14 Cultura
M
ika era o fetiţă care trăia pe-o veche stradă cu pavajul răsucit de vreme, stradă ce aparţinea unei foste familii regale ce-şi avea reşedinţa la doar două case distanţă de ea. Reşedinţa familiei Bogoi. Aparent era o imensitate de castel, dar pe cât era de mare, pe atât era de gol şi de uitat de lume. Cândva, obişnuiau să se ţină seri dansante, baluri şi mese festive, totul până în vara anului 1870, pe când domnul Bogoi trăgea de zor din pipa sa şi se odihnea pe fotoliul său căptusit cu cea mai fină catifea din vremea aceea. Domnului Bogoi îi plăcea să-şi pălmuiască obrajii inainte de a se bărbieri. Unul dintre membrii clubului PPS, adică “Prieteni Pentru Societate”, l-a sfătuit să facă aceasta pentru a-şi pregăti pielea de bărbierit. Spunea că acest truc l-a învăţat de la un alt prieten, care era membru în alt club din înalta societate, club ce se ocupa strict cu igiena corporală a bărbaților din familiile regale. Tehnicile practicate în clubul acesta erau destul de ciudate, dar pe cât de ciudate erau, tot mai mulți işi arătau interesul şi se înrolau în goana după secretele unui chip faimos . Probabil era de vină faptul că acel grup era format din înalta clasă socială în care membrii făceau orice pentru a ieşi în evidenţă. Astfel, domnul Bogoi a învăţat această tehnică împreună cu multe altele.
Turnul Bufniţelor
Domnul Bogoi iubea să-şi ungă bastonul cu ulei de măsline, crezând că acesta îl va face să fie mai remarcat atunci când intră într-o încăpere cu jobenul său bine fixat pe cap şi la braţ cu frumoasa lui doamnă. Domnul Bogoi iubea să fie periat de scame. De fiecare dată se ivea câte un linguşitor ce voia să se integreze prin înaltele grupuri sociale, şi de cele mai multe ori, aceşti linguşitori aveau obiceiul de a aduna aşa-zisele scame de pe hainele mai marilor. Domnul Bogoi iubea să scrie poveşti comice, inspirat de vecinul său de vis-à-vis, care plângea de ciudă că nimeni nu venea la balul său. Vecinul, pe nume Slastovik, era un rus ce pretindea a fi din ceva familie englezeasca. Era disperat după toată cultura englezească şi astfel, se prefăcea a fi englez, deşi accentul său rusesc îl demasca de fiecare dată. Între domnul Bogoi şi domnul Slastovik era un război permanent, deoarece fiecare încerca să pară cât mai elevat şi să fie mai bine cotat în înalta societate. Competiţia lor se desfăşura în fiecare an în preajma balurilor, când domnul Bogoi câştiga mereu teren, adunând la balurile sale toţi oamenii de vază. Domnul Bogoi spera că aşa îşi va
căsători unicul fiu, pe nume Marshall, cu vreo fată frumoasă, aparţinătoare a vreunei averi şi a vreunui nume mult mai bine văzut ca al său, şi astfel să urce cu o treaptă mai sus în societate. Castelul era frumos, şi mai mereu se auzea muzică de sărbătoare, râsete şi veselie. Dar sus, în camera întunecată a podului, se ascundea Marshall, care nu-şi dorea altceva decât să fie croitor şi să devină cel mai faimos, nu prin numele tatălui său, ci prin măiestria si iscusinţa muncii sale. Adesea, el privea de pe geam cum Mika, fata simplă de după colţ, trecea ţopăind de pe un picior pe altul prin faţa marelui castel. Şi cum privea el de sus, o vedea aşa mică, mai apoi îşi dădea seama de imensitatea castelului şi în acelaşi timp de micimea lui şi astfel se trezea singur în colţul cel mai întunecat al camerei, tremurând de frică . Marshall avea de fapt fobie de spaţii largi şi ura că locuia în castel. Nu-i plăcea sa fie într-o casă aşa mare şi mereu se imagina la braţ cu Mika, intrând în căsuţa ei cea mică şi luminoasă. Şi în acea zi a anului 1870, în care domnul Bogoi stătea pe fotoliul său, fericit că tocmai scrisese o nouă comedie despre eşecurile celor ce pretind a fi din înalta clasă socială, obosit fiind, a aţipit. În timp ce acesta dormea, pipa i-a căzut pe jos, iar covorul ţesut cu fir de aur cu atâta măiestrie de către deţinutele din puşcăria hoţilor de buzunare, a luat foc. Domnul Bogoi a fost stins în acea noapte împreună cu flăcările ce au distrus salonul unde se dădeau marile baluri. Domnul Slastovik a devenit faimos de atunci, deoarece la castel nu se mai ţineau baluri. Doamna Bogoi s-a închis în camera ei şi n-a mai ieşit deloc afară. Se zvoneşte că a fost văzută la fereastra sa cu părul zburlit şi cu o ţigară în colţul stâng al gurii, iar în celălalt atârnându-i ultimul dinte. Se zice că ar fi luat otravă, dar că nu a nimerit sticluţa care trebuia, şi a luat ceva substanţă care a făcut să-i cadă dinţii şi atât. Marshall a continuat să stea în cămăruţa sa de la mansardă, ascuns printre materialele textile, privind la Mika pe geam în fiecare zi. Mika era micuţă pe vremea când trăia domnul Bogoi. Îi plăcea să ţopăie de pe un picior pe altul, iar când trecea prin faţa marelui castel, se întreba mereu cum va fi când va creşte. Va putea merge şi ea la bal? Toate aceste gânduri îi erau mereu spulberate de
