Utopia 05

utopia REVISTĂ DE ATITUDINE, POLEMICĂ ŞI IDEI

apare în gorj NUMĂRUL

5

FEBRUARIE 2013

numﾄビul 5

G 4

utopia

Firul Ariadnei întrerupt… Nu ştim ce a fost Utopia.

Poate un vis anacronic, poate un simplu joc.

Am ieşit sau nu din cerc? Nu ştim încă.

Ce este cercul? Ce a devenit?

Nici asta nu ştim.

Pur şi simplu.

5

numărul 5

utopia ISSN 2247–1626 An III ▪ Nr. 5 ▪ 2013

COORDONATORI: Daniel Murăriţa Elena Găvan REDACTORI: Cosmin Oproiu Valeria Roşca CONSULTANŢI: Maria Tomoiu Maria Şchiopu COPERTA: Teodora Slavu – Gravură Liceul de Muzică şi Arte Plastice “Sigismund Toduţa” Deva CONTACT: daniel@energetictgjiu.ro elenagavan@yahoo.com PUBLICAŢIE EDITATĂ CU AVIZUL ISJ GORJ NR. 3825 /29.04.2011 Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea pentru textele publicate revine în exclusivitate autorilor.

ACEST NUMĂR APARE CU SPRIJINUL ASOCIAŢIEI CULTURALE SEMN – TÂRGU JIU www.acsemn.ro TIPARUL PIM – IAŞI www.pimcopy.ro

© UTOPIA

WWW.REVISTAUTOPIAGJ.WORDPRESS.COM

6

utopia

DE-SINE-SCRIEREA CIORANIANĂ CA PHARMAKON prof. Cosmin Oproiu

Colegiul Mihai Viteazul – Bumbeşti Jiu

 Despărţirea de scrierile contagioase ale unui autor de impact este suficient de contrariată. Poţi, simplu, să nu-l mai citeşti (iar calitatea de cititor este suspectă) sau poţi să te întrebi de ce nu-l mai citeşti (iar despărţirea se complică, devine „despărţiri”). Evident sunt n-răspunsuri la de ce-uri: datorită excesului, maturizării, specializării, noilor interese teoretice, dezamăgirii ş.a. Paradoxal, trebuie să-l reciteşti (lucid şi precaut) pe Cioran pentru a te îndepărta de spectrele textelor sale. Este nevoie, cum preciza Fernando Savater, de „exerciţii de defascinaţie”, de o lectură dehagiografică pentru o astfel de întreprindere.

Ego-scrierea cioraniană este seducătoare, contaminant de persuasivă, o disanghelie inclasabilă, un labirint de oglinzi lustruite. Sunt binecunoscute etichetele ataşate gândirii şi textului cioranian, atitudinile pro sau contra, trecutul politic deocheat sau circul mediatic legat de moştenirea culturală etc... cu toate acestea amplitudinea evenimentului – Cioran este dificil de interpelat.

Există lecturi singularizatoare, comparaţii „metodice”, intervenţii tematice, interpretări politico-morale ale scriiturii sale, majoritatea evidenţiind ambiguitatea insurmontabilă, imposibilitatea categorizării definitive, oscilatoriul. Scrierile au alternanţă, dinamism, indeterminare, altfel spus, semnalmente de pharmakon (termen platonician ce desemnează o circulaţie între valori şi sensuri contrare: benefic/nefast, lecuitor/otrăvitor). Într-o interpretare mai amplă a textului antic şi în corelaţie cu alte concepte similare, J. Derrida „oferă” în Farmacia lui Platon o deconstrucţie a semanticii pharmakon-ului, pliabilă pe „decompoziţia” cioraniană.

Pharmakon-ul este o structură de ambivalenţă şi reversibilitate, un termen

7

numărul 5

duplicitar, bipolar, cu eficacitate inversată. Acesta precede decizia (între ceva şi altceva), o conţine, o surmontează, nu se lasă redus la ea.

Filosoful francez susţine că „pentru Platon, scrierea nu valorează mai mult ca leac decât ca otravă (...) leacul este neliniştitor în sine (...) nu există leac inofensiv. Pharmakon-ul nu poate fi niciodată pur şi simplu binefăcător”. Întâlnim specificaţii similare şi la pharmakon-ul cioranian: descrierea sinelui (fie pentru sine, fie pentru alţii), eseistic sau aforistic este ambivalentă: încântarea stilistică vine cu tristeţea metafizică, umorul discret cu cel mai adânc pesimism, elogiul muzicii cu pulverizarea divinităţii ş.a., fapt ce l-a făcut pe exegetul Stéphane Barsacq să afirme că „dacă Cioran a fost un scriitor atât de dezamăgit, a ajuns aşa doar pentru că el însuşi este sursa dezamăgirii”.

Decompozitorul român cunoştea „pharmakon-ul scrierii”, ştia că „scrierea este contrară vieţii” (J.D.), dar în același timp îl frământa absurditatea existenţei şi fatalitatea conştiinţei... aşadar: terapie de sine prin scriere (leac), suportabilitate a exteriorului – ca scriitură (J.D.) – (otravă).

Scriitura personală, are aparenţa unei doctorii, ce se poate dovedi pe termen lung nocivă, atât pe autor, cât şi pentru cititor.

Deconstructorul francez adaugă: „pentru ca scrierea să producă efectul „invers” decât cel aşteptat, pentru ca acest pharmakon să se vădească dăunător prin întrebuinţare, este necesar ca eficacitatea, puterea, dynamis-ul lui să fie ambigue”. Putem observa această ambiguitate a autobiograficului cioranian pe două paliere (impropriu/academic vorbind): ontologico-filosofic şi lingvistic.

Toată „problematica filosofică” a lui Cioran este propria existenţă „transformată în întrebare” (S.B.), o confesiune spirituală, dar şi un act de căinţă, ce vizează deziluzionarea sa şi a celorlalţi, un imbold pentru a trăi autentic.

Radicalismul (uneori, demi-sofistic) scriiturii cioraniene, reprezintă „întotdeauna, o problemă de viaţă şi de moarte” (J.D.), în altă ordine de idei, privat denker-ul român scrie pornind de la două limite: Dumnezeu şi finitudinea. Nimic mai ambivalent decât aserţiunile constante şi variate privindu-l pe El: „D-zeu nu a încetat să mă bântuie şi să mă tortureze, suferinţele pe care mi le-a provocat sunt mândria zilelor mele, un dezastru nesperat, un iad care mă răscumpără în proprii-mi ochi”, aspect pe care îl concede şi S. Barsacq: „întreaga mişcare care traversează opera (sa), este aceea a unei căutări poticnite a lui D-zeu”.

8

utopia

În postura de „supravieţuitor al sinelui”, Cioran prin scrierea teologiei sale negative, afirmă o profesiune de credinţă: „vrea să-l distrugă pe D-zeu doar ca să-i aparţină Lui cu totul, redat fiind astfel sieşi însuşi.

Dacă D-zeu îi ia dreptul de a gusta din plăcerile lumii, se vede nevoit să distrugă lumea, pentru a se bucura de D-zeu şi de Nimic, pe care el le vede ca pe unul şi acelaşi (...) alege să se elibereze de D-zeu prin D-zeu” (S.B.) Aceste echivocuri, nu pot face din moralistul nostru un nihilist absolut, ci mai degrabă „un credincios fără mântuire” ce exteriorizează „mai curând o credinţă fără religie” (S.B.): „Nu e deloc uşor să vorbeşti despre Dzeu, când nu eşti nici credincios, nici ateu: şi chiar asta e drama noastră, a tuturor, inclusiv a teologilor, că nu putem fi nici una, nici alta”.

Prezenţa şi demolarea lui D-zeu, dispun de acelaşi volum de indeterminare în textele autorului – D-zeu e loc al antinomiilor: binecuvântare şi blestem, nimic şi tot... „eu trăiesc printre contradicţii, care mă împiedică să ader la o doctrină oarecare”.

Cioran nu este „grafocrat”, luciditatea îl constrânge să înţeleagă că „scrierea nu are esenţă sau valoare proprie, fie ea pozitivă sau negativă” (J.D.), este mai degrabă un „cartograf al dispoziţiilor” ce se alimentează din „izvoarele verbului” (S.B.). În definitiv, doar în-scris se vorbeşte de/spre Dzeu: „D-zeu este, chiar dacă nu există”... un adevăr aberant, o aberaţie adevărată! În lupta cu finitudinea, cu sinele ca finitudine, „avocatul lucidităţii” a mizat pe subterfugii non-scripturale: muzica („Eu aud viaţa”), umorul şi recursul la copilărie („întoarcerea la bucuriile copilăriei îţi dă iluzia că moartea se îndepărtează, că nu-ţi poate da târcoale” – S.B.)... fie pe stratagema bibliotecii pharmakon-ice, pe scrierile autorilor precum Pascal, Shakespeare, Dostoievski, Mallarmé, Lev Şestov, Benjamin Fondane, Simone Weil sau mistica.

Decompozitorul a produs pharmakon, însă această „operaţiune” a fost extrem de solicitantă lingvistic, în perioada franceză, când prioritară a fost „obsesia pentru stil” (scriitura ca otravă) – ce a presupus o ruptură (de imaginea de sine anterioară) şi o renaştere în alt cadru („Cioran s-a luptat cu sine şi cu limba franceză pentru a obţine botezul unei noi identităţi”S.B.). A trebuit să „guste” violenţa pharmakon-ului francez: exigenţa pentru claritate, simţul nuanţelor, acurateţe, rigiditate, exactitate, precizie, paradox, fapt ce l-a determinat să afirme că „nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă.

Asta înseamnă patrie şi nimic altceva”.

9

numărul 5

Lirismului pre-parizian, lamentării valahe i-a urmat o „alchimie internă” ce a presupus autodistrugerea/otrăvirea pentru „a-şi face auzite cuvintele”, „pentru a se salva” şi a dobândi o „unitate interioară” cum precizează S. Barsacq.

Scriitura-împotriva-sinelui elaborată de Cioran, este cum spune Derrida despre textul platonician, un zoon (o vietate care fascinează, care „convinge sufletul”), de asemenea „o catedrală de cuvinte (...) o operă vie, prin însăşi umanitatea ei, prin defectele sale, prin lipsurile sale (...) bogată în ambiguităţi, care zădărniceşte orice concluzie şi care o face să trăiască prin ea însăşi” (S.B.) Dacă ne simţim la adăpost printre ruinele/scrierile cioraniene – cum îl flata Beckett – dacă ne oglindesc şi fraternizăm cu ele, vom putea conchide sincer, că nu ne putem „descurca” în absenţa unui maestru al pharmakon-ului!

Texte utilizate: Jacques Derrida – Diseminarea, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997 Stéphane Barsacq – Cioran. Ejaculări mistice, Editura Philobia, Bucureşti, 2011 E. Cioran, volumele serie de autor, Editura Humanitas, Bucureşti

C 10

utopia

LACRIMI ŞI BANI prof. Valeria Roşca

Colegiul „Gheorghe Tătărescu” – Rovinari

 Am revăzut de curând Filantropica lui Nae Caranfil. Şi în loc să obţin efectul unui catharsis, al unei detensionări de vacanţă, m-am trezit problematizând. Ba chiar m-am surprins cochetând vinovat cu ipoteze de salvare a unui personaj – profesor de liceu în tranziţie. Şi care să fie şerpii din capul Gorgonei, dacă nu banii?! Ei sunt fermecata baghetă prin care dorinţele noastre prind corp.

Despre bani, s-ar putea glosa în fel şi chip. Cum n-am de gând să alunec pe culoarul economic, o voi coti pe cel al înţelepciunii populare.

Filonul acesteia conţine destule referiri la subiect : banii sunt ochiul dracului, banii n-au miros, banii n-aduc fericire… E drept că dăm şi peste vulpea care, când n-ajunge la struguri, spune că sunt acri… Mă căznesc să găsesc în fondul comun al reflexivităţii noastre o corelaţie între bani şi bunăstare, şi cum nu găsesc, mă las păgubaşă… Doar ştiam că Max Weber e de altă naţionalitate… Mă grăbesc să concluzionez: la noi e o prăpastie imensă între vis (unde ne sunt banii, prosperitatea, bunăstarea) şi consistenţa realităţii. Visul e preţuit adesea ca visare cu ochii deschişi…

Fără să fim cu toţii un popor de vrăbii, auzim adesea: vrabia mălai visează… Orice predispoziţie spre visul proiectiv e retezat ca alunecare gratuită într-un ipotetic improbabil… Înţelepciunea invocată nu îndeamnă la risc, ci la resemnare: nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard, ce-i în mână nu-i minciună… Ethosul popular e expresia unei viziuni a maselor, mi s-ar putea reproşa, nu a elitelor, ori elitele sunt cele care taie noi perspective în granitul orizontului. Liberalismul, singurul în stare să creeze un plus de valoare în societate, pe alte dimensiuni pariază decât prudenţă, scrupule exagerate, resemnare... În primul rând pe individualism, libertate, apoi pe hedonism, pe proprietate privată, pe liberă iniţiativă…Va să zică, liberalismul la noi în folclor, cam subţirel…

Despre dorinţe, se vorbeşte mult, oriunde. Şi în etică. Eticile pot fi citite într-o cheie minoră şi ca tratate despre dorinţe. Ceea ce se 11

numărul 5

plămădeşte în laboratorul secret al motivaţiei noastre răzbeşte spre exterior prin comportament, sau când nu ajunge să se concretizeze în acţiuni, se obiectivează în reacţii sau în opinii. Nu toate dorinţele noastre sunt rele.

Dorinţele, ca şi plăcerile, nu exclud virtutea. Nu toate plăcerile sunt derizorii.

Cele care sunt rezonabile, cele care se înscriu sub controlul raţiunii, al lui cum se cuvine, sunt acceptate. Fără dorinţe, lumea noastră nu s-ar clinti din încremenire. Ceea ce sporeşte cantitatea de plăcere şi diminuează cantitatea de durere, e bun. Teleologic, deontologic, utilitarist, oricum ai luao, ca să folosesc jargonul de specialitate, se admite că dorinţele sunt motorul acţiunii.

Nu se poate ca unei priviri critice, oricât de binevoitoare, să-I scape asimetria aşa zicând metodologică pe care tocmai am comis-o: banii au fost trecuţi prin pulbere de folclor, iar dorinţele prin pretinsul pesmet al teoriei… Dar e un artificiu al zig-zagului, adică al lipsei de unitate discursivă pe care intenţionat mi-am asumat-o, căci acum am de gând să fac un salt… metafizic! Dorinţele personajului din Filantropica îl aruncă din zona gri a societăţii (zona aceea unde supravieţuiesc vrăbiile) în zona mefistofelică a existenţei. Mefisto are acest dar, de a împlini dorinţe din nimic. Creaţia, la el, nu este cu funcţie ontologică, aşa cum e la Creator, ci cu funcţie aparentă. Demonul se defineşte ca fiind cel ce nu e. Mefisto pare că ar crea, când de fapt instanţiază cu fiecare împlinire a unei dorinţe, un imens gol fiinţial. Dumnezeu creează lumea din nimic, dar acest nimic e totul, conţine embrionul tuturor împlinirilor, pe când Mefisto lucrează cu un nimic nimicitor. Pactul cu diavolul porneşte de la o dorinţă de transgresare a unui blocaj. Faust se blocase într-o artroză a dorinţelor, într-o mortificare a curiozităţii, într-o paralizie a vivacităţii. Pentru el, lumea îşi epuizase acele diferenţiale prin care să fie captat interesul pentru fiinţă. Faust e deja uscat când îl întâlneşte pe Mefisto. Dar de blocat, te poţi bloca în multe şi când nu eşti Faust. Te poţi bloca într-o meserie care îşi pierde brusc caratele. (Cum profesoratul şi le-a pierdut pe ale sale, e magistral prins în film. Acesta e un subiect la care merită să meditezi în fiecare secundă, dacă eşti profesor.)

Te poţi bloca într-o sărăcie care îţi ţine mâinile legate. Te poţi bloca într-o imposibilitate de a-ţi vinde produsul, ce ştii tu mai bine să faci, să scrii, de exemplu. Ca să ieşi din acest imens conglomerat de cauze frenatoare, ai nevoie de o întâlnire excepţională. Îngerii sunt personaje care mijlocesc marile întâlniri, cele care vor opera mutaţii ontologice. Sunt, cum explica Andrei Pleşu, fiinţe ale intervalului. Îngerii nimicitori au ca instrumente de lucru minciuna, negarea a ceea ce este, sau falsul, adică executarea unui 12

utopia

pliu în ceea ce este pentru a depozita acolo ceea ce ar fi putut fi, dar nu gratuit, ci în vederea unei manipulări. Îngerii au haine strălucitoare şi ai nevoie de discernământ duhovnicesc pentru a deosebi între cei care sunt strălucitori şi între cei ce par strălucitori. Ceea ce străluceşte ia minţile.

Un ins cenuşiu, nu fără instrucţie, având chiar şi un oarecare potenţial creativ, un profesor de liceu, se află într-un nod existenţial care-l strânge vizibil. E strâmtorat pe toate planurile. Conjunctura socială îi este complet defavorabilă. Stă să fie sugrumat de cenuşiul în care se găseşte imersat ca-ntr-o mare. Se trezeşte condus spre un maestru. Plăteşte pontul, nimic nu e gratuit, cu câteva pahare de ţuică. Inteligent, cinic, creativ şi practic, maestrul acţionează după principiul: povestea vinde. Societăţile aflate în tranziţie, adică într-un travaliu dureros şi nepermis de prelungit al (re)naşterii, sunt societăţi în care indivizii sunt izgoniţi din pântecele vechii lumi, dar nici nu sunt primiţi pe covorul roşu al noii lumi. Maeştrii însă au fost expulzaţi direct în paradis. Ei îşi creează paradisul (de regulă) financiar prin intuiţii remarcabile pe care apoi le transferă din posibil în actual folosind substanţa inefabilă a sentimentelor dar şi instrumentele democraţiei.

Paradisul lor este clădit pe iadul celorlalţi. Printr-o abilă ţesătură de poveşti, se stoarce nu numai mila, dar şi buzunarele trecătorilor. În orice societate ar trăi, omul are nevoie de poveşti, e suficient să ne amintim de Povestaşul lui Mario Vargas Llosa. Maestrul înfiinţează o fundaţie, Filantropica, un fel de vas colector al milei. Inginerie financiară, cum a fost denumită printr-un eufemism splendid românesc postdecembrist. Mila însă are un mecanism tainic, e legată de poveste. Povestea face banii. Nu spunea Augustin în Confesiunile lui că teatrul îşi datorează succesul tocmai acestei nevoi irepresibile a omului de a compătimi alt om? Ori teatrul e poveste prin excelenţă. Maestrul din Filantropica însă, mai face un pas: Cine are milă, plăteşte. Nu doar îşi lasă banii în capcana întinsă de minţi agere de hoţi, dar îşi lasă şi prestigiul acolo. Păcălitul este într-o complicitate dureroasă cu păcălitorul, păcălitul e prost, chiar dacă uneori bun, în timp ce păcălitorul e inteligent, chiar dacă rău.

Răul are această disponibilitate de a parazita binele. Sursa binelui trebuie descoperită şi infestată. Apoi binele va fi contaminat de rău şi… părăsit. De braţele democraţiei se prind cu uşurinţă multe larve ale răului.

Libertatea este adesea confundată cu dezmăţul, libera iniţiativă cu ingenioase înşelătorii, dorul de proprietate cu arivismul. Uneori instituţiile democraţiei sunt înhăţate de sisteme de tip mafiot. Televiziunea, această prezenţă în casele tuturor, înlesneşte manipularea în masă. Doar s-a spus 13

numărul 5

răspicat: Cu televizorul aţi prostit poporul! Bietul Mefisto e depăşit, el pare un îngeraş nevinovat pe lângă cei asemeni maestrului din Filantropica, unde mai pui şi că Mefisto îl revitalizează pe nihilistul Faust.

Cum se simte un ins care a fost biruit de milă, şi apoi i se arată că a fost doar prostit, victimizat, escrocat? Se simte prost, şi-şi promite să fie mai prudent, să nu repete binele care a fost deturnat spre rău. În urma acestui film, ai toate şansele să devii kantian. Să faci binele din datorie, nu din milă. Să înveţi care e deosebirea între iubirea pathologică şi cea practică. Să-ţi reprimi dorinţele care pot deveni oricând parazitate de rău şi să te dai pe mâna maximelor care, nu-i aşa, sunt necesare şi universale?!

Dar cum se simte insul care alege să fie instrument al minciunii?

La început, agentul de marketing al minciunii, ca orice om onest, dă să se smulgă din ţesătura imposturii. Instinctul moral pulsează viu şi ameninţă prăbuşirea şandramalei. Dorinţele însă, pulsiunile chiar, anihilează acest instinct, îl biruie. Există atâtea momente care ar putea fi de cotitură! De întoarcere la cenuşiul blocant dar cel puţin neutru moral. Câte momente de cotitură, atâtea ispite cărora le tot cade pradă bietul personaj. Întoarcerea e imposibilă. Odată purtat pe aripile largi ale marketingului, ori ale speculativului financiar, e greu să cobori de bunăvoie. Mecanismul minciunii are cumplitul viciu de a se perpetua de la sine, odată pornit. Începi să locuieşti în poveste ca în propria ta viaţă. Începi să locuieşti pe un balon de săpun. Sau să te plimbi pe acel elefant cu picioare de păianjen, pictat de Dali.

Aşa se face că banii sunt ochiul dracului. Te pot transporta prin canalul propriilor tale dorinţe, de la real spre ireal. Irealul nu e nici măcar imaginar, ci un deficit de fiinţă, o minciună. Şi totuşi omul e construit să iubească poveştile. Când cele clasice i se par plicticoase sau inaccesibile căci cer efort, vor veni spre el întotdeauna unele moderne, facile, uşor de asimilat. Vor veni spre el fantomatice societăţi de binefacere, cu poveşti care storc lacrimi şi bani.

W 14

utopia

PUTEREA DE INFLUENŢĂ A TELEVIZIUNII elev

Adrian Baldovin

prof. coord. Cosmin Oproiu Colegiul Mihai Viteazul – Bumbeşti Jiu

 La ce ne folosește televiziunea? La această întrebare majoritatea oamenilor ar răspunde „pentru informare” și într-adevăr au dreptate.

Televiziunea este o sursă de informare care se poate dovedi uneori foarte utilă, dar care se pare că de ceva timp, pe baza actualizării noilor informaţii a început să elimine realul şi să-l reproducă după propria-i imagine.

Georges Fillioud (jurnalist și om politic francez) susține că televiziunea nu este nevoită să creeze ficțiuni, pentru că este în stare să aibă influență asupra realității, astfel bariera care separă realul de fantastic nu mai este atât de vizibilă. Şi se pare că așa este. Astăzi, televiziunea influențează atât de mult viața noastră, devenind o parte din ea, încât telespectatorii se confundă cu actorii şi invers (de exemplu, un actor de sitecom şi-a strangulat în viața reală partenera din viața de televiziune, spunând poliției că a confundat cele două vieți între ele – atât de puternic influențează televiziunea viața oamenilor).

Ce se poate face pentru a preveni astfel de lucruri? În prezent se pare că nimic. În lipsa unui limitator, excesele se fac fără ezitare, iar televiziunea profită din plin de lipsa acestui limitator. In curând expresiile „pe ecran” şi „în fața ecranului” se vor contopi în una singură. Dar acest lucru depinde şi de telespectatori.

Nu trebuie să condamnăm astfel televiziunea, deoarece ajută şi la informare. Pentru a putea răspunde la întrebarea „la ce ne folosește televiziunea?” trebuie să o generalizam şi nu s-o individualizăm.

Ceea ce vizează televiziunea, se pare că este un anumit tip de oameni, oameni cărora le studiază modul de gândire şi încearcă să-i facă telespectatori fideli. De ce? Pentru că în fiecare acțiune trebuie să existe un motiv. Se pare că motivul televiziunii este cel economic si cel al recunoașterii. Media de astăzi este mult diferențiată, de aceea de la origini, ce viza cu totul alt public față de cel vizat astăzi… alte programe erau 15

numărul 5

difuzate, iar media nu era tot timpul în competiție, pentru că nu era așa de dezvoltată. Cea de la început nu avea influența pe care o are astăzi asupra omului, deoarece intervenea foarte puțin în programul unui om – astăzi în programul oricărui om obişnuit, televiziunea este un aspect firesc al unei zile.

Media de la începuturi este o expoziție de artă, în care respectivele lucrări sunt la vedere, unde toată lumea le poate vedea, iar ghidul care le prezintă este unul foarte competent dar care preferă sa rămână în umbră.

Media din zilele noastre, se diferențiază foarte mult, pentru că dimpotrivă, vrea să fie în centrul atenției. Aceasta amestecă genurile emisiunilor și are tendința de a-l arunca pe telespectator într-un mediu confuz. Încearcă să creeze un singur loc, unde telespectatorii şi prezentatori să poată vorbi unul cu celălalt. Acest lucru îl face prin cererea de telefonare în direct sau trimiterea de mesaje de către telespectator. Însă, atâta timp cât există bariera ecranului iar telespectatorul se va afla în spatele e,i acest lucru nu este decât o pură iluzie.

Se pune întrebarea, ce fel de mod de gândire dezvoltă televiziunea şi oamenii săi? Se pare că, un element important este identificarea. Ea dezvoltă un mod de gândire pozitiv în oameni. Dar identificarea cu cine?

Oamenii nu mai vor să se identifice cu starurile. Aceștia preferă oamenii simpli, oameni care au luptat şi au reușit în viață, pentru că astfel ia naștere ambiția de aș depăși propria condiție. Dar oare oamenii pot deveni proprii lor eroi? Potrivit lui Ehrenberg , răspunsul este afirmativ - „de ce nu tu? Eşti la fel de interesant ca aceia pe care îi vezi la televizor, deci ai un rol de jucat”. Multă lume este de acord cu aceste lucru, dacă motivația şi ambiția este suficientă, se poate deveni erou în/cu propria viața.

Un alt aspect specific televiziunii, este capacitatea de a arăta altceva decât ceea ce ar trebui să arate, adică, să ascundă arătând.

Aceasta prezintă o anumită informație a cărei importanță este nesemnificativă, dar o construiește în așa fel încât primește o semnificație care nu coincide câtuși de puțin cu realitatea. Criteriul de selecție a acestei informații, îl constituie senzaționalul, spectaculosul, televiziunea îndemnând la dramatizare. Aceasta pune în scenă un anumit eveniment căruia îi exagerează importanța şi caracterul dramatic.

Cercetătoarea Elisabeth Noelle-Neumann susţine că, pe termen scurt mass-media nu are niciun efect asupra cetățeanului, dar pe termen lung, efectele sunt destul de profunde. Dacă respectivul cetățean este „expus” mult timp mass-mediei, într-un final va ajunge sa creadă mesajul 16

utopia

transmis de aceasta. Acest lucru se numește „teoria efectelor cumulate” un exemplu destul de simplu, dar concludent, îl constituie campaniilor publicitare, care repetă la nesfârşit acelaşi mesaj. În studiul său despre efectele sociale ale televiziunii, James Halloran afirma: „poate că televiziunea nu are influenţa pe care unii ar dori să credem că o are, dar să nu uităm că ea poate fi prezentă sub diferite forme. Important e să nu o egalizăm cu conceptul de schimbare”.

Sociologul Pierre Bourdieu, intervine cu ideea că „accesul la televiziune are drept contrapondere o teribilă cenzură, o pierdere a autonomiei legată, printre altele, de faptul că subiectul aflat în discuţie este impus, că, la rândul lor, condiţiile de comunicare sunt şi ele impuse şi, mai cu seamă, de faptul că limitarea temporală impune discursului o sumă de constrângeri care fac puţin probabilă posibilitatea de a spune efectiv ceva”. Dacă urmărim emisiuni de dezbateri cu atenție, vom confirma acest lucru.

P. Bourdieu apreciază că jurnaliștii sunt interesați de extraordinar, de evenimente care sunt scoase din trivial, iar pentru a fi primii ce le oferă spre vedere, ar face orice (de multe ori se copiază între ei) - unde ar trebui să fie originalitate este doar banalitate.

Un alt subiect abordat în “Despre televiziune” este cel de dezbaterii televizate. Sociologul francez împarte dezbaterile în două categorii. Prima, este dezbaterea televizată cu adevărat falsă, adică participanții acesteia, deși susțin că sunt în tabere diferite, se cunosc între ei, sunt într-o anumită relație de complicitate (de exemplu, într-o emisiune franceză despre elite, la un moment dat unul dintre invitați s-a adresat lui Nicolas Sarkozy, cu Nicolas, având un moment de tăcere între prenume şi nume – aceștia presupunându-se că erau în tabere opuse; dacă se oprea la prenume era destul de clar că cei doi se cunoșteau destul de bine).Publicul este conştient de această complicitate? Cel mai concludent răspuns: poate.

A doua categorie de dezbatere este cea fals adevărată. În cadrul acesteia, prezentatorul este în centrul atenției, cel care impune subiectul şi problematica. Este cel care împarte timpul de discurs şi cel care îl poate face pe interlocutor să aibă încredere sau nu în discursul său, prin gesturile aprobatoare sau lipsite de răbdare şi interes pe care le face, când respectivul invitat vorbește. Este evident că vorbitorii unui platou nu sunt toți egali, pentru că există profesioniști ai discursului şi amatori ai acestuia. Iar pentru a înțelege importanța discursului unui om obişnuit, trebuie să-i acorzi asistență, trebuie să te pui în serviciul său şi să-l ajuți să-și transmită 17

numărul 5

esența discursului. Ori exact acest lucru, prezentatorii nu-l fac. În loc să ofere șansa vorbitorului să-și exprime opinia la momentul oportun, aceștia iau cuvântul și î-l dau atunci când respectivul nu se mai așteaptă, astfel bulversând-l.

Deci, în final, ceea ce putem spune despre televiziune, e faptul că are şi efecte pozitive şi efecte negative asupra omului. Cele pozitive fiind informația pe care ne-o procură, iar cele negative fiind dependența şi influența pe care o are în modul nostru de viață şi în modul nostru de gândire.

Bibliografie Pierre Bourdieu - Despre televiziune, Ed. Art, Bucureşti 2007 Patrick Charaudeau & Rodolphe Ghiglione - Talk Show-ul. Despre libertatea cuvintului ca mit, Ed. Polirom, Iaşi 2005.

N 18

utopia

AMPRENTA SATULUI ROMÂNESC – între nostalgie, apologie şi identitate Dorel Şchiopu

–Vulcan

 Motto:

„Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. ...........................................”

L. Blaga – Sufletul Satului

Costel şi-a schimbat partidul. Nu spun dacă este bine sau rău, pentru că subiectul discuţiei noastre este altul. Dar, zilele trecute mi-au căzut ochii pe o frază dintr-un interviu al amicului Costel: „Trecând de la PRM la PNL am sentimentul că am trecut, brusc, de pe un drum comunal pe o autostradă a soarelui”. Culmea coincidenţei, în ziua în care am citit destăinuirea destoinicului politician (16 ianuarie) toate telejurnalele începeau cu ştirea despre un accident foarte grav petrecut pe o autostradă!

După ce am scuipat în sân (am zis: nu poate fi lucru curat potriveala asta!), mi-am revenit cu o parafrază a bancului acela cu calu’: bine, Costele, da’ cu satu’ ce-ai avut?

Chestia asta cu „drumul comunal” îmi aminteşte de un interviu al marelui român Tudor Gheorghe în care spunea că îi pare rău că s-a asfaltat drumul din satul copilăriei lui. Că îi este dor de satul românesc, curat în rânduieli, obiceiuri, valori, tradiţii şi sever în respectarea şi apărarea acestora, ca pe vremea când era copil.

Azi, întâlneşti la tot pasul români care se ruşinează cu ţara lor.

Dureros este că românismul are mai mulţi adversari printre români decât printre străini. Personal, sunt convins că, dacă România se va regăsi vreodată, dacă va redeveni o ţară demnă, cu oameni mândri că îi aparţin, aceasta se va putea întâmpla doar prin apropierea de simplitatea şi de 19

numărul 5

valorile morale specifice satului românesc, cel de dinaintea asfaltului: cinste, moralitate, generozitate, credinţă în Dumnezeu şi în menirea familiei, dragoste pentru pământul tău şi pentru neamul tău. Aceste repere ale spiritualităţii româneşti, care ne-au ajutat să rămânem români şi creştini în vâltoarea istoriei, sunt greu de văzut atunci când circuli prin viaţă cu 130 de km/h, ca pe autostradă.

Boala secolului vitezei care, contagioasă fiind, a contaminat şi secolul informaţiei, este tocmai... viteza! Nu avem niciodată timp! Suntem tot timpul grăbiţi. Accelerăm tot mai des atunci când întâlnim vreunul dintre reperele de mai sus care au luminat gândul şi drumul prin viaţă, spre mântuire, al Măriei Sale – Ţăranul. Numai că, accelerând astfel, am transformat reperele spiritualităţii româneşti în simple jaloane. Ne-am perfecţionat, chiar, tehnica ocolirii sau a ignorării lor. Trăind cu viteză mai mare, uneori suntem eficienţi, deseori – stresaţi şi rareori – bucuroşi. Nu mai ştim sau nu mai găsim răgaz să ne bucurăm de frumuseţea unei crengi înverzite, a unui izvor de munte.

Pentru Marin Sorescu, Craiova este cel mai frumos oraş văzut din car. Păi, da! Pentru că, în mersul domol al boilor, avea timp să se bucure de frumuseţea ei. Dar, în goana maşinii, ce să vezi? Poţi să treci prin Defileul Jiului cu maşina de zeci de ori şi nu-i descoperi frumuseţea (mai ales cea de toamnă) pe care ţi-o relevă câţiva paşi pe malul râului.

Să revenim, însă, la satul românesc. La satul pe care Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei Române) îl numeşte „fortăreaţă a neamului”. Excepţională comparaţie! Într-adevăr, în această fortăreaţă s-a apărat românismul şi identitatea naţională de-a lungul istoriei. Şi nu cu arma oşteanului, cât cu pilda şi cu rugăciunea mamei.

Esenţa românismului constă, în viziunea lui Constantin RădulescuMotru, printre altele, în: disciplină severă în cuget şi fapte, credinţa în statornicia pământului şi neamului românesc, întărirea comunităţii familiale şi săteşti etc.

Iată ce condiţionare directă între familie, sat şi identitate naţională.

Cât de simplu se explică multe din neajunsurile României de azi dacă ne gândim că meterezele acestor fortăreţe au fost dărâmate, încet, pe nesimţite, şi nu mai sunt locuri de priveghere a rânduielilor și a mersului drept prin lume şi viaţă. Desacralizăm totul. Avem tot mai puţine lucruri sfinte în viaţa noastră. De aici până la indiferenţa faţă de răul sau nedreptatea pricinuite lângă noi, nu mai este decât un pas.

20

utopia

Ne mirăm că relaţiile dintre părinţi şi copii se pietrifică, se răcesc. Că nu mai trăim emoţia de altădată a sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte. Că nici cozonacii nu mai au mirosul atât de puternic ca pe vremuri. Că, într-o ţară atât de bogată, oamenii sunt atât de săraci. Multe dintre meterezele fortăreţei au fost slăbite din interior. De către români. Şi-au dărâmat zidurile care îi apărau de vânt. Uneori, direct. Alteori prin dezinteres. Oricum, atunci când îţi pierzi reperele, rătăceşti. Şi, azi, românii rătăcesc. Azi, românii bâjbâie printr-un sistem de valori confuz, printre repere neclare. Este tot mai dificil să distingi între bine şi rău, între frumos şi urât, între valoare şi non-valoare.

Eu mă consider patriot. Sunt, vorba lui Ţuţea, român de profesie. Ca patriot, cred în destinul României. Nici nu te-ai putea considera patriot dacă nu ai crede în viitorul ţării tale. Cred în destinul românilor ca popor, nu doar ca populaţie. Cred că avem resursele şi puterea să ne continuăm drumul spre veşnicia spiritualităţii româneşti. Pun, totuşi, o condiţie: în drumul acesta, să ne lăsăm călăuziţi de Sfânta Simplitate a satului. Pentru că, întradevăr, veşnicia s-a născut la sat.

