Sinteza#9

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 9  Octombrie 2014

INTERVIU Vasile Dâncu: Nu mai avem electorate clasice, ci triburi politice

INSIDE George Maior - Superpolitica

CONVORBIRI Norman Manea: Mi-­e peste putere a înţelege ce se întâmplă în politica românească

Politica

în vremea alegerilor

2

SINTEZA # 9, octombrie 2014

3 SINTEZA # 9, octombrie 2014

E D ITOR IA L

Vasile Dâncu

Statul român și inamicii săi

S

e împlinesc anul acesta 25 de ani în care statul român a fost agresat continuu, uneori chiar prin instituţii interne sau prin slujitorii lui. În ultimii ani, trei poziţii au șocat opinia publică, poziţii aparţinând unor mari luptători pentru transformarea într-un stat slab, paralitic, eșuat. Primul care a spus că statul este un tâlhar mai puţin inteligent a fost Dan Voiculescu – acum întreţinut de stat într-o instituţie de „ocrotire”. Apoi, prin 2008, Dinu Patriciu a spus „Noi (reprezentanţii economiei private - n.r.) trebuie să fim cei inteligenţi, nu statul, statul nu poate fi inteligent niciodată, statul e prost prin definiţie, pentru că e un instrument birocratic care funcţionează fără a avea competiţie, deci rămâne prost”. În fine, Sorin Ovidiu Vântu, la rîndul lui, ne-a spus: „Întăriţi-vă statul!”. Părea ironic sau arogant, dar în scurt timp, statul pe care-l credea mort sau slab, l-a trimis acolo unde te trimite un stat serios cand nu respecţi legile.

Ce i-a lipsit statului român în acești ani, în multe momente ale sale? În primul rând, decizia inteligentă care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse, ci mai ales pe crearea de resurse. În multe ocazii consumul trebuie să fie raţional și să faciliteze crearea de noi resurse, nu sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Nu centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, ci trimite urmărind ca populaţia să-și folosească toate resursele, nu doar pentru consum de supravieţuire, ci mai ales pentru viitor.

4

SINTEZA # 9, octombrie 2014

5 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Lipsa deciziilor curajoase privind la viitor, nu doar cele raportate la prezent și nici în funcţie de ciclurile electorale. Decizia inteligentă și curajoasă este cea care privește în perspectivă și dezvoltă resursele de inteligenţă pe care le recunoaște ca fiind cele mai importante. Când investește în educaţie și în cercetare, statul este prospectiv, când susţine modele și are grijă strategică în promovarea elitei progresiste, transformatoare, nu conservatoare, atunci este prospectiv și curajos.

Statul puternic gândește deciziile respectând interesele naţionale și principiile, nu se lasă ocupat și confiscat de interese, indiferent de natura lor. În plan internaţional, statul puternic înţelege configuraţiile de forţe și se plasează în zonele în care se iau decizii și unde se furnizează securitate, evident înţelegând că acest lucru se poate doar participând cu resursele pe care le poate mobiliza. De aceea, statul nu trebuie să rămână autarhic, ci deschis, participativ, nu se cantonează în trecut, ci gândește în perspectivă.

Statul puternic nu abandonează societatea și nici nu își arată forţa numai faţă de unii cetăţeni, ci faţă de toţi aplică aceleași principii și reguli. Își multiplică forţa prin adeziunea voluntară a cetăţenilor care sunt invitaţi să participe la dezbateri, la decizii, mai ales privind schimbarea. Statul inteligent nu se teme de schimbare, o provoacă și o susţine.

Statul puternic stimulează competiţia socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale, redistribuie resurse echitabil și facilitează armonia și coeziunea socială. Caută să nu stimuleze

(continuare în pagina 7)

10

Cuprins

ZOOM Portret robot pentru un preşedinte al oamenilor

17

Preşedintele şi Constituţia

98

REPORTAJ

150

116

Copiii războiului şi victoriile lor România trebuie să fie pregătită să aplice pentru organizarea de evenimente sportive majore

INTELIGENT BUSINESS America, în febra gazelor de şist

20

October surprise: Foc la Preşedinţie

24

Calităţile candidaţilor la Preşedinţia României Cum îi văd oamenii?

26

36

Programele candidaţilor.

Tentaţia ascunsă de fi preşedinte şi premier

129

Lungul drum al fructelor şi legumelor româneşti din grădini pe rafturile marilor comercianţi

Alegerile prezidenţiale din 2009. O radiografie

53

Votul în Ardeal. O simplă modelare statistică

AMINTIRI PENTRU VIITOR

ARTE Ecranul cu o mie de chipuri

Sub semnul cercului 138

157

NEW AGE PUNCT ZERO Ma(de) in China

INTERVIU Vasile Dâncu: Politica românească este dependentă de violenţă

44

62

122

160

INTERVIU Jean Roche: România ar trebui să reflecteze...

166

SEMN DE CARTE: România lui Peter Hurley e aici*!

168

GOOD LIFE TRAVEL: Cele şapte „minuni” ale Banatului Montan

146

VERDE Migraţia. Despre păsări şi oameni

183

AUTO: Indestructibil

186

DINE&WINE: ,,Dacă ar fi să gătesc pentru ultima oară, aş coace o bucată de pâine”

192

Vinul care leagă businessul

194

HIPE & VIBE: FAKE

Frauda electorală la români: ieri şi astăzi 68

INSIDE Superpolitica. Filosofia şi practica puterii în conducerea strategică a statului

72

CONVORBIRI INTERVIU Norman Manea: Vizibilitatea se poate obţine cel mai bine prin Cultură

76

MERIDIAN Reflecţii asupra tendinţelor de disoluţie a statelor naţionale

81

Separatismul scoţian perseverenţa unei idei, pericolul unui model

86

Republica Moldova - în paşi de campanie electorală

89

Alegerile anticipate din Ucraina sub semnul incertitudinii

Director: Vasile Dâncu Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Bogdan Stanciu, Marius Avram, Traian Brad

SPORT LIFE

Incursiune în Autonomie

Editorial

Revistă de cultură și gândire strategică

GOOD LIFE

Continuare din pagina 5

fracturi în ţesutul de solidaritate și reglează dezechilibrele atunci când malformaţiile apar ca rezultat al competiţiei și dezechilibrului de resurse.

Statul puternic știe că nu poate fi puternic fără cetăţeni liberi, cu capital social puternic, creativi și activi. Un stat cu cetăţeni deznădăjduiţi, speriaţi de viitor, fără încredere în instituţii și lideri este un stat care slăbește în fiecare zi și merge încet sau mai repede spre statutul de stat eșuat. În fine, un stat care nu înţelege că prin ocrotirea corupţiei sau lipsa de voinţă pentru eradicarea ei se sinucide nu este un stat inteligent, ci un stat care pierde ritmul cu istoria și cu dezvoltarea și progresul. Dar mai presus de acestea, statul puternic știe că a fi puternic nu este o stare, ci un echilibru dinamic. În scurt timp, dacă se iau decizii proaste, un stat poate să-și piardă caracteristica inteligenţei și forţei.

Uneori, analiștii sau politicienii vorbesc despre statul român ca și de un stat eșuat, lucru care este complet fals. Nu, România nu face parte din așa numita categorie a statelor eșuate! Dar, în multe momente din ultimii 20 de ani, România s-a aflat pe buza acestei prăpastii. Statele eşuate sunt adesea caracterizate de eroziunea autorităţii de stat, regimuri autoritare incapabile să satisfacă nevoile populaţiei, corupţie răspândită în cadrul sistemului administraţiei centrale, represiune asupra oponenţilor politici, încălcare gravă a drepturilor omului, un sistem social în colaps, sărăcie extremă ce afectează marea majoritate a cetăţenilor, criminalitate ridicată etc, cum spune David Rothkopf. Dar România a fost salvată mereu de cei puţini, însă astăzi trebuie să observăm că s-au multiplicat modalităţile prin care un stat poate eșua, dincolo de criteriile clasice.

Noi, la SINTEZA, ne simţim datori să tragem un semnal de alarmă, să avertizăm asupra unor noi pericole.

Putem avea orașe, judeţe sau regiuni eșuate din cauza unor conduceri locale sau regionale, a unor grupuri de interese care monopolizează resursele și împânzesc administraţia cu corupţie. Astăzi observăm că sunt și state stoarse de resurse de procesul de globalizare, tot o formă de a eşua, dacă ne gândim la viitorul dezvoltării lor. În fine, oameni de stat eșuaţi, care fac rău societăţilor și statelor prin lipsa de viziune sau conduceri oligarhice sau corupte.

Revista SINTEZA are un program intelectual în care noi căutăm să difuzăm informaţie, să avertizăm asupra riscurilor, să sprijinim atunci când există voinţa politică și inteligenţa de a înţelege că politica ar trebui să se ocupe de polemici și scandaluri, mai ales în campanii electorale special desemnate în acest scop, în rest, construcţia statului puternic trebuind să fie o operă comună a noastră, a tuturor, proiectul cu cea mai mare cuprindere pentru ţelul securităţii naţionale și bunăstării României. n

7 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Contributors: Cristina Beligăr, Marius Benţa, Dan Cazacu, Mircea Câmpeanu, Mircea Comșa, Adriana Dîncu, Vasile George Dâncu, Mihai Drăghici, Delia Enyedi, Andrei Ionescu, Dan Jurcan, Sorin Mitu, Elena Nicolae, Călin Poenaru, Ioan Es. Pop, Luminiţa Paul, Florin Popa, Alexandru Stermin, Călin Moldovan Teselios, Eduard Ţone Traduceri: Sebastian Rus, Ştefania Tarău Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

ISSN 2359-8131 Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

SINTEZA

Politica

în vremea alegerilor

Ilustraţie copertă: Adrian Ilieşiu

U GÂND 8

SINTEZA # 9, octombrie 2014

În toamna aceasta, în timp ce România se mistuie într-un război politic, de undeva din Vest a venit o veste bună.

Stefan Hell, născut la Arad, a fost premiat cu Nobel în domeniul chimiei. Cu câţiva ani înainte, acest lucru se întâmpla cu Herta Müller, premiată pentru literatură.

Stefan Hell a mers la şcoală în 9 SINTEZA # 9, octombrie 2014

România până la 15 ani, apoi a plecat împreună cu familia sa în Germania unde, peste ani, a devenit cercetător la Institutul „Max Planck” de ChimieBiofizică, unul dintre cele mai renumite din lume.

Exilul, fuga, pare a fi obligatorie pentru românii care vor să reuşească, să intre în liga întâi a lumii. Saşii s-au strecurat

prin noaptea comunismului, Constantin Brâncuşi a plecat pe jos, într-un fel sau altul, toţi au pornit cu ochii aţintiţi pe cerul ţărilor în care şi-au putut manifesta valoarea.

Dar România nu pricepe asta.

Continuă să se complacă în mediocritate, să facă politici anti-performanţă şi să omoare speranţa.

ZOOM

0%

Adriana Dîncu, Vasile Dâncu

Portret robot pentru un preşedinte al oamenilor

10%

20%

ZOOM

Dacă unii, aproape 40% dintre români, îl doresc pe Ceaușescu Președinte, te poţi întreba firesc cât de actuală este discuţia despre un model dezirabil pentru această funcţie. Răspunsul este greu de dat, chiar dacă avem în fiecare zi contacte cu mii de subiecţi care ne răspund celor mai variate întrebări despre cum ar trebui să arate președintele și ce așteaptă oamenii de la el.

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

10 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Există un model pentru Preşedinte?

O

amenii se pronunţă ușor asupra unor calităţi sau defecte, dar când le ceri să le asocieze cu oameni, o fac cu greu sau chiar ai senzaţia că au uitat de criterii.

De fapt, se pronunţă tot pe bază de similaritate sau de simpatii. De cele mai multe ori, odiseea alegerii președintelui este pentru cei mai mulţi o fugă spre antimodele sau o încercare de a fugi de modelul real pe care individul l-a votat cu patru sau cinci ani în urmă. Iliescu a fost preferat pentru a asigura liniștea în primul mandat zbuciumat al unei tranziţii prin tunelul luminiţei căutate.

A fost respins apoi pentru o alternativă de dreapta, care promitea o armată de 25.000 de specialiști care urmau să ne scoată din case sărăcia și comunismul din suflete. După patru ani de certuri pentru căutarea drumului, speriaţi de extremismul unui escroc cu aspect de psihopat, Iliescu a redevenit omul-pelerină pentru ploaia care urma să vină. Când Iliescu și-a terminat cele trei mandate, numărate ca două, cu 240 de mii mai 11 SINTEZA # 9, octombrie 2014

mulţi români decât cei care au votat continuitatea au ales un președinte jucător, degrabă călcător peste obiceiuri și liniştea de până atunci.

L-au ales și după cinci ani zbuciumaţi pe principiul că nu terminase ce a început, dar după doar doi ani l-au coborât de pe piedestal undeva la sub 20%, supăraţi pentru ca a tăiat salarii și a impozitat pensii.

Model sau antimodel?

Jaques Atalli, un om care a stat decenii in biroul unor președinţi, spunea că un președinte nu este nici ministru, nici prim-ministru, ci trebuie să încarneze naţiunea și, în primul rând, trebuie să deţină o grilă de lectură a evenimentelor interne și externe. Ar mai trebui să fie creator de consens și să urmărească mereu ce urmă lasă el și evenimentele din istoria ţării sale, să fie un caracter solid și să aibă o mare capacitate de muncă și, mai spunea intelectualul francez, trebuie să fie priceput la domeniul economic, educaţional și financiar.

Dar cum găsești toate aceste calităţi într-un singur om? Chiar dacă trebuie să întrupeze o întreagă naţiune, omul care este președinte nu este ales prin teste de cultură sau inteligenţă, nu trece de comisii

de validare morală sau prin jurii academice. Este propus de partide în care oamenii și-au pierdut de mult încrederea și promovat prin metode și tehnici care, de multe ori, manipulează, dezinformează opinia publică. Președintele pe care și-l doresc oamenii este mai degrabă un antimodel faţă de ce oferă fiecare președinte care a fost odată marea lor speranţă.

Candidatul - un produs de marketing Se cheltuie mulţi bani pe publicitatea politică sau pe studii de marketing unde oamenii sunt testaţi asupra dorinţelor lor manifeste sau nu, pentru ca mesajul candidaţilor să fie doar un ecou al cererii sociale.

Candidaţii sunt umanizaţi la extrem și atent pregătiţi să convingă cu orice preţ și cât mai mulţi oameni.

Logica este „a părea” și nu „a fi”, iar discursurile scrise de meseriași în storytelling cu semne de regie la început de rând, semne care spun „acum te uiţi adânc în ochii oamenilor”, „acum duceţi mâna la inimă, ridicaţi ochii la cer invocând ajutorul Domnului”. Cuvintele-cheie care trebuie rostite cu „voce hotărâtă” sau „cu glas tremurat” sunt scrise cu 

ZO OM

majuscule sau însemnate cu roșu. De multe ori, candidatul este doar un ins aflat în mâna unor sforari, specialiști în marketing politic, la partea de regie, sau oameni de afaceri, în cazul celor care aduc milioanele de euro pentru miile de hectare de afișe sau nesfârșitele chiolhanuri sau chermeze electorale, ori pentru clipurile publicitare.

Candidatul nu se prezintă pe sine acolo, ci reprezintă un brand, un proiect. Nu poate să vorbească întregii naţiuni, ci este obligat să se „adreseze” unor segmente electorale targetate, candidatul este în sine un proiect, o investiţie, un brand căruia i s-au atașat atribute și a fost conectat la o mașinărie de produs declaraţii pe bandă rulantă.

Candidatul devine tot mai mult un produs electoral care citește de pe prompter și intră în contact doar cu analize de presă sau „punctaje” făcute uneori de inşi mai tâmpiţi decât el, dar care au cărţi de vizită pe care apar termeni complicaţi și greu de înţeles. În loc de comunicare, specialiștii îi aranjează discursuri pentru a seduce sau pentru a dilua respingerile emoţionale ale publicurilor.

Ce spune publicul în studiile de marketing politic În viziunea persoanelor cu drept de vot din România, cele mai importante calităţi pe care ar trebui să le aibă viitorul președinte sunt inteligenţa (30%), apropierea de oameni (17%), patriotismul (16%), seriozitatea (10%) și diplomaţia (10%). Noul Președinte al României ar trebui, în viziunea altora, în primul rând, să fie iubit de oameni (4%), harnic (2%), european (2%) sau să impună respect (2%).

Bărbaţii își doresc în proporţie mai ridicată un președinte inteligent, în timp ce femeile tind să valorizeze în proporţie mai ridicată apropierea de oameni. De asemenea, seriozitatea este o calitate mai frecvent menţionată de către respondente.

Tinerii menţionează în măsură mai redusă inteligenţa drept o calitate dezirabilă pentru viitorul președinte al României, menţionând, însă, mai frecvent, patriotismul drept o calitate importantă în acest sens.

Cu cât sunt mai educaţi, cu atât 12 SINTEZA # 9, octombrie 2014

ZOOM

g1. Dintre următoarele calităţi, care consideraţi că sunt primele 3 cele mai importante pentru viitorul Preşedinte al României?

30%

Inteligent Apropiat de oameni

17%

Patriot

16%

Serios

10%

Diplomat

10%

Iubit de oameni

4% 4% 4%

European

2% 4% 5% 1% 3% 3%

Să impună respect

2% 1% 3%

Susţinut de americani

2% 2% 2%

Puternic

1% 2% 3%

Democrat

1% 2% 3%

Bine îmbrăcat

1% 1% 2%

13% 13%

7%

g2. Dintre următoarele defecte, pe care consideraţi că NU trebuie să le aibă viitorul Preşedinte al României?

1% 2% 1%

Bogat

0.2% 1% 1%

Mincinos Leneş

Prima menţiune

6%

20%

30%

A doua menţiune

40%

50%

60%

10%

15%

9%

10%

Certăreţ

2% 8%

Antipatic

0.4% 5%

15%

Necomunicativ

4% 6%

10%

Indiferent

1% 4%

13%

11%

5% 6% 6%

Autoritar

2% 2% 4%

Nu răspund

1%1% 8% 10%

Prima menţiune 10%

19%

25,2% 39% 25,2%

20%

0%

0.5% 2% 5%

0%

59%

Corupt

Sfidător

Frumos

Nu răspund

14%

17%

16%

11%

2% 5% 5%

Pragmatic

25,2% 16%

13%

Harnic

14%

25,2%

20%

30%

40%

50%

A doua menţiune

60%

70%

80%

90% 100%

A treia menţiune

IRES, Preşedintele - studii de profiling , septembrie 2014. Eşantion: 940 de subiecţi, reprezentativ la populaţia de peste 18 ani din România. Marjă de eroare: ±3,3%

A treia menţiune

IRES, Preşedintele - studii de profilling , septembrie 2014. Eşantion: 940 de subiecţi, reprezentativ la populaţia de peste 18 ani din România. Marjă de eroare: ±3,3%

respondenţii valorizează mai mult patriotismul președintelui și valorizează mai puţin apropierea sa de oameni. Inteligenţa, însă, este menţionată în proporţii similare.

Locuitorii din regiunea de Sud a ţării își doresc ca viitorul Președinte al României să fie inteligent în proporţie semnificativ mai ridicată decât cei din Transilvania, Banat sau Moldova, în timp ce pentru moldoveni este mai important patriotismul, iar pentru ardeleni diplomaţia. (Grafic 1)

Cum nu trebuie să fie preşedintele?

Atunci când vine vorba despre defectele de care nu ar trebui să dea dovadă conducătorul statului român, principalele menţiuni sunt corupţia (59%), minciuna (20%) și lenea (6%). De asemenea, viitorul președinte nu ar trebui să fie sfidător (5%), necomunicativ (4%), certăreţ (2%) sau autoritar (2%).

Corupţia și minciuna sunt menţionate de către persoanele de sex feminin în proporţie mai ridicată drept defecte de care nu ar trebui să dea dovadă viitorul președinte al României. Persoanele trecute de vârsta de 65 de ani par a fi mai tolerante în ceea ce privește corupţia, dar nu și în ceea ce privește minciuna, defect pe care îl menţionează mai frecvent decât o fac persoanele din alte categorii de vârstă. 7 din 10 respondenţi cu studii superioare, pe de altă parte, aleg însă, corupţia. (Grafic 2) 13 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Ce trebuie să facă Preşedintele?

Preşedintele visurilor noastre Cele mai importante măsuri pe care ar trebui să le promoveze viitorul Președinte al României sunt crearea locurilor de muncă (32%) și creșterea economică (10%). Acestea sunt urmate de promovarea interesului naţional (6%), combaterea corupţiei (5%) și de reforma justiţiei (5%). Alte priorităţi ale statului român în viziunea respondenţilor sunt măsurile privind politica externă (4%), creșterea veniturilor (4%), reforma sistemului de învăţământ (3%) și eliminarea conflictelor politice (3%). (Grafic 3) Cu cât sunt mai tineri sau mai puţin educaţi, cu atât respondenţii văd drept o prioritate crearea locurilor de muncă, în timp ce persoanele mai în vârstă, precum și cele mai educate, consideră că sunt mai importante creșterea economică și reforma justiţiei în proporţie mai ridicată. Rezidenţii din Moldova sunt o altă categorie de populaţiei în rândul căreia crearea locurilor de muncă este semnificativ mai importantă.

Președintele nu are atribute în acord cu dorinţele noastre.

Constituţia noastră nu îi dă asemenea prerogative, dar cei mai mulţi dintre români habar n-au de asta, de aceea președintele nostru trebuie să fie și un președinte al visurilor noastre.

Ce alte lucruri trebuie rezolvate de un singur om?

Cele mai importante probleme cu care se confruntă România 

ZO OM

în momentul de faţă, în viziunea persoanelor adulte cu drept de vot, sunt lipsa locurilor de muncă sau rata șomajului (20%), conducerea defectuoasă a ţării (14%), precum și corupţia (12%) și neînţelegerile dintre politicieni. Alte probleme importante în viziunea persoanelor intervievate sunt pensiile și salariile mici (5%), criza economică (4%), sistemul sanitar deficitar (4%), precum și nivelul scăzut

ZOOM

de trai (3%). În timp ce bărbaţii sunt mai preocupaţi de modul în care este administrată ţara în proporţie mai ridicată decât femeile, acestea din urmă sunt mai preocupate de nivelul scăzut de trai sau de lipsa banilor.

Respondenţii cu studii superioare sunt preocupaţi de probleme precum corupţia, instabilitatea politică sau situaţia economică a ţării în proporţie semnificativ mai ridicată decât cei

cu mai puţine studii, în timp ce lipsa locurilor de muncă îi preocupă pe aceștia din urmă în proporţie mai ridicată. (Grafic 4) Starea precară a sănătăţii (20%), lipsa banilor (15%) și lipsa locurilor de muncă (12%) sunt problemele cu care se confruntă personal cei mai mulţi dintre intervievaţi. Acestea sunt urmate de pensiile și salariile mici (11%), de îngrijorarea privind viitorul

Un preşedinte agent sub acoperire?

g3. Care credeţi că este cea mai importantă măsură pe care trebuie să o promoveze viitorul Preşedinte al României?

Crearea locurilor de muncă 10% 6%

Promovarea interesului naţional Combaterea corupţiei

5%

Reforma justiţiei

5%

Măsuri privind politica externă

4%

Creşterea veniturilor

4%

Reforma sistemului de învăţământ

3%

Eliminarea conflictelor politice

3%

IRES, Preşedintele - studii de profiling, septembrie 2014.

Eşantion: 1.006 subiecţi, reprezentativ la populaţia de peste 18 ani din România.

Marjă de eroare: 3,1%

Alegerea unui guvern competent

2%

Reforma agriculturii

2%

Reforma sănătăţii

2%

Asigurarea siguranţei naţionale

1%

Să fie sincer/serios

1%

Accent asupra protecţiei sociale

1%

Îmbunătăţirea infrastructurii

1%

Relansarea industriei

1%

Reforma fiscală

1%

Colaboarea între puterile din stat

1%

Asigurarea continuităţii activităţii Preşedintelui anterior

1%

Alt răspuns

5% 9%

Nu ştiu 1%

Nu răspund 0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

Preşedintele – un tip pe care l-ai cunoscut personal

35%

Unul din zece participanţi la sondaj declară că, de-a lungul timpului, a cunoscut personal cel puţin pe unul dintre candidaţii pentru alegerile prezidenţiale din acest an. Candidatul cel mai des menţionat de respondenţii care declară acest lucru este Victor Ponta. 

g4. În opinia dumneavoastră, care este cea mai importantă problemă a ţării în momentul de faţă?

Lipsa locurilor de muncă / Şomajul

20%

Conducerea ţării / Guvernarea

14% 12%

Corupţia Neînţelegerile dintre politicieni / Criza politică

5%

Pensii şi salarii mici

5%

Economia / Criza economică

4%

Sistemul de invăţământ

4%

Sistemul sanitar / Sănătatea

4%

Nivelul de trai / Lipsa banilor

3%

Securitatea ţării / Lipsa păcii

3%

Politica / Clasa politică

2%

Preşedintele ţării

2%

Datoriile ţării

1%

Lipsa unei strategii pentru ţară

1%

Sărăcia

1%

Agricultura

1%

Taxele şi impozitele

1%

Dezinteresul politicienilor faţă de cetăţeni/ţară

1%

Diferenţele dintre bogaţi şi săraci

1%

Absorbţia fondurilor europene

1%

Alte probleme

7% 9%

Nu ştiu 1%

Nu răspund 0%

14 SINTEZA # 9, octombrie 2014

15 SINTEZA # 9, octombrie 2014

IRES, Agenda Publică, septembrie 2014.

Eşantion: 1.295 de subiecţi, reprezentativ la populaţia de peste 18 ani din România.

Marjă de eroare: ± 2,8 %

Printre multele bombe care se lansează în campanie, președintele României a lansat și una conform căreia un candidat la alegeri este agent sub acoperire al unui serviciu secret.

Cei mai mulţi dintre intervievaţi au auzit această declaraţie a lui Traian Băsescu (59%). Dintre aceștia, cei mai mulţi consideră însă că acest lucru este fals (47%), în timp ce o proporţie semnificativă a respondenţilor nu știu ce să creadă (22%).Anterior precizărilor preşedintelui, cei mai mulţi dintre intervievaţi (46%) erau sceptici cu privire la ipoteza vehiculată de media conform căreia Traian Băsescu va dezvălui numele acestui candidat în campania electorală.

Cu toate că majoritatea participanţilor la studiu sunt de părere că faptul că unul dintre candidaţi ar putea fi un ofiţer sub acoperire este un lucru rău (53%), există și acei respondenţi care îl văd drept un lucru bun (24%) sau drept unul neutru (10%).

Pentru majoritatea persoanelor intervievate însă, calitatea unui candidat de a fi ofiţer sub acoperire ar reprezenta un motiv pentru a nu-i acorda votul (64%). Mai mult, unul din doi intervievaţi declară că și-ar schimba decizia de a vota cu un anumit candidat dacă ar afla că acesta este ofiţerul sub acoperire.

32%

Creşterea economică

copiilor și al nepoţilor (3%) sau de nivelul scăzut de trai (3%). (Grafic 5) Femeile menţionează problemele de sănătate, precum și cele financiare în proporţie ușor mai ridicată decât bărbaţii, în timp ce, așa cum este de așteptat, cu cât sunt mai în vârstă, cu atât respondenţii menţionează în proporţie mai ridicată probleme de sănătate, iar cu cât sunt mai tineri, cu atât menţionează mai frecvent lipsa locurilor de muncă drept probleme care îi afectează personal.

5%

10%

15%

20%

ZO OM

Ciprian Butnaru Ciprian Rus

Toţi oamenii preşedinţiei Aproximativ o treime dintre intervievaţi declară că ar fi interesaţi să întâlnească personal un candidat la aceste alegeri prezidenţiale.

Victor Ponta, Klaus Iohannis și Călin Popescu-Tăriceanu sunt candidaţii pe care ar dori să îi cunoască personal cei mai mulţi dintre aceștia.

Alegeri importante, dar informarea este subţire Două treimi dintre persoanele intervievate sunt puţin sau deloc informate privind programele candidaţilor la aceste alegeri prezidenţiale la începutul campaniei, în timp ce doar 5% dintre participanţii la studiu spun că ar fi foarte bine informaţi, iar 27% că sunt destul de bine informaţi. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre aceștia declară că ar dori să afle mai multe detalii cu privire la programele acestora în cele ce urmează.

O proporţie redusă a persoanelor intervievate consideră că alegerile prezidenţiale din acest an sunt puţin sau deloc importante (16%). În același timp, majoritatea spun că acestea sunt foarte importante (63%) sau destul de importante (20%). Tinerii sub 35 de ani însă consideră că alegerile prezidenţiale din noiembrie sunt foarte importante în proporţie semnificativ mai redusă decât cele trecute de această vârstă (37%), în timp ce, în rândul persoanelor de peste 65 de ani, proporţia este de 80%. De asemenea, persoanele care locuiesc în mediul rural tind să considere alegerile drept foarte importante în măsură mai redusă, la fel și cele din Transilvania, Banat sau Moldova comparativ cu cele din Sudul ţării. n 16 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Momente şi schiţe

g5. În opinia dumneavoastră, care este cea mai importantă problemă a dumneavoastră personal în momentul de faţă?

Starea de sănătate

20%

Lipsa banilor / Situaţia financiară

15% 12%

Lipsa locurilor de muncă / Şomajul Pensii şi salarii mici

11%

Viitorul copiilor şi al nepoţilor

3%

Nivelul de trai / Sărăcia

3%

Siguranţa şi grija zilei de mâine

2%

Nesiguranţa locurilor de muncă

2%

Ieşirea la pensie

1%

Existenţa corupţiei

1%

Criza economică / Economia

1%

Sistemul sanitar

1%

Sistemul de învăţământ

1%

Nici o problemă

11% 3%

Alte probleme Nu ştiu

8%

Nu răspund

5% 0%

5%

10%

15%

20%

IRES, Agenda Publică, septembrie 2014.

Eşantion: 1.295 subiecţi, reprezentativ la populaţia de peste 18 ani din România.

Marjă de eroare: ± 2,8 %

Istoria ilustrată a celor şase alegeri prezidenţiale (1990-2009)

Lista denumirilor partidelor şi alianţelor politice participante în cadrul alegerilor prezidenţiale 1990-2009:

10,88%

4,74%

3,05%

2,75%

Gheorghe Funar PUNR

Caius Traian Dragomir - FSN

Ioan Mânzatu PR

Mircea Druc Independent

85,07%

Din numărul total de 17.200.722 de alegători s-au prezentat la vot 14.826.616.

Voturile validate au fost 14.378.693.

76,29% :)

Radu Câmpeanu (PNL)

10,64%

PARTICIPAREA LA VOT Din 16.380.663 de alegători înregistraţi s-au exprimat 12.496.430 (76,29%), dintre care numai 11.908.015 voturi au fost validate

99

0 - 19 92

Ion Raţiu (PNŢCD)

4,29%

Cel mai cunoscut slogan scandat de adepţii lui Ion Iliescu în campania prezidenţială din 1990.

