus, felul cum a fost relegat la geţii care aveau cunoştinţe solide de medicină şi recunoscuţi în întreaga lume, descrierile unor texte antice şi mai recente, analiza tabloului pictat de Eugene Delacroix care sigur cunoştea bine viaţa lui Ovidius se poate afirma că relegarea acestuia la geţi s-a datorat faptului că poetul în pereglinările lui prin lumea antică, a contactat o boală grea, poate transmisibilă, care începuse să se acutizeze la Roma, fapt pentru care poetul s-a şi refugiat la început în insula Elba (Ilva) de unde a fost trimis la geţii de la gurile Istrului de către Împăratul Augustus în anul 8 e.n. la varsta de 51 ani iar moartea i-a venit peste 10 ani mai tarziu.

Repetăm strofele în care poetul îşi descrie starea sa fizică: Eu sunt cu soarta-mi crudă deprins de multă vreme/ De nici o suferinţă azi nu mai sunt străin / sau De când venii aice, mă chinuie nesomnul,/ Sunt piele doar şi oase, mâncarea n-are gust./ Ca frunzele pădurii, când vine toamna rece/ Şi dă deodată frigul şi ele-ngălbenesc,/ Aşa sunt eu de galben! vai! nu mai am putere,/ Durerea nu mă lasă şi pururea jelesc./ La suflet nu-s mai teafăr decât la trup; şi unul/ şi celălalt mi-i bolnav şi sufăr îndoit (T III, 8, 23-34 – trad. de T. Naum).

1.4. Cetăţi antice de la gurile Istrului unde a putut poposi Ovidius.

Dintre toate cetăţile aflate pe cursul inferior al Istrului, cu probabilitatea cea mai mare ca Ovidius sa le fi vizitat in timpul „exilului” ar fi urmatoarele : a) Ovidius, în poeziile trimise din Pont afirmă că se află în ţara unde s-a întors Oreste, unde a fost cândva Iason, Egysos (Aegyssos) ce a construit o cetate. Cetatea Aegyssus este situata pe dealul Monumentului, în partea estică a oraşului Tulcea. Materialele ceramice de origine getică şi grecească (depozit de amfore) descoperite în situl arheologic, datează construirea cetăţii pe la sfârşitul sec. IV î.e.n - începutul sec. III î.e.n. Din perioada sec. II - I e.n., datează o necropolă birituală situată la 1,5 km sud-est de perimetrul fortificat, în prezent pe strada Nalbelor.

După luptele din anii 12-13 e.n (pe timpul lui Ovidius) cetatea Aegyssus a fost cucerită de romani. Acestia au reconstruit-o după tehnica şi arhitectura lor, au reorganizat-o din punct de vedere urban, păstrand statutul de fortareaţă militară, ca dovadă fiind zidurile de incintă şi turnurile de apărare ale acropolei oraşului. b) Cetatea Argamum este localizată pe malul complexului Razelm - Sinoe, la 20 de kilometri de braţul Sfântul Gheorghe, la 40 de kilometri la nord de Cetatea Histria şi la 7 kilometri de comuna Jurilovca, Jud. Tulcea. Legenda spune că este unul dintre locurile unde argonauţii s-au oprit în drumul lor spre găsirea lânii de aur. In fiecare an campaniile arheologice scot la lumină noi elemente. Cercetătorii încearcă să dovedească faptul că Argamum este mai “bătrână” decât cetatea Histria. c)Cetatea Halmyris (Salmorus, Thalamonium).Cetatea romană şi romano-bizantină Halmyris din judeţul Tulcea a fost întemeiată într-o zonă cu urme de locuire din secolele VI-I î.e.n, pe malul sudic al golfului antic Halmyris al Mării Negre (în antichitate se numea Halmyris , în evul mediu Iancina, în prezent Razem sau Razelm având o insulă denumită Popina. Cetatea de la Halmyris se găseşte la 2 km SE de satul Murighiol şi 200 m N de şoseaua Murighiol–Dunavăţul de Sus; 1,5km S de braţul Sf. Gheorghe. În secolul al IV-lea, cetatea a cunoscut o deosebită înflorire, devenind unul din cele 15 oraşe importante ale provinciei Scythia Minor, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, aici ridicându-se o basilică episcopală. Cetatea romano-bizantină are o formă trapezoidală, cu o suprafaţă de cca 2 ha, cu 15 turnuri, trei porţi şi trei valuri de apărare. Principalele monumente dezvelite şi, în parte, “restaurate” sunt: Poarta de Nord, Thermae, Edificiul nr. 1, Poarta de Vest; Basilica paleocreştină – în anul 2001 a fost descoperită, sub altarul acesteia, o criptă care adăpostea rămăşitele unor oameni pe care Biserica Ortodoxă Română au declarat că sunt ale sfinţilor Epictet şi Astion, martirizaţi în anul 290 e.n., în timpul domniei împăratului Diocleţian..

Denumirea cetăii de-a lungul veacurilor simbolizează curcubeul, care face legătura între cer şi pământ iar Iris care e fica lui Thaumas, fratele lui Nereu este un simbol al curcubeului şi este mesagera zeilor, în special în serviciul Iunonei, patroana femeilor căsătorite. Iuno (sau Iunona) este echivalentul roman al zeiţei greceşti Hera.. Este numită „Lucina”, datorită faptului că ajuta femeile la naşteri, fie „Juga”, pentru că este patrona căsătoriilor. d)Cetatea Noviodunum. Cunoscută din antichitate (sec. X î.e.n) sub denumirea de Saccea adică vad de trecere iar apoi Noviodunum, nume de provenienţă celtică (“dunum” înseamnă în limba celtă “aşezare fortificată”), amplasată lângă o aşezare dacică numită Genucla.

Oraşul se afla în calea drumurilor comerciale greceşti. Mai târziu, oraşul a fost baza flotei romane a Dunării de Jos numită “Clasis Flavia

-36-

Sfera Eonică Moesica”. În 369 e.n, a fost încheiat, în dreptul acestei cetăţi, pe un vas aflat pe Dunăre, un tratat de pace între Imperiul Roman şi vizigoţii conduşi de Athanaric, în prezenţa a însuşi împăratului Flavius Valens. În secolele următoare, Noviodunum a rămas o importantă bază navală bizantină pe Dunăre, până în 602 e.n, când a fost pierdută în faţa avarilor.

La Nicoliţel, nu departe de această cetate a fost descoperită o criptă unde ar fi fost înhumaţi 6 mucenici din care 4 au fost identificaţi datorită înscrisurilor iar 2 neidentificaţi sunt mult mai vechi decât cei 4 identificaţi şi aşezaţi sub cripta celor 4.

Aceasta cetate ar fi una din cetăţile unde au poposit francii lui Eudor. e)Cetatea Histria se află “la o departare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului” (după Strabon) şi a fost întemeiată de către coloniştii veniţi din Milet. Referitor la data de fondare a acesteia, avem două informaţii, conform literaturii antice, prima aparţine unui autor necunoscut, scrisă la sfarşitul secolului al II-lea î.Hr., pe baza unei opere care aparţine geografului Skymnos din Chios (cca.250-180), motiv pentu care este denumint în mod convenţional Pseudo-Skymnos. f)Cetatea Troesmis a fost o cetate getică aflată în nord-vestul Dobrogei de astăzi, pe malul Dunării, lângă Balta şi fostul cătun Igliţa.

Oraşul antic ocupa o suprafaţă întinsă, între Balta Igliţa, dealul Piatra Râioasă şi comuna Turcoaia, acoperită azi de ruine. Troesmis a fost de-a lungul întregii perioade antice un important punct strategic şi de aceea el este menţionat în principalele izvoare geografice, uneori ca sediu al unor legiuni romane. Cea mai veche menţiune a sa este în Ponticele lui Ovidius, în forma Troesmen (acuzativul lui Troesmes), în 4.9.79 şi 4.16.15. El apare apoi la Ptolemeu, ca lagăr al legiunii a V-a Macedonica. Itinerarium Antonini, două secole mai târziu, îl numeşte Trosmis, îl aşeaza între Beroe Piatra Frecăţei şi Arrubium (Măcin) şi plasează aici garnizoana legiunii I Iovia g)Cetatea Tomis (amplasată la cca. 140 km de Istru). Cele mai vechi dovezi ale existenţei umane în vatra Tomisului (actualul oraş Constanţa) au fost găsite pe malul lacului Tăbăcarie, în perimetrul actualului cartier Tomis Nord şi constau în materiale arheologice atribuite culturii eneolitice Gumelniţa (mileniul V î.e.n.).

Dacă ne ghidăm după descriere lui Chateaubriand din Martirii , cetăţile cele mai apropiate de locul unde Eudor a găsit mormântul lui Ovidius ar fi Noviodunum şi Troesmis urmând şi celelalte cetati precum Halmyris, Aegyssus, etc.

2. Unde trebuiesc căutate rămăşiţele pământeşti ale lui Ovidius. a) Din descrierile dezvoltate în cele 4 părti a serialuluii cu titlul sus-amintit , cu o probabilitate destul de mare putem sa dăm de urmele pământeşti a lui Ovidius dacă studiem mai mult descoperirile facute la Niculiţel (lângă Iscacea) sau Halmyris, folsindu-ne de cuceririle paleontologiei.