Bineînţeles, în satul românesc.

20.01.2013

21

numărul 5

ARHEOLOGIA CONCEPTULUI DE DREPTATE LA PLATON eleva

Ramona Cojocaru,

prof. coord. Valeria Roşca, Colegiul Gheorghe Tătărescu Rovinari

 În dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul "dreptate" este definit ca fiind un principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile. Doar oare asta semnifică termenul de dreptate? Încă din cele mai vechi timpuri, conceptul de dreptate a reprezentat un punct de interes pentru filosofie.

Cuvintele au semnificaţia pe care le-o dai. Uneori trebuie să cercetezi pentru a descoperi istoria semnificaţiei lor. De multe ori auzim expresia „ești nedrept”. Ori auzim că societatea este una nedreaptă. Cât despre dreptate, poporul spune că ea umblă nu de puţine ori cu capul spart.

Cel mai adesea însă dreptatea a fost înlocuită de drepturi, e ca şi cum un întreg s-ar fi sfărâmat în cioburi. Discursul despre dreptate a devenit unul despre drepturi. Ar fi poate interesant să facem o cercetare în istoria filosofiei pentru a găsi ce înţelesuri i se pot atribui acestui termen atât de curtat.

Suntem adesea înclinați să atribuim celorlalţi atributul de nedrept (profesorilor atunci când ne evaluează, colegilor atunci când ne apreciază).

La fel tindem să confiscăm dreptatea pentru noi, adică să considerăm că noi suntem drepţi ori trebuie să fim trataţi drept. Deci este necesar să ne aventurăm într-o căutare a înţelesurilor dreptăţii. Şi cum Republica lui Platon oferă nu numai un exerciţiu admirabil de arheologie a conceptului de dreptate dar şi o splendidă schimbare a planurilor şi metodelor de cercetare, ne propunem să-l urmăm pe Platon în survolul său de la aparenta dreptate spre dreptatea adevărată, dreptatea în sine. Întrebările care ne-au condus spre acest demers sunt: Opiniile despre dreptate sunt de luat în seamă atunci când încercăm să ne lămurim cu privire la o problemă? Cum se formează opiniile? Sunt în măsură ele să ne influenţeze viaţa ? Cum ajungem de la opinie la cunoaştere? Şi dacă 22

utopia

ajungem la cunoaştere, avem certitudinea că ceea ce numim noi cunoaştere este adevărat? Este dreptatea un bine în sine sau este instrumentală? Mai e decisiv pentru noi să ne întrebăm cum s-ar cuveni să trăim?

Anticii fac poate pentru noi cel mai viu exercițiu de problematizare a dreptății. În Republica lui Platon aflăm câțiva bărbați importanți ai vremii strânși în casa lui Cephalos pentru a dezbate ce este dreptatea. Platon așează la discuția cu Socrate doi oameni de afaceri, tată și fiu, un retor sofist dar și un adept al sofiștilor și doi discipoli ai lui Socrate. Andrei Cornea insistă în analiza sa tocmai asupra ideii că viziunea pe care o au indivizii asupra moralității se transferă și asupra vieții. Atena, pretinde exegetul amintit, decăzuse și ca urmare a aplicării unei etici contractualiste în care dreptatea este văzută formalist, fără o interiorizare a conținutului său. Prin urmare, este foarte important pentru viața noastră socială dar și pentru viața noastră privată, dacă ne impropriem regulile acceptate drept corecte. Nu este suficient doar să mimăm respectarea lor, ci trebuie să interiorizăm aceste reguli despre care cunoaștem că sunt drepte. Dar cum ajungem să le cunoaștem decât dând definiții coerente, necontradictorii, sustenabile? Trebuie deci sa începem să cercetam. În căutarea dreptății, aflăm un prim răspuns oferit de bogatul Cephalos, tatăl lui Polemarchos și al lui Lysias stabilit în Atena la invitația lui Pericle: dreptatea este să achiți ceea ce datorezi. Aceasta este dreptatea oamenilor bogați, căci dacă nu ai din ce achita, cum mai poți fi drept? În plus, dacă trebuie să înapoiezi arme unui om care a înnebunit între timp, mai ești drept? Socrate nu agreează genul de răspuns oferit de Trasimachos și devine cine știm noi că este, adică un personaj asemeni unei torpile, cel care aduce interlocutorul, prin arta întrebărilor meșteșugite, în situația jenantă de a-și deconstrui propriul discurs. Valentin Mureșan, în Comentariu la Republica lui Platon, numește acest fel al lui Socrate de a încurca interlocutorul, interogatoriu încrucișat. Prin această modalitate aporetică, Cephalos este adus în situația de a-și părăsi opinia, căci e la mintea oricui că nu-i drept să înapoiezi arma pe mâna unui prieten care între timp a înnebunit. Același fapt („adică” de a înapoia arma unui prieten) nu poate fi și drept și nedrept. Ne aflăm deci cu acest răspuns al lui Cephalos în sfera opiniei, în niciun caz a cunoașterii întemeiate. Și Socrate, învingător asupra modului familial ori juridic de a vedea dreptatea, avansează în demersul lui problematizant. Învins, Cephalos cedează locul de interlocutor al lui Socrate lui Polemarchos care este și el provocat să 23

numărul 5

construiască un răspuns la aceeași întrebare. Și acesta face parte tot dintre cei foarte bogați și nu găsește nimic mai potrivit decât că drept este cel care face bine prietenului și rău dușmanului.

Acest tip de dreptate e numită de Andrei Cornea ca dreptatea bunului plac. Este conform cu spiritul vremii, grecii acelui moment agreau tipul acesta de reacție, considerau chiar o datorie să răsplătească prietenul și să răzbune dușmanul.

Să afirmi ceea ce afirmă toată lumea nu e nimic scandalos, dimpotrivă, oferă confortul de a nu fi contestat. Nu e cazul însă cu Socrate.

El este personajul pus de Platon în situația de a întoarce spiritul grec asupra-și spre a se cerceta și spre a-și identifica erorile. Socrate nu poate fi mulțumit cu acest tip de răspuns care vine din mentalitatea vremii. E momentul aici ca Socrate să propună o resemnificare, respectiv dreptatea ca abilitate, artă, opusul virtuții. Și asta tocmai pentru a ajunge la un alt impas, previzibil. Propunerea sa este asimilată spontan de Polemarchos, ceea ce ușurează nespus misiunea aporetică a lui Socrate. Definiția lui Polemarchos, cum că drept e actul de a da fiecăruia ceea ce îi datorezi, adică prietenului bine și dușmanului rău, cade ca inacceptabilă. Dreptatea nu se poate corela cu răul, chiar dacă în mentalitatea vremii este admis ca principiu juridic principiul răzbunării. În plus, arată Socrate, nu e treaba binelui să dăuneze, binele e legat doar de bine. Platon prefigurează deja ulteriorul abandon al aparentei dreptăți și atașamentul față de dreptatea în sine, ca formă constantă.

Concluzia la care ajunge Polemarchos este un adevăr „accidental”. La acest tip de adevăr ajunge și atunci când analizează dreptatea bancară, Socrate dă peste faptul că pentru bancherul cinstit, dreptatea e arta de a păstra banii, în timp ce pentru bancherul necinstit, dreptatea bancară e arta de a fura banii. E evident că și acest răspuns trebuie abandonat iar susținătorul său silit a recunoaște că se înșeală.

Vine în scurt timp și răspunsul lui Trasymachos, retor și sofist din Chalcedon: dreptatea este folosul celui mai tare. E un răspuns cinic fără îndoială, dar e unul transparent și practicat într-o societate unde dreptatea este văzută ca folos personal. Acest răspuns implică noțiunea de lege, este drept să respecți legea, dar legea este concepută astfel încât să servească intereselor celor puternici.

Trasymachos mai face un pas spre ceea ce e imposibil de acceptat din perspectiva lui Socrate. El afirmă că viața întru nedreptate e mai bună decât viața dreaptă. E vorba de nedreptatea celor ce pot să-și 24

utopia

supună cetăți și noroade. Omul nedrept ar fi deci cel care își dorește mai mult decât are, cel care e mânat de înclinații abuzive care-l trimit spre cuceriri și împliniri pe care omul drept nu le cunoaște. Omul nedrept e iscusit și de ispravă, în timp ce omul drept este neiscusit și nu e de ispravă.

Aici, nedreptatea e o virtute, pe când dreptatea e un viciu. Nu e greu pentru Socrate să-l conducă și pe noul său interlocutor într-o fundătură.

Demersul său e simplu, începe cu o simplă lămurire a termenilor.

In limbaj uzual, termenul negativ este nedrept, și deci pe acesta va trebui să-l declarăm ca viciu. Trasymachos e silit a bate în retragere și a recunoaște că ceea ce el considera un adevăr, e o simplă opinie.

Observăm că tot acest ocol pe care-l dă Socrate conceptului analizat nu conduce la nici o definiție a termenului dreptate. Este aproape frustrant pentru cititor să-l urmeze pe Socrate în operațiunea sa de curățire a terenului. Tot ce reuşeşte el să facă este să retragă din sfera cunoașterii definițiile date și să le plaseze, cu acordul celor ce le dăduseră, în sfera opiniei, a ceea ce e aparent. Ce rost are truda lui Socrate, de vreme ce nu are ca rezultat o definiție așteptată?

După atâta efort interogativ încă ne aflăm în ipostaza de a știi că nu știm nimic. Atunci la ce bun efortul interogativ dacă nu e urmat de o reuşită în planul cunoașterii? Recunoașterea opiniilor ca opinii și distincția între filosofi și filodocși este esențială. Este o pregătire pentru cunoaștere, o epurare a minții de părere, o purificare a ei în vederea primirii adevărului.

Până acum Socrate s-a confruntat cu trei opinii ce consideră dreptatea bun ca mijloc. Îmbrățișez o opinie atâta vreme cât îmi aduce avantaje. Mă despart bucuros de opinia mea dacă e păguboasă. Cum să accepte Platon o astfel de poziție? Demersul căutării trebuie continuat.

Urmează în logica discursului platonician, Glaucon și Adeimantos, frații lui Platon, care îl provoacă pe Socrate să facă o apărare adecvată a dreptății, să argumenteze că dreptatea este mai folositoare decât nedreptatea. Dacă nu s-ar fi încercat o recreditare a conceptului de dreptate, ar fi fost dramatic. La nivelul simțului comun, la nivelul opiniei, era la îndemână ipoteza că nedreptatea ar fi mai profitabilă decât dreptatea.

Totuși, Atena suferise grave alunecări din poziția sa odinioară strălucitoare, aceste decăderi fiind puse de Platon tocmai pe seama eticii contractualiste care nu interiorizează valorile, ci le formalizează. Important în viziunea contractualiștilor era să pari drept sau bun, nu să fii. Ori Platon, folosește poziția intermediară a fraților săi pentru a formula propria sa poziție, aceea

25

numărul 5

că dreptatea este un bun în sine deși este bună și prin consecințele pe care le aduce.

S-a configurat deja în discuția noastră o distincție pe care n-o mai putem eluda: dreptatea aparentă și dreptatea adevărată. Aceasta este distincția cu care Valentin Mureșan își construiește două din cele patru consistente capitole ale comentariului său la Republica lui Platon. Cum face saltul Platon de la aparența factuală la esența contrafactuală? Evident, schimbând metoda de cercetare. Dialectica este înlocuită cu metoda pe care comentatorul invocat o numește modelare contrafactuală, îl citez pe Valentin Mureșan: „Metoda lui Platon e validă și asemănătoare celei a matematicienilor, care formulează ca punct de plecare a raționamentului, postulate, presupunându-le cunoscute și necrezând de cuviință să le explice nici lor înșile nici celorlalți, socotindu-le cu totul evidente.” (am încheiat citatul).

Matematicile lucrează cu ipoteze, cu postulate, cu metoda deductivă, părăsind terenul accidentat al factualului. Platon recurge la modele. Pentru a elucida ce este dreptatea, după ce va fi scandalizat gândirea comună contestând-o, propune o analogie a sufletului cu o cetate ideală. Construiește mental această cetate propunând să fie structurată în trei clase după câteva principii: principiul specializării, principiul separării claselor, principiul comunizării femeilor și copiilor. Dacă investim lectura cu conotații politice, dacă nu admitem că cetatea dreaptă, ideală, propusă de Platon nu este decât un model care crește vizibilitatea pentru ce va fi sufletul drept,atunci ajungem cu Popper la concluzii devastatoare, că Platon are o gândire totalitaristă.

Lectura lui Valentin Mureșan e radical diferită de cea a lui Popper tocmai pentru că desprinde cetatea ideală din contextul istoric, factual. Îl citez pe Valentin Mureșan ”Modelul cetății ideale a fost introdus pentru a mări ca sub o lupă, dreptatea în om. Acest instrument de mărit menit să ne faciliteze înţelegerea dreptății nu e evident, o cetate istorică, Atena sau Sparta, ci o cetate ipotetică, construită doar cu mintea. Modernizând, aș spune că Platon construiește aici un model abstract izomorf al cetății ideale în om.”

Acum că am acceptat cetatea ideală ca model pentru suflet, ne rămâne să căutăm ce este cetatea dreaptă. Iar cum dreptatea e de căutat printre virtuți, și cum virtuțile sunt corespunzătoare claselor, dreptății îi rămâne să fie, cum spune autorul deja menționat, condiția suficientă a înțelepciunii, vitejiei și cumpătării.

26

utopia

Ajungem la concluzia că omul drept este omul în care fiecare parte a sufletului (rațională, pasională și dezirabilă) își face funcția proprie.

Dreptatea este deci o armonie sufletească. Cu toate că s-a ajuns prin multe șlefuiri și decantări la această definiție a dreptății pornind de la dreptatea factuală, tot nu este identică cu Forma dreptății. Forma este accesibilă doar zeului, este deci de neconceptualizat, este de neprins în cuvinte. Evident, omul drept este o ipoteză de lucru, o copie palidă a ideii de om drept, nicăieri nu putem întâlni un astfel de om.

Analiza profesorului Mureșan sugerează o relație între conceptual și practic. Trebuie să ne așteptăm ca pe plan conceptual din dreptate să decurgă necesarmente anumite principii, pe când pe plan real nu. Deci la întrebarea lui Platon: este posibil ca omul drept, dacă i s-a dat spre păstrare argint și aur, să-l lipsească pe proprietar de acestea,răspunsul ar fi: conceptual nu este posibil, real, însă, este. La omul ideal drept poftele lui sunt ținute în frâu de rațiune, la omul real doar parțial sunt înfrânate.

Ce relevanță ar putea avea asupra vieții noastre toate cele afirmate mai sus? Poate ar fi important să ne reamintim cu Platon că valorile sunt imuabile, nu sunt contextuale. Valorile se construiesc mental, cer aderența întregii noastre ființe, care este și pasională, și volitivă dar și nobil rațională. Dacă ne lăsăm pradă pasiunilor, poftelor, cădem într-un factual pe termen lung se degradează, se golește de substanță. Aparența, identificată în goana noastră după imagine, fără să avem și preocuparea pentru conținut, aduce impas sau cum nu mai obosim să spunem, criză.

Cum s-ar cuveni să trăim? Urmându-l pe Platon, am putea spune că neuitând că putem fi oameni drepți, adică armonioși.

Bibliografie Platon, Republica, trad. Andrei Cornea, Prefața Valentin Mureșan,Comentariu la Republica lui Platon, Metropol, 2000 Dicționar de filosofie, Ed. Științifica Manual de filosofie pentru clasa a XII-a, Ioan N. Roșca, C. Sorina, G.l Ion, Ed. Corint

g 27

numărul 5

ÎNTÂLNIRE CU CELĂLALT eleva Anca Frăţilescu

www.anca1459.wordpress.com prof. coord. Elena Găvan CN Spiru Haret – Târgu Jiu

 cu mine.

„Celălalt” am fost mereu eu, de cele mai multe ori în contradicţie

Strânsa relaţie dintre noi se clădeşte proeminent dimineaţa, atunci când reflexia inversă din oglindă supraveghează stadiul mişcărilor şi al grimaselor. Indiferent cât de apropiat mi-a devenit „celălalt”, el este acum conceput din „cunoaşterea pe care am dobândit-o şi continui s-o dobândesc pe măsură ce ne intersectăm.” (Zygmunt Bauman, „Etica postmodernă” ). „Celălalt” este inconştientul, „groapa comună” în care toate frustrările, refulările sau inhibiţiile s-au adunat, având efecte dezorganizatoare asupra vieţii mele psihice. El pare important în viaţa mea din cauza volumului uriaş de cunoaştere investit, nu în mod naiv.

Imposibilitatea de a cunoaşte pe deplin fiinţa omenească, individual considerata, e determinată de unicitatea ei. Pe lângă complexul de calităţi comune, graţie cărora poate fi considerat, din punct de vedere biologic, ca făcând parte din specia omenească, fiecare om posedă un complex de calităţi particulare, care îl fac să se deosebească de toţi ceilalţi oameni, să fie adică, ceva unic.

Pentru a experimenta legătura eu-celălalt, a trebuit în primul rând să-mi accept negarea propriului „eu”. Trecând de la activităţi scriitoriceşti la cele actoriceşti, am învăţat că „celălalt” mă recunoaşte şi mă acceptă ca subaltern al său. Ceea ce „desemnez prin <<celălalt >> împreună cu care trăiesc” reprezintă de fapt „ceea ce ştiu despre el” ( Giovanni Sartori, „ Ce facem cu străinii?” ). Desigur, așa cum ne confirma Goethe, personalitatea completă e darul cel mai fericit ce a putut cerul să dăruiască oamenilor. Dar individualitatea puternică are doua căi de afirmare a ei; ori se recunoaşte ca o parte din univers şi caută să se integreze într-o ordine şi ierarhie de 28

utopia

esenţă spirituală, ori negând necesitatea integrării în ceva superior, ajunge să se considere ceva unic, de sine stătător, absolut.

Totuşi, întâlnirile noastre sunt scurte. Eu îmi beau ceaiul, iar el îmi picură venin în urechi ce se scurge din pix direct pe foaie.

Uneori are tendinţa de a-mi da dreptate atunci când exagerează, dar de fiecare dată se îngrijeşte de propulsarea la suprafaţă a unei vechi frustrări, care se va îneca în cafea, insomnii şi autocenzură.

Eu nu am nimic să-i ofer, „nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor” ( N. Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”). Daca îmi asum încercarea dăruirii primesc darul „celuilalt” . Totodată, suntem amândoi ceea ce suntem… atât prin limitele cât şi prin forţele noastre, atât prin ceea ce ne lipseşte cât şi prin ceea ce avem.

Aşadar, momentele de beatitudine există atunci când, în ciuda dezordinii sistematice, a pierderii de sine sau a evocării echilibrului emoţional, reuşesc imobilizarea „celuilalt”, supunându-l unui dialog „faţă către faţă”. Se observă aici tăria de a ne susţine punctele de vedere şi, totodată, ezitările puerile în faţa încercării adevărului.

A încerca adevărul este un proces relativ simplu. Începi prin a enumera tarele, ajungând astfel la adevărata lor valoare şi origine. Un adevăr este, ca adevăr, independent de existenţa unei gândiri reale. Un sens ideal nu devine adevăr prin aceea că îl gândesc eu cu conştiinţa mea reală, sau că-l gândeşte cu gândirea lui reală indiferent cine altul. Nu el este în dependenţă de conştiinţa reală, ci conştiinţa reală este în funcţie de adevăr.

Adevărul, binele şi frumosul sunt ţintele permanente care călăuzesc ostenelile spiritului, în nenumăratele lui încercări şi în nesfârşitele lui aventuri către Celalalt. Luând forme dintre cele mai deosebite, aspiraţia către adevărul ştiinţific, aceea către frumosul estetic şi către binele moral au mişcat deopotrivă pe oamenii cei mai nobili ai tuturor epocilor, şi din ţesătura acestor aspiraţii s-a constituit cultura tuturor timpurilor.

Este foarte important să ne formăm o concepţie justă despre viaţă şi să nu fim tulburaţi de contraziceri şi vicisitudini, să fim pregătiţi pentru toate fazele ei variate: izbânzi şi nenorociri, triumfuri şi dezamăgiri, speranţe şi temeri, sănătate şi boală, plăceri şi suferinţe, bucurii şi întristări, amintiri plăcute şi regrete zadarnice.

Experienţa întâlnirii cu „celălalt” evoluează de la o „şedinţă” la alta, acest fenomen fiind atestat de tematica tot mai diversă a scriiturilor 29

numărul 5

„noastre”. Sinceritatea reciprocă se rezumă la „darul suprafiresc”: oferind altuia ceea ce nu ai, „dobândeşti ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale”. ( N. Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”). În fiecare om sunt cel puţin doi oameni: omul ideilor şi omul simţurilor. Voi greşi dacă mă voi judeca numai după ideile pe care le exprim, chiar dacă voi constata că sunt adevăratele mele idei. Trebuie să aştept ocazia de a-mi constata adevăratele simţuri, cel puţin în întâlnirea cu „celalalt” –cel care mă gândește si mă simte.

Am ales să fiu eu „celălalt” nu pentru a mă cunoaşte pe mine, ci pentru a încerca performanţa de a mă înţelege, de a mă observa si autoevalua. A te cunoaşte şi a te accepta nu înseamnă renunţare la efort, la perfecţionare; dimpotrivă, înseamnă chiar să ai cei mai mulţi sorţi de a te putea realiza, pentru că avântul se află atunci pe calea cea bună, aceea în care toate sforţările dau rod. Cred că nu există om care să vrea să-şi schimbe cu adevărat şi în întregime esenţa, cu indiferent care alt om. Ne-ar plăcea să avem trăsăturile, prestanţa, cultura, averea altuia. Dar nu rădăcinile, nu fiinţa interioară, nu lucrul acela care e eul, un eu pe care îl preferăm, totuşi, chiar dacă îl urâm.

Bibliografie Baumann, Zygmunt - „Etica postmodernă”,Editura Amarcord 2000 Levinas, Emmanuel -„Intre noi - încercare de a-l gândi pe celălalt”,Editura ALL 200 Sartori, Giovanni - „ Ce facem cu străinii?”,Editura Humanitas 2007 Steinhardt,Nicolae - „Dăruind vei dobândi”, Editura Polirom 2008

I 30

utopia

TRANSGRESAREA ABSURDULUI. O ANALIZĂ FILOSOFICĂ A ECLEZIASTULUI elev

Adrian Iftode,

prof. coord. Valeria Roșca, Colegiul Gheorghe Tătărescu Rovinari

 Omul conștientizează finitudinea vieții sale, el este dintotdeauna prizonier a ceea ce Malraux numea condiția umană, și dintotdeauna caută ieșiri din acest prizonierat. El e ființa care desmărginește orizontul, iar ceea ce-l ajută la desțelenirea limitelor e, fără îndoială, filosofia. Filosofia este un demers reflexiv, de interogare a lucrurilor cu scopul de a descoperi esența lor, tot filosofia este cea care permite omului să se pună și pe sine sub interogație: cine sunt eu? care este sensul vieții mele ? cum îmi asum eu condiția de ființă efemeră? Ceea ce e important în spațiul filosofiei, e întrebarea, nu răspunsul. Bertrand Russell, analizând valoarea filosofiei, arată că aceasta rezidă în chiar incertitudinea și diversitatea răspunsurilor pe care le oferă. În fața aceluiași tip de întrebări se configurează atitudini filosofice diferite. De la atitudinea de repliere asupra valorilor a regelui Solomon, care redescoperă sensul vieții în dimensiunea metafizică și religioasă, la atitudinea de respingere a oricărui sens, proprie existențialiștilor care sondează cu acribie absurdul, putem parcurge o multitudine de nuanțe și poziții. Existențialiștii pornesc de la premisa că existența este cea care precede esența. Mai întâi ești aruncat în lume, exiști, apoi alegi să fii într-un anume fel. Această alegere care te responsabilizează excesiv implică și consumarea ființei tale care, descoperindu-și limitele, descoperă și absurdul vieții. La existențialiști, disperarea de a fi nu are alinare. De aceea am considerat că Ecleziastul care traversează și el absurdul existenței cu deosebirea că-l și transgresează, poate fi un model de redescoperire a sensului după ce acesta fusese negat.

Ecleziastul este un text în care protagonistul, regele Solomon, face o cercetare metodică i-am spune astăzi, a lumii, pentru a descoperi ceea ce e valoros, ceea ce merită să fie investit cu sens, cu valoare: „Mi-am pus 31

numărul 5

inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri”.

Concluzia la care ajunge este descurajantă, ceea ce căuta, sensul, de negăsit: „Iată că totul este deșertăciune și goană după vânt. ” Cuvântul care în română este „deşertăciune“ conține toate sedimentele nonsensului, ale vidului axiologic, chiar și notele pustiului, faptul că nu este prielnic viului. Deșertăciunea poate fi acceptată ca o nuanță a absurdului. „Goana după vânt” se referă la un efort de a capta ceea ce nu poate fi prins, e zadarnică, fără sens, nebunească. Dar care sunt totuși activitățile care pot umple de sens o existență, e drept conștientizată ca efemeră? Căutarea fericirii, fără îndoială. Unde să cauți însă fericirea? Nu în știință și înțelepciune, pare a conchide Solomon: „Căci unde este multă înțelepciune este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere”.

Râsul și veselia nici acestea nu aduc fericirea, sunt surogate: „Am zis râsului: Ești o nebunie! Și veseliei: ce te înșeli degeaba?”

Poate urcușul până la cea din urmă treaptă a ierarhiei sociale, poate faima, gloria pe care ți-o aduc acumulările, poate chiar acumulările în sine, ori poate fastul. Când colo, ce să vezi? Răspuns catastrofal: „...când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate e numai deșertăciune și goană după vânt, și că nu este nimic trainic sub soare ” Poate înțelepciunea ar merita mai mult credit. E mai trainică, e selectivă, e nobilă. Dar de unde!? Faptul că moartea cade peste amândoi deopotrivă, și peste înțelept, și peste nebun, egalizând nedrept devenirea fiecăruia prin aneantizare, ștergând orice diferență, duce la o retorică a descurajării: ”dacă și eu voi avea aceeași soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înțelept?” Și cade din nou cumplita concluzie: „Și aceasta este o deșertăciune.”

Tipul acesta de demers îl vom regăsi oarecum la Descartes, în căutarea ideilor clare și distincte, aflate în exterioritatea îndoielii. Descartes urmărea o întemeiere a cunoașterii, iar prin metoda îndoielii carteziene adevărul poate fi fundamentat. La Ecleziast, nu îndoiala este sita de cernere a ceea ce e prețios de ceea ce e neprețios, ci deșertăciunea, inutilitatea, înscrierea dureroasă în clipă. Aici nu se caută un temei epistemologic, ci unul ontologic. Finitudinea îi așteaptă pe fiecare, și pe înțelept și pe nebun. Modul acesta de a investiga sensul existenței pare o 32

utopia

acțiune de desființare a vieții. Dacă orice act propriu ei este discreditat și aruncat la groapa de gunoi, atunci ce mai rămâne din viață, ce ai mai putea face cu ea? Și la Descartes putem regăsi o eliminare a surselor de adevăr prin suspectarea multora dintre ele până ce se ajunge la rațiune ca la o veritabilă sursă a adevărului. După ce se va fi epuizat cercetarea fiecărei surse de deșertăciune, intervine o schimbare de atitudine, o injectare cu noi energii. Ecleziastul pornește de la lucruri spre interogarea lucrurilor. Întâi oferă spațiu de excelență splendorii lucrurilor, devine cel mai bogat om al timpului său. Apoi se gândește care e rostul acestei splendori. Gândul său devine din ce în ce mai alarmat, mai negator. Defrișează într-una, aruncă la pământ ceea ce părea trainic, valoros: bogăția, fastul, gloria, ba chiar și înțelepciunea și știința. Dacă până acum entuziasmul interogativ condusese demersul, de acum se instalează ura, ca premisă a despărțirii: „Atunci am urât viața căci nu mi-a plăcut ce se face subt soare.”

Dacă începi să îți urăști viața, nici munca aceea care ți-o umpluse de sens, nu mai prețuiește mult: „Mi-am urât până și toată munca pe care am făcut-o subt soare”.

Munca devine străină de cel care își consumă ființa dăruindu-i-se.

Se transferă unei alterități, devine posesie a unui străin. Moștenirea este văzută ca un mare rău, o deșertăciune. Moștenitorul nu are niciun merit, ia în stăpânire rodul trudei celui moștenit fără ca el să-și consume ființa.

Moștenitorul primește nemeritat ființa celui moștenit, căci acela și-a încapsulat-o în munca lui crezând-o valoroasă. Acesta e un transfer nelegitim de ființă, prin urmare o pierdere a ființei, o des-ființare. E o analiză a muncii, nu străină de ceea ce avea să postuleze Marx peste timp cu teoria sa despre alienare. Sau de ceea ce analizase Camus că s-ar întâmpla cu muncitorul prins asemeni lui Sisif, într-un continuum flux al urcușului spre nicăieri. Cu adevărat, nimic nou subt soare. Descoperim, analizând vorbele Ecleziastului, chiar și concurența care e o premisă a progresului dar care în plan metafizic nu are relevanță, e deșertăciune: „am mai văzut că orice muncă și orice iscusință la lucru își are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Și aceasta este deșertăciune și goană după vânt.”

Acum că planul fizic (subt soare) și-a descoperit subțirimea, e firesc ca deznădejdea să ia locul oricărui entuziasm, chiar și a celui interogativ. Interogațiile însă, problematizările nu sunt sterile, deși pustiitoare sunt. E ca și cum certitudinile descoperite ca false ar fi incendiate sub laserul îndoielii. În urma lor n-ar rămâne aparent nimic, dar 33

numărul 5

solul abia acum ar deveni fertil iar rădăcinile interogațiilor abia acum și-ar găsi puterea de a se înnoi în alternative mai viguroase. Avem de-a face cu o anulare metodică a sensului, dacă nimic din ce-am investit cu sens nu are sens, atunci ce mai e de făcut? E de făcut un salt dinspre planul fizic spre cel metafizic. Acest salt e brusc, dinspre un aparent hedonism spre un eudaimonism religios: „Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să bea, și să-și înveselească sufletul cu ce este mai bun din agoniseala lui!

Dar am văzut că și aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine poate să mănânce și să se bucure fără El?” Argumentul ontologic pe care-l vor fi construit mai târziu Augustin sau Toma îl regăsim într-o formulă încă implicită la Ecleziast. Faptul că putem identifica perechi de contrarii care recompun întreguri înscrise în timp, și că timpul este reversibil, ne duce cu gândul la ființa care este și nu poate decât să fie. Multiplele sunt întreguri recompuse din contrarii. Pentru ca întregul să se rotunjească, e nevoie ca fiecare să aibă timpul său: iubitul și urâtul, războiul și pacea, nașterea și moartea, săditul și smulgerea celor sădite, uciderea și tămăduirea, dărâmarea și zidirea, plânsul și râsul, aruncarea cu pietre și strângerea pietrelor, îmbrățișarea și depărtarea. De la cunoștințe multiple ajunge la cunoștința că „tot ce face Dumnezeu dăinuiește în veci și la ceea ce face El nu mai este nimic de adăogat și nimic de scăzut” Jocul multiplelor se stinge și se reaprinde în Unu. Dacă mintea urcă dinspre multiple spre contemplarea Unului, deșertăciunea se dizolvă. Dacă mintea coboară spre contemplarea lucrurilor, a multiplelor, deșertăciunea coboară și ea ca o umbră fidelă. Drumul ascendent al minții este aducător de fericire, cel descendent aducător de nefericire. Primul instanțiază ființa, celălalt se desparte de ea. Dacă mai întâi mintea iscoditoare a Ecleziastului a inventariat sursele unei posibile fericiri care să izvorască din propriile izbânzi, și a constatat că acea fericire este repede trecătoare, acum inventariază sursele nefericirii. Multiplele care nu-ți caută contrariul pentru ca împreună să fie semne pentru Ființă, sunt insuficiente lor înșile, prin urmare vor fi susceptibile de a intra sub cupola deșertăciunilor. Nu numai lucrurile sunt multiple, dar și visele, și, vai, și vorbele.

Contemplarea și supracreditarea multiplelor aduce cu sine deznădejdea, durerea, nefericirea. Istoria este guvernată de nedreptate, de dizarmonie, de dezordine, de moarte. În istorie deci, să fie căutarea fericirii inutilă? Mai mult, fericirea să fie mai degrabă, asociată neființei decât ființei? Și dacă așa stau lucrurile, este pentru că omul prin comportamentul 34

utopia

său imoral, a coborât trepte ale neființei: „Și am găsit că morții care au murit mai înainte sunt mai fericiți decât cei vii care sunt în viață. Dar mai fericit decât amândoi l-am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec subt soare.”

Urcarea spre ființă este posibilă doar dacă intri în spațiul sacru.

Acolo este un spațiu de trecere, intermediar, care nu anulează apartenența omului la planul fizic, și nici a divinității la planul metafizic, dar face posibilă întâlnirea: ”Nu te grăbi să deschizi gura și să-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.” Dumnezeu este cel care dă, ființa dăruiește fără să se consume, iar cel ce consumă cu conștiința că a primit daruri de la Cel ce nu e înscris în timp, primește și bucuria de a ieși din frământările pe care le aduce conștiința finitudinii: „Căci nu se mai gândește mult la scurtimea zilelor lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de bucurie.”

Din acest punct, din care pricepi că lucrurile au un temei de dincolo de ele, începe din nou reinvestirea cu sens a vieții. Viața este ireversibil trecătoare, munca nu-ți oferă decât satisfacții înscrise în timp, dar acestea sunt pentru tine, sunt daruri prețioase: „Du-te dar de mănâncă-ți pâinea cu bucurie și bea-ți cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu bucurie în ce faci tu acum.”

Viața devine o enclavă a faptei, o insulă a făptuirii, o oportunitate care trebuie asimilată. Din nou conexiunea la entuziasmul inițial, cel premergător demersului interogativ, a fost posibilă, acum finitudinea vieții a fost asumată, iar deznădejdea transgresată, de vreme ce am convenit că toate sunt daruri divine de care nu poți decât să te bucuri. „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în locuința morților în care mergi , nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!”

Acum că viața a fost reinvestită cu sens, se poate din nou reinstaura o ierarhie a valorilor, din nou se poate face o pledoarie pentru înțelepciune, pentru reflexivitate dar și pentru acțiune. Munca devine Umanul este viciat de o cunoaștere limitată, incompatibilă cu omnisciența divină. „Cum nu știi care e calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot așa nu cunoști nici lucrarea lui Dumnezeu care le face pe toate”.

35

numărul 5

Umanul și-a asumat acum limitele, are libertatea de a face ce vrea, de a degusta din toate plăcerile vieții, dar acest hedonism este controlat și deci diminuat de perspectiva judecății divine și este legitimat de acceptarea condiției de muritor. „Bucură-te tinere de tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.”

Augustin va relua cumva acest tip de hedonism pe care-l va formula: „Iubește și fă ce vrei.” Ecleziastul pune ca limită pentru acțiunea al cărui motor rămâne plăcerea, temerea de Dumnezeu, păzirea poruncilor, care nu este decât o formă de urmare a legilor, deci de supunere a minții sub legi. Aristotel, în Etica sa nicomahică, va relua acest tip de legitimare morală a comportamentului uman. Plăcerile, arată Aristotel, sunt admise atâta timp cât sunt cenzurate de rațiune.

Ecleziastul poate fi interpretat, cum am arătat, ca un exercițiu de întemeiere ontologică a lucrurilor. Planul fizic, existentele, capătă ființă doar dacă sunt puse în relație cu planul inteligibil al Logosului divin. Dacă sunt desprinse de planul metafizic, existentele se golesc de sens, se înscriu în clipă și devin inconsistente, absurde, deșarte. La asta să se fi referit Malraux când a aruncat peste lume avertismentul său atât de uzitat azi, Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc?!