P re ș e di

ALES

ALES

1

P re ș e di

ele R o m

e Rom

2 - 19 9 6

nt

el nt

iei

Michael Jackson, Agent electoral Pe 1 octombrie 1992, între cele două tururi de scrutin, megastarul pop Michael Jackson concertează în România în faţa a peste 70.000 de fani.

Ion Iliescu nu ratează prilejul de a poza minute în şir alături de marea vedetă.

Ion Raţiu 1990

99

Voi lupta până la ultima mea picatură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.

ân

SINTEZA # 9, octombrie 2014

31,24% Emil Constantinescu CDR

Turul I

1

I

47,34%

Ion Iliescu (FSN)

PARTICIPAREA LA VOT

11 octombrie

Ion Iliescu FDSN

86,19%

„Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani.”

Silviu Brucan în 1990

1992

27 septembrie

iei

Frontul Salvării Naţionale Partidul Naţional Liberal Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat Frontul Democratic al Salvării Naţionale Convenţia Democrată Română Partidul Unităţii Naţionale a Românilor Partidul Republican Partidul Democraţiei Sociale din România Uniunea Social Democrată Uniunea Democrată a Maghiarilor din România Partidul România Mare Partidul Socialist Alianţa Naţionala Liberală Alianţa Naţionala Liberală Ecologistă Partidul Socialist al Muncii Uniunea Naţională de Centru Partidul Pensionarilor din România Partidul Naţional al Automobiliştilor Partidul Democrat Alianţa pentru România Partidului Reconcilierii Naţionale Partidul Liberal Democrat Român Partidul Social Democrat Partidul umanist Român Alianţa Dreptate şi Adevăr Partidul Noua Generaţie Creştin-Democrat Forţa Democrată Alianţa Populară Uniunea pentru Reconstrucţia României Alianţa Popular Creştin Democrată Partidului Tineretului Democrat Partidul Democrat Liberal Partidul Conservator Partidul Alternativa Socialistă Partidul Ecologist Român Partidul Verde

1990

ân

FSN PNL PNŢCD

FDSN CDR PUNR PR PDSR USD UDMR

PRM PS ANL ANLE PSM UNC PPR PNA PD ApR PRN PLDR PSD PUR DA PNGCD

FD AP URR APCD PTD PDL PC PAS PER PV

20 mai

Ion Iliescu

61,43% Emil Constantinescu

38,57%

Hagi preşedinte...!

...scandarea fanilor, în Piaţa Universităţii, după victoria contra Argentinei, în optimile de finală ale Cupei Mondiale de fotbal din 1994.

Turul II Din 16.380.663 de alegători înregistraţi s-au exprimat 12.150.728 ( ), dintre care numai 12.034.636 voturi au fost validate.

73,23%

„Iliescu apare, soarele răsare!”

20 mai 1990

13-15 iunie 1990

Context socio-economic

Aprilie ’92

20 iunie 1992

Ziua primelor alegeri prezidenţiale libere din România a rămas în conştiinţa publică drept „Duminica orbului”, asociere făcută de editorialiştii momentului între sărbătoarea ortodoxă din aceeaşi zi şi rezultatul alegerilor.

În iunie ’90, protestele la adresa regimului Iliescu din Piaţa Universităţii sunt reprimate dur de intervenţia brutală a minerilor din Valea Jiului, chemaţi la Bucureşti de preşedinte, ca să „restabilească ordinea”.

Sucurile Titan Ice, calculatoarele Felix, cremele Norvea, brandurile Gregorio Riso şi Adidas Torsion au fost primele produse care au beneficiat de reclamă capitalistă pe televiziune la începutul anilor 1990.

4.200 de dozatoare de suc TEC şi peste 100.000 de litri de concetrat din fiecare aromă (kiwi, mango, orange şi cola) se vând între 1991 şi 1994, marcând una dintre cele mai prospere afaceri din România postdecembristă.

Ia naştere Caritas, un joc piramidal care promitea înmulţirea de opt ori a banilor investiţi, în numai trei luni. Caritas a atras investiţii de 1 miliard de dolari şi a falimentat, în ’94, cu o datorie de 450 de milioane de dolari!

Ştefan cel Mare, fostul domnitor al Moldovei, este canonizat de către Biserica Ortodoxă din România, devenind astfel Ştefan cel Mare şi Sfânt.

II

SINTEZA # 9, octombrie 2014

3 noiembrie

Emil Constantinescu CDR

Petre Roman USD

28.22%

20.54%

32.25%

Nicolae Manolescu Adrian Păunescu ANL (0.71%) PSM (0.69%)

4.72%

6.02%

76,01%

Ioan Pop de Popa UNC (0.47%)

George Muntean PPR (0.43%)

Constantin Niculescu PNA (0.24%)

„Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?”

Radu Câmpeanu ANLE (0.35%)

Teodor Meleşcanu ApR (1,91%)

11,78%

Eduard Gh. Manole Independent (1,19%)

Graziela-Elena Bârlă Independent (0,55%)

Nicolae Militaru Independent (0.22%)

György Frunda UDMR

9,54%

6,22%

Turul I

65,31%

Paul-Philippe Hohenzollern PRN (0,49%)

Ion Iliescu

Ion Iliescu

66,83%

45,59%

6 - 2000

75,9%

Context economic

15.000 de specialişti

Mandatul Convenţiei Democratice din România (CDR) începe cu o depreciere record a leului: la sfârşitul lui 1996 valoarea dolarului era de 3.200 de lei vechi, dar ajunge la peste 7.000 de lei în ianuarie 1997!

Promisiunile de factură economică din campania lui Emil Constantinescu, care se bazau pe expertiza unor aşa-zişi 15.000 de specialişti, aveau să devină un etern subiect de ironii la adresa regimului CDR.

Ion Caramitru, sfătuitorul de taină al candidatului CDR la prezidenţiale, artizanul momentului cheie din campania premergătoare turului II al alegerilor din 1996.

2

54,41%

ALES

iei

Emil Constantinescu

ele R o m ân

nt

Din 17.218.654 de alegători înregistraţi s-au exprimat 13.078.883 ( ), dintre care 12.972.485 au fost validate.

SINTEZA # 9, octombrie 2014

28,34%

Mugur Isărescu CDR

Petre Roman PD

3.22%

Turul II

III

36,35%

Theodor Stolojan PNL

Din 17.699.727 de alegători înregistraţi s-au exprimat 11.559.458 (65,31%), dintre care numai 10.839.424 au fost validate (720.034 voturi anulate, în timp ce diferenţa care îi desparte pe primii doi clasaţi a fost de 897.980 de voturi).

1

sloganul electoral prezidenţial al „vraciului” Constantin Mudava

Corneliu Vadim Tudor PRM

Din 17.218.654 de alegători înregistraţi şi-au exprimat voturile 13.088.388, dintre care 12.652.900 au fost validate (435.488 de voturi anulate, în timp ce diferenţa care îi desparte pe primii doi clasaţi a fost de 511.152 de voturi).

e Rom tel

ALES

Ion Iliescu PDSR

PARTICIPAREA LA VOT

iei

P re ș e di

n

Gheorghe Funar PUNR

10 decembrie

PARTICIPAREA LA VOT

ân

„Rog poporul român să stea cu mâinile şi picioarele depărtate ca să-l pătrund cu energia mea.”,

Corneliu Vadim Tudor - PRM

P re ș e di

Nuţu Anghelina Independent (0.34%)

2000

26 noiembrie

0 - 20 04

Constantin Mudava Independent (0.31%)

György Frunda UDMR

Turul I

99

Tudor Mohora PS (1.27%)

17 noiembrie

00

Ion Iliescu PDSR

1996

Turul II Din 17.699.727 de alegători înregistraţi s-au exprimat 10.177.343 ( ), dintre care numai 10.020.870 au fost validate.

57,50%

„El poate”,

sloganul electoral prezidenţial al candidatului PD, Petre Roman

Aproape 1.000 dintre contractele de privatizare încheiate de Fondul Proprietăţii de Stat în perioada 1997 2000 aveau să fie reziliate ulterior.

IV

Ion Sasu PSM (0,34%)

Nicolae Cerveni PLDR (0,29%)

„Ţara nu poate fi guvernată decât cu mitraliera.

Dacă PRM vine la putere, vor avea loc execuţii publice pe stadioane, după modelul chinezesc.”

Corneliu Vadim Tudor

Corneliu Vadim Tudor

33,17%%

Prima femeie candidat

Context economic

Graţiela Elena Bârlă este prima femeie care candidează la preşedinţia României.

Din postura de candidat independent, ea obţine 0,55% din voturile românilor, fiind votată de 61.455 de oameni.

Dacia este cumpărată de către firma franceză Renault în 1999, iar anul următor lansează modelul SupeRNova, o evoluţie a modelului Nova, dotat cu un motor de 1,4 l de provenienţă Renault.

SINTEZA # 9, octombrie 2014

2,99%

Pe 24 mai 2000 se consemnează falimentul răsunător al Fondului Naţional de Investiţii, firmă înfiinţată în 1996 de către viitorul „mogul” Sorin Ovidiu Vântu.

FNI a funcţionat ca joc piramidal, ducând la pagubirea a peste 300.000 de „investitori”.

2004

28 noiembrie

Adrian Năstase PSD+PUR

Traian Băsescu Alianţa DA

12 decembrie

Corneliu Vadim Tudor PRM

Marko Bela UDMR

22 noiembrie

Gheorghe Ciuhandu PNŢCD

George Becali PNGCD

Traian Băsescu PDL

1,77%

32,44%

Alexandru Raj Tunaru PTD (0,26%)

George Becali PNGCD (1,91%)

Mircea Geoană PSD+PC

2009

Crin Antonescu PNL

6 decembrie

Corneliu Vadim Tudor PRM

Hunor Kelemen UDMR

Sorin Oprescu Independent

1,90% 12,57%

54,37%

ALES

Traian Băsescu Turul II

Alegători: 18.449.344 Voturi exprimate: 10.112.262 (55,2%) Voturi valabile: 10.008.314 Voturi anulate: 103.948 Diferenţă voturi dintre candidaţi: 245.374

Adrian Năstase

48.77%

nt

P re ș e di

Suspendările preşedintelui • Pe 19 aprilie 2007, Parlamentul votează pentru suspendarea preşedintelui Traian Băsescu.

Ca urmare a Referendumului din 19 mai, suspendarea încetează, Băsescu fiind reconfirmat cu un scor de 74,48% cei prezenţi la vot.

• Pe 6 iulie 2012, Parlamentul votează o nouă suspendare a președintelui Traian Băsescu.

Peste 7 milioane au votat în favoarea suspendării, însă Curtea Constituțională a invalidat referendumul, pe motiv că nu a fost întrunit cvorumul necesar.

ele R o m

ALES

„Domnule Geoană, aţi fost azi-noapte la Sorin Ovidiu Vântu?”

2

e Rom

„Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?”

Trei dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale din 2004 ajung după gratii în anii care urmează: Adrian Năstase (corupţie), Gigi Becali (corupţie şi lipsire de libertate) şi Raj Tunaru (violenţă domestică).

1,90%

1,77%

Eduard Gh. Manole Ovidiu-Cristian Iane Constantin-Ninel Independent PER (0,23%) Potîrcă (0,35%) Independent (0,21%)

PARTICIPAREA LA VOT

iei

P re ș e di

Constantin Rotaru PAS (0,44%)

Alegători înregistraţi: 18.293.277 Voturi exprimate: 9.946.748 (54,37%) Voturi valabile: 9.718.840 Voturi anulate: 227.908 Diferenţă voturi dintre primii doi clasaţi: 125.802

2

51.23%

Remus Cernea Partidul Verde (0,62%)

PARTICIPAREA LA VOT

iei

Traian Băsescu

Aurel Rădulescu APCD (0,34%)

5,10%

Turul I

Alegători înregistraţi: 18.449.344 Voturi exprimate: 10.794.653 (58,5%) Voturi valabile: 10.452.205 Voturi anulate: 342.448 Diferenţă voturi dintre primii doi clasaţi: 733.628

ân

el nt

Ovidiu Tudorici URR (0,36%)

5,56%

31,15%

ân

Dacia încetează, în 2004, producţia modelelor Berlină şi Break din seria Dacia 1300 şi lansează modelul Logan, care este vândut în număr record.

5,10%

58,5%

Marian Petre Miluţ AP (0,42%)

4- 2 0 0 9

Gheorghe Dinu independent (1,08%)

00

Petre Roman FD (1,35%)

Turul I

9-2 014

33,92%

00

40,97%

Traian Băsescu

50,34%

„Mihaela, dragostea mea!”, Mircea Geoană, exuberant, în discursul de mulţumire de după anunţarea exit-poll-urilor, care l-au dat, în mod eronat, drept câștigător al alegerilor.

Turul II Alegători înregistraţi: 18.303.224 Voturi exprimate: 10.620.116 (58,5%) Voturi valabile: 10.481.568 Voturi anulate: 138.476 Diferenţă voturi dintre candidaţi: 70.048

Mircea Geoană

49,66%

23 iulie 2004

25 iunie 2005

29 martie 2004

"Pixelul albastru"

Marea integrare

Statul român realizează cea mai importantă privatizare din istorie: vânzarea Petrom către grupul austriac OMV, în schimbul a 669 de milioane de euro pentru 33% din acţiuni.

Se lansează postul de ştiri Antena 3, deţinut de omul de afaceri şi politicianul Dan Voiculescu. Antena 3 va deveni una dintre cele mai importante platforme de luptă politică din România.

România aderă oficial la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), structură de securitate al cărei rol se dovedeşte tot mai important în contextul evoluţiilor regionale din ultimii ani.

În 2004, în cadrul unui miting electoral la Ploieşti, Traian Băsescu are o altercaţie cu un copil. Evenimentul, filmat atunci, este folosit, în 2009, de către adversarii săi politici, care susţin că Băsescu l-ar fi lovit pe acel copil.

Pe 1 ianuarie 2007 are loc aderarea României la Uniunea Europeană

V

SINTEZA # 9, octombrie 2014

VI

SINTEZA # 9, octombrie 2014

Evenimente economice Pe 21 martie 2007, la Bucureşti, Ikea, unul dintre cele mai apreciate branduri de pe piaţa din România, îşi inaugurează primul magazin din ţara noastră. În 2008, Dacia prezintă modelul Sandero, iar în anul următor lansează modelul de serie Dacia Duster, un uriaş succes de vânzări pe piaţa europeană al constructorului francez Renault.

ZOOM

282 noiembrie

2014 2004

PREŞEDINTELE ŞI CONSTITUŢIA

12 decembrie 16 noiembrie

Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituţia și legile ţării, să apăr democraţia, drepturile și libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

Mergi la vot! Alege-ţi preşedintele.

Kelemen Hunor

Klaus Iohannis

Elena Udrea

Dan Diaconescu

Mirel Mircea Amariţei

Zsolt Szilagyi

Teodor Meleşcanu

Monica Macovei

Călin Popescu Tăriceanu

Victor Ponta

William Brînză

Gheorghe Funar

Constantin Rotaru

Corneliu Vadim Tudor

~ va urma ~ VII I SINTEZA # 9, octombrie 2014

25 SINTEZA # 9, octombrie 2014

ZO OM

Dreptul de a fi ales ARTICOLUL 37 (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

Rolul Preşedintelui ARTICOLUL 80 (1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Alegerea Preşedintelui ARTICOLUL 81 (1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.

(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.

(4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.

Validarea mandatului şi depunerea jurământului ARTICOLUL 82 (1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este

18 SINTEZA # 9, octombrie 2014

validat de Curtea Constituţională.

(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: "Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".

Durata mandatului ARTICOLUL 83 (1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.

(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.

(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Incompatibilităţi şi imunităţi ARTICOLUL 84 (1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.

(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător.

Numirea Guvernului ARTICOLUL 85 (1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primuluiministru, pe unii membri ai Guvernului.

(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.

ZOOM

Consultarea Guvernului ARTICOLUL 86 Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită.

Participarea la şedinţele Guvernului ARTICOLUL 87 (1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.

(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.

spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.

(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

Atribuţii în domeniul apărării

ARTICOLUL 89 (1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.

(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.

(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.

ARTICOLUL 92 (1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate.

Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.

(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj.

Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.

(4) În caz de mobilizare sau de război, Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.

Referendumul

Măsuri excepţionale

Mesaje ARTICOLUL 88 Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii.

Dizolvarea Parlamentului

ARTICOLUL 90 Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.

Atribuţii în domeniul politicii externe ARTICOLUL 91 (1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune

ARTICOLUL 93 (1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativteritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.

19 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Alte atribuţii ARTICOLUL 94 Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii: a) conferă decoraţii şi titluri de onoare; b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral; c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acordă graţierea individuală.

Suspendarea din funcţie ARTICOLUL 95 (1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.

Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui.

(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.

Punerea sub acuzare ARTICOLUL 96 (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.

(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept.

(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Vacanţa funcţiei ARTICOLUL 97 (1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte

al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.

(2) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.

Interimatul funcţiei ARTICOLUL 98 (1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

(2) Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale.

Răspunderea preşedintelui interimar ARTICOLUL 99 Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică articolul 95 şi articolul 98.

Actele Preşedintelui ARTICOLUL 100 (1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.

(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.

Indemnizaţia şi celelalte drepturi ARTICOLUL 101 Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilesc prin lege.

(Constituţia României, 1991, Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003) n

ZO OM

ZOOM

Caius Chiorean

October surprise: Foc la Preşedinţie

Î

n jargonul politic american, october surprise este un eveniment de știri creat în mod deliberat în campaniile electorale sau la sfârşitul lor pentru a influenţa rezultatul alegerilor, în special al celor prezidenţiale. Asta s-a întâmplat şi în România într-o zi de luni, aleasă astfel încât să nu se suprapună vreunui meci de fotbal. Preşedintele a rostit numele lui Victor Ponta şi a prezentat documente despre care dumnealui afirmă că ar dovedi fosta apartenenţă a premierului la SIE. Aşadar, preşedintele a ales să trezească naţiunea vorbind despre spioni adormiţi. Într-o campanie electorală punctată zilnic de mici dezvăluiri mai mult sau mai puţin noi, avem o acţiune identificabilă drept o october surprise.

Am asistat de pe tărâm american cum s-a confruntat cu o astfel de lovitură candidatul republican George W. Bush în campania prezidenţială din 2000. Cu cinci zile înainte de alegeri, presa a dezvăluit că, în tinereţe, Bush condusese maşina în stare de ebrietate. Informaţia nu era neapărat necunoscută, dar nu fusese distribuită la nivel naţional. „Faptul că nu am dezvăluit acel incident din proprie iniţiativă a fost cea mai costisitoare greşeală politică pe care am făcut-o vreodată", avea să mărturisească peste zece ani George W. Bush în memoriile sale. „S-a estimat că peste două milioane de persoane, fie au rămas acasă, fie şi-au schimbat opţiunea de vot. Ei îşi doreau un altfel de preşedinte, cineva care să fie un exemplu de responsabilitate ”, a mai scris Bush.

20 SINTEZA # 9, octombrie 2014

21 SINTEZA # 9, octombrie 2014

N-a contat faptul că, la momentul alegerilor, el era abstinent de ani buni. În cinci zile de la mediatizarea incidentului de tinereţe, Bush a pierdut cinci procente şi s-a aflat extraordinar de aproape de a pierde şi alegerile. Şi în campaniile din România s-au dat lovituri de tip october surprise. În 2009 au fost chiar două. Abia se intrase în turul doi al alegerilor când Dinu Patriciu a dat publicităţii înregistrarea momentului în care Traian Băsescu loveşte un copil la un miting electoral din 2004. Zile întregi de reluări obsesive au saturat opinia publică, interesul s-a diluat, susţinătorii preşedintelui au primit şi au servit mai departe argumentul pixelului albastru. Cu toate acestea, Mircea Geoană menţinea sănătos patru procente peste Traian Băsescu şi pregătea punerea în scenă a victoriei.

Vizita sa nocturnă la Sorin Ovidiu Vântu, relatată în direct de preşedinte la ultima confruntare electorală, l-a împins însă pe candidatul socialdemocrat în afara Palatului Cotroceni.

Un pas greşit aiuritor, exploatat cu abilitate, a anulat avantajul obţinut la început de campanie.

Nu doar episodul Geoană arată că un incident de tipul october surprise nu este suficient pentru a învinge în alegeri. În 2004, Traian Băsescu, la fel ca Victor Ponta acum, a făcut faţă unui episod asemănător, chiar explicit mai stânjenitor . În debutul campaniei prezidenţiale, tabăra lui Adrian Năstase dădea publicităţii o notă a Direcţiei de Informare a Armatei care arăta că Traian Băsescu fusese colaborator al Securităţii în perioada când era cadet la Institutul de Marină. Candidatul Alianţei DA a

negat, a explicat că natura funcţiilor sale impunea să scrie rapoarte, a acuzat implicarea serviciilor secrete în campanie alături de PSD şi, în cele din urmă, a câştigat.

Cum va influenţa dezvăluirea de luni, 13 octombrie, actuala campanie prezidenţială? Documentele prezentate de preşedinte până la momentul redactării acestui articol sunt cel mult circumstanţiale subiectului. Îm schimb, ce nu sărea în ochi din CV-ul premierului poate fi interpretat de acum în altă lumină. Între 1997 şi 2001, Victor Ponta, pe atunci procuror, a călătorit mult în străinătate în interes de servici. Era perioada când România începea demersurile de aderare la UE şi NATO, iar serviciile secrete căutau să fie credibile noilor parteneri.

Presupunerea că Victor Ponta a avut, în vreun fel sau altul, contact cu SIE nu e de înlăturat.

A fost însă Victor Ponta ofiţer acoperit, situaţie în care, aşa cum spune inclusiv purtătorul de cuvânt al campaniei sale prezidenţiale, s-ar fi situat în afara legii? Dacă se dovedeşte că da, premierul este obligat să se retragă din cursa prezidenţială. Cine însă, şi mai ales cum, să probeze ceea ce e, deocamdată, doar o afirmaţie neacoperită a preşedintelui? O dovadă concludentă trebuie prezentată în timp scurt şi, ca să devină de neatacat, trebuie validată de o instanţă. Greu să se întâmple asta în timpul rămas până la ziua alegerilor. În 1999, atunci când preşedintele american a fost pus sub acuzare, juriştii au avut nevoi de luni întregi ca să dezbată doar un aspect aflat aparent la vedere: poate fi asimilată unei relaţii 

ZO OM

ZOOM

n Afacerea Monica Lewinsky, investigată de procurorul special Keneth Star, era să-l coste funcţia pe Bill Clinton

n Americanii s-au retras din Europa de Est în 2006. Acum se întorc

sexuale activitatea cu trabucul a domnului Clinton în zonele intime ale domnişoarei Lewinsky?

O lovitură de tip october surprise trebuie orchestrată cu dibăcie pentru a produce daune doar politicianului ţintit. Întotdeauna cei care o instrumentează sunt acuzaţi că au procedat necinstit dezvăluind o informaţie veche în plină campanie sau spre sfârşitul ei. În funcţie de natura dezvăluirilor, candidatul vizat suferă pierderi de imagine mai mici sau mai mari, dar la fel de adevărat e şi că partizanii săi strâng rândurile fiind confruntaţi cu ceea ce percep a fi o ameninţare. October surprise e o armă cu recul puternic ce poate răni atât lunetistul, cât şi ţinta. În scandalul ofiţerului acoperit, putem vorbi de o dublă deconspirare.

Dezvăluind ceea ce dânsul afirmă ca este secret de stat, preşedintele a acceptat conştient să dea măsura abuzurilor sale de putere. La final de mandat am asistat la o confesiune în direct, care a detaliat modul de comportament al unui preşedinte manipulator şi indiferent la lege. Nu e de mirare că instituţia prezidenţială se află la un nivel foarte scăzut de încredere. Pe lângă joaca de-a spionii, jumătate dintre români sunt convinşi

schimbat atunci când ţara a intrat în stare de război. Poliţistul newyorkez care anterior îţi zâmbea complice dacă te vedea traversând strada într-un loc nepermis s-a metamorfozat într-un purtător de uniformă cu căutătură aspră care îţi cerea actele dacă îi păreai suspect. În numele siguranţei naţionale a fost adoptat Patriot Act, un pachet de legi pe care poporul american, viguros iubitor de libertate individuală, nu le-ar fi acceptat în alte circumstanţe. Dacă au făcut concesii de la standardele democratice la ei acasă, responsabilii americani nu se vor împiedica în astfel de detalii într-o zonă considerată de acum teatru de operaţiuni. Conduşi de imperativul de a avea în România instituţii de securitate şi de justiţie care să reducă vulnerabilităţile soldaţilor lor, partenerii strategici vor acţiona pentru a impune legea şi ordinea după propriul model şi această stare de fapt va jalona şi prestaţia preşedintelui.

Sprijinul american dat pentru păstrarea în lesa constituţională a viitorului preşedinte este util, dar n-ar fi corect să blocheze dezbaterea internă privind căile de recâştigare a prestigiului instituţiei. Dacă tot vom fi atât de strâns înlănţuiţi de prietenii noştri americani, putem lua modele care au fost adoptate peste Ocean,

22 SINTEZA # 9, octombrie 2014

că preşedintele manipulează şi justiţia, după cum arată un sondaj IRES. Traian Băsescu îşi sfârşeşte mandatul izolat în obsesia sa de control. Partidul l-a părăsit demult.

Doi consilieri prezidenţiali au demisionat în duminica dinaintea scandalului ofiţerului acoperit.

Intelectualii şi jurnaliştii care purtau până ieri cu mândrie eticheta de băsist s-au reorientat. Traian Băsescu îşi petrece ultimele zile la Cotroceni în singurătatea care l-a înconjurat şi pe Emil Constantinescu, dar fără decenţa acestuia. Înspăimântat de un viitor de unde pupitrul de ştiri de la Cotroceni va absenta, preşedintele se agaţă de nădejdea că mai poate juca un rol şi ţine zilnic, cu spatele la tricolor, discursuri televizate lipsite de audienţă.

Nu mai e mult şi alegerile se vor încheia. După o campanie cu destule momente degrandante, noul şef al statului, cine va fi el, Victor Ponta sau Klaus Iohannis, va fi un preşedinte subrezit de dezvăluirile din ultimele luni. Chiar şi aşa, odată ales, una din priorităţile noului preşedinte este să refacă prestigiul funcţiei şi să redea încrederea în viitorul instituţiei prezidenţiale.

Va fi greu, pentru că indiferent de personalitatea sa şi de rolul pe

care va decide noul preşedinte să îl interpreteze, Preşedinţia va fi o instituţie asediată. Deocamdată este sub asediul a 14 candidaţi. După alegeri va urma un asediu al forţelor care s-au săturat de o Preşedinţie puternică. Opinia publică va cere o resetare a canoanelor democratice.

Procurorii vor revendica independenţa reală după ani de semitutelă prezidenţială, aşa cum o fac în momentul de faţă deschizând dosare întregului spectru politic. Serviciile secrete sunt şi ele pe picioarele lor, iar impulsul natural al depozitarilor informaţiilor e să dobândească mai multă putere, nu să cedeze din ea.

Noul preşedinte va fi ghidat în exerciţiul funcţiei şi de interesele americane în zonă. Acestea au fost recent reactivate de incapacitatea europenilor de a răspunde agresiunii ruseşti. Aşa cum afirmă într-un interviu pentru HotNews.ro un bun cunoscător al zonei, analistul Don Lothrop, influenţa americană în Romania va fi foarte mare. „America a părăsit Europa de Est în 2006, a pasat-o UE. Acum ne întoarcem", spune Lothrop. În SUA, înainte şi după 11 septembrie 2001, comportamentul instituţiilor de forţă ale statului s-a

23 SINTEZA # 9, octombrie 2014

atunci când şi acolo s-a pus problema onorabilităţii funcţiei prezidenţiale.

O bună parte a populaţiei e de acord să se revină la mandatul prezidenţial de patru ani, cum e şi în Statele Unite. Orice politician îşi epuizează în timp capitalul de seducţie, astfel că un mandat redus scurtează timpul în care alegătorii sunt constrânşi la disconfortul de a-l urmări obsesiv pe cel mai popularizat om al ţării.

De asemenea, excesele din ultima perioadă cer să fie precizate relaţiile preşedintelui cu instituţiile şi standardizate tiparele de acţiune ale acestuia. Cutumele, s-a văzut, nu mai fac faţă dorinţei de putere, aşa că o metodă de prevedere ar fi ca acestea să fie clar reglementate.

Astfel procedează Statele Unite atunci când sunt consemnate derapaje ale puterii prezidenţiale. Theodore Roosvelt a încălcat principiul nescris al limitării la două mandate de preşedinte, obţinând patru. În consecinţă, Legislativul SUA a adoptat amendamentul 22 la Constituţie care interzicea unei persoane să mai candideze după ce a avut două mandate. Consecutiv scandalului Watergate, a fost votat Actul eticii guvernării şi a fost creat un corp de procurori speciali care să investigheze acuzaţiile de conduită incorectă a

persoanelor oficiale în funcţii înalte.

Bill Clinton a fost anchetat de două ori de procurorii speciali, fiind la un pas de a-şi pierde mandatul, iar George W. Bush a fost pus în situaţia, cu neplăcere, după cum spune în memorii, să-l graţieze pe un membru al administraţiei condamnat la închisoare pentru că a furnizat presei informaţii despre identitatea unei agente CIA. Imunitatea preşedintelui ar putea fi un dosar redeschis şi în România. În noua ordine regională şi cu noua lege care spune că el poate fi demis la referendum cu un cvorum de 30 la sută, preşedintelui României pare că îi va fi greu să conducă pe mai departe de o manieră autoritară.

Asta nu înseamnă că nu are în raniţă bastonul de preşedinte inteligent şi dedicat. Este însă hazardant să faci previziuni. Cum la fel de greu este să te pronunţi privind justeţea deciziilor unui preşedinte la sfârşit de mandat.

Se spune că un oficial comunist chinez, întrebat ce părere are despre Napoleon, a răspuns că a trecut prea puţin timp ca să se pronunţe. Timpul va cerne şi, ca toţi preşedinţii, Traian Băsescu va intra în sala de judecată a istoriei.

Cum va fi privit când va ieşi de acolo depinde si de modul cum va conduce ţara preşedintele care îi ia locul. n

ZO OM

ZOOM

Calităţile candidaţilor la Preşedinţia României Cum îi văd oamenii?

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES a realizat un experiment perceptual în rândul românilor peste 18 ani cu privire la o serie de calităţi cu care îi asociază pe candidaţii la Preşedinţia României.

Iată care sunt primele două calităţi asociate principalilor opt candidaţi.

Notă: Candidaţii care nu sunt menţionaţi au fost cotaţi cu procente de sub 1% pentru calităţile testate în studiu.

Datele fac parte dintr-un studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în 1-2 octombrie 2014, pe un eşantion de 1.007 subiecţi, reprezentativ la nivelul populaţiei adulte din România, cu o marjă de eroare de ± 3,0%.

VICTOR PONTA

KLAUS IOHANNIS

FAMILIST INTELIGENT

40% 29%

„Sunt foarte fericit şi mândru de familia mea!”