Patru martiri şi anume Zotic, Atal, Camasie şi Filip, au fost înmormântaţi într-o cripta a unei basilici descoperite pe teritoriul comunei Niculiţel din judeţul Tulcea, în toamna anului 1971, cu ocazia unor surpări de teren datorate unor ploi abundente. Localitatea aceasta era în antichitate o aşezare romană rurală pe teritoriul oraşului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Moaştele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn şi depuse în criptă, iar în interior, pe peretele de lângă intrare, a fost inscripţionat textul Martirii lui Hristos, apoi înscrierea numelor lor în ordinea în care sunt astazi cinstiţi. După ce au suferit pedeapsa capitală, este posibil ca ei să fi fost luaţi de către creştini şi duşi spre îngropare într-un loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculiţel, dar au fost puşi iniţial într-o criptă modestă, după care au fost mutate în cripta în care s-au descoperit, probabil atunci când s-a putut ridica şi basilica respectivă. Cert este însă faptul ca cei 4 mucenici au pătimit împreună. Cercetările arheologice au dus îinsă la descoperirea unei alte îincăperi, situată sub cripta celor 4 mucenici, încăpere în care s-au descoperit numeroase fragmente de oase umane, provenind de la 2 bărbaţi, care trebuiesc luate in considerare in eventualele demersuri ale noastre. Felul în care au fost găsite oasele cercetătorii au fost îndreptăţiţi să afirme că cei 2 au fost şi ei oameni de vază, morţi mult mai devreme, si reînhumaţi în cripta respectivă. b) Despre Halmyris, Mihail Zahariade, conducătorul echipei de arheologi şi cercetător ştiinţific principal la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti a mărturisit: “Şantierul arheologic de la Halmyris a fost deschis în 1981, dar primele elemente ale bazilicii le-am descoperit în anul 2000. Atunci ne aflam spre sfârşitul campaniei, când nu mai aveam timp şi bani, astfel că săpăturile au fost continuate anul viitor, la sfarşitul lunii iulie. Am decis împreună cu soţia mea, Ileana-Ildiko, restauratoare la Muzeul Naţional de Istorie a României, să fac săpături nu la suprafaţă, ci să fac o secţiune, căci bănuiam că vor fi acolo sfinte moaşte, că ruinele cetăţii sunt cele ale vechiului Halmyris şi că aici sunt Epictet şi Astion. In ziua de 15 august au apărut primele elemente ale criptei martirice. Nu mi-a venit sa cred! Am văzut cripta, care trebuiă sa fie una boltită, dar totul era prăbusit din cauza invaziilor barbare care au jefuit şi distrus bazilici si numeroase oraşe din Dobrogea şi din sudul Dunării. După ce am curătat, am văzut paturile şi inscripţia pictată de pe peretele estic al criptei, pe care se puteau descifra cateva cuvinte în limba greacă, precum «martirii lui Hr» de două ori, «Asto», iar puţin mai departe litera «n» şi primele litere ale verbului «ibrio», care înseamna «a lovi», ceea ce dovedeşte că aici a avut loc un act martiric. In prezent, moastele Sfintilor Epictet si Astion sunt prezente în Manastirea Halmyris, iar la Constanţa au rămas doar câteva părticele din sfintele lor moaşte. c) De obicei, cand se vorbeste despre “Călugarii sciti”, se face referinţă expresă doar la vestiţii teologi şi filosofi din timpul lui Dionisie Exiguul (aprox. 460-545), adică, la Ioan Maxenţiu, Leontiu, zis de Bizant, Petre Diaconul, etc. Or, în aceasta sintagmă de “Călugari sciţi”, trebuie să încor¬porăm nu numai pe cei menţionaţi sub acest apelativ de izvoarele Cancela¬riilor, papală şi bizantină, din vremea respectivă, ci pe toţi nevoitorii vieţii monahale din Scythia Minor, din secolele III-VI, care au excelat atât prin viaţa lor ascetico-monahală, “de rodire duhovnicească”, cât şi prin imensa lor con¬tribuţie, teologică şi culturală, la afirmarea unităţii ecumenice şi la dezvoltarea culturii umanist creştine, europene, de care beneficiază până astăzi întreaga omenire.

Filele de Pateric românesc, presărate şi de nume de isihaşti, încep de-abia cu secolele XIV-XV. Or, istoria isihasmului românesc urcă până în secolele II-IV, fiindcă, în Dacia pontică, prezenţa eremiţilor (isihaştilor) a fost o reali¬tate dincolo de secolele II-IV. Intr-adevăr, pe vremea Sf. Antonie (251-356) şi a Sf. Pahomie (256-349), păinţii monahismului, în Scythia Minor există deja o viaţă monastică de

-37-

Sfera Eonică

sorginte orientală (Palestina, Syria, Egypt, Asia Mica).

Arheologii ne asigură că “monahismul scythic pomenit în izvoarele literare poate fi probat acum şi pe plan arheologic prin descoperirea complexului mo¬nahal de la Slava Rusa (Ibida), jud. Tulcea...”, care a fost “construit în mai multe faze”. Bazilica acestui complex monastic paleocrestin dateaza din secolul al IV-lea.

Aceiaşi arheologi afirmă că la “Slava-Rusa” (a II-a jumatate a sec. IV) avem de-a face cu “primul complex monahal din Scythia Minor”. De altfel, acest complex fusese deja identificat de istoricii Bisericii Române cu una din cunoscutele mânăstiri scitice aflate “...sub dependenţa canonica a provinciei ecleziastice Scythia Minor şi a lui Paternus, episcop de Tomis”. d) Dupa cum spune Prof. Univ. Dr. Alexander Rodewald , paleogenetica moleculară umană este o ştiinţă nouă, rezultată dintr-un proces de “hibridizare” a două ştiinţe: Paleoantropologia şi Genetica moleculară. Succesele acesteia se datorează în special progreselor tehnice excepţionale de laborator realizate în ultimii 25 de ani în domeniul analizelor de ADN în general şi în special a descoperirii şi realizării unor metode tehnice extrem de rafinate şi revoluţionare ca de ex. metoda PCR (“Polymerase Chain Reaction”). În 1985 a fost extras şi clonat ADN fosil din mumii egiptene de către profesorul Svante Pääbo, “părintele fondator” al paleogeneticii moleculare, directorul Institutului de Antropologie Evoluţionistă Max-Planck din Leipzig, Germania. Recent, echipa de cercetători condusă de prof. Pääbo a reuşit să extragă ADN din oase fosile de Neandertal, vechi de peste 35.000 de ani şi să-l secventieze, iar in martie 2013 a anunţat finalizarea descifrării genomului de Neandertal, dovedind asemănarea genetică dintre omul de Neandertal şi omul modern.

Paleogenetica moleculară a devenit în ultimul deceniu un domeniu de cercetare ştiinţifică de mare actualitate, ce permite studierea unor aspecte ştiinţifice foarte complexe şi sofisticate cum ar fi: structura genetică şi socio-familială a populaţiilor umane vechi şi actuale, relaţiile lor de înrudire genetică, originea, evoluţia şi răspândirea omului modern, evoluţia genelor şi a genomului uman, fără să mai vorbim de aplicaţiile fenomenal de importante în medicină legală, în genetică clinică medicală (analiză şi diagnoză în bolile genetice, terapia lor), în genetică forensică şi în paternitate.

Paleogenetica moleculară poate fi considerată o „fereastră” către trecutul omenirii în elucidarea unor enigme istorice care au preocupat şi preocupă lumea ştiinţifică la nivel internaţional, cum ar fi: elucidarea identităţii familiei ţarului Nicolae al Rusiei (ucisă de comunişti), elucidarea identităţii şi a apartenenţei etnice a lui Ötzi şi a lui Cristofor Columb.

Prof. univ. Alexander Rodewald şi cercetatoarea dr. Cardoş Georgeta au lucrat la un studiu paleogenetic comun germano-român pe populaţii umane vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul Românieiş studiul a fost realizat in cadrul Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii Hamburg, Germania (Director Prof. Univ. Dr. Dr. Alexander Rodewald). Probele biologice au fost reprezentate de oase şi dinţi umani fosili de la 50 de indivizi din populaţii umane vechi ce au trăit pe teritoriul României în Epoca Bronzului (22) şi în Epoca Fierului (28), prelevate din 17 situri arheologice din sudul, sud-estul şi estul României, predominant de pe valea Dunării şi de pe ţărmul Marii Negre (bazinul carpato-danubiano-pontic).

Scopul principal al studiului de paleogenetică moleculară a fost de a aduce informaţii despre:

a) structura genetică a populaţiilor umane vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României

b) relaţiile lor genetice cu populaţii europene actuale, în special cu românii actuali, dar şi cu alte populaţii moderne din Europa de Sud-Est.

Analiza structurii genetice a populaţiilor din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României a relevat o variabilitate genetică redusă a acestor populaţii vechi la nivel de ADN mitocondrial şi nuclear, în comparaţie cu populaţiile moderne europene, inclusiv populaţia românească actuală. Această variabilitate genetică redusă ar fi putut fi rezultatul unei parţiale izolări reproductive, ca urmare a organizării sociale şi culturale locale în grupuri mici.

Rezultatele studiului sugerează păstrarea unui nucleu genetic al acestor populaţii umane vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului din România, care s-a transmis la populaţia actuală românească, probabil prin intermediul populaţiilor geto-dacice, în ciuda parţialei ocupaţii romane şi a tuturor influenţelor genetice din partea populaţiilor migratoare trecute peste teritoriul carpato-danubian-pontic. Aceste rezultate sugerează implicit posibilitatea existenţei unei continuităţi genetice care, pe o perioada de aproape 5.000-6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi până în zilele noastre, s-a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României Pentru găsirea unor urme privind rămăşiţele pământeşti ale lui Ovidius se propune a se folosi metoda celor doi cunoscuţi cercetători prin prelevarea unor probe din mai multe morminte funerare antice din zona Dobrogei pe unde se presupune ca ar fi locuit/ muncit/tratat şi murit Ovidius (Niculitel, Noviodunum, Halmyris, Troesmis, Histria, etc) cât şi din cavourile familiei Nassonienilor din Italia ( ex: Roma - Calea Flaminia, Sulmona, etc) probe care după ce sunt supuse analizelor, prin comparaţie dau într-un scurt timp verdicte neaşteptate şi sigure.

-38-

Sfera EonicÄ&#x192;

Harta provinciei romane Dacia

Ovidius printre geĹŁi (Eugene Delacroix 1862)

-39-

Sfera Eonică

Trecerea peste lac la Dunarea inghetata (Revarsarea).

Necropola de la Revărsarea - Cotul Tichileşti (jud. Tulcea)

-40-

Sfera Eonică

Basilica paleocreştină Niculiţel (Tulcea)

Basilica paleocreştină Niculiţel – cripta (Tulcea)

-41-

Sfera Eonică

Cripta Basilicii din Halmyris

Bibliografie selectivă Biblia sau Sfânta Scriptură.

Iliada, Editura Tineretului.

Odiseea, Editura Tineretului.

Enneade, Editura IRI. Eneida, Editura Tineretului.

Opere Editura Gunivas.

Martirii Tipografia Fraţii Dumitrescu – 1944.

Poezii Editura Minerva.

Rădăcini istorice , Editura Cetate Deva.

Moise şi Jules Verne sau more maiorum, Editura Cetate Deva.

Carpaţii de curbură – rădăcini istorice, Revista:Dacia magazin, 91-92/2013.

“Mana” descrisă de Moise şi D. Cantemir,Regatul Cuvântului – sept.2014.

Moise şi Jules Verne sau more maiorum, Sfera Eonică, iunie 2013.

Moise, Chateaubriant, Eminescu şi geto-dacii, partea a I-a, Regatul Cuvântuluiianuarie, 2015, Sfera Eonică - februarie 2015 (în engleză).

15. Mateescu, I Moise, Chateaubriant, Eminescu şi geto-dacii, partea a-II-a, Regatul Cuvântului, martie, 2015, Sfera Eonică, aprilie, 2015 (în engleză).

16. Mateescu, I Moise, Chateaubriant, Eminescu şi geto-dacii, partea a-III-a, Regatul Cuvântului, mai, 2015, Sfera Eonică, iunie, 2015 (în engleză).

17. Rachita, C Ovidius si Seneca – perspective asupra exilului în antichitate Philologica Jssyensia” an.X, nr.1, 2014 , Supliment , pag.457-469 18. Ailincăi, S New observation on the Early Iron Age Discoveries at Revarsarea – Cotul Tichileşti, Isaccea, Tulcea County.

19. Mateescu, I Originea genetică a poporului român, între mit şi realitate.

Conferinţa TNB – prof. dr. Alexander Rodewald.