Bibliografie Aristotel, Etica nicomahică Augustin, Confesiuni Ecleziastul, Biblia Albert Camus, Mitul lui Sisif André Malraux Condiția umană

C 36

utopia

LIMBAJUL CA ÎNCHISOARE eleva Bianca Iuţuc

prof. coord. Constantina Negrea CN George Coşbuc – Motru

 Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul.

Geneza, Cap.11 – Legenda turnului Babel

Limba este doar o abstracţie a sentimentelor; ea nivelează ceea ce este deosebit , individual şi diferit, şi le subordonează unei ordini, codului general (Nietzsche). Conceptele se formează ,deci, prin neluarea în consideraţie a diferenţelor individuale.

Sartre subliniază, analizându-l pe Flaubert, aceasta totală nepotrivire a cuvintelor cu ceea ce ar trebui să fie obiectul lor originar.

Cuvântul care este produs de cultură, susţine ca redă mişcarea firească, interioara a sufletului, însa nu exprimă niciodată altceva decât determinarea culturală, adică exterioară a acesteia. Aventura silenţioasă a sufletului este o trăire care nu are o măsură comună cu limba; mai exact , care are loc împotriva ei.

Aceasta neîncredere în limbaj este evidentă mai ales la Nietzsche.

Limba este un cod, spune el, care nu a fost niciodată pus în discuţie, ci are la bază credinţa în adevărul conceptelor pe care le vehiculează. Pe această bază se construieşte filosofia, cunoaşterea nefiind altceva decât interpretare a conceptelor. Nietzsche spune în Genealogia moralei că dreptul stăpânului de a da nume merge atât de departe, încât însuşi originea limbii s-ar putea considera drept expresie a puterii stăpânilor: ei spun „aceasta este cutare şi cutare”, ei pecetluiesc fiecare lucru şi fapt cu câte o vocabulă, luându-le oarecum în stăpânire. Noi suntem însă moştenitorii acestei denumiri a lucrurilor, spiritul uman dezvoltându-se în aceste erori, fiind hrănit de ele, şi prin ele.

Limba primeşte în acest context o nouă definiţie, limba ca ansamblu de semene, un sistem logic şi gramatical, a cărui origine nu se 37

numărul 5

pune în problemă des. Nietzsche încearcă să demonstreze că limba funcţionează în modul în care funcționează o credinţă, o credinţă în adevărul conceptelor, în care bălteşte masa amorfă a majorităţii, odihninduse prințe cuvinte, trăind acolo cu naivitate, prin consimţământ reflex, ca şi cum ar corespunde realităţii înseşi sau ar fi un absolut risipit în cotidian: În măsura în care omul a crezut în conceptele şi numele lucrurilor ca în aeternae veritates de-a lungul a mari perioade de timp, şi-a însuşit acea mândrie cu care s-a ridicat mai presus de animal: a crezut într-adevăr că , posedând limba, posedă cunoaşterea despre lume. Făuritorul de limbă nu era atât de modest încât să creadă că de fapt nu făcea decât să dea lucrurilor denumiri, ci trăia în iluzia că exprima suprema cunoaştere despre lucruri prin cuvinte.

Ca unică posibilitate de a combate limba turmei, ca unică posibilitate de a evada dintre zidurile de închisoare ale acestei credinţe , Nietzsche indică posibilitatea, pe lângă tăcere şi distrugere (spargerea şi batjocorirea vechilor limite ale conceptului), vorbirea în metafore interzise şi alcătuiri conceptuale inedite. Acest aspect de ruptură este posibil doar în actul poetic: smulgându-se instinctive semnificaţiilor convenite, Universul moştenit şi cuvintelor transmise, poetul pornit în căutarea altei ordini, aruncă o sfidare neantului, existenţei, opticii ca atare. El se angajează în demiurgie verbală (E. Cioran), unde-şi va crea o lume a lui, fictivă, pentru că adevărurile noastre se deosebesc oricum prea puţin de ficţiuni, aşadar nici poezia nu este obligată să subscrie la adevăruri. El ia limbajul în serios, îşi creează unul pe gustul său, particularitate ce se naşte din intoleranţa faţă de cuvinte ca atare. Incapabil să le suporte banalitatea şi uzura, el este predestinat să sufere din cauza lor şi pentru ele, şi totuşi prin ele încearcă să se salveze, de la regenerarea lor îşi aşteaptă izbăvirea (Emil Cioran).

Oricât de strâmbă ar fi viziunea lui despre lucruri, el nu este niciodată un adevărat negator. De vreme ce poetul este un monstru (Emil Cioran) care îşi încearcă salvarea prin cuvânt, înlocuieşte vidul universului, prin simbolul însuşi al vidului.

WU, golul 38

utopia

Pentru acesta nu mai există schimburi spontane cu realul; izolat de uneltele sale, constrâns la o autonomie primejdioasă, el parvine la o identitate care îl înfricoşează. Cine a avut ghinionul să treacă prin această experienţă, va păstra mereu fetişismul formulării sau cine ştie ce superstiţie de care doar cuvintele beneficiază. Dispunând, aşadar, de un talent de care se teme, el se va avânta fără convingere în opere în mod necesar avortate, ageamiu suspendat între cuvinte şi tăcere, jalnic pretendent la acea glorie a Vidului refuzată celui care se exprimă ori se leagă de numele ei (E. Cioran).

Deşi nu mai comunică prin cuvinte şi cunoaşte că „adevărata viaţă” este în afara lor, nu se poate lipsi totuşi de ele şi, mai mult, cu cât se îndepărtează de ele cu atât se cramponează mai tare.

La antipod se află antidotul acestei nelinişti: scepticismul, surâsul ce domină cuvintele, după părerea lui Cioran. De îndată ce suferi ispita scepticismului, exasperarea faţă de limbajul utilitar se atenuează şi se converteşte cu timpul în acceptare, resemnare si admitere. Cum lucrurile nu conţin mai multă substanţă decât cuvintele, ne acomodăm cu improbabilitatea lor şi, fie maturitate, fie oboseală, renunţăm să mai intervenim în viaţa Verbului: la ce bun sa-i acordăm un supliment de înţeles, să-l violăm sau să-l înnoim, de vreme ce i-am detectat neantul?

Dar, nu pierdem încrederea în cuvinte şi nici nu atentăm la securitatea lor, fără a ne afla cu un picior în hău, pentru ca neantul lor provine dintr-al nostru. Aşa că , atâta timp cât suntem închişi în cuvânt, îi respectăm adevărurile şi ne străduim să-i îngroșăm bine neantul; fatalitate, în care am ajuns până la a asimila originile flecărelii improvizaţiilor unui Dumnezeu palavragiu.

Bibliografie Friedrich Nietzsche - Genealogia moralei, Omenesc, prea omenesc Emil Cioran - Eseuri Maria Furst, Jurgen Trinks - Manual de filozofie

A 39

numărul 5

SUPRAOMUL ŞI „VACA MULTICOLORĂ” eleva Diana Bacizu

prof. coord. Constantina Negrea CN George Coşbuc – Motru

 „Frații mei, eu nu va propovăduiesc iubirea de aproapele, ci va indemn sa-l iubiți pe ce îndepărtat”. Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathrustra

Din ce grăit-a Zarathrustra „Mândria ta – fără cuvintele lor – e pururea potrivnica, ei jubilează când ți se întâmplă să fii îndestul de modest, ca să fii vanitos. Tot ce se poate pricepe la un om nu face alt ceva decât sa-i înflăcăreze. Păzește-te, deci, de cei mici !” „Când ești binevoitor cu dânșii, ei se simt disprețuiți de tine și-ți înapoiază binele făcut, prin rău tămăduit” „Dacă vrea cineva să aibă un prieten, trebuie să se și războiască pentru dânsul: și pentru război, trebuie să poți fi dușman.” „Ești rob? Atunci nu poți fi prieten. Ești un tiran? Atunci nu poți avea prieteni.

Vreme îndelungată un rob și nu tiran erau tăinuiți in femeie: de aceea femeia încă nu-i in stare sa cunoască prietenia: ea nu cunoaște decât dragostea.... Femeia încă nu-i capabilă de prietenie. Pisici, iată ce sunt pururea femeile , pisici si păsări. Sau, în cel mai bun caz, vaci.”

Supraomul şi „Vaca Multicoloră” Ce ar putea gândi cititorul obișnuit să privească printr-un cod al semnificațiilor unanim acceptate când i se lansează următoarea provocare: Nimic nu e adevărat și totul e îngăduit! „Așa grăit-a Zarathrustra” este fără îndoială o operă valoroasă, a unui filosof care și-a depășit limitele genului, demonstrând că adevărata coborâre în Infern nu este decât o viețuire cu și printre oameni. Întreaga carte este un poem filosofic, „o carte pentru toți și niciunul”, o metafizică a realului și a omului contemporan căruia i se propune să nu mai caute să creadă, pentru că i se recunoaște liberul arbitru și are libertatea absolută să creadă ce vrea sau să se îndoiască de adevărurile 40

utopia

lumii de până la el. Pus în fața unei astfel de situații, omul intră într-o stare de criză în cunoaștere, se sperie pentru că nu are nici voința, nici știința necesară de a face ceva cu o astfel de libertate. În toată nebunia lui, Nietzsche nu face decât să bruscheze și să agite lumea, răsturnându-i toate convențiile și convingerile.

Fără să se lase atins de influența pesimismului lui Schopenhauer, Nietzsche a spus „da” vieții, în care înclină să vadă o incomparabilă aventură. Sub acțiunea temperamentului său poetic, imaginea asupra vieții va suferi acea transfigurare în ideea supraomului .

Nietzsche, fără intenția de a comite vreo erezie, are curajul să afirme că: Dumnezeu a murit!, a murit de o boală ciudată, de prea multă înțelepciune și singurătate. Sătul ca soarele să se tot țină după el, a hotărât că e vremea să se culce. Învierea nu mai este posibilă, ne se mai „amână”, e „amurgul zeilor” și vremea apariției altor idoli.

Până aici se poate înțelege că omul se simte depășit și nu e mai mult decât un intermediar mediocru între dobitoc și supraom. În asceza lui glorioasă de la statutul de larvă, de vierme, la acea ființă care nu se mulțumește doar cu a fi, ci vrea să știe și să cunoască, n-a făcut pași mari și este tot „o bătaie de joc și o dureroasă rușine pentru Supraom”.

Zarathrustra lui Nietzsche profețește venirea unui alt Christ, a Supraomului, a omului înălțat și ne propune să nu ne încredem în cuvântul mincinos al celor care promit redeschiderea Raiului și mântuirea. Moartea lui Dumnezeu și nașterea Supraomului înseamnă apariția unei noi valori, pentru că el cere „Reevaluarea tuturor valorilor” și preconizează venirea Supraomului. Astfel Nietzsche credea că omul este sortit a se autodepăși și trebuie să sufere o triplă metamorfoză (cămila – leu – copil), să se scufunde deplin în bucurie și durere, să cultive voința creatoare și mai ales să distingă apropierea „Marii Amieze”, zare în care va apărea Supraomul și unde toți trebuie să îl aștepte pentru că Supraomul este cel care își biruiește lăcomia de fericire, de dreptate, de virtute, dar mai ales starea de mulțumire cu sine însuși și ale cărui valori sunt diferite și de ale lui Dumnezeu.

Zarathrustra este „fulgerul” apărut să șteargă „poruncile săpate-n piatră”, este cel care se răzvrătește împotriva legilor vechi, dar care nu reușește să-și convingă discipolii cu tezele sale, ei cerând semne palpabile despre noul om ivit in lume: „Arată-ni-l să-l vedem acum!”

41

numărul 5

Pentru filosoful german omul nu este decât „o frânghie peste o prăpastie”, „o frânghie întinsă între dobitoc și Supraom”, „o trecătoare și un povârniș”, o victimă a timpului, muritor prin trup și supus decăderii în spirit.

La o prima lectura, cartea pare o anti-Biblie, în care absența virtuților și a credinței, setea de cunoaștere și Voința de Putere a omului sunt cele care fac ca Supraomul să își îndeplinească destinul, să amurgească pentru asumarea păcatelor, care îl vor părăsi și batjocori. În pelerinajul său prin ținuturile „Vacii Multicolore”, Zarathrustra nu numai că profețește venirea Supraomului, se profețește pe sine. Astfel apare și o altă versiune a unei dintre fericiri: „Iubesc pe cel care nu-și păstrează pentru sine decât o părticica din spiritul său, dar care vrea să fie în întregime duhul virtuții sale, căci astfel străbate puterea cu mintea”.

Fiecare om poate fi Supraom dacă nu se teme de moarte, dacă are voința și cunoaștere, dacă dăruiește fără să pretindă să i se mulțumească, dacă viețuiește și nu trăiește.

Eșecul lui Zarathrustra se datorează absenței sale îndelungate, vieții boeme din munți și peșteri unde se retrage din dorința de i-luminare, de accedere la tainele ascunse, iar odată revenit printre oameni nu este primit cu brațele deschise ca pe un propovăduitor al Cuvântului. Aici, totul se petrece în ritm-viteză, iar în lumea în care se supraviețuiește nu se visează, deci nu îi poate primi idealismele. Este o lume maturizata de împrejurări grave, greu de înșelat și de convertit la visarea cu ochii deschiși.

Prin urmare este imposibil de mântuit omul ce trăiește într-o societate în care sufletul e silit să moară înaintea trupului.

Bibliografie Fredrich Nietzsche, „Așa grăit-a Zarathrustra”, Ed.Antet, București 1916 Constantin Rădulescu–Motru, „F.W.Nietzsche - Viața si filosofia sa”, Ed. Librăriei si tipografiei H. Steinberg , 1916 Ernest Stere, „Din istoria doctrinelor morale”, Ed. Științifica si enciclopedica, București 1979 Fredrich Nietzsche, „Despre genealogia moralei” , Ed. Echinox, Cluj 1993

J 42

utopia

PREDESTINARE SAU LIBER ARBITRU? elev Emanuel Popescu prof. coord. Liliana Cantemir CN Ecaterina Teodoroiu – Târgu Jiu

 Predestinarea și liberul arbitru sunt două concepte filosofice care interesează mințile gânditorilor de mii de ani. Foarte mulți filosofi, dar nu numai, au încercat să găsească o soluție pentru această temă a destinului și a liberei alegeri. Răspunsurile sunt și au fost variate, dar mai mult decât atât, abstracte, deoarece privim cu ochii minții către un subiect extrem de delicat, înaintea căruia nu putem exclama cu ușurință: “Evrika! Am găsit soluția perfectă asupra problemei!” Avem în atenția noastră, deci, un subiect delicat, care merită și trebuie tratat cu mare grijă, și pe care îl vom analiza din perspectivă atât filosofică, cât și teologică.

Liberul arbitru este un concept al filosofiei tradiționale care se referă la credință, din perspectiva comportamentului uman. Alegerile nu sunt determinate de cauze externe, ci de motivele și intențiile subiectului.

Susținătorii liberului arbitru cred că deși tot ce se întâmplă în Univers este consecința inevitabilă a forțelor externe, comportamentul uman este unic și este determinat de către subiect, nu de Dumnezeu, de stele sau de legile naturii. În mod tradițional, cei care neagă existența liberului arbitru se folosesc de destin și de puteri supranaturale, pentru a explica comportamentul uman.

Binecunoscutul filosof Friedrich Nietzsche susținea că valorile moralei tradiționale, bazate în esență pe creștinism, sunt generate de “cauze imaginare”. Acestea sunt eronate și, ceea ce este mai important, afectează însăși esența vieții, fiind mai degrabă, principii ale descompunerii și decăderii. În cartea sa, Amurgul idolilor, filosoful spunea: “Astăzi nu mai avem milă față de ideea «liberului arbitru»: știm prea bine ce înseamnă – este cea mai dubioasă dintre șmecheriile teologilor, având drept scop ca omenirea să devină «responsabilă» în înțelesul dorit de ei, adică să devină dependentă de ei. Nu există în ochii noștri adversari mai înverșunați decât teologii, care continuă, prin ideea de «ordine morală a lumii», să 43

numărul 5

contamineze cu «pedeapsă» și «vină» inocența devenirii. Creștinismul este o metafizică a călăului.”

Pe de altă parte, liberul arbitru, din punct de vedere teoretic și moral practic, este un concept elaborat de gânditorii creștini pentru a răspunde unor întrebări fundamentale: dacă dreptatea și bunătatea sunt atribute esențiale ale divinității, atunci cum se explică existența răului?

Dacă Dumnezeu este atotputernic, nu cumva toate acțiunile umane sunt opera Lui? Implicit, nu este El responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă, pentru tot ceea ce fac oamenii? Sfântul Augustin, în cartea sa intitulată Despre liberul arbitru, declara: “este necesar ca mintea să fie mai puternică decât patima, pentru însuși faptul că, în mod normal și corect, ea are putere asupra patimii. Căci omul este o valoare în sine și nu este în măsură să acționeze corect decât atunci când vrea. Este necesar ca el să aibă voința liberă, fără de care n-ar putea să acționeze în mod corect”. Cu alte cuvinte, ideea liberului arbitru, încearcă într-un mod eroic, să concilieze existența răului moral și a celui fizic, și anume suferința, cu existența și natura lui Dumnezeu, respectiv: controversata libertate umană și atotputernicia divină. Rezultatul inevitabil este afirmarea responsabilității omului: dacă există rău, omul este autorul acestuia.

Prin intermediul unei istorisiri, ne este relatat că la un moment dat, un grup de teologi dezbătea problema predestinării şi a liberului arbitru. Nu după mult timp, grupul s-a împărţit în două tabere opuse, nereuşind să se înţeleagă. Unul dintre teologi, era însă nehotărât în privința deciziei pe care să o ia. Într-un final, s-a decis să meargă în tabăra celor care credeau în predestinare. “Cine te-a trimis aici?”, a fost el întrebat de teologii care susţineau predestinarea. “Nimeni”, a răspuns el. “Am venit pentru că aşa am hotărât eu.” “Din voinţă liberă?!”, au întrebat ei. “Atunci nu poţi să fii cu noi! Tu ţii de ceilalţi!” Aşa că teologul s-a dus în celălalt grup. Teologii susţinători ai liberului arbitru l-au întrebat: “De ce te-ai hotărât ni să te alături nouă?” Teologul a răspuns: “Păi nu m-am hotărât eu, ci am fost trimis aici.” “Ai fost trimis?!”, au strigat teologii. “Nu poţi să fii cu noi decât dacă ai ales liber. Nu eşti de-al nostru. Tu, faci parte din grupul lor!”

Asemenea acestui teolog, fiecare om încearcă pe parcursul vieții lui, să găsească o înțelegere potrivită a felului în care viața sa decurge pe acest pământ. Însă, mulți cad fie într-o extremă, fie în cealaltă.

Personal, consider că nu este corect față de mine să afirm că eu cred și mă bazez 100% numai pe libera mea decizie, sau, că mă încred în totalitate numai în predestinare.

44

utopia

În primul caz, în care aș spune: “Fac ce doresc, nimeni și nimic nu mă poate opri!”, există marele risc ca la un moment dat, din cauza deciziilor bazate numai pe inteligența propriului meu “eu”, să eșuez lamentabil, deoarece nu am avut în vedere și prezența factorului exterior. În încercarea de a atinge, la nivel mental, acest factor extern, apar câteva întrebări firești, cum ar fi: “Cine este dincolo de spațiul limitat al acestei lumi în care trăiesc?

Cine controlează Universul și cine l-a creat? Sunt la întâmplare pe acest pământ? Pot să văd până la limita orizontului, dar dincolo de acest «orizont moral și spiritual», ce se găsește?”

Pe de altă parte, pot afirma că “orice aș face, eu deja am un destin prestabilit, acțiunile nemaiavând valoare.” În acest caz, eu am și scos din sistemul de gândire pe care îl am, responsabilitatea care îmi revine ca om, ca ființă rațională. Cei care se lasă ghidați de destin, nimic altceva nemaiavând importanță, sunt persoane care nu au un mod de gândire justificat, deoarece responsabilitatea propriilor fapte, este un aspect al vieții umane, care trebuie luat în considerare, și, mai mult decât atât, trebuie respectat. Un mare om, spunea: “Culegem, ce am semănat. Semeni un gând, vei culege o faptă. Semeni o faptă, vei culege un obicei. Semeni un obicei, vei culege un caracter. Semeni un caracter, vei culege un stil de viață. Semeni un stil de viață, vei culege o istorie!” Gândește responsabil, și vei fi caracterizat ca atare. Gândește la un nivel înalt, și vei avea un stil de viață direct proporțional. Suntem responsabili de felul în care luăm decizii, și de modul în care ne raportăm la procesele fizice și interioare, de care ne “ciocnim” pe tot parcursul vieții.

Concluzionez prin meditația unui mare om; filosoful Leibniz ne ajută să înțelegem mai bine această legătură, spunând: “Dacă întreg viitorul este, fără îndoială, determinat, din moment ce noi nu știm care este el, nici ce este prevăzut sau datorat, trebuie să ne facem datoria conform rațiunii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.”

Practic, înțeleg că trebuie să trăiesc prezentul într-un mod înțelept și responsabil, luând în considerare atât experiența dobândită din trecut cât și prezența factorului exterior lumii limitate în care trăiesc, în vederea unui viitor în care să nu îmi regret deciziile luate; în felul acesta, fiecare dintre noi vom avea parte de momente caracterizate de discernământ și liniște sufletească. Închei prin a spune că liberul arbitru este, în esență, darul divin prin care omul a dobândit demnitate și, mai ales, privilegiul spiritual prin care omul se îmbunătățește.

45

numărul 5

LEZAREA DEMNITĂŢII UMANE – EUTHANASIA prof. Elena Bărbulescu prof. Horaţiu Munteanu

Liceul Energetic – Târgu Jiu

 În zbuciumul suferinţei sale cumplite, Franz Kafka spunea pe patul morţii medicului: „Dacă nu mă omori eşti un criminal!” În astfel de condiţii se pune în discuţie problema euthanasiei ca moarte plăcută sau cu dreptul de a sfârşi demn viaţa ajunsă la insuportabil!... Dintotdeauna moartea a fost privită cu teamă, îngrijorare sau cu resemnare, fie cu înţelepciune şi curaj. Înţelepţii Eladei chiar au format deviza: „Maxima philosophia, scientia mori” (cea mai mare filosofie este să ştii să mori). Îngrijindu-se ca trecerea prin moarte să fie liniştită, cu conştiinţa datoriei, împlinite, Biserica permanent cere lui Dumnezeu în rugăciune: „...sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”.

Noţiunea de interpretare a euthanasiei În timpurile mai noi, grija acordată suferinzilor s-a prelungit cu atenţia ce se cuvine muribunzilor, luând fiinţă thanalogia cu adevărate reguli şi proceduri de asasinare a omului aflat pe patul de moarte. În acelaşi cadru, al dreptului de a muri demn, este şi euthanasia. Sintagma a fost pusă în circulaţie de către Francis Bacon (1561-1626) şi înseamnă „moarte bună”, „moarte uşoară, plăcută”, sau, într-o definiţie mai puţin creştină, „arta de a sfârşi bine, agreabil şi demn, enigmatica existenței umane.”

Modul de a înţelege şi de abordare a euthanasiei este în funcţie de felul în care este înţeleasă viaţa. Şi aici părerile sunt diferite. Pe de o parte, eticienii vitalişti, se referă la datoria pe care fiecare om o are de a o cultiva, „calitatea vieţii”, proprii. Ei spun în primul rând că valoarea vieţii umane este inegală şi depinde de condiţiile şi capacităţile fiecăruia. În al doilea rând, ei afirmă că viaţa este o posesie, de aceea, fiecare este autonom, putând face cu ea ceea ce îşi doreşte. În al treilea rând, neadmițând că Dumnezeu sau 46

utopia

alt principiu transcendental este „înţelesul” ultim al vieţii umane, persoanei îi revine dreptul de a-şi organiza viaţa dispunând şi de sfârşitul ei, după bunul plac.

Pe de altă parte, eticienii creştini susţin sacrificarea vieţii, înţelegând că Dumnezeu este Izvorul vieţii, iar viaţa este darul Lui. Sacralitatea vieţii ca dar de la Dumnezeu, şi nu ca posesie, impune să fie chivernisită după voia Lui, nu după placul fiecăruia. Bine chivernisit darul lui Dumnezeu, se cuvine, la sfârşit, a fi restituit Lui, spre o împlinire veşnică în Împărăţia Sa. Pe temeiurile acestor moduri diferite de a aborda viaţa s-au formulat şi concepţiile bioeticii.

Dacă aşa cum spun eticienii vitalişti, viaţa este o posesie de care fiecare poate dispune autonom, atunci problema euthanasiei, a avortului, a suicidului, a procreării etc., devin probleme personale.

Prin urmare, dacă eticienii vitalişti susţin calitatea vieţii detaşată de sacralitatea ei, eticienii creştini vor interpreta toate aspectele bioeticii prin îmbinarea calităţii şi sacralităţii vieţii, având ca temei faptul că omul este persoana care poartă in sine chipul lui Dumnezeu de la zămislire până la moarte, şi chiar dincolo de moarte, în comuniunea veşnică a lui Dumnezeu.

Problema euthanasiei Simplificând datele problemei, vom arăta că euthanasia vizează în mod expres existenţa umană, care la un moment dat devine insuportabilă.

Această „simplificare” poate avea însă în spatele ei interese, manevre şi consecinţe extrem de variate şi periculoase, încât euthanasia nu este o simplă „artă de a muri bine”,ea implicând deopotrivă interesul juriştilor, psihologilor, eticienilor, şi nu în ultimul rând al ecologilor. De aceea, euthanasia ridică un complex de probleme. Privită însă ca simplu act medical, în concret, euthanasia ca moarte uşoară este privită ca o metodă tehnologică de provocare , de către medic, a unei morţi precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil pentru a-i curma astfel suferinţa prelungită.

Astfel, euthanasia apare ca un mercy killing (ucidere din milă).

Pe de altă parte, se face deosebirea dintre euthanasia activă, ca moarte uşoară realizată de un terţ, dar neacceptată din punct de vedere legislativ; şi euthanasia pasivă sau orthothanasia care priveşte dreptul oricărei persoane majore, sănătoase din punct de vedere psihic de a se opune prelungirii vieţii sale în mod artificial prin folosirea tehnicilor moderne.

47

numărul 5

Euthanasia, ca drept de a murii demn, implică posibilitatea de a alege timpul şi modul de a-ţi sfârşi viaţa. De aici şi o posibilă corelaţie dintre euthanasie şi suicid. Euthanasia, ca act voluntar poate fi socotită suicid asistat, mai precis, un suicid prin intermediar. Suicidul propriu-zis este un act strict personal, el putându-se efectua după voinţa proprie şi prin mijloace libere alese. Pe de altă parte, euthanasia se referă la boala incurabilă, pe când suicidul are cauze multiple şi o sferă de aplicare mult mai variată.

Se ştie în istorie, că din dorinţa de a avea buni războinici, în Sparta, copiii născuţi cu malformaţii sau debili mintal erau sacrificaţi.

Unele triburi germanice îşi îngropau bătrânii de vii. În multe părţi ale Indiei, bătrânii erau sufocaţi cu nămol şi aruncaţi în apele Gangelui.

Tribul Ibos din Africa Orientală îşi arunca copiii născuţi gemeni, spre a fi sfâşiaţi de animale sălbatice.

Aceeaşi soartă tristă, o aveau şi copiii aparţinători unor triburi sălbatice pentru simplul motiv că din lipsa de hrană nu li se putea asigura alimentaţia.

S-a remarcat că „infanticidul” a fost multă vreme o practică acceptată şi aplicată în caz de nevoie, alături de abandonarea şi neîngrijirea copiilor. De asemenea copiii bolnăvicioşi şi infirmi, lipsiţi de perspectiva de a-şi câștiga singuri existenţa, au fost de multe ori sacrificaţi, chiar şi la popoarele civilizate, ca romanii, grecii, japonezii.

Chiar şi acum, există cazuri de euthanasie la eschimoşi sau la unele triburi din Indonezia sau din India. De pildă, la battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrâneţe îi invită pe copiii săi, să îi mănânce carnea, apoi urcă într-un copac, se lasă să cadă jos ca un fruct copt, după care cei din familie îl omoară şi îl mănâncă”. În Vechiul Testament regele Saul învins de filisteni, pentru a nu fi expus unei morţi nedemne, „luându-şi sabia, s-a aruncat în ea”.

Apropriindu-se însă armata dușmanilor, Saul cere unui ostaş: ”Aproprie-te de mine si mă ucide, că durerea morţii m-a cuprins şi sufletul meu e tot în mine”. „Pregătirea pentru moarte” în concepţia filosofiei antice Înţelepţii Eladei au făcut din pregătirea pentru moarte, definiţia însăşi, a filosofiei, ca supremă învăţătură de a-ţi trăi viaţa demnă. Astfel, „melete thanatou” însemna pentru ei neîntrerupta exersare, în practicarea morţii faţă de viaţa trupească accidentală şi înşelătoare în favoarea vieţii înţelepte, care promovează prin filosofie valorile eterne ale 48

utopia

sufletului românesc. Iată cuvintele lui Platon: Cei care sunt filosofi în adevăratul înţeles al cuvântului, se abţin de la orice dorinţă a trupului, rezistând cu dârzenie şi nelăsându-se pradă. Ei nu se sperie, cu mulţimea iubitorilor de averi, să îşi piardă bunul lor şi să cunoască sărăcia; şi nu se tem ca iubitorii de putere şi de onoruri, de lipsa de cinstire şi de nume bun legat de viaţa lor neînlesnită. Şi atunci se ţin departe de dorinţele acestea...

Cei cărora le pasă de sufletul lor şi nu trăiesc doar ca să îşi plăsmuiască trupul, aceia spun tuturor acestor lucruri „rămas bun”.

Iubitorii de cunoaştere ştiu că atunci când filosofia a pus stăpânire pe sufletul lor acesta este închis şi ferit de trupul său şi ca, în loc să cerceteze realităţile nemijlocite şi cu propriile sale puteri era silit să le privească dinăuntrul temniţei acesteia şi să se tăvălească în deplină neştiinţă... Ştiu bine iubitorii de cunoștințe în ce stare se află sufletul lor când s-a înstăpânit pe el filosofia şi că după aceea, ea, filosofia îl încurajează cu blândeţe şi începe să îi elibereze arătându-i cât de iluzorii cunoștințe ne dă atât privirea sau auzul, cât şi orice simţ încercând să îl convingă să se ferească de a se mai folosi de ele mai mult decât strictul necesar îmbiindu-l dimpotrivă, să se adune şi să se strângă în el însuşi.

Desigur, acest concept filosofic este cu totul altceva decât ceea ce numim noi euthanasie. Este totuşi interesantă pledoaria pe care o făceau înţelepţii antici în privinţa biruinţei spiritului, prin eliberarea de sub cătuşele poftelor carnale. Într-un fel, este şi aceasta o moarte plăcută în sens moralspiritual.

Aspecte ale euthanasiei în epoca modernă Încă din 1835 au apărut în Anglia mişcări în favoarea euthanasiei.

Extinzându-se în alte ţări, s-a constituit Federaţia Mondială a Societăților pentru dreptul de a murii. Înaintea primului război mondial, euthanasia devine „ultra modernă”.

S-au constituit mai multe proiecte pentru legiferarea euthanasiei. Unul dintre ele a fost întocmit de Roland Gerkan în 7 paragrafe după cum urmează: 1. Orice bolnav incurabil are dreptul euthanasiei sau, cu alte cuvinte, are dreptul să ceară ajutorul medicului pentru a murii.

2. Pentru câştigarea acestui drept, bolnavul trebuie să se îndrepte către judecătoria competentă.

49

numărul 5

3. Pe baza cererii, judecătoria dispune vizitarea bolnavului prin medicul judecătoriei şi alţi medici. Vizita medicală trebuie să aibă loc cel mai târziu, la 8 zile de la înaintarea cererii.

4. Despre vizita medicală se ia protocol, însemnându-se părerea ştiinţifică a medicilor dacă boala este incurabilă sau nu.

5. Dacă pe baza vizitei medicale se poate constata că boala, după toată probabilitatea se va sfârși cu moartea, judecătoria va acorda bolnavului dreptul la euthanasie; iar în caz contrar cererea se respinge.

6. Cine, la dorinţa expresă, omoară pe bolnav fără durere nu se pedepseşte, dacă în conformitate cu paragraful 5, i s-a votat bolnavului dreptul la euthanasie, sau dacă prin cercetare ulterioară se poate constata, că respectivul suferea de vreo boală incurabilă.

7. Cele cuprinse în paragrafele 1-6 au valoare şi pentru cei schilavi.

De menţionat faptul că în timpul nazismului, euthanasia a devenit o adevărată „tehnică” medicală de exterminare. Utilizarea monoxidului de carbon și apoi a Zyclon B, gaze atât de toxice a constituit o adevărată ucidere „omenească”, încât s-a pus legitima întrebare: Care este poziţia şi rolul medicului în alegerea modalităților de suprimare a vieţii? Un psihiatru nazist fiind întrebat dacă are procese de conştiinţă sau vise care să îl tulbure în urma asasinatelor la care asistase sau a destăinuirilor colegilor săi, a răspuns că el nu a omorât niciodată, iar calitatea de medic îi permite poziţia de „outsider”. În altă ordine de idei, în prezent a apărut o bogată literatură ce justifică şi cere aplicarea euthanasiei. Au luat fiinţă multiple societăţi civile ce pledează în favoarea euthanasiei precum în Anglia, Societatea de refuz a tratamentului leucemiilor. Legiferarea euthanasiei a avut loc în Olanda, cu aplicare pentru bolnavii incurabili, în lipsa unor alternative terapeutice după o cerere conştientă şi repetată avizată de medicul de familie şi cu verificarea medico-legală a întregului dosar. În Australia, se adaugă monitorizarea actului prin computer, totul fiind reglat pentru o injecţie letală cu efecte de 30 sec. În Oregon se pretinde o cerere făcută cu obstinaţie, adică de cel puţin 3 ori. În replică există şi o acţiune contra euthanasiei plecându-se de la ideea sacralităţii vieţii şi a necesităţii de valorizare etico-religioasă a suferinţei umane. Conceptul drepturilor omului, ca o nouă ideologie etică, proclamă că viaţa e inalienabilă, sacră, unică şi inviolabilă atât fizic cât şi spiritual.

50

utopia

Neacceptarea euthanasiei active Rezervele faţă de legiferarea euthanasiei active ca oprire medicală intenţionată a vieţii umane, se referă sigur şi la faţa ei ascunsă, la consecinţele ce le-ar putea avea, la implicaţiile prevăzute şi neprevăzute, asasinate acoperite de lege, de la avort până la genocid. Suferinţa omului ar sporii, panica ar deveni permanentă, mai ales pentru bătrâni şi infirmi, când întâlnirea cu medicul ar implica probabilitate de moarte imediată; fie ea oricât de „euthanasiacă”.

Deşi susţinut şi practicat, infanticidul nu poate fi nici el acceptat.

Uciderea copiilor din milă, spre a-i scuti de suferinţă, fiindcă s-au născut monştri, şi nu au nici o motivaţie a existenţei, fiind toată viaţa o povară socială, nu poate fi legalizată.

Mulţi oameni de ştiinţă cer tot mai mult să se renunţe chiar la cuvântul „monstru”, când e vorba de o fiinţă umană. Numai embriologia şi taratologia pot fi „fabrici de monştri”. Şi într-adevăr, practicile medicale sunt atât de dezvoltate încât pot rezolva cazuri delicate de malformaţii, de siameze, de handicapaţi etc., încât mai întâi trebuie să se facă totul pentru salvarea copilului şi nu să i se aplice euthanasia.

Pe de altă parte, am văzut că partizanii euthanasiei motivau că aceasta ar fi un act de milă, mai precis „uciderea din milă”. Mergând mai departe, s-ar putea spune că într-o astfel de situație, euthanasia s-ar putea considera „o faţă văzută a iubirii creştine”. Afirmaţia este falsă, fiindcă mila pornită din iubire nu ucide niciodată pe nimeni!