(Agerpres, 10 octombrie 2014)

ELENA UDREA CALD BOGAT

„Eu iubesc această ţară și respect acest popor” (Evenimentul Zilei, 23 septembrie 2014)

16% 10%

SERIOS LINIŞTIT

33% 32%

CĂLIN POPESCU TĂRICEANU

TEODOR MELEŞCANU LINIŞTIT SERIOS

8% 7%

BOGAT SERIOS

12% 8%

„Vreau mai puţin spectacol şi mai multă seriozitate în exercitarea funcţiei prezidenţiale”

„Românii au nevoie de un președinte competent, cu experienţă și echilibrat”

„Vreau o ţară în care cetăţenii să fie respectaţi în interiorul ei, în care liderii politici să fie respectaţi!”

(Mediafax, 11 august 2014)

(Evenimentul zilei, 8 octombrie 2014)

(Antena 3, 100 de minute, 26 septembrie 2014)

CORNELIU VADIM TUDOR

MONICA MACOVEI INTELECTUAL DREPTATE

8% 7%

INTELECTUAL SOLIDAR

DAN DIACONESCU 12% 7%

„Vreau să fiu liberă de orice obligaţii, cu excepţia celor asumate în faţa românilor”

„Măsurile principale pe care le voi adopta vizează revizuirea Constituţiei, prin sporirea atribuţiilor președintelui.”

(Academia Caţavencu, 17 septembrie 2014)

(Agerpres, 10 octombrie 2014)

SOLIDAR CALD

4% 3%

„Eu mă adresez celor care sunt nemulţumiţi de viaţa lor de astăzi şi mă adresez şi celor care nu au ieşit niciodată la vot!”

(Antena 3, Biroul Preşedintelui, 6 octombrie 2014)

24 SINTEZA # 9, octombrie 2014

25 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Programele candidaţilor Tentaţia ascunsă de fi preşedinte şi premier Primii cinci candidaţi cu şanse la alegerile din noiembrie au şi programele electorale cele mai elaborate. În general, ele sunt apropiate ca viziune în mai toate domeniile şi abundă în promisiuni şi măsuri care adeseori depăşesc prerogativele prezidenţiale. Este un indiciu că, în pofida angajamentului formal al candidaţilor că vor promova o altfel de politică decât Traian Băsescu, în secret nutresc speranţa că vor fi activi în plan guvernamental. SINTEZA a analizat programele electorale ale primilor cinci candidaţi în sondaje şi a indicat succint ce conţin ele în opt domenii identificate drept relevante. Menţionăm faptul că, potrivit Constituţiei, preşedintele este direct implicat sau are atribuţii în politica externă, apărare şi siguranţă publică. Preşedintele veghează, de asemenea, la respectarea legii fundamentale a ţării şi mediază între instituţiile statului.

26 SINTEZA # 9, octombrie 2014

27 SINTEZA # 9, octombrie 2014

ZO OM

ZOOM

JUST I Ţ I E

ECO N OM IE,

TAXE ,

SA L A RII

Monica Macovei Klaus Iohannis Victor Ponta

Klaus Iohannis

Victor Ponta Preşedintele trebuie să întărească lupta anticorupţie.

Nimeni nu poate fi deasupra legii, iar cei care s-au pus la adăpost de justiţie în ultimii 10 ani trebuie să răspundă.

Nicio infracţiune nu trebuie să rămână nepedepsită.

Voi încuraja dezvoltarea capacităţii procurorilor DNA și îmbunătăţirea performanţei la nivel local, în paralel cu cea foarte bună de la nivel naţional. Acest lucru va contribui cu certitudine și la reducerea percepţiei că investigaţiile nu sunt întotdeauna imparţiale politic. Voi susţine îmbunătăţirea capacităţii Agenţiei Naţionale de Integritate, care are un rol vital în prevenirea faptelor de corupţie.

28 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Elena Udrea Voi continua să întăresc statul de drept şi să asigur independenţa justiţiei, insistând asupra neingerinţei politicului în actul de justiţie la orice nivel. Voi întări independenţa autorităţii judecătoreşti prin continuarea procedurilor de numire în funcţie la nivel înalt din cadrul justiţiei a unor persoane apolitice, care au dat dovadă de profesionalism şi integritate.

Monica Macovei

Călin Popescu Tăriceanu

Susţin independenţa justiţiei împotriva imixtiunii politice. În justiţie nu trebuie să mai fie corupţie sau incompetenţă.

Propun, de asemenea, un sistem de justiţie eficient, de tip american, cu procese care se judecă în fiecare zi până la terminarea lor.

A treia temă de consens o reprezintă justiţia. Întârzierea procesului de modernizare a acestui domeniu dovedeşte o dată în plus că esenţa tranziţiei este culturală. Controlul societăţii asupra sistemului de justiţie trebuie să crească, şi, implicit, autoritatea sa.

Creştere economică de peste 3% în fiecare an, pentru a deveni „economia de top a Europei de Est”.

Creştere de competitivitate (intrare în Top 15 european şi top 40 mondial), dar şi atractivitate pentru investiţii (în special prin reducerea impozitării muncii şi prin stabilizarea legislaţiei fiscale – menţinerea cotei unice în zona agenţilor economici, reducerea numărului de taxe şi a birocraţiei fiscale) Continuarea politicilor guvernamentale de indexare a pensiilor şi salariilor, de creştere a salariului minim şi de întărire a politicilor sociale.

Economia liberală este economia afacerilor, iar soluţiile trebuie căutate în susţinerea mediului de afaceri, a capitalului românesc, a întreprinderilor mici și mijlocii. Aici este sursa adevărată a locurilor de muncă pe care românii le așteaptă, locuri de muncă stabile și bine plătite, care să extindă rapid clasa de mijloc.

Pentru mine, reprezintă o prioritate absolută revenirea TVA la 19%.

Liberalismul și politicile economice de dreapta vor conduce la dezvoltarea clasei de mijloc în România, aceasta fiind coloana vertebrală a unei naţiuni și cel mai elocvent criteriu de prosperitate a unei societăţi.

29 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Elena Udrea Dezvoltarea liberei iniţiative, atragerea de investiţii, competitivitate, susţinerea creativităţii sunt priorităţi ce pot asigura locuri de muncă şi dezvoltarea economică sustenabilă a României. O preocupare majoră va fi dezvoltarea unor căi mai inteligente de economisire, dar şi de consum.

Cota unică trebuie păstrată la 16%, pentru că este singurul impozit echitabil. Firmele trebuie să fie lăsate să funcţioneze, fără a fi sufocate de raportări, controale, birocraţie, impozite.

După unele estimări, economia subterană reprezintă până la 30-35% din PIB, ceea ce la un PIB de circa 150 de miliarde de euro (conform Băncii Mondiale) reprezintă aproape 50 de miliarde euro pe an. Dacă această evaziune fiscală ar fi redusă măcar cu 50%, am câștiga 25 de miliarde de euro în plus la PIB, din care 8 miliarde de euro la buget, adică echivalentul a 800 km de autostradă în fiecare an. Pentru a reuși acest lucru, ANAF trebuie să treacă prin reforme radicale.

Călin Popescu Tăriceanu Atingerea obiectivului convergenţei impune condiţia ca PIB-ul României să evolueze, astfel încât în fiecare an creşterea înregistrată să fie mai mare cu cel puţin 1,5-2,5% faţă de ritmul anual prognozat pentru UE. Deci, timp de nouă ani, ritmul de creştere al PIB-ului României ar trebui să se menţină în medie la 4,2%.

Ca preşedinte al României, voi susţine iniţiativele care vor pune în discuţie reforma reală şi sustenabilă a sistemului de pensii în contextul aplicării principiului contributivităţii şi al responsabilităţii.

ZO OM

POL I T I CA

ZOOM

EXT E RNĂ

R EL IG IE

Elena Udrea

Victor Ponta Politică externă pragmatică – România, partener corect pentru SUA, NATO şi UE; asumarea unui rol activ şi puternic în Uniunea Europeană; partener în relaţia regională cu Turcia şi Polonia; poartă de intrare a investiţiilor din Est (China) în Europa şi partener comercial puternic al lumii.

Sprijin pentru integrarea europeană a Republicii Moldova.

Klaus Iohannis Cred cu tărie că parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, alături de calitatea de membru al NATO şi al UE, reprezintă, pentru România, elementul fundamental al politicii noastre externe şi al strategiei naţionale în domeniul securităţii.

30 SINTEZA # 9, octombrie 2014

În calitate de preşedinte al României, voi milita deschis pentru unirea celor două state româneşti, România şi R. Moldova. Relaţia cu Federaţia Rusă trebuie reconstruită cu ingeniozitate, în consultare permanentă cu aliaţii şi partenerii noştri, fără gesturi şi angajamente ce pot afecta eşafodajul de securitate al României. Regiunea Extinsă a Mării Negre rămâne o zonă de interes strategic deosebit prin prisma poziţiei geografice, dar şi a rolului pe care-l poate juca în transportul de hidrocarburi şi resurse energetice.

Elena Udrea

Monica Macovei

Călin Poescu Tăriceanu

Interesul României este la Vest. Voi menţine fermă orientarea prooccidentală a ţării.

Ca șef al politicii externe, voi definitiva integrarea României în UE, prin aderarea la spaţiul Schengen și adoptarea monedei euro în decursul mandatului meu.

În primul rând, trebuie să dăm o nouă dimensiune diplomaţiei economice.

Componenta economică a diplomaţiei trebuie întărită, profesionalizată şi integrată coerent în politicile publice din România.

Victor Ponta Într-o societate profund creştinortodoxă, dialogul cu BOR, dar şi cu celelalte Biserici, precum şi cu organizaţiile religioase este important în vederea păstrării valorilor tradiţionale româneşti şi al întăririi solidarităţii sociale.

Omul este o fiinţă socială, trăieşte în comunitate şi se raportează la diverse credinţe şi convingeri. Acest lucru este valabil atât pentru cei dintre noi care cred în Dumnezeu ca sursă a adevărului, a justiţiei şi a binelui, cât şi pentru cei care nu împărtăşesc această credinţă, dar respectă aceleaşi valori universale, cărora le atribuie alte surse.

31 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Monica Macovei Bazele civilizaţiei noastre sunt creștine.

Sunt credincioasă, dar respect libertatea de gândire și conștiinţă a fiecăruia și m-am luptat mereu pentru dreptul oamenilor de a avea alte opţiuni sau opinii decât majoritatea. Ca și Isus, adevăratul creștin este bun, tolerant și iubitor, nu fundamentalist și discriminator.

Victor Ponta Finanţarea corespunzătoare a Armatei şi a celorlalte structuri ale statului cu rol central în sistemul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Consolidarea pilonilor centrali ai securităţii economice (independenţa energetică, securitatea alimentară, combaterea evaziunii şi economiei subterane, întărirea controlului asupra activelor strategice ale statului, gestionarea corectă, în interes naţional, a resurselor naturale).

Dezvoltarea capabilităţilor de combatere a noilor ameninţări specifice erei informaţionale.

ZO OM

ZOOM

SECU RI TAT E

E D UCAŢ IE

Victor Ponta Klaus Iohannis Aprofundarea parteneriatului strategic cu Statele Unite, prin creşterea rolului României în NATO şi, mai ales, în UE, prin eforturile de a întări, pe zona noastră, instituţiile cu semnificaţie de securitate naţională, un buget mai consistent al apărării, o armată mai puternică, servicii speciale cât se poate de puternice, pe deplin scoase din jocul politic partizan. În calitate de președinte al României, voi propune tuturor partidelor politice un acord pentru asigurarea constantă a unei finanţări anuale de 2% din PIB pentru apărare.

32 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Monica Macovei

Elena Udrea Pledez pentru continuarea politicilor de depolitizare şi profesionalizare a instituţiilor cuprinse în domeniul securităţii naţionale, pentru controlul civil, parlamentar, pe multiple dimensiuni, al serviciilor de informaţii şi pentru cooperarea integrată cu partenerii strategici şi aliaţii din NATO.

Sunt suporterul clar al NATO și voi face din România unul dintre pilonii siguranţei colective a NATO pe graniţa sa de Est, alături de Polonia. România își va menţine angajamentul militar în zonele de conflict, alături de partenerii săi din NATO, și va face funcţional scutul antirachetă de la Deveselu. Doar astfel vom consolida capacitatea de luptă și încrederea aliaţilor noștri în armata română.

Călin Popescu Tăriceanu Parteneriatul strategic cu SUA este o componentă esenţială a acestei reţele, dar asta nu presupune minimizarea altor parteneriate de acest tip, cum ar fi cel cu Franţa sau cu Polonia; apartenenţa noastră la NATO nu e concurentă, ci complementară în raport cu apartenenţa noastră la UE.

Şcoala românească are nevoie de stabilitate şi predictibilitate, dar şi de o infuzie bine dozată de modernitate. În acest sens, orice proiect educaţional trebuie să-şi propună consolidarea celor trei piloni pe care se bazează sistemul: profesorii (salarizarea şi pregătirea continuă), planurilecadru, programele şi manualele (revizuirea şi adaptarea la nevoile actuale ale elevilor), infrastructură (reabilitare, modernizare, dezvoltare). Biserica trebuie încurajată să se deschidă către tineri, într-un parteneriat cu statul și în folosul concret al cetăţenilor.

Klaus Iohannis În viziunea mea, un sistem performant presupune: - un segment preuniversitar suficient de consistent, dar nu bazat exclusiv pe acumulare de informaţii, ci pe o formulă duală care îmbină în mod creativ teoria cu practica și care oferă opţiuni diferite de ieșire, în funcţie de abilităţi și competenţe; - un segment universitar, în care se acumulează masiv competenţe și care permite în mod real specializarea într-un domeniu, ce poate fi apoi urmată de o hiperspecializare; - corelarea cu cercetarea; - încurajarea educaţiei continue.

33 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Elena Udrea Reforma învăţământului a fost realizată, dar din păcate multiple documente apărute ulterior au fost în măsură să altereze câştigurile Legii Educaţiei. Este necesară continuarea şi readucerea pe linia corectă de eficienţă şi competenţă a învăţământului românesc, capabil să răspundă cererilor de pregătire a forţei de muncă.

Monica Macovei

Călin Popescu Tăriceanu

Universităţile și școlile formează caracterul tinerilor.

Ele trebuie să fie curăţate de nepotism și corupţie, de plagiatori, impostori și politruci.

Universităţile și scolile trebuie să ofere modele de merit, virtute și știinţă într-o societate în care acum domnește confuzia valorilor.

Educaţia nu trebuie să transmită doar cunoștinţe, ci să formeze caractere. În școală trebuie să se pună accentul pe valori care au format spiritul european în sensul dreptăţii, libertăţii, raţiunii, cinstei și responsabilităţii.

În calitate de Preşedinte al României, voi promova abordarea conform căreia pilonii unei reale reforme în educaţie trebuie să fie: refacerea demnităţii meseriei de profesor prin asigurarea unui parcurs de carieră celor care îşi aleg acest drum în viaţă, înzestrarea elevilor cu cunoştinţe şi competenţe fără a le neglija abilităţile, deci promovarea unui învăţământ flexibil şi dedicat dezvoltării personalităţii, şi reconstruirea unui sistem instituţional şi administrativ despre care se poate spune că este depăşit logistic şi conceptual.

ZO OM

ZOOM

SĂ NĂTAT E

A DM I N I ST R AŢ I E Ș I R E FO R MĂ

Klaus Iohannis

Victor Ponta Continuarea redeschiderii spitalelor şi construirea noilor spitale regionale.

Creşterea veniturilor medicilor tineri, în cadrul strategiei de atragere de resurse medicale în ţară (+10% în următoarele şase luni, în două tranşe). Finanţarea suplimentară a marilor proiecte din Sănătate (reducerea mortalităţii generate de boli pentru care, până acum, nu a existat finanţare de la stat). Extinderea şi garantarea pachetului de bază la serviciile medicale. O nouă listă de medicamente compensate şi gratuite, supusă unui proces continuu de evaluare. Extinderea reţelei SMURD în România şi Republica Moldova.

Echilibrarea componentelor sistemului sanitar, în sensul creşterii volumului şi calităţii serviciilor medicale acordate în sectorul medicinii de familie şi de ambulator; - acordarea de servicii medicale atât prin pachetul de bază, cât și printr-un pachet suplimentar din asigurări private; - profesionalizarea managementului spitalelor şi asigura­ rea unui cadru normativ flexibil, atât pentru personalul medical, cât şi pentru funcţionarea spitalelor.

- redarea demnităţii profesiei medicale, susţinerea medicilor și personalului medical de a își desfășura activitatea în condiţii decente, susţinerea tinerilor medici de a rămâne în ţară prin creșterea salarizării și valorizarea lor profesională și socială;

34 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Călin Popescu Tăriceanu

Monica Macovei Elena Udrea Reforma Sănătăţii a rămas la mijlocul drumului, deşi a fost elaborată o lege potrivită, care permitea intrarea în sistemul de sănătate a competiţiei private şi a fondurilor private de asigurări de sănătate. Obiectivele trebuie să rămână eficienţa, eficacitatea, evitarea risipei, servicii de calitate, pachet minimal suficient, echilibrarea alocărilor bugetare între medicina de urgenţă, sistemul ambulatoriu, tratamentele în spitale şi ale bolilor cronice.

Economia pierde anual circa 18-19 miliarde de euro din cauza stării proaste de sănătate a populaţiei. Trebuie înfiinţate case private de asigurări de sănătate, către care orice plătitor de CAS poate opta să-și direcţioneze contribuţia. Voi cere alinierea bugetului pentru sănătate la media europeană de 6%. Nu mai vreau ca România să fie ţara cu cei mai prost plătiţi medici și cu cele mai slab dotate spitale publice din Europa de unde personalul medical emigrează pe capete. Doresc standarde de cost în sănătatea publică.

În ceea ce priveşte sistemul de sănătate, acesta a devenit profund debalansat în raportul dintre beneficiarul de servicii medicale şi furnizorul acestora. Sistemul de sănătate şi cel de pensii sunt bazate pe solidaritatea exprimată financiar prin contributivitate.

Solidaritatea, însă, nu a fost susţinută şi de responsabilitate, căci plata contribuţiilor nu a condiţionat actul medical ori pe cel social. Iată de ce un al doilea element al consensului social trebuie să conste în conectarea solidarităţii cu responsabilitatea fie prin introducerea unui sistem de evidenţiere netă a participării la sistem - cum este cel al contului individual - fie modificarea structurii sistemului.

Klaus Iohannis

Victor Ponta Revizuirea Constituţiei (în reperele proiectului susţinut de USL – preşedinte cu atribuţii clar delimitate; separaţie clară a puterilor executive; eliminarea abuzurilor permise în prezent; asigurarea independenţei justiţiei şi a consolidării statului de drept). Reforma electorală (prin reducerea numărului de parlamentari şi revenirea la un sistem electoral corect). Modernizarea administraţiei (pentru diminuarea aparatului birocratic şi eficientizarea administraţiei la nivel central şi local).

În anul 2015, să relansez și să impulsionez finalizarea dezbaterilor cu privire la schimbarea Constituţiei.

A doua temă importantă a anului 2015 privește reforma de fond a legislaţiei electorale, respectiv a sistemului de alegere a Camerei Deputaţilor, Senatului, președinţilor de Consilii Judeţene și primarilor.

Proiectul de regionalizaredescentralizare reprezintă o nouă viziune asupra statului român şi a organizării administrativ teritoriale. Prin componenta de regionalizare, procesul necesită modificarea structurii administrativteritoriale a ţării prin înfiinţarea regiunilor administrative.

35 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Elena Udrea Reforma administrativteritorială va scăpa România de baroni.

Descentralizarea, prin crearea a opt regiuni în locul celor 41 de judeţe, înseamnă acces mai uşor la investiţii, cheltuieli mai mici şi birocraţie mai puţină.

Regionalizarea – ca descentralizare, nu federalizare.

Principiul subsidiarităţii trebuie aplicat în măsura în care rezultatul nu este feudalizarea României de către baroni locali, autonomizarea şi împingerea spre separatism pe baze etnice, de bunăstare, excepţionalism sau egoism local.

Monica Macovei Principala sursă a corupţiei e statul. Nu e destul să pedepsești corupţii și hoţii, trebuie să le elimini sursele de îmbogăţire frauduloasă. Vreau un stat minimal, care să se ocupe de funcţiile esenţiale: apărare, siguranţă, justiţie, monedă și fiscalitate, diplomaţie. De restul se ocupă cetăţenii liberi.

Statul să redea puterea cetăţeanului.

Decizia, iniţiativa, fondurile trebuie să fie cât mai aproape de oameni, la nivelul comunităţilor locale.

Administraţia trebuie să fie apropiată de cetăţean, nu să mutăm centralismul la nivel judeţean și local pentru a întări baronii.

Călin Popescu Tăriceanu Oricare ar fi modelul instituţional din România, priorităţile actuale au fost şi rămân: reducerea dimensiunilor statului, descentralizarea şi creşterea calităţii serviciului public.

Semnificaţia unui stat suplu şi eficient porneşte de la structura şi funcţionarea Guvernului. Ca preşedinte al României, voi susţine procesul de descentralizare care trebuie realizat numai în urma unei semnificative consultări publice, care să stabilească în mod clar direcţia de evoluţie a ţării pe termen lung din acest punct de vedere.

ZOOM

Interviu cu Vasile Dâncu realizat de Caius Chiorean

Politica românească este dependentă de violenţă SINTEZA: Se spune că, la începutul politicii, stă conflictul.

Antagonismele şi rivalităţile din societate sunt transferate unor actori politici, puşi să le gestioneze pe baza unor reguli sau cutume.

Astfel, puterea politică ajută la stăpânirea conflictelor, însă în România lucrurile par să fie pe dos. Conflictul politic depăşeşte considerabil nivelul de tensiune din colectivitate. Suntem în situaţia ca politicul să îmbolnăvească societatea? Mai ales că ce e mai urât în politică iese la iveală în perioade electorale.

Trăim iluzia că mediatizarea poate suplini medierea, dar este o mare greșeală!

Spaţiul social este tot mai neomogen, dispar instanţele de legitimare și dispar criteriile.

Dispar ierarhiile și dispar valorile.

36 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Vasile Dâncu: Conflictul este normal și cosubstanţial politicului.

Dar, la noi, o patologie a conflictului a virusat societatea foarte grav.

Tensiunile sociale și marile conflicte de interese trebuie duse în Parlament sau în instituţiile democraţiei locale și rezolvate prin dezbatere, competiţie și vot. Dar suferim în politica românească de o patologie a excesului, dublată de o adicţie de conflict. Strategiile de conflict, nu cele de cooperare, reprezintă regula.

Parcă este o dependenţă de violenţă, o adicţie de adrenalină, dopamină, serotonină. Ca și adicţia de jocuri de computer, comportamentul adictiv 37 SINTEZA # 9, octombrie 2014

faţă de conflict dă o puternică emoţie și implicare personală, un surplus de emoţie și un fel de surogat de realitate.

Violenţa politică și conflictul sunt importante și pentru că stimulează o anumită solidaritate și pot ţine loc de proiecte politice. În ultimele campanii electorale, tensiunea este paroxistică, iar politicienii noștri devin competenţi... cel puţin în înjurături.

Cred că marea artă a strategului este să știi să-ţi înfrânezi instinctul de a ataca, de a declanșa prematur atacul sau violenţa. Nu-mi place să citez din Sun Tzu, dar bătrânul chinez are dreptate din nou: „Arată-te puternic când ești slab și slab când ești puternic”. De ce am uitat noi adevărurile acestea simple?

Violenţa în politică vine de peste tot. Haideţi să ne uităm la ceea ce se întâmplă cu televiziunile de azi, altădată gazde primitoare pentru înfruntarea politică. Televiziunea nu mai dezbate, ea face convocarea unor miniștri și acuză, face procese, ia decizii în locul lor, îi ameninţă în direct. Am văzut miniștri presaţi să răspundă în direct, să promită ritualic, să jure că mâine vor lua decizia.

Asta înseamnă o scurtcircuitare și o eliminare a publicului din triada opinia publică – jurnalist - politician.

Jurnalistul vorbește în numele opiniei publice, dar de fapt orchestrează interese ale patronatului, în multe cazuri.

Scena politică de astăzi din România este o prelungire a studiourilor televiziunilor de știri. Nu mai avem scenă politică, metafora ar trebuie să fie studioul politic.

Au dispărut discursurile politice magistrale, atât din Parlament, cât și din campanii electorale. Politicienii sunt la televizor tot timpul. Cei care merg în fiecare seară și vorbesc despre politică ajung de multe ori foarte sus în partidele lor. Poţi la televizor să nu fi spus nicio idee importantă în viaţa ta, ești cunoscut și considerat un matador. Scena înseamnă că măcar aveam actori politici, mai buni sau mai proști, ca la teatru. În televiziune se amestecă mereu kitschul cu vulgaritatea, înjurătura cu scandalul, iar ceea ce rezultă se măsoară cu people meter, nu cu rigla adevărului sau bunul simţ al raţionalităţii. În mare măsură, televiziunile au înlocuit Parlamentul și, poate, câteodată, în ultimii ani, chiar și Guvernul. Lucrul cel mai periculos este că televiziunea înlocuiește spaţiul public, ţine loc de spaţiu public. După 1990, spaţiul public s-a deschis brusc. Acum pare că 

ZO OM

ZOOM

n Un aşa-zis electorat de stânga ar mai putea fi configurat, dar tot mai slab profilat, în schimb electoratul de dreapta a fost risipit totalmente

n Deocamdată, Iohannis nu produce prea multă emoţie, iar Ponta trebuie să nu facă greşeli mari care să mobilizeze electoratul împotriva sa

s-a închis, dar nu l-a închis cenzura, ci televiziunea de știri.

Soluţia: politica viitorului trebuie să iasă din acest cerc vicios al violenţei și războiului inutil, a venit momentul să nu mai credem în șmecherii, în minuni, în victoria politică cu orice preţ, ci să gândim un proiect de societate și să-l punem în practică. Să ieșim din electoralismul politic în care este cufundată toată clasa politică și să arătăm că se poate face ceva pentru oameni. Asta e tot!

Nu se poate face asta doar împotriva celorlalţi actori politici, ci împreună cu ei. Ești puternic și poţi arăta asta mai ales prin generozitate și depășirea limitelor individuale. Trebuie să înţelegi un lucru: opinia publică este schimbătoare, este un animal fricos care-i urmărește pe cei puternici.

Sunt de părere că războiul politic trebuie activat doar în campanie, că în restul timpului este nevoie de comunicare între putere și opoziţie, indiferent cât de solidă este majoritatea parlamentară. E adevărat, se poate crede că cel care câștigă alegerile are dreptate, dar nu este așa. Opoziţia are rol de a cenzura, dar poate să contribuie la marile proiecte cu punctul ei de vedere, cu viziunea ei. Este un semn de sănătate politică

răspunsurile la o întrebare pe care am pus-o insistent în ultima perioadă în sondajele de opinie interne și la care am obţinut răspunsuri care m-au descumpănit chiar și pe mine care, de 25 de ani de când fac sondaje, am vazut destule rătăciri ale electoratului. Acum vreo câteva zile am întrebat: „Care credeţi că este cel mai reprezentativ candidat la prezidenţiale din partea dreptei politice – dintre cei care aţi auzit ca vor candida în acest an?”

Răspunsurile au fost: Iohannis 28%, Ponta 22%, Udrea 10%, Tăriceanu 10%, Vadim Tudor 2%, Macovei 2%, Dan Diaconescu 1%, niciunul 4%, nu ştiu 19%, nu răspund 2%.

Fanii au un alt tip de adeziune, sunt alimentaţi mereu prin Facekook sau alte medii virtuale, prin televiziuni cu emoţii privind diferite atribute și evenimente și au multe caracteristici diferite faţă de vechile bazine electorale mobilizate sau mai puţin mobilizate. De exemplu, fanii politici sunt mai înţelegători cu eroul lor.

Parcă nu „luptă” cu atâta pasiune.

Făcând studii pe atributele de imagine pozitive sau negative pentru candidaţi, am observat cu surpriză că și fanii lui Ponta și cei ai lui Iohannis recunosc atribute negative pentru „eroul” lor.

38 SINTEZA # 9, octombrie 2014

căutarea consensului și aplicarea principiului forţei conferite de vot cât mai puţin. Cu atât mai mult, este o crimă să se continue războiul politic implicând instituţiile statului român, într-o perioadă de criză, când statul român este și așa destul de sărac și de slab.

- Trist este că politica apare detestabilă tot mai multor oameni în momentul în care ea este tot mai profesionalizată, ceea ce teoretic ar trebui să-i dea un aer mai seducător. E vorba despre faptul că experienţa democraţiei înlătură idealizarea ei? Sau politica în schimbare odată cu societatea merge inevitabil pe un drum care o îndepărtează de cetăţean?

- Politica se schimbă dramatic în acești ani, dar nu ne dăm seama pentru că suntem parte a acestei schimbări. Avem o adevărată deșertizare ideologică, atât pe stânga, cât și pe dreapta.

Electoratul nu mai este simplu de definit prin parametri ideologici, practic nu mai este un bazin electoral în sens clasic. Cred că vorbim mai mult de fani politici și nu de electorat în sensul clasic. Un așa-zis electorat de stânga ar mai putea fi configurat,

dar tot mai slab profilat, în schimb electoratul de dreapta a fost risipit totalmente. În dreapta politică s-a încercat un candidat unic și au ieșit... patru candidaţi. Un alt aspect, stânga și-a angajat candidat de dreapta, vorbim de Tăriceanu și asta creează destul de multă neînţelegere. Să nu mai vorbim că iluzia USL care duce singură la putere a fost cultivată de PSD și face încă victime în dreapta care nu își găseşte candidatul tipic. În plus, dreapta nu a încercat un program, cât de cât comun, un proiect de dreapta care să adune în jurul lui. În partea dreaptă a electoratului, respingerea lui Traian Băsescu de către noua coaliţie face ca o parte a electoratului din ACL să pară oarecum nedumerit, nemobilizat.

Distincţia stânga-dreapta nu mai funcţionează în percepţia publică din multe motive. Au dispărut programele politice în contextul unui pragmatism sau situaţionism exagerat, personalizarea politicii (băsism, pontism), tot mai mulţi politicieni fără background cultural care comunică mai puţin conceptual, tot mai multă demagogie, din ce în ce mai multă violenţă politică îndreptată spre ţapi ispășitori. Nu pot interpreta altfel

39 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Asta înseamnă o angajare mai lejeră, mai puţin fanatism, dar și mai slaba mobilizare la vot. Vedem că indecişii nu mai sunt atât de diferiţi de cei decişi, deci este mai greu de prevăzut cu cine vor merge în turul 2.

Politica fanilor este diferită: se bazează pe industria vizibilităţii, are congrese politice care au doar importanţă ca ritual, sloganele nu sunt acţionale, caută doar să fixeze stări emoţionale.

Deocamdată, Iohannis nu produce prea multă emoţie, iar Ponta trebuie să nu facă greșeli mari care să mobilizeze electoratul împotriva sa. Sigur, campania este încă la început, poate că cei doi candidaţi mai au strategii sau tactici secrete, ruperi de ritm sau lovituri de teatru, pregătite de ei sau pregătite de alţii împotriva lor.

- În ce-i priveşte pe alegători, iluzia alternează cu decepţia, la fel cum partidele alternează la putere. Cum reuşesc partidele să mobilizeze în campanie resorturile prin care mulţimi de oameni decepţionaţi nu o dată de fostele lor alegeri reuşesc să creadă încă o dată că poate urma ceva bun pentru ei?