Revista Sfera Eonică - aprilie 2015 20. Odobescu, Al Mincinoasa carte de vânătorie (PSEUDO-KYNEGETICOS), cap.VII Ed. Librăriei SOCEC & CO, Bucureşti, 1908

-421.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

Homer Homer Plotin Vergiliu Ovidiu Chateaubriand Eminescu, M. Mateescu, I Mateescu, I Mateescu, I Mateescu, I Mateescu, I Mateescu, I

Sfera Eonică

Lilioara Macovei

Proză scurtă Să ştii că...

Până şi ceru-l credeam nestatornic, dimineţile deja erau neînviorate iar soarele de peste zi stătea sprijinit pe raze într-un fel de zeflemea absolută.

Nu ştiam a-mi măsura bătăile inimii şi-mi risipeam urmele de zâmbet când şi când peste întinderi fără limită. Ultima dată trecusem prin doi ochi fără culoare şi-am crezut multă vreme că voi rămâne oarbă, dar nu, am rămas doar ciuntită. Inima mea de treflă se transformase în una de romb şi la fiecare lacrimă căzută, se desprindea câte-o mică părticică din carou. În cădere, nimic nu se întindea să prindă nimic şi zgomotul miilor de fărâme aducea ploi mărunte şi reci. Se apucase sufletul de putrezit. Întâi cu maro de supărare, apoi cu albastru de neputinţă, cu verde de singurătate şi când să fie sfârşitul, cineva s-a ridicat în vârful picioarelor şi a strigat cu duioşie: - Îngăduie-mi, să te adun! Te-am căutat de-atâta timp răvăşind pădurile, albind şi mai tare mestecenii cu îmbrăţişările mele, cântând macilor roşii din lan, adunând la piept mugurii de toate felurile, şi-acum tu vrei să... să ce?

- O, tu erai? Ai miros de bucurie şi ochii plini de drag. Ai vreun nume?

- Nu numele te va face să uiţi de îndoieli, neîncredere şi suferinţă. Şi-am găsit o cărare. În dreapta erau copaci vechi, în stânga era un râu nervos şi plin de ură pe pietre, în faţă se vedea un munte, în spate parcă uitasem. În mine ceva luase foc. Nu ştiu ce ardea plăcut, nu ştiu ce cârd de fluturi făceau hore în mine, nu ştiu de ce simţeam scânteieri care mă duceau cu gândul la lanul cu grâu şi maci roşii. Imediat cum treceam puntea peste râu, alt râu nu acesta din stânga, în vârful arbustului de măceş vedeam cuiburi de mierle pline cu puiuţi mici care, ştiind de venirea mea se foiau în cel mai frumos fel posibil.

Am mers prin câmpuri cu ciulini şi-am râs de insistenţa cu care se aplecau spre noi. Nu-i ruşina nimic şi-n dorinţa lor de înţepare aproape îşi frângeau tulpină. I-am liniştit, îndepărtându-ne.

- De unde v-aţi luat albastru acesta catifelat, doamnelor cicori?

- Noi suntem surorile lor, ne numim ,,flori de nu mă uita”.

- Şi voi, clopoţeii? Stânjeneii? Genţianile? De unde aţi luat albastru?

- L-am primit în dar de sus. Şi ne-am luat în buzunare albastru lor. La ceas de odihnă vom desena inimi pe cer. Ne vor ciuguli păsări din palme şi le vom cânta ca pentru preafrumoasa Annabel Lee. Ocrotirea mi se părea firească. Mă obişnuiam uşor cu binele şi frumosul. Nu întinsesem mâna degeaba. În fereastra sprijinitoare de gânduri şi nefericiri apăru o lumină necunoscută mie. Nu mă ştiam urmărită, aş fi vrut poate să fiu... aşa-mi clădeam speranţe mai clare dar chiar eram examinată. Nu mai voiam să mi se intersecteze umbra cu figura şi să cred că erau mai mult de două persoane în clădire.

Făcusem cărări sigure gândurilor şi-adormirea în noapte era ca o nouă degustare a amarului. Frânturile de somn oboseau şi mintea şi trupul. Inventam universuri şi toate până în zori erau ciuntite, ba de păsări, ba de oameni, chiar de nori şi furtuni. Nu ştiam unde eşti, cine eşti şi de ce mă cauţi pe mine.

- Chiar, de ce? Nici nu m-ai întrebat cum mă cheamă.

- Te-am văzut cum te chinuiai să-ţi ştergi lacrimile, muşcându-ţi buzele de suferinţă. De ce să faci astea singură? Dar mai ales de ce?

Voiam să ştiu. Mi-erau dragi neîndemânările tale când te căutam în gând şi mi-era frică să nu risipeşti cerul cu tot cu stele. Te zăream fermecătoare şi nu-mi puteam struni dorinţa de a te atinge.

- Mă cucereşti?

- Să spun, nu? Nu este adevărat. Să spun, da? Multe nu sunt de partea mea dar tu ştii să citeşti tăcerea. Şi-o poezie discretă ne stăpânea încet încet. Ne-am adunat cuvinte apoi culori şi ne-am clădit o casă. Realitatea noastră s-a căsătorit cu perfecţiunea şi-am luat drumul căutărilor fără a vedea nici un risc.

Ne-am împletit privirile şi-am devenit puţin nebuni. Nu cunoşteam drumul paşilor printre frunzele verzi, arămii sau uscate până atunci şi orbecăirea mea devenise dăunătoare.

Te-am auzit strigând după fluturi şi mi-am spus că trebuie să te văd. Aveam vise prinse în mănunchiuri şi flori din acelea de primăvară cu care voiam să fac arcade. Cu cele dintâi voiam să te ating, cu cele din urmă să-ţi fac tablouri. M-a ţintuit în loc misterul ochilor tăi şi-am sprijinit cerul într-o floare de măr. Nu m-am speriat doar m-ai uimit cum m-ai amestecat cu privirea într-un adânc al tău, tulburător şi ascuns. M-am risipit prin toate punctele cardinale păşind pe jăratecul încins fără să-mi pierd minţile.

Cum aş fi putut? Mă ţineai de mână şi-mi simţeai zbaterile inimii. Înnebunise şi ea, săraca! I-aruncam când gheaţă când foc şi nu avea răgaz să-mi spună că o pot înfuria.

- Tu o linişteai! Cine te-a rugat?

- Inima mea. Cunoştea semnele cioburilor şi se hotărâse să ajute o surată.

Se pare că ne-am găsit. Se pare că ne-am regăsit. Chiar ne-am regăsit. Priveam amândoi cum nisipul bătrânei clepsidre nu se sfia să ne surâdă. Nu ne găseam scuze să nu o privim cum îşi depăna timpul. Eram amândoi şi doar frica de vreun infarct ne mai dădea câte-un gând. Prea o luaseră la vale inimile...

Din împietriri şi tresăriri fără rost, palmele noastre ţineau flori de inimă roşie.

Cum aş putea să uit? Te-am găsit sau regăsit şi-n tăcere, aş dori ca în ochii mei să citeşti acest poem de dragoste. Este o dorinţă, este o dovadă, este un argument, este pentru tine, atât cât mai este vreme.

- Reciteşte-l, poate completezi ceva!

- Nu am ce completa, este exact cum aş fi scris şi eu.

-43-

Sfera Eonică Tablou cu cimbrişor de câmp Câmpurile păreau un tablou lucrat în culori de sienna. Nu departe de fântâna cu colac de piatră şi cană de lut, o păşune şi-a expus frumuseţea. Covoraşele de un roz-purpuriu par pictate cu migală şi pricepere. Sunt flori cu nume de miros plăcut, cu îndrăzneală de femeie zburdalnică, cu inocenţă de fată mare. Ar vrea să fie alintate, ar dori să fie mirosite dar din teama de a nu li se pierde originalitatea, se retrag din palmă. Apa izvorului de-alături susură ritmat dar molcom. Te prinde amintirea privind la el. După ploile dorite de iarbă şi nu numai, îţi încânţi ochii cu splendori.

- Tu, om al pământului, te-ai fi gândit vreodată printr-o putere supremă, să dai altor oameni atâta frumuseţe?

- Cine ştie?

Mă-ntind pe iarbă căutând cerul. E de-un albastru pur şi luminos şi undeva aproape de orizont câţiva norişori grafici, aprind imaginaţia.

Mătăsuri fine învelesc trupuri de fete tinere lăsând la vedere ochii sfidători. În mişcările lor graţioase ochii se iniţiază.

- Numai poeţii fac aşa ceva?

- Consideră-te, poet!

Pe scările din nori pe care coboară fecioarele, sunt alte mătăsuri sclipitoare. Se calcă pe ele elegant şi cu grijă. Mă ispiteşte o întrebare, mă îndeamnă o rugăminte dar la ce bun? Nu mi-ar fi auzit glasul. Pe poartă acum intră o caleaşcă plină cu flori. Ale cui or fi? Poate ale mele şi mi-aş umple sufletul... este singurul extaz scump pe care mi l-aş permite... ajutată de alte entităţi, poate ale alteia şi-aş fi puţin invidioasă. Râsetele se-aud de departe şi în inimă îţi apasă ceva. Oftezi, întinzi mâinile şi cuprinzi soarele. Au dispărut fecioarele, au apărut albinele. Nu mai văd caleaşca şi extazul demult este agonie. Pe câmpul cu cimbrişor, mai încolo în noapte, se adună ielele, douăsprezece la număr şi uimitor de frumoase. Florile prinse în părul lor lung, le înviorează şi mai mult făpturile. Cu căruţa furată de pe pământ, zboară pe deasupra, cântând şi purtând lumănări în mâini. Cum să nu fie atât de frumoase dacă se hrănesc cu flori şi beau numai apă din izvoare?

Lângă ape curate îşi fac petrecerea şi-apoi se scaldă după miezul nopţii.

Unde joacă ielele/ Nu mai cresc nici ierbile, când aceste frumuseţi petrec pe pământ.

- Ce blestem o mai fi şi ăsta?

- Cine ştie...

- Dar ce, am ajuns la nopţile de Sânziene?

-Încă nu, mai este puţin.

Vântul a împrăştiat mirosul de cimbrişor. Am strâns în palmă ţărna uscată şi în incapacitatea mea de a nu plânge, am strigat aiurea în văzduh: - De ce?

Nici un ecou, nici un răspuns. Mai întâi mă rog, apoi dacă am timp o să meditez.

- La ce?

- La mine.

Mi-am înmuiat condeiul în cerneala purpurie şi-am semnat cu litere caligrafice: Doamne, ajută!

Neputinţa Nu cred că mi-am descoperit neputinţa într-un timp atât de scurt. Poate stătea acolo, undeva ascunsă bine şi i-am deschis porţile fără voia mea căci aşa mi-a dictat viaţa. A năvălit ca un şuvoi şi m-a plesnit în plină inimă, fără avertizare, fără nimic şi o nedumerire m-a făcut să mă întreb dacă sunt eu.