La rândul lor, eticienii ortodocşi au formulat mai multe temeiuri, pe baza cărora nu acceptă euthanasia activă. Acestea sunt: Viaţa umană, creată de Dumnezeu şi purtând chipul divin, e sfântă prin însăşi natura ei şi trebuie mereu respectată şi protejată ca atare.

Principiul slujirii cere ca momentul morţii şi cel al zămislirii să rămână în mâinile lui Dumnezeu; El singur e deasupra vieţii, a morţii şi a procesului morţii. Există o „vreme de a trai şi o vreme pentru a muri”, iar acea vreme trebuie să rămână hotărâtă de Dumnezeu.

Potrivit eticii ortodoxe, nu poate fi justificată oprirea activă a vieţii omeneşti, chiar şi în cazurile de boală în stadiul final, însoţită de suferinţa grea. Aşadar, euthanasia activă, inclusiv sinuciderea asistată de medic este interzisă, indiferent dacă pacientul îşi exprimă sau nu dorinţa de a muri, adică indiferent dacă există sau nu consimţământul său.

Dacă euthanasia activă nu poate fi acceptată de pe poziţia eticii ortodoxe, euthanasia pasivă sau orthothanasia poate fără îndoială avea o 51

numărul 5

motivaţie. Eticienii ortodocşi au stabilit că „în cazurile de boală în stadiul final (unde procesul morţii este ireversibil, iar moartea iminentă), este totuşi permis ca susţinerea vieţii să înceteze, susţinere ce nu înseamnă mai mult decât o povară pentru pacient. În special în cazurile de „moarte cerebrală”, menţinerea pacientului prin sisteme de întreţinere a vieţii este imorală şi nu doar „inutilă”. Chiar dacă bolnavul, sub influenţa aparatelor, respiră şi-i bate inima, nu poate fi vorba în cazul morţii cerebrale, decât de un „cadavru care respiră”.

Orthothanasia este aprobată oficial şi de către forurile internaţionale, încă din deceniul al VII-lea al secolului trecut. Astfel, Revoluţia Consiliului Europei precizează că în moartea vegetativă familia poate cere întreruperea reanimării – autojurişti, teologi, psihologi şi medici. Dar în definirea momentului morţii trebuie să se ţină cont numai de interesele bolnavului.

Un alt aspect ce nu poate fi neglijat atunci când ne referim la orthothanasie se referă la autonomia pacientului. „Dacă pacientul aflat pe moarte a declarat, printr-un Testament al vieţii, ori printr-un act referitor la îngrijirea sănătăţii, că nu doreşte folosirea de mijloace „extraordinare” care ar prelungi doar procesul morţii, atunci suntem obligaţi moral să-i respectăm cererea.

Sub aspect sufletesc, pe lângă însoţirea iubitoare din partea familiei şi a prietenilor, este nevoit ca „Biserica să-şi exercite funcţia preoțească prin oferirea persoanei muribunde lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin gesturi de iubire, de compasiune şi mijlocire în numele ei”. În concluzie, dincolo de toate aceste discuţii, singura euthanasie (moarte bună) pentru creştin, este paşnica acceptare a sfârşitului vieţii sale pământeşti, cu credinţa şi încrederea în Dumnezeu şi în promisiunea Învierii.

Bibliografie Prof. dr. Marcu Bănescu, „Reflexii teologice în legătură cu eutanasia”, în rev. Mitropolia Banatului Prof. dr. John Breck, „Darul sacru al vieţii ”, trad. P.S. dr. Irineu Pop Bistriţeanu, Cluj-Napoca, 2001 Prof. dr. Eduard Pamfil, „Euthanasia”, în vol. „Medicina modernă şi răspunderea medicului”, Timişoara Dr. Alexandru Rusu, „Euthanasia”, în rev. Cultura creştină, nr 3/1914

O 52

utopia

TE POT IUBI PE TINE, SUFERINŢĂ?



Maria Prochipiuc, Iaşi

Îmi este dor, nu de tine suferinţă, chiar daca nu sunt ucigaş ţi-aş ţintui inima şi te-aş spânzura pe cruce să atârni în bătaia vântului şi-a gerului. Să te batjocorească trecătorii lovindu-te peste obraz cu flori de crin, să-ţi aminteşti că dragostea poartă plete albe. Nu-mi place nimic la tine, nici măcar privirea cea de miel pregătit de sacrificiu, nici mâinile cu degetele ca nişte rădăcini de copac înfigându-şi adânc seva în carnea celor slabi. Ţi-ai îndesat picioarele adânc peste răsuflarea lor, pe cei mai mulţi i-ai dat întunericului legându-le gândul de parul deznădejdii. Ce-ţi pasă ţie de drama lăuntrică a celor ce privesc doar un petic de cer, sau de cei ce călătoresc spre Golgota cu trupul plin de răni? Sufletul meu arzător te-a topit de atâtea ori şi nu te-ai mulţumit, ai folosit acelaşi şiretlic - realitatea!

Realitatea de cele mai multe ori devine o taină neînţeleasă nici măcar de filozofi. Oare ce putem face să nu mai fim prieteni? Te las aici, poate nu ne vom mai vedea niciodată şi îţi spun răspicat: îmi este dor doar de Cuvânt să mă înveţe cum pot accepta suferinţa!

De cele mai multe ori suferinţa trebuie percepută ca o încercare, e un lucru greu de înţeles. De ce trebuie să sufăr ca să fiu fericit? De multe ori ni se spune şi ne spunem nouă că ar fi o încercare dată de Dumnezeu pentru a ne ''testa'' credinţa. Pentru a pătrunde în misterul suferinţei, căutăm tot felul de explicaţii: pedeapsă divină, destin, ispăşirea păcatelor personale sau a celor dinaintea noastră. În decursul istoriei mulţi au suferit pentru un crez, pentru dreptate, pentru libertate. Să ne amintim de cei 40 de Mucenici care erau soldaţi şi care au refuzat să se închine idolilor pentru că, erau creştini. Fiindcă nu s-au supus guvernatorului au fost întemniţaţi şi bătuţi cu pietre, apoi au fost condamnaţi la moarte prin îngheţare în lacul Sevastia. O suferinţă cumplită să stai să îngheţi, dar rugăciunea lor a topit gheaţa şi deasupra lor s-au așezat cununi strălucitoare. Dacă această pedeapsă nu i-a nimicit, trupurile lor au fost arse de vii şi oasele aruncate în lac. Se poate oare o suferinţă mai mare? Poate cineva spune că de fapt suferinţa înseamnă cu totul altceva, suferinţa e atunci când trupul este 53

numărul 5

afectat de-o boală incurabilă sau de multe alte boli. În toate acestea poţi cădea în deznădejde şi poate cuvintele lui Nicolae Steinhardt sunt un mod de a înţelege realitatea: „în loc de-a urla spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut om şi m-ai înzestrat cu liberul arbitru. Pot îndura, pot răbda. Nu cârtesc, nu mă vait, nu mă dau bătut, mă ţin tare, sfidez Realitatea, o fac de ruşine şi ocară. Nu degeaba m-ai făcut om.” Cuvintele lui Steinhardt sunt foarte adevărate! El nu numai că a trăit suferinţa în închisoare, dar i-a încurajat şi pe cei din jurul lui cu aceste cuvinte.

Preţuind suferinţa ajungem să fim în comuniune directă cu Mântuitorul Hristos, a venit pentru oameni şi a îndurat patimile şi moartea pe cruce pentru neamul omenesc. Suferinţa este primită ca o cale cu totul specială pentru mântuire. Apostolul Petru scrie: „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh!”

Părintele Stăniloae fiind întrebat cum a resimţit suferinţa în viaţă a răspuns: „Am căutat să rabd toate suferinţele care mi-au venit, de pe urma slăbiciunii trupului, din cauza bolilor, aşa cum le au şi alţi oameni, ca şi cele venite din invidia sau duşmănia unor oameni. Am încercat să le folosesc pentru a mă apropia şi mai mult de Dumnezeu, să mă ocup şi mai mult cu pilda lui Hristos, spre a mă apropia şi mai mult de El, să-i cer ajutorul Lui, să transform suferinţa într-o cale spre întărirea duhului din mine, a spiritului, împotriva plăcerilor trupului şi cu nădejdea că prin aceasta va fi şi pentru mine moartea nu un mijloc de prăbuşire într-un minus extrem de existenţă, ci o apropiere de Dumnezeu, iar la învierea de obşte va fi şi pentru mine un mijloc de înviere spre viaţa veşnică.”

Nu vreau să mă refer aici la suferinţa făcătorilor de rele şi la pedepsele primite pentru ceea ce au făcut, ci doar la suferinţa care are o conotaţie pozitivă, suferinţa celor care fac bine. Cel care ne vindecă de suferinţele trupeşti dar şi cele sufleteşti este Iisus Hristos. Avem arme puternice împotriva suferinţei: iubirea, nădejdea şi rugăciunea. „Iubirea suferă totul”, spune Apostolul Pavel, referindu-se la suferinţele provocate de ceilalţi oameni, pe care le vom suferi mai uşor dacă îi iubim. Un cuvânt plin de înțelepciune are şi Apostol Iacov: „Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună?

Să cânte cântări de laudă! Aşa a făcut Ana, care suferea în inima sa pentru că nu are copii şi care îşi vărsa sufletul înaintea Domnului în rugăciune.” În unele dintre aceste cazuri mai este şi intervenţia diavolului, provocând suferinţa, el încearcă să-l facă pe om să-şi piardă nădejdea în 54

utopia

Dumnezeu şi să se răzvrătească împotriva Lui. Să ne amintim de cuvintele soţiei lui Iov: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” o spune atât de limpede, încât unii comentatori ai textului o socotesc nu doar voce a diavolului, ci chiar întruchiparea lui. În aceste câteva cuvinte ne sunt înfăţişate cele patru mari ispite pe care le are de întâmpinat omul la vremea suferinţei: sa-şi piardă răbdarea; să se dea patimilor pe care le iscă frica de suferinţă; să-l învinuiască şi să-l blesteme pe Dumnezeu; să-şi ia viaţa. Imprecaţia „mori!” are însă şi un alt înţeles. Ea prevesteşte ce-l aşteaptă pe cel biruit de aceste ispite şi exprimă la fel de limpede scopul ascuns al diavolului: moartea spirituală a omului. La ea ajunge mai cu seama cel ce cade în a treia ispita - blestemarea lui Dumnezeu.

Poate cea mai mare suferinţă în ziua de azi este sărăcia. Zilnic vedem în mass-media „impulsurile” negative produse de această suferinţă care se reflectă asupra altora cu multă agresivitate, ducând uneori la moarte. Această agresivitate nu are vârstă, unii care credem noi ajunşi la vârsta înţelepciunii se ceartă şi ajung la acte grave de violenţă pentru un petic de pământ sau pentru că fratele lui a mutat gardul cu zece centimetri spre el. A nu uita că aceste lucruri se întâmplă între neamuri de acelaşi sânge. Agresivitatea sărăciei este produsă din lipsa zilnică de-a mânca, din foame, la cei de vârstă fragedă, copii de 10-12 ani; care fură, atacă. Ne întrebăm poate dacă sărăcia este o formă de suferinţă. Putem spune cu certitudine că, da! Dar şi reversul ei, lipsa de dragoste şi de afecţiune a celor ce ar trebui să înţeleagă aceste lucruri. „Un câine bătut şi înfometat devine agresiv, pentru că aşa este obişnuit!”

B 55

numărul 5

STRĂINUL eleva Elena Geamănu

prof. coord. Elena Găvan CN Spiru Haret – Târgu Jiu

 Avem nevoie de câteva momente pentru a ne da seama dacă vrem să ne mai aflăm sau nu în prezența „celuilalt”. E suficientă o privire, un gest, pentru a-l cataloga. Suntem critici cei mai mulți dintre noi, însă noi acceptăm critici?

De ce tindem să ne diferențiem? Ne-am format toți cu ajutorul celulei ou-zigot. Dar ne întâlnim... te reperez după aerul plictisit cu care privești in jurul tău. Te apropii, nu mi te adresezi, vorbești ca pentru tine despre cum ai schimba ceva în lumea asta și nu o faci nu pentru că nu ai putea, ci pentru că ți-e teamă ca munca ta să nu fie în zadar. Te gândești cu frustrare la zecile de variante ale originii tale și nu mai puține ale destinației. Tu oricum până nu vezi, nu crezi, dar, nu se știe cum, ești credincios și te temi, regreți când rostești cuvinte considerate blasfemii, și culmea, nu ți se pare absurd să ai acest sentiment. Îți arăți partea frumoasă, partea în care îți place să stai pe o bancă retrasă din parc citindu-ți cartea preferată și aruncând o privire rapidă asupra unui copil plângând, care tocmai a căzut de pe bicicletă, te uiți cu duioșie la el, și știi sigur că ai fi în stare să-i cumperi un magazin de jucării daca ar seca astfel cascada ochilor lui.

Ai mai spus că îți plac florile, le consideri poezii ale pământului și ți-ar plăcea să ai ocazia de a oferi o floare fiecărei femei care trece prin fața ta, să ai o florărie. Te-ai gândit poate că în graba lor, unele dintre ele te-ar refuza sau ar arunca-o după primul colț? Ai fi așa dezamăgit... nu îți mai dorești o florărie... păcat totuși pentru „mulțumesc”-urile și zâmbetele femeilor care ar fi apreciat gestul. Așa suntem noi, muritorii, tindem să vedem partea goală a paharului.

Observ în ochii tăi sclipirea copilului care descoperă un lucru nou și care încearcă să înțeleagă rolul și componența acestuia. Motivul? Un violonist ambulant grizonat care trăiește o a doua tinerețe în centrul a câțiva 56

utopia

tineri impresionați că omul nu cerșește, nu cântă pentru bani... el dăruiește… se dăruiește. Străinul acesta îți amintește, îmi amintește că uităm să ne privim. Și uite că apare primul zâmbet… îmi dă impresia că îți face plăcere să te plimbi cu mine, dar după câteva minute realizez că mă înșel... un cățel cu ochi pierduți crede că tu ești stăpânul lui, deși simte sigur că nu ești… speră că dacă te convinge pe tine să ai această impresie, va avea un stăpân în adevăratul sens al cuvântului. Îți plac jocurile de cuvinte... și nu din snobism pentru a da impresia ca ai de-a face cu activități intelectuale, ci pentru că ai și tu o satisfacție că ai citit toate cărțile din cele trei biblioteci de acasă... măcar la jocurile de cuvinte să-ți fie de folos, că în altă situație te fac să pari încă un nebun care trăiește în lumea cărților ca Don Quijote. Să nu mai vorbim despre așa-zisul anticariat… deși ți-ar plăcea ca alții să fie interesați de romanele pe care tu deja le-ai citit, ai ajuns la concluzia că „Filantropica” are detașat un succes mai mare decât cărțile tale, iar tu rămâi inexistent pentru cei al căror timp are un preț prea mare pentru a fi risipit cu tine.

Ești un om puternic, greu de mișcat, și fizic și emoțional, însă se pierd în mișcările tale urmele unei frici greu de îndepărtat, frica de moarte... îți e teamă să îmbătrânești! Vezi viața ca un segment cu o infinitate de puncte, iar tu, te apropii de sfârșitul infinității... ai îmbătrânit, te-ai născut bătrân și începi să regreți toate lucrurile pe care le-ai fi făcut dar pe care leai amânat, toate scuzele pe care ar fi trebuit să le rostești, dar orgoliul a fost prea puternic, iar azi cine să le mai asculte? Îmi spui doar să mă gândesc până data viitoare la ce aș face dacă aș fi Dumnezeu... aș mai crea animalele? Aș lăsa doar câmpii, fără munți?

Dar îmi ceri imposibilul. Îmi este teamă să pun la îndoială planul Creatorului, îmi este rușine să contest perfecțiunea cu care au fost lăsate toate acestea și simbioza „construită” până la cel mai mic detaliu. Însă maturitatea ta, care mie încă îmi lipsește, începe să vorbească. Rușinea este simțită de femeile precum personajul lui Alexandre Dumas, Marguerite Gautier; frica este simțită de Raskolnikov al lui Dostoievski... eu trebuie să fiu doar mândră că am ajuns în punctul în care pot înțelege psihologia fiecărui caracter uman în felul meu și asta îmi oferă posibilitatea de a îndrăzni să schimb ceva pentru fiecare. Creatorul ne-a lăsat cu anumite însușiri, însă detaliile le definim pe parcurs. De aceea există designeri sau arhitecți. Iar explicația ta e logică... noi nu ne-am oprit la hainele confecționate din piei de animale sau la case făcute din pământ și paie,ci am evoluat!

57

numărul 5

Uneori am impresia că nu-i înțeleg doar pentru că mi-au oferit la un moment dat un sfat sau o replică... sunt arogantă sau nu mai știu să-i ascult? Consimți cu privirea și îmi spui că avem nevoie de câți mai mulți „ceilalți” pentru a ne maturiza și fiecare om are o poveste din care putem învăța ceva. Îți mulțumesc pentru povestea ta… povestea mea! Și te îndepărtezi aranjându-ți pălăria și schițând un zâmbet echivalent frazei „mi-a părut bine!”... Se pare că nu m-am înșelat, chiar ți-a părut bine să te plimbi cu mine.

A 58

utopia

FERICIREA LIBERTĂŢII eleva Dana Ştefania Braşoavă

CN Ecaterina Teodoroiu – Târgu Jiu

 Aștept… Ce aștept? Aștept suflarea înghețată a vântului, care să mă fure și să mă poarte pe brațele speranței, spre Tine!

Caut… Ce caut? Caut motivul pentru care ești atât de râvnită! De ce toți caută să guste un strop din potirul tău, aparent intangibil?

Ești, însă, așa departe… Vreau, dar mi-e imposibil să te ating! Încerc să te înțeleg, să văd de ce nu vrei să aduci oamenilor mângâierea atât de implorată!

Tu, cea născută din suflarea rece a Creatorului și finisată cu pensula stelelor! Tu, cea pierdută în efemeritate, dar călăuzită de îngerii divini!

Te-am avut. Te-am simțit. Pentru câteva momente ai existat doar pentru mine, știu asta! Atunci de ce încerc acum disperată să sorb o picătură din otravă ta dulce, dar nu reușesc?! Te chem, te strig, dar tu te îndepărtezi mai multa… și mai mult!

Niciodată nu mi-am dat seama de ce te caut în fiecare clipă, de ce tu reprezinți cheia porții ce duce spre împlinirea…

Pașii apăsați se pierd în ecoul străzii goale și neputincioase… Am uitat de mult cu ce scop am plecat de acasă și probabil că de ore întregi caut ceva care să mă facă să-mi amintesc…

Clădiri. Mașini. Oameni. Suntem doar niște actori grăbiți pe scena răzleață a timpului. Suntem pierduți în învălmășeala zilei, uităm să privim adânc, în substraturile lucrurilor.

Pe cerul îndoliat, o pasăre își continuă dansul meschin. Aripile sale, simbol al cutezanței, scrijelesc pe fruntea mea înlănțuită în robie, cuvântul: LIBERTATE. E unicul drum ce duce spre împlinire, spre totalitate, spre acea secundă de fericire.

Fericirea… Ce cuvânt ciudat!

Ce ești, tu, de fapt? Nu știu. Acum, nici măcar nu sunt sigură că am trăit-o vreodată! Nu știu nimic despre aceasta. Nici tu. Nici el. Nici ea. Nimeni nu o poate vedea, auzi, gusta, mirosi sau atinge! Și totuși ea există! E prezentă peste tot și știe totul despre noi!

59

numărul 5

Mă cunoști mai bine chiar și decât mine. Povestea ta e și povestea mea. Tu exiști în fiecare om! … Noaptea rece mă înconjoară. Ajung acasă și grijulie să nu trezesc pe cineva, mă strecor în camera mea. Mă așez la birou și mă cufund în speranță…

Da! Tu nu ești o definiție sau un scop pe care trebuie să-l ating! Ești aici, undeva ascunsă în sufletul meu! Trebuie doar să văd cum te pot scoate la suprafața!

Iau un creion în mână, arunc o ultimă privire spre noaptea sadică ce rânjește zeflemitor, în timp ce cuvintele ciobesc netezimea hârtiei rupte din timp.

Dragă fericire, Îți scriu aceste rânduri în speranța că acolo, în lumea existenței aparente, asculți balada vocii mele și îți îndrepți privirea către umila ta copilă.

Te caut fără încetare de prea mult timp! Te găsesc în fiecare șoaptă a vântului, în imensitatea cerului albastru, în liniștea profundă a nopții, chiar și în sărutul fierbinte al soarelui! Știu că nu ar trebui să te caut pentru că aparent, ești peste tot, însă parfumul tău obscur al enigmei mă face să te caut și mai aprig! Și atunci alegi să mă pedepsești… Oricât aș încerca să te ating, să mi te amintesc, să te reclădesc din bucățele, e în zadar! Nu pot resimți fiorii tăi! Nu te pot regăsi!

Sunt blestemată să fiu sclava ta! Îmi îngrădești libertatea! Și ea e ca și tine, o existență iluzorie, indescriptibilă! Sunteți sigure că amândouă îmi puteți răpune îndrăzneală umană!

Tu ești pedepsită să te naști o dată cu fiecare suflet viu, simți fiorii iubirii din prisma fiecărei persoane, urăști cu intensitatea specifică fiecărui om și apoi simți gheara rece a morții… Iar și iar și iar… Simți amalgamul de sentimente omenești… Pe ale mele, pe ale lui, pe ale ei, însă nu le ai pe ale tale… Ești doar un memento uitat de soartă, blestemat să trăiască singur…

Zâmbești ironic și îmi arunci o săgeată din lacrimi amare! Știi că nu te pot atinge pentru că asta ar însemna să descopăr mai întâi ce reprezintă libertatea.

Iar noi, oamenii, nu putem fi liberi! Trăim o viață întreagă cu iluzia că pot face ce dorim. Cât de greșit! Suntem născuți într-o colivie cu gratii din suferință, nu le putem depăși fizic, orice am face!

Eu însă, în această noapte pictată în eternitate, te-am îngenuncheat simbolic!

Am găsit ascunsă, undeva, în izvorul sufletului meu, rețetă scrisă de tine cu pulberea strălucitoare a stelelor, Rețetă Fericirii!

60

utopia

Acum, Universul te-a înghițit! Și o dată cu el m-am stins și eu. Însă ceea ce supraviețuiește este liberul cuget! Grație lui, astăzi, eu, deși rece și pustiită, reușesc neomenescul! Respir prin cuvinte! Ele mențin focul ființei mele, aprins.

Am atins libertatea și odată cu ea te-am îmbrățișat și pe tine, Fericire!

Cu drag, Muritoarea ce te-a descoperit. … Mă ridic de la birou și mă apropii de fereastră. 05:59. Răsare soarele.

Dragul meu prieten, fă cunoștință cu o ființă liberă! În sfârșit am înțeles ce e fericirea!

Ea e peste tot! Uite: Sunt fericită acum, că mă uit pe fereastră la 6 dimineață, când toată lumea doarme! Sunt fericită când ascult o melodie! Sunt fericită când mănânc ceva care îmi place! Sunt fericită când citesc o carte care mă fascinează. Sunt fericită că mi-am găsit o pereche de pantofi minunată! Sunt fericită când primesc un cadou! Sunt fericită în fiecare minut al zilei! Sunt fericită pentru că sunt liberă! De ce sunt liberă? Mă pot descătușa de suferință prin creație!

Cuvintele sunt cele care mă eliberează și mă fac fericită!

Peste câteva ore, când lumea întreagă se va trezi, voi spune tuturor secretul! Toți vom fi fericiți! Lumea va fi diferită! … Fără de veste, la geam apare din nou, pasărea de aseară. Mică, dar hotărâtă, ea ciripește ceva nedeslușit urechilor mele, iar apoi se pierde în etern! Soarele apare pe boltă încă cenușie și pe stradă zăresc primii oameni… Și dintr-o dată parcă totul e clar….

Nu pot spune nimic! Mi-e fără putință! Fericirea mea e diferită de a lor! Fiecare om are propria să Rețetă. Nu pot dezvălui nimic, pentru că ei nu vor găsi fericirea în mărunțișurile mele!

Acum totul capătă sens…

Nici amintirile nu-mi pot oferi acei fiori ai fericirii pe care i-am simțit o dată în viață… Dacă asta ar fi posibil, nu aș mai vrea să mai trăiesc momentul.

Realitatea ar fi doar o opțiune… Pe când asta nu este posibil… Datoria noastră este să găsim lacrimile fericirii în toate nimicurile vieții! În fiecare secundă realității!

Trăiește și atunci ești liber să cauți fericirea!

Cât mai e ceasul? Nu îmi pasă! Ce zi e azi? Contează?

Ce e fericirea? Nu știu! Poate un sunet, poate o aspirație, poate o realizare, poate chiar eu cu toate golurile mele. De ce? Pentru că sunt liberă și aleg să o caut! Ce să cauți? Cum ce? Fericirea libertății!

61

numărul 5

SENTIMENTUL FIN AL INTEROGAŢIEI eleva

Sorina-Cristina Chelu

prof. coord. Liliana Cantemir CN Ecaterina Teodoroiu – Târgu Jiu

 Uneori, gândul îşi pune prea multe întrebări… iar eu mă sufoc.

Semnele de întrebare curg şiroaie în subconştientul meu, iar fiecare gram de speranţă se diminuează odată cu răspunsurile efemere ce îşi fac apariţia din colţurile uitate ale trecutului,peste care stă neclintit verbul aducerii aminte. Părelnic, interiorul meu nu uită nimic din tot ce a fost esenţial ,în schimb, uită doar detaliile, uita acele lungi teorii care mă fac doar superficială, care îmi încetinesc gândirea, care îmi domolesc fatalitatea, acesta pare a fi trecutul, un limbaj degradat în faţa viitorului sucombat. Succesiunea stărilor prin care trec îmi dezmorţeşte până şi universul mitic înlemnit de timp. Sufletul meu este încătuşat de infirmitatea cuvintelor cu care se intersectează pană la limita infinitului. Am avut un vis straniu,un vis care mi-a bulversat miezul conştiinţei.

Mă afişam cu indignare dinaintea oglinzii însetate de întrebări care mi se pietrifica sub ochi, în zid, iar dorinţa seaca de a căuta alt răspuns în privinţa destinului se dizolvă inopinat lăsându-mi incertitudinea, iar mie nemairămânându-mi decât aprobarea cu stupoare a frazei care afirmă că nu pot fugi de mine însumi, că nu mă pot ascunde nici măcar atunci când încerc cu tot dinadinsul. Nu mă regăsesc în trecut, nu mă regăsesc în viitor …sunt un trup vremelnic, încărcat cu sublim şi simplitate, captat în interiorul timpului infinit ce visează la o scânteie de răgaz suficient pentru a-şi urma planul.

Maleficul lanţ de imagini ce-mi inunda mintea nu-mi aproba evadarea, ținândumă sufocabil în braţele fanaticului, hotărându-mi în mod fatal existenţa. Toate întrebările pe care le pun ,vântul mi le aduce înapoi intacte,mai întâi le înalţă la bolta inepuizabilă a cerului ,după care le coboară lin pe pământ în pântecul cugetului meu. Această situaţie indestructibilă îmi devorează interiorul iar odată cu înaintarea sa mă tot afundă in prăpastia infernală dintre realitate si imoralitate. Interogaţia irascibilă îmi deformează trăirile imprimându-mi-se bizar în realitate, dar cu toate acestea nu-mi concepe un răspuns verosimil. De ce să primesc o obiecţie strânsă, ştiind că aceasta îmi oferă o parturiţie de alte interogaţii mult mai stranii? Fiorul de gheată ce îmi inundă vorba caldă îmi 62

utopia

străpunge orice portiţă de scăpare şi mă cufundă mai mult între pereţii cavoului de plumb de unde evadarea este irealizabila. Totuși, adâncul meu speră la o moleculă de lumină menita să-i redeschidă orizonturile cunoaşterii, să-i trezească gândurile, trăirile şi emoţiile demult uitate. Îmi pun prea multe întrebări? Sunt oare o persoană anormală, neînţeleasă de citadinii prezenți?

De multe ori navighez fără încetare în lăuntricul amintirilor pline de suspans care îmi urmăresc existenţa, nu mă pot desprinde de umbra lor iar asta mă face să cred în solubilitatea cuvintelor, în incertitudinea afirmaţiilor legate de sensul vieţii. Simt cum îmi trece clipa, simt cum lacul afinităților nu mai are sens, iar eu rămân mută în lumea cuvintelor fără efect. Simt că nu am timp, simt cum timpul mi se scurge în vine, cum rămân indolentă la tot ce se întâmplă în jurul meu. Uneori ,o stare lentă, imperturbabilă, spera să o bag în seamă şi să-i fac felul, să-mi pună sigiliul în solitudinea mea, să scriu cărţi, știu că se scriu în singurătate, însă împotriva ei. Poate că viaţa ne predă lecţia în care toţi sfârşim prin a vorbi o limbă pe care nu o mai înţelege nimeni, însă, eu vreau să fiu excepţia şi să mă fac înţeleasă. Oare nu am timp să-mi justific întrebările? Oare nu am timp să-mi înmagazinez cunoştinţele dobândite? Paler spune că am timp pentru toate, am timp să regret ce-am greşit şi să greşesc din nou, să-i judec pe alții si să mă absolv pe mine însumi, am timp să citesc şi să scriu,să corectez ce-am scris ,să regret ce-am scris, am timp să fac proiecte şi să nu le respect, am timp să îmi fac iluzii şi să răscolesc prin cenuşa lor mai târziu, am timp să învinovățesc destinul şi amănuntele, am timp să-mi alung întrebările, să amân răspunsurile, am timp pentru toate. Deci, am timp. Cu toate astea, vreau să mă detaşez de această stare nostalgică, ruptă de realitate, care pune stăpânire pe toată fiinţa mea împiedicându-mă să-mi stopez gândurile agitate ce zboară nestingherite în jurul meu. Interogaţiile îmi sunt uneori neplauzibile până şi mie, iar asta îmi dă asperitatea unei tăceri îndelungate, a unei tăceri ce mi se imprimă cu rapiditate în fiecare celulă din corp savurându-mi literele ce urmează să le alung din sfera inteligenţei.

Conștiința îmi este împăcată cu ideile fanteziste, ireproșabile din punctual meu de vedere ,pe care noi toţi avem dreptul să ni le procuram în intimitatea gândului. Sentimentul interogaţiei este unic, incomparabil, este elixirul vieţii, indispensabilul care îmi dă puterea să sper că nimic nu are sfârşit. Severitatea ireproșabilă a antrenului m-a învăţat să descopăr alchimistul din mine, să observ că fiecare răspuns plauzibil dă şansa naşterii înzecite a întrebărilor. Vrei să cunoşti lucrurile? Privește-le de aproape, de vrei să le iubeşti, priveşte-le de departe. Răspunsul dureros de dulce, uneori măcina controverse lăsându-mă să ocolesc capetele periferice.

Poate că timpul îmi va da posibilitatea regăsirii de sine, iar concepţiile realităţii își vor găsi astâmpărul în delicate sophie.

63

numărul 5

NOI • DIALOG V elev



Philip Coandă

www.minunabil.com prof. coord. Elena Găvan CN Spiru Haret – Târgu Jiu

NOI Noiembrie. Lună a nimănui, plină de ploaie. N-am decât să mă uit în oglindă. Dar stai, întâi trebuie să mă dezbrac de tot. De haine, de frustrări , de păcate. Apoi mă uit în oglindă din nou. Acum nu ştiu ce sunt.

Nu par a fi femeie, dar nici bărbat. Sunt nici prea înalt, nici prea scund, sunt aşa cum trebuie. Nu am ochi, nu am nas, nu am gură, nu am păr. Sunt nimic. Şi nu, nu e de la oglindă.

Nu pot decât să simt. Nu, nu cu pielea ci cu inima. Iubesc, și așa văd că încep să-mi apară încet ochi, nas gură și urechi. Acum pot spune că nu mai sunt perfect, deja am făcut primul compromis. Mă văd în oglindă firav și uscățiv, spân, nici prea înalt dar nici prea scund. În oglindă nu sunt eu, e acel cineva pe care eu l-am creat pentru mine. Da, mi s-a mai spus, chiar sunt un egoist. Acum hai să-ți dăm contur. Nu mă interesează ochii, nici părul, nimic din ce văd. Poți la fel de bine să fii și un cal. Dar un cal iubitor. Vreau să vedem ce știi. De fapt, vreau să te învăț, mai bine, multe lucruri. Pentru că, până la urmă, tu ești ce-mi lipsește mie, nu ? Da, ești cemi lipsește mie. Poate, dacă mă gândesc mai bine, ar trebui să fii puțin mai înalt. Da, poate doar puțin. Și părul… să fie. Nu prea contează, oricum nu-l aranjezi deloc bine. Ochii… da, oglinda sufletului. Ochii vreau să fie căprui.

Nu, stai liniștit, n-am de gând să te fac gras. Mda… și până aici, cam atât.

Acum hai să umblăm altundeva. Vreau să fii iubitor, bun și blând.

Da, cu toată lumea. Știu că n-ai să judeci pe nimeni chiar dacă ei te judecă pe tine. N-am să-ți nici dau prea multe din punct de vedere material, trebuie să mai muncești și tu.

Mă uit la ține și încet-încet începi să prinzi contur. Acum iubești și asta-i cel mai important. Nu știu și nu mă interesează pe cine, dar important e că iubești.

64

utopia

Într-un final, să fii perfect, trebuie să-ți fac cunoștință cu niște oameni. Ia-mă de mână și hai să mergem, Albert ne așteaptă deja de câteva minute bune. Trebuie să ne grăbim, știi bine că Immanuel e un om foarte punctual. La fel și Pascal. Of, cred că am să amânăm pentru mâine vizita la Creator și cam asta e.

Nu ne mai rămâne decât să ne jucăm puțin cu timpul. Veșnic tânăr, veșnic frumos.

Ești gata ! Deschide ochii și privește în oglindă. Ești mulțumit de ceea ce vezi ?

Da. Sunt mulțumit că mă văd pe mine…

| DIALOG V nu mai sunt aşa sigur că e o idee bună să merg. în momentul ăsta, doar respectul de sine joacă un rol în decizia mea. cât de urât ar fi din partea mea să las o femeie să mă aştepte iar eu să nu mă duc ? ei bine, mai am timp să accept ideea. nu văd de ce m-aş duce, deznodământul e acelaşi: două persoane ce se află în două planuri total diferite, chiar paralele. jocul în sine e singurul care-mi trezeşte cât de cât interesul. sunt străin şi nu ştiu ce-i place, dacă a avut o prietenă adevărată în copilărie, viziunea ei faţă de lume şi tot ceea ce-o cuprinde, ce mănâncă dimineaţa, cât stă la duş, ce ojă preferă şi câtă cafea bea. sunt lucruri care, în fond, nau nici cea mai mică legătură cu ce ar trebui în mod firesc să se întâmple între noi. aşa că, după ce ajung să mă simt câtuşi de puţin confortabil în prezenţa ei, încerc sa aflu cât mai multe lucruri despre ea. şi cel mai important despre trecutul ei. unii spun că nu-i important sub nicio formă, că atunci când îţi alegi o femeie o iei de la 0. ei bine, este o părere. dar nu se aplică şi-n cazul meu. trecutul ne defineşte. noi nu suntem decât o adunătură de întâmplări ce ne conturează. trecutul nostru spune totul despre noi. e ca o carte de vizită pe care vrând, nevrând o avem. o carte de vizită cu care trebuie să fim foarte atenţi. mai ales femeile.