- Este un efect al seducţiei care a înlocuit argumentaţia și mobilizarea

legată de valori și ideologii. Seducţia creează alte tipuri de dependenţă, alte legături și relaţii sociale. Oamenii trec prin stări extreme, politica emoţională se bazează pe excitarea continuă a alegătorilor cu imagini și simboluri.

Fanii politici sunt ţinuţi în priză, prin mijloacele conunitătii virtuale, nu sunt lăsaţi să reflecteze sau să evalueze. Ei trăiesc mereu tensiunea pseudopoliticii care evoluează zilnic în conflictul ca o telenovelă. Facebook și televiziune înseamnă și dispariţia spaţiului public clasic, unde apar actori îndependenţi care ajută la evaluări ale eficienţei politicii. Politica de azi trebuie să creeze emoţii și, dacă reușește asta, nimic nu mai contează.

Revenind la televiziune, mai regăsim un fenomen interesant: spaţiul public a fost înlocuit de ceea ce numim, sociologic, comunităţi parţiale, interese private de bussines, interese politice sau chiar religioase, culturale. Chiar și biserica și-a creat un spaţiu mediatic propriu, care nu comunică cu celelalte spaţii, ci este un spaţiu enclavizat. La fel se face și politica acum și acesta este un lucru grav, căci nu mai există mediere; avem bucăţi de societate în direct, fără mediere.

Trăim iluzia că mediatizarea poate suplini medierea, dar este o 

ZO OM

mare greșeală! Spaţiul social este tot mai neomogen, dispar instanţele de legitimare și dispar criteriile. Dispar ierarhiile și dispar valorile.

Accesul în spaţiul public este nemediat și imediat! În loc de experţi sau de instanţe tradiţionale de legitimare, avem o democraţie instantaneistă, vulgară, cinică și coborâtoare spre nivelul cel mai de jos al gustului public. Asta îi face și pe politicieni să creadă că totul este permis, că nu mai este nimic important decât ratingul sau procentul din sondajul de opinie. După o seară de zapping, putem vedea chipul schimonosit al României de azi și aceasta este imaginea adevărată.

Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse politice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi faţă de unele dintre libertăţile lor. În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depăşită de aceste triburi noi, unde predomină un sentiment.

O emoţie, însă nu un sentiment de apartenenţă ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze.

Astăzi nu mai avem electorate clasice, ci triburi politice. Cetăţeanul de azi a crescut într-o epocă a televiziunii şi este posesorul

Astăzi nu mai avem electorate, ci triburi politice - În actuala campanie este mai degrabă vorba despre cultivarea incertitudinilor, a spaimelor de tot felul. Se dă amploare miturilor, se încurajează fobiile, sunt aruncate stigmate. E un moment de proastă inspiraţie pentru politicienii care candidează şi staffurile lor sau asta va deveni regula argumentaţiei politice de aici încolo?

- Continui explicaţia începută anterior. Am scris în ultimele cărţi publicate depre acest fenomen.

Vorbim despre o schimbare majoră în imaginarul contemporan, inclusiv în reprezentările sociale legate de politic. Cred că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune marele sociolog francez Michel Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi, probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă – raţiune – viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis – imaginar – fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluţiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. În Le temps des tribus, Maffesoli scrie că nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunităţile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunităţi fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan 40 SINTEZA # 9, octombrie 2014

În politica de azi, emoţia învinge și umileşte raţiunea în fiecare zi.

Emoţia şi sentimentul sunt singurele motoare care mişcă scena politică românească. unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimenţialitate şi printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile postmoderne, unde oamenii se simt legaţi prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generaţie care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de nelinişte şi de singurătate, intră în reţele sociale, unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei reţele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile şi superficiale,

ZOOM

dar fiecare individ face parte din mai multe reţele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mişcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime. În lucrarea mea „Mitologii, fantasme si idolatrie” am încercat să arăt că intrăm într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al emoţiei şi fantasmelor, al idolatriilor unde momentele de rupere a curgerii şi a fluxului de imagini au înlocuit fluxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde. Pentru comercianţi și noii propagandiști, oamenii devin segmente de piaţă cărora li se prescriu reţete publicitare, iar seducţia este regula, nu argumentarea.

Confuzia sentimentelor, emoţiilor sau idealurilor este omniprezentă, informarea este confundată cu comunicare, iar adevărul cu realul expresiv, construit prin imagini și sunet.

Publicul nu mai are răbdare, spun jurnaliștii, publicul este nerăbdător să treacă mai departe, la următoarea emoţie, nu are nevoie de explicaţii. În timp ce se uită la jurnalul de seară ca la un film televizat, telespectatorul are iluzia înţelegerii lumii și participării directe la evenimente, cu timpul, chiar își pierde capacitatea de a mai analiza, de a urmări explicaţii, informaţia devine obositoare și neinteresantă.

O gândire simplistă începe să pună stăpânire, iar lumea prezentată cu aceste mijloace și tehnici devine ușor de pipăit senzorial, devine simplă ca o imagine, ca una din acele imagini despre care spunem, cu mândrie, că face cât o mie de cuvinte.

Trăim o dictatură a emoţiilor, nu se pot impune teme de discuţii, reforme sau strategii, căci totul păleşte în faţa emoţiilor care însufleţesc totul. Pe scena politică evoluează doar oamenii purtători de emoţii şi sentimente puternice. Năstase îl urăşte cu Băsescu după ce l-a bătut în campanie. Iliescu este supărat pe Băsescu pentru că nu iniţiază dezbaterea despre revoluţie, lustraţie sau mineriade, Băsescu îl urăşte pe Tăriceanu pentru că acesta nu şi-a dat demisia când a promis.

Ponta îl urăşte pe Băsescu pentru scandalul plagiatului, Băsescu nu îl suportă pe Ponta pentru că l-a supendat . La nivel local se multiplică aceste relaţii emoţionale în sute şi mii de dueluri şi respingeri, astfel încât

n Politica a devenit o telenovelă cu nesfârşite episoade

totul se întâmplă în ţara noastră în funcţie de emoţiile politicienilor.

Emoţia şi sentimentul sunt singurele motoare care mişcă scena politică, singurele care alimentează şi ghidează acţiunea politică şi activitatea celor mai multe instituţii ale ţării noastre. Orice dramă socială îi impresionează pe politicieni doar atât cât durează spectacolul de televiziune al vreunui caz spectaculos.

Pixelul albastru a creat o nouă realitate - Băile de mulţime ale candidaţilor au dispărut în această campanie (o excepţie generoasă, Elena Udrea).

Mediile în care actorii politici se expun şi îşi măsoară notorietatea sunt acum televiziunile şi reţelele sociale online. E o strategie care vrea să evite riscurile unor reacţii imprevizibile sau cei care se află în spatele candidaţilor intuiesc schimbări în mentalul corpului alegătorilor?

- Politica a devenit o telenovelă cu nesfârșite episoade. Trecem de la un episod la altul, vine noaptea și a doua zi viaţa politică va fi impresionată de altceva. În urma acestei emoţii nu ramâne nimic, totul se uită și a doua zi o luăm de la început.

41 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Baia de mulţime tradiţională a fost înlocuită cu baia de mulţime electronică, pe Facebook sau Twitter.

Pixelul albastru a creat o nouă realitate. Este mai igienic, mai ușor de întreţinut și nu ai nevoie de sosie.

Se pot ocupa consilierii și mulţimile de postaci de la partid. Acolo intră doar cine vrei, nimeni nu poate arunca cu cerneală din mulţime.

Acolo se pot afirma fidel singurele lucruri durabile din politica de azi, adică emoţiile conducătorilor. Ele rămân ca să structureze viaţa și dezbaterea politică, precum ne-a arătat învăţătoarea din clasa a treia că se mișca pilitura de fier după câmpul magnetic. Emoţiile conducătorilor sunt criterii și far călăuzitor, ţin loc de programe și politici. În funcţie de ele se fac alianţe, guverne și coaliţii.

Ca și bunăstarea conducătorilor, mai importantă decât bunăstarea naţiunii, emoţia conducătorilor devine doctrină și program politic și se transmite la cei de jos mai ceva ca focul prin prerie. Înlocuim raţiunea cu emoţia și pe specialiști cu fete frumoase sau cu tineri imberbi. De aceea, dictatura emoţiei în politică nu poate decât să privilegieze efemerul, instantaneitatea, clipa, durata, forma și nu fondul. În politica de azi, emoţia învinge și umileşte raţiunea în fiecare zi.

În aceste condiţii, chiar şi publicul este educat încet, încet să ceară doar telenovelă politică și nu proiecte politice serioase sau rezultate palpabile. Înţelegem campania electorală ca spectacol emoţional, în care aproape totul este permis, dar în restul timpului, oamenii politici ar trebui să se ocupe de administrarea societăţilor. Să caute soluţii, să meargă înaintea comunităţilor pentru a descoperi căi noi spre bunăstare sau măcar soluţii durabile la crizele tot mai dese. Oamenii politici trebuie să fie cei care conduc societăţile spre descoperirea unor sensuri și direcţii de dezvoltare. Ei trebuie să încerce să înţeleagă viitorul și să-i tragă și pe ceilalţi după ei. În schimb, majoritatea celor de succes în România se luptă pentru o notorietate obţinută cu orice preţ, pentru prezenţe televizuale fără mesaj, cu mimarea îngrijorării, zâmbete cât mai multe și privitul cât mai des spre camera unde se aprinde becul roșu.

Cotropiţi de emoţii, vânzători de sentimente, simulând afecte, supuși dictaturii publice a emoţiei, oamenii politici români au pierdut deja sensul politicii. Acaesta este cea mai mare pierdere și marea deșertificare morală din politica de azi. 

ZO OM

- Candidaţii îşi numără şi se măsoară în like-urile primite pe reţelele de socializare. Desfătarea pe care o resimt politicienii atunci când trag concluzia că sunt iubiţi îi poate influenţa într-atât, încât goana după popularitate să îi distragă de la acţiunile responsabile?

- Acum vreo cinsprezece ani, la apariţia internetului ca mediu accesibil tuturor se credea că vom putea atinge idealul atenian al democraţiei directe. Credeam cu toţii că va crește participarea politică, informarea va exploda și conștiinţa civică va schimba comportamentele, au apreciat unii, politicienii vor fi cenzuraţi si evaluaţi mai bine, au spus alţii. Primele măsurători și unele fenomene derivate din această întâlnire a politicii cu internetul i-au entuziasmat pe mulţi sociologi: militantismul politic pe reţelele de socializare a prins rădăcini și chiar a coborât în stradă prin flashmob-uri sau prin revoluţii twitterizate.

Cercetările din ultimii ani au observat că tehnologia duce la o subiectivizare autonomizantă, în care individul trăiește iluzia ieșirii din structura relaţiilor de putere, dar pe de altă parte, devine tot mai izolat social și tot mai puţin activ în societatea civilă. Dincolo de critici sau de alte unghiuri de tratare, ce este clar este faptul că s-a schimbat contractul de comunicare dintre politicieni și public, chiar și dintre partide și public. Prin comunicarea lejeră și preponderent emoţională, oamenii politici care comunică pe reţele schimbă con­tractul de comunicare printr-un simulacru al intimităţii, al lejerităţii, al spontaneităţii dublate de sinceritate. În fond, politicienii caută să înlocuiască băile de mulţime și strângerea de mâini cu o baie de mulţime în bazinul deschis de pixelii albaștri. Vocabularul emoţional transmite faptul că și omul politic este fragil și sensibil, aspecte care întăresc iluzia intimităţii și împing contractul de comunicare spre imaginea de cordialitate. Procedurile expresive fac exces de pronume, de diminutive ori de expresii care conotează familiaritate. Am avut un caz recent, în care Victor Ponta a scris un fel de declaraţie de abandon politic. S-a discutat două săptămâni, unii au spus ca a fost o strategie, alţii că a fost o greșeala politică, dar rezultatul a fost pozitiv pentru imaginea premierului.

Ce nu au înţeles analiștii mai vechi 42 SINTEZA # 9, octombrie 2014

este că, odată cu Facebook, dispare politica tradiţională, cea în care liderul este mereu asistat de experţi, comunică oficial și strategic sau tactic, anulează subiectivitatea. Politica de pe Facebook începe să aibă o viaţă proprie, o anumită autonomie.

Liderul are acolo fanii lui, diferiţi de cetăţenii care se uită doar la televizor, la talkshow-uri sau alte emisiuni. Pe Facebook comunicarea este directă, instantanee, emoţională. Liderul îi anunţă prima dată pe cei din reţeaua lui, uneori intenţionat, înaintea presei. În reţeaua lui, liderul scapă de mediere şi de critică, se simte confortabil și trăiește intens.

Acești oameni îi asigură un confort afectiv, iar liderul tinde să-i răsplătească, devine sensibil și, în ocazii de cumpănă, caută să fie sincer cu ei, să le testeze reacţia. Pe Facebook se fac noile băi de mulţime, iar politicianul este deja alt om.

Uneori vrea să arate că este altul, că adevărata lui esenţă nu este dorinţa de putere, ci umanitatea trăită plenar.

Am scris atunci că efectul de Facebook deschide o nouă eră politică. Adică mergem spre o politică psihedelică.

Avem un adevărat catharsis, o reacţie de transfer emoţional reciproc între politician și fani, moment în care cele două părţi se recunosc una pe alta ca similare, ca și făcând parte din aceeași lume, constituite din același aluat. Acest efect de Facebook deschide o nouă eră politică, elimină mult mediatorii tradiţionali de pe traseul „fabricării” liderului sau câștigării de voturi. Presa tradiţională pierde mult din rol, de altfel, vedem că, la segmentele de vârstă care au peste 30% implicaţi pe reţele de socializare, scade drastic audienţa la TV. Politicienii care știu să comunice direct - care au curajul să se dezvăluie sau să posteze ca oameni reali și vulnerabili - încep să câștige tot mai mult.

Politica este lăsată fără repere şi fără urmă de criterii sau moralitate - După cum spuneaţi, poziţionarea doctrinară stânga-dreapta e pe cale de dispariţie. Dar politica se bazează pe partizanat şi are nevoie de etichetări pentru a fi funcţională. Ce scheme politice viabile întrevedeţi în viitor? Se aud tot mai multe voci care spun „veniţi la vot şi votaţi împotriva politicului”. Cât de apolitică este mişcarea antipolitică?

ZOOM

- Mai ales sub impactul ultimei crize s-a revenit parcă la utopia, clar infirmată, al lui Fukuiama, privind sfârşitul istoriei și moartea ideologiilor. Răspunsurile la criză ne-au spus nu pot fi gândite în raport cu valori sau ideologii, doar austeritatea poate face ceva. Aşa am ajuns acum la relativizarea stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliţie, indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi mercenari. Nici migraţia politică nu mai este un păcat! Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă.

Dar modalitatea prin care se renunţă chiar şi la discuţia despre respectul ideologiilor este periculoasă.

Politica este lăsată fără repere şi fără urmă de criterii sau moralitate.

Un mare teoretician al secolului trecut, Paul Ricoeur, spunea că ideologiile nu pot să dispară pentru că grupurile sociale au nevoie „de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă”, ele fiind variate forme ale motivaţiei sociale, ce fac posibile teorii și reprezentări globale ale istoriei şi integrarea unor grupuri în istoria totalizatoare.

Ideologiile concentrează un conţinut mitologic, aspiraţii şi idealuri, bazate pe nevoi, oferă interpretări şi orientează spre anumite tipuri de acţiuni. Doar marxismul a putut crede în utopia că stiinţa și reflexia ei în conştiinţa publică vor putea înlocui celelalte ideologii sau sisteme de credinţe.

Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele, oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uneori, liderii resping ideologiile din gelozie, vor să fie doar ei cei iubiţi. Ideologiile sunt adevărate proiecte în sine, iar interesele liderilor se pot ciocni, câteodată, de interesele pe care le conţin ideologiile.

Cel mai mare efect al acestei antipolitici care este tot o expresie

n Fanii politici de astăzi sunt mai înţelegători cu eroul lor decât era electoratul clasic

ideologizată este că se naşte o politică ce ucide speranţa. Egoismul politicienilor şi lupta lor disperată pentru a ocupa tot spaţiul acela al puterii, cu familiile lor flămânde, cu grupurile de interese este imaginea degradată a unui mit. Un mit pe care oamenii l-au clădit cu greu, împotriva vieţii lor nefericite, cu resursele lor de visare tot mai firave. Oamenii au nevoie să creadă în curăţenia noastră şi în înălţimea de spirit a celor aleşi pentru o garanţie că nu sunt singuri, iar drumul pe care merg este bine ales.

Iar astăzi, cea mai mare crimă a acestei antipolitici este că ucide speranţa, omoară visul oamenilor că prin propriul lor sacrificiu vor trăi mâine un pic mai bine.

- Pentru ca democraţia să nu derapeze este de preferat ca învinşii alegerilor să nu fie masacraţi şi învingătorul să nu ia tot. După o astfel de campanie, vor fi în stare competitorii să iasă din zona de conflict şi să reintre în uzanţele civilizate ale politicului?

- Dacă politica induce o formă de conflict, atunci ea trebuie să caute și modalităţile de revenire la normalitate, stabilitate și consens. De fapt, orice bătălie politică trebuie să urmărească mecanisme de consens și starea de 43 SINTEZA # 9, octombrie 2014

echilibru. Între războaiele generate de alegeri, politicienii trebuie să colaboreze. Cei care câștigă alegerile nu înseamnă că au dreptate, uneori se câștigă alegerile populist, nu înseamnă că pot schimba tot după bunul plac.

Prin alegeri se câștigă doar dreptul de a administra ţara pentru o perioadă de timp, dar urmărind liniile și strategiile longitudinale ale unor strategii de dezvoltare stabilite transpartinic. În politică, cel care câștigă 51% nu are dreptul să ia totul, ar trebui să îl coopteze și pe învins la procesul de decizie. Politica lui „Ciocu mic” este un dezastru pentru noi, a produs doar fragmentare, subdezvoltare, corupţie și lipsă de performanţă. Odată ce s-a terminat războiul electoral, foștii comabatanţi devin parteneri și trebuie să colaboreze pentru a nu se scufunda corabia, pentru a nu eșua statul. Nu vom vedea asta din păcate, după acest război politic, indiferent cine îl va câștiga. Politica a intrat acum în faza unui absurd război total, aflat acum în etapa de pușcării. În loc de discursuri în Parlament, astăzi politicienii pun plângeri penale și ameninţă cu pușcăria adversarul politic. Nu mai există niciun dialog, singura formă de schimb între tabere este migraţia politică și trădarea ca mecanism deja unanim acceptat. În loc să le crape

obrazul de rușine celor care trec de la un partid la altul, ei sunt ridicaţi în slăvi pentru că slăbesc un adversar politic. Trădătorul primește funcţii importante, în loc să fie ostracizat. În România politică lipsesc mecanismele de consens și negociere, pentru că războiul se dă om la om, pe tot terenul, între lideri, între familii, chiar între clanuri.

Totul s-a degradat în ultimul deceniu, politica noastră nu mai cunoaște starea de pace, adică starea de normalitate. Performanţa noastră socială este afectată de asta, în timp de război se fac doar politici ale urgenţei și intervenţii pompieristice. Trăim o dramă a conflictului permanent, în care au fost aduse în spaţiul politic instrumente nepermise, mijloace care nu au ce căuta acolo unde conflictul și confruntarea au mijloace constituţionale de rezolvare. Dispare încrederea în politicieni, în stat, în România chiar, dar și în soluţia democratică. Este o factură grea pe care o lăsăm urmașilor noștri.

Istoria ne va stigmatiza pentru asta în deceniile care vor veni, dacă ţara va rămâne, dacă naţiunea va rezista și statul nu va eșua, în timp ce noi ducem războaie absurde sau zornăim cătușe spre adversarii politici. n

ZO OM

ZOOM

Grafic 1. Interesul pentru politică şi alegeri

Mircea Comșa

Alegerile prezidenţiale din 2009.

O radiografie

* Datele reprezintă procente. ** Mod de citire: înainte de turul 1 al alegerilor prezidenţiale din 2009, 32% dintre respondenţi declară că nu sunt interesaţi de politică în general (deloc), iar 4% că sunt foarte interesaţi; după turul 2 al alegerilor, 14% sunt deloc interesaţi de politică în general, iar 6% sunt foarte interesaţi.

Interes, informare, cunoştinţe

C

el mai adesea, interesul declarat pentru politică al majorităţii cetăţenilor obişnuiţi este redus.

Chiar şi înainte cu aproximativ o săptămână de alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009, aproximativ o treime din cetăţenii adulţi ai României declarau că nu sunt interesaţi deloc de politică.

Indiferent dacă este vorba de politică în general sau de politica de la la nivel local, naţional sau european, unul din trei români nu este interesat câtuşi de puţin de acest subiect.

Totuşi, aproape jumătate erau puţin interesaţi de politică în general (ceva mai puţini de diferitele nivele ale politicului), cam o cincime destul de interesaţi, iar aproximativ 5% foarte interesaţi. Prin urmare, doar aproximativ un sfert dintre alegători sunt oarecum interesaţi de politică în mod obişnuit, restul fiind mai degrabă neinteresaţi. Cum era de aşteptat, în cazul unor competiţii electorale, alegeri sau referendumuri, interesul este semnificativ mai mare comparativ cu interesul general pentru politică.

44 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Astfel, tot înainte de alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009, ponderea celor neinteresaţi şi a celor interesaţi de alegeri era aproximativ aceeaşi (ponderi aproximativ egale se înregistrează şi cu privire la interesul pentru referendum; interesul pentru referendum este însă ceva mai mic comparativ cu interesul pentru alegeri). Interesul nu variază doar în funcţie de tipul referentului politic (competiţii electorale vs. situaţii comune), ci şi în funcţie de proximitatea competiţiilor electorale.

Proximitatea alegerilor aduce după sine o creştere a interesului pentru politică. Astfel, în timpul alegerilor prezidenţiale (între cele două tururi de scrutin), dar şi imediat după (după turul 2), se observă o creştere semnificativă atât a interesului general pentru politică, cât şi a interesului pentru alegeri. În ceea ce priveşte interesul general pentru politică se înregistrează o dublare a ponderii celor interesaţi (42% între tururi sau după turul 2 faţă de doar 21% înainte de alegeri). Deşi interesul pentru alegerile prezidenţiale era ridicat şi înainte de alegeri (51% erau interesaţi), acesta creşte şi mai mult între tururi (71%), rămânând la cote ridicate chiar şi după turul 2 (58%

se declară interesaţi de campania electorală). (Grafic 1) Dat fiind faptul că datele noastre sunt de tip panel (aceleaşi persoane investigate la diferite momente de timp) putem evidenţia nu doar mutaţiile globale, ci şi la nivel individual. Aceasta relevă faptul că în urma alegerilor, se constată o creştere a interesului declarat pentru politică pentru majoritatea alegătorilor.

Dincolo de interesul declarat pentru politică şi alegeri, relevant pentru interesul real este şi comportamentul de informare în campanie cu privire la alegeri.

Informarea se poate face prin intermediul media sau în cadrul discuţiilor cu ceilalţi relevanţi (familie, prieteni). După cum era de aşteptat, principalul mijloc de informare îl reprezintă posturile TV. Aproape jumătate dintre alegători declară că au urmărit zilnic sau aproape zilnic programe despre alegeri la TV şi încă un sfert de câteva ori pe săptămână.

Discuţiile reprezintă următoarea sursă de informare ca importanţă: jumătate dintre alegători discută despre politică în campanie cel puţin de câteva ori pe săptămână. O pondere mai redusă a alegătorilor

Grafic 2. Informarea în campanie cu privire la alegeri

* Datele reprezintă procente. ** Mod de citire: 44% dintre respondenţi au declarat că au urmărit zilnic sau aproape zilnic un program TV legat de alegeri; 6% nu au urmărit deloc.

se informează despre alegeri prin intermediul presei scrise (23% de cel puţin de câteva ori pe săptămână) sau a radioului (26%) şi extrem de puţini folosesc pentru aceasta Internetul (6%). De altfel, aceste trei canale sunt refuzate total de mai mult de jumătate din alegători: 86% nu 45 SINTEZA # 9, octombrie 2014

folosesc pentru informarea politică Internetul deloc, iar 55% nu citesc ziare sau nu ascultă posturi de radio (tot cu scopul de informare pe teme politice).

(Grafic 2) Pentru a măsura nivelul de informare al alegătorilor, am utilizat o serie de opt itemi relativ la care

respondenţii trebuiau să se pronunţe alegând una dintre variantele adevărat, fals sau nu ştiu / nu răspund.

Pentru o parte dintre itemi răspunsul corect era „adevărat”, iar pentru ceilalţi „fals”.

Itemii şi răspunsurile alegătorilor la aceştia apar în graficul 3.

ZO OM

ZOOM

Grafic 3. Cunoaşterea unor aspecte cu privire la sistemul politic

Grafic 4. Evaluări cu privire la participarea la vot

* Datele reprezintă procente. ** Mod de citire: 82% dintre respondenţi consideră că afirmaţia „Participarea la vot este o datorie a fiecărui cetăţean” este adevărată. * Datele reprezintă procente. Valorile încercuite reprezintă răspunsurile corecte. ** Mod de citire: 90% dintre respondenţi consideră că afirmaţia „În România, secţiile de votare se închid la ora nouă seara” este adevărată, iar 9% nu ştiu dacă este adevărată sau falsă.

După cum se observă, informaţia cea mai cunoscută este cea cu privire la ora de închidere a secţiilor de vot. Şi în cazul celuilalt item care măsoară aspecte legate de alegeri şi campanie (durata legală a campaniei), 70% aleg răspunsul corect.

Cunoaşterea unor aspecte cu privire la funcţia de preşedinte (funcţia de reprezentare externă, limitarea la două mandate, posibilitatea de dizolvare a Parlamentului) este de asemenea la cote ridicate, în general două treimi dintre alegători precizând răspunsul corect. Mai puţin cunoscut este însă faptul că, în prezent, mandatul de Preşedinte este de cinci ani (şi nu de patru cât a fost până în 2004), dar şi în acest caz 55% indică răspunsul corect. Şi mai puţini reuşesc să precizeze corect că nu Preşedintele este cel care alege miniştrii unui Guvern (conform Constituţiei, pentru că altfel, prin prisma practicilor politice din România, lucrurile ar fi fost interpretabile). Totuşi, 44% răspund corect şi cu privire la acest prerogativ al Preşedintelui. După cum era de aşteptat, cunoştinţele celor mai mulţi dintre alegători se limitează la experienţele naţionale (dintre acestea, cu precădere cele referitoare la Preşedinte), informaţiile cu privire 46 SINTEZA # 9, octombrie 2014

la UE fiind limitate şi restrânse la o pondere mică a populaţiei. Astfel, o informaţie relativ simplă – dacă numărul de parlamentari europeni diferă sau nu între state – este cunoscută de doar 32% dintre alegători, jumătate recunoscând că nu ştiu răspunsul. Dacă adunăm toate răspunsurile corecte date de fiecare alegător, obţinem o măsură sintetică a nivelului de cunoştinţe. Aceasta ne arată că din totalul de 8 răspunsuri corecte posibile, 11% dintre alegători au dat 8 răspunsuri corecte, 35% 6-7, 31% 4-5, 16% 2-3 şi 7% 0-1 răspunsuri corecte.

Interesul şi informarea influenţează pozitiv şi într-o măsură semnificativă nivelul cunoştinţelor politice ale alegătorilor. Alegătorii mai interesaţi sunt şi cei care se informează mai mult şi, prin urmare, au şi un nivel al cunoştinţelor politice mai ridicat. Tabelul alăturat ilustrează exact acest lucru. Se observă cum media nivelului de cunoştinţe politice creşte atât de la stânga la dreapta (pe măsură ce creşte interesul), cât şi de sus în jos (pe măsură ce creşte informarea).

Variaţia nivelului cunoştinţelor politice în funcţie de interesul pentru politică şi informarea pe teme politice Interes Informare

scăzut

mediu ridicat

total

scazută

4,0

4,8

5,9

4,4

medie

4,6

5,2

6,0

5,2

ridicată

5,3

5,9

5,9

5,7

total

4,4

5,3

5,9

5,0

* Datele reprezintă media numărului de răspunsuri corecte la itemii de cunoştinţe (maximum 8). ** Mod de citire: în medie, cei care sunt puţin interesaţi de politică şi se informează puţin despre politică răspund corect la 4 itemi de cunoştinţe din 8; cei situaţi la popul opus (interes şi informare ridicate) răspund corect la 5,9 itemi.

Votul ca fenomen social De ce anume votează oamenii reprezintă o întrebare fundamentală a disciplinelor sociale interesate de dimensiunea politică a socialului.

Un calcul foarte simplu arată că nu este raţional să votezi. Astfel, la nivel individual, dacă un alegător ar pune în balanţă costurile directe ale votului

(informare despre candidaţi, programe şi proceduri de vot, deplasare la secţie) şi beneficiile aşteptate, sau, mai corect, produsul dintre acestea şi probabilitatea ca votul personal să influenţeze rezultatul final, diferenţa ar fi evident negativă, prin urmare acel alegător nu ar găsi, raţional, niciun motiv să voteze. Acest raţionament, multiplicat la nivelul fiecărui alegător, ar trebui să producă un absenteism major. Realitatea arată însă diferit – o mare parte a oamenilor merg la vot, chiar dacă nu de fiecare dată, şi foarte puţini sunt aceia care sistematic nu votează (în jur de 7-8% declară asta, dar în realitate sunt ceva mai mulţi). Prin urmare, „motivaţia votului” trebuie căutată la nivelul socialului, al relaţiilor interumane, al obligaţiilor, normelor şi „modurilor de a face şi a fi” încetăţenite în fiecare societate şi comunitate.

Faptul că participarea la vot reprezintă un fapt social care intră în această categorie este puternic susţinut de datele de anchetă: 82% dintre alegători consideră că afirmaţia „participarea la vot este o datorie a fiecărui cetăţean” este adevărată, iar 75% apreciază că şi-ar neglija datoria de cetăţean dacă nu ar vota. Forţa acestei norme se manifestă şi la nivelul satisfacţiei sau culpabilităţii resimţite atunci când aceasta este respectată, respectiv încălcată: 60% dintre alegători declară 47 SINTEZA # 9, octombrie 2014

că ar avea un sentiment de vinovăţie dacă nu ar vota şi tot atâţia că au un sentiment de satisfacţie atunci când votează. În plus faţă de cele menţionate anterior, presiunea de a vota este sistematic întărită prin exemplul membrilor reţelei sociale personale: reprezentarea dominantă la nivelul cetăţenilor este că ceilalţi (familie, prieteni) apreciază valoarea socială şi personală a participării la vot (aproape 70% dintre respondenţi cred că prietenii şi familia lor nu consideră că votul este o pierdere de vreme). Mai mult, niciodată nu suntem atât de ocupaţi încât să nu avem timp să mergem la vot (58% dintre alegători cred asta). Dincolo de rezultatul indicat de un raport simplu între „votul meu” şi milioanele de voturi exprimate de ceilalţi, sentimentul personal al majorităţii cetăţenilor (70%) este că votul fiecăruia contează chiar dacă foarte mulţi alţii votează.