Oare cum în aceste împrejurări îmi pot descoperi forţele mele, capacităţile şi alte ajutoare adiacente, toate întru depăşirea pragului de întrare în netrăire? Pe când credeam că drumul fiind trasat pe acolo pe unde trebuia să-mi duc poverile vieţii, tocmai apăru neputinţa.

Amăgirile erau din ce în ce mai multe din momentul în care privirile mi-au fost aţintite către un abis ştiut până acum din cărţi. Am vrut să plâng în tihnă şi să vorbesc cu mine tot felul de aberaţii, dar am tot amânat. În taină am făcut abstracţie de sufletul meu cu mult timp în urmă. Dăruirea mea nu era sinucidere, nu mă despicam la ceas de noapte, nu mă alipeam în plină zi, mi-era bine aşa şi de aici venea ideea că dacă dai o să tot ai. Consemnat şi verificat, admis şi mulţumirea de sine era totul.

Nu voiam schimb pe schimb altfel cum să fi avut fericirea aceea relativă?

Descoperisem un interior sufletesc special sau poate că îl ştiam din faza embrionară şi care mă surprindea plăcut când mă aşteptam mai puţin. Nu ajungeam niciodată la deznădejde pentru că aveam lângă mine un om deosebit, un prieten special şi mintea noastră, sufletul şi gândurile ne erau limpezi, curate şi bune. Nu aveam ce să tămăduim. Acum este imposibil de crezut. Mi-o spun numai mie amestecând meticulos ori în grabă mii de gânduri. Unele adevăruri le vrei cu orice preţ nespuse, poate aşa te strecori pe lângă ele şi dai de uitare, de o remediere a durerii, reducere, anihilare, dar nu! Pe mine nu mă ocoleşte nimic, mă încearcă neputinţa şi chiar reuşeşte să mă stăpânească.

Mă dirijează durerea şi rămân fără nici un ajutor pentru înfrângerea ei. În rătăcirile cu efect direct încerc să caut ceva şi nu găsesc. Aş dori s-aud un glas de care mi-e tare dor, dar m-au părăsit până şi visele. Şi vreau şi nu se poate. E aşa un pustiu de mare întindere. Vântul este agresiv, copacii plini de spini neputând pipăi vreo frunză, colbul se ridică în perdele grele şi sufocante şi cerul este atât de departe încât nici în gând nu-l pot atinge.

- Este strâmbă lumea?

- Cred!

- De unde mă uit, aşa o văd. Se clatină mereu parcă în joacă, parcă de infirmitate. Se răsuceşte stârnind murmure de uimire, aleargă ca într-un concurs cu mare miză şi toate se întâmplă pe un plan înclinat.

Eu nu stau pe ceva strâmb, dar nu ştiu de ce am ajuns aici. Nu sunt plămădită din curaj, dar nici din mândrie. Nu am îndeletniciri de eroi ,dar nici de adormiţi pe drum. Nu sunt dominată de frică deşi uneori aproape sunt moartă din cauza asta, dar nu mi-am făcut obiceiul de a mă plânge.

Mă cufund în adâncuri fără echipament. Nu am fost conştientă că îmi trebuie aşa ceva.

-44-

Sfera Eonică - Puteam să fac multe, dar am uitat că timpul are arme dure cu care sabotează pe oricine. Mă ştiam adăpostită.

- Şi?

- Şi greşeală. Acum încerc să-mi cultiv voinţa, să ignor neputinţa.

- Prevezi ceva?

- Doar efortul.

Am mai făcut câţiva paşi şi drumul nu-mi mai pare cunoscut. Iarba este mare şi plină de jar, cenuşa este până la genunchi, mă ard tălpile, îmi îngheaţă braţele, ochii mi-au ieşit din orbite înveliţi în fulgi de arsură, mi-e sete şi apa revărsată din fântâna de lângă mine se retrage grăbită, strig la cineva şi mă aud în urechi asurzindu-mă.

Nu mai pot. Mi s-au împleticit paşii şi toate ierburile m-au amestecat cu cenuşa, cu jarul, cu gheaţa, strivindu-mi trupul fără vlagă. Deasupra mea, păsări negre croncănesc, lovind cu curiozitate ceva care seamănă cu capul meu. O flacără prea îndrăzneaţă pentru acest ceas îmi cuprinde rochia topind-o şi lăsând adâncituri pe picioarele mele în care se poate turna apă. Îmi scot scaieţii de sub piele şi pământul de sub unghii. Curge sânge până la jar şi-acolo este totul un scrum.

- Al cui?

- Al...

Jarul intrase în ochi, gheaţa în inimă, ba nu, invers, faţa în cenuşă, neputinţa în mine. Mi-era gura plină de nevorbire şi pe drum nu era nimeni. Cerul era văduvit de păsări şi eu tocmai mă pusesem pe gânduri, pe acelea care mai rămăsese după pârjol.

Neputinţa trupului trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. “(Ioan Gură de Aur) Dar invers cum ar fi?

Pădurea cu parfum de amintire Într-o zi frumoasă de mai când nu se cade să te gândeşti la muncă, ar fi ocazia cea mai potrivită să vizitezi pădurea. Nu contează care, pădurea de salcâmi, de stejari, de brazi, pădurea mea, a noastră.

Eu asta am făcut. Ca într-o solemnă conferinţă a arborilor, am simţit cum fiecare dintre ei îşi respectă vorbitorul. Orice foşnet era parcă o şoaptă de iubire dăruită celui pe care îl avea la suflet. Nu s-a sfiit nici un copac atunci când am intrat eu. Eram de-a lor... îi ştiam de la sămânţa mică, maronie, puţin lucioasă, nerăbdătoare să ajungă pe pământ, să-şi facă rădăcini şi peste ani să dea umbră celor obosiţi. În liniştea pădurii care te învăluie pe neobservate, caut şi nu mai ştiu ce anume, prind crâmpeie de cântec şi le reţin pentru vreo noapte fără somn, ating frunzele lăstarilor, îmbrăţişez copacii bătrâni care au nevoie de iubire.

Toate astea îmi aduc aminte de o pădure albastră de unde culegeam cireşe amare.

Lângă satul meu cu nume de munte, la vreo cinci kilometri, era o pădure ca în poveştile cu zâne bune. Când era vremea cireşelor amare împreună cu tatăl nostru, eu şi sora mea mergeam la cules. Cu rude sau vecini parcurgeam drumul acela destul de lung pentru noi, fără să vedem cum praful ne albea picioruţele până pe la genunchi fără să simţim durerea tălpilor.

Mi-aduc aminte că pădurea asta era albastră, aşa o ţin minte. Cu misterioasa ei blândeţe şi sfială, codrul părea că are această culoare atunci când intram în ea, ceea ce nu explica nimeni, nimănui. În ziua aceea la cules, toate erau frumoase şi odată ajunşi în pădure căutam cireşii înalţi şi nu ştiam de ce, poate că aveau mai multe cireşe.

Toţi pomii aceştia parcă îşi fereau crengile cu roade, de cei ce le voiau rupte. Din greşeală se mai frângea câte-o rămurică dar nimeni nu îndrăznea să o facă în mod intenţionat. Luminile şi umbrele erau în alternanţă miraculoasă. Ca într-o peliculă excelent regizată de un mare priceput stăteam fascinaţi şi uneori eram ameţiţi de atâta irealitate. Se plimba prin faţa ochilor, când albastru întunecat, când lumină strălucitoare apoi culoare de cer senin cu iluminare verde-albastru şi când le uitam şirul, păream căzuţi de undeva de sus. Se uitau la noi copacii bătrâni cu ochi de frunze verzi, cei tineri cu iris albastru de râu, cei între două vârste cu privire de îndrăgostiţi etern.

Niciodată nu ne gândeam că puteau fi şi animale sălbatice rele şi cu gânduri meschine. Prea era de basm totul ca să ne mai ducem cu mintea în alte părţi. Cireşii stăpâneau o mare parte din pădure ca şi arbori fructiferi. Cireşele erau mici, negre şi pătau mânuţele noastre dar nu era aşa mare supărarea. Ca să ajungă la crengile cu fructe, tata se căţăra pe trunchiul gol vreo doi metri dar nici nu vedeai când ajungea în copac. Culegea acolo până-şi umplea găleata şi din când în când bucheţele cu cireşe ajungeau la noi. Gustul fructelor era unul pe care şi acum parcă îl simt şi cum ajungeam acasă, Doamne! Ne spălam ore întregi să nu mai avem negreală de la cireşe.

Dulceaţa era parfumată şi cred că niciodată nu o să mai gust vreo minunăţie ca aceea. Nu se punea în ea decât cireşele şi zahărul dar nu ştiu ce aveau acele fructe puţin sălbatice. Poate trăitul lor în pădure le dădea savoare, poate hrănirea cireşului era ceva ce ţine de miracol, nu pot şti şi nici nu vreau. Şi-acum sunt cireşi în pădure dar nu se aseamănă cu aceia, poate sunt eu veşnic îndrăgostită de pădurea de atunci, se poate... În pădurea asta în care am stat cât un veac, am revăzut o lume miraculoasă plină de uimire.

- Ce te uimeşte?

- Atunci, totul, acum, parcă... nu ştiu!

Nu am scăpat nici acum de boala aceasta numită atât de frumos ,,copilărie”. Toate erau tihnite şi luminoase şi pe toate le simt ca şi cum le-am trăit acum câteva clipe. Aşa nu îmbătrâneşte omul?

Poate că de acolo îmi iau mângâierea în clipele grele, acolo îmi port dialogurile cu ai mei, acolo ceva mă trage şi mă îndeamnă mereu să nu uit.

Da, e adevărat că toate obiectele casei copilăriei tale se transformă la un moment dat în icoane. Acum mi-e greu, mi-e dor, îmi vine să plâng mereu şi ce m-aş face fără amintirile acestea? Îmi este atât de aproape copilăria încât îmi văd picioarele goale stârnind praful de pe drum şi strivindu-mi degetele de mici pietricele aflate în calea mea. Mâinile îmi duc la gură o cană de lut şi astâmpărând setea cumplită, îmi vărs jumătate din apă pe rochiţă. Cade firul apei pe picioare şi lasă urme prin praful aşezat de câteva ore pe micuţele mele purtătoare. Mă uit la ochii mei întrebători dar zbugheala la portiţă mă face să râd. Părul blond, des şi abia strâns într-o codiţă, se smulge din legătură la fiecare pas alergat. Mă uit la mine prin geamul de la uşă.

Sunt serioasă şi plină de sudoare. Mă cam dor picioarele şi-mi curge sânge de la degetul cel mare a stângului. Totdeauna acest

-45-

Sfera Eonică deget nu ţinea seama de grabă cu care eu aveam de ajuns undeva.

- Unde?

- Ei, acuma intri în amănunte! Erau multe de văzut, multe de atins şi astea cereau ceva străduinţă, nu?

- Hai, la somn!