65

numărul 5

în primă fază, îmi va plăcea. îmi va spune că-i plac anumite lucruri care-mi plac şi mie, ne vom găsi pasiuni comune, vom avea aceleaşi filme preferate şi dimineaţa vom asculta amândoi aceeaşi melodie. va fi melodia noastră. vom merge să vizităm diferite locuri, poate ne va prinde şi dimineaţa pe plajele calde; şi aşa totul va fi fost perfect. iar asta, e o greşeală. pentru simplul fapt că-i plac, va face compromisuri. va fi de acord cu mine în tot ceea ce spun, îmi va spune până şi că scaunul roşu e de fapt verde, depinde doar cum îl priveşti. în fond, nimic nu e greşit, dar nici corect. orice punct de vedere este raportat la un etalon. spunem că suntem îndrăgostiţi pentru că ne “place” o persoană şi ceea ce o defineşte pe ea mai mult decât orice altceva. asta înseamnă că nu facem decât să ne raportăm la anumite lucruri. unele mai mari, altele mai mici, depinde de capacitatea fiecăruia de întelegere şi de faptul cum individul vede lumea. într-un final, va obosi. va fi pusă în situaţii în care va fi nevoită să-şi arate adevărata natură. voi fi aflat atunci, că ea credea de fapt că scaunul roşu e roşu şi atât; indiferent de cum îl priveşti. iar asta mă va face să-mi pun întrebări. voi căuta răspunsuri, voi încerca să găsesc anumite raţionamente ca să mă conving pe mine că, scaunul roşu e doar roşu, dar nu voi reuşi. asta pentru simplul fapt că scaunul roşu nu are sub nicio formă cum să fie doar roşu. voi fi fost atunci dezamăgit. până şi cea care se va fi identificat din toate punctele de vedere cu mine nu va fi fost decât ceva trecător, o speculaţie. asta pentru că am pretenţii prea mari de la oameni. chiar foarte mari, dar mici în comparaţie cu ce am de oferit. eu, nu celălalt eu. eu nu am nici măcar puţina superficialitate cu care l-am îmbrăcat pe celălalt. sunt simplu, dar în acelaşi timp, dubios de complex. iar cea mai mare calitate a mea, este că în fiecare zi pot fi altcineva, fără ca măcar să mă simt obosit. în fond, nu am de unde să știu că scaunul roşu nu e decât roşu, dar nici că scaunul roşu nu e verde.

q 66

utopia

DESPRE SFÂRŞIT eleva Oana Tănăsoiu

CN Ecaterina Teodoroiu – Târgu Jiu

 Fiecare om conștientizează sfârșitul vieții, fie că acest sfârșit este mai apropiat sau îndepărtat de prezent. Cu toate acestea fiecare încearcă să trăiască fără a se gândi cât de fragilă este existența lui pe pământ, și astfel se îngroapă zilnic în muncă sau alte activități care îi țin mintea ocupată. Dar vine un moment când te întrebi care este sensul vieții tale în lume, iar așa ajungi inevitabil la a te înfiora cu gândul la sfârșitul ei.

Nimeni nu știe concret ce există după ce viața fizică se termină sau totodată dacă există cu adevărat ceva. Încă de mici suntem îndoctrinați cu ideea de suflet, de rai sau iad și de speculația de viață veșnică, însă dacă ai destul curaj încât să gândești dincolo de natura religioasă ajungi într-un final să te lovești de un masiv zid de întrebări care vor rămâne mereu fără un răspuns concret. Dar în dorința de a găsi un răspuns probabil am analiza obiectiv câteva întrebări frecvente pe care ni le punem la un moment dat.

Dacă există cu adevărat raiul sau iadul, zic “sau” pentru că oricum am putea ajunge doar în una din cele două, în zilele noastre majoritatea oamenilor ar fi trimiși inevitabil în iad. Oricât de bun și drept ai fi tot ai face așa-zisele ”păcate”, și de asemenea nimeni nu ar putea fi atât de pur încât să ajungă în rai, deci ar rămâne un singur loc unde ne ducem și anume iadul. Această ipoteză poate pica foarte repede deoarece cineva cu greșeli minore nu ar trebui pedepsit la fel de rău ca un criminal iar un alt contraargument ar fi că ar trebui să credem în existențe satanice care își pierd o eternitate pedepsind sufletele noastre.

Dar oare există cu adevărat suflet dincolo de carcasele noastre organice? Sau doar creierul primează la conducerea noastră? Dacă am lua în considerare inexistența sufletului am concluziona că după moarte nu există nimic, neantul, golul suprem. Dar oamenii își alungă cu repeziciune acesta din urmă pentru că asupra unui vid nu poți contempla, nu poți

67

numărul 5

modela, nu îți poți imagina iar astfel detronăm această idee în favoarea altora mult mai atrăgătoare sau mult mai pline de inițiativă.

Dacă există, dacă avem sau nu un suflet sau dacă exisă un spațiu spiritual nepalpabil după ce viața inevitabil se termină nu se poate răspunde și nu se poate atesta decât prin argumentele pe care înșine le aducem, însă un lucru este sigur și nu îl putem nega, după ce moartea intervine există un infinit de posibilități pe care doar imaginația le poate susține.

j 68

utopia

VIAŢA SPIRITUALĂ sau DESPRE ETERNITATEA LUMII eleva Diana Elena Ionescu

CN Ecaterina Teodoroiu – Târgu Jiu

 Conceptul existenței vieții spirituale este și va fi ceva ce lumea va susține fără vreun argument. Convingerea existenței Binelui și Răului absolut este relativă căci se rezumă la un oarecare individ și la părerea acestuia față de viața de după moarte, finalul fiind deci o simplă premisă de la care să plecați. Până la urmă, dacă avem un început este prin analogie logic sa existe și un sfârșit. Deci putem lua doar două “drumuri”, bazate pe diverse concepte printre care și religia: A Că nimic nu este etern în final fără a fi fost etern de la început B Că avem un început ce va continua în eternitate.

A1 Înainte de crearea noastră materială propriu-zisă, sufletul a fost etern și deci va fi și după, în orice mod sau formă. Am putea aplica deci legea lumii circulare căci ceva ce este etern nu poate dispărea așa cum ceva lipsit de materie nu se poate crea. Ceea ce a fost va mai fi, iar ceea ce va fi va ajunge fost. Legea binelui și răului este exclusă căci din moment ce nu există ultimul om, iar moartea există, repetarea reîncarnării sufletelor a fost obligatorie.

A2 A existat etern înainte și va exista etern după. Fizic nu se poate trece la o existență nouă fără schimbarea celei anterioare. Sufletul este “fără de păcat” înaintea vieții trecătoare și deci după parcurgerea acestui timp ar trece în cea de-a doua eternitate sau în încă x vieți temporale diferit de viața trecătoare trăită. Deducție – nu va exista bine sau rău căci nu avansăm cu nimic mai mult decât am fost inițial eternitatea nefiind influențată de stările anterioare.

B1 La modul religios avem un început ce va continua într-o eternitate. Felul în care ajungem într-un loc bun sau mai puțin bun ține de 69

numărul 5

religie. Fiecare religie prezintă ideea de păcat, ce rezultă din nerespectarea legilor acesteia, deci cum există mai multe religii toți oamenii vor ajunge în iad. Deci raiul a fost și este gol și deci nu există bine și rău din moment ce este doar rău. Conceptul dispare.

B2 Toate religiile sunt acceptate și ghidate de anumite “reguli generale” și deci oamenii ce le urmează vor ajunge în rai iar restul în iad.

Imposibilitatea acestor reguli stă chiar în faptul că în funcție de faptele făcute în timpul vieții, omului îi va fi decisă eternitatea. Deci băștinașii ce au fost învățați să vâneze, acesta fiind singurul mod în care ar putea supraviețui, vor fi judecați după moarte precum un om ce a crescut cu o anumită religie, cu o anumită cultură și tradiție. Din moment ce religia spune că Dumnezeu ne-a creat pe toți egali, judecata de apoi ar fi incorectă, băștinașii negreșind cu nimic pentru că nu stă în puterea omului alegerea locului unde să se nască. În plus toți oamenii fiind rezultați din Adam și Eva, ar trebui să avem o evoluție aproximativ asemănătoare. Contradicțiile acestea evidențiază faptul că nu a existat primul om și deci nu va exista nici ultimul, ci generarea omului din om a avut loc dintotdeauna și că va avea loc întotdeauna. Revenire la principiul A. Până la urmă binele și răul sunt subiective și deci nu există o judecată corectă decât prin prisma subiectivismului.

E 70

utopia

REFUGIU PENTRU O STEA. RUGĂMINTE eleva Diana Bîzoc

CN Ecaterina Teodoroiu – Târgu Jiu

 Refugiu pentru o stea Întuneric. Întuneric și tăcere. Număr cu voce stinsă: unu… doi… trei… pași pe gheață. Încerc să pătrund întunericul cu privirea, dar în zadar.

Unde ești tu, steluța mea, să dai măcar o fărâmă din lumina ta întunericului meu? Te caut printre gânduri rătăcite, lovindu-mă la fiecare pas de cuvintele tale mizere aruncate cu resentimente asupra sufletului meu ingenuu. Suflarea îmi moare cu fiecare pas, cu fiecare gând. Mă agăț cu mâinile de liana speranței. Sper. Aștept. Sper.

Mi-e frig… e frig aici și e străin. O lacrima mă arde cu dușmănie pe obrazul rece. Se scurge repede, lăsând foc în urmă… răni mie. Râde hain.

Cade. Atinge pământul. Se stinge. Acum și ea își plânge pieirea. Însă eu nu râd. Nu mă bucur. Mă doare. Și ea era a mea. Acum văd cum încet pierd tot ce e al meu. Acum realizez cum tot ce-mi aparține mi se scurge printre degete, fir cu fir, încet și apăsat, cu zgomot de rană. Agăț un surâs searbăd de o himeră. Încerc în beznă, cu mâna tremurândă să-mi găsesc steaua.

Steluța mea. Un ungher… întuneric… nu… Un altul… idem.

Luna trimite o săgeată în mine. O simt, mă doare. Mă întreb, tu ști cât mă doare? Nu! Căci o alta îi urmează primei traiectoria. Mă încovoi. Nu scot un sunet. O a treia. Mă îngenunchează. Steluța mea! Cu privirea împăienjenită o vad. Merge sus. E tot mai sus. Tot mai sus. Urcă încet, încet. Luna, tu dușmanul meu, la tine vine. Dar tu ești rea. Tu nu o vrei. Eu știu asta… dar ea nu. Raza ta aparent perfectă este obscenă. Tu… tu doar… dar tac. Suflet zdrobit. Mă ridic. Zâmbet trist. Îți dau libertate. Te las să pleci de lângă mine. Nu mai am aer, dar voi trăi.

Târziu în noapte cerul îmi acompaniază suspinul. Picături reci îmi cad pe frunte. Îți ating și ție raza. Ti-o murdăresc. Lumina ta se înglodează urcând în văzduh. Și totuși îți continui calea ta. Să te privesc nu mai are 71

numărul 5

sens acum. Fărâmă de pocăință mă mustră. Pe gene mi se așterne negându-mi orbirea. Suspin a resemnare, aruncându-ți o privire de „noroc bun”. Acum ești acolo. Nu aici.

Sau nu ești? Te aud și tu… tu, steluța mea plângi? Da! Luna se ascunde de tine. Plâng și eu. Nu te-a vrut. Acum pici în neant. Dar nu. Pici la mine. Îmi cazi în palma. Te privesc. Obrajii îmi sunt uzi. Zâmbet searbăd îmi umple fața. Te prind. Plâng. Te-ai întors la mine. Îmi zâmbești cu regret.

Lacrimile mele te udă. Te spală de păcate. Ești curată acum. Ești așa cum vreau eu. Acolo unde trebuie să fii.

Rugăminte Învaţă-mă să cred! Învaţă-mă să cred în tot ce ieri m-a umplut de deznădejde! Învaţă-mă să sper în tot ce ieri mi-a frânt aripile! Priveşte-mă în ochii şi citeşte cum sunt doar un copil ce nu-ţi cere decât să-i cunoşti liniile din palme. Nu mă alunga! Învaţă-mă! Învaţă-mă să tac atunci când răul mă sufocă şi aruncă din limba mea veninul! Învaţă-mă să vorbesc atunci când indiferenţa cochetează cu sufletul meu! Nu uita că m-ai cunoscut în deşert, cu degetele în ţărână îmi conturam versurile. Te rog, învaţă-mă! Învaţă-mă să-mi ridic ochii şi să-ţi privesc zâmbetul, să simt că el nu e fals ca al lor! Învaţă-mă să-mi plec fruntea să-ţi ascult vocea să mă bucur de blândeţea ei! Ştii că mi-e teamă. Nu pot să păşesc singură, mă împiedic de rugi, prinde-mă! Învaţă-mă simplitatea căci mi-am umplut eul de trăiri pompoase ce-mi usucă mereu gândul! Şi mă pierd. Mă pierd prin lume căci eu nu sunt asemeni lor, am obrajii albi. Eu nu-mi protejez duhul, mi-l târăsc desculţ prin noroaie... învaţă-mă tu! Învaţă-mă să nu-mi mai port trecutul în cârcă, căci m-am cocoşat sub greutatea lui! Învaţă-mă să merg drept, destul mi-au curs umerii în faţa lor! Uite-mi hainele zdrenţuroase, murdare... mă vezi cum îmi atârnă principiile în urmă? Nu le lăsa pierdute! Învaţă-mă să-mi cos umbra de fiinţa, nu ştiu pe ce drumuri s-a făcut absentă! Învaţă-mă să nu-mi încurc cuvintele, îmi voi greşi versul! Şi nu mai vreau! Mă doare să văd cum imperfecţiunea îmi roade foile. Până şi timpul îmi este duşman, îmi fură clipele. Ajută-mă tu! Învaţă-mă să-mi adun în pumni secundele să nu le mai fugăresc, căci am obosit! Învaţă-mă să-mi aşez în sipet metaforele să nu mi le mai răsfoiască vântul!

Sunt doar un cerşetor la porţile norocului, doar că nici milă nu inspir. Mi-a înmărmurit faţa în nepăsare de cum a căzut prima frunză în toiul toamnei. Învaţă-mă să-ţi simt căldura, să văd cum îmi curge încet ura sub tălpi! Învaţă-mă să îţi gust durerea când mă vezi cum zac încercând să-mi 72

utopia

spovedesc cerneala! Mă zbat să scap! Mă zbat să-ngrop, să ud cu lacrimi apusul şi să-mi ţes pe pânză de mătase noul. Vreau să-mi încalţ gândurile să nu-şi mai înţepe picioarele pe mărăcini. Doar nu mă lăsa tu! Învaţă-mă să pot! Învaţă-mă să-mi întind mâna şi să prind mâna ta să poţi să mă ridici! Învaţă-mă să vreau să-ţi primesc atingerea, să-ngrop tăcerea, decapitând teama, lăsând nesiguranţa celor slabi! Mă vezi? Eu chiar sper. Eu cred în tine, doar te rog: învaţă-mă să te iubesc!

N

73

numărul 5

GRISETBLEU (O BUCATĂ V) elev



Alexandru Corlan

www.grisetbleu.wordpress.com prof. coord. Elena Găvan CN Spiru Haret – Târgu Jiu

Înainte să îmi dau seama, îmi revenise Gri-ul. Gri era originalitatea mea de, aș numi-o eu “neutralitate optimistă”, un punct în care toată viața mea este asemeni unui film: cu montaj, fir narativ, trăiri și emoții etc. Era asemeni unui film pentru că nu o calculam cu grija realității, dar mergeam pe un proces analitic și analogic. Gri era un spiriduș al sorții, care mereu vedea tot ce poate veni bun și rău și era peste tot în activități. Gri era o latură a celui ce scrie asta și cel ce îl ocărea pe Bleu din mine. Mereu îmi spunea “Hmm… Vezi ca începi să ai «crize Bleu»”, Bleu fiind cel care întregea recunoscător ceea ce Gri împărțea. Când apărea Gri, totul se separa de la sine. Alături de Gri și Bleu puteam spune că “Rutina mea era să fac ceva nou zilnic”. Datorită celor doi lăstari anevoioși, Gri și Bleu, eu săream ca o broască de pe un nufăr pe alt nufăr. Broasca are picioare lungi, comparativ cu minciuna.

Stăteam și mă uitam la “Golden Chocolate” cu alți ochi în momentul rezultat din impactul Grisetbleu. O vedeam ca pe o domnișoară care suspina și plângea prin intermediul instrumentului. Datorită lui Bleu, știam că vorba ei era mută. Datorita lui Gri, știam că dacă deschidea gura risca să provoace incursiuni în decădere sau chiar să rămână în rădăcina ei. Tipa știa tehnica tăcerii sau disciplina, știa mânuirea saxofonului, știa loialitatea față de muzică și știa neutralizarea emoției totodată. “Golden Chocolate” era un samurai al muzicii, iar fiind negresă, se poate spune că era un afro-samurai. Puteam să pun pariu că s-a născut și a crescut în Brooklyn undeva, dar aici deja speculam prea departe. Mai degrabă puteam spune că s-a inspirat din filmul “Ghost Dog: The Way Of The Samurai”, cu Forest Whitaker.

74

utopia

Raportul dintre Gri și Bleu era de fapt fracția dintre filmologie și muzicologie aplicată în viață. Împreună ofereau firului sălășluirii un echilibru ideal între plăcut și util, prin aplicabilitatea aderării unuia față de celălalt.

Pentru mine, erau asemeni unor semi-paraziți, care în loc să trăiască pe baza lui, îl țineau în viață, sănătos, capabil și creativ. Îmi plăcea enorm felul în care mă asociam cu mine însumi. Suma asta de originalități punea probleme în calea definirii vieții personale. Astfel, ajunsesem la concluzia că “viața este o alegorie simbolică”. Dar îi iubeam, ei erau și eram “eu”, iar eu eram înstrăinat de impulsivitate prin ei. Nu există timpul necesar pentru a reacționa conform vibrațiilor de moment căci cei doi se suprapuneau unul cu celălalt. În mijlocul traducerii gândurilor se oprise și muzica, Jimmy mulțumind publicului pentru răbdarea acordată ascultării recitalului jazz. Eu mă uitam cum coborau de pe scena improvizată și cum veneau spre mine.

S-au oprit în fața mea toți, mai puțin “Chocolate”. Jimmy mă întrebase: - Eh? Ce zici? Merge fuziunea dintre noi și tine? Ți-a plăcut recitalul?

- Da! Superb! Aș fi încântat să mai conlucrăm! Cât mai des chiar! Dar cine este tipa de la saxofon?

- Ea e Betty Dupris. Noi îi zicem Black Betty Neînțeleasa pentru că…

- Deseori se înțelege “Blackberry” în loc de “Black Betty”, nu?

- Daaaa! Exact! Ha-ha-ha! Clar ne înțelegem bine și vom mai conlucra. Înainte de toate, să nu uit, ia aici numărul meu… Sună-mă pe seară, să ne vedem, să vorbim.

- Sigur! Plăcerea mea!

- Noi ne retragem în camera din spate, să ne relaxam puțin. Eu încă am emoții!

- Vă urmez și eu imediat. Stați să îmi iau balansoarul. Mă ajută să mă concentrez.

- Ha-ha-ha! Apropo, eu sunt Jimmy, Jimmy Forge, Jimmy “Hip” Forge.

Mereu în raport cu ce dorește prezentul.

- Foarte fain alese cuvintele! Încântat! Lisandieu!

- Lisandieu!? Cred că am auzit de tine de la un amic. Zicea de cineva cu același nume ce punea accent pe foarte multe lucruri, să iasă totul bine mereu. Organizase o petrecere spațială odată, pe la clubul Zorii Zen. - Da. Era vorba de mine. Du-te cu trupa, vin și eu in două minute.

75

numărul 5

Jimmy plecase, iar din întuneric apăruse Myika’el.

- Ia zii! Ce vorbirăți? Merge totul stas, nu? Bineînțeles că merge!

- Exact. Totul e minunat! O să-i urmez imediat în salon, unde vom discuta și stabili diverse.

- Perfect. Mă bucur nespus!

- Este într-adevăr minunat! Distracție plăcuta!

- Habar nu ai, Confuciusule… Ha-ha-ha!

- Nu-mi mai spune așa, te rog, dar mă bucur că n-am habar! Nici nu ști cât!

Ha-ha-ha!

- Bine, bine… Nu trebuie să te superi. Am plecat. Ai grijă de tine!

- Și tu, Myika’el! Să nu leșini iar!

- A, da! Tre’ să-mi aduci aminte ce-am ratat atunci! Ha-ha-ha-ha!

- Sigur! Baftă!

- Pa-pa!

Plecasem să-mi iau balansoarul și îl cărasem până în salon.

Acolo, trupa, inclusiv Betty. Minunat. Intrasem.

- Salut, lume! Eu sunt Lisandieu. Minunat ați concertat!

- Mulțumim! se aude în cor.

- Pentru început, scuzați-mi impulsivitatea, propun să malăm una.

- Categoric!

Malasem una. Discuția trebuia să evolueze acum și să se ajungă într-un punct comun, să găsim un proiect elaborat de anticipare a viitorului nostru muzical. Toți eram extaziați de realizarea unei conexiuni între noi, iar Betty îmi zâmbea, oferindu-mi un confort neobișnuit de trainic și cald. Îi zâmbeam și eu, iar ochii îmi sticleau, emanând acea expresivitate despre care vorbeam cu Eirene de obicei.

F 76

utopia

VERSURI Florin Arpezeanu

– Târgu Jiu

 în mijlocul acestei ierni aş arde şi ultimul chibrit apoi, în cutia rămasă goală ți-aș construi o catedrală din oase de pește pe pereți am picta bătrâni muribunzi cu aure aprinse în creștet ca niște ochiuri de aragaz am avea și căldură iar mirosul de oase ar aduce câinii flămânzi să se sature, nenăscuții, nevisații, nemâncații, orașul, orașele, unul în altul, unul sub altul să încapă toate în visul unei furnici, apoi morții toți scriși cu litere mici i-am pomeni pe rând, nu ar mai fi nevoie de viață veșnică, în gândurile noastre s-ar citi liturghia, am lăsa doar 2 ferestre mici, galbene să putem vedea înăuntru lume multă seară de seară altă imaginară (7 a.m.) ca niște păpuși întoarse cu spatele la soare să ne legăm de degete umbrele acestui răsărit 77

numărul 5

am iubi primii copii atinși am trăi doar în amintirile lor între primele ghete de iarnă și mirosul caietului de dictando ne-am pierde degetele de plastic apoi o șuviță de păr, pantoful de carton negru, ochiul albastru blocat, sufletul plin de coșuri cu gambele osoase ieșite din visele tot mai mici seară de seară am îmbătrâni în stilul păpușilor îngropați în bărbații și femeile acestui oraș

119 cuvinte iar zilele bune par că se așează tot mai rar în noi ca niște păsări ce cad cu ochii închiși prin aerul visat și lași o pleoapă crăpată în urmă pentru sufletul ce doarme înăuntru lângă copiii tolăniți pe amintirile cu noi să simți căldura coborâtă de pe obrajii lor pe obraz, de pe palme pe palmă de pe ultimele cuvinte pe tăcerea cu ei 2 rulăm alb-negru într-un vis ridicat de margini, ceva chipuri bătrâne în geamul unui tramvai 78

utopia

ca-ntr-un tablou de familie, impresia unei căderi și gestul cu care orașul ne trage înspre piept până-ntr-un punct de unde povestea asta cu noi doi trece dincolo, în cealaltă lume ca o întâmplare de toamnă povestită unui orb

Q Marius Robu

– Craiova www.mariusrobu.wordpress.com

 Dă click pe mine!

[24.10.2012]

Gutenberg a creat lumea După cum urmează: La început, Singurătatea era singură.

La nouă lumi după ce i-a găsit pereche S-a rupt apa. Și astfel primul cuvânt, Dragostea, A văzut lumina tiparului…

De-atunci, dragostea e doar un cuvânt în expansiune, Deplasându-se în progresie geometrică Spre roșu Cu viteza întunericului Fugărit de lumină.

Te iubesc în treacăt!

Să mă ștergi e mai ușor decât Să mă oprești.

79

numărul 5

Poveste de iarnă [15.01.2013]

Îngerului meu păzitor de pe umărul drept I-am făcut rost de niște cipici De lână; unul mov și unul grena, Că așa a avut boangiul culorile.

Pe îngerul de pe umărul stâng, L-am potcovit.

Eram copil, ningea, și trăgeam o sanie Grea, făcută de tata greu, din lemn Spart cu o secure grea.

Purtam un palton greu.

Pășeam anevoios, Că nu era nici urmă de pas în fața mea, Darămite pârtie…

Când mi-a fost cel mai greu, m-am oprit Și m-am răstit la cei doi îngeri: V-am luat ce vă trebuie, Că așa îmi zicea mie tata, Dați-vă jos de pe umerii mei, Din cauza voastră nu pot eu să zbor!

Lauda mortului [13.01.2013]

Am avut o viață Cu litere mari.

M-am născut fără să știu, Dar am învățat multe: Să merg, să număr, să iubesc…

Am făcut totul de nota 10.

Mi-a plăcut să se scrie despre mine Doar cu litere mari.

Un singur lucru nu am învățat: Să mor.

Viața e ca un examen la care intri Fără să știi ceva, Iar când ieși, uiți tot.

Nu mă duc să văd rezultatele, Că sunt scrise mărunt!

80

utopia

Eugenia Reiter – Drăgăneşti, OT

 dragostea ca un asasin plătit nu am nevoie de haine ca să-mi ascund tristeţea şi sufletul gol gândul meu se aruncă zilnic în faţa oricărei maşini în care ai putea fi tu mi-am strâns trecutul în acelaşi punct de veghe la capătul unui sentiment într-un climat intim de nefericire înfometată viaţa pe care mi-am dorit-o în pântec se luptă cu femeia din mine între atâtea regrete tocmai am mai adăugat unul: cocorii mei sunt mai bogaţi acum cu un inel mă întreb dacă un alt bărbat este răspunsul de care am nevoie ştiu e vina mea pentru că am transformat adevărul într-o minciună acceptabilă poate de aceea în viaţa mea volumul este dat mereu la minim scurt metraj într-o lume plină de minuni s-a inventat plictiseala nu ştiu ce voi face cu iubirile care vor veni tu eşti de fiecare dată la celălalt capăt al cuţitului simt în mine un soi de oboseală seculară acumulată în arborele genealogic sumedenii de seri întunecate pe care străbunii mei - plebei simpatici - le-au petrecut lângă vatră cel mai mult sufăr de boli istorice mă năpădesc cu interogaţii stupefiante 81

numărul 5

râuri de călătorie pentru stomac orbiri de fericire într-o comă de ore în şir când plutesc pe loc ca un vultur fără pradă mă simt în derivă parcurg trotuarele cu o lentoare de broască ţestoasă la ora când culorile sunt cenuşii iar dorinţa de aventură moare împiedicându-se de căderea nopţii o să te las să mă vezi după chipul şi asemănarea ta abuzând de atribute şi macerând ordinea logică a sentimentelor mele o să mă complac într-un cotidian ce moare sfâşiat de regularitatea unor bună ziua şi noapte bună poemul prin care m-am gândit să-mi iau adio a rămas în călimară poate de aceea nu fac cumpărături pentru toată săptămâna nu ştiu niciodată ce poftesc a doua zi iubire în mers până la urmă nici nu contează dacă ritmul lucrurilor a fost acelaşi au existat sâmbete şi miercuri vineri şi joi luni şi marţi şi întotdeauna o duminică care împărţea promisiuni ferme pentru o iubire veşnică totul e ca înainte nu zboară anemone sfinxul dormitează în orient îndrăgostiţii merg să prindă ploile nici o intenţie de evadare înnebuneşte albastrul în sămânţă până şi prăpăstiile urlă e prea târziu să mai fac şi altceva cu degetele am strivit sărutul acela franţuzesc dintre două furnici de atunci am încetat să mai cred în tine în orice fir de iarbă stă înfipt jurământul tău cu chip de femeie doar eu uneori îmi văd îngerul plictisindu-se aşteptând să fiu alungată din biserică când întâlneşti un copac singuratic închină-te

82

utopia

Codrina Baston, 12th grade – Kingsway College, Oshawa, Ontario, Canada

 Summer A magnificent time, in the midst of the year When worries grow light and the heart’s full of cheer Sun beams over man and favors the beast Unspoken beauty is offered for the eye’s feast No shadows dare taint the stillness of sky Bees worship the light, their hymns are not shy I stare at the splendor, I utter no word The silence plays anthems on my heart’s cord My soul wants to kneel, my thoughts want to praise The Lord who created such wonders from haze To carry and share His truth is my duty To offer Him all is the real love’s beauty Lord, grant me the wisdom to seek for your way And keep me near Cross, so I won’t go astray Give me your words to speak from the heart And may I show others your love beyond art Beyond notes, beyond words, and beyond the sun’s light Your love’s as eternal as your mercy and might Beyond song, beyond verse, and beyond any season Your love is eternal and reaches beyond reason

Q 83

numărul 5

Maria Prochipiuc,



– Iaşi

Anunţ în ziarul din zori

[pierdut ziua cu numarul o sută?] vânturile îşi răsfrâng gemetele în buzunarul inimii lumina se strecoară ca o sclipire răcoroasă am pierdut aurul rumenit între veghe şi somn într-o lume bidimensională oglinzile ameţite descoperă doar verbele-s desen animat pe coridoarele amintirilor suntem singuri cu gândurile şi temerile noastre în ţara unde mergem vom primi imediat green card timpul face fuioare de nelinişti călătoare pe clapele unui pian fermecat de degetele răsucind vârtejuri de nebunie păcate ce uneori se cer împlinite să ne înnodăm inimile pe acoperişul viitoarelor toamne în armonii voluptoase sub umbra salcâmului unda fluviului încearcă să ne dăruiască din poveştile lumii nu te arunca în valuri nu ştiu să înot cineva se deşteaptă înainte de sfârşitul zilei ecouri cioplind în piatră chipuri la o răspântie de inimă în trei dimensiuni ciopleşte materialul dur modelându-şi enigma o mângâie doar aşa o poate simţi aproape priveşte deapănă neadevăruri sub cele şapte răstimpuri apoi caută cheia cântecului agăţată pe ultima treaptă scârţâie mersul părului despletit ca spicul de grâu peste catifeaua palmelor desfăcute boboc mi-aduc aminte era ieri înconjurat de priviri ciupeai acorduri de chitară strecurându-mi vorbe am mutat noaptea după zăbrele iubeam privirea domoală şi umbra vocii care te ruga să rămâi lângă rădăcinile mele aproape uscate câţi ani pierduţi spulberați sub chiciura stâncilor a unui timp ce nu mai e al nostru sângele din venele pietrei conturează sufletul cu ochi obosiţi aprinzi amurgul

84

utopia

dincolo de miezul nopţii ne aşteptăm te voi recunoaşte după deschizătura pleoapelor dogorind a cuvinte aşezate pe umerii goi la umbra copacului ce se crede pădure acolo unde demult nu mai există dragoste hai să schimbăm amintirile în zori pe absenţe trecătoare disperarea pe nădejde cuvântul să-l închidem în spatele uşilor ziduri

Ieşirea din anotimpuri nici lumea nici infinitul nu mai poate visa singurătatea ne absoarbe-ntr-însa doar vorbe ciudate şi-o haină îmbracă un suflet zăvorât în trup mă laşi mereu pentru alte timpuri în noaptea brazilor cerniţi de alb doar buze priviri şi o pace adunată în palme - nelinişti precare fiecare cuvânt clocot de uimire ascuns în lumini risipite - minciună din care doar eu refac rămăşiţele unui vis - dezamăgire blestem ştiu lumina obscură cade din stele – poveşti enigmatice deasupra noastră doar cântecul ce-l port ca semn de îngropare cerul murmură oniric – când nu mai ai timp totul e zadarnic gândul meu nebun la marginea anotimpurilor limpezeşte clipa în răsuflarea nopţilor foşnirea dimineţii – spirale de abis deschise dincolo de noi destinul năuc de disperare ne fâşâie prin vene limbi despicate fără regrete fără plâns în ritm domol ca un îmblâzitor de şerpi – mă strângi la piept minciuni cuvinte răsuflare scotocesc măruntaiele copilului din mine lupii înhăitaţii mă-mping sub tăişul coasei făcându-mi din prezent amurg e greu să schimbi cuvântul în inima ce piere răsfrângerea în ape nu doare rostiri însângerate – eu nu am arme soarele răsare şi peste buni şi peste răi aminteşte-ţi când vei privi pumnul acesta de ţărână că nu demult ţi s-a aşezat căuş în palme

85

numărul 5

din Lirica suedeză

traducere Laura Lungu

 Och natten strömmar från öster till väster med månens hastighet.

Tomas Tranströmer, Haikudikter şi noaptea cutreieră de la est la vest cu viteza lunii.

Fyra minnen Minnen från en gammal kärlek.

Hans armar är höst nu.

Hans läppar är vinter nu.

Och jag sitter här fortfarande.

Precis som ett träd: årstiderna passar över det och lämnar det ensamt. Årstiderna är de enda minnen som ett träd har.

4 amintiri Amintiri ale unei vechi iubiri.

Braţele lui sunt toamnă acum.

Buzele lui sunt iarnă acum. Şi eu stau aici în continuare, exact ca un copac: anotimpurile trec peste el, cum trec peste mine amintiri şi ne lasă singuri.

Anotimpurile sunt singurele amintiri ale unui copac.

86

utopia

Ion Făgaş – Leleşti, GJ

 Égarement Je cours en mon doux égarement Pour chercher mon errant chagrin Un souvenir vient de m’envahir Un agréable vers essenien.

Mais ma fuite tombe en ruine Un albatros bat à ma fenêtre Son appel sûrement s’écroule Dans un abîme baudelairien.

12 Juin 2012

Transformation Je me retrouve avec moi-même À la petite tasse de café Je te retrouve avec toi-même Le rideau couvert en secret.

Je te demande de ta retrouvaille douce Qui nous tourmente tous les deux En transformation on se retrouve Saisis par ses frissons tristes.

10 Sept. 2002

87

numărul 5

Contemplation Dans mon emplacement pittoresque Je me bains dans la rosée du matin Et fasciné par la voûte céleste Je me laisse emporté par les vicisitudes de la vie.

J’attends doucement la tombée du soir Embaumé par les aubes dorées Je vis pleinement la venue de l’été Le tressail de joie aux cliquetis Maintenant au temps crépusculaire Saisi par l’aurore solaire En contemplation soudain je tressaute Rêvant sous la coupole sélénaire.

Mardi, 22 Février 2005

La montre (L’heure) Le temps se contracte Dans sa mante d’airain Et sa montre nous attend En sa candide voile.

Le chercher maintenant j’ai peur De le perdre en immortalité Regarde comment t’appelle Son éternel fourvoienment.

5 Juillet 2002

extras din ion făgaş – 5 poésies et 50 proverbes, edition bilingue (française-roumaine), editura printxpert, craiova, 2012

88

utopia

Diana Bîzoc – Târgu Jiu, CNET

 Mântuire Se împleteşte păcatul În cununa ta de rugi, Iisuse Îţi picură veninul din vârful lor în ochi.

Să fi orbit de-i vezi acum pe muritori spălaţi în faţa ta?

Alb-negru Milog lângă ruina timpului Îmi cerşesc sufletului o fărâmă de răgaz doar umbra lui în mine Alb-negru colorează suflarea rece a toamnei

Datorie mi-a înghețat lacrima în coltul pleoapei Îmi țes visele Pe mătase neagră Cu mâini stângace datorie făcliei ce-mi menține existența – 89

numărul 5

Mihaela Alexandra Constantinescu

– Motru, CNGC

 Aud… Aud cum în peșteri goale ecoul vieții se înalță mai tare, mai încet, valsând cu anii viselor în trecutul - deșert.

Se sparge-n două, cade în neant și apoi revine în glasul unui rege plecat.

Stânca de gheață a cuvântului meu pătrunde în cântecul de vis al pietrei – speranță întoarsă din abis.

Prozeliți se înghesuie la poarta marelui sfat.

Ascultă tăcerea lor, o tăcere de necuvântat.

Peșteri goale tac, înghit din glasul unui trist împărat.

Mai e timp… încă mai e timp să ascult cum visul sapă în deșertul plouat.