Din nou, cum se întâmplă deseori în logica socială, răspunsul „corect” nu este cel indicat de raţionalitatea pură, matematică ci de reprezentarea produsă şi reprodusă la nivelul fiecărui cetăţean şi prin interacţiunea (directă şi sau doar imaginată) continuă dintre aceştia. Presiunea socială exercitată asupra acţiunilor indivizilor (a merge la vot în acest caz) rezultă şi din modul în care sunt priviţi cei care nu votează (mai exact, cum cred cetăţenii că sunt

priviţi cei care nu votează). Astfel, „deviaţionismul total”, adică a nu merge niciodată la vot este reprobat social de aproximativ 58% dintre cetăţenii (consideră că este ruşinos să nu votezi niciodată) şi doar 28% spun că nu este nici ruşinos, nici de laudă (doar 3% spun că e de laudă; 10% nu ştiu / nu răspund). Chiar şi „deviaţionismul accidental” (a nu vota la ultimele alegeri) este penalizat destul de mult: 46% dintre cetăţenii consideră că este ruşinos să nu votezi la ultimele alegeri, iar 40% spun că nu este nici ruşinos, nici de laudă (5% spun că e de laudă; 10% nu ştiu / nu răspund). (Grafic 4) Cele spuse până acum au pus accentul pe latura datoriei civice şi a presiunii sociale exercitate asupra membrilor unei societăţi pentru a vota. Această perspectivă nu exclude deloc posibilitatea ca votul să fie privit de către cetăţeni şi dintr-o perspectivă instrumentală, ca un mijloc prin care aceştia pot influenţa, indirect, modul în care funcţionează societatea sau nivelul lor de trai.

Datele prezentate mai jos arată clar că această dimensiune este prezentă în cazul majorităţii alegătorilor.

Foarte puţini sunt aceia care cred că rezultatul alegerilor nu influenţează (foarte puţin + puţin + mediu) felul în care merg lucrurile în ţară (a se subînţelege „economia” în principal),

ZO OM

Grafic 5. Reprezentarea impactului alegerilor asupra mersului ţării şi nivelului de trai

* Datele reprezintă procente. ** Mod de citire: 9% dintre respondenţi consideră că alegerile locale influenţează foarte puţin modul în care merg lucrurile în România.

majoritatea percepând o influenţă mare sau foarte mare. Desigur, mărimea influenţei diferă în funcţie de tipul alegerilor. În continuare (acest lucru apare sistematic în toate anchetele) cetăţenii României cred că alegerile naţionale au un impact mai mare asupra vieţii lor (similar şi pentru politica la nivel naţional) comparativ cu alegerile locale, iar dintre cele naţionale, cele prezidenţiale contează ceva mai mult, mai ales când e vorba de mersul ţării. Efectul indus de competiţia electorală se face resimţit din nou, impactul perceput al alegerilor fiind mai mare după alegeri comparativ cu înainte. Aceste mutaţii la nivel de percepţie atrag atenţia asupra unei funcţii mai puţin evidente a competiţiilor electorale. Pe lângă creşterea sensibilizării la politic şi a informării politice, alegerile au rolul de a evidenţia, reconstrui şi întări percepţia publică pozitivă, pentru întreaga societate dar şi pentru indivizii acesteia în parte, asupra politicului. (Grafic 5)

Participarea la vot ... ... la nivel de intenţie, înainte de alegeri Înainte de turul 1 al alegerilor prezidenţiale, aproximativ două treimi dintre alegători (conform datelor de anchetă) apreciau că sigur vor merge la vot. Astfel, pe o scală de 11 puncte 48 SINTEZA # 9, octombrie 2014

care estima probabilitatea de a merge la vot (0 sigur nu voi merge, iar 10 sigur voi merge), 69% dintre alegători au ales poziţia „10”. La o întrebare similară, cu o scală diferită însă (4 trepte: sigur merg, probabil merg, probabil nu merg, sigur nu merg), 77% au ales varianta „sigur merg”.

Situaţia este aproape aceeaşi şi în ceea ce priveşte intenţia de a vota la turul 2 (măsurată după turul 1) - 81% au declarat că sigur vor merge la vot.

... la nivel declarativ, după alegeri Imediat după turul 1 al alegerilor, 85% dintre subiecţii anchetei noastre au declarat că au votat la turul 1 (datele au fost culese telefonic), iar după turul 2 82% au declat că sigur au votat la turul 1, respectiv 85% că sigur au votat la turul 2.

... efectivă, conform BEC Dacă excludem voturile din străinătate, ratele de prezenţă la alegerile prezidenţiale din 2009, conform datelor BEC, au fost 51,2% la turul 1 şi 53,8% la turul 2.

Cum pot fi explicate diferenţele?

La prima vedere, diferenţele foarte mari (în jur de 30 puncte procentuale) relativ la prezenţa la vot prezentate anterior pot fi explicate doar prin „fraudă” sau „neprofesionalism” (în fapt, acestea şi sunt scenariile

ZOOM

eşantionul nostru, chiar şi în condiţiile în care ar fi fost selectat simplu aleator, ar fi fost doar unul dintre multiplele eşantioane posibile. Dat fiind faptul că estimările obţinute în cazul unora (5%) dintre aceste eşantioane posibile se abat de la valorile reale cu mai mult de +/-3%, există o şansă din 20 ca eşantionul nostru să aibă o eroare mai mare de +/-3%. Deşi impactul primelor două surse (presupunem că cea de a 3-a nu e semnificatică) nu poate fi estimat pe baza datelor noastre, alte surse indică valori de aproximativ 8-10 puncte procentuale (câte 4-5 puncte pentru fiecare).

preferate de media sau nespecialişti). În cele ce urmează vom arăta care sunt sursele reale ale diferenţei dintre prezenţa estimată pe baza anchetei şi prezenţa oficială.

Dezirabilitatea socială – supraraportarea votului. Întrebările cu privire la intenţia realizării unor comportamente viitoare, indiferent de tipul acestora, dar mai ales în cazul celor apreciate sau dezirabile (cumpărarea unui produs sau serviciu, implicarea într-o activitate, participarea la vot, etc.), trebuie privite întotdeauna cu circumspecţie.

Deseori suntem tentaţi să punem semnul egalităţii între cele două sau chiar facem acest lucru. Ignorăm astfel faptul că pentru o parte a oamenilor sau pentru aceiaşi, dar relativ la momente sau situaţii diferite, uneori, intenţia declarată de a performa un anumit comportament nu se materializează. Motivele pentru care apare această discrepanţă pot fi legate de fenomenul dezirabilităţii sociale (anumite comportamente, valori, norme sunt mai valorizate social, societatea punând o presiune mai mare pe actorii sociali pentru a le respecta), de lipsa unui suport (financiar, cognitiv, etc.) pe măsura dorinţei, de schimbarea realităţii între cele două momente (al declaraţiei şi al performării), de auto-iluzionare sau chiar de minciună. Aceasta nu înseamnă că măsurarea intenţiilor nu este utilă, cel puţin din două considerente: (1) estimarea grosieră a unor comportamente viitoare este în general de preferat lipsei informaţiilor şi (2) măsura intenţiei poate fi utilizată în cadrul unor modele predictive ale comportamentului viitor (pe baza experienţei anterioare de cercetare şi a unor teorii). Pe baza unor modele predictive utilizate în marketing şi sociologia electorală, putem estima că fenomenele menţionate anterior duc la o supra-estimare a prezenţei cu aproximativ 10-15 puncte procentuale.

Migraţia şi calitatea listelor electorale. Alte două surse ale diferenţei, legate între ele (ambele scad baza de raportare), sunt calitatea listelor electorale şi migraţia (definitivă dar neoficială şi cea temporară sau circulatorie). Pe baza unor analize realizate în altă parte

Participarea şi mobilizarea în campanie

n Mircea Geoană a câştigat votul dat în ţară, dar a pierdut alegerile în diaspora

am estimat că, în realitate, numărul de cetăţeni adulţi din România este mult mai mic decât cel folosit de BEC pentru a calcula prezenţa oficială.

Astfel din cele 18,4 milioane de intrări (cetăţeni cu drept de vot) în listele folosite de BEC, aproximativ 1,4 milioane sunt erori: persoane decedate care nu sunt eliminate din liste, respectiv persoane mutate care apar şi la vechea şi la noua adresă. În plus faţă de aceste erori, migraţia acţionează în acelaşi sens, reducând numărul persoanelor care ar putea vota efectiv (cu costuri rezonabile).

Conform unei estimări făcute în altă parte, aproximativ 2 milioane dintre persoanele care apar în liste sunt de fapt plecate în străinătate (cel mai adesea temporar). Prin urmare numărul de alegători care ar fi putut să voteze este undeva în jur de 15 milioane. Dacă folosim ca bază de raportare această estimare, prezenţa la vot devine 66% la turul 1 şi 71% la turul 2. În concluzie, această sursă este responsabilă pentru o diferenţă de aproximativ 10-15 puncte procentuale (în funcţie de numărul de migranţi temporari din perioada alegerilor) între prezenţa declarată în anchetă şi prezenţa oficială.

49 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Probleme metodologice.

Alte trei surse ţin de specificul cercetării selective şi sunt ceva mai tehnice. Prima dintre acestea se referă la asocierea pozitivă dintre probabilitatea de selecţie a respondenţilor în cadrul anchetei şi prezenţa la vot. Mai simplu spus, persoanele care merg la vot sunt mai predispuse la interviu: pe de o parte, accesul operatorului de anchetă la acestea este mai facil, iar pe de altă parte acestea acceptă să răspundă la întrebări într-o pondere mai mare (cei care sunt găsiţi şi cooperează în cadrul anchetei sunt persoane mai integrate social, mai interesate de tema cercetării, prin urmare probabilitatea de selecţie este mai mare pentru cei care în mod obişnuit merg la vot). A doua sursă se referă la faptul că subiecţii unei anchete de tip panel (din diferite motive) tind să-şi modifice ulterior comportamentul legat de subiectul investigat. În cazul nostru, efectul este că vor merge într-o măsură mai mare la vot (deşi probabil unii dintre ei nu ar fi mers dacă nu li s-ar fi aplicat chestionarul înainte de alegeri). Ultima sursă se referă la eroarea de eşantionare şi ţine de statistica matematică (teoria numerelor mari). Conform acesteia,

Ponderea persoanelor contactate de către un partid, candidat sau reprezentant al acestora în campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009 prin cel puţin unul dintre canalele de mai jos a fost de aproximativ 46%: 31% au fost contactaţi printr-un singur canal, 10% prin două, 5% prin trei şi 1% prin toate patru. Desigur, majoritatea contactelor au fost realizate indirect, prin poştă (39%) dar contactele directe faţă-în-faţă, în spaţii publice (15%) sau în mediul privat al locuinţei (9%) şi cele directe telefonice (7%) au fost de asemenea destul de răspândite.

Contactarea prin intermediul Internetului a fost extrem de scăzută (0,5% pe email şi 0,3% pe site-uri de socializare).

Principalele motive pentru care alegătorii au fost contactaţi în această campanie au fost participarea la vot şi acordarea votului unui anumit candidat. Astfel, 19% au fost contactaţi pentru a vota şi 11% pentru obţinerea votului. Cea mai mare parte a contactelor de acest tip au fost realizate de cineva apropiat (familie, prieten) sau de cineva din partea unui candidat. Doar 5% dintre alegători au fost contactaţi pentru a participa la un miting electoral, 3% pentru a lucra voluntar în favoarea unui candidat şi aproape nimeni pentru a dona bani (faptul că unii respondenţi refuză să răspundă la aceste întrebări poate ascunde o rată ceva mai mare a contactării reale). Ponderea persoanelor contactate diferă în funcţie de categoria de agenţi: 13% de către partide / candidaţi, 13% de către familie sau prieteni şi doar 6%

ZO OM

ZOOM

Grafic 6. Ponderea alegătorilor contactaţi de diferite categorii de actori cu scopul de a-i convinge să participe politic

Grafic 8. Mutaţia probabilă a votului în ultimele 10 zile de campanie

•

• * Datele reprezintă procente din total respondenţi. Valorile marcate cu bold reprezintă suma celorlalte trei (adunate fără rotunjiri). ** Mod de citire: Din total alegătorilor 31% şi-au modificat intenţia de vot în ultimele 10 zile de campanie: 8% vroiau iniţial să voteze dar nu au mai votat, 3% nu vroiau iniţial să voteze dar au votat, 20% şi-au schimbat sau clarificat opţiunea pentru un anumit candidat.

* Datele reprezintă procente. ** Mod de citire: 2% dintre alegători au fost contactaţi de cineva din partea unui partid / candidat / organizaţii politice pentru a-i convinge să meargă la vot; la aceeaşi întrebare 1% refuză să răspundă.

de către lideri locali. Indiferent de scop sau de agentul care a iniţiat contactul, 24% dintre alegători au fost contactaţi. (Grafic 6) La nivel declarativ, aproximativ 30% dintre alegători sunt dispuşi să susţină gratuit candidatul preferat (foarte probabil, în realitate, ponderea celor care efectiv ar face aceste activităţi este mai mică) într-unul dintre mijloacele menţionate în graficul de mai jos. Ponderea celor care l-ar susţine prin cel puţin unul dintre aceste mijloace ajunge la 41%.

(Grafic 7) Chiar dacă o mare parte a alegătorilor au fost contactaţi pentru a participa, exceptând participarea la

vot şi probabil acordarea votului unui anumit candidat, o mică parte s-au implicat. Astfel, doar 4% declară că au participat la un miting sau o întâlnire electorală, 2% au lucrat voluntar pentru un candidat şi aproape nimeni nu a donat bani pentru un candidat (din nou, aceste estimări pot fi în realitate mai mari cu aproximativ un punct procentual).

Pe baza comparării datelor cu privire la participare (incluzând aici participarea la vot şi acordarea votului unui anumit candidat) şi contactare (mobilizare) putem estima impactul pe care aceasta din urmă l-a avut asupra primeia. Dat fiind faptul că frecvenţa acestor fenomene este

Grafic 7. Disponibilitatea de a susţine gratuit candidatul preferat

* Datele reprezintă procente. ** Mod de citire: 24% dintre respondenţi declară că ar fi dispuşi să atârne un afiş cu candidatul preferat la fereastră.

50 SINTEZA # 9, octombrie 2014

redusă (exceptând participarea la vot) vom estima efectele la nivel global, fără a ţine cont de agentul care a iniţiat mobilizarea. Cel puţin în ceea ce priveşte participarea politică în campanie, lucrurile sunt cât se poate de clare: contactarea creşte enorm şansele de implicare; în absenţa acesteia, ratele de participare (miting, voluntariat sau donaţii) sunt aproape nule. Câteva cifre sunt relevante în acest sens: 47% dintre cei contactaţi pentru a participa la un miting electoral au participat; dintre cei necontactaţi doar 2% au participat; 62% dintre cei contactaţi pentru a lucra ca voluntari au lucrat; dintre cei necontactaţi doar 1% au lucrat ca voluntari; 100% dintre cei contactaţi pentru a dona bani pentru un candidat au donat; nimeni dintre cei necontactaţi în acest scop nu a donat bani. În ceea ce priveşte mersul la vot, contactarea pare să fi scăzut uşor şansele de participare (însă, în acest caz, fenomenul de supraraportare a votului afectează mult validitatea rezultatelor). În cazul celor care şi-au schimbat preferinţa de vot (au trecut de la un candidat la altul) ponderea persoanelor contactate este aproximativ aceeaşi cu cea înregistrată în cazul alegătorilor care nu şi-au schimbat opţiunea pentru un candidat. Prin urmare, la nivel

global, contactarea nu a produs o mutaţie a votului de la un candidat la altul. Însă, la nivelul alegătorilor indecişi, contactarea în vederea obţinerii votului pare să fi avut un impact pozitiv (mai ales dacă a fost făcută de reprezentanţii unui partid / candidat), dar mic.

Mutaţii ale votului în ultimele 10 zile de campanie Fără a intra în detalii, prezentăm în final câteva mutaţii ale votului, aşa cum rezultă acestea din analiza răspunsurile subiecţilor anchetei panel. Dat fiind faptul că declaraţiile cu privire la prezenţa la vot (intenţia de a vota, respectiv votul efectiv) sunt afectate de dezirabilitatea socială, estimările obţinute sunt foarte probabil mai mari decât cele reale. Pentru a reduce pe cât posibil acest efect, am recalculat estimările incluzând doar votanţii care înainte de alegeri erau ferm decişi să voteze cu un anumit candidat sau să nu voteze. Conform acestor estimări (vezi graficul de mai jos) undeva între 18% şi 30% dintre alegători şi-au modificat în ultimele 10 zile de campanie în vreun fel intenţiile de vot. Dacă îi includem în calcule şi pe cei care iniţial oscilau între doi sau mai mulţi candidaţi, obţinem următoarea distribuţie a mutaţiilor: 8% alegători care vroiau să voteze, dar apoi nu au mai votat, 3% care iniţial nu doreau să voteze dar apoi au votat şi 20% cei care iniţial vroiau să voteze cu un anumit candidat sau oscilau între mai mulţi candidaţi şi în final au votat cu altul sau au ales unul dintre cei preferaţi. Ignorându-i pe cei nehotărâţi, estimările devin (tot raportat la total alegători): 6% alegători care vroiau să voteze, dar 51 SINTEZA # 9, octombrie 2014

apoi nu au mai votat, 3% care iniţial nu doreau să voteze dar apoi au votat şi 10% cei care iniţial vroiau să voteze sigur cu un anumit candidat, dar în final au votat cu altul.

•

•

Non-votanţii la alegerile prezidenţiale din 2009 Caracteristicile (non)votanţilor pot fi grupate în două mari categorii: socio-demografice şi politice.

Caracteristicile socio-demografice sunt mai degrabă exterioare, uşor observabile, în urma încadrării într-o categorie sau alta obţinânduse ceea ce numim portretul (non) votantului. Modul în care aceste caracteristici afectează prezenţa la vot sau absenţa de la vot este mai puţin clar. Caracteristicile care ţin de politic nu sunt la fel de vizibile, fiind mai degrabă o stare interioară care împinge sau reţine alegătorul să voteze. La nivel teoretic, influenţa lor asupra prezenţei sau nu la vot este relativ mai clară.

Portretul (non)votantului Diferenţele de prezenţă la vot în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice înregistrate în cadrul unor cercetări similare din alte ţări se regăsesc în general şi în cazul studiului nostru. Pentru a analiza aceste diferenţe am luat ca punct de reper prezenţa oficială de aproape 54,4% (valorile obţinute pe eşantion, pe baza declaraţiilor respondenţilor au fost ponderate pentru a ajunge la o medie naţională de 54,5%). Cu câteva excepţii, diferenţele de prezenţă între diferitele categorii de alegători nu sunt prea mari. Câteva tendinţe sunt prezentate sintetic în continuare:

•

•

•

•

•

•

•

Gen: nu există diferenţe în funcţie de gen; însă, dacă ne uităm la datele obţinute la exit-poll, se observă că bărbaţii s-au prezentat la vot într-o măsură sensibil şi semnificativ statistic mai mare comparativ cu femeile (61% faţă de 48%); Vârsta: ponderea celor prezenţi la vot este semnificativ mai mică în rândul tinerilor (48%) şi vârstnicilor (45%) şi mai mare pentru categoriile de vârstă intermediare (62-68%); Educaţia: rata de prezenţă declarată la vot diferă mai puţin în funcţie de nivelul de educaţie (rata este mai mică în rândul celor au absolvit maximum o şcoală de ucenici, respectiv mai mare pentru cei cu liceul sau cu studii superioare); Venitul: ponderea persoanelor care s-au prezentat la vot diferă destul de puţin în funcţie de venit (cei cu un venit declarat mai mare de 1000 lei au o rată uşor mai mare a prezenţei); Încrederea generalizată: persoanele care au încredere în ceilalţi tind să meargă într-o măsură ceva mai mare la vot (60%), comparativ cu cele care nu au încredere (53%).

Starea civilă: rata de prezenţă la vot este puţin mai mare în cazul persoanelor căsătorite (legal sau nu) şi mai mică pentru cele necăsătorite / divorţate sau văduve (60% faţă de 45%); Statutul ocupaţional: rata de prezenţă la vot este puţin mai scăzută în cazul casnicelor, şomerilor şi studenţilor (52%); Frecventarea Bisericii: persoanele care merg mai des la Biserică (cel puţin săptămânal) merg şi la vot într-o măsură mai mare (61% faţă de 53%); Apartenenţa la un sindicat: persoanele care sunt membre într-un sindicat (sau cineva din familie este membru) merg la vot într-o măsură mai mare (74% faţă de 52%); Localitatea de rezidenţă: rata de prezenţă la vot este puţin mai mare în rural faţă de urban (57% faţă de 53%); Provincia: prezenţa este mai mică în Transilvania şi Bucureşti şi mai mare în Muntenia şi Moldova.

ZO OM

ZOOM

Călin Moldovan Teselios

Votul în Ardeal.

O simplă modelare statistică

n Preşedintele în noaptea realegerii

În acest context trebuie reamintit că datele prezentate mai sus sunt calculate pornind de la declaraţiile respondenţilor cu privire la prezenţa lor la vot, acestea fiind afectate de dezirabilitatea socială, de unde şi efectul de supra-raportarea prezenţei la vot. Dat fiind faptul că nu dispunem de o variabilă de validare a votului, pentru a verifica dacă portretul votantului descris anterior corespunde cu realitatea, am ales o metodă alternativă: compararea profilului socio-demografic al persoanelor care s-au prezentat efectiv la vot (profilul votanţilor a fost construit pe baza datelor culese în cadrul cercetării Exit-Poll realizate de CSOP-IRES cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2009) cu profilul socio-demografic al alegătorilor (conform datelor INSSE). Metoda propusă prezintă însă două dezavantaje: (1) permite conturarea portretului doar în funcţie de caracteristicile culese în cadrul cercetării exit-poll (dat fiind specificul acestui tip de cercetare variabilele disponibile sunt puţine); (2) datorită faptului că ponderea persoanelor care au emigrat diferă 52 SINTEZA # 9, octombrie 2014

de la o categorie socio-demograficăla alta, corectitudinea datelor INSSE este chestionabilă. Ratele de prezenţă calculate prin noua metodă susţin o mare parte a concluziilor prezentate anterior. Astfel, rata de prezenţă la vot a fost mai mare în rândul bărbaţilor, a celor cu vârsta între 50 şi 65 de ani, a romilor, a celor cu educaţie cel puţin medie, respectiv a fost mai mică în rândul femeilor, tinerilor(18-34) şi vârstnicilor (65+), a persoanelor care au absolvit cel mult gimnaziul şi a locuitorilor capitalei. În ceea ce priveşte ratele mari de prezenţă estimate în cazul persoanelor de etnie roma şi a celor cu studii universitare, foarte probabil valorile obţinute sunt supra-estimate faţă de cele reale. „Formula magică” care dă seama de prezenţa la vot la alegerile prezidenţiale din 2009include patru ingrediente de bază: percepţia respectării de către ceilalţi semnificativi a normei sociale a participării la vot, obişnuinţa de a vota, interesul şi informarea relativ la politică şi alegeri şi evaluarea situaţiei actuale a ţării. Pe măsură ce alegătorii vor percepe că norma

care impune participarea la vot este tot mai des şi de către tot mai mulţi încălcată vor resimţi tot mai slab presiunea socială de a vota,consecinţa fiind o creştere a numărului celor care se vor abţine să voteze. Majoritatea populaţiei manifestă o detaşare mare şi în creştere faţă de politic, afirmaţia fiind susţinută de lipsa interesului pentru politică, de evaluarea negativă generalizată a clasei politice şi de faptul că cele două fenomene tind să se accentueze în timp. Consecinţa sigură a acestei detaşări va fi o rată tot mai scăzută a participării la vot. Toate aceste tendinţe acţionează în acelaşi sens, se potenţează reciproc, efectul lor conjugat ducând la pierderea treptată a obişnuinţei de a vota pentru tot mai mulţi dintre alegători şi, prin aceasta,la o scădere şi mai mare a prezenţei la urne.

Mircea Comşa este doctor în sociologie şi conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş Bolyai Cluj Napoca

Î

ncă de la primele alegeri libere, în 1990, votul ardelenilor a suscitat un interes aparte, fiind un vot diferit de cel din celelalte regiuni istorice ale României. Pornind de la realitatea primelor scrutine democratice, unde partidele de stânga au obţinut scoruri semnificativ mai mici în Ardeal, ardelenii au fost permanent etichetaţi ca un electorat cu o propensiune către actorii electorali de dreapta. Cele mai multe explicaţii privind tiparul votului din Ardeal au fost de natură culturală, moștenirea istorică particulară a spaţiului transilvan fiind identificată ca principal factor determinant al modului în care ardelenii își aleg reprezentanţii în politică. Influenţele civilizatoare ale fostului imperiu, explică unii sociologi, ne-au făcut pe noi, ardelenii, să căutăm pe harta politică Vestul, asociat dreptei, în timp ce moldovenii și muntenii s-ar orienta mai degrabă către Est și implicit, către stânga. Si de aici s-a mai născut o controversă culturalidentitară în proiectarea imaginii „celuilalt”, o nouă dimensiune diferenţiatoare între „noi” și „ei”, iar teoria mai multor Românii a câștigat teren și în plan politic.

53 SINTEZA # 9, octombrie 2014

De multe ori însă, după orice exerciţiu electoral, lectura votului s-a redus doar la simpla comparare a cifrelor la nivel regional, iar diferenţele semnificative de scoruri părând a acredita de la sine teoria diferenţelor culturale în explicarea votului din Transilvania. Dar oare cea mai la îndemână explicaţie este și cea mai bună? Fără a căuta un răspuns întrebării „de ce votează ardelenii altfel?”, am să vă propun un scurt joc statistic, prin care să ne asigurăm că, într-adevăr, „ardelenii votează altfel”.

Pentru a putea compara, în mod valid, votul electoratului transilvănean și cel al celui din restul României, o sa izolăm factorii structurali ce fac ca Transilvania să fie diferită de celelalte regiuni istorice. Am introdus în analiză ultimele două scrutine naţionale, Alegerile Parlamentare din 2012 și cele europarlamentare din 2014, și am exclus din analiză municipiul București, datorită particularităţilor sale de metropolă, care îl fac atipic.

Ne vom opri asupra a două dimensiuni considerate importante în modelarea votului. Pornind de la una dintre primele teoretizări al votului în România postdecembristă, mediu rezidenţial reprezintă un determinant important al votului. Votul în marile orașe diferă major de cel din satele

sărace. Chiar și între satele dezvoltate și cele sărace putem observa diferenţe semnificative. Ca atare, votăm (și) consonant cu caracteristicile comunităţilor în care locuim. O primă observaţie e aceea a diferenţelor majore de nivel de urbanizare, dar și de dezvoltare a localităţilor dintre Transilvania și celelalte regiuni istorice. (Vezi tabel 1) Transilvania e o regiune majoritar urbană (57% urban), în care numai 20% din populaţie locuiește în comunităţi sărace sau foarte sărace, în timp ce restul României e rural (55% rural), și 42% dintre locutorii săi locuiesc în orașe sau comune sărace sau foarte sărace. Așadar, diferenţele structurale regionale sunt mari. Oare, odată estompate, în cazul de faţă printrun artificiu statistic de ponderare, cum ar arăta votul din Transilvania?

Rezultatul nu e unul spectaculos. La o primă vedere, ponderarea în raport cu structura localităţilor nu schimbă foarte mult scorurile principalelor partide. (Vezi tabel 2) După cum reiese din tabelul de mai sus, indiferent de structura regională a gradului de urbanizare al regiunii sau de dezvoltare socio-economică a localităţii, în privinţa votului nu apar decât variaţii decât de maxim

ZO OM

ZOOM

n Târgul de la Negreni, judeţul Cluj, are o tradiţie de mai multe secole şi este cel mai mare din Ardeal. Anul acesta, printre zecile de mii de vizitatori, s-au aflat şi candidaţi la Preşedinţie.

54 SINTEZA # 9, octombrie 2014

1-2 puncte procentuale. Ca atare, diferenţele de vot dintre Transilvania și restul României nu scad foarte mult și explicaţiile diferenţei de comportament de vot trebuie căutate în altă parte.

Ce se întâmplă însă atunci când introducem în analiză și structura etnică a celor trei regiuni? Mai exact, ce se întâmplă atunci când izolăm votul etnic, în speţă, cel al populaţiei maghiare, care votează într-o proporţie covârșitoare pentru partidele maghiare (UDMR, PPMT, singurii actori politici reprezentând etnia maghiară în cele două scrutine analizate). Cu precizarea că exerciţiul de faţă e unul strict analitic, observăm că, în acest caz, datele se modifică substanţial. (Vezi tabel 3) Diferenţele regionale ales corurilor partidelor se reduc cu aproape jumătate din ecartul mediu iniţial.

Așadar, o mare parte din diferenţele electorale dintre ardeleni și votanţii celorlalte regiuni provin din prezenţa electoratului maghiar și votul său orientat eminamente către partidele maghiare. Desigur, rămâne o altă parte pentru care explicaţiile sunt de altă natură, dar, cel puţin în ultimul ciclu electoral, votul transilvănenilor români nu a fost unul atât de diferit de cel din restul României.

Limitele exerciţiului de mai sus au fost precizate încă din introducere. E vorba de ultimele două scrutine și de un demers ipotetic. O analiză completă ar trebui să includă toate alegerile de după 1989, dar acest demers, ca unul de anvergură, rămâne o provocare.

Intuiţia îmi spune însă că, în timp, diferenţele de vot dintre ardeleni și moldoveni sau munteni s-au estompat pe fondul unei tot mai acute personalizări a spaţiului politic, a unei dezideologizări care face ca noţiunile sacre precum „stânga-dreapta” să se relativizeze. În spectacolul mediatic al politicii, noţiunile de audienţă și electorat se suprapun tot mai mult, ceea ce reduce de multe ori discursul politic la capacitatea de a produce și transmite emoţie, trăire, primară și de a individualiza și mai mult decizia de vot într-un context pavlovian, de tip stimul-efect, fără idei, valori sau identitate. n Călin Moldovan Teselios este sociolog, director de cercetare la Metro Media Transilvania

55 SINTEZA # 9, octombrie 2014

TABEL 1 Distribuţia populaţiei în…

Transilvania

Restul României

comune sărace şi foarte sărace

6%

27%

comune mediu dezvoltate

8%

13%

comune dezvoltate şi foarte dezvoltate

29%

16%

w43%

55%

oraşe sărace

14%

15%

oraşe mediu dezvoltate

18%

17%

oraşe dezvoltate

25%

14%

Urban

57%

45%

Total

100%

100%

Rural

Sursa: Recensământul populaţiei 2011 TABEL 2 Vot Transilvania Scrutin electoral

Alegeri parlamentare 2012

Alegeri europarlamentare 2014

Partid

Vot Restul României

Iniţial

Ponderat după structura localităţilor

USL

49%

49%

65%

ARD

18%

17%

15%

PP-DD

12%

13%

17%

UDMR

16%

17%

0,3%

Alte partide

5%

5%

2%

PSD+PC+UNPR

28%

29%

44%

PNL

14%

15%

16%

PDL

14%

14%

12%

UDMR

19%

19%

0,2%

Alte partide

25%

23%

28%

TABEL 3 Vot Transilvania Scrutin electoral

Alegeri parlamentare 2012

Alegeri europarlamentare 2014

Vot Restul României fără UDMR

Iniţial

Ponderat după structura localităţilor - fără UDMR

USL

49%

61%

66%

ARD

18%

21%

15%

PP-DD

12%

15%

17%

UDMR

16%

-

-

Alte partide

5%

3%

2%

PSD+PC+UNPR

28%

36%

44%

PNL

14%

19%

16%

PDL

14%

17%

12%

UDMR

19%

-

-

Alte partide

25%

28%

28%

Partid

IN

IN BRIEF A facial composite of a president for the people The month of November is when Romanians are going to elect their president. Is there a model for the future president of Romania? Is it desirable to discuss about such a model when the degree of being informed among Romanians regarding the programs of the candidates is very reduced and sadly grounded on the nostalgia of models that functioned prior to 1989?