- Nu! - Gata, hai că trebuie să te odihneşti! Or să se supere picioruşele pe tine şi într-o zi nu te vor duce la apa mare, nici la gard să vezi cine mai ştie ce, să ştii.

- Nu mi-e somn, stai puţin să merg la flori să le dau apă că este foarte cald.

- Ele acum dorm, lasă-le!

- Da? Şi eu când să vorbesc cu ele? Şi tocmai a trecut o pasăre. Un copac şi-a mişcat frunzele, a albină îşi căuta suratele. Dinspre sat se auzeau ţipetele altor copii. Pe cer un avion îşi arăta drumul pe care nu-l mai consideră nimeni secret.

Mi-a părut atât de rău, eram acolo şi vorbeam cu mama mea.

Aici, vântul îndrăznise să-mi aducă două şuviţe de păr blond în faţă. Le recunoşteam.

Erau oare ale mele sau ale mamei? Erau ale mamei sau ale sorei?

Erau ale sorei sau ale mele? Erau toate trei deodată?

Urfet Șachir

Picturală Să lunece penelul pe hȃrtie un sonet, Să zugrăvească în slove un suflet de poet. Și lira cu glas dulce să cȃnte printre ramuri Ușor cȃnd vȃntu-adie pe-aceste vii meleaguri, Cȃnd susur de izvoare se-ngȃnă-n glas cu mierla Și-n codri iar răsună în cȃnt privighetoarea, Prin iarbă-aleargă Clara, frumoasă ca și luna Și-un murmur de pe buze se scurge-n vȃnt întruna.

Un nor răzleț ce poartă, în lumea picturală, O mare de iubire și-un strop de amăreală, De dragoste bolnavi să se trezească în zori Făpturi avȃnd în suflet un cer fără de nori.

Onirică Ți-am presărat în păr flori de liliac, Să simți mireasma dulcilor iubiri În seri cu luna privindu-ne din lac Și-a’ stelelor duioase străluciri.

Te-am adorat în inima-mi prinsă-n dor, Fire de-argint, în cale, ca să-mi vii, Le-am înșirat în tȃrziul nopților, În murmurul de șoapte al inimii.

Un vȃnt vagabond și dus este visul, Inima-mi tot străpunsă e de dor, Privesc cu-azurul ochilor abisul De la hotarul vast al lumilor.

Inima lui Cupidon

Culeg picături de melancolie Din păru-ți mirosind a liliac, Mi-adun în priviri luna zurlie, Nu-ntrerup visul paradisiac.

Pe aleea unei iubiri de demult, alene, trec, Adulmec fiece pas.

Un farmec mă cuprinde Când nevăzute adieri mă-nvăluie, Le simt atât de profund, că-mi iau în brațe sufletul, Mă întreb de ești tu Și iubirea ce-o porți în buzunarul de la piept, Lângă floarea de la reverul stâng Și lângă batista roșie încrustată-n diamante Din lacrimile de fericire de cândva, Când rătăceam pe fire de lumină, pe cărări de iubiri, pe care presăram, extaziați, bucăți din inimile noastre Și ne scrijeleam numele pe scoarța unui copac în inima lui Cupidon.

Care dintre noi, oare, a ajuns primul La locul Cupidonului nostru Și s-a gândit: A fost și sufletul său singur ca al meu?

A trecut pe aici să mai adulmece Mireasma batistei roșii Ce amandoi am lăsat-o Pe cărarea vieții Ca aducere-aminte sau de speranță A unei reveniri Că totuși cineva m-a așteptat?!

Inima mea e marea învolburată

-46-

Inima mea nu e o gară în care să te perinzi cȃnd ai chef și cum poftești, trenul cu care vii cȃnd ai dorințe și pretinzi să-ți fiu deschisă, cȃnd trenul tău de plecare așteaptă în depou ca după o plimbare prin Copou.

Nici parc nu-i inima mea să pleci după o siestă și să revii la masa următoare ...

Nu uita, inima mea e vie și are propriile trăiri!

De ce o rănești cu nonșalanță?

Inima mea e o cutie de sentimente gata să plesnească de atȃta iubire chiar știind că te joci cu ea.

Inima mea e marea-nvolburată ce-și duce-n adȃncuri pasiunea izvorȃtă din gȃnduri pure și o inimă curată.

Sfera Eonică Poem însȃngerat Uneori îmi scriu poemele cu ruj roșu, sidefat, pe oglinda șifonierului în care se reflectă albastrul peretelui ros de timp și de grijile mele.

Sunt poemele mele mute, cȃnd gura n-are limbă să rostească tumultul din pieptu-mi zvȃrcolit și atins de mana secolului.

Pe cerul din oglindă, cer sideral, stau poemele mele scrise cu roșu sȃngeriu, atinse de focul dragostei cȃnd cocorii încep să privească orizontul și-și pregătesc aripile de zbor. În ziua-n care mi s-a scris soarta În ziua-n care mi s-a scris soarta Eu înotam pe-un fir de lumină, Mă-nvȃrteam căutȃnd de zor poarta, Ce ducea spre-o candidă inimă.

Cȃnd a sorții poartă mi s-a deschis, Din neguri spre lumină am pășit, În ochii-mi tot azurul l-am cuprins, Sub tălpi, pămȃntul nici că l-am simțit.

Mi-a alergat inima spre tine!

Atunci am zis că mi s-a scris soarta, Căci ai simțit, la fel ca și mine, Că două fire și-au găsit poarta.

Unica iubire În toată legea firii, iubirea este una, A fost și va rămâne așa întotdeauna. Și-o vor cânta poeții neînfrânați de timp De-or să răsune munții pân’ vei rămâne tâmp În fața minunăției și a frumuseții clipe, Când inima îți bate din nevăzute aripe Și umple valea toată de ecoul dragostei, Iar neuronu-asudă pe neumblate căi, Iluzia să prindă contur cât mai real Pe scara infinită în drum spre ideal.

Flori Gomboș

înnoptând pe unde şi îngerii-ţi sărută raiul tău, aşezat pe pleoape, în luna mai, când umbra ta se pierde în amurgul serii, pe un peron pustiu ROUA TAURULUI ASTRU

CEA REPEDE CLIPĂ...

Cea repede clipă ce ni s-a dat, se duce-n necuvânt.

Trăieşti zadarnic!

Deci, porunceşte cuvântului să se însemne!

Acreditează-ţi viaţa pe tabloul ambasadorilor!

Nu fi îngerul căzut! Învaţă că şi el continuă să lupte, când cea repede clipă se duce-n necuvânt!

UN PERON PUSTIU Ai rămas ca o umbră în amurgul serii, pe un peron pustiu, strivind muzica mării. Şi-ai plecat, lăsându-mi doar vioara cu strune rupte.

Te stingi în simfonia mării, ca un ecou tremurat în valea muntelui, de vreme surpat.

Nemeritat, te-ai dus,

-47-

O, şir de lacrimi lăcrămate, cer de stele înrourate!

Roua Taurului astru, colorată în albastru.

Ochi sub gene mişcătoare, cu reflexele uşoare.

Viziunea nuanţată, pe o boltă înstelată.

Mii de voci şuierătoare, se coboară-n lăcrămare.

Ca Islande îngheţate, se opresc nealterate.

Roua Taurului astru, se acoperă-n albastru.

De Islandicele lacrimi şi de miile de patimi.

PEDEAPSA Umbrele nu mai învie!

Tu le-ai pedepsit, stergând numele lor. În scârba ta te zvârcoleşti, şi-n durerea ta; şi zămisleşti vânt.

Eşti rouă de lumină şi din sânul pământului, umbrele vor învia.

Du-te, poporul meu, şi uşa inchide după tine, până ce mânia va fi trecut.

Că puţine clipe tu mai ai şi sângele ce tu l-ai supt nu va ascunde pe ucigaşii lui!

Sfera Eonică DAR DE CE? Tremură amintirea, sfidând vremea, în alunecarea lumii.

Dar de ce soarele scapătă în marea necuprinsă?

Nesfârşitul e blândeţea aceea, împăcată, de sfârşit de zi?

Dar de ce căderea serii se leagănă simţitor pe valurile nemişcate?

Dar de ce tăcerea se revoltă, fără mâini, fără picioare, ca o mângâiere zadarnică?

Dar de ce...?

Pentrucă toată clipa-i răvăşită de cuvinte neîndulcite, strigate şi uimite.

Nu contează nici măcar o şoaptă în izbăvirea unei frici din mintea nocturnă, ce declanşează emoţii.

Dar de ce...?!

SUFLETUL MEU Sufletul meu --pasăre albă-cu aripile aproape, ca o dezmierdare, de acolo, de unde eşti tu --pasăre albă---sufletul meu-nu te mai întorci!

Te zbaţi în lanţul ruginit şi clipă de granit îţi e sfârşitul! ÎN COLŢUL STRĂZII În colţul străzii plânge-un suflet mai bătrân, întors

cu faţa spre apus.

Stă.

Se-apleacă să ridice un gram de pâine, scăpat din ciocul unei pitulice.

Se-ndreaptă greu şi-o lacrimă îi curge, când pe lângă el, un copilandru fuge.

L-a clătinat puţin, dar cui îi pasă?

E sărac, sărac, n-are bani, n-are leac şi nici casă!

Nu-i nimic!

Are-un suflet; care plânge în văzul lumii, --ce tot trece şi pe care mila n-o ajunge.

Se uită --doar aşa-în fugă, nimeni nu opreşte. În colţul străzii e un suflet care plânge, căci e sărac şi neputinţa îl atinge.

în dimineţi senine, când timpul surpă tainic jerba de stele.

JERBA DE STELE

Aluneci uşor prin gândul meu, ca un freamăt coborât din sărutul pe buzele-ţi sacre.

Nu ţine cont!

E ca o pală de vânt... pe-o clipă de dor.

Iubirea se închide în ochii mei --punte de lumină-în noaptea care curge ca o rătăcire.

Să mângâi apa şi s-alergi dansând ca un freamăt, coborât din sărutul meu.

Curând, iubirea se va închide în ochii mei... (dar...să-ţi aminteşti de mine..).

Timpul surpă tainic jerba de stele, --pe umeri fluturândă--, acoperind cu jale arcadice iubiri.

Perdea de lacrimi, izvorâte de sub geană, împinge noaptea, cu roţile zorite.

Dincolo de iarnă, te regăsesc pe tine.

Furtuni învolburate aleargă, spumegând cuvinte.

Aluneci, frumuseţe, cu pasul grabnic!

Te soarbe soarele

-48-

PLÂNGE ORA, PLÂNGE CEASUL Plânge ora, plânge ceasul, în secunda tremurată.

Nu ştii? Înalţă-te pe stâncă, să simţi timpul în care ne-am rătăcit demult.

Azi,e doar ecoul amintirii încremenit într-un bulgăre de viaţă ce se trece în tăcere, dinspre mai demult, spre tocmai când... plânge ora, plânge ceasul, în faţa veşniciei.