Aud… încă aud ecoul mult cântat ! [poezia face parte din volumul de poezii „Masca”, apărut la Editura Profin, 2011] 90

utopia

Oana Florea

 Nu ne-ai mai învăţat Ne-ai făcut, Doamne, sufletul să semene cu o nucă.

Să fie învelit de o coajă groasă şi dură şi numai dacă reuşeşti să o spargi poţi să ajungi la miez; dar cum să-l învelim la loc nu ne-ai mai învăţat.

Judecată La Judecata de apoi, se spune, trebuie să plătim pentru toate -cu lacrimi pentru lacrimi, cu zâmbete pentru zâmbete O să plătim cu amintiri bune pentru amintirile rele şi cu păreri de rău pentru greşeli.

Numai cu deciziile pe care am ezitat sa le luam la timp, mă întreb, ce-o să ne facem?

91

– Târgu Jiu, CNET

numărul 5

De astăzi pe mâine Stăteam să mă întreb, cine trăieşte mai mult: omul sau cuvântul?

-Omul, mi-a răspuns o frunză.

El nu e spus si uitat.

El trăieşte.. din zi în zi, din cuvânt în cuvânt; el nu e scris şi şters.

-Cuvântul, mi-a răspuns aprig pământul.

El nu se naşte şi moare.

El trăieşte.. din literă în literă, din om în om, de astăzi pe mâine..

În bătaia vântului Sunt precum un fulg în bătaia vântului.

Nu am trecut sau viitor.

Nu-mi amintesc când m-am născut sau unde o sa mă opresc. Ştiu doar că viitorul îmi aparţine şi că trăiesc de pe-o adiere pe alta.

92

utopia

Amnezie De ce nu-mi amintesc de tine?

Uitasem într-o seară o fereastră deschisă în mine -la streaşina uitării; şi mi-au zburat amintirile în mii de fluturi.

Am reuşit eu să prind câteva, dar li s-au scuturat aripile şi de-atunci nu mai zboară, parcă, la fel..

Paradox Aş vrea să-i cer mării un strop din necuprinderea sa, până atinge ţărmul, şi malului încremenirea neliniştii până se sparge un val de pleoapa sa

Q 93

numărul 5

Angela Bănică

 Copacii albi...

De la un timp copacii se târăsc de povara coroanei albe. şi-au gârbovit mâinile cu fulgii grei de caolin iar ochii li s-au împietrit preschimbați în marmura Nu-mi spune, ştiu... iarna s-a instalat prematur.

Cunune de spin În răstimpuri, cerul şi-a inundat genunea în nimburi renegate de îngeri.

Sângerând în alb au spus că ne vor mântui doar cunune de spin.

De-acum,nopţile au început să doară

94

– Târgu Jiu, CNET

utopia

Eşafod...

Cu tălpile arse, timpul îşi întinează paşii pe nisipuri de clepsidră. desculţ,striveşte clipe în freamăte stinse, vlăguite de sine atârnă acum de eșafodul uitării.

Te-au minţit doar,când ţi-au spus că vor dura la infinit, iar tu m-ai minţit pe mine..

Deces.

Contur de umbre deşirate în bruma nopții şi îngeri asediați într-un cer de ianuarie - taciturn, clipa şi-a sculptat forma pe lespezile scării la cer...

Q 95

numărul 5

Laura Lungu



– Târgu Jiu

Dezumanizare Un pescăruş se leagănă, pe un bloc, hotărât să-şi ia viaţa.

L-a părăsit iubita, la serviciu nu mai au nevoie de el, prietenii l-au lăsat. ''La ce bun să mai trăiască?''

Pentru o secundă, îi vine in minte marea.

Trezit parcă dintr-un vis urât, îşi desface cravata şi pleacă prin nisip, către sine.

Ceasul dragostei mi-am aşezat sufletul lângă ceas. băteau în acelaşi ritm. aşa că am făcut schimb: mi-am pus sufletul la mână şi ceasul în piept. şi de câte ori mă uit la suflet să-mi spună ce oră e, ceasul din piept îmi bate puternic, sacadat arătând ora dragostei.

Sălbaticie Sufletul meu galopează cu herghelia de suflete, potcovite cu iubiri de fier.

96

utopia prof.

  Pe cerul meu corbii roată pădurea a mai murit puţin doar umbra serii vine o dată cu ei gândul o sumă circulară de aripi negre înnoptând  Sunt adăugat la Fiinţă genetic nişte atomi s-au grăbit să fie împreună  Pescar de oameni pe pământ nici o corabie din loc în loc ancore aşteptând poate marea începe să fie  Ramuri încremenite de durere copacii goi lepădându-se de toamnă încă nu cântase cocoşul a treia oară

97

Daniel Pătrăşincă – Bucureşti

numărul 5

 E asfinţit în rai îngerii cad şi se fac frunze. copacii vor fi creaţi mai târziu.  O icoană peretele cenuşiu... cum să agăţi într-un cui atâta veşnicie  Am dezparantezat lumea pentru că risca să devină rotundă acum nu mai are limite  Adevărul – o sumă de gânduri despre Cineva justificând uitarea logica – o colecţie de scuze

extras din ioan petru şincai – răspântii, printXpert, craiova, 2011

98

utopia

NEBUNIA CA FANDOSEALĂ Eugenia Reiter

– Drăgăneşti, OT

 Dimineaţa asta nu are sevă. Are doar nuanţe strivite de albastru şi zdrenţe albe. Mă spionez singură, caut să prind conversaţiile. În asemenea momente e bine să fii în posesia tuturor facultăţilor, chiar şi a celor mintale.

Mă las pipăită de doctorul cel nou care se laudă că-mi cunoaşte boala şi mă trezesc că-l invidiez pe cel care mi-a comprimat tainele într-o reţetă scrisă pe o jumătate de filă. În materie de boli, ca şi de flirturi şi iubiri, ceea ce se caută e confirmarea.

Nebunia lâncedă, până atunci bine mascată într-un anonimat, avansează văzând cu ochii în scopuri de infiltrare: pe coridoare, prin birouri, prin saloane, pe străzi, peste tot. Chiar şi femeile uşoare desfăşoară fitilul primit amabil de la bărbaţii cu greutate.

Cu mâinile la spate mă plimb prin saloane. Cadavrele mă urmăresc în şir indian în sunetele unor muzici exotice fără să dea atenţie bisturiurilor care, incizând profund, mai lasă încă semne de viaţă pe mesele de marmură pe care plutesc inimi.

Ascult impasibilă de un soi de regulă intuitivă, proprie tranzitului meu domestic.

Medicii bâjbâie în continuare după un diagnostic potrivit mie, fără să înţeleagă că eu sunt cea care mă perpetuez în viaţă. Încetez să mai fiu importantă. Mă preocupă, mai degrabă, muzica de cameră din timpul spovedaniei, ploile torenţiale, unghiile impecabil lăcuite ale doctorului, neonul din mijlocul tavanului şi mirosul fin de after shave lăsat în urmă, simţindu-mă ca un mecanism complicat cu arcuri, sârme, şuruburi, scripeţi dislocaţi într-un coctail de strigăte de ajutor.

Mă inhib exact în momentul când să articulez cuvintele. Nebunia mea se consumă între două focuri. Nu vreau să decid nimic, doar să mă menţin într-un calm inalterabil şi să nu dezvălui că trăiesc preocupată de problema mea. Până şi curajul mi s-a retras în alt continent şi în momentele

99

numărul 5

astea nu mă gândesc decât cum să-mi salvez inima – inima mea bună de folosit.

Trebuie să mistific durerea, să plimb buna dispoziţie într-o tăcere indescifrabilă şi, mai ales, trebuie să evit cu orice preţ să adorm. Trebuie să rămân conştientă. E arma mea cea mai puternică împotriva lor.

In puţinele momente libere mă uit în oglindă şi mă văd bine, fericită, mă studiez ca pe o ultimă zvârcolire. Încerc să mă menţin mereu într-o stare de veghe. Operaţiile algebrice, aritmetice, geometrice au devenit un adevărat supliciu. Să adun doi cu doi, să fiu atentă la unghiurile unui triunghi echilateral înseamnă să escaladez un munte de înţelepciune mult mai înalt decât toate Everesturile.

Rămân buimăcită, fără să am curajul să spun da sau nu. Meditez mult: doi cu doi, ore întregi privind în tavan. Doi cu... doi, ştiu cât fac dar mam zăpăcit, doi cu... ah ! doi. Desenez cu înverşunare aceleaşi triunghiuri.

Din când în când trece câte o muscă şi operaţia de adunare se risipeşte. Pierd socoteala.

Ceea ce mă necăjeşte e imposibilitatea în care mă aflu de a lua o hotărâre. Mi se pare că dansez pe sârmă, echilibrându-mă ca un motan.

Mă eschivez de la alte declaraţii, fur amintiri dintr-un trecut... taci! Femeia din mine e bine definită, dar divers, pentru fiecare categorie de persoană care mă vizitează.

Toţi cei care vin să mă vadă folosesc un limbaj atât de intim, atât de netransmisibil, că oricât mă străduiesc nu pot selecta din gândirea momentană a fiecăruia.

Continui să înghit izolarea care mă obligă la atitudini de caracter vânătoresc, zero dezuman. M-aş fi dus să defrişez prin munţi sentimentele cele mai intime. Aş vrea să evit să fiu etichetată drept îndrăgostită. Rămân rece, prefăcându-mă că iubesc, mistific fără să discut ceea ce aparent mă răneşte, vorbesc contra cuvintelor, confuz.

E o prăpastie pe care o ofer cuiva care mă captivează din cap până în picioare. Aşa s-a întâmplat că, prevăzând eventuala pornire pentru un bărbat, mi-am pus la adăpost excitaţiile legate de această pornire şi multe alte diverse sensibilităţi pe care în viaţa mea le risipisem.

Aproape transparentă aştept ora de vizită, aştept sfârşitul zilei fără să mă pot desprinde din cămaşa de forţă în care m-au vârât circumstanţele.

100

utopia

HOPE FROM ALL(Y) Dorina Baston

– Toronto General Hospital 4AWest Cardiovascular Surgery

 ...It was a dark, gloomy day when Ally left. I was particularly careful with the flowers. There was always something to be rearranged around her, and I guess I was a little ticked by the carelessness I was seeing in others around... There was wind, and few clouds were hanging in the sky, somehow indecisively. Imagine the most beautiful sunset you could ever see, Nurse. It was right there in front of me. Colors blending into each other so painfully majestic, I could almost touch and perhaps read a letter on the firmament. A letter from her. My Ally...

This is how one of the stories I was told beyond my Doors begins.

The main character is moving freely in front of me. His story gains territory in my heart as I listen, as I immerse in its intensity. He walks slowly, carrying the load about to be shared and I wonder if, after doing it, he will be freed. I look him in the eyes. There is a mountain of silence which I am hesitant to approach. I do not think of myself worthy to be told, in fact, I am afraid to know. I find a reason to interrupt, I give medication. Important medication, I explain. Life saving. Do you really think this is going to help?

I look at him again. I feel that I may know the answer he needs, but I remember my agenda for this morning: few other pains to ease, few other wounds to tend, then back at it again. This may take long and I am torn apart. I could tell him that medication is most important for him right now, but it wouldn’t be the truth. I am hesitant to say that it doesn’t really matter what I believe and it is him that has to decide for himself. It still doesn’t feel like a great answer to offer.

The conflict must be visible on my face and he gently sends me away, pretending he wants to rest. But could you please do me a favour?

Sure, I answer, eager to pay for my lack of time. Could you stay with me for lunch? This is possible, I’m thinking. I could take my break during his lunch.

I readily agree.

101

numărul 5

...Ally was always with me for lunch, He begins. She was mainly watching me eating. We wouldn’t say much. Not even move much. There was something so strong about our silence that I believed our relationship was made of silence. This wouldn’t take away an iota from the warmth we both shared, and you know, Nurse, lunches were special because they happened in the middle of the day. It was like we were splitting and offering each other half of the time we had. I don’t exactly know why and how, but Ally seemed to know these thoughts of mine. You see, Nurse, every lunch I spend here, is like a crossroad from which I don’t seem able to move away from. I just wonder around gathering thoughts or simply noticing details about our shared time and I forget to decide to move on. One particular question pops up now and again, more often lately... I feel like hiding from it, and then I call for you. It’s the only way... I ask you things that would distract both our attention from what is really happening and, for a while, I feel at ease.

I remember reports from colleagues saying he would call for no reason. I understand his explanation now and I let him decide the time for revealing the question to me. I am dismissed once again, with a gentle gesture. I confirm my leaving but I make myself still a little busy hoping for more details. But he is silent once more, and it’s obvious it won’t happen this time.

The days are busy. One after another, the hours chase each other with things to do, things done, things left yet to be accomplished. He’s been here for many days. Everybody knows him now. Some avoid his company; some minimize it to the strictly necessary. I’ve been his nurse few times. I don’t mind it. It feels like every time we meet our dialogue continues where we left last time. I’ve read his reports in the meantime. Nothing special.

Nothing more than refusing the medication scheduled and, it seems, less appetite, less communication, and less movement. I do find him thinner this particular Day, when I am his Nurse. His speech is somehow weaker, but he appears happy to see me. I am encouraged by his response to my greeting and it crosses my mind that today will be a good day. At the appointed time, I approach him with pain medication. No, none of these, He says. But I’d rather you sat with me. I saw Ally last night, you see, and I know there isn’t much time for you to stay with me. I must look puzzled, but he is ready to come into my aid. I have some more to tell you. If you have time. I smile and I touch his hand. It seems enough for him to get started.

102

utopia

... I never told anyone that Ally and I loved to walk together late at night, as close to midnight as possible. The crossroads, remember? The splitting of time... I nod as to indicate that I do remember his previous telling and he’s ready to go on...

Of course we didn’t say much as well, but there was no need. You see, I believe that when she was young she must have suffered. You must know, Nurse, you must see some mighty grateful looks from people that suffered once; you must know what I mean. I nod again. He’s right. People with suffering in their past know how to express their gratitude in their looks.

Some recent examples quickly pass through my thoughts, but I’m not allowed to get lost that way, I’m being brought back. I told you, there isn’t much time left. You’ll be called soon.

Did I ever tell you why I loved her so much, Nurse? No, I do not recall being told. I would’ve remembered something that important. I shake my head. I loved her for being as silent as I was and, at the same time, being able to keep this amazing dialogue between us, for keeping alive a world unknown to anyone else. Just to us. Ally and I. I don’t have much to say to him. I listen with my heart, I embrace his passion and I’m filled with the greatness that I see in this man’s story.

Ally must be a wonderful person, I think to myself. I’m almost envious for this extraordinary capacity to maintain a passion for life and beyond. I feel overwhelmed and smaller.

Do you know why I chose you, Nurse? I am awaken from my dream. He chose me? I don’t understand. Do you know why I chose you to hear my Ally’s story? No, I don’t. I shake my head again.

When you look at me with all your might, trying to read me to the core, when you see my pain inside and there is nothing too hard or too much for you to do to ease it- that’s when You remind me of my Ally. You don’t know it yet, but, you see, Nurse, you’ve helped me find the Answer.

The answer to my Question. I can hardly breathe. Is he really going to tell me? Am I worthy to be told? I remain quiet, but I barely contain my exclamations.

I watched you work many times. Well, you don’t really work, Nurse; you dance, I could say. You smile. You bring back to healing lost hearts, lost limbs, lost hopes. It suddenly hit me once, seeing you touching my neighbour’s shoulder. You weren’t my nurse that day, but I was still watching you. I’ve heard him sighing after you left. That was the first night he slept since being in his hospital bed. It hit me again. You know how to 103

numărul 5

read people. You know how to listen. You’re just like my Ally. Did you know that this is the most one could hope for? Ally is my nickname for All, Nurse.

And you’ve helped me find the answer. You certainly did. What is there to hope for? This was the question I was afraid of until you made me see the word All in what you did to others. What is there to hope for? All... I have everything to hope for. All!...

Few months later, I received a letter from Him. One word: All. An old picture of a beautiful cat named Ally accompanied the meaningful letter.

I’ve read it many times. Every time- with more interest. I hold it in my hands right now. I smile.

What a wonderful world...

A 104

utopia

DE VORBĂ CU DOMNU’ TRANDAFIR prof.

Petronela-Vali Slavu

Şcoala Gimnazială Nr.4– Vulcan, HD



[Desen realizat de Teodora Slavu]

Dragă domnule Trandafir, Se spune că dumneavoastră aţi fi un simbol pentru dascăli, un model de învăţător blând şi iubitor. Şi eu sunt învăţătoare. Mai bine zis, am fost, până am devenit institutoare. Nici institutoare nu mai sunt, că acum am devenit profesor pentru învăţământul primar. Eee! Sună mai bine, trebuie să recunoaşteţi. E drept că nu am ajuns profesor cu una, cu două. De fapt, ba cu două. Cu două… facultăţi. „Ce-s alea facultăţi?” Da, chiar mă miram să ştie un simplu învăţător ce-nseamnă facultate.

Câte credite aţi strâns, domnule Trandafir, în cariera dumneavoastră? Cum adică „ce-s alea credite?”. Dovada că ai muncit, că ai fost eficient. Se adună la dosarul personal, după fiecare curs de formare. „Ce-i ăla dosar personal? Ce-s alea cursuri de formare?” Dosarul personal înseamnă, de fapt, mai multe bibliorafturi (vă explic altădată ce-s alea bibliorafturi) în care sunt aranjate multe, multe hârtii ştampilate, cu număr 105

numărul 5

de înregistrare. Cât de multe? Aşa, vreo câteva kilograme. Păi, vedeţi, pe vremea dumneavoastră pregătirea nu cântărea aşa greu! Cursurile de formare sunt absolut necesare pentru a ţine pasul cu noutăţile. Doar că, uneori, noutăţile năvălesc aşa de multe deodată, că nu mai poţi ţine pasul cu ele. De curând, mi s-a propus să mă înscriu la un curs de formare cu tema „Management educaţional”. Costă el 1400 de lei (un fleac!), dar merită! Are 60 de credite care mai sunt şi transferabile. Vrei să ajungi director sau mentor, obligatoriu să ai acest curs. „Ce-nseamnă mentor?” Of, domnule Trandafir, demodat mai sunteţi! Nimic nu ştiţi!

Ultima noutate e înfiinţarea clasei pregătitoare. I se mai spune, neoficial, „clasa 0”. „Ce-i aia clasă pregătitoare?”. O clasă care-i pregăteşte pe copii, înainte de a intra în clasa I. Şi pentru care dascălii sunt pregătiţi să facă faţă. În această toamnă, am luat clasa pregătitoare. Am fost înscrisă la un curs, înainte de a începe şcoala. O formatoare pregătită, la rândul ei, de altă formatoare ne-a iniţiat. Vă rog, nu întrebaţi „Ce-i aia formatoare?”!

Puteţi să deduceţi. O săptămână, de dimineaţa până seara, am învăţat ce am de făcut. Sau cel puţin aşa am crezut. De fapt, adevărata mea desăvârşire urma să aibă loc pe o platformă. „Ce-i aia platformă?”. V-aş explica, dar ar urma să mă întrebaţi „Ce-i ăla calculator?.

Văzând ce mă aşteaptă pe această platformă, am dat bir cu fugiţii imediat. Urma să parcurg trei module. Mda, mă aşteptam să întrebaţi „Ce-s alea module?”. Fiecare modul avea aproximativ cincisprezece cursuri.

Cursurile, la rândul lor, aveau teste. Nu treceai testele 100%, te întorceai la curs, să mai înveţi. E drept că munca îţi era răsplătită. După fiecare test promovat primeai… o temă! O temă de genul „Faceţi un eseu, pornind de la definiţia…”. Mă mir că nu aţi întrebat „Ce-i ăla eseu?”.

Am crezut eu că pot să scap, dar n-a fost aşa. Am înţeles că nu se poate să nu finalizez cursul, aşa că am terminat în trei săptămâni ce au făcut colegii mei mai conştiincioşi în trei luni. Da, domnule Trandafir, am parcurs modulele acelea trei care s-au dovedit a fi patru, că am mai primit „cadou” un modul complementar. Am parcurs cursurile, am promovat toate testele. Am aflat, astfel, cum stau lucrurile cu integrarea curriculară, cu evaluarea competenţelor, cu implementarea proiectelor şi multe altele despre care nu mă mir că nu aţi auzit, că nu auzisem nici eu, până atunci.

Cum am predat 24 de ani fără să cunosc aceste lucruri, nu-mi pot imagina!

Am postat cele 53 de teme, atât pe platformă, cât şi într-un folder. Bine că n-aţi întrebat „Ce-i ăla folder?”, că nu ştiu cum v-aş fi explicat. Am aflat, ulterior, că mai sunt şi 31 de teme de reflecţie. Le-am postat şi pe acelea, 106

utopia

ce era să fac? Au mai fost şi trei evaluări. Cum „Ce-s alea evaluări?”, nici atât nu ştiţi? Fiecare evaluare se putea da o singură dată şi trebuia obţinut un rezultat de cel puţin 50%. Dacă se întâmpla să-ţi pice internetul, se ducea naibii evaluarea! „Ce-i ăla internet?” Mai bine că nu ştiţi! Am dat şi cele trei evaluări şi am copiat dovezile muncii mele pe un CD. „Ce-i ăla CD?” Mda!...

Mâine, va avea loc o evaluare faţă în faţă, în urma căreia voi primi 30 de credite şi voi fi declarată aptă pentru a preda la clasa pregătitoare.

Pentru aceasta, îmi va fi verificat CD-ul şi voi prezenta un proiect interdisciplinar. „Ce-i ăla proiect disciplinar?” Vai, se spune in-ter-dis-ci-plinar. Interdisciplinaritatea înseamnă integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii. Dar nu ştiu de ce-mi bat eu capul să vă explic! Oricum, nu aţi înţeles mai nimic din tot ce am spus.

Am şi eu o nedumerire. Cum aţi ajuns, domnule Trandafir, un simbol al dascălului, dacă nu aveţi habar de cele mai importante aspecte din învăţământ? A, pe vremea dumneavoastră, cea mai mare importanţă o aveau elevii!... Elevi aţi spus, domnule Trandafir? Ce-s ăia elevi?

[Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare!]

h 107

numărul 5

Impresiile unei dăscăliţe moderne, la finalizarea cursului Deşi am, la catedră, ani vechime, Norocul meu cu draga de reformă, Că m-am desprins din gloata de prostime, Aflând şi eu ce-i munca pe platformă.

Ne-a anunţat a noastră formatoare, Că pregătirea-aceasta nu-i de formă Şi că ne-aşteaptă-o specializare, O viziune nouă, pe platformă.

M-am speriat cumplit, prinzând de veste Că fiecare are câte-o normă: Module, cursuri, teme, zeci de teste… Şi-am evadat urgent de pe platformă.

Am exclamat mirată: „Vai de mine!”, Dar am aflat că munca se transformă În credite ce îmi vor prinde bine, De voi trudi, cu râvnă, pe platformă. Şi-am renunţat la modul meu rebel, Trecând la atitudinea conformă Cu un statut de brav învăţăcel, Făcându-mi datoria pe platformă.

Când noul an şcolar a început, Eu mă simţeam în clasă-aşa, în formă, Că, deh, doar nu degeaba am făcut, La miez de noapte, teme pe platformă.

Odată, când în clasă am intrat, Am dat de nişte puşti, în uniformă…

Aaa! Sunt elevii mei, dar i-am uitat, De când, buimacă, bântui pe platformă!

108

Petronela-Vali Slavu

utopia

PUTEREA MASELOR elev

Mădălin Măruţă „[Peluza Sud]”

Liceul Energetic – Târgu Jiu



PUTERE

Probabil că ideea care se desprinde, în mod evident, din reprezentarea grafică este aceea a legitimității oricărui lider sau grup politic, legitimitate care are ca scop acceptarea acestuia de către mase. Fie că este vorba de o acceptare impusă cu ajutorul instrumentelor de represiune specifice oricărui stat, fie că este vorba de o supunere liber consimțită prin căile propuse constituțional, vorbim atunci de autoritatea politică. Impusă, consimțită, baza oricărei puteri politice este cea a acceptabilității acesteia de către mase. Acceptare în sensul cel mai larg, incluzând între notele acesteia de la simpla obediență sau conformism oportunist, până la impunere prin forță. Putem vorbi, deși doar într-o oarecare măsură, de acceptare chiar și în condiții de represiune, căci este vorba întotdeauna de o minoritate interesată de menținerea puterii în detrimentul intereselor majorității ce are capacitatea înlăturării puterii politice, în ultimă instanță chiar în mod violent. Dar masele sunt constituite din indivizi și aici apare spinoasa problemă a raportului individ-masă. În ce măsură un individ înzestrat cu o conștiință critică mai poate fi o simplă rotiță a unei mase manipulate? Și o mulțime de asemenea indivizi (la modul ideal) mai poate fi o masă? Sau abia atunci se poate vorbi (tot la modul ideal) de o autentică 109

numărul 5

putere politică reprezentativă? Evident, acceptarea critică a puterii politice, atunci când individul nu este implicat, activ sau măcar militant, este sursa legitimității politice dar mai ales atunci se poate vorbi de o atitudine politică și la nivelul cetățeanului, nu doar la cea a puterii. Politicul, prezent la nivelul individului într-o formă, mai degrabă, axiologic-atitudinală, implicită, este astfel prezent în întreaga textură socială, însă într-un mod diferit, față de societatea totalitară unde totul este impregnat de politic, până și zonele cele mai intime ale ființei umane. Da, dacă într-o democrație, politicul devine inteligibil pornind de la cetățeanul individual, într-o societate nedemocratică, puterea politică este autarhică originându-se în ea însăși, ulterior difuzându-se în textura socială, sub forma unei politizări explicite impuse ca normă de gândire și măsură a conștiinței cetățenești, așa cum cetățenia este considerată dezirabilă politic. Ultima are nevoie și produce masele, neavând nevoie de indivizi, pe când într-o ordine democratică individul este generatorul, motorul prim al politicului, prin capacitatea de a se opune acesteia. Acest individ înzestrat cu o conștiință critică, intoleranța cu orice formă de mit politic, aplicat rudimentar unor actori politici, asigură vitalitatea și viabilitatea instituțiilor și procedurilor politice prin susceptibilitatea continuei adaptări și schimbări ale acestora. Osificarea, menținerea idolatră a status quo-ului este un apanaj al societății închise, un același grup de indivizi dorind posesia eternă a puterii, posesie mascată într-o atitudine superior-cognitivă prin presupusul monopol al deținerii căii de realizare a binelui comun. Prin urmare, problema unei societăți este de fapt a individului însuși! Dacă acesta se consideră element politic, atunci și ordinea politică emanând de la acesta va fi o oglindă a interesului și demnității acestuia, în caz contrar, abandonul acestei conștiințe a individului conducând, probabil inexorabil, la o putere politică tiranică și închisă. Căci politicul, oricum nu poate fi eludat, cel puțin nu în ordinea socială a societății umane așa cum o cunoaște istoria. Nu există o alternativă a dihotomiei individ versus politic, abandonul individualității conducând de fapt și la o extincție a politicului ca administrare a interesului public.

W 110

utopia

CE ESTE MUZICA? elev

Andrei Şchiopu, cls. VII C

Şcoala Gimnazială Nr.4– Vulcan, HD

 Dacă este să ne luăm după dicționarul explicativ al limbii române, muzica este „Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică”. Dacă este să ne luăm după Caragiale, muzica „iaște aceea care nie gâghilă urechile într-un mod plăcut”. Mulți o concep ca un simplu mod de relaxare, chiar un calmant. Toți avem modul nostru de a concepe muzica.

Nu vreau să vorbesc despre orice este numit de unii „muzică”, vreau să vorbesc despre muzica în stare pură, muzica adevărată, muzică ce are un anume sentiment, nu orice tentativă de muzică, nu orice afacere ascunsă sub masca de muzică.

Din păcate, am observat aproape de fiecare dată când merg pe stradă, la un restaurant, cu microbuzul și chiar la școală, că muzica nu este ascultată nici pentru mesaj, nici pentru vreo voce de aur, nici pentru niște instrumentiști incredibili (care mai nou sunt înlocuiți cu niște mașinării de sunet), este ascultată pentru că o ascultă și ceilalți oameni, pentru că este la modă, este în trend. Nici nu mai vorbesc despre faptul că „artistele/artiștii” sunt îmbrăcați foarte sumar.

De exemplu, să luăm cântăreții de dance/house: „muzica” (în acest caz, zgomotele de pe fundalul vocii, chiar și vocea) sunt făcute pe calculator ; vocea așa-zișilor cântăreți nu este excepțională, chiar deloc; se cântă despre desfrânare, dezmăț, asta când nu se cântă în portugheză sau mai știu eu în ce limbă, și pe nimeni nu îl interesează despre ce se cântă; cântăreții sunt mai mult dezbrăcați decât îmbrăcați și mai au pe lângă ei și dansatori, de umplutură, ca să îți distragă atenția de la muzica dezastruoasă. În concluzie, acest gen muzical nu poate avea nici măcar pretenția de muzică. Nu exprimă absolut nici un sentiment, și nimănui nu îi pasă de sentiment, nici măcar nu ai cum să înțelegi ce vrea acest gen muzical să zică, pentru că nu vrea să zică nimic. Pentru distinșii ascultători contează 111

numărul 5

doar să danseze, să bea și să se uite la femei. După un concert dance rămâi cu un singur gând: „Ce picioare faine avea dansatoarea din stânga”.

Prin acest articol îndemn cititorii să nu asculte muzică doar pentru a fi ascultată. Eu unul nu pot asculta orice fel de muzică, doar muzică în care mă regăsesc, în muzică cu un anume mesaj. Da, nu orice lucru pe care îl ascultăm are un mesaj. Nu orice lucru pe care îl ascultăm are sentiment, pasiune, suflet. Nu vei mai vedea prea des melodii pentru care au curs transpirație, lacrimi, sânge.

Pentru melodia Kashmir, din repertoriul Led Zeppelin, au trebuit 3 ani. Da, 3 ani de muncă pentru 8 minute de muzică adevărată, și a meritat.

Din păcate asta nu contează pentru oamenii din ziua de azi. Nu contează cât s-a chinuit un geniu, de câtă muncă teribilă a fost nevoie până la atingerea unui punct maxim de valoare și recunoaștere. Actualul vocalist AC/DC, de exemplu, a renunțat la școală, familie, chiar și la el însuși pentru a avea succes în muzică. A ajuns să nu aibă ce mânca, fura sticlele de lapte de la ușile vecinilor, totul ca în final valoarea să îi fie răsplătită.

Dar ce se întâmplă cu aceste valori? Sunt lăsate la o parte, pentru că nu mai sunt considerați „interesanți”, nu mai sunt „la modă”, sunt niște „boșorogi” sau sunt „sataniști”. Greșit, greșit, foarte greșit. Mereu a fost în caracterul nostru prejudecata și de asta nu putem aprecia adevărata valoare.

Am observat ca tot mai mulți oameni ascultă muzică hip-hop/rap.

Sincer să fiu, părerile mele față de muzica rap sunt împărțite. Apreciez muzica rap pentru mesajul care instigă la liberă exprimare, la onoare, dar nu am o părere bună față de limbajul indecent de care se abuzează, sau față de faptul că rapperii nu cântă. Ei vorbesc versurile. Un fel de poezie ritmată. Nu pot să spun că sunt un fan al muzicii hip-hop. Chiar deloc. Dar nu pot spune că detest rap-ul. Pentru mesaj? Tot respectul. Dar pentru limbaj? Nota 2. Deci da, este bine să asculți rap, dacă ești atins de mesaj, nu de faptul că e „cool”. În acest caz apare spiritul de turmă, lucru penibil.

Aș dori să vorbesc despre muzica clasică, care primește cel mai puțin respect, dacă este să ne raportăm la valoare. Îți trebuie un creier incredibil ca să compui Requiem, a lui Mozart, de exemplu, sau concertul de pian nr.2 al lui Rachmaninoff. Gândiți-vă că durează ani de zile să compui cam 30 de minute de muzică. Îți trebuie suflet și experiență de viață, ca să ai despre ce să compui, pentru că o melodie instrumentală poate fi de un milion de ori mai profundă și mai...muzicală decât una cu

112

utopia

versuri la care nu este pus pic de suflet, care este concepută doar pentru cantități uriașe de bani.

Concluzia mea este că nu trebuie să ascultăm ceea ce ni se oferă pe tavă, trebuie să ascultăm muzica pentru mesaj și pentru muzicalitate, pentru priceperea extraordinară a instrumentiștilor și vocea impresionantă. Și răspunsul meu la întrebarea din titlu este acesta: Muzica este felul omului de dovedi că are și suflet, că iubește, că vrea să fie ascultat. Muzica reprezintă ceea ce vrei să împărtășești semenilor tăi. Muzica este pur și simplu... viață.

113

numărul 5

SISTEMUL EDUCAŢIONAL AL LUI ROUSSEAU ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ studenta Laura Lungu

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Engleză–Suedeză – Bucureşti

 Înţelegerea societăţii în care trăim într-o relaţie de dependenţă cu educaţia, relaţie confirmată de-a lungul timpului, de la societatea primitivă, bazată pe o educaţie de natură practică, până la societatea în care apariţia statului a determinat schimbări majore în evoluţia educaţiei, poate deveni, de multe ori, defectuoasă. Cauzele pot fi multiple: am devenit prea orbiţi în fuga noastră către ţeluri uneori lipsite de substanţă, în preocupările noastre care au lăsat în urmă ce e de fapt cel mai important scop, cunoaşterea de sine, în ''tornada'' cotidiană în care ne-am aruncat, într-o încercare disperată de a-i face faţă, fără să ne luăm răgazul de a ne distanţa şi de a o privi în relaţie cu alte elemente esenţiale ale vieţii umane, unul din ele fiind desigur, educaţia. Avem în vedere caracterul universal al educaţiei, faptul că educaţia determină progresul societăţii şi nu invers. Desigur, educaţia, prin natura ei trebuie să corespundă realităţilor exterioare, societăţii mereu schimbate şi să ţină totodată pasul cu acestea. Însă ce s-ar întâmpla daca, printr-un exerciţiu de imaginaţie, am încerca să aplicăm modelul sistemului educaţional al lui Jean Jacques Rousseau societăţii noastre? Ar fi posibil, ţinând cont de diferenţele majore dintre cele doua tipuri de societăţi - cea din vremea filosofului şi cea contemporană - şi de caracterul istoric al educaţiei? Putem învăţa, totuşi, ceva din teoria lui?

Vom utiliza ca reper în argumentarea noastră tratatul de pedagogie al lui Rousseau, Emil sau despre educaţie. Lucrarea urmăreşte, în esenţă, să arate că civilizaţia l-a corupt pe om şi că educaţia pe care omul o urmează are rolul doar de a întreţine starea de corupţie. Filosoful mărturiseşte: ''Cititorule, crede-mă. Prezic celui care are inimă şi şi-a neglijat asemenea sfinte îndatoriri că va vărsa lacrimi amare şi nu se va consola niciodată. ''. La ce îndatoriri face referire autorul? Desigur, la cele de a-şi creşte copiii şi de a le oferi o educaţie sănătoasă. Din acest punct 114

utopia

de vedere, acest tratat este unul care afectează conştiinţa lui Rousseau: el şi-a încredinţat copiii unui azil public şi de atunci şi-a renegat constant rolul său de a-i învăţa pe alţii, trăind cu impresia că nu are niciun fel de autoritate morală. El doreşte astfel o reformă morală bazată pe actul pedagogic, act ce stă la baza evoluţiei de la copilărie la vârsta adultă, i.e. procesul de maturizare. Această reformă morală se bazează în special pe un sistem educaţional care pleacă de la premisa că fiinţa umană se naşte bună dar este vulnerabilă la vicii. De asemenea, trebuie avută în vedere educaţia din timpul lui Rousseau care, spre deosebire de cea din zilele noastre, presupunea pregătirea de jurişti, teologi, ş.a. şi se limita la a şti limba latină, a stăpâni arta de a face un compliment şi de a întocmi un discurs. Pentru Rousseau nu aceasta era educaţia ideală, modelul lui urma ideea: să educi un copil înseamnă să-l înveţi ''ce să nu înveţe'', adică să-l îndepărtezi de elementele de civilizaţie care îl corup pe om. Putem oare propune modelul unei educaţii la ţară, în mijlocul naturii, depravându-l pe copil de capcanele tehnologiei, model pe care îl sintetizează atât de bine Rousseau?