This issue of the magazine SINTEZA analyses the perceptions of the electorate regarding the future president based on profiling and experimental studies, and by sociologically scanning the vote of the Romanians during the presidential elections.

You can read about this article on page 17

Challenges for the Romanian Farmers Romania has quality agricultural products, but in the supermarkets we buy produce from Turkey, Spain or the Netherlands. Romanian farmers want to change the rules set by the supermarkets. In full crisis, fed up with how local fruits and vegetables rotten in the orchards and fields, local producers force the gates of the supermarkets. Commercial giants have already warned that they will still appeal to imports if the farmers won’t be capable to regularly deliver consistent quantities. The moment in time chosen for the big entry in the supermarkets was not beneficial: the crises eroded the purchasing power even in Western Europe, and the farmers of neighbouring countries invaded Romania as well. Experts in the field believe that local farmers must move to the next step, organic produce, and according to the estimates for the next five years, the Romanian bio market has the greatest growth potential in the organic industry (Amarjit Sahota, consultant for the European Organic Monitor). The fields cultivated in an ecological system quadrupled in the last years in Romania, respectively 450,000 ha. by the year 2013. The export of organic produce tripled, passing the 200 million euro threshold, and the number of operators increased from 2000 in 2008 to 16.000 in 2013.

You can read about this article on page 122

56 SINTEZA # 9, octombrie 2014

B R IE F

Incursion into one’s Autonomy Officially, in Romania live 1,277.600 Hungarians (6.5 %), out of which 573,133 in the counties Covasna, Harghita, Mureș and the so-called the Székely Land. Percentage wise, in this area dwell approximately 47% of all the Hungarians that live in Romania. The leaders of the Democratic Alliance of Hungarians in Romania have recently presented a project that envisioned the autonomy of the Székely Land based on ethnic criteria. But neither the numbers and percentages, nor the voices of the protagonists tell the story of the people who at present live burdened by shortcomings, and for whom the future seems to be more like a promise that was never kept.

The story of the people who live in this land can be found on page 98

Reflections on the Dissolution Tendencies of the National States The autonomist-separatist political current is a European reality that accompanied almost the entire modern and contemporary period.

We owe to this process the coming into being of the nation-states on the European continent, which resulted out of the dissolution of the empires. These days, the process continues by questioning its historical result, by going towards a more profound atomization, in the sense of a separation of some provinces, following the line of the territorial limits existent in the Middle Eve. This is an attempt to go back in history for which we are not prepared, as the modern system of external relation was built upon the interdependencies among states. A brief presentation of the European tendencies shows that practically in the majority of the states there are autonomist-separatist projects, in different forms of manifestation and implementation, with particular characteristics and causes.

To see what we might be heading towards read on page 76

Scottish Separatism – the Perseverance of an Idea, the Danger of a Model From among the secessionist movements active in the European space, the most advanced form, in terms of ideology and political action, is the example of Scotland, where the idea of separation from United Kingdom, materialized in 1979 with the decentralization the legislative act. The result was its total independence by September 2014, via a public consultation which revealed an increased attraction towards separation, comparative to the previous referendum. Aside from the local political and the economic implications, the Scottish referendum generated an emotional breach in the electorate, the consequences will be experienced at the following popular consultation, and for sure the consequent Scottish nationalists have already started to work on. Metaphorically associated with the opening of the Pandora box by the opponents of secessionism, the Scottish model might have an impact inside the United Kingdom and in Wales, where the temptation of independence is also manifested, although they’ve been part of Great Britain for a long period of time. Such an initiative is promoted by a party in close connection with the Scottish nationalists.

About the possible consequences of the September 2014 referendum read on page

57 SINTEZA # 9, octombrie 2014

81

IN

BRIEF

IN

A Strategic Challenge for Europe: the Degradation of the Relationship Between the West and the Russian Federation

Under the Sign of the Circle Six minutes. That is how much time one has to convince some strangers to finance his dream. Mission impossible? Not if things happen inside the Circle.

Implemented locally by the Cluj Community Foundation, under the patronage of The Funding Network and in partnership with the Association for Community Relations, The Circle of Donators brings a new approach to fund raising. Groups of donators come up with new projects in different domains and get together in order to promote and endorse such projects. Selected and included in a catalogue by the donators' network of the Circle, the projects are presented during a public event at the end of which the donators vow to promote. In the Euclidian geometry, the circle is a set of points in a plane, equally distant from a fix point called the center. With the Center of Donators, the community is the center and the distance between the points in the plane and the center tends to become negligible. It is a phenomenon that does not have a definition in Physics textbooks and has just one invariable: the human need of doing things together, even when it comes to giving. The evolution of the phenomenon depends on too many variables, but the Cluj Community Foundation has come up with a few solutions such as: increasing the number of financed projects within a Circle; increasing the budget of a project; extending the reach of these projects to rural areas; multiplying circles in areas where they already exist and in other areas as well. The wave has already reached Alba Iulia and Târgu Mureş and does not show signs that it is going to stop.

You can read more about the project The Circle of Donors on page 129

We are witnessing in the proximity of our country an unprecedented series of events. Europe has not experienced such events during the last decades, and their consequences marked profoundly the international community.

At first, the news on how the conflict evolved in this country was framed within the limits of regional post-soviet crises scenarios, initiated and then frozen in different forms, designed and put into practice by Moscow in order to maintain its influence within its immediate geographical vicinity.

Along with the annexation of the Crimean Peninsula, the stake of the actions launched

by Kremlin raised to a dangerous level, hard to imagine at the debut of these events.

For the first time since the end of Second World War, a subject of international law pertaining to the old continent ignored two of the fundamental juridical relations between two states: territorial sovereignty and direct involvement in internal affairs. Moreover, a province of a state was occupied and attached to another state and the means of justifying the act were, evidently, ridiculous.

The incoming winter weather will have an important role, mainly psychological, regarding the unfolding of the events. Is Europe capable to compensate for the gaseous hydrocarbon deficit, when the Russian energetic weapon and will be employed used as a means of retaliation?

An analysis of the relationship between the West and the Russian Federation may be read on page 92

The Seven Wonders of the Montainous Banat There is a place in Romania where fig trees bear sweetpurple fruits in the yards of locals and pine trees spring from rocks straight to the sky, as straight as arrows. Here, the mountain waters carved their own kingdom, with rapids and howling falls, with clear and smooth lakes, where one could swear that fairies come and bathe.

People learned to respect the water world from ancient times, and built citadels, high steeple churches, bulky bridges and stone houses with wooden heavy doors and big iron locks that opened only to friends. Iron smiths sent by the Hesperian King carved in stone an iron road on which an unseen before machinery chugs and puffs.

They also turned on the lights for the first theater in the area. Maybe they did that to exceed Peter Pan’s magic, for the latter was believed to have lived a few yards away.

We invite you to join us on a journey to the seven wonders of the Montainous Banat: the Water World:

The Republic of Moldova – Marching into the Electoral Campaign The Republic of Moldova is facing a new test of political maturity: the November 30th Parliament elections which have a double stake: democracy and the European way forward. The present political scene is sufficiently heterogeneous, and it would be hazardous and early to advance a specific script. Even for someone who is familiar with the opinion polls of the Republic of Moldova (15 published in the last two years -7 polls in 2013 and 8 polls in 2014) is difficult to predict advancement, the stagnation or the regression of the electoral competitors. The results are so ambiguous that even the media pundits and commentators from Chişinău who make the agenda hesitate to confirm these statistics.

1. Bigăr Fall, The Eye of the Bei, „La Văioagă” Waterfall, Nera Gorges 2. At Peter Pan's house in Rusca Montana, 3. Ilidia, rural cultural landscape 4. T he Black Pine of Banat in the Domogled Mountains 5. The „Mihai Eminescu” Theater in Oraviţa 6. The Oraviţa-Anina Railroad 7. The Water Mills of Rudăria in the Eftimie Murgu village

A few possible scenarios for the configuration of the internal political scene of Chişinău are presented on page 86

58 SINTEZA # 9, octombrie 2014

B R IE F

You can read about this article on page

59 SINTEZA # 9, octombrie 2014

168

ZO OM

Migration. Of Birds and Men Birds travel as people do, and in their journeys they look for places where they can rest, eat and sleep. Halfway through a 200 km road (between Sibiu and Brașov), when people used horse-drawn coaches, carriages and oxcarts, was built the Făgăraș Citadel as a strategic place where locals sought shelter from the Tatar invasions and where the merchants and travelers that visited the two towns would rest protected by the walls and water trenches that surrounded the citadel, would warmed up next to the stoves, eating food offered by the pantries of the citadel.

Birds spend a lot of energy during their flight, even more than men. Migration becomes an exhausting exercise and their metabolism experiences critical situations. For this reason most of the migration routes were selected during evolution depending on the places chosen for rest. The Danube Delta is for birds what The Făgăraș Citadel is for people, it represents the most important rest area for those which go over it. From above, from where birds are, the Danube Delta unveils itself as a huge maze. The water ways and channels are chaotically divided by reed walls and platforms which grow out of the new soil brought by the river for thousands of years.

There are over 350 species of birds that grow and lay their eggs, they feed themselves or at least stop once in their route to the migration site. The easiest way to imagine this landscape is by making use of one of the most cliché expression that describes the Danube Delta that of a „Birds' Paradise”. The Danube Delta represents not only a „fabulous incubator” of hundreds of species, but also rest area for other thousands of winged creatures driven by an ancestral instinct. During migration, they connect the world and melt away the borders crossing planet Earth from North to South in the fall, and South to North in the spring.

More on the Danube Delta as a vital point in the life and journeys of birds on page 146

60 SINTEZA # 9, octombrie 2014

ZOOM

I

t’s been 25 years of continuous aggression against the Romanian state, sometimes coming from its own institutions or from state-employed representatives. In the past few years, three positions shocked the public opinion. Such positions were adopted by people who fought to transform it into a weak, failing and paralytic state. First, we mention Dan Voiculescu, who affirmed that the state is a less intelligent thief, he is now placed in an institution, under “protection”. Then, in 2008, Dinu Patriciu affirmed “we (the representatives of the private sector – no.) must be the intelligent ones, not the state, the state can never be intelligent, the state is dumb by definition, for it is a bureaucratic instrument that functions without having any competition in place, therefore it remains dumb”. And finally, Sorin Ovidiu Vântu, at his turn, stated: Strengthen your state!

He seemed rather ironic or arrogant, but shortly after, the state he described as dead or weak, sent him where a serious and respectable state sends people if they don’t respect its rules.

What was the Romanian state missing during its important and crucial moments?

First, the state lacked intelligent decisions, which meant concentrating not only on consuming, but also on creating resources. On many occasions, the consumption should be rational and should facilitate the creation of new resources, and not sacrifice future resources for the sake of an immediate type of consumerism.

The state must not centralize in order to consume the resources, but distribute and make sure the population uses all its resources, not only as means of immediate survival, but, most importantly, as means focused on what the future holds.

We address here the lack of courageous decisions regarding the future, not just decisions that make reference to what is present and to what pertains to electoral cycles.

Courageous and intelligent decisions focus on the perspective and develop important intelligence resources.

When the state invests in education and research, it becomes prospective.

When it sustains the models and strategically takes care of promoting

Vasile Dâncu

The Romanian State and its Enemies

the progressive elite instead of the conservative, the state becomes courageous and prospective.

A powerful state analyzes the decisions and respects the national interests and the principles, it does not accept to be taken over or to be confiscated by specific interests, irrespective of their nature. At an international level, the strong state understands the configurations of forces and positions itself in the decision-making areas, where security is ensured, evidently understanding that this is possible only on the grounds of participation with resources that can be mobilized. That is why, the state must not remain autarchic, but open, participative, it must be a state that does linger in the past, but decides for a perspective thinking approach.

The powerful state does not abandon the society and does not show its force only towards some of its citizens, but applies the same principles and rules to everyone.

It multiplies its force by voluntary adherence of the citizens invited to participate to debates and to decisions that involve change. The intelligent state is not afraid of change. Moreover it causes and supports change.

The strong state stimulates social competition, but seeks to avoid extreme polarized approaches among social segments as well. It equitably redistributes resources and facilitates social harmony and cohesion. Its purpose is not to stimulate tears in the tissue of solidarity, but to regulate 61 SINTEZA # 9, octombrie 2014

imbalances when malformations occur as a result of competition and resource imbalance.

The strong state knows that it cannot be strong without free, creative and active citizens carrying a strong social capital. A state with desperate citizens, scared of the future, lacking trust in its institutions and leaders is a state that becomes weaker by the day, and sooner or later reaches the status of a failed state.

Consequently, a state that does not understand that by protecting corruption or by lacking will in its eradication becomes a suicidal state.

It is not an intelligent state, but a state that loses its rhythm with history, development and progress.

But above all, the powerful state knows that being strong is not a state, but a dynamic equilibrium. In a short period of time, if bad decisions are made, a state can lose its intelligence and force as main features.

Sometimes analysts and politicians talk about the Romanian state in terms of a failed state, which is completely false. Romania is not part of the socalled category of failed states! But several times, during the last 20 years, Romania was on the edge of precipice.

Failed states are often characterized by the erosion of state authority, by authoritarian regimes incapable of satisfying the needs of the population, by corruption that spreads within the central administrative system framework, by repression upon the political opponents, by severe violations of human rights, by a

collapsing social system, by extreme poverty affecting the majority of the citizens, by high criminality etc., as stated by David Rothkopf. The Romanian state has always been saved by the very few, but today we must observe that there are multiple ways a state can fail, beyond the classic criteria.

We, at SINTEZA, have the duty to sound the alarm and caution against future dangers.

We might have failed cities, counties or regions because of local or regional administrations, and interest groups that monopolize the resources and infest the administration with corruption. Today we see that there are states that are drained of their resources in the globalization process, which is also a means of failing, if we thing of their development in the future. Therefore, failed men of state harm the societies and the states, either due to their lack of vision or by adopting an oligarchic and corrupted way of leading.

The SINTEZA Magazine generated an intellectual program meant to deliver information, to caution against risks, to give support when there is political will and intelligence and to understand that politics should focus on polemics and scandals only during electoral campaigns specially designed for this purpose. Other than that, the construction of a powerful state should be our common work, a great project that has as a purpose Romania’s national security and welfare. n

AM IN TIR I

P E N TR U

VIITOR

Sorin Mitu

Frauda electorală la români: ieri şi astăzi

T

oate alegerile postdecembriste din România au fost marcate de acuzaţii de fraudă electorală masivă, dintre cele mai grave. De fiecare dată, învinşii au pretins că victoria obţinută de adversarii lor a fost dobândită prin metode necurate. Gesturile „sportive” – obligatorii într-o democraţie –, cum ar fi felicitările adresate câştigătorilor sau recunoaşterea bărbătească şi sinceră a înfrângerii au fost aproape întotdeauna tardive, formale şi umbrite de învinuiri, autojustificări şi resentimente înverşunate.

Toată lumea fură... Să furăm şi noi?

AMINTIRI PENTRU VIITOR

62 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Şi mai ciudat este faptul că niciodată nu s-a luat vreo măsură serioasă, menită să pună capăt abuzurilor de necrezut reclamate vocal de mai toţi actorii politici, chiar şi atunci când aceştia au ajuns la putere şi ar fi avut posibilitatea să schimbe ceva în această direcţie. Când instituţiile statului au încercat totuşi să întreprindă câte ceva, aşa cum s-a întâmplat în cazul referendumului pentru demiterea preşedintelui din iulie 2012, procurorii au fost acuzaţi că acţionează la comanda politică a preşedintelui Băsescu şi întreaga poveste s-a dezumflat complet, ca de fiecare dată.

Pentru a înţelege de ce nimeni nu face nimic în această chestiune, avem exemplul elocvent al elecţiunilor din mediul foarte rural. Acolo, o ştie toată lumea, alegerile sunt influenţate în mod dramatic de primari şi de clicile locale de putere, dar situaţia convine, până la urmă, tuturor formaţiunilor politice. Fiecare partid preferă să îşi valorifice avantajul sigur pe care îl deţine într-o comună în care se bucură de sprijinul potentatului local, decât să lase vrabia din mână şi să acţioneze în plan legislativ pentru schimbarea acestui sistem nenorocit.

63 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Că asemenea alegeri sunt demne de Evul Mediu, iar cel mai cinstit lucru ar fi interzicerea lor pe arii extinse din Oltenia sau din sudul Munteniei – este o evidenţă pentru oricine aruncă o privire pe hărţile cu rezultate electorale din ultimele două decenii. Ceva asemănător mai putea fi văzut doar în cazul rezultatelor de la bac, înainte de introducerea camerelor video la examene, când, prin judeţele cu inspectori şcolari mai poznaşi, bacalaureaţii erau mai numeroşi cu câteva zeci de procente, în comparaţie cu media pe ţară. Or fi avut elevii vâlceni IQ-ul mai ridicat, printr-un fenomen genetic colectiv, tot aşa după cum conştiinţele ţăranilor teleormăneni par să fie marcate într-un mod uimitor de ideologia social-democrată, de idealurile moderne ale stângii europene... În mod absolut firesc, acuzaţiile de fraudă lansate din partea dreaptă a eşichierului politic au fost mai numeroase decât cele proferate de formaţiunile gauchiste. Aceasta nu pentru că stânga ar fi neapărat mai hoaţă prin natura ei, ci din simplul motiv că ea a câştigat majoritatea alegerilor de după ’89 şi, ca urmare, s-a situat în mod natural în postura de a fura mai mult sau – mă rog, pentru imparţialitate – de a fi acuzată că a furat mai mult.

Dar nici cu dreapta nu mi-e ruşine, nici liberalii sau pedeliştii cei bine orientaţi pe axa euroatlantică nu se sfiesc să obţină scoruri neverosimile acolo unde primarii sau consilierii lor aleargă pe cai mari, fără niciun fel de greţuri democratice. Şi ce-ar putea să facă, săracii, dacă duşmanii fură pe rupte! Nu se poate, neicusorule, mă-nţelegi, să rămânem pe dinafară, fără coledzi, pe motiv de prinţipuri!

E vorba aici de pragmatism politic, de interes naţional, de sociologie şi strategie electorală, lucruri grele... Pe de altă parte, atunci când dreapta – mă rog, dreapta autohtonă – a ajuns să stea mai bine în România, graţie strădaniilor 

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

n Alegerea lui Cuza la Bucureşti, în 24 ianuarie 1859, a fost impusă sub o presiune absolută, deoarece conservatorii munteni, majoritari în Adunarea Electivă, nu voiau în ruptul capului să îl aleagă ca domn pe colonelul moldovean cu idei liberale

neobosite ale comandantului Băsescu, au apărut imediat şi acuzaţiile de fraudă formulate de pesedişti, cei luaţi în vizor nemaifiind acum amploiaţii de prin primăriile comunale, ci diplomaţii din consulate şi ambasade. În funcţie de specificul bazinului electoral, toată lumea braconează, cu vârşa, cu ciomagul ori cu cablul electric, după posibilităţi şi împrejurări.

Sigur că un discurs de genul celui pe care l-am proferat mai sus sună cinic, amoral şi demobilizator. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune, dacă toată lumea fură (la vot şi nu numai acolo), înseamnă că nu e nimic de făcut şi, mai rău, ar fi cazul să ne apucăm cu toţii de furat, dacă altfel nu se poate răzbi şi ăsta e trendul naţional. În ceea ce mă priveşte, nu acesta este mesajul pe care vreau să-l transmit. E adevărat că lucrurile stau chiar aşa cum le-am zugrăvit pe scurt – nu cred că e vreun secret pentru cineva –, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm, să ne complacem în rău şi să nu încercăm să remediem această situaţie. Eu o evoc aici doar în calitatea ei de contramodel, pentru că răul, pentru a fi doborât, trebuie mai întâi expus şi înţeles.

Ştefan cel Mare şi Ion Iliescu, Cuza şi Traian Băsescu

C

a orice lucru cu adevărat important pe lumea asta, nici frauda electorală în variantă românească nu este un fenomen nou şi contemporan, ci se poate mândri cu o îndelungată istorie, din care îşi trage rădăcinile glorioase. Această afirmaţie poate servi ca învăţătură celor care cred că istoria trebuie să fie o carte a naţiei, din care să extragem pilde morale şi temeiuri identitare. Aşa o fi, nu zic ba, dar atrag atenţia că din trecut moştenim nu doar ceea ce ne convine, ci şi aspecte mult mai puţin plăcute. Iar în 64 SINTEZA # 9, octombrie 2014

ceea ce priveşte modalităţile de alegere a conducătorilor şi politicienilor, ne putem întreba, după cum vom vedea mai jos, dacă s-a schimbat mare lucru în ultimele sute de ani.

Prima „alegere” a unui lider consemnată de istoria românească este reprezentată, probabil, de înscăunarea lui Ştefan cel Mare, în aprilie 1457, pe locul numit „Direptate”, lângă cetatea de scaun a Sucevei, în aclamaţiile boierilor, târgoveţilor, oştenilor şi „a toată ţara”, adunată aici în frunte cu Mitropolitul Teoctist. Evul Mediu nu a fost o epocă renumită pentru practicile sale democratice, aşa că Ştefan nu avea cum să „fraudeze alegerile”, deşi noi, după normele de astăzi, am putea spune că le-a manipulat şi s-a impus în faţa electoratului. Desigur, fiind un prinţ al Evului Mediu, Ştefan a ajuns suveranul Moldovei deoarece era fiu de domn şi deoarece şi-a învins adversarul (propriul unchi) pe câmpul de luptă. Iar învestirea sa pe Câmpia Direptăţii ar fi numită astăzi, de către politologi, show election, o alegere de faţadă, pur formală. Dar dacă ne gândim cum a ajuns Ion Iliescu şef al statului român, în data de 22 decembrie 1989, prin modalităţi similare (moştenitor al partidului şi câştigător în faţa nenorocosului său rival), aclamat de „toată ţara”, de oşteni şi securişti (şi binecuvântat mai târziu de un arhiereu care se numea, coincidenţă, tot Teoctist), observăm că Evul Mediu nu mai este chiar atât de îndepărtat. Şi mai este un element pe care nu avem voie să îl omitem, la o analiză comparativă a „alegerilor” din secolele XV şi XXI: în respectivele răstimpuri elective, oare Înalta Poartă ce păzea?

Primii şefi de stat români care, potrivit unei noi legislaţii constituţionale, ar fi trebuit să fie aleşi printr-o procedură modernă, şi nu prin aclamaţii şi cuşme azvârlite în văzduh, au fost domnitorii români din epoca Regulamentului Organic. Cu toate acestea, în anul 1834, Turcia şi Rusia, cele

AM IN TIR I

P E N TR U

VIITOR

două mari puteri care tutelau la acea vreme (în rivalitate) Principatele Române, nu s-au mai obosit să convoace alegeri, ci i-au numit de-a dreptul pe cei doi hospodari, Mihail Sturdza în Moldova şi Alexandru Ghica în Muntenia.

Deşi opinia publică a vremii şi istoricii români de mai târziu au criticat acest abuz al puterilor străine, eu zic că ele au procedat totuşi mai corect şi mai transparent decât în alte ocazii. Cel puţin s-a renunţat la o mascaradă electivă, din care ar fi ieşit tot cine trebuia să iasă!

Două fraude electorale de proporţii, acompaniate de intervenţia decisivă a marilor puteri, stau şi la originea statului român modern, rezultat în urma Unirii Principatelor. Prima a avut loc în Moldova, unde caimacamul Nicolae Vogoride, ostil Unirii şi sprijinit de turci şi de austrieci, a falsificat alegerile pentru Divanul ad-hoc. Franţa, care îi susţinea pe unionişti, deoarece dorea crearea unui stat românesc puternic, ca stavilă în calea expansionismului rusesc, a impus anularea respectivelor alegeri, favorizând astfel Unirea.

Cea de-a doua fraudă a fost săvârşită într-un sens politic contrar, cu ajutorul ei realizându-se, de fapt, dubla alegere a lui Cuza (ea însăşi o interpretare forţată a Convenţiei de la Paris) şi Unirea Principatelor. Alegerea lui Cuza la Bucureşti, în 24 ianuarie 1859, a fost impusă sub o presiune absolută, deoarece conservatorii munteni, majoritari în Adunarea Electivă, nu voiau în ruptul capului să îl aleagă ca domn pe colonelul moldovean cu idei liberale. Sub presiunea mulţimii, scoasă în stradă de agitatorii liberali, în urma unor manevre şi şedinţe secrete, deputaţii se vor „răzgândi” şi Cuza va fi votat până la urmă – culmea! – într-un triumf total. Cam tot aşa a răsturnat şi Napoleon regimul Directoratului, în noiembrie 1799, când deputaţii care îi erau ostili au fost scoşi afară pe fereastră de soldaţi, după care au fost aduşi înapoi tot cu forţa ca să voteze schimbarea de regim.

Dar au fost nişte lucruri bune şi frumoase aceste operaţiuni de comando electoral? În politică, scopul scuză mijloacele, iar revoluţiile învingătoare au întotdeauna dreptate, aşadar, ţinând cont că unirea lui Cuza şi multe alte reforme ulterioare înfăptuite de acesta au reprezentat o reuşită, s-ar putea răspunde afirmativ. Pe de altă parte, după realizarea Unirii, Cuza a ţinut-o tot aşa, guvernând într-o manieră autoritară, dând o lovitură de stat şi certându-se cu toate partidele – desigur, numai ca să-şi impună reformele progresiste –, mai ceva ca preşedintele Băsescu (mutatis mutandis, horribile dictu şi ce expresii latineşti mai vor să audă cei oripilaţi de o asemenea alăturare, ca şi de barbişonul cuzist al lui Emil Constantinescu). Dar dacă scopul scuză mijloacele, păi atunci nu e bine să folosim şi noi metodele glorioase ale înaintaşilor şi să câştigăm alegerile cu orice preţ, decât să-i lăsăm pe duşmanii poporului, ai democraţiei sau ai Americii să ne-o ia înainte?

Nu! Chiar cu orice mijloace, credeţi-mă, nu e bine!

De la rotativa guvernamentală la turela electorală Sub Carol I şi în toată perioada monarhiei, lucrurile s-au echilibrat aparent în politica românească, printr-o mascaradă electorală cunoscută şi acceptată de toată lumea, care a funcţionat ca unsă. Regele numea un prim-ministru, acesta dizolva parlamentul şi organiza alegeri, pe care le câştiga întotdeauna partidul guvernamental, cel care le „organizase”. Simplu ca bună ziua! Mare democraţie!  65 SINTEZA # 9, octombrie 2014

n Ilustraţie de presă Ghimpele, 1872 - "Basmul celor doi pomi" trădarea lui Cuza şi aducerea la puterea a regelui Carol I

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

n În perioada monarhiei, sub domnia lui Carol I, alegerile parlamentare, schimbarea guvernelor şi pendularea regelui între cele două partide care îşi disputau puterea au avut la bază, într-o măsură importantă, raţiuni de politică externă

puţin, se realiza o alternanţă între cele două mari partide care guvernau ţara, aşa-numita „rotativă guvernamentală”, cu amendamentul că schimbarea nu era decisă de alegători, ci de voinţa suveranului. Ca în cazul lui Cuza, putem aprecia că, judecând după rezultate, suveranii români şi-au ales cabinetele (şi acestea „şi-au ales” parlamentele) destul de bine.

Trebuie spus însă – şi repetat la fiecare pas – că asemenea practici electorale nu puteau fi întâlnite doar în România, ci, până la urmă, în orice societate care nu era încă pregătită, din varii motive, pentru exerciţiul democratic. Italienii aveau politica „transformismului”, adică deputaţii opoziţiei erau atraşi de partea guvernului, prin mită şi lucrări publice efectuate în circumscripţiile lor electorale. Este adevărat, acest lucru se întâmpla în veacul al XIX-lea, în timp ce la noi se petrece astăzi, cu o întârziere de un secol şi jumătate! În Austro-Ungaria, alegerile se făceau ca la Bucureşti, cu concursul nepreţuit al jandarmilor şi al autorităţilor locale. Dacă făcea parte dintrun partid guvernamental, până şi un român putea să intre fără probleme în „Casa Ţării”, iar când românii ardeleni au încercat să obţină condiţii politice mai bune pentru conaţionalii lor prin tratative cu guvernul maghiar, ei au negociat cu Tisza Pişta până şi numărul exact de locuri pe care trebuiau să le „câştige” într-un parlament mai generos cu naţionalităţile. ar fraudele electorale din perioada „La Belle Époque” nu au reprezentat decât un balet graţios şi inofensiv – până la urmă, ţăranii de la 1900 nu prea erau interesaţi de domnii sau boierii care guvernau în Capitală –, în comparaţie cu ceea ce vor aduce nazismul şi comunismul. În România comunistă (la fel ca şi în China de astăzi, de exemplu), alegerile vor însemna cu totul altceva. În 1946,

D

66 SINTEZA # 9, octombrie 2014

când ţărăniştii au obţinut 80% (zice legenda, pentru că, de fapt, nimeni nu a mai stat să piardă timpul cu numărătoarea voturilor), iar comuniştii 20%, autorităţile au inversat rezultatul şi cu asta au rezolvat problema democraţiei populare. De fapt, cei care ştampilaseră cu adevărat buletinele de vot, prin intermediul şenilelor, erau tanchiştii sovietici, deoarece „alegerile” din România deveniseră acum, în mod exclusiv, o problemă (minoră) de politică externă a Uniunii Sovietice.

Teoria conspiraţiei sau ce rol joacă Licuriciul cel Mare?

Trebuie să remarcăm însă că, şi în perioada monarhiei, sub domnia lui Carol I, alegerile parlamentare, schimbarea guvernelor şi pendularea regelui între cele două partide care îşi disputau puterea au avut la bază, într-o măsură importantă, raţiuni de politică externă. Deoarece Carol I a susţinut până în 1914, cu fermitate, alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria, el a fost interesat de fiecare dată, în mod prioritar, ca premierul pe care îl numea să menţină această orientare strategică a României.