teama castelului. Când îl privea atentă, acesta parcă se transforma în ceva monstruos ce voia să o îmbrăţişeze şi să o atragă în una din camerele întunecate. Camera cea de sus de la mansardă. Fiorul o cuprindea de fiecare dată şi-i spulbera visul de a merge vreodată la bal. Timpul a trecut, şi doar frunzele uscate mai treceau prin faţa castelului, în toamna târzie a anului 1900. Mika era mare, lucra la o fabrică de tricotaje, unde ambala şi eticheta bluzele, dupa ce le aranja pe mărimi. De fiecare dată când venea de la muncă, obişnuia să privească speriată locul unde cândva era muzică si dans. Se gândea că a crescut, şi totuşi nu fusese niciodată la un bal. În faţa castelului era un ceas cu cuc, instalat de domnul Slastovik, ce cânta în mod sinistru la ora doisprezece, ora la care murise domnul Bogoi. Acesta nu îl instalase în mod respectuos faţă de decedat, ci doar să-şi amintească faptul că succesul balurilor sale au început la ora la care domnul Bogoi murise. Îngândurată fiind într-o seară, în timp ce venea de la muncă, tristă că nu-şi făcuse norma de ambalare a 500 de bluze pe tură, Mika se împiedică. În timp ce căzu, îşi rupse bluziţa în coate. Tristă, stătu şi se uită lung la castelul ce era cândva frumos. Se zvonea că numai bufniţele mai trăiau în el. Oftă, şi când dădu să se ridice, ceasul cu cuc începu a cânta, si acesta o facu să tresară. Asa de tare se sperie că a vrut să fugă, dar a căzut din nou. De data aceasta se împiedică de fântâna arteziană ce era plină de frunze uscate şi noroi. Fântâna acesta era cândva plină de petale de trandafir. Cuplurile care se căsătoreau datorită balurilor de la castel, îşi aruncau acolo bănuţii şi îşi puneau câte o dorinţă. Mika, căzu în fântâna dorinţelor şi fiindcă nu avea banuţi, iar apă nu mai era, şi nici petale, începu să plângă de necaz. Mika era foarte tristă căci se simţea singură, şi-şi rupsese şi bluziţa ce de curând o croşetase cu mânuţele ei. Mikăi îi plăcea saşi coase singură hainele, să le croşeteze şi chiar să le picteze. Când se ridică de jos văzu un şiret. Şiretul acesta parcă era din aur. Avea un fir uşor auriu si părea împletit cu o aşa măiestrie, că o duse cu gândul la anii în care domnul Bogoi trăia. Privi in sus către marele castel şi zări o umbră-n geam ce o privea, şi deodată se sperie foarte tare.
Mika o luă la fugă, dar se împiedică de un samovar şi îşi julise acum şi genunchii. Nici bine nu se dezmetici că se trezi înconjurată de tot felul de lucruri vechi. Păreau toate regale pentru ea. Fascinată de ce vedea in jur, se gândi că s-a lovit prea tare la cap şi poate are vedenii. Pahare cu picior, tacâmuri de argint şi vase de cristal erau aruncate peste tot. De după colţul castelului se apropia o umbră. Vrând sa o ia la fugă, Mika se împiedică din nou când Marshall apăru. -Nu-ţi fie frică! îi spuse el. -Îmi pare rău , e vina mea. Marshall îşi părăsi pentru prima dată camera, şi ieşi să o ajute pe Mika. Ea îşi ridică speriată privirea, şi parcă i se păru că vede pe cineva cunoscut, când el îi spuse: -Îmi cer scuze, mama mea a avut o depresie şi a aruncat totul pe geam. -Vino, am să te pansez şi am sa-ţi cos bluziţa. Acesta o luă de mâna şi se îndreptă spre castel, cand Mika se smuci și dădu să fugă. -De ce te temi? Nu-ţi fac nimic ! îi spuse el. Atunci, Mika îi povestise că ei îi place castelul şi că-i plăcea mai mult când erau baluri, doar că-i este frică să se apropie de el. Atunci, Marshall râse uşor şi-i spuse: -Şi mie îmi era frică, dar când te-am văzut pe jos, a trebuit să ies afară şi să-l traversez. Are holuri mari și-ntunecoase. Eu stau sus,team văzut că ai cazut, şi a trebuit să ies. -Mulţumesc, îi spuse ea, şi îl luă uşor de braţ. Acesta o conduse pe Mika ce şchiopăta uşor, şi-i prezentă cât mai frumos castelul, încât să o ajute să nu se mai teamă de imensitatea acestuia. Astfel, Marshall observă că nu-i mai e nici lui teamă, şi o duse sus în cămăruţa lui şi-i cusu hăinuţele, ba chiar îi făcuse altele noi. Cei doi s-au împrietenit, şi până la urmă s-au şi căsătorit. Doamna Bogoi a ieşit din depresie şi a început să ţină din nou baluri pentru nepoţelele sale, adunând din nou înalta clasă socială la castel. Domnul Slastovik a trebuit să se mute la indicaţiile medicului, altfel avea să moară de supărare. Mika a avut parte de baluri toată viaţa, şi a fost foarte fericită, căci majoritatea balurilor au fost închinate în cinstea vechiului domn Bogoi. Acum, în anul 2012, doar bufniţele se mai aud în turnul castelului şi se zvoneşte că domnul Bogoi, împreună cu familia sa, dau noaptea petreceri şi baluri, fix în turn, când cucul cântă la ora doisprezece. Ioana GEORGESCU