Sistemul educaţional al lui Rousseau urmează câteva stadii: până la 10 ani copilul învaţă să scrie, să citească şi câteva elemente de geometrie elementară, adică beneficiază de o educaţie negativă prin natura sa care constrânge; de la 10 la 15 ani educaţia va opera cu încurajarea curiozităţii copilului, care va fi atras de natură şi va dori să rezolve probleme de fizică, astronomie, etc. (până la această vârstă copilul va fi educat după regulile naturii deci va fi bun, salvat de intruzia socialului); după 15 ani, copilul se pregăteşte pentru a face cunoștință cu elementul social din viaţa lui (va dezvolta relaţii cu cei din jur, va cunoaşte adevărurile morale şi îşi va construi progresiv fiinţa morală). Încercând să aplicăm aceleaşi stadii propuse de Rousseau copilului din societatea contemporană vom întâmpina dificultăţi, cauzate de existenţa factorului virtual într-o măsură prea mare. Societatea a evoluat şi, deşi devenim conştienţi pe zi ce trece că nu putem ţine pasul cu ea, suntem determinaţi într-o fugă continuă spre ea. În societatea actuală, stadiile sistemului educaţional al lui Rousseau pot părea desuete: până la 10 ani, copilul are alte preocupări, fiind furat de apariţia jucăriilor din ce în ce mai tehnologizate, care nu îi oferă decât satisfacţii vizuale, de moment - copilul se bucură la vederea unei maşinuţe de jucărie, frumos colorată, bine echipată dar care nu are nici o utilitate, care nu îl învaţă nimic; de la 10 la 15 ani, intervine calculatorul, mediatorul între mintea fragedă a copilului, sensibilă la vicii şi uşor de manipulat, şi lumea virtuală, cu atâtea capcane care pot fi distrugătoare; de la 15 ani 115

numărul 5

copilul deja începe să perceapă lumea reală cu ajutorul celei virtuale, ajungând chiar să le substituie una pe cealaltă. Este punctul din care mintea copilului se prăbuşeşte în plasa, fără esenţă şi departe de a fi susţinută de vreun pilon al realităţii, a lumii virtuale.

Aşadar, deşi conştienţi că nu ne putem opri sau împotrivi evoluţiei tehnologice, odată cu evoluţia societăţii, trebuie să încercam să expunem copilul la cunoaştere şi moralitate într-un mod în care să-i putem contura de la o vârstă fragedă o conştiinţă. Aşa cum susţinea Rousseau, ''A cunoaşte binele nu înseamnă a-l iubi''. Copilul nu se naşte cu conştiința de bine, el o achiziţionează prin raţiune, prin cunoaştere, prin moralitate, sentimente care sunt înnăscute. Şi educatorul, împreună cu părinţii, trebuie să fie ''paznicii'' fiinţei morale a copilului pentru a-l ajuta să privească cât mai echilibrat şi limpede realităţile care îl înconjoară.

Bibliografie: Rousseau, Jean-Jacques, Emil sau Despre educaţie, Editura didactică şi pedagogică, 1973

116

utopia

ESEUL - O TEHNICĂ DE EVALUARE MODERNĂ prof. Maria-Magdalena Şchiopu Colegiul Tehnic „Mihai Viteazu”, Vulcan, Hunedoara

 Prin procesul de evaluare ne pronunţăm „asupra stării unui fapt, proces la un anumit moment, din perspectiva informaţiilor pe care la culegem, cu ajutorul unui instrument care ne permite să măsurăm, în raport cu o anumită normă la care ne raportăm” (Etienne Brunswic).

A evalua rezultatele şcolare înseamnă a determina măsura în care obiectivele programului de instruire au fost atinse, precum şi eficienţa metodelor de predare-învăţare.

Noile perspective ale evaluării rezultatelor şcolare ale elevului impun câteva schimbări de optică personală. Este cunoscut faptul că evaluările perfect obiective continuă să reprezinte o aspiraţie perpetuă a evaluatorilor de pretutindeni. Pentru a fi eficientă, evaluarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie o experienţă de învăţare; - să fie motivantă, nestresantă, să fie o bucurie; - să fie mai mult constructivă decât destructivă; - să fie bazată pe dialog; - să se concentreze pe ceea ce s-a învăţat; - să se desfăşoare încă de la începutul programului, consiliind şi ameliorând pe parcurs, şi nu doar la sfârşit; - să favorizeze şi să permită elevului / studentului să înveţe să construiască forma sa personală de realizare a învăţării; - să ofere oportunităţi de gândire, reflecţie şi revizuire; - să fie clară, explicită; - să stimuleze procesele de coevaluare între profesor-elev, între elev-elev; - să promoveze dezvoltarea capacităţilor de autoevaluare la elevi;

117

numărul 5

Metodele tradiţionale de evaluare au căpătat această denumire datorită consacrării lor în timp ca fiind cele mai des utilizate. Din această categorie fac: - probele orale ce se realizează printr-o conversaţie pe baza căreia cadrul didactic stabileşte cantitatea informaţiei şi calitatea procesului de învăţare în care a fost implicat elevul. În procesul evaluativ de tip oral, cea mai importantă metodă folosită rămâne conversaţia euristică.; - probele scrise ce oferă cadrului didactic informaţii privind calitatea activităţii realizate şi efectele acesteia exprimate în nivelul de pregătire al elevilor.

Semnalează situaţiile în care unii elevi nu au dobândit capacităţile, subcapacităţile, abilităţile etc. preconizate la un nivel corespunzător şi, în consecinţă, fac necesară aplicarea unor măsuri recuperatorii. Evaluarea scrisă apelează la suporturi concretizate în fişe de muncă independentă, lucrări de control, teze etc. Elevii prezintă achiziţiile lor în absenţa unui contact direct cu profesorul.

- probele practice ce răspund unui deziderat al pedagogiei moderne, şi anume acela de a da curs cerinţei de „a şti să faci”. Evaluarea prin probe practice vizează identificarea capacităţilor de aplicare practică a cunoştinţelor dobândite de către elevi, a gradului de încorporare a unor priceperi şi deprinderi.

Evaluarea practică este posibilă şi necesară atât la disciplinele care în mod tradiţional s-au centrat pe o evaluare practică (este cazul educaţiei tehnologice, educaţiei plastice, educaţiei muzicale, educaţiei fizice), dar şi la discipline predominant teoretice, axate până nu demult pe o evaluare teoretică. În ultimul timp, se recomandă utilizarea unor metode de evaluare moderne, care au ca scop ajutarea elevului în procesul educaţional.

Acestea completează informaţiile evaluative pe care le dobândeşte profesorul prin metodele clasice, tradiţionaliste.

Metodele de evaluare modernă sunt: portofoliul, proiectul, eseul, investigația, autoevaluarea etc. Una din metodele de evaluare des întâlnite în activitatea didactică este eseul. Cuvântul "eseu" provine din la verbul francez "essayer”, care înseamnă"a încerca", origine care se reflectă şi în scopul eseului: încercarea autorului de a ne transmite părerea lui asupra unui subiect.

Preluat din literatură (unde este folosit pentru a exprima liber şi cât mai incitant, anumite opinii, sentimente şi atitudini, referitoare la diverse 118

utopia

aspecte ale vieţii oamenilor, într-un număr de pagini cât mai mic), poate fi folosit şi ca metodă de evaluare. Problematica eseului în învăţământ este foarte diversă putând fi abordată atât cu mijloace literare, cât şi cu mijloace ştiinţifice, într-un spaţiu care, de regulă, nu depăşeşte două-trei pagini.

Rostul eseului, ca metodă de evaluare, este acela de a-i da elevului sau studentului posibilitatea de a se exprima liber, de a-şi formula nestingherit opiniile faţă de un anumit subiect, neîncorsetat de anumite scheme livreşti sau de prejudecăţi.

Elementele specifice eseului sunt: - subiectivitatea asumată; - prezentarea unor idei fără obligaţia de a fi demonstrate, argumentate; - asociaţii libere de teme, motive, simboluri, gânduri; - libertatea totală de a alege un anume stil; - atingerea mai multor domenii.

El este o alternativă la testul grilă, bazat pe itemi stereotipi, cu alegere duală sau multiplă, care tind să monopolizeze evaluările sumative în ultimii ani. Şi eseul însă, ca şi referatul, poate oferi informaţii limitate despre nivelul de pregătire al unui elev sau student, informaţiile lui urmând a fi corelate cu informaţiile obţinute cu ajutorul altor metode de evaluare.

Adrian Marino spunea că "eseistul încearcă să ofere o soluţie, nu o impune, nici n-o dogmatizează. Doar o propune. El ridică o problemă, punându-se pe sine şi pe alţii la încercare. Izbutește şi incită adevărul".

După tipul răspunsului aşteptat, eseul poate fi: - eseu structurat sau semistructurat, în care, cu ajutorul unor indicii, sugestii, cerinţe, răspunsul aşteptat este ordonat şi orientat; - eseu liber (nestructurat) care valorifică gândirea/scrierea creativă.

După dimensiunile lui, eseul poate fi: - eseu cu răspuns extins, pentru care operează doar limita de timp; - eseu cu răspuns restrâns, unde se precizează limita unui număr de cuvinte, rânduri, paragrafe În funcţie de tematica abordată, eseul poate fi: - eseul descriptiv încearcă să ofere o imagine cât mai puternică a unui eveniment, a unei locaţii, a unei persoane, etc., așa cum au fost percepute de autor.

- eseul narativ descriere o succesiune de evenimente aşa cum au fost percepute de către autor.

- eseul comparativ detaliază relaţia dintre două lucruri ce sunt comparate, focusul căzând pe aspecte importante, dar dificil de identificat la prima vedere.

119

numărul 5

- eseul persuasiv încearcă să convingă cititorii să accepte o idee.

- eseul argumentativ adresează un aspect controversat, asupra căruia există opinii clar divergente.

- eseul reflectiv adresează un subiect de natură abstractă, de exemplu de natura filosofică sau religioasă.

Eseul permite evaluarea globală a unei sarcini de lucru din perspectiva unui obiectiv care nu poate fi evaluat eficient, valid şi fidel cu ajutorul unor itemi obiectivi sau semiobiectivi. Acest tip de item pune în valoare abilitatea elevului de organizare şi integrare a ideilor, de exprimare personală în scris precum şi abilitatea de a interpreta şi aplica datele. Eseul cere elevului să construiască, să producă un răspuns liber în conformitate cu un set de cerinţe date. În redactarea unui eseu elevii pot să se ghideze după următoarea schemă generică: I. Introducere: - comentarii cu privire la subiectul eseului( importanţa si consistența lui); - o scurtă prezentare şi motivare a aspectelor ce urmează a fi abordate.

II. Tratarea temei: - identificarea, găsirea unor noi perspective în abordarea subiectului; - exprimarea unei opinii cu privire la un aspect din realitate; - inserarea citatelor; - dezvoltarea argumentaţiei în 3-4 idei principale, însoţite de exemplificări şi argumentări; - legarea ideilor şi construirea paragrafelor respectând structura: temă, teză, argumente.

III. Concluzia: - recapitularea ideilor principale; - redactarea unei concluzii.

Eseul nu este o producţie fictivă. Redactarea lui se face întotdeauna în proză dar nu se organizează ca o povestire.

Redactarea eseului trebuie să vizeze acurateţea ideilor şi mai puţin frumuseţea exprimării, cunoscându-se faptul că exprimarea va putea fi rafinată dacă ideile sunt clare şi logice. Se vor viza etapele: 1. Ordinea. Este bine să începeţi scrierea eseului cu ultimul ei alineat, cel care conţine concluziile. Acest lucru are cel puţin două avantaje: a. Dă orientare redactării, ştiind care sunt concluziile spre care vă îndreptaţi; b. Vă asigură convingerea că lucrarea se va încheia cu o concluzie clară.

120

utopia

2. Stilul. Stilul reprezintă modul cum ne exprimăm ideile. Acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie simplu şi direct; - să evite argoul şi exprimarea colocvială; - să conţină fraze scurte; - să fie concis.

3. Forma. Punerea textului în pagină trebuie să reflecte structura gândirii: - folosiţi titlurile şi subtitluri; - fiecare idee principală trebuie să aibă alineatul ei; - folosiţi material ilustrativ, pentru că economiseşte mult text; delimitaţi clar ideile proprii de cele împrumutate şi menţionaţi surse; întocmiţi o bibliografie a lucrărilor consultate.

Eseul nu este o producţie fictivă. Redactarea lui se face întotdeauna în proză, dar nu se organizează ca o povestire. Oricum, eseul se bucură de o largă apreciere în rândul elevilor şi studenţilor şi, atunci când este bine folosit (ca moment şi ca domeniu de aplicare), le oferă evaluatorilor informaţii foarte interesante, cel puţin în ceea ce priveşte capacitatea de gândire a elevilor (studenţilor), imaginaţia lor, spiritul critic, puterea de argumentare a unor idei personale şi altele asemenea, ce nu pot fi „măsurate”, la fel de precis, cu alte metode de evaluare. Prin urmare, putem considera eseul ca fiind o metodă modernă de evaluare a randamentului şcolar. Îndeplinind o funcţie diagnostică, prognostică, educativă şi de selecţie, evaluarea, aprecierea şcolară are valoare stimulativă, formativă şi orientativă pentru elevi, în măsura în care ea nu rămâne exterioară acestuia, în măsura în care este înţeleasă şi acceptată, care-l îndeamnă pe elev la meditaţie şi pe dascăl la solidaritate de breaslă în scopul realizării unei obiectivităţi depline şi unitare.

Bibliografie Chiş, Vasile, Profesorul între curriculum şi evaluare, Ed. Presa universitară clujeană, Cluj Cucoş, Constantin, Pedagogie, Polirom, Iaşi Iucu, Romiţă, Instruirea şcolară. Perspective teoretice şi aplicative, Polirom, Iaşi Jinga I, Negreţ I – Învăţarea eficientă, Editura Aldiri, Bucureşti Macavei, Elena-Pedagogie, EDP, Bucureşti Manolescu, Marin, Evaluarea şcolară. Metode, tehnici, instrumente, Ed. Meteor, Bucureşti Pevelescu, Marilena, Metodica predării limbii şi literaturii române, Editura Corint, Bucureşti Tomşa, Gh, Consilierea şi orientarea în şcoală, Bucureşti, Ed. şi Presă, Viaţa Românească Stoica, M.- Pedagogie şcolară, Ed. Ghe Cârţu Alexandru

u 121

numărul 5

5 PRINCIPII care asigură eficienţa strategiei didactice în procesul instructiv educativ prof. Maria Şchiopu

Colegiul Economic Hermes – Petroşani

 1.

PRINCIPIUL CONSTRUIRII INDEPENDENŢEI. De multe ori, şcoala tradiţională românească este constituită pe o relaţie de totală dependenţă a cursantului de profesor, pe de o parte, şi a cursantului de disciplina de învăţământ, pe de altă parte. Acest lucru se întâmplă şi din cauza utilizării metodelor expozitive/afirmative, bazate pe pasivitatea elevului şi care încurajează furnizarea “de-a gata” a materiei unui elev care trebuie să urmeze întotdeauna jaloanele trasate de cadrul didactic.

Educaţia tradiţională, pe lângă slaba eficienţă a reţinerii de durată le creează cursanţilor o anumită dependent faţă de manual şi cadrul didactic, conducând elevul la o stare pasivă, de aşteptare, ceea ce nu sprijină potenţialul acestuia de a se implica şi de a deveni autonom.

Cum am putea ajuta elevul să treacă de la stadiul de dependenţă la cel de independenţă?

O soluţie ar putea fi principiul asumării greşelii, dându-le elevilor posibilitatea de a-şi experimenta propriile idei (deci şi aceea de a se confrunta cu posibilele greşeli care pot să rezulte din acestea. Când ideea are succes, elevii trebuie recompensaţi (şi lăudaţi că şi-au asumat riscul şi responsabilitatea respectivă), iar când aceştia eşuează vor fi puşi (ca un mod de răscumpărare a greşelii) să ilustreze într-un set de reguli lecţia pe care au învăţat-o pe propria piele şi pe care o pot servi drept exemplu şi altora.

Pentru a construi o şcoală modernă, adaptată societăţii actuale, trebuie să ajutăm elevul să-şi câştige autoritatea şi independenţa.

2.

PRINCIPIUL ÎNTREBĂRILOR Printre cele mai importante instrumente pe care cadrul didactic le poate utiliza în activitatea didactică este tehnica punerii întrebărilor. Dacă observăm atent, întregul proces de învăţământ reprezintă un demers 122

utopia

permanent de întrebări bidirecţionate în cadrul predării-învăţării, cu preponderenţă de la cursant spre cadrul didactic (în procesul de aflare a cunoştinţelor), dar şi în sens invers în cadrul evaluării. La aceste aspecte, strict cognitive, se adaugă şi elementele afectiv-motivaţionale, de dezvoltare şi educare ale elevului, caz în care profesorul trebuie să ştie să utilizeze o anumită artă a punerii întrebărilor, în urma acestora aflând mai multe despre personalitatea elevului, despre valorile la care acesta din urmă aderă, despre experienţa de viaţă pe care o posedă.

Cadrul didactic trebuie să fie atent să adreseze întrebări clare, să nu formuleze mai multe întrebări în acelaşi timp, deoarece poate produce confuzii. Întrebările trebuie să fie atent distribuite, să nu favorizeze un elev sau altul, deoarece acest lucru va avea un impact negativ asupra celorlalţi.

3.

PRINCIPIUL FEEDBACKULUI Feedbackul reprezintă unul dintre motivatorii cei mai importanţi ai relaţiei profesor – elev, fiind o componentă deosebit de importantă a procesului didactic. Gamble defineşte feedbackul drept ”toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conştient sau inconştient ca răspuns la comunicarea altei persoane”. Longenecker spune că feedbackul “este necesar pentru a determina măsura în care mesajul a fost înţeles, crezut şi acceptat” .

Intenţia cu care este oferit feedbackul poate fi: - pozitivă: pentru a ajuta o persoană să-şi atingă ţelurile; să treacă peste o problemă care o preocupă sau perturbă; pentru a face o persoană să se simtă valorizată şi apreciată pentru ceea ce a realizat; - negativă: pentru a-i da cuiva “o lecţie”; cadrul didactic critică lipsa de performanţă a unui elev la un proiect de grup, fără a împărţi responsabilitatea eşecului; pentru a controla, domina pe cineva (unele cadre didactice se simt bine ca manageri despotici ai clasei).

4.

PRINCIPIUL LUCRULUI ÎN ECHIPĂ Lucrând în echipă, dezvoltând prin cooperare ideile necesare rezolvării unei teme date, elevii sunt mai motivaţi, se implică mai profund în materia studiată şi au şansa dezvoltării unor soluţii creative în problemele pe care le au de rezolvat. Nu trebuie neglijat nici aspectul socializării – elevii îşi exersează astfel abilităţile de comunicare, de cunoaştere reciprocă, încep să îi înţeleagă mai bine pe cei cu care comunică şi încep să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi.

Pentru a construi şi menţine o echipă eficientă trebuie avute în vedere următoarele elemente: 123

numărul 5

- echipele trebuie să aibă de executat sarcini interesante, deoarece elevii vor lucra mai intens - fiecare elev trebuie să simtă că are un rol important în cadrul echipei (unii elevi care nu sunt buni la învăţătură se simt daţi la o parte şi îşi zic în sinea lor “şi cu mine şi fără mine tot aia este!”. De aceea este utilă clarificarea rolului fiecărui elev în activitatea echipei - nu doar echipa ca întreg trebuie să aibă de rezolvat o sarcină interesantă, ci fiecare elev din echipă trebuie să considere că rolul lui este important - contribuţiile fiecărui elev trebuie să fie nu doar indispensabile echipei, dare le trebuie să fie vizibile, distincte pentru ceilalţi membrii - cadrul didactic trebuie să furnizeze echipei obiective clare şi trebuie să ofere feedback în momentul în care performanţa cerută este atinsă.

5.

PRINCIPIUL CREATIVITĂŢII În cadrul procesului de învăţământ, creativitatea este unul dintre cele mai importante vehicule care poate face diferenţa între succesul şi eşecul didactic. Creativitatea trebuie să fie o constantă a actului didactic ca atare (cadrul didactic trebuie să facă apel la propria creativitate pentru a dezvolta lecţii adaptate situațiilor mereu schimbătoare pe care le găseşte în sala de clasă), dar şi un scop al întregului proces instructiv – educativ.

De altfel, dezvoltarea unei personalităţi creative este un deziderat al societăţii moderne, deziderat regăsit în documentele de politică educaţională.

Persoanele creative pot mai uşor să accepte excepţiile, flexibilitatea abordărilor, non-rutina. După ce elevul ajunge în posesia unor informaţii valide, el trebuie provocat, îi pot fi puse la îndemână noi perspective, noi soluţii.

Folosirea creativităţii poate fi un mecanism util chiar în procesul învăţării (oamenii sunt tentaţi să reţină lucruri care au rămas incomplete decât lucrurile care sunt complete – efectul Zeigarnik), după Lakhani, 2008. Cadrele didactice pot folosi acest efect dacă gândesc secvenţele didactice astfel încât curba de tensiune să nu fie finalizată în interiorul unei singure ore, lăsând anumite elemente interesante pentru data viitoare. Deschizând în acest mod calea spre un demers creativ, profesorii favorizează şi învăţarea elevilor.

Bibliografie - Bocoş, M., 2007, Didactica disciplinelor pedagogice, Paralela 45, Piteşti - Creţu, C., Psihopedagogia succesului, Polirom, Iaşi - Moscovici, S., 1998, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Polirom, Iaşi - Pânişoară, I. O., 2009, Profesorul de succes, Polirom, Iaşi

124

utopia

COORDONATE ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE DURABILE prof. univ. dr. Constantin Ciurlău prof. univ. dr. Ion Enea Smarandache conf. univ. dr. Ilie Murăriţa

 Orice societate omenească, în evoluţia sa istorică, şi-a propus realizarea unui obiectiv, considerat major potrivit sistemului propriu de valori, pentru realizarea căruia şi-a căutat şi mijloacele adecvate. În secolul nostru, mai ales după marea depresiune economică din 1929-1933, s-a vorbit tot mai mult de creştere economică, considerată un panaceu universal al dificultăţilor cu care se confruntau statele lumii, de creştere economică echilibrată, extensivă, zero. După al doilea război mondial, îndeosebi începând cu a doua jumătate a secolului, s-au impus, în teoria şi practica economică, o serie de concepte noi ca, de exemplu, creştere economică consolidată, creştere economică durabilă, iar mai nou dezvoltare economică durabilă şi dezvoltare umană.

Creşterea economică, în general dezvoltarea economică, indiferent cum sunt concepute şi definite, nu reprezintă un scop în sine, ci mijlocul sau modalitatea de satisfacere a trebuinţelor vitale ale omului, ale societăţii în ansamblul său şi de asigurare a plăcerii de a trăi.

Cu ajutorul mijloacelor pe care ştiinţa şi tehnica i le-a pus la dispoziţie, omul poate transforma substanţial mediul natural, din care extrage şi prelucrează toate elementele necesare existenţei sale. Cu timpul, între om şi mediul său natural a apărut un conflict acut, concretizat în izbucnirea crizei energetice şi de materii prime la începutul ultimului pătrar al secolului nostru.

Societatea umană a devenit, astfel, conştientă că luarea în stăpânire absolută a naturii şi exploatarea acesteia după bunul plac, pe lângă efecte profitabile pentru bunăstarea oamenilor, are şi urmări negative profunde faţă de echilibrul ecologic, determinate, de multe ori, de lipsă de discernământ în extragerea şi folosirea resurselor naturale, ca şi prin producerea şi răspândirea diverselor procese entropice. Drept urmare, s-a ajuns la o criză ambientală, la un conflict între cele două sisteme - societate şi mediul natural - care au legi şi ritmuri proprii diferite de evoluţie. Dezvoltarea în continuare a speciei umane poate fi 125

numărul 5

asigurată, în această situaţie, numai cu condiţia respectării raţionalităţii ecologice, a protecţiei mediului natural.

Criza ambientală la care a ajuns omenirea în vremea noastră se manifestă în diverse feluri, între care: pierderea anuală a cca. 6 milioane hectare de teren cultivabil, suprafaţă mai mare de două ori decât Albania, de trei ori decât Israelul şi de patru ori decât Jamaica; efectul de seră, provocat de emisiile de dioxid de carbon în atmosferă provenite de la diverse motoare, care a dus la încălzirea peste măsură a aerului şi la secete prelungite în cele mai diferite colţuri ale planetei, precum şi la începerea topirii calotei de gheaţă din emisfera nordică şi creşterea nivelului apelor mărilor şi oceanelor, care ameninţă existenţa unor ţări insulare (Seychelles, Vanuatu etc.) şi inundarea celor riverane (Bangladesh, India, Olanda şi chiar SUA, Anglia etc.); ploi acide care distrug pădurile şi lacurile cu vieţuitoarele din ele, asistând astfel la dispariţia a numeroase specii de plante şi animale. După datele raportului pe anul 1992 al Institutului american pentru studierea problemelor globale, vor continua tendinţele de deteriorare a mediului natural, astfel că vom asista la reducerea de două ori, faţă de situaţia normală, a stratului protector de ozon din emisfera nordică a globului pământesc, la condamnarea la pieire zilnică a cel puţin 140 de specii de plante şi animale şi a cca. 17 milioane hectare de păduri, ceea ce echivalează cu jumătate din suprafaţa Finlandei. Desigur, mediul natural se degradează şi se deteriorează şi din cauze independente de acţiunile oamenilor, în virtutea caracterului entropic inevitabil al proceselor economice, generatoare de deşeuri poluante. Şi România se confruntă cu fenomene ale degradării mediului, ca: eroziunea solului, despăduriri, alcalinizarea şi salinizarea solurilor irigate, poluarea atmosferei şi a apei, pierderile, în anumite ecosisteme, ale funcţiilor ecologice regulatoare naturale, degradarea şi poluarea zonelor de coastă şi a plajelor, utilizarea unor tehnologii poluante, ploi acide, evacuarea şi transferul deşeurilor toxice, riscul nuclear provocat de accidente, riscul pe care îl prezintă tendinţa de a transforma teritoriile unor ţări în curs de dezvoltare sau aflate în tranziţie la economia de piaţă în platforme de depozitare a deşeurilor toxice.

Criza ecologică a determinat desfăşurarea în anul 1992, la Rio de Janeiro în Brazilia, a unei Conferinţe a ONU privind mediul înconjurător şi dezvoltarea, prilej cu care a fost instituţionalizat faptul că mediul natural şi dezvoltarea economică sunt potenţial compatibile, având obiective complementare. Relativa întârziere cu care a fost luată în considerare dimensiunea ecologică a dezvoltării se datorează mai multor împrejurări, dintre care cele mai semnificative ni se par următoarele: a) persistenţa timp îndelungat a unei concepţii mecaniciste, după care rolul exclusiv şi determinant în evoluţia avuţiei materiale revine unor factori cu acţiune cantitativă imediată 126

utopia

(resursele financiare), neglijându-se sau minimalizându-se influenţa calitativă, de durată, a condiţiilor de mediu; b) caracterul mai lent şi, deci, mai greu perceptibil şi aparent mai puţin periculos al producerii dezechilibrului ecologic şi al degradării mediului în comparaţie cu problematica înarmării, a decalajelor economice existente în lume, a foametei şi sărăciei, asistenţei medicale etc., care au captat mai repede atenţia opiniei publice mondiale şi au dat un profil complex tabloului lumii contemporane; c) existenţa până de curând a unei anumite dihotomii dezvoltare - mediu natural. Se consideră, totuşi, încurajator faptul că s-a ajuns la recunoaştera dependenţei creşterii economice, a dezvoltării şi bunăstării oamenilor de resursele naturale şi de starea lor, pe care se sprijină toate sistemele vii. Aceasta a contribuit la formularea unor noi concepte, între care şi acela de ecodezvoltare, care înseamnă creşterea şi dezvoltarea economică bazată pe respectarea cerinţelor echilibrului ecologic.

Conceptul de dezvoltare şi-a îmbogăţit, cu timpul, conţinutul şi semnificaţia, devenind o relaţie complexă care cuprinde nu numai dezvoltarea economică în raport direct cu mediul natural, ci întreaga dezvoltare umană, inclusiv aspectele sale sociale, de cultură, ştiinţă şi civilizaţie, de egalitate şi echitate între oameni şi naţiuni. Un asemenea conţinut al ecodezvoltării asigură o dezvoltare durabilă, susţinută de respectarea cerinţelor ecologice.

Reconcilierea omului cu natura nu a fost însă un proces liniar, ci s-a desfăşurat prin integrarea, într-o concepţie unificatoare şi integratoare, a celor mai raţionale elemente ale celor trei concepţii privind protecţia mediului, şi anume: a) concepţia ecocentrică, după care protecţia Terrei, a factorilor de mediu, reprezintă un scop în sine, Pământul urmând a fi apărat fără rezerve, condamnându-se orice intervenţie a omului şi promovându-se un conservatorism fanatic, astfel că omul se pierde aproape complet din atenţie, el fiind considerat doar unul din milioanele de elemente ce se cer conservate pentru ca natura să rămână neatinsă în puritatea ei; b) concepţia biocentrică, respectiv aceea care aşează în centrul preocupărilor ecologice celelalte forme de viaţă şi specii pentru că, fiind creaturi sensibile, nu se pot prezerva singure, aşa cum o poate face omul, nici măcar atunci când este vorba de animale de pradă; c) concepţia antropocentrică, conform căreia totul trebuie subsumat trebuinţelor tot mai diverse şi crescânde ale omului, în faţa căruia nu contează nimic. Este însă o mare greşeală a privi omul ca pe o fiinţă care are dreptul să facă orice şi să încalce, în numele intereselor sale, legile naturii. În virtutea concepţiei unificatoare şi generalizatoare, despre care am amintit, protecţia mediului natural reprezintă protecţia omului şi a dezvoltării sale, iar protecţia omului înseamnă protecţia tuturor factorilor de mediu.

Dezvoltarea economică durabilă reprezintă, deci, acel tip sau formă de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum 127

numărul 5

fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare, sau capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi; prosperitatea economică şi conservarea mediului trebuie să se susţină reciproc. Potrivit acestei definiţii, echitatea apare ca un principiu fundamental al dezvoltării durabile. Este vorba atât despre echitatea în cadrul aceleiaşi generaţii, respectiv justeţea distribuirii prosperităţii în cadrul societăţii, cât şi despre echitatea între generaţii. Dezvoltarea economică este avută în vedere de societate nu numai pentru satisfacerea cerinţelor materiale de bază, ci şi pentru a asigura resurse în scopul de a îmbunătăţi calitatea vieţii în alte direcţii, răspunzând cerinţei pentru ocrotirea sănătăţii, pentru educaţie, dezvoltare socială şi un mediu înconjurător mai bun. Trebuie spus că, începând cu anul 1990, statistica internaţională a introdus indicele de dezvoltare umană, ca indice cheie pentru aprecierea nivelului de dezvoltare a unei ţări.

Conceptele şi concepţiile noi în domeniul mediului şi dezvoltării sunt reflectate în raportul "Viitorul nostru comun", elaborat de Comisia mondială Interdependenţă pentru Mediu şi Dezvoltare, adoptat de Conferinţa mondială de la Rio de Janeiro, împreună cu următoarele cinci documente: Convenţia cadru privind schimbările climatice, care prevede obligaţia statelor de a reduce emisiile de dioxid de carbon până în anul 2000 la nivelul anului 1990; Convenţia privind diversitatea biologică, ce are ca obiect dezvoltarea cooperării internaţionale pentru conservarea diversităţii biologice; Declaraţia de la Rio de Janeiro asupra mediului şi dezvoltării, care cuprinde 27 de principii pentru a genera cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului; Agenda 21, care cuprinde un program amplu de acţiune pentru a asigura dezvoltarea durabilă în perspectiva secolului XXI; Declaraţia de principii asupra gestiunii, conservării şi exploatării ecologice viabile a tuturor tipurilor de păduri.

Toate acestea au ca suport faptul că formele activităţii economice, în întreaga lor diversitate, au impact asupra mediului, în sensul că folosesc resurse naturale care, uneori, sunt în cantitate limitată şi generează, ca produse secundare, deşeuri şi reziduuri poluante. În contextul dezvoltării durabile există multe căi prin care activităţile economice pot proteja sau îmbunătăţi mediul înconjurător. Acestea includ măsurile eficiente privind energia, tehnologiile şi tehnicile de management preventiv, mai buna proiectare şi marketingul produselor, reducerea la minim a deşeurilor şi reziduurilor nereciclabile, practicile agricole conforme cu protecţia şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, utilizarea mai bună a terenului şi construcţiilor, îmbunătăţirea eficienţei transportului etc.

Grija pentru calitatea mediului este determinată de un complex de împrejurări. Este vorba, în primul rând, de faptul că legiferările iniţiale privind 128

utopia

protecţia mediului au fost generate de grija pentru protecţia sănătăţii, cu rezultatul că focarele cu efecte asupra sănătăţii publice au fost eradicate în mare măsură. În ţările dezvoltate, influenţele directe asupra sănătăţii ca urmare a poluării sunt acum mai rare, motiv pentru care preocupările sunt concentrate mai mult asupra problemelor la care relaţia cauză efect este mai greu de dovedit. De exemplu, nu este uşor să se evalueze efectele posibile asupra sănătăţii ale expunerii pe termen lung la niveluri scăzute ale poluanţilor. În asemenea cazuri, sunt necesare cercetări ample şi de durată pentru a stabili care sunt pericolele potenţiale. O a doua preocupare este conservarea acelor resurse cu valoare economică, considerate limitate sau cu potenţial limitat.

Acestea includ însuşi terenul, vegetaţia, stocul de peşte din mări şi oceane şi diversitatea speciilor, ceea ce oferă alte oportunităţi de cercetare şi dezvoltare.

Chiar dacă nu este implicată nici o tranzacţie de piaţă, oamenii evaluează unele aspecte ale mediului - peisajul, viaţa sălbatică şi habitatul, parte din moştenirea construită din perspectiva plăcerii estetice pe care acestea le produc şi dorinţa de a le trece nealterate generaţiilor viitoare. În perioada actuală, aceste preocupări s-au lărgit, trecând de la mediul înconjurător imediat al populaţiei la problemele globale, cum sunt protecţia stratului de ozon stratosferic şi climatul mondial. În aceste cazuri, pericolul este cu mult mai mare, depăşind interesele legate de sănătatea unor comunităţi umane sau estetica peisajului luate separat.

Mediul natural aparţine, deci, tuturor; ca atare, protecţia lui reclamă, în mare măsură, o acţiune colectivă care să implice atât factorii instituţionali cât şi agenţii economici. Deciziile privind dezvoltarea economică trebuie să ţină seama de costurile poluării şi ale managementului deşeurilor potenţiale, precum şi de valoarea resurselor consumate şi de costurile tuturor îmbunătăţirilor aduse mediului. În consecinţă, mediul natural este tratat ca un bun liber, care poate fi afectat fără sancţiuni şi a cărui îmbunătăţire nu asigură nici o recompensă economică. Un obiectiv cheie al politicii dezvoltării durabile, concomitent cu protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător, este prevenirea acestei situaţii, prin asigurarea că atât costurile cât şi beneficiile acţiunilor care afectează mediul sunt avute în vedere în deciziile agenţilor economici din sectorul public şi privat. În întâmpinarea acestei abordări, în ultimul timp, s-a elaborat un set de principii complementare sau de susţinere larg aplicate în luarea deciziilor interne şi internaţionale cu privire la protecţia mediului.