SĂ-ŢI AMINTEŞTI DE MINE

Sfera Eonică TAINA LUMINII INFINITE Lumina infinită îmi este murmur în tăceri încurcate... Şi văd cum picură iubirea cu stropi mari, în râul de smarald.

Când plopii îşi anunţă înflorirea, --sub raza primăverii-toate timpurile cad.

Nedefinirea e ca un sacrificiu în sălbăticia singurătăţii.

Tu, crede că timpul trece nevăzut, fără să-l simţi!

E taina luminii infinite, ca un murmur în tăceri încurcate...

frumosul şi cântecul veşnic.

Poezia e o bobiţă din lacrimile iubitei,ce se preling peste gânduri de poet.

Ce gânduri !

Ce muzică înfometată de iubire, de doruri,de sărutări sublime !

Divinul se aşterne sculptat în lacrima ce picură- n izvorul iubirii, ca să nască mângâierea cea nemângâiată.

Sfioasă,ea--lacrima-tremură pe geana iubitei, suferind de strigătul dinlăuntru !

ÎN PĂRUL TĂU

MAI STII?

În părul tău cu miros de noapte, am s-aşez câteva frunze de anul trecut.

Apoi, voi opri nişte rouă dezmierdată, să-ţi picure pleoapa.

Vântul va aştepta amurgul.

Atunci,eu îmi voi odihni privirea în părul tău cu miros de noapte.

Dimineaţa aceea --mai stii?cu miros de pământ plouat.

Stăteam la geam şi m-ai învelit cu iubirea ta.

Aroma buzelor tale prefăceau vorbele în note muzicale.

Stăteam pe mal şi ţi-am sărutat florile iubirii.

Aroma chipului tău mă prefăcea în fire de soare. Îţi eram infinită în dimineaţa aceea -mai ştii?Miroseam a pământ plouat.

SFIOASĂ, EA--LACRIMA...

Sunt lacrimi pe un suflet cu doruri mari, ce picură- n izvorul iubirii, ca să nască

NU MĂ-NTREB Nu mă-ntreb ce va fi mâine.

Am aţipit pe genunchii tăi şi liniştea-mi zâmbeşte-n somn.

Potirul se umple de picături de fericire şi binecuvântare.

-49-

Între ieri şi azi, liniştea mă îmbracă în iubirea-ţi brodată peste chipul meu.

Sărutul tău princiar luminează înserarea. Îmbrăţişarea ta e o pală de vânt ce mătură perdeaua de nori...

Iar soarele, --răsfirat în raze peste stânca neclintită-se miră cum de nu mă-ntreb ce va fi mâine!

TRECEREA VREMII În insomnia vieţii, capul se cufundă în pernele din apă, înăbuşind strigătul jalnic al trecerii vremii.

Căci, -precum norii de pe cergândurile îţi schimbă chipul suav. Şi cum valurile urcă din adâncul tenebrelor, suspini încet, sufocând plânsul amar din întunericul imens.

Apoi te învingi, căzând în ispita bucuriei din jur.

Noaptea se risipeşte într-un sacrificiu subtil.

Speranţa, --zgâlţâită puţin-pare să fie o rază de soare.

Atunci, liniştit, priveşti cum gândurile îţi schimbă chipul suav.

--fără nici un regret--!

Sfera Eonică Maria Popa

Iluzii fugare Eheii asta e legea nimicului învaţă-mă că-i cald pe steaua ta Anihilează norii acum Mai ai timp Poate văd drumul bun.

25.07.2015 * Vocii inconfundabile a lui Motzu Pittis, vocea tineretii mele

PASĂREA ÎNGER Rouă picurată din apă şi obraji de trandafiri tu, care rămâi aici şi nu te miri....

COTIDIAN Nu am înţeles decât Că nu trăiesc ca Sartre Cu uşile închise pe Jumătate de afiş din sufletul tău De azi .E curcubeul decolorat în Demenţa existenţei abisale din Crângul de scrisori uitate în Scrinul bunicii de Unde mă priveşte păpuşa Are mâna ruptă şi în ochi durerea ta.

NICI AŞA Eu nu mai Uit că trebuie să Aduc înapoi din Cer lacrima Adiere de dor Râdeaţi că numai îngerii au drum spre subteranul Din noi când Ni-i somn Nici aşa ardere de oxigenare forţată a aerului din Preajma voastră că Eu tot respir pe fereastră.

NU MAI E Nu mai e decât asta Alba stea are Prinţul ei întunericul dispare şăgalnic Ca un acoperiş pentru nori târzii Iubirea guvernează oxigenul din noi Iar e soare,vin furtuni se-agaţă ploi Iar de scama inimii din voi

Aripa cerului peste aripa pământului adormit durerea unui zeu de infinit.

ZIUA Umărul meu uitându-se după ochii tăi iubind durerea arcului din ei.

Zorile Degetul ploii pe geamul sufletului iscat de arşiţa verii iubind lanul de maci.

Vavila Popovici Carolina de Nord

RUG Cine are habar barca păsărilor pierdute teluric blestem emoţie cu aripa frântă tăcut unde se duce cer hoinar are rostul uitat tatonare de ţărm fără far are calea întoarsă spre cer erezie şi rug efemer merg din mine spre tine.

Eu cern fără ceas soarta aspră rar pas ţi-a rămas sau e clipa pierdută în glas.

Tot ce atingea, Avea darul să se transforme în aur.

Nimic din zgârcenia lui Midas....

Suflet de centaur.

Radia Lumina,leit-poleit totul în jur părea diafan, numai raze era...

Aură de fum binecuvântat....

A venit,te-a atins, a plecat topit,....nimic din Midas nu avea.

Dedicată memoriei minunatului profesor şi OM Andrei Bodiu UN FEL DE A SPUNE Era aproape cărarea Apărat cutremurul de stâncă Abia se lovea de muntele pleşuv Vulcan fără lavă de gând.

Dacă duci cu tine fulgerul Limpede cărarea va rămâne E un fel de-a spune E bine că plouă în noi.

Iarmaroc de soare,copaci noi.

-50-

Utilul este principiul tuturor valorilor „Utilitarismul își poate atinge țelul numai prin cultivarea generală a nobleței de caracter.”

– John Stuart Mill Utilitarismul se definește ca doctrină care plasează valoarea supremă în utilitate, este concepția care explică morala prin utilitate, este concepția filozofică care consideră că utilul este principiul tuturor valorilor. Filosoful englez Jeremy Bentham (1748-1832) jurist, filosof și reformator social englez este cunoscut pentru contribuția sa în dezvoltarea inițială a utilitarismului. Scrierile sale au un caracter rațional, propovăduind libertăți individuale și economice și ideile lui au influențat multe reforme care au fost aplicate începând cu secolul XIX, idei preluate ulterior de discipolii săi, James Mill și fiul acestuia John Stuart Mill.

Jeremy Bentham a dorit să elaboreze un sistem filosofic al acțiunii umane, care să ducă la crearea unei cantități cât mai mari de fericire pentru rasa umană. Termenul „utilitate” a fost primul termen prezentat drept scop al acțiunii, apoi reformulat sub forma principiului fericirii, comparabil cu Regula de Aur a lui Iisus: „Să faci altora așa cum vrei să ți se facă ție”. Ideile lui au influențat, de asemenea, operele unor scriitori, precum Charles Dickens. J. Bentham este considerat „fondatorul spiritual” al Universității College din Londra.

Fericirea a identificat-o cu plăcerea și lipsa durerii, fără a o considera datorie, drepturile și obligațiile fiind noțiuni ju

Sfera Eonică ridice legate de noțiuni de comandă și sancțiuni, spre deosebire Kant (1724-1804), filosoful german din perioada iluminismului, care considera drept o datorie a omului de a-și asigura fericirea - ideal al imaginației, iar nu al rațiunii. În Critica rațiunii practice, a cărei temă este rațiunea limitată care nu poate cunoaște totul având doar o valoare în domeniul practic, moral, Immanuel Kant spune: „Omul este o ființă ce are nevoi, întrucât aparține lumii sensibile și în această privință rațiunea lui are desigur din partea sensibilității o sarcină pe care nu o poate respinge: sarcina de a se îngriji de interesele ei și de a-și face maxime practice cu privire la fericirea din această viață și, pe cât posibil, cu privire și la fericirea unei vieți viitoare”. Tot Kant spune că morala nu ne învață cum să ne facem fericiți, ci cum să devenim demni de fericire. Jeremy Bentham a condamnat și credința în drepturile naturale, întrucât aceasta duce la violență și vărsare de sânge, așa cum s-a întâmplat la revoluția franceză. Era simpatizant al reformei democratice, crezând că odată cu îmbunătățirea educației în societate, oamenii ar putea decide și vota rațional, în beneficiul lor individual și al propriului popor. Scrierile sale au fost cunoscute și dezbătute abia după anul 1940 și continuă să se bucure de atenție.

Continuatorul său, John Stuart Mill (1806-1873), a fost un filosof britanic al epocii victoriene, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali al secolului XIX, care a adus contribuții la dezvoltarea utilitarismului. Se spune că este ultimul mare liberal clasic și primul liberal modern. A avut printre altele și preocuparea pentru distribuirea echitabilă a veniturilor și rolul comunității în viața socială. A fost un gânditor de prim rang, dar și un mare scriitor. Se spune despre stilul scrierilor lui că este simplu, curgător, captivant. Dintre lucrări pomenesc doar: „Despre libertate” și „Utilitarism”. Precum înaintașii săi englezi, J. S. Mill este un empirist; orice cunoștință consideră că izvorăște din experiență. Puncte, linii, cercuri și pătrate, numere și simboluri algebrice, ne spune, sunt confirmate de experiență, ceea ce le-a determinat valorile. Și exemplifică: „Noi n-am fi putut ști niciodată că două linii nu pot închide un spațiu, sau că două linii drepte care s-au întâlnit odată, nu se vor mai întâlni și a doua oară și vor continua să fie divergente, dacă n-am fi văzut niciodată o linie dreaptă în experiență”. Cartea lui „Despre libertate” explorează natura și limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. El dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acționa precum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. Dacă un act făptuit se răsfrânge exclusiv asupra celui care îl comite, societatea nu are nici un drept de a interveni, chiar dacă persoana își face rău, excluși fiind cei care nu sunt totalmente capabili de a discerne (copiii sau cei ce nu se află în deplinătatea facultăților mintale). Constrângerea asupra unei persoane nu poate fi făcută din dorința de a-i impune un alt mod de viață sau conduită, singura metodă prin care se poate încerca schimbarea unui individ fiind dialogul, pentru că indivizii sunt mai dispuși să renunțe la opiniile lor greșite, atunci când se află într-o dezbatere. În acest mod, spune el, respectând libertatea individuală, societatea are mai multe de câștigat. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia, aceasta trebuie lăsată să trăiască după propriile reguli și nu după norme impuse din exterior. Fiecare individ – ființă cu simțuri - are experiența durerii și plăcerii ca efect a ceea ce i se întâmplă și este de asemenea inițiatorul unor acțiuni conforme cu politicile pe care le‐a creat în lumina viziunii sale despre sine și despre lumea din jur. El observă că fiecare individ trebuie să fie suveran asupra lui însuși, asupra corpului și a spiritului său: „Geniul poate respira liber doar într-o atmosferă de libertate”. Și gândul îmi alunecă la spusele filosofului, poetului nostru Lucian Blaga (1895-1961), cum că libertatea nu există acolo unde stăpânește „materia cu obiceiurile sale matematice-științifice, ea poate fi numai în noi și acolo trebuie cucerită”. În morală el este reprezentantul concepției utilitariste, considerat un „utilitarist de cea mai nobilă esență”. Fericirea oamenilor este scopul acțiunilor și principiul suprem al moralității, întrucât așa este natura omenească constituită spre a-și dori fericirea; cultura și educația îmbunătățesc oamenii, deșteaptă trezesc în ei sentimente sociale. Aici era în acord cu Kant, care spunea: „Ne încântă gândul că natura umană se va dezvolta tot mai bine prin educație, căreia îi putem da o formă potrivită umanității.” („Despre pedagogie”). John Stuart Mill este cel care definește materia ca „o posibilitate permanentă de senzații” și adaugă: „Dacă cineva mă întreabă despre credința mea în materie, îl întreb la rândul meu, dacă acceptă această definiție a ei. Dacă da, atunci înseamnă că eu cred în materie… […] în oricare alt înțeles dat materiei, nu cred însă în ea. Afirm totuși că această concepție a materiei cuprinde întregul înțeles…”. Și-mi vin în minte vorbele filosofului român Petre Țuțea (1902-1991), referitor la materie: „Materia ca atare nu există. Ai văzut materie undeva?