Oare astăzi, când e ales un preşedinte, când e desemnat un prim-ministru sau când e numit un şef al serviciilor de informaţii, oare ce întrebări i se pun cu privire la menţinerea angajamentelor noastre internaţionale? Şi cine i le pune? Dar dacă respectivul candidat nu prezintă garanţii suficiente că va fi un om de încredere şi că se va ţine de promisiuni, oare mai este el ales, desemnat sau numit? Răspunsul la această întrebare ne arată cât valorează democraţia autohtonă, cât de stăpână la ea acasă este România şi în ce măsură îşi alege singură destinul, ca şi conducătorii. Pentru că „fraudarea alegerilor”, aşa cum se poate vedea din istorie, a stat întotdeauna în relaţie cu

AM IN TIR I

P E N TR U

VIITOR

n Palatul Cotroceni, văzut în 1864 de Henri Trenk

influenţa exercitată de o putere străină, pe căi mai mult sau mai puţin oculte. Până şi în Statele Unite sau în Europa Occidentală alegerile au putut fi influenţate de un târg cu Libia sau cu Iranul, de o donaţie financiară provenită din China, din ţările arabe sau din Israel. Când un fost cancelar al Germaniei, cum a fost Gerhard Schröder, este stipendiat de Gazprom la sfârşitul mandatului, poţi să te întrebi, în mod legitim, cum stau oare lucrurile în cazul unei ţărişoare de talia României?

Aceasta, cu atât mai mult cu cât „fraudarea alegerilor” nu se mai realizează astăzi, în primul rând, nici prin furtul (sau prin suplimentarea) buletinelor din urne şi nici prin ameninţările jandarmilor ori ale altor amploiaţi (deşi, prin anumite locuri, oricât ar părea de incredibil, mai funcţionează şi aceste metode). Astăzi, mult mai important este să controlezi mass-media şi să manipulezi la greu opinia publică, lucru pentru care ai nevoie de bani şi de oameni bine plasaţi şi bine „acoperiţi”, care să tragă sforile acolo unde este necesar. Din asemenea motive, serviciile secrete şi manevrele oculte au reprezentat în această toamnă o temă de campanie electorală atât de fierbinte, parcă mai mult ca întotdeauna.

Pentru că, în final, este suficient să câştigi prin asemenea metode necurate şi câteva procente, deoarece ele se vor dovedi decisive, în condiţiile unor alegeri, de cele mai multe ori foarte echilibrate. Victoriile clare sunt mai rare şi sunt provocate de obicei de o conjunctură specială (supravieţuirea vechilor structuri şi mentalităţi comuniste în 1990, criza economică în 2012). De cele mai multe ori însă, cetăţenii aleg între Tanda şi Manda, deoarece partidele, ideologiile şi oamenii care le reprezintă seamănă între ele ca nişte picături de apă. Ca urmare, opiniile se împart în două tabere relativ egale, ca într-o finală de 67 SINTEZA # 9, octombrie 2014

campionat mondial, în care circa 51% dintre spectatori ţin cu o echipă, iar aproximativ 49% cu cealaltă. Or în această situaţie, să furi chiar şi numai un procent poate însemna totul. Lucru pe care hoţii îl ştiu foarte bine.

Fără îndoială, nu ne foloseşte la nimic şi nici nu este corect să ne autovictimizăm mereu că suntem o pradă eternă în mâinile rapace ale marilor puteri sau că avem hoţia (inclusiv cea electorală) în sânge. După cum am văzut, nici în alte părţi, de-a lungul istoriei şi de-a latul geografiei, lucrurile nu au stat altfel. Dacă ne uităm, de exemplu, cum se făceau alegerile în Anglia până în 1832, unde şapte alegători trimiteau doi deputaţi în parlament, iar locurile se scoteau la licitaţie, nu avem deloc de ce să roşim, cel puţin când ne gândim la strămoşii noştri. Democraţia a fost peste tot o mare mizerie, dacă facem abstracţie de faptul că celelalte sisteme de guvernământ au fost şi mai proaste.

Ca în atâtea alte situaţii, nici noi, românii, nu am fost nici mai buni, nici mai răi decât alţii, aflaţi în circumstanţe asemănătoare.

De reţinut ar fi doar că astăzi ar fi poate cazul să mai renunţăm la reeditarea trecutului nostru glorios în materie şi să ne alegem conducătorii în condiţii ceva mai civilizate.

Fără pomeni electorale, fără posturi de televiziune dedate la cea mai josnică propagandă electorală, în dispreţul oricărei echidistanţe şi deontologii jurnalistice, fără agenţi acoperiţi şi manevre oculte care să regizeze respectivele detalii şi să facă jocurile în prealabil. Desigur, mi-aş dori toate acestea, în măsura posibilului... n Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului. Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj.

INS ID E

George Cristian Maior

SUPERPOLITICA Filosofia şi practica puterii în conducerea strategică a statului

D

INSIDE 68 SINTEZA # 9, octombrie 2014

acă societatea progresează, dacă există într-adevăr un element de progres în evoluţia socială, explicaţiile nu trebuie căutate doar în dezvoltările tehnologice sau economice, ci şi în politică. Politica este cea care poate construi sau dărâma, doar ea poate crea ordine, pace, după cum tot ea aduce războiul, instabilitatea, sărăcia. Cu alte cuvinte, politica poate fi bună sau rea, dar nu există alt drum, nu s-a inventat altă modalitate de a conduce societatea şi oamenii şi probabil că nu se va inventa niciodată.

Istoria e plină de exemple în care politica a împins lucrurile înainte sau, dimpotrivă, le-a făcut să stagneze sau să regreseze. Desigur, scopul ultim al politicii este puterea, dar nici puterea nu e un scop în sine; exerciţiul său, folosirea sa ne pot asigura pace, prosperitate, sănătate sau, dimpotrivă, ne pot distruge. Iată de ce am considerat că ar fi importantă o carte despre ce înseamnă conducerea strategică a statului, asigurată prin practicarea politicii, urmărind însă câteva repere mai semnificative.

Ele se referă la calităţi ale politicii care se imprimă decisiv asupra 69 SINTEZA # 9, octombrie 2014

modului de folosire a puterii în realizarea unor scopuri sau proiecte fundamentale pentru stat, societate şi individ. Acesta ar fi sensul noţiunii de superpolitică – acea politică ce se face la conducerea strategică a statului în plan intern şi extern, care are la bază elemente importante de strategie, care poate anticipa crizele şi, atunci când acestea izbucnesc, le poate rezolva sau depăşi. Este vorba, aşadar, de partea cea mai adâncă, mai dificilă, mai complexă a politicii – conducerea strategică a statului -, dimensiunea mare, complexă, a politicii, o artă sau o ştiinţă în sine (ori poate ambele).

Domeniul pare vast şi abstract, de aceea e nevoie de ordine şi de câteva clarificări conceptuale.

Sunt criterii pe care le am în vedere atunci când vorbesc despre superpolitică: În primul rând, e vorba despre raportul dintre resurse şi obiective care stă la baza acţiunii politice eficiente. Cu alte cuvinte, ecuaţia ar fi aparent simplă - cu ce resurse pe care le are o guvernare la dispoziţie (şi aici nu mă refer doar la resursele economice, ci şi la cele politice, umane, intelectuale, militare, de legitimitate, de informaţii) se poate realiza un anumit scop (de exemplu, încheierea

unei păci avantajoase, o mare reformă constituţională, evitarea unui război sau câştigarea unuia). Istoria e plină de exemple - când un stat, posedând resurse fantastice, nu a reuşit săşi impună proiectul (Germania lui Hitler, Franţa lui Napoleon) sau tot istoria ne arată cum state cu resurse limitate le-au folosit atât de eficient, atât de inteligent, încât au reuşit să îndeplinească obiective strategice deosebite pentru interesele lor şi ale ordinii internaţionale. În lucrarea sa, Kennedy arată multe astfel de exemple, Gustav, regele Suediei, care a ţinut sub presiune Rusia şi Nordul Europei, este unul dintre acestea. Ştiţi ceva despre el, în afară de ceea ce spun istoricii Europei de la Westphalia sau cei suedezi? Michael Collins a creat un stat. Un irlandez simplu din Cork, un naţionalist, un om care a înţeles însă, într-o filozofie simplă, forţa unei naţiuni „în acoperire”, relevanţa informaţiei despre inamic, utilizarea sa în acţiune. Resurse puţine, rezultat maxim. Collins a creat Irlanda, în faţa Imperiului Britanic. Iar Gustav a creat o armată profesionistă, într-un timp al incompetenţei şi al improvizaţiei.

Cromwell, un „nou rege” într-o tradiţie a regalităţii, a schimbat ordinea politică în miezul puterii 

INSIDE

mondiale de atunci – o nouă Anglie, un imperiu în formare - prin refacerea internă a legitimităţii vechilor idei despre putere, prin echilibrarea Parlamentului – cu voinţa naţiunii – în raport de monarh. Încântător, nu a vrut niciodată să fie proclamat rege.

A rămas conducător, iar legitimitatea s-a deplasat spre un sistem nou. Cu resurse mai puţine decât marii săi competitori, Prusia şi Frederick – Bismarck au reuşit să creeze o nouă ordine europeană, printr-o gândire şi practică strategică inteligente. Ce a stat la baza acestei mari realizări – tocmai o conducere strategică a statului, capabilă să pună în valoare (şi în mişcare) acele forţe istorice, sociale şi politice apte să genereze schimbarea internă şi externă, printr-o augmentare continuă a puterii statale?

E poate şi un element cultural aici.

Dimpotrivă, imperii cu resurse imense – în special economice sau teritoriale – au clacat lamentabil (Spania, Imperiul Habsburgic, URSS) din cauza unei conduceri strategice inepte, incapabile să înţeleagă la timp acest raport dinamic resurse/obiective. În al doilea rând, este vorba despre moştenirea lăsată de acţiunea superpoliticii, de durabilitatea în timp, de capacitatea de rezistenţă, de anduranţă a unui edificiu strategic. Într-un cuvânt, de amprenta istoriei.

Aceeaşi istorie ne arată că multe acumulări aparent pozitive în sens strategic – o pace la prima vedere favorabilă, victorioasă, o mare reuşită politico-diplomatică, o negociere - s-au spulberat cu repeziciune pe altarul ignoranţei, al complacerii într-un sistem rigid, inadaptabil la schimbări politice şi geopolitice inevitabile.

Pacea de la Versailles care încheia un război devastator, acel război „ce trebuia să termine însuşi războiul”, a schimbat în câteva decenii (o nimica toată, la marea scară a istoriei, dar câte sacrificii umane?) faţa lumii, din cauza unui lanţ de greşeli în conducerea strategică a multor state, generând o catastrofă şi mai semnificativă în istoria umanităţii: al Doilea Război Mondial, mai distructiv, mai cinic în efectele sale. În al treilea rând, nu se poate evita problema întotdeauna sensibilă a legitimităţii, acest concept aparent abstract, dar care a reprezentat întotdeauna o sursă de putere (Cooper crede, ca şi Nye, că astăzi legitimitatea 70 SINTEZA # 9, octombrie 2014

INS ID E

e o sursă de putere. Părerea mea e că a fost dintotdeauna, în raport de un anumit context cultural, religios, politic, social. Machiavelli, care e de mulţi considerat un fizician al lumii politice, a înţeles, cel puţin în subtext, acest lucru), iar astăzi, în era informaţiei este valabil, poate mai mult ca niciodată. Istoria ne arată iarăşi că au fost multe tipuri de legitimitate – dinastică, religioasă, naţionalistă, constituţională etc. – vizând fie cadre normative mai mult sau mai puţin formale, fie mentalităţi, practici, obiceiuri, tradiţii asimilate la diverse puncte istorice de către societate, elite, lideri, diversele instituţii care fondează sau alcătuiesc statul. O politică, o decizie politică sau militară, o strategie angajând statul, societatea pe un anumit curs politic, nu poate să nu ţină cont de problema legitimităţii, dacă se doreşte într-adevăr ceva solid, cu efect şi cu anduranţă istorică. Ea va fi altfel măcinată de forţe sociale, culturale sau politice, care mai devreme sau mai târziu vor asigura un contraatac strategic. Desigur, în superpolitică trebuie să avem în vedere, pe de o parte, capacitatea liderilor de a înţelege legătura fină dintre decizie şi legitimitate, dar şi, pe de altă parte, forţa lor de depăşire a tradiţiei – a legitimităţii prevalente la un moment dat – care poate nu mai concordă cu interesele de perspectivă, pe termen lung, ale statului. Aşadar, e o chestiune de analiză, dar şi de curaj în angajarea pe un drum dificil, care poate genera, poate crea (în timp, desigur) noi legitimităţi. Legitimităţi care fixează bazele unei noi ordini politice, rupte sau diferite de cea tradiţională. Sunt momente de răscruce, adevărate puncte de inflexiune strategică şi politică, în care te desprinzi de trecut, de contextul ordinii existente, al stabilităţii, pentru a crea, pentru a construi altceva, adesea în contradicţie cu opinia populară, cu opinia publică (căreia nu i se poate cere neapărat înţelegerea anticipativă a necesităţii schimbării). Este problema leadershipului strategic; în relaţie cu riscul şi responsabilitatea istorică, mulţi vor ceda. Machiavelli spunea că cel mai greu este să schimbi ordinea lucrurilor.

Iar aici trecem la ultimul aspect ce conturează criteriile superpoliticii, şi anume gândirea şi practica strategică:

Von Moltke – strategia este adaptarea practică a mijloacelor plasate la dispoziţia generalului pentru atingerea obiectivelor războiului; Gregory D. Foster – strategia este în cele din urmă despre eficienţa exercitării puterii; W. Murray şi M. Grimsley strategia este un proces, o adaptare la condiţiile şi circumstanţele aflate în schimbare, într-o lume unde şansa, incertitudinea şi ambiguitatea domină; J.C. Wylie – strategia este un plan de acţiune construit pentru a atinge o finalitate, un scop, împreună cu un sistem de măsuri pentru realizarea sa.

A

cestea ţin de forţa, curajul, inteligenţa liderilor, ale elitelor politice, ce au în responsabilitate conducerea strategică a statului, a societăţii. Desigur, această ultimă dimensiune a superpoliticii e interconectată cu celelalte criterii menţionate mai sus, în strânse conexiuni, dar ea are propria sa logică şi individualitate. Discutăm despre personalitate şi personalităţi, despre artă a conducerii şi strategie, despre laşitate şi curaj (atribute psihologice), despre capacitate şi intuiţie, de asumare a riscului. Poate în primul rând, superpolitica este asociată cu mai multe personalităţi politice (sau militare) care au înţeles bine trecutul, au controlat prezentul şi au anticipat viitorul. Acestea sunt ceea ce generic numim oameni de stat, indivizi care, practicând politica, o depăşesc la un moment dat, în numele statului (sau al unor idei). Indivizi care refuză confortul politicianului – implicit privilegii, statut, notorietate – căutând atingerea unui scop superior poziţiei individuale, statusului de moment (unii pot, desigur, menţine prin inteligenţă, acest statut de politician împlinit, alţii însă îl vor pierde, zdrobindu-şi cariera). E un parcurs care incumbă riscuri asumate, dar şi luptă permanentă: politică, intelectuală, economică.

Până nu demult, strategia – studiile strategice – erau un domeniu rezervat conducerii războiului. Există chiar tentaţia de a elimina din ştiinţa sau arta strategiei politica sau politicile, diplomaţia, etc. – pe temeiul că aceasta trebuie să se focalizeze doar pe război, ca exerciţiu special al puterii, o prelungire a politicii într-adevăr (Clausewitz), dar ceva cu totul diferit ca mecanism şi evoluţie.

71 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Sunt dintre cei care cred că, mai ales astăzi, lupta – eminamente politică – pentru securitate, stabilitate, ordine sau, de ce nu, progres necesită concepte strategice, gândire şi acţiune strategice, şi asemenea separaţii conceptuale şi practice între strategie şi politică nu îşi au rostul. H. Kissinger afirma: „separaţia strategiei de politică (politici) poate fi atinsă doar în detrimentul ambelor.

Face puterea militară să se identifice cu aplicarea absolută a puterii şi tentează diplomaţia într-o preocupare exagerată cu fineţea”. Dar, de fapt, istoria ne arată că niciodată nu a fost altfel, iar capitolele din această carte dedicate în general unor personalităţi care s-ar încadra în superpolitică, după modesta mea perspectivă – sper să arate acest lucru.

Personalităţile ilustrate sunt diverse – oameni de stat precum Richelieu, Bismarck, Kissinger, Wilson, Troţki –, dar au dus o politică de succes în privinţa realizării unor scopuri strategice – crearea de state puternice pe plan intern şi extern, impunerea în relaţiile internaţionale etc. Dar e vorba şi despre gânditori care au revoluţionat gândirea politică şi strategică – Machiavelli, Clausewitz, Niebuhr, Morgenthau. Sunt politicieni realişti, dar şi politicieni al căror idealism i-a scos din lumea politică (Troţki, Napoleon al III-lea, Wilson), dar amprenta lăsată de aceştia s-a regăsit în transformarea politică a societăţii, mai devreme sau mai târziu, prin narativ.

Ce înţelegem însă din experienţa acestor personaje cu privire la gândirea strategică şi la practica efectivă a conducerii strategice a statului? Există într-adevăr legi generale ale acestui domeniu sau, având în vedere diversitatea experienţelor în discuţie, diferenţele de personalitate, desigur, dar şi contextele politice, culturale sau strategice particulare de manifestare a „superpoliticii”, nu se pot extrage generalizări? Adevărul este undeva la mijloc, cred. n Fragmentul face parte din volumul cu acelaşi titlu aflat în curs de apariţie.

George Cristian Maior îngrijeşte o colecţie de biografii ale unor personalităţi istorice şi gânditori care au revoluţionat gândirea politică şi strategică. Volumele au apărut la editurile RAO şi EIKON.

CON VOR B IR I

Vizibilitatea se poate obţine cel mai bine prin Cultură Interviu realizat de Cristina Beligăr

SINTEZA: Domnule Norman Manea, sunteţi profesor la Bard College din New York, unde predaţi un curs de literatură europeană. Cunoaştem foarte multe despre cărţile dumneavoastră, însă mai puţine despre cariera universitară şi despre profesorul Norman Manea. Povestiţi-ne mai multe despre acest colegiu, despre studenţii lui şi despre activitatea pe care o desfăşuraţi acolo.

CONVORBIRI Norman Manea 72 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Deşi a părăsit România în 1986, Norman Manea revine des în ţară pentru întâlnirile cu cititorii cărţilor sale, iar anul acesta a fost propus de Comitetul director al Uniunii Scriitorilor din România, alături de Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu şi Varujan Vosganian, pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

Norman Manea este unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români şi recent i-au fost publicate, la editura Polirom, în noi ediţii, volumele „Laptele negru” şi „Pe contur”. Câteva dintre temele sale predilecte sunt exilul, incertitudinea identitară, incomunicabilitatea sau persistenţa memoriei. Cărţile lui Norman Manea pot fi citite din perspectivă literară, politică, istorică, sau pur şi simplu umană. Începând cu anul 1989, Norman Manea este şi profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College din New York, un colegiu de arte liberale şi ştiinţe, a cărui tradiţie se întinde pe durata unui secol şi jumătate. José Saramago, Saul Bellow, Philip Roth, Orhan Pamuk, Ismail Kadare sunt doar câţiva dintre scriitorii pe care Norman Manea i-a adus în faţa studenţilor săi, pentru a subiectiviza tematica romanelor prezentate la clasă. Cea mai recentă apariţie în România a avut-o la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi (FILIT), la începutul lunii octombrie.

73 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Norman Manea: Colegiul la care eu predau este unul mai deosebit, foarte cosmopolit, cu studenţi din 30 de ţări. Dintr-o dată vezi planeta toată acolo. Este un colegiu privat, care nu priveşte studenţi de la stat. A apărut de curând un text interesant în publicaţia The New Yorker despre preşedintele colegiului, Leon Botstein, un personaj absolut fascinant. La 26 de ani a fost cel mai tânăr preşedinte de colegiu în America şi acum conduce acest colegiu de patru decenii. Pe lângă obligaţiile pe care le are ca preşedinte al colegiului este şi istoric şi dirijor. A condus American Symphony Orchestra timp de mai bine de 20 de ani. Eu am venit la Bard College în 1989, adus de el, în pofida unei anume opoziţii a profesorilor de acolo. El este acest tip de dictator luminat care îşi impune punctul de vedere.

Este de cultură europeană şi asta explică multe. Din acest motiv, al pregătirii lui, este un important educator. Eu am predat de la început literatură, mai ales literatură central-europeană. Dacă spui europeană, te referi la marile culturi europene. Ei bine, eu m-am axat şi pe centrul Europei.

- Ce mari tematici aţi abordat?

- Am urmărit şi literatura cu tematica exilului şi a înstrăinării în modernitate. Acum vreo zece ani, când m-am stabilizat cât de cât şi s-au convins că nu au făcut o greşeală mortală angajându-mă, am iniţiat un alt curs care se numeşte „Maeştri contemporani”. Scriitori marcanţi de peste tot pe care i-am invitat în clasa mea, am predat întâi opera lor şi apoi au venit într-o perioadă de aproximativ o lună şi au discutat cu clasa ceea ce eu discutam în prealabil. Au venit cu punctul lor de vedere ca autori, ca o subiectivizare a tematicii. I-am avut invitaţi pe José Saramago, Saul Bellow, Philip Roth, Orhan Pamuk, Ismail Kadare, Claudio Magris şi alţii. Am ţinut să am invitaţi şi doi scriitori islamici, unul dintre ei fiind Tahar ben Jelloun.

- Din câte am înţeles, colegiul are mai puţin de 2.000 de studenţi, ceea ce înseamnă că relaţia profesor-student este cu totul alta decât o cunoaştem în universităţile noaste.

Structura cursului este una tipic americană? 

CONVORBIRI

- Da. Atmosfera este una colocvială. Nu este cum suntem noi obişnuiţi, că avem un profesor şi şapte asistenţi şi că acel profesor vine, ţine o prelegere şi apoi şi-a pus pelerina şi a plecat. Nu. E o formă mai democratică, mai trivială, este un contact foarte direct, uneori prea direct între profesor şi student.

Profesorul este pus în situaţia unui animator care poate uşor eşua, dacă nu are capacitatea de a aborda audienţa, de a o stimula şi de a o provoca într-un fel. Eu am trecut prin clipe de coşmar pentru că nu eram obişnuit. Vorbeam şi vorbeam şi, când mă uitam la ceas, nu trecuseră decât zece minute şi eu mai aveam două ore. Copiii ăia stau liniştiţi, nu vreau să vorbească, nu vor să întrebe, nu vor nimic.

Cum să fac să îi captez? Până la urmă mi-am intrat în rol. Ţin minte că, la un moment dat, într-o pauză, câţiva studenţi au venit la mine să mă întrebe diverse lucruri şi mi s-au adresat cu „Norman”. Eu, venind din Europa, mai ales din Europa de Est şi mai ales din Bucovina unde toată atmosfera liceului era total habsburgică, cu profesori foarte duri, foarte severi, am rămas şocat. Am mai primit întrebări de felul „What is your skill”, te întreabă cât de pregătit eşti, ce poţi să le dai, ce oferi. Este una dintre întrebările esenţiale în America. Acesta a fost un alt şoc. Unii dintre noi venim cu o anumită modestie şi ne gândim că alte persoane ştiu mai bine decât mine pregătirea mea, ce pot face eu. Acolo, din contră, abordarea lor este de a te promova direct. Acum nu mai am nicio problemă cu această adresare, pentru că mi se pare că cel mai mult contează ce conţine adresarea, nu forma ei de adresare.

- Cum se desfăşoară un curs de literatuă europeană pe care îl predaţi?

- Eu am la fiecare curs un număr de cărţi pe care le discut cu studenţii mei. Ei trebuie să le citească şi ca să îi am sub un oarecare control, trebuie să îmi trimită înainte de curs o notă cu două întrebări pe care ei le consideră esenţiale să fie discutate în clasă şi cu o motivare. La fiecare clasă am dintre studenţi doi raportori. Unul vorbeşte despre carte din punct de vedere epic, social-politic, despre ce e vorba, ce perioadă e, unde se petrece acţiunea şi altul are o abordare estetică, despre stil, structură. Apoi mobilizăm „ciobanii” la „balade”. Rapoartele ocupă aproximativ o jumătate de oră şi aşa pregătesc o desfăşurare interesantă la clasă. Au în plus de trimis un eseu la mijlocul semestrului şi unul la sfârşit.

Eu nu dau examen, ci prefer evaluarea pe parcurs.

Când am ajuns acolo, am întrebat ce ies studenţii care termină cursurile acestui colegiu. Având în vedere că acest colegiu este foarte scump, te simţi în mare măsură vinovat. Taxa de pildă acum este de 65.000 de dolari pe an. Dacă o familie are doi copii la colegiu, cum fac faţă acestor sume? Toţi studenţii se îndatorează la bancă. Cu toate acestea, Colegiul Bard este unul „sărac”. La fiecare universitate americană există conceptul de alumni, adică foştii studenţi susţin instituţia. Bard College are însă mai mulţi donatori. În structura Bardului, peste 60% dintre studenţi au bursă, ceilalţi sunt bogaţi, deci se produce un echilibru între cele două categorii.

74 SINTEZA # 9, octombrie 2014

CON VOR B IR I

pentru că te forţează la o dispariţie şi înviere, dacă se poate. Adică te-a plonjat într-un necunoscut, care însemna şi necunoscutul din tine şi este ca un sfârşit.

Aşa l-am simţit eu şi cred că mulţi au simţit asta.

Moartea este altceva totuşi, cum spunea Elias Canetti şi sunt de acord cu el, e duşmanul nostru cel mai mare şi de neînvins.

- Sunteţi în continuare îndrăgostit de folclorul românesc?

- Folclorul este partea extraordinară a acestei ţări, mai ales folclorul care exprimă România profundă, acolo unde e adâncimea naţională, inventivitatea, originalitatea. Folclorul oferă surprize în muzică, în poezie, în desen, în grafică, în sculptura porţilor româneşti, în biserici. Arată o calitate de invidiat în ţara asta. Ascult folclor, dar recunosc că nu atât cât mi-aş dori.

- În numeroase contexte v-aţi exprimat opinia despre intelectualitatea României zilelor noastre. După cum ştiţi, avem în România mai multe „clase” de intelectuali aliaţi mai multor tabere politice. Care este, până la urmă, rolul intelectualului în societate?

- Volumul „Laptele negru” include, pe lângă un eseu interesant intitulat „Dincolo de munţi” despre Fondane şi Celan, multe alte texte remarcabile, despre Bruno Schulz, Kafka, Giorgio Bassani, Philip Roth, Saul Bellow, între alţii, precum şi un impresionant eseu-confesiune al unei studente catolice de la Bard College. De ce aţi inclus şi acest eseu?

- A fost o studentă preferată a mea. Ţin minte că avea părul roşu şi era catolică. A fost cea mai bună din clasă, tot timpul. La un moment dat, într-un curs despre Holocaust şi literatură am dezbătut o carte care era despre vinovăţie, în care scriitorii şi artiştii îşi spuneau părerea. Le-am cerut studenţilor să scrie un eseu. Ea a scris un eseu foarte lung, de 25 de pagini, într-un ton foarte pasionant. Analizând cartea, îşi analiza situarea ei faţă de acea tragedie, dintr-un punct de vedere creştin şi dintr-un punct de vedere catolic, dar inteligent, chiar foarte inteligent. Eseul mi-a plăcut foarte mult, m-a impresionat. Am rămas în contact cu ea şi ştiu că a urmat o specializare în psihologie-psihiatrie.

- În România aţi avut ocazia să predaţi?

- Am predat unor maiştri, când eram inginer, chestiuni legate de construcţii. Acum, după 1990, mi s-au făcut câteva invitaţii de a preda la Universitatea din Bucureşti la Facultatea de Engleză. Nu am avut timp. Deşi „întineresc” pe zi ce trece, posibilităţile sunt limitate.

- Despre film, despre arta din România se vorbeşte în SUA?

- Filmul are un mare impact, în ultimul deceniu aş

zice. Chiar la Bard a fost de la Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj-Napoca domnul Doru Pop care a predat cursuri despre film. Recent, tot din Cluj, la ICR New York şi în câteva alte oraşe, Claudiu Turcuş a ţinut prelegeri despre filmul românesc.

Cinematografia este arta cea mai accesibilă şi populară. Sunt acum, din câte am înţeles, un milion de români în America, ceea ce nu e foarte mult, dar evident prezenţa lor are un anumit efect. Sper să ajungem ziua când nu se va mai vorbi doar despre românii care fură şi violează, ci şi despre partea onorabilă a ţării. Politica nu a fost niciodată o zonă bună a României. E foarte balcanică şi coruptă. Dar cultura a fost. Eu cred că vizibilitatea se poate obţine cel mai bine prin cultură.

- Aţi contribuit şi contribuiţi în continuare şi dumneavoastră la promovarea României.

- Nu m-am gândit la asta şi nu mi-am propus, dar mă bucur dacă am reuşit. Nu ştiu dacă acele capete mari şi încoronate care conduc ţara se gândesc la asta, dar ar trebui să se gândească.

- Spuneaţi într-un comentariu anterior că „întineriţi” pe zi ce trece. În romanul dumneavoastră „Vizuina”, apărut în 2009, se vorbeşte foarte mult despre bătrâneţe, ca o conştiinţă tot mai acută a fragilităţii. Cum vă raportaţi dumneavoastră la bătrâneţe, la efemer?

- Bătrâneţea e o perioadă dificilă, pentru că te îndeamnă la bilanţ, iar bilanţul conţine întotdeauna o anumită melancolie, o anumită insatisfacţie şi apusul vine întotdeauna cu o anumită stare de regret, neîmplinre. În exil îţi faci o pregătire pentru moarte, 75 SINTEZA # 9, octombrie 2014

- Dacă sunt mai multe clase şi individualităţi, este normal, mai ales în domeniul culturii unde personalităţile sunt accentuate. Problema este a unui climat general şi a climatului inefectat dinspre un anumit mediu. Nu putem cere scriitorilor, cred eu, să fie nişte lideri, nici nu sunt, chiar dacă le-am cere, dar eu mă rezum la ceea ce a spus Enescu la un moment dat, că dacă viaţa politică ar fi la noi la nivelul vieţii culturale, am fi una dintre cele mai fericite ţări. Şi aici este o idealizare, pentru că nici viaţa culturală nu este paradisiacă, nu poate fi, e legată de om. Oamenii sunt cum sunt. La noi e infectată de un fel de balcanism, de mahalagism. Limbajul extrem de grosier al unor ziare este şocant. Nu l-am mai văzut în nicio altă parte din lume. Este o chestie post-comunistă. În rest, creativitatea e importantă, viaţa culturală mi se pare extrem de vie, producţia editorială impresionantă, teatrul a fost întotdeauna foarte bun. Ce să zic, ţineţi-o aşa şi pedepsiţi-i cât puteţi pe politicieni!

- Veţi merge în noiembrie la vot?

- Nu. N-aş şti pe cine să aleg. Atât cât urmăresc, mi-e peste puterile mele de a înţelege ce se întâmplă pe plan politic în ţara asta.

- V-aţi dorit dintotdeauna să scrieţi un roman amplu care să aibă ca temă iubirea. Aţi început scrierea acelui roman?

- Sunt tânăr, aştept mai întâi să mă îndrăgostesc şi după aceea vine şi romanul.