Poluarea mediului înconjurător şi epuizarea resurselor se datorează, în mare măsură, faptului că cei care le produc nu sunt şi cei care suportă consecinţele. Dacă poluatorul este cel care plăteşte pentru pagubele aduse mediului, atunci costurile reducerii şi combaterii poluării, ale managementului deşeurilor şi reziduurilor, ca şi costurile de resurse naturale trebuie incluse în 129

numărul 5

calculaţiile sale. Principiul că poluatorul plăteşte a fost adoptat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică încă din anul 1972. Poluatorul poate fi atât producătorul cât şi consumatorul. Fiecare trebuie să se simtă stimulat pentru a reduce activităţile poluante.

Transpunerea în practică a tuturor acestor principii şi cerinţe presupune realizarea concomitentă a următoarelor trei condiţii: a) asigurarea unor informaţii corespunzătoare privind impactul asupra mediului înconjurător; b) crearea mecanismelor adecvate cu aplicare în sectorul privat; c) asigurarea tehnicilor adecvate de analiză pentru deciziile politice şi pentru stabilirea normativelor, luând în considerare impactul asupra mediului, cheltuielile publice şi costurile corespunzătoare agenţilor economici.

Acceptarea doctrinei dezvoltării economice durabile nu este o opţiune benevolă pentru nici o ţară, inclusiv pentru România, ci reprezintă singura cale responsabilă de proiectare a dezvoltării pe termen mediu şi lung, în concordanţă cu interesul naţional şi cu cerinţele colaborării internaţionale.

Bibliografie Cămăşoiu C., Economia şi sfidarea naturii, Ed. Economică, Bucureşti, 1994.

Dobrotă N. (coord.), Economie politică, (Economics), Bucureşti, 1992 Negrei C., Bazele economiei mediului, EDP, RA, Bucureşti, 1996 Negulescu M. ş.a., Politica mediului înconjurător, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994 * * *, România: Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, Ed. NOVA, Bucureşti, 1999 Toffler Alvin, Al Treilea Val, Bucureşti, 1983 * * *, Legislaţia de mediu şi activitatea agenţilor economici, Buletin economic legislativ, nr.

7/1996 [Articol preluat cu acordul autorilor din Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe economice, anul XXVII, nr. 27, 1999, Editura Universitaria, Craiova]

B 130

utopia

CONTROVERSELE ISTORIEI – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE prof.

Claudiu Constantin Mărăcine

Şcoala Gimnazială Alexandru Ştefulescu – Târgu Jiu

 24 IANUARIE 1862 – UNIREA DEPLINĂ A PRINCIPATELOR DUNĂRENE – ADEVARATA UNIRE Unirea Principatelor Române de la 1859, prin dubla alegere a colonelului Al. I. Cuza (1820-1873) ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și ca domn al Țării Românești la 24 ianuarie 1859, este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului România Mare. În dimineața zilei de 24 ianuarie 1859, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu, deputat ]n Adunarea din Muntenia, a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat: „A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoana este Al. I. Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim asupra acestui nume și posterioritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată ca ne-am împlinit o dorință sfântă.” Visul se împlinește in aceeași zi: unioniștii își văd candidatul ales cu 64 de voturi, deci în unanimitate; trebuie menționat de asemenea că peste 30.000 români din toate categoriile sociale strânși în fața Adunării, cu entuziasm ca în pictura Hora Unirii de la Craiova a lui Theodor Aman, au impus rezultatul.

Deci opinia publică a avut un cuvânt de spus în Adunarea electivă din București dominată de anti-unioniști, practic a schimbat rezultatul alegerilor. În istoriografia românească s-a impus data de 24 Ianuarie 1859 când, în fapt, a avut loc alegerea colonelul Al. I. Cuza ca domn al Țării Românești și a pus Marile Puteri în fața faptului împlinit. În opinia mea, data de 24 ianuarie 1862, când este realizată unirea deplină, este mult mai importantă și ar trebui să intre în conștiința națională numai când ne gândim că atunci este impus oficial numele țării de azi – România. Urmau a trece trei ani până la unirea deplină, timp în care statul român, „Principatele Unite 131

numărul 5

ale Valahiei și Moldovei”, cum se numea între 1859-1862, denumire impusă prin Convenția de la Paris din 1858 (act cu valoare constituțională), avea două guverne, două Adunări legislative și două capitale: Iași în Moldova și București în Muntenia. Singurele instituții comune fiind Comisia Centrală de la Focșani (elabora legi comune) și Înalta Curte de Casație și Justiție. În aceste condiții, mai era mult până la unirea deplină. De aici încolo este meritul lui Al. I. Cuza: face demersuri în recunoașterea dublei alegeri de către Poarta Otomană și unirea administrativă deplină. La 20 noiembrie 1861, după doi ani, sultanul emite firmanul de recunoaștere a unirii din 1859 doar pe timpul lui Cuza, iar la 22 ianuarie 1862 (stil vechi) s-a format primul guvern unitar al României condus de conservatorul Barbu Catargiu.

Două zile mai târziu, pe 24 Ianuarie 1862, Adunările Moldovei și Țării Romanești reunite în ședință comună, au proclamat orașul București drept capitală a întregii țări. Numele „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei” era înlocuit cu România, iar prin constituția din 1866 este adoptat oficial la nivel internațional. De la acea dată, „Principatele Moldova și Țara Românească” și-au încetat existența ca entități statale de sine stătătoare.

Au început să fie adoptate o serie de reforme progresiste: unificarea sistemului vamal, a serviciilor telegrafului, un singur parlament, la care din 1864 s-a introdus a doua cameră (Corpul Ponderator, actualul Senat, pe lângă Camera Deputaților).

Seria de reforme modernizatoare este continuată de liberalul M. Kogălniceanu, adevăratul fiu al secolului al XIX-lea, cum el însuși avea să spună, dar toate aceste reforme au avut ca început momentul de glorie istorică de la 24 ianuarie 1862 – unirea deplină a Principatelor Dunărene realizată de Al. I. Cuza.

l 132

utopia

LE BILINGUISME, UNE FENÊTRE OUVERTE SUR LE MONDE prof.

Nicoleta Nica

Liceul Energetic – Târgu Jiu

 Evidement, dans un premier temps le bilinguisme précoce peut mener à de tels savants mélanges linguistiquement incorrects… Mais les enfants du monde et de demain ont tout à gagner à devenir bilingues !

Arrivé à la caisse du supermarché un petit garçon focalise son regard et son envie sur une petite voiture de sport rouge. Eduqué au bilinguisme, dès sa plus petite enfance, il s’adresse à sa mère dans un jargon cosmopolite: “il veux en rouge auto, maman”… Le petit garçon se forge un outil de communication inédit en puisant indifféremment dans l’un ou l’autre des vocabulaires et grammaires appris, pour combler les vides de sa phrase. Comme il a le choix entre deux formulations, il donne sa préférence à celle qui lui paraît la plus simple sur le moment ou greffe le vocabulaire d’une langue sur la grammaire de l’autre (“Je suis quatre” au lieu de “J’ai quatre ans”). L’enfant bilingue alterne le plus souvent ces deux systèmes de communication, au plus grand étonnement de ses parents. Il crée des néologismes, empruntant le début d’un mot à une langue, la fin à l’autre et déclare, par exemple, désirer manger une “apomme” (contraction de appel et de pomme) ou porter un “pantabroek” (pour pantalon et broek).

Heurtée par ces mélanges linguistiques de plus en plus fréquents, on s’interroge sur le bien-fondé de cette instruction franco-flamande.

“Indispensable dans leur pays.”

L’analphabète de demain sera celui qui ne parle qu’une seule langue, affirme le langage populaire. Alors que l’être humain possède un dispositif inné, appelé Language Acquisition Device (LAD), qui le prédisposerait au langage et lui donnerait accès à un nombre illimité de langues. “Le bébé qui gazouille dispose d’un éventail de son beaucoup plus large que celui qu’utilise la langue française. Il est d’emblée équipé pour toutes les prononciations, aussi difficiles soient-elle comme le «th» anglais, le «r» roulé à la russe…”

133

numărul 5

Dès le troisième mois de vie, les nourrissons développent une sensibilité aux inflexions de la voix humaine: ils pleurent lorsqu’elle est grave et chargée de colère, ils rient lorsque les intonations sont tendres et complices. Une jeune femme s’étonnait d’entendre son enfant de trois ans, élevé dans son couple anglo-allemand, s’exprimer le plus volontiers en français, la langue usuelle de la puéricultrice à laquelle il s’était attaché à la crèche… Et les enfants d’en venir naturellement à choisir de préférence la langue d’un des parents, parce qu’ils le perçoivent comme plus proche.

Les enfants de couple mixtes vivent spontanément dans une ambiance aux deux langues. Les familles polyglottes fabriquent souvent leurs propres règles du jeu; c’est ainsi qu’il peut y avoir la langue du dimanche, celle du deuxième étage ou encore celle du petit-déjeuner… Le principe “une personne, une langue”, dont fait état, dès 1913, le phonéticien français Ronjat, est désigné comme le texte fondateur des études sur le langage des enfants bilingues. Les parents sont ainsi chacun cantonnés dans un rôle linguistique. Dans l’absolu, le principe de Ronjat répond à une inspiration saine, mais il est parfois bien difficile à tenir et à appliquer. Dans certaines familles émigrées, la langue sociale du pays d’accueil peut prendre le dessus sur la langue d’origine, par souci d’insertion. A l’inverse, dans d’autres, la langue maternelle est rattachée à l’enracinement.

“Rompu depuis l’enfance à cette gymnastique mentale élaborée, le petit bilingue ne fait jamais de traduction simultanée. Il pense dans la langue avec laquelle il s’exprime dans l’instant.”

Et si a été exposé tout petit à deux langues et puis, à l’école, s’oriente vers l’une d’elles, que garde-t-il de ses acquis précédents?

“L’enfant garde des traces d’une langue apprise précocement en vertu du lien d’affection qui l’unissait aux personnes qui la parlaient”, affirme Marianne Klees.

Une ouverture à l’autre culture: modes de vie, coutumes, réalités, revendique-t-elle. Maîtriser plusieurs langues; ce n’est pas seulement savoir utiliser plusieurs systèmes linguistiques. “Car bien plus que construire des phrases et accumuler des mots, parler est d’abord parler à quelqu’un. L’envie de communiquer avec autrui prime sur l’acquisitions du vocabulaire et de la grammaire” explique la spécialiste.

Dès sa naissance, l’enfant est confronté à deux codes linguistiques différents dans un même contexte, qu’il intègre simultanément.

Entre 4 et 8 ans, l’enfant saisi qu’il y a des différences dans la construction des langues, et risque fort de s’embrouiller momentanément.

134

utopia

Passé 8 ans, l’enfant a tout à fait inscrit la structure de sa langue maternelle, et l’acquisitions d’une seconde est réfléchie; dès lors, il traduit.

10 conseils aux parents d’un enfant “aux deux langues” 1. Otez-vous l’idée qu’il y a des langues plus simples et plus complexes à acquérir.

2. Ne jouez pas au pédagogue. Le bilinguisme ne s’enseigne pas vraiment, il se vit.

3. Accueillez les mélanges, créations de l’enfant qui traduisent une intense activité intellectuelle, avec le sourire.

4. Suggérez-lui le mot qui manque pour compléter sa phrase dans la même langue, au lieu de le corriger à tout bout de champ.

5. Reconnaissez-lui le droit à d’éventuels retours en arrière: à chacun son rythme!

6. Evitez vous-même de sauter d’une langue à l’autre dans le même discours.

7. Parlez chacun une langue différente, au moins jusqu’à ce enfant ait atteint l’âge de 4 ans.

8. Abordez avec lui, les sujets les plus divers dans l’autre langue que celle de l’enseignement.

9. Procurez-lui des livres dans la langue qui n’est pas celle de l’enseignement, pour compléter sa documentation scolaire.

10. Inscrivez-le dans un club de loisir dont les activités se déroulent dans l’autre langue.

X 135

numărul 5

THE IMAGINARY PROCESSION AS AN ABSTRUSE CONCEPTUALIZATION IN LEONID DIMOV’S POEM

prof. dr. Cristina Murăriţa

Şcoala Gimnazială Constantin Brâncuşi – Târgu Jiu

 In a world too dull and insignificant infused by a constant routine, the spirit of Leonid Dimov tends to escape to dream, to a parallel reality that compensates the gaps of the present existence. The performance that Dimov achieves is creating an ambiguous world, illusory and full of difficult surroundings and uncertain tensions. Dimov's work configuration is similar to Babel Tower configuration. We find here an alternation of the plans that become high and fall successively eliminating the idea of unity, stability of the entire.

The major representative poet of the Oneiric Group, as Dimov was called, he has a delayed onset compared to the rest of the group and from here a special note of his poetry which is on a different line formula promoting the permanent dream and baroque structures. The style adopted was somehow against him, too bohemian, without metaphysics and force, largely descriptive, this formula going into conflict with the predominant modernist styles in the Romanian literature of the period. Architect of parallel universes, Dimov creates a metaphorical world in which the plurality of images is stunning, compensatory, making competition with a reality that tends to exclude it.

Dimov's imagination is reverberant and it does not adhere to reality and it reveals its cancellation by canonization as dreaming and reality is invaded, reorganized, rebuilt as a new form and the creative force integrating it into a new concrete structure, not fancy or sublimated. In the personal field, the temperament of Leonid Dimov stands under the sign of unhappiness: the son of Naum Mordcovici and Nadejda Dimov, the poet will receive the mother’s name in order to be protected against the anti-Semitic persecution. Studies also have an uncertain connotation, meaning that after finishing Saint Sava High-school in Bucharest in 1944, young Dimov began to study Philology, Biology, Law, Theology and Mathematics without 136

utopia

graduating any of these faculties. What can be noticed, beyond the speculative note, throughout the life is a deep sense of abandonment, a perpetual search, never finished in something concrete and antithetical vision of the world. The sublimation of reality in poetic plan led to marginalization, the appreciation was never complete as his efforts or his value.

Dimov’s imagery is run by the dream strategy that can reshape reality “not the real dream but the dreamed reality is, here is the attention and intention of this oneiric poet. T he combination is viewed with a turned spyglass toward reality from the dream perspective. The dream is a method not an object The object through the oneiric method is the transformed reality extended to the whole or aggregation”1 Thus there is a recombination everything real-dream style, modernity lies in combining poetry with lucidity reaching irrational need of this unity of opposites, the opposite way of using mythology. “The oneiric world through the conduct of the self removes the cause-effect relationship, subdues to tragic, substituting ethical with aesthetic routine. It made an old philosophical desire to become the best of all worlds, using memory as a building material. The poetic language is permeated with sensorial interference. The signs are marked by plasticity.

Prosody is an abstract –organic drawing”2. In the same spirit of playful manifestations, but also gathering the baroque plasticity that dominates his entire poetry we could say about Dimov that he makes poems looking at pictures,one explicit example is the atmosphere created in Vis cu bufon (Dream with a clown): „În laptele dimineții aceste / Din orașul climacteric cu însușiri alpestre / Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină / Zic ciudat pentru că doar piereau într-un glob de lumină / De culoarea lor întunecată pentru prăjiturile de ciocolată / Roz, cu scame de tăciuni / Pentru prăjiturile de căpșuni, / Verzui și galben un pic / Pentru prăjiturile cu fistic / Și așa mai departe. / Eu mă gândeam, bineînțeles la moarte / Când a intrat sunând din clopoței pe rotile / Bufonul unui rege mort cu zile / Mort subit / Pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit. / Dar să lăsăm gluma. Era / Bufonul nostru numai catifea / Și pe dinăuntru și pe dinafară / Un vulpoi de cârpă cu coada ușoară / Se mișcă degeaba, există fără să fie / Era-dacă vreți – o filozofie / Toată lumea se face că nu-l știe / Că nu-l vede când se strâmbă-n Dimov, L., Opere, Pitești, Editura Paralela 45, 2006, p.13 Buciu, M., V., Panorama literaturii române în secolul XX.I.Poezia, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2003, pp.95-96 1 2

137

numărul 5

spate / Și presare boare tulbure pe lingurițele plate… / Am început atunci să mănânc în cascade / Cataifuri, baclavale, rulade / Simțeam în juru-mi umede boturi / Înghițeam în neștire bezele, pișcoturi / Și creșteam, mă umflam ca un aerostat / Cu bube dulci și diabet zaharat, / Acolo în munții limpezi, în zarea zmeurie / La masa pătrată din cofetărie.” Real suggestion will impregnate each poetic structure like a statement tributary to Dimov dream vision. The perspective is overturned because the lyrical approach proves to be a realistic than a purely bookish, aestheticized one.

Intertextual processes as parody, pastiche, collage, quotation, allusion text can fit in an area strictly aesthetic offering a spontaneous game away from a real world scenarios. This is where the contradiction appears between the abstract texts, samples and development of the dream and the theorist Dimov proposing a rigorous analysis of the literary spectrum, however diverting to the oneiric territory through attraction for rare rhymes and euphoric patterns. “Can a fantasy epic of this kind organized by listing stunning and shocking leaps to get real effect? My hypothesis is that Leonid Dimov‘s oneiric is actually interpreted as a fascinating picture fanciful but realistic background, the description of the overwhelming life with its mixture of ordinary and fabulous, the profane and the mythical, concrete and abstract”3 Dimov brings into discussion four principles that fantasy literature is based: 1) altering the principle of cause and effect; 2) pain, anguish are taking away the ethical routine; 3) thirdly extending the normality to the border between the entity and the law; 4) dream construction are rooted in the structure of memory. Principles are described with the character of generality and can be applied individually depending on the model's personality and where we choose to apply them.

The German Romantics "life has no purpose other than to confirm the dream" (Novalis). The border between dream and reality becomes a fluid field. The same vision is the revelation of correspondence that exists between things on earth and beyond. "Man has lost or forgotten secret and why dreams often seem chaotic and bizarre. To restore – and thus to understand – this is the only way universal interdependence of re-creating language, the way poetry. The point is made by Wilhelm Schegel in one of his lectures held in Berlin and is reinforced by Novalis in a mystical sense.

Novalis identifies thought and language, and then adding them to act and remember the biblical words "And God said, Let there be light and there 3

Lefter,I.,B, 5 Poeți: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarță, Pitești, Editura Paralela 45, 2003

138

utopia

was". Individual dream then propagate the collective dream, converting in fairy tales and stories passed down from generation to generation. Novalis dreams of the same symbol as Eminescu, entitling him to claim that "all stories are actually some familiar dreams of this world which is everywhere and nowhere."

Meanings it takes dream interpretation more or less related to unconscious archetypal lot. Jung's dream takes the form of communication between itself and the subconscious, they aimed at self-perfection but is final and emotional support for everyday challenges during waking.

Collapse of the dream involves labor and a lack of consistency in latent content that does not produce acceptable conscious representation which results in the appearance of anxiety dreams and nightmares. Freud sees the dream as "a mental download desires in a state of discharge because he has this desire that made pathological production, the first term of a series that includes symptom hysterical, obsessive representation, deliriously idea but differs from these morbid events through its appearance in normal life circumstances.”4 Surrealists broke the code consistent with the impossibility of translating the dream. The dream was transcribed from the subconscious in exalted form, automatic, quick and easy too, watch, real, lucidity is practically canceled. Oneiric aesthetic proliferate as a response to relying on the authenticity expressiveness subconscious dream and not a submission or a denial of the dream, but a reinterpretation by similarity.

Oneiric poets attempting a reconstruction of dream language. Oneiric dream romantic aesthetic is part of being a connection between terrestrial and celestial, which has a mystical and revelatory.

In old letters addressed to his first wife (1943-1953), Leonid Dimov conceptualizes the dream in various aspects. Hidden in the subconscious dream: "And so many dreams still hiding after wave of my imagination."

Dream as an alternative form of reality: "Because I am not a philosopher, and because I am – I like to think I'm a poet. And therefore, the dream is real, organic reality which tends fully complete fulfillment of all my being.

"Dream as an art form whose discovery of inaccessibility is certain:" I wanted to create a poetry of things, science, truth. I still managed. But I was trying with tireless zeal. And suddenly I stopped. I asked, and if they succeed? If you know the truth, I manage to create poetry of things? All I 4

Freud. S., Interpretarea viselor, București, Editura Măiastra, 1991, p.25

139

numărul 5

know not the meaning itself of truth [...] In my imagination heaven amethyst are roads leading to lands unseen by anyone. " Mircea Cărtărescu is one of the reviewers that sketched Romanian surrealism in a miraculous rebirth as a group through dream: "The language of the subconscious surrealist extract from dream and place hazard disturbing images, enigmatic [...] a return (unorthodox) of surrealism in name «delirium aesthetic» Current typical and deliberately "underground" that produces some of the most important name: Leonid Dimov, Emil Brumaru, Dumitru Ţepeneag, with little more background: Vintilă Ivănceanu or Sorin Titel."5 Dumitru Micu sees this current as the same innovative approach to visceral surrealism oneiric poets adopting as literary statement issued by the fringe belief that "the text does not copy reality but previous form when writing" is occurring "in and of itself". In another sense, the critic admits inoperable automatic dictate, the dominant note in Surrealism. "The writing automatic" has often looks chaotic, without consistency, meaning that splits words freedom oneiric poets followed him in creation, that dream was not to replicate but to produce dreams as Ţepeneag 's theory. "Just to produce the "surrealism". Surrealism needs not only the "raw material" that can get him but also automatic writing "form", the "model". You are required to provide recourse to dream "dream-not deposit, but the dream-regulatory model." Realizing the unique structure of the image a "synthesis of which model is the dream» oneiric poet produces "an autonomous object" in which materialize the principle of simultaneity. "6 Systematically Dimov's poetry is a story with bizarre characters that often crosses the border between real and unreal, placed in a setting in the vast spaces steadfast, committed and every role in the show perishability.

These ephemeral existence appear real, as in a dream that slows movement and each "actor" plays their score in an endless contemplative act in which the sublime and grotesque overlap, sketched "life lived like a dream." The poet animates objects and write scripts and make them docile and then to interpret reality in this show ornate possibility. Real world, people are simply imaginary possibilities / variants found in a vision. Lyric or less lyrical confusion is only apparent plans, the poet remained steadfast anchor between plans.

5 6

Cărtărescu. M., Postmodernismul românesc, București, Editura Humanitas, 1999, p. 270 Micu.D., Scurtă istorie a literaturii române, vol. III, București, Editura Iriana, 1996

140

utopia

The "stream of consciousness" of Virginia Woolf seems to be abrupt but continuous Dimov one in which images dizzying succession, ideas lose their continuity, remain suspended and seek a bond in the receptor imagination to make sense. Paul Valéry attach language depth thinking to power. For the purpose of his poem "is a speech calling and maintain a continuous connection between the voice is the voice that comes or should come. And this voice must be as necessary and as emotional state which leads to unique verbal expression is the text. Poem changes due to signs that are not related only to be taken, the material, one after another "7 Oneiric poet structured text in the same way, through integration in the context of the various materials which are mutually reinforcing, creating unique features, just by reporting they make to each other.

Poetry is a broad spectrum Dimov is proposing a territory "symbiosis of all kingdoms", an osmosis between the real and imaginary playful prevails, becomes an aesthetic principle.

Bibliography Buciu, M., V., Panorama literaturii române în secolul XX.I.Poezia, Craiova, Scrisul Românesc, 2003 Cărtărescu. M., Postmodernismul românesc, București, Humanitas, 1999 Dimov, L., Opere, Pitești, Paralela 45, 2006 Freud. S., Interpretarea viselor, București, Măiastra, 1991 Lefter, I.,B, 5 Poeți: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarță, Pitești, Paralela 45, 2003 Micu. D., Scurtă istorie a literaturii române, vol. III, București, Iriana, 1996 Valéry, Paul, Introduction à la poetique, Paris, Gallimard, 1938

a 7

Paul Valéry, Introduction à la poetique, Paris, Editura Gallimard, 1938, p. 402

141

numărul 5

GÂNDURI SUSPENDATE prof.

Daniel Murăriţa

Liceul Energetic – Târgu Jiu

  Gândurile nu mor niciodată, se zbat până se lasă adormite sub acoperământul altor iluzii ale imediatului… Gândul meu – un fel punte suspendată.  Aşa se întâmplă cu adevărurile mari. Le simplificăm în cuvinte să le putem da crezare.  Ecou frust… Nu de puţine ori bisericile au devenit vorba goală a lui Dumnezeu.  E uşor să baţi câmpii când nu ai nimic de semănat.  Ne limpezim în chimia concretă a acelor împliniri aşteptate, în nelinişti la limita dintre trup şi suflet. Frământare între strigăt şi tăcere.  Nu există moarte, ci doar prejudecata ei.  Extazul liric supraordonat extazului organic. Ca expresie abstractizată, amândouă capitulează într-un punct, ca o piatră funerară. Punctul, somnul fatidic al literei. De neînţeles.  Sufletul, adnotare cuminte.  Alegerea trebuie să încline spre căderea înaltă, iluzia complexă, complicată.

Ne diferenţiem în baza adâncimii fistichii a abisurilor.  Zodia visului, vidul care te umple. Între parantezele trupului, rătăcită viaţa.  Nepăsarea ca încredere, neîncrederea ca grijă manifestă.

142

utopia

 Metaforă a chinului, Dumnezeu înnebunind de dor.  … Viaţa e socialmente condamnată la rigori, la reflexe ce adesea nu mai au nici o legătură cu trăirea. Societatea – spital supradimensionat care ne vindecă de toate.  Fără tăgadă, melancolia – fericire a oaselor sau oasele fericirii – ieşind prin carne la iveală şi prinzând, în aura noastră, crustă. Am spus, ideile, precum bucuria, se fosilizează. Devin tangibile. Materialitate explicită a ideii, derutantă, suflete…  Iubirea – dantelată cămaşă de forţă.  Secol XXI… Naţionalismul e frecţia la piciorul de lemn al globalizării.  Nisipurile mișcătoare ale clipei acoperă în dezechilibru lumina. Rădăcinile cresc invers, în secunde se cască generos infernul.  Negocieri barbare cu sinele…  Lumea e un fel de oglindă murdară. Încercăm suprarealist să ne intuim portretul. Pare în zadar, dar plin de farmec.  Paradoxul rostului, util vs. folositor.  Polemica asta „interior-exterior” ţine şi de temerile noastre; e un presupus exerciţiu de preocupare, de falsă eleganţă. Trebuie să recunoaştem că ne atrage mai mult exteriorul, magnetism feroce. Interiorul e doar o poveste pe care ne-o dorim spusă mai spre bătrâneţe. Dragostea – o etapă.  Mentalitatea omului e o întreagă arheologie. Greu de lucrat cu mediul fosil.  Pentru a scrie nu ai nevoie de timp, ci de eternitate. Nu de sens sau de indulgenţele acestuia, ci de căderi nefireşti în propria fiinţă.  Fatum ca igrasie. Îl simţi cum mucezeşte precis şi monoton pe oase. Calcul fără greş.  Conştienţa perfidă a sângelui…

143

numărul 5

 Profesionalizarea vocaţiei, reificarea emoţiei. Sensibilităţi indigeste, condamnări la ratări sublimate, falsul la rang de ultimatum estetic…  Greul istoriei nu îl duc cei ce o fac, ci aceia care o îndură.  Am folosit atât de des cuvântul „tăcere” încât a devenit zgomotos.  Nu cred că există ceva în afara suferinţei. Nici măcar egoismul. Suntem, mecanic, participanţi la ceva-ul de dincolo şi de dincoace de noi, indiferenţi ca un bob de rouă ce îşi cunoaşte căderea, străini/înstrăinaţi de noi înşine.

Moartea se diluează în suferinţă, suferinţa se confundă în moarte.  Haotică suferinţă! Istoria e doar o cacealma metafizică.  Pe malul celălalt, Caron nu ne mai trece râul lacrimii. Sunt bani prea puţini.  Moartea „pacientului social”, accelerarea obezității sale mentale...  Amintirile nu se prind cu fir de cânepă în găuri xifozure, trădarea în sine e o gaură neagră, magnetism perfect al ratării, armistiţiu cu sfinţi şi părinţi.  Cărţile, devoratoare de suflete, pântece abisale. Minţi vorace se ascund în umbra literelor.  Între principiu şi prejudecată doar o membrană de orgoliu.  Bătrâneţea este o iluzie printre atâtea alte. Lăsându-ne copleşiţi, îi pierdem sensul.  Cine ştie, om fi şi noi nişte microbi prin univers.  Dezmierdarea metaforelor cu vin…  Fiecărui cuvânt rostit îi atârnă, ca o articulaţie, o prăpastie. Genunea sensului abdicând în taină.  Băile de mulţime nu te spală; te desfată, te răsfaţă. Noroiul lor, în schimb, mimează o anume terapie pe osul avid al orgoliului.

144

utopia

 Cuvintele, stereotipe, mă trădează. Teatru buf într-o cenzură infantilă.

Bănuiesc, Freud ar rânji puţin. Satisfăcut, savant, clipind paşnic prin lentilele unei epoci…  Brâncuşi a făcut din tăcerile pietrei bătăi de inimă.  Ploaia e sculptura mirării. Nu i te poţi împotrivi.  Nu uita că Iona a fost călăul propriului ecou. Nu la sfârşitul vieţii. La sfârşit a fost eliberatorul revoluţionar. Revoluționarul prin excelenţă. Soarta nu putea fi „dejucată” decât prin decizia interioară de a i se opune. Are şi rătăcirea farmecul ei…  Liniştea este inconştienţa exersată.  Sexul are memorie, iubirea are conştiinţă.  Gândesc că tot sângele face jocul luminii din ochi. Privirea e doar trădătoarea onestă. Divulgă jocul şi, arătându-l cu degetul, îl face salutar. Cu toate astea, sunt ochi care îşi mutilează privirea, mint. Dar ce mai contează o lumină neconsumată în magistralul spectacol al trăirii!  Tăcerea, cimitir neîngrijit.  Sunt anacolut pentru că sunt secretarul propriilor trăiri. Iar trăirile sunt incoerente. Saltul de la o stare la alta se regăseşte şi în cuvinte, adică ideea e frântă.  Anonimatul produce anomalii ontologice.  Grea şi mistuitoare sarcina profetică a prostiei.  E o râvnă neînţeleasă pentru suferinţă la poporul acesta. Suferinţa în van, sângele în piua nonsensului.  Realitatea nu este visul nostru. E somnul celorlalţi.

145

numărul 5

 Jocul nu înseamnă a nu lua viaţa în serios. Dimpotrivă, înseamnă a-i da un plus de culoare din neastâmpărul propriei firi.  Mai seducătoare povestea clipei decât însăşi clipa.  Sufletul meu e un câmp de bătălie. Răniţii nu pleacă niciodată, convinşi că bătălia nu se poate sfârşi.  Moartea e un compliment al naturii. Dragostea – ghilimelele unei suferinţe.  Încrederea? Piatra lui Sisif. Ajunge în vârful muntelui dar e continuu sortită începutului până când se face nisip.  Calul Troian al informatizării comunicării nechează mercantil.  Lumea e reductibilă la o privire. Punctul pe care îl rotunjeşte cu lumină şi întuneric ochiul. Persistă ideea de suflet în minte, pregnantă ca mirosul de tutun atârnat în haine. Molie insistentă măcinând pereţii trupului.  Normalitatea e statistică, medie aberantă între aici şi acolo, acum şi atunci, eu şi tu.  Lacrimile nu au aceeaşi compoziţie chimică spirituală. Durerea e culturală.

Suferim contextual.  Diluviu mnezic, căderea în nostalgie.  Când sensibilitatea atinge un terminus, sucombată fiind, îi rămâne deliciul analizei. Aşa o fi apărut axiologia, teorie despre dorinţe, idealuri ratate.  Lucrurile sunt doar surogate, aşteptări intermediare pentru stare, stări.  Zădărnicia noastră e o pledoarie decisivă împotriva singurătăţii. A singurătăţii plurale.  Iubirea e un „du-te – vino”, cerc pe care creşte iarba.  Fluturii trăgeau ursa mare de proţap. Jazz învăţaseră pietrele. Mintea mea rătăcea animist.

146

utopia

 Bach adăpând caii munciţi ai raiului…  Când eşti copil, e atât de uşor să fii părinte… Când ai ajuns părinte, ai uitat cât de greu ţi-a fost să fii copil. Contratimp anevoios.  Omul a crezut numai în ce nu a putut cuprinde. Obstinaţie metafizică şi ratarea ca act de virtute.  Timpul cu labirintul său narcotic reiterând obsesiile vârstei.  Dumnezeu nu doarme, chiar dacă uneori mai visează.  Pluralitatea volitivă, curcubeu de oameni, divinitatea scăpată prin ciur.  Îngerii se castrau cu iubiri nevinovate, aripa îndoielii făcând paradigmă.  Paradoxul e fenta realităţii scăpată în libertate.  Fortuna îşi reglează meschin conturile. Fraudă sentimentală cu ferocităţi candide, inerente.  O, Caligula, te-ai înşelat. Trăiesc viaţa-ntreagă în datorie, oamenii fac credite şi sunt fericiţi!  Ignar, pe muchia cuţitului, cu religiozitate şi îndrăzneală.  La un moment dat, ca nişte articulaţii, toate dor, cele ce sunt şi cele ce nu sunt…

extras din daniel murăriţa – gânduri suspendate, printXpert, craiova, 2012

147

numărul 5

Fii mulţumit de ceea ce faci şi lasă-i pe ceilalţi să spună ce vor.

PITAGORA

148

utopia

CUPRINS  › DE-SINE-SCRIEREA CIORANIANĂ CA PHARMAKON

007

› LACRIMI ŞI BANI

011

› PUTEREA DE INFLUENŢĂ A TELEVIZIUNII

015

› AMPRENTA SATULUI ROMÂNESC – ÎNTRE NOSTALGIE, APOLOGIE ŞI IDENTITATE

019

› ARHEOLOGIA CONCEPTULUI DE DREPTATE LA PLATON

022

› ÎNTÂLNIRE CU CELĂLALT

028

› TRANSGRESAREA ABSURDULUI. O ANALIZĂ FILOSOFICĂ A ECLEZIASTULUI

031

› LIMBAJUL CA ÎNCHISOARE

037

› SUPRAOMUL ŞI „VACA MULTICOLORĂ”

040

› PREDESTINARE SAU LIBER ARBITRU?

043

› LEZAREA DEMNITĂŢII UMANE – EUTHANASIA

046

› TE POT IUBI PE TINE, SUFERINŢĂ?

053

› STRĂINUL

056

› FERICIREA LIBERTĂŢII

059

› SENTIMENTUL FIN AL INTEROGAŢIEI

062

› NOI • DIALOG V

064

› DESPRE SFÂRŞIT

067

› VIAŢA SPIRITUALĂ sau DESPRE ETERNITATEA LUMII

069

› REFUGIU PENTRU O STEA. RUGĂMINTE

071

› GRISETBLEU (O BUCATĂ V)

074

› VERSURI

077

› NEBUNIA CA FANDOSEALĂ

099

› HOPE FROM ALL(Y)

101

149

numărul 5

› DE VORBĂ CU DOMNU’ TRANDAFIR

105

› IMPRESIILE UNEI DĂSCĂLIŢE MODERNE, LA FINALIZAREA CURSULUI

108

› PUTEREA MASELOR

109

› CE ESTE MUZICA?

111

› SISTEMUL EDUCAŢIONAL AL LUI ROUSSEAU ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

114

› ESEUL - O TEHNICĂ DE EVALUARE MODERNĂ

117

› 5 PRINCIPII CARE ASIGURĂ EFICIENŢA STRATEGIEI DIDACTICE ÎN PROCESUL INSTRUCTIV EDUCATIV

122

› COORDONATE ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE DURABILE

125

› CONTROVERSELE ISTORIEI – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

131

› LE BILINGUISME, UNE FENÊTRE OUVERTE SUR LE MONDE

133

› THE IMAGINARY PROCESSION AS AN ABSTRUSE CONCEPTUALIZATION IN LEONID DIMOV’S POEM

136

› GÂNDURI SUSPENDATE

142

E 150