Vedem pomi, oameni, cer, stele etc – manifestări ale ei. Lucrul e existență, nu materie. La lucruri ajungem, dovadă că le avem și le folosim. Înapoia lucrurilor punem două concepte, materia sau Dumnezeu. Materia e Dumnezeul ateilor” („Între Dumnezeu și neamul meu”).

Revenind la utilitarism, pentru John Stuart Mill fericirea este determinată de plăcere. Sunt unele genuri de plăcere mai dorite și mai de valoare decât altele, ele fiind apreciate funcție de cantitate și de calitate. Oamenii cunoscând diferitele feluri de plăceri, vor opta pentru cea mai de seamă, adică, spune el, „nici un om inteligent n-ar consimți să fie nebun, nici o persoană instruită n-ar vrea să fie un ignorant, nici o persoană cu inimă și cu conștiință n-ar vrea să fie egoistă și josnică chiar dacă toți ar fi convinși că nebunul, ignorantul, ticălosul este mai satisfăcut de soarta lui, decât sunt ei de a lor. […] Putem să dăm orice explicație acestui refuz; îl putem atribui mândriei, nume care se dă fără deosebire unora dintre sentimentele cele mai de prețuit și altora dintre cele mai de jos pe care neamul omenesc le poate avea; îl putem pune în legătură cu dragostea libertății și a independenții personale…[…] Oricine crede că această preferință înseamnă sacrificiul fericirii – că ființa superioară în circumstanțe egale nu este mai fericită decât cea inferioară – confundă cele două idei deosebite, a fericirii și a mulțumirii…”. Scopul omenirii ar trebui să fie o existență lipsită, pe cât e cu putință, de durere și bogată cât se poate mai mult în bucurii, adăugând și analiza propriei conștiințe și a auto-observației. Utilitarismul, în viziunea sa, pe lângă scop este și model al moralității, care definește conduita dorită a fi extinsă întregii creații dotate cu sensibilitate. J. S. Mill tratează oamenii ca unități, nu ca indivizi; consideră că o acțiune este bună în măsura în care contribuie la fericirea unui număr maxim de persoane; spiritele inferioare ajung mai curând la fericire, spiritele superioare întrucât au mai multe dorințe, mai multe plăceri, ajung mai greu la fericire.

Bernard Williams (1929-2003), unul dintre cei mai importanți filosofi britanici ai secolului XX, cunoscut mai ales pentru lucrările sale despre filosofia morală, istoria filosofiei și identitatea personală, critică utilitarismului lui J. S. Mill pe considerentul că nu se ocupă de „proiectele” pe care le urmăresc oamenii, important fiind felul în care raționăm atunci când luăm decizii ce implică mai mult de o persoană. În acest caz trebuie să ținem cont de deciziile altora ca și de propriile decizii, este important de știut ce s-a petrecut în trecut și în aceeași măsură ce s-ar putea întâmpla în viitor, valorile persoanei respective trebuie să se dezvolte astfel încât să acopere binele comun și nu doar binele individual. Utilitarismul îi pare a fi încorsetat încă de valorile moralei pe care încearcă să o înlocuiască. El consideră că termenul de utilitarism poate varia foarte mult ca sens, chiar unele dintre variante s-au îndepărtat atât de mult, încât nici nu se mai poate numi utilitarism, astfel plecând de la principiul simplu al utilitarismului care urmărește cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni, s-a ajuns să se spună că nu contează decât consecințele acțiunii: „ s-a ajuns la concluzia că utilitarismul autentic este de fapt

-51-

Sfera Eonică un supervizor nu al oricărei fapte, ci al faptelor deja valorizate (în cadrul unui sistem tradițional de valori) ca bune; și, dintre acestea, utilitarismul se mulțumește să spună că acel lucru este mai bun și nu celălalt, pentru că asigură o fericire maximă (fără a se interesa în acest moment dacă aceasta constă în plăcere de calitate superioară sau nu) unui număr cât mai mare de oameni”. Una dintre criticile aduse utilitarismului este și aceea că necesită un timp de evaluare prea îndelungat. J. S. Mill, din contră, consideră că utilitarismul nu este un instrument care trebuie folosit de către fiecare individ în viața curentă, astfel ajung formulările unor „principii secundare” de conduită (cele biblice: să nu minți, să nu furi…), care sunt fixate în memoria indivizilor -, încât decizia poate fi luată imediat. Bernard Williams consideră că: „numai dacă putem compara fericirea ce vizează oameni diferiți și rezultate diferite și să adunăm totul într-un fel de fericire generală, numai atunci putem face ca lucrurile să funcționeze”. Prima dificultate majoră a utilitarismului, după el, este că fericirea se bazează pe multe alte valori sau calități umane: „Dincolo de orice subzistă dificultatea că multe lucruri pe care oamenii le includ efectiv în conținutul vieții fericite sunt lucruri care implică esențialmente alte valori, cum ar fi integritatea morală sau spontaneitatea, sau libertatea, sau dragostea sau exprimarea de tip artistic”.

Atât Bentham cât și Mill au fost convinși că acțiunile umane sunt motivate în întregime de plăcere și durere, prin urmare, dacă fericirea este unicul scop al acțiunii umane, putem considera că promovarea fericirii este testul prin care pot fi judecate toate comportamentele umane.

La toate întrebările puse: cine este în măsură să stabilească în prealabil „principiile secundare”? Cine are autoritatea și deține monopolul selectării pildelor istorice? Care sunt criteriile pe care le folosește? A cui este puterea decizională?, Bernard Williams a răspuns scurt, că un act este just - util dacă tinde să promoveze fericirea, și nejust – inutil, dacă tinde să producă opusul fericirii, fericirea fiind înțeleasă ca plăcere, iar nefericirea ca durere sau absență a plăcerii. Se înțelege că se poate face un calcul matematic folosind datele, un calcul independent de particularitățile indivizilor, putând fi aplicat la plăceri diferite ale unor persoane diferite și luând în considerare și intensitatea, adică gradele diferite de plăcere ale diferiților oameni. Se știe că gradele de fericire variază de la un individ la altul datorită caracterului sau personalității, dar se speră să fie anulate atunci când se fac la nivel de națiune sau chiar internațional. El mai arată că sunt ignorate de multe ori sentimentele morale ale binelui și răului.

Să înțelegem că valorile morale ne sunt utile și numai ele ne pot aduce stările de fericire!

Aruncând o privire asupra vieții din zilele noastre, ne întrebăm dacă putem fi fericiți atunci când citim sau vedem cum tinerii fără sentimente umane, prin diferite colțuri ale lumii ucid mii de oameni, „utilitatea” lor fiind răsplătită cu sume uriașe de bani și cu promisiuni de fericire în alte lumi, dacă putem fi fericiți când vedem cum niște tineri din țara noastră (dar nu numai!) găsesc a-și satisface poftele sexuale în mod barbar, violând fără remușcări o fată tânără pe care o lasă în stare de leșin? Și când o parte din semeni iau apărarea acestor bestii, putem noi, restul, care gândim „util”, adică moral, să fim fericiți? Singura consolare vine totuși din partea oamenilor corecți, care iau apărarea binelui și a dreptății, întru fericire. Va fi posibil ca durerea pe care o simte victima, familia și oamenii sensibili, buni și drepți să nu fie luată în considerare? Să fie trecută statistic ca sentiment iraționale și atât? Nu se apără în acest mod egoismul și se trece cu vederea altruismul necesar? Putem sta impasibili în fața unor acțiuni bestiale, a imoralității de a răscumpăra bestialitatea cu bani? Unde ne este atunci fericirea cât timp se petrec astfel de lucruri imorale în jurul nostru? Unde este grija și respectul pentru propriul suflet și trup, dar și pentru al celuilalt? Gânditorii au dreptate când afirmă: „Cultura și educația contribuie la îmbunătățirea sentimentelor oamenilor”.

Ce fel de educație au primit acești tineri care au înfăptuit violul și nu înțeleg gravitatea actului făptuit? Ce cultură au dobândit despre respectul pentru femeie? Ce au înțeles ei despre comportamentul moral, singurul care le poate aduce fericirea în viață? Devierea de la moralitate trebuie corectată, până nu este prea târziu, până această plagă a societății nu se extinde. De asemenea trebuie făcute corecțiile necesare pentru dubiile morale ale oamenilor, ținând cont de moralitatea pe care s-a clădit această lume cu legile ei divine.

Citesc în ziarul de astăzi: „După luni întregi de umilință, după o campanie murdară de denigrare, eleva din Vaslui batjocorită de cei șapte violatori din satul Văleni are parte de sprijinul important pe care nu l-a avut până acum. Psihologi și profesori din Vaslui s-au oferit să o consilieze și să o mediteze gratuit”. „Nu cred că aș putea vreodată să apăr vreun violator, pedofil sau o persoană care omoară un copil, sunt fapte pentru care nu există scuză”, mărturisește avocatul. „Îmi voi face un drum în viață. Nu mă las doborâtă!”, declară adolescenta, după prima ședință de consiliere psihologică.

Iată că puterea sufletului este mai mare decât cea a trupului, și cu ea se poate învinge durerea!

Franco Giannelli Sanremo, Italia

scrisoare deschisă domnului ministru al culturii Domnule Ministru, Am ales această cale pentru a face lumină și mai ales justiție unui act de cultură. Mă numesc Franco Giannelli, sunt cetățean italian, cu domiciliul temporar în România, Sibiu, cu domiciliul stabil în Italia, Sanremo și vă scriu în legătură cu dificultățile avute la expoziția multimedia personală intitulată DIALOG pe care o desfășor în cadrul Muzeului Național Brukenthal Sibiu, în perioada 9 iulie – 30 august 2015.

Prima dificultate, dar devenită între timp minoră, este cea avută cu Robert Strebeli pe care l-am întâlnit deja în 2014 la Sibiu și care mă încurajase să fac cerere de expunere la Muzeul Național Brukenthal Sibiu. În data de 21 aprilie am comunicat lui Robert Strebeli data exactă a deschiderii expoziției și am solicitat sugestii referitoare la catalogul pe care doream să îl definesc în Italia în condițiile impuse de regulamentul muzeului. În răspunsul lui la propunerile și întrebările mele, promitea că va reveni cu o schiță de catalog, schiță pentru care, întârziind să apară, l-am recontactat telefonic. Cu acest prilej mi-a comunicat că, pentru a putea lucra în mod eficient la toate pregătirile

-52-

Sfera Eonică necesare expoziției era util ca eu să vin în țară trei săptămâni înainte de vernisaj. În 19 iunie a.c., deci cu trei săptămâni înainte de vernisajul stabilit pe 9 iulie, am venit la Sibiu, împreună cu soția, convinși că vom începe să lucrăm la organizarea expoziției. Tot el îmi spusese că în data de 5 iulie trebuia să fie deja totul gata.

Am oferit încredere și disponibilitate, ca răspuns trebuia să primesc profesionalitate. Colaborarea lui Robert Strebeli era anevoioasă și neconstantă. La solicitarea prezentării promise în calitate de curator, Robert Strebeli mi-a răspuns că dacă vreau o prezentare, atunci noi, eu sau soția, să scriem ceva iar el va iscăli textul. După multe rugăminți insistente, a scris într-un final câteva rânduri. În 2 iulie a.c. am primit din partea lui o propunere de catalog definit complet, dar la vizionare am constatat ca materialul nu era gata pentru tipografie. L-am sunat să îi comunic impresiile. Răspunsul lui Robert Strebeli ne-a întristat: „Vreți catalog, faceți-vă catalog! Eu am pensie alimentară de plătit la copil.” Am mers la biroul său de pe str. Tribunei pentru a avea o explicație. Ne-a dat calculatorul pe care el lucrase schița de catalog și pe care, în următoarele zile, soția a lucrat, prin tentative, la definitivarea catalogului. Mai târziu a venit la noi acasă să își ceară scuze. După o lungă conversație telefonică avută în prezența noastră a dat de înțeles că el își dăduse în acea zi demisia și că după 15 zile va pleca din Muzeul Brukenthal. Mă simțeam abandonat, nesigur în ceea ce privește desfășurarea expoziției, înțelegeam că aveam nevoie să solicit un alt curator de încredere cât și maximă operativitate pentru puținul timp rămas.

După alte promisiuni neținute, am fost nevoit să mă adresez pe 5 iulie, Directorului General Adjunct Dana Hrib. Am aflat că demisia lui Robert Strebeli nu era reală. Eu și soția eram indignați pentru tratamentul oferit cât și pentru timpul pierdut fără a face ceva concret. La această întâlnire Directorul General Adjunct Dana Hrib a spus soției că dacă vroiam, puteam face o plângere. Nu solicitam scuze și nu aveam intenția să fac vreo plângere, dar solicitam operativitate si transparență.

Am crezut că era normal să ne adresăm, eu ca expozant, soția ca și susținător dar și curator improvizat, unei autorități competente a muzeului care ne găzduiește.

Pe 17 iulie a.c. soția a revenit la Directorul General Adjunct Dana Hrib ca să rezolve anumite aspecte organizatorice ale acestei expoziții cât și să verifice dacă promisiunile lui Robert Strebeli erau fondate sau nu. Soția, numită curator de către Robert Strebeli, avea intenția să se informeze despre atribuțiile curatorului. Eram convinși că o persoană în această funcție trebuia să aibă abilități comunicative și că exigențele noastre ar fi putut fi contextualizate.

Soția mi-a relatat ca a fost întâmpinată de Directorul General Adjunct Dana Hrib cu un ton alterat și în unele momente chiar intimidator deoarece expresiile folosite față de soție au întrerupt încercarea de dialog dorită și prezentată în mod amiabil. „Ce mai vreți de la mine?...

V-am oferit deja două ore din viața mea și nu intenționez să vă mai ascult... Nu mă interesează și nu mai vreau să aud nimic despre relația dintre dvs. și Robert Strebeli....” După acest refuz de dialog, soția a întrebat, în cazul în care am dori să facem o reclamație cui să ne adresăm. „Adresați-vă lui Luca, să se spele cu ea pe cap.” Nu ne explicăm această atitudine conflictuală. Jenant a fost faptul că acest comportament era în prezența unei alte angajate, că dacă Directorul General Adjunct Dana Hrib are confidența necesară pentru a se adresa Managerului la per tu, în fața oricărei persoane care impune un protocol, „Luca” devine Managerul instituției și că, un răspuns batjocoritor cu privire la eficacitatea oricărei plângeri am fi vrut să facem, are ca efect o descurajare efectivă dar și o îndreptare a plângerii către foruri superioare sau paritare. Singura comunicare mai pașnică, dar acidă, a fost când, întrebată despre cum am putea promova expoziția care durează aproape două luni, răspunsul a fost acela de a comunica biroului marketing orarul când putem fi găsiți la Muzeu, dar cu premiza că presa nu vine dacă nu este interesată de expoziție, deci am putea sta degeaba. În data de 29 iulie a.c. fiind prezent la expoziția mea, observând atmosfera ostilă în continuă creștere, am contactat după ce am salutat o tânără angajată a muzeului. Am întrebat dacă regulile bunelor maniere sunt aceleași ca în Italia. După un răspuns afirmativ, mi-a spus că pentru orice altceva aș avea de spus să mă adresez Managerului. Mi-am permis să o întreb dacă Managerul instituției este persoana care nu m-a considerat la salutul adresat și am adăugat că bunul simț impune ca Directorul General Adjunct Dana Hrib să ceară scuze soției pentru modul în care i s-a adresat. Angajata, dealtfel prezentă la apelul soției din 17 iulie către Directorul General Adjunct Dana Hrib, a apărat imediat poziția Directorului Adjunct spunând ca aceasta a trebuit să dedice soției un timp care avea altă destinație. În aceeași zi, după amiaza, întorcându-mă la expoziție am fost reținut de trei bodyguards ai Muzeului cu ordin din partea Direcției să nu mai intru în Muzeu. Angajata cu care vorbisem dimineața a venit să îmi explice cu un ton ferm că este de preferat ca eu să nu mai intru în Muzeu. Nu am înțeles de ce și am încercat să contactez telefonic soția. Între timp a apărut Robert Strebeli care mi-a comunicat că există un regulament intern al Muzeului prin care pictorul expozant nu are dreptul să intre neînsoțit și prin urmare, în zilele următoare, dacă vroiam să intru în Muzeu trebuia să intru însoțit și să rămân doar în prezența lui, prezență care, datorită diferitelor atribuții profesionale, nu poate fi decât foarte limitată. La întrebarea: „Dar dacă plătesc bilet pot să intru să îmi vizitez expoziția?”, mi s-a răspuns că e de preferat sa nu fac acest lucru. Eu interpretez acest lucru ca o amenințare. Prezența mea justifica titlul expoziției și era necesară eventualelor lămuriri solicitate de public. În concluzie, contactul nostru cu aceste persoane este blocat: consecință a evenimentelor, de lipsa de încredere din partea noastră în curatorul desemnat de Muzeu, Robert Strebeli; de refuzul de comunicare din partea unei autorități care, prin poziția pe care o ocupă, consider că ar fi putut aduce transparența și liniștea necesară desfășurării în condiții optime a acestei expoziții.

Experiența avută confirmă ineficiență și lipsă de profesionalitate în rol și competență; nu corespunde așteptărilor pe care un Muzeu prestigios trebuie să le ofere expozanților si am convingerea că nu sunt singurul expozant străin care a avut un astfel de tratament!

Cred că orice colaborare, dialog, trebuie să se desfășoare în deplină autenticitate a relațiilor umane cât și în respectarea demnității fiecărei persoane implicată în acest proces. Cultura, rafinament al educației pe diferite planuri, trebuie să fie susținută de o etică profundă și de o moralitate care să sensibilizeze sufletul uman. Cultura fără educație este neagreabilă, periculoasă și, vă rog să îmi iertați opinia experienței personale, cu repercusiuni de nedorit asupra civilizației umane.

Pentru o reală evoluție, orice persoană care reprezintă o instituție trebuie să fie dotată nu numai de calități profesionale dar în egală măsură de autentice calități umane, de credibilitate, de bun-simț care să reflecte proporțional orice poziție de putere. Ținând cont de cele prezentate, vă rog să luați măsurile care se impun în astfel de situații. Comportamentul lui Robert Strebeli devine secundar celui Directorului General Adjunct Dana Hrib, comportament care m-a indus să cred ca aș fi putut avea același tratament din

-53-

Sfera Eonică partea Managerului Sabin Adrian Luca. Experiența avută mă îndeamnă să cred că aceste persoane ar trebui să aibă o redimension are a poziției, a rolului lor în spațiul cultural pentru lipsa de etică și profesionalitate demonstrată, pentru încălcarea principiilor elementare de ospitalitate culturală.

Mă întristează faptul că în loc să găsesc înțelegere și colaborare, am găsit ostilitate iar lucrul cel mai grav pentru mine, dar poate și pentru public, este acela că această expoziție devine doar un număr bifat în activitățile unui muzeu. Intitulată DIALOG, expoziția era doar un pretext cultural pentru un mesaj care, datorită vârstei, vi-l adresam dvs. românilor, ca occidental care a văzut în anii ´60 distrugerea lentă a multor tradiții, exploatarea nesăbuită a naturii. Din păcate mesajul răzbate cu greu sau deloc din cauza unei iresponsabilități generatoare de ineficacitate. Era un semn de prețuire pentru ceea ce voi încă sunteți capabili să salvați. Din 1997 vin frecvent în România și văd, împreună cu soția, tendința multor români de a urmări mode și șabloane care vă deteriorează autenticitatea ca popor. Paralelismul dintre viața umană și cea vegetală sugerat în expoziție era adresat nu doar iubitorilor de artă, dar și celor care încă își iubesc teritoriul, care nu caută sterile și aparente motive de fală, dar vor să onoreze pământul pe care calcă și mai ales, ca oameni, pe Dumnezeu.

Cu mulțumiri pentru un răspuns prompt în care vă rog să îmi comunicați termenul și modalitatea de rezolvare a acestor regretabile incidente.

Franco Giannelli Pictor

Sibiu, 03.08. 2015

-54-