- Vă mulţumesc. n

Un film documentar intitulat „Le beau danger”, despre scriitorul român Norman Manea, a fost prezentat la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (Berlinale 2014). Filmul este focalizat pe două texte ale autorului Norman Manea, povestirea „Puteam fi patru” şi un fragment din romanul „Plicul negru”, având secvenţe cu scriitorul filmate şi în România.

Meridian Reflecţii asupra tendinţelor de disoluţie a statelor naţionale Dan Cazacu

Curentul politic autonomistseparatist este o realitate europeană care a însoţit aproape toată perioada modernă şi contemporană. Acest proces este cel căruia i se datorează formarea statelor-naţiune pe continentul european prin disoluţia imperiilor. Acum, continuă prin a pune sub semnul întrebării tocmai rezultatul său istoric, mergând către o atomizare mai profundă, în sensul desprinderii unor provincii, în general pe limitele teritoriale din Evul Mediu. O întoarcere în istorie pentru care nu suntem pregătiţi, sistemul modern de relaţionare externă fiind construit pe interdependenţe între state.

Aland

Scoţia

Irlanda de Nord

Flandra Ţara Galilor Ucraina de Est Valonia Tirolul de Sud

Bretania

Transnistria

Osetia de Nord Abhazia

Galicia Ţara Bascilor

Ţinutul Secuiesc

Catalonia

Corsica

Găgauzia

Crimeea

Nagorno-Karabah

Rep. Srpsca

B Herţ osnia egov ina Sardinia Kosovo

n Harta potenţialelor zone cu tendinţe autonomiste din Europa

76 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Cecenia

Andaluzia

77 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Ciprul de Nord

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Autoproclamata regiune independentă Transnistria este unul din focarele de conflict întreţinute de Rusia în vecinătăţile sale

O

scurtă trecere în revistă a tendinţelor din Europa arată că, practic, în majoritatea statelor există proiecte autonomist-separatiste, în diferite forme de manifestare şi faze de implementare, cu caracteristici şi cauze particulare.

O mare parte a proiectelor este dezvoltată în jurul factorului etnic, predominante fiind două categorii - mişcările iniţiate din interior, democratic (Scoţia, Catalonia) şi cele întreţinute din afară, printr-o politică agresivă - Transnistria, NagornoKarabah, Abhazia şi Oseţia de Sud, la care se adaugă dosarele recent deschise de Rusia în Crimeea şi estul Ucrainei.

Apariţia şi dezvoltarea statului-naţiune Statele-naţiune s-au cristalizat de la finalul Evului Mediu, pe parcursul mai multor secole, pe fondul creşterii şi descreşterii imperiilor. Primele mişcări unite în jurul unei idei naţionale au fost iniţiate în jurul anului 1500 şi au pornit ca procese de consolidare a puterii unor monarhi, prin extinderea treptată, cu mici regiuni, a teritoriului controlat.

78 SINTEZA # 9, octombrie 2014

În epoca modernă, atingerea dezideratelor naţionale s-a realizat prin disoluţia puterii politice în cadrul marilor imperii, proces care a condus la impunerea, în secolul al XIX-lea, a statului-naţiune ca principală formă de organizare în Europa.

Statul-naţiune a cunoscut o perioadă de amplă dezvoltare la începutul secolului al XX-lea şi, mai ales, după cel de-al Doilea Război Mondial, pe măsura creşterii atractivităţii proiectului paneuropean, care a împlinit o parte dintre aspiraţiile autonomist - secesioniste, prin promovarea regionalizării şi a principiului subsidiarităţii.

Realităţi cotidiene descreşterea statului-naţiune În ultimii 25 de ani, sub efectul globalizării, tensiunile dintre trendurile concurente unificare - fragmentare s-au amplificat, iar autonomism-separatismul a reapărut pe agenda publică în diferite circumstanţe economicopolitice, fiind însoţit de o redefinire a sentimentelor identitare şi de o diminuare a sentimentelor de apartenenţă la un stat-naţiune.

Imediat, în anii 1990, consecinţa a fost modificarea în premieră,

după 1945, a hărţii continentale prin destrămarea Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi URSS, toate acestea având însă dreptul de secesiune înscris în Constituţie.

O radiografie a mişcărilor separatiste arată că acestea se manifestă pe întreg teritoriul european, cuprinzând Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Italia, Marea Britanie, Republica Moldova, Serbia, Slovacia, Spania, Ucraina, dar şi Cehia, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Lituania, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Suedia, Federaţia Rusă.

Motivaţiile decurg de la cele etnice, dominante, la aspecte culturale (în Italia - prin divergenţele între Nord şi Sud, Spania - în special prin rivalitatea dintre Catalonia şi Castilia, şi Franţa - prin Bretania şi Corsica), religioase (amintim aici Bosnia şi Herţegovina, marcată de antagonismul dintre musulmani şi creştini) şi, nu în ultimul rând, cele iredentiste (cazuri emblematice pentru Europa fiind Ungaria, Serbia şi Albania).

Cele mai puternice tendinţe centrifuge / separatiste la nivelul unor teritorii din state comunitare s-au manifestat odată cu criza

n Guvernul regional al Cataloniei a anulat referendumul privind declararea independenţei, după ce Curtea Constituţională a Spaniei a decis în unanimitate să analizeze cazul deschis de guvernul spaniol central impotriva acestuia. Autorităţile catalane analizează alternative

economică, care s-a suprapus unor frustrări referitoare la centralismul instituţional şi distribuţia inechitabilă de la „centru” a resurselor economice în actualele state europene.

Pe lângă manifestările secesioniste tradiţionale, care, de regulă, au loc la nivelul unor provincii, o nouă provocare o constituie tendinţele de separare care se manifestă în rândul unor comunităţi, şi care sunt generate de emigraţia masivă din ultimii 50 de ani, fundamentul unor enclave compacte de populaţii cu tradiţii politice, sociale şi religioase total diferite de ale statelor-gazdă.

Semnificative sunt cazurile Marii Britanii, unde are loc o ascensiune a Islamului radical în rândul populaţiei de origine asiatică sau al Franţei, care se confruntă cu o consolidare a sentimentelor de frustrare ale populaţiei de origine magrebiană.

Implicaţii interne şi externe în afirmarea unor noi entităţi independente Referendumul pro-independenţă din 18 septembrie (Scoţia) avea 79 SINTEZA # 9, octombrie 2014

potenţialul de a provoca, printr-un efect de domino, revitalizarea naţionalismului basc sau corsican sau a altor regiuni de acest gen.

Ideea de organizare a unui referendum, chiar în condiţii de prosperitate economică şi culturală, a fost bine primită în Catalonia, unde separatiştii se luptă să obţină acordul Guvernului central pentru organizarea unui referendum oficial. Cel programat pentru 9 noiembrie este considerat ilegal de Madrid, întrucât legislaţia spaniolă prevede că statul este indivizibil, iar referendumurile pot fi stabilite doar de autorităţile centrale şi se pot desfăşura doar la nivel naţional. Cu toate acestea, Artur Mas, preşedintele Guvernului regional catalan, a lăudat iniţiativa din Scoţia şi i-a încurajat pe catalani să nu se demoralizeze din cauza înfrângerii suferite de separatiştii scoţieni, arătând că elementul-cheie este câştigarea dreptului de a-şi vota viitorul.

Probabil că nu este departe momentul în care practica referendumurilor, reactivată la Glasgow, va găsi susţinători în zone mai puţin cunoscute marelui public, cum sunt provinciile austriece Stiria şi Carinthia, populate majoritar de 

Influenţa secesionismului scoţian s-ar putea manifesta în scurtă vreme şi în Italia, unde consiliul regional din Veneto a aprobat în luna iunie un proiect de lege privind organizarea unui referendum, iar în Sardinia activează Partito dei Sardi, preocupat de strângerea legăturii cu Partidul Naţional Scoţian.

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Fosta provincie iugoslavă Kosovo şi-a dobândit independenţa în 1999, după un an şi jumătate de război civil soldat cu mii de victime. Forţele armate sârbe s-au retras din regiune doar după ce aviaţia NATO a bombardat Belgradul

Dificultăţile se vor resimţi şi în ceea ce priveşte realizarea unui profil internaţional al noii entităţi, uzanţele actuale obligând la iniţierea de proceduri de aderare la organizaţii mondiale, precum Banca Mondială, ONU sau Organizaţia Mondială a Comerţului, demers consumator de timp şi care poate fi blocat sau întârziat de diferite interese ale statelor din care provine noua entitate.

80 SINTEZA # 9, octombrie 2014

croaţi şi sloveni, tentaţi la rândul lor de independenţă.

Intensificarea separatismului în ţări semnatare ale Tratatului Uniunii Europene este exploatată şi de Federaţia Rusă, care de la căderea URSS, în 1991, a încercat să-şi recupereze influenţa în „vecinătatea apropiată”, o armă puternică fiind susţinerea mişcărilor secesioniste în regiune. Acestea vor fi folosite pentru a-şi argumenta anexarea forţată a Crimeei sau proiectul „Novorusia” care presupune secesiunea deplină sau federalizarea a opt provincii din Ucraina de Sud şi Est. Dar cu toate acestea, provocările ridicate de efortul de construire a unui nou stat par a fi, în condiţiile actualelor prevederi ale dreptului internaţional, imposibil de depăşit într-un interval scurt.

Relaţiile dintre cele două state cu certitudine vor fi afectate, impactul urmând a fi sesizat în sistarea unor proiecte comune sau în blocarea reciprocă în diverse contexte politice şi economice.

Cazul Kosovo este emblematic în acest sens. Independenţa sa a fost recunoscută de majoritatea ţărilor lumii, însă întâmpină dificultăţi în

afirmarea sa ca stat pe harta lumii. În acest caz, asistăm la un cvasiblocaj datorat poziţiei Serbiei, care refuză recunoaşterea şi care uzează de drepturile conferite de legislaţia internaţională pentru a respinge acţiunea autorităţilor de la Priştina de integrare în diferite structuri transnaţionale. În condiţiile în care în niciunul dintre cazurile de separatism nu se poate vorbi de state pure etnic, sunt posibile noi mişcări secesioniste interne, care vor dori să valorifice contextul pentru a obţine independenţa, situaţie în care statul mamă va avea de gestionat noi provocări legate de menţinerea încrederii în instituţiile centrale.

Spre ce ne putem îndrepta Amplificarea naturală a mişcărilor secesioniste pe fondul proiectului comunitar, care stimulează abordările regionale şi subsidiaritatea, şi apariţia unei noi categorii de mişcări identitare, ce constituie începutul transferului aspiraţiilor secesioniste de la provincie către comunitate, ar putea conduce, pe termen lung, la un sistem economic şi de securitate cu o formă ce nu a fost luată în calcul. n

Separatismul scoţian - perseverenţa unei idei, pericolul unui model Dan Cazacu

Dintre mişcările secesioniste active pe spaţiul european, cea mai avansată din punct de vedere ideologic şi al acţiunii politice este cea din Scoţia, unde ideea separării de Marea Britanie, cristalizată în anul 1979 ca descentralizare a actului legislativ, a luat forma independenţei totale în septembrie 2014, printr-o consultare publică ce a relevat creşeterea atracţiei faţă de ideea separării, comparativ cu referendumul precedent.

81 SINTEZA # 9, octombrie 2014

MERIDIAN

M E R ID IA N

Parlamentul britanic şi cel scoţian, a stipulat că rezultatele vor fi acceptate de ambele Guverne, „care vor continua să lucreze împreună în lumina acestora, în beneficiul populaţiei din Scoţia şi din restul Regatului Unit”.

Rezultatele referendumului

n Marina Regală Britanică ar fi trebuit să transfere Scoţiei două fregate complet înarmate, patru nave anti mine, opt vase de patrulă de diverse mărimi, precum şi o serie de nave auxiliare, în caz că că la referendum s-ar fi votat DA

P

e lângă implicaţiile politicoeconomice la nivel local, referendumul scoţian a creat o breşă emoţională în electorat, ale cărei urmări nu vor întârzia să se facă simţite la următoarea consultare populară, la care, cu certitudine, au început deja să lucreze consecvenţii naţionalişti scoţieni. Asemănat metaforic de opozanţii secesionismului cu deschiderea cutiei Pandorei, exemplul scoţian ar putea avea impact tot în interiorul Regatului Unit, în Ţara Galilor, unde tentaţia independenţei se manifestă de asemenea, în pofida vechimii mai mari ca parte a Marii Britanii, şi este promovată de un partid aflat în strânsă legătură cu naţionaliştii scoţieni.

Paşi către independenţă Fundamentată pe tensiunile istorice dintre scoţieni şi englezi, neestompate de cei 300 de ani de la intrarea Scoţiei în Regatul Unit, problema organizării unui referendum pentru obţinerea independenţei Scoţiei nu constituie o noutate, prima acţiune datând din martie 1979, când a avut loc o consultare pe tema 82 SINTEZA # 9, octombrie 2014

descentralizării legislative a Scoţiei, formă primară a separatismului.

Descentralizarea a fost promovată, paradoxal, de unul dintre partidele care s-au opus, 35 de ani mai târziu, referendumului pentru independenţă, Partidul Laburist, care, interesat să recâştige majoritatea în Parlament, a apelat la separatiştii scoţieni, Partidul Naţional Scoţian, şi la Plaid Cymru, naţionaliştii din Wales, cărora, în schimbul sprijinului parlamentar, le-a promis transferarea unor puteri politice exercitate la acel moment doar de Westminster, în domenii precum educaţia, mediul înconjurător, sănătate, servicii sociale.

Referendumul din 1979 a fost invalidat, întrucât descentralizarea a fost votată de doar 33 la sută din electorat, cifră inferioară celor 40 de procente necesare în acel moment.

Perseverenţa PNS a condus la obţinerea, în perioada anilor ’90, a unor succese intermediare, care au netezit calea către independenţă: înfiinţarea, în 1989, a Convenţiei Constituţionale Scoţiene, formată din partide politice, biserici şi grupuri civice; elaborarea, în anul 1995, a unui proiect pentru descentralizarea Scoţiei; acordarea dreptului de

autoguvernare limitată, de către Regatul Unit al Marii Britanii, prin „Scotland Act 1998”, în urma referendumului desfăşurat în 1997 pe tema descentralizării legislative.

Referendumul din 2014 Relansarea ideii unui referendum, de data aceasta sub forma fără echivoc a obţinerii independenţei, a venit ca o consecinţă naturală, fiind un punct-cheie al campaniei electorale a Partidului Naţional Scoţian / SNP, cu orientare de centru-stânga, pentru alegerile legislative din mai 2007, în urma cărora SNP a devansat Partidul Laburist, dominant timp de opt ani în Parlamentul local.

Intrarea efectivă pe agenda publică şi politică scoţiană s-a produs după victoria obţinută de către SNP, în alegerile din 2011, când a fost decisivă, se pare, reanimarea identităţii naţionale, la nivelul populaţiei: 62% au afirmat, la recensământul din 2011, că sunt „doar scoţieni”, în timp ce 18% s-au declarat „scoţieni şi britanici”.

Organizarea referendumului a fost perfect legală, fiind autorizată de ambele Camere ale Parlamentului britanic şi, în plus, Acordul de la Edinburgh din anul 2012, între

După numărarea voturilor a rezultat că 55,3 la sută din populaţia Scoţiei a votat împotriva independenţei, iar 44,7 la sută în favoarea ei, deşi cu câteva zile înainte un studiu al companiei de marketing online „YouGov” semnala că sprijinul pentru independenţa Scoţiei ajunsese la 51%, susţinerea independenţei sporind cu 7 procente comparativ cu luna august.

Voturile împotriva independenţei au fost mai numeroase în zonele în care populaţia aparţine în majoritate clasei de mijloc sau este vârstnică, în zonele cu o proporţie mai ridicată a persoanelor născute în alte părţi ale Marii Britanii şi în jumătatea predominant rurală a Scoţiei, de unde au provenit 60 la sută dintre voturile cu „NU”, spre deosebire de zonele urbane, unde media a fost de 53 la sută.

Creşterea interesului pentru participarea la vot a fost posibilă datorită insistenţei cu care discursul politic al separatiştilor a inclus o serie de concepte cu impact emoţional, precum autodeterminare şi renaştere spirituală, dar şi prin evocarea unor avantaje economice ca independenţa energetică şi investiţiile în proiecte de energie regenerabilă, şi, nu în ultimul rând, a devenirii politice a noului stat, prin intrarea ca membru cu drepturi depline în UE, NATO şi ONU. La rezultatul oarecum surprinzător al referendumului, faţă de estimările anterioare scrutinului, au contribuit divizarea separatiştilor în privinţa formei de guvernământ, dar şi opoziţia susţinută a celor trei partide majore din Marea Britanie, respectiv Partidul Conservator, cu orientare de centru-dreapta, Partidul Laburist, de centru-stânga şi Liberal Democraţii, cu o ideologie ce variază de la centru-stânga la centrism radical.

Separatiştii scoţieni susţin la unison teza independenţei, dar în timp ce SNP doreşte menţinerea monarhiei, Partidul Socialist Scoţian şi Mişcarea Socialistă Republicană din Scoţia visează o Scoţie republicană.

83 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Cum au acţionat scoţienii separatişti Sprijinit de Partidul Verzilor Scoţieni/ SGP, de centru-stânga, Partidul Socialist Scoţian/SSP, de stânga, Partidul Solidaritatea/ SSSM, de stânga şi Mişcarea Socialistă Republicană din Scoţia/SRSM, de extremă stânga, SNP a concentrat doctrina secesionistă într-o „Cartă albă”, unde un loc central este

Nu în ultimul rând, separatiştii au recurs la elemente de campanie electorală de tip negativ, acuzându-i pe unionişti de accesarea ilegală a corespondenţei electronice a unor suporteri ai separatismului şi difuzarea conţinutului e-mailurilor către mass-media.

acordat unor elemente care, dincolo de valoarea de simbol, conservă apartenenţa „de facto” tocmai la spaţiul politico-economic de care vor să se desprindă, cea mai importantă fiind păstrarea lirei sterline ca monedă naţională.

Campania de promovare a ieşirii din Uniune, denumită „Yes Scotland”, a fost lansată în luna mai 2012 şi este considerată drept una dintre cele mai ample campanii politice desfăşurate în Scoţia, fiind rezultatul unei colaborări între triada Partidul Naţional Scoţian - Partidul Verzilor Scoţieni - Partidul Socialist Scoţian şi organizaţii apolitice, precum Femeile pentru Independenţă şi Afaceriştii pentru Scoţia, dar şi Laburiştii pentru Independenţă, organizaţie dedicată acelor simpatizanţi ai Partidului Laburist favorabili ideii de independenţă, o nouă faţetă a sprijinului neaşteptat primit de separatişti.

Centrul de greutate al campaniei a fost obţinerea, prin intermediul site-ului „Yes Scotland”, a unui milion de semnături din partea rezidenţilor scoţieni în favoarea independenţei, pentru atingerea ţintei fiind lansate, pe parcursul anului 2013, campanii de nişă, adresate veteranilor de război, fermierilor şi micilor întreprinzători, posibile datorită finanţării consistente din donaţii, cifrate, în aprilie 2013, la aproximativ 1,6 miliarde de lire sterline.

Directorul executiv al „Yes Scotland”, Blair Jenkins, era la prima implicare într-o campanie politică, şi nu a putut compensa vârsta înaintată a preşedintelui echipei de consilieri politici, Dennis Canavan.

Reacţia britanică Anterior referendumului, politicieni britanici s-au exprimat în repetate rânduri asupra problemelor pe care le-ar putea ridica o eventuală independenţă a Scoţiei, cel mai frecvent subiect adus în discuţie, şi cel mai sensibil deopotrivă, fiind cel al lirei sterline, dorinţa separatiştilor de a o utiliza în continuare intrând în coliziune cu interesele britanicilor şi fiind combătută cu vehemenţă de Londra, care a anunţat că refuză o uniune monetară în absenţa uneia politice.

De altfel, una dintre cele mai autorizate voci, directorul Băncii Angliei, Mark Carney, a arătat că „o uniune monetară este incompatibilă cu suveranitatea”, gândindu-se poate la faptul că deficitul de cont curent al Marii Britanii, de aproape 5% din PIB, s-ar putea accentua în lipsa accesului la petrolul scoţian, ce ar putea conduce la o criză majore pentru lira sterlină, cu posibile consecinţe asupra rămânerii restului Marii Britanii în Uniunea Europeană.

Deşi plasată într-o zonă marginală a dezbaterilor, problema forţelor armate a reprezentat încă un punct sensibil, întrucât o împărţire a forţelor ar fi afectat Marina Regală Britanică, care are cea mai redusă flotă din ultimii 500 de ani. Astfel, două fregate complet înarmate, patru nave anti-mine, opt vase de patrulă de diverse mărimi, precum şi o serie de nave auxiliare ar trebui să fie transferate către marina scoţiană. Totodată, aviaţia regală britanică ar fi trebuit să renunţe la zeci de avioane şi elicoptere.

Replica unionistă la „Yes Scotland”, desfăşurată sub sloganul „Better 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Partizanii independenţei au mizat pe un rezultat favorabil lor la referendum, dat fiind că 62% din locuitorii Scoţiei au afirmat la recensământul din 2011 că sunt „doar scoţieni”, în timp ce 18% s-au declarat „scoţieni şi britanici”

Together”, a fost lansată în luna iunie 2012, de filialele scoţiene ale partidelor laburist, conservator şi liberaldemocrat, şi a dat dovadă de mai multă iniţiativă, nişele electorale fiind abordate mai devreme cu circa o lună decât în cazul campaniei separatiste.

Superioritatea campaniei prounioniste este explicabilă nu prin finanţare, întrucât în luna aprilie 2013, donaţiile primite de opozanţii independenţei se ridicau la 1,1 miliarde de lire sterline, cu 25 la sută mai reduse decât cele colectate de separatişti.

Explicaţia ar putea rezida în profesionalismul strategilor „Better Together”, în special de recurgerea la un tandem de succes: dinamicul ministru de finanţe al fostului premier Gordon Brown, Alistair Darling, a cărui prestaţie a fost completată de cea a lui Blair McDougall, fost şef al campaniei laburiste „Mişcarea pentru schimbare” din 2011 şi al campaniei lui David Milliband pentru obţinerea conducerii Partidului Laburist.

Ce ar putea urma - perspectiva britanică În condiţiile în care distanţa procentuală între cele două tabere a scăzut constant pe parcursul 84 SINTEZA # 9, octombrie 2014

anului 2014, creşterea fiind de partea separatiştilor, rezultatele refendumului sunt departe de a fi liniştitoare pentru britanici, întrucât denotă o scindare accentuată a populaţiei de pe spaţiul scoţian, posibil punct de plecare pentru conflicte violente. Un prim pas a fost făcut la Glasgow, scena unor lupte între suporteri şi opozanţi ai independenţei, desfăşurate la doar o zi de la referendum.

Problemele delicate au rămas, deoarece rămânerea Scoţiei în componenţa Regatului Unit creează obligaţii pentru reprezentanţii celor trei partide tradiţionale britanice, care, în septembrie 2014, au publicat o declaraţie comună în care au promis o mai mare autonomie scoţienilor dacă vor vota „Nu” la referendum, angajament semnat de prim-ministrul, conservatorul David Cameron, liderul partidului de opoziţie laburist, Ed Miliband, şi viceprim-ministrul liberaldemocrat, Nick Clegg.

Concesiile anunţate au generat îngrijorări în mediile politice britanice, fiind privite ca premise ale federalizării sau chiar „balcanizării” Regatului Unit, deşi un astfel de scenariu poate este preferabil celui în care Scoţia ar fi obţinut independenţa.

n Ipoteza obţinerii independenţei putea fi o lecţie pentru separatiştii din alte ţări

Tabăra separatiştilor

Poziţii europene şi euroatlantice

Concluzii

Imaginea lui William Wallace este încă vie în mentalul colectiv scoţian şi va conduce, mai devreme sau mai târziu, la reluarea consultării populare, ţinând seama că referendumurile scoţiene au fost organizate la intervale de timp aproximativ egale - 18 şi, respectiv, 17 ani.

Argumentele probabil că vor fi de natură economică, în special pe componenta energetică, întrucât cea mai mare parte din rezervele de hidrocarburi din Marea Nordului, estimate la 1.500 miliarde de lire sterline, sunt pe teritoriul scoţian.

Cu toate acestea, optimismul cu care este privit viitorul Scoţiei independente ar trebui să ţină seama de realităţile crude ale statisticilor Institutului de Studii Fiscale din Marea Britanie, care arată că, departe de a ajunge o Elveţie a secolului XXI sau un centru financiar al Europei, ţara are un deficit bugetar care a crescut în raport cu cel al restului Marii Britanii, pe fondul scăderii veniturilor din redevenţele din Marea Nordului şi creşterii cheltuielilor de stat. De altfel, majoritatea scoţienilor sunt adepţii unui stat cu asistenţă socială puternică.

Responsabili comunitari de prim rang, între care preşedintele în exerciţiu al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, au subliniat constant faptul că respectă aspiraţiile identitare ale comunităţilor, dar au transmis voalat că ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, pentru un nou stat independent să adere la Uniunea Europeană, deoarece ar trebui obţinut acordul tuturor celorlalte ţări membre pentru a accepta o nouă ţară, provenită dintr-un stat recunoscut. În ceea ce priveşte efectul unei eventuale independenţe a Scoţiei asupra raporturilor cu statele membre NATO, secretarul general al Alianţei, Anders Fogh Rasmussen, a evocat o posibilitate similară, parcurgerea unui nou proces de aderare la NATO pentru a deveni membru, evidenţiind însă că nu se va amesteca în campania pentru referendum.

Punctul de vedere euroatlantic a luat în calcul opoziţia separatiştilor faţă de sistemul de apărare nucleară „Trident” al Marii Britanii, poziţionat la 40 de kilometri de Glasgow, ipoteza obţinerii independenţei putând fi o lecţie pentru separatiştii din alte state

Evoluţia separatismului scoţian şi creşterea constantă a sprijinului popular pentru independenţă ar putea constitui, în pofida rezultatului negativ al consultării publice, o încurajare pentru proiecte similare din Europa, dar în primul rând de pe spaţiul Marii Britanii.

Din acest punct de vedere, cele mai mari probleme ar putea fi provocate de strânsele legături dintre Partidul Naţional Scoţian şi Plaid Cymru.

Aceste două formaţiuni fac parte din acelaşi grup parlamentar în cadrul Westminster, au participat în comun la campania electorală din 2005 şi sunt membre ale Alianţei Europa Liberă, mişcare pan-europeană deschisă către toate partidele regionaliste, autonomiste şi separatiste de pe Vechiul continent.

Nu ar fi deloc surprinzător ca toţi cei 480 de ani de când Ţara Galilor este parte a Regatului Unit să nu fi atenuat dorinţa de suveranitate a galezilor şi să conducă la lansarea unei campanii de separare, prefaţată, ca în cazul Scoţiei, de obţinerea, în anul 1997, tot prin referendum, a dreptului de a înfiinţa un Parlament local, deziderat atins în anul 1999. n

85 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Imaginea lui William Wallace este încă vie în mentalul colectiv scoţian şi va conduce, mai devreme sau mai târziu, la reluarea consultării populare, ţinând seama că referendumurile scoţiene au fost organizate la intervale de timp aproximativ egale - 18 şi, respectiv, 17 ani.

membre ale Alianţei, cu efecte în plan strategic, prin apariţia unor state cu statut euroatlantic incert, gazde ale unor facilităţi NATO, acceptate sau nu de noii guvernanţi.

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Majoritatea opiniilor vehiculate în mediile de la Chişinău dau ca sigură accederea în Parlament a patru partide: PCRM, PLDM, PDM şi PL

C Republica Moldova în paşi de campanie electorală Andrei Ionescu

Republica Moldova se află în faţa unui nou test de maturitate politică, alegerile parlamentare din 30 noiembrie, care au o miză dublă: democraţia şi parcursul european. Scena politică actuală este suficient de eterogenă pentru ca orice scenariu avansat acum să fie unul hazardat.

86 SINTEZA # 9, octombrie 2014

onsacraţii politici, care au ocupat, la alegerile din noiembrie 2010, cele 101 locuri din Parlamentul de la Chişinău, încearcă acum cel puţin să îşi menţină privilegiile.

Coaliţia care a câştigat atunci scrutinul, Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), formată din Partidul Democrat (PDM), Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa „Moldova Noastră” (AMN), nu mai există. Rodajul guvernării şi inevitabilele dispute politice au dus la scindări interne, la demisii şi regrupări politice, care au reuşit să schimbe într-o măsură consistentă eşichierul de dreapta, proeuropean, de la Chişinău.

Din mesajele lansate de liderii formaţiunilor politice care au condus ţara, cu şanse de accedere în Legislativ, respectiv PDM, PLDM şi PL, ideea unei coaliţii postelectorale nu este refuzată, însă campania electorală este gândită pe liste separate.

Partidul Liberal a pierdut din electorat, prin desprinderea din cadrul partidului a unui grup de deputaţi care au format Partidul Liberal Reformator (PLR). Deşi PLR se află acum în coaliţia de guvernare, alături de 87 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Un semnal pentru toţi candidaţii este plaja extrem de ofertantă a indecişilor, care variază în jur de 40% din electorat şi care va decide, în final, structura viitoarei componenţe a Legislativului de la Chişinău şi componenţa noului Executiv.

PLDM şi PDM, perspectiva electorală este una destul de sumbră, deoarece nu are şanse să prindă vreun loc în Parlament. În acelaşi timp, redistribuirea votanţilor liberali dă unele emoţii conducerii PL în privinţa strângerii voturilor necesare pentru a se aşeza la masa negocierilor pentru viitoarea coaliţie de guvernare.

Nici în partea stângă a eşichierului politic, Partidul Comunist din Republica Moldova (PCRM), formaţiunea cu cei mai mulţi parlamentari, nu se află într-o situaţie mai confortabilă. Măcinat de lupte politice interne, acutizate pe parcursul acestui an şi stinse prin plecarea unor lideri cu vocaţie, precum Marc Tkaciuk, Grigori Petrenco sau Iurie Munteanu, PCRM se află în faţa aceluiaşi test politic şi electoral prin care au trecut comuniştii din Ucraina sau Rusia.

Câmpul electoral al comuniştilor moldoveni este acaparat de două noi figuri cu rezonanţă. Este vorba de fostul comunist Igor Dodon, liderul unei formaţiuni de nişă, Partidul Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM), ce foloseşte retorica socialistă, anti-oligarhică şi pro-rusă, specifică PCRM. Celălalt personaj, care a reuşit, în doar şase luni, să îşi asigure o vizibilitate electorală substanţială, este Renato Usatîi, om de afaceri din Republica Moldova care a făcut avere la Moscova, suspectat de apartenenţă la mafia rusă şi erijat brusc în politician ale cărui discursuri populiste sunt menite să ascundă ambiguitatea mesajelor. 

MERIDIAN

M E R ID IA N

liderii formaţiunilor pro-europene drept îngrijorătoare, având în vedere că mesajele publice nu au trecut dincolo de nevoia de unitate şi înţelegere şi nu s-au concretizat în alianţe electorale.

Scenarii postelectorale

n O eventuală participare a lui Renato Usatîi pe lista electorală a PSRM ar asigura un scor consistent noilor proruşi de la Chişinău

Lupta pentru moştenirea electorală a partidelor comuniste este suficient de avansată pentru a afirma că există şanse pentru cei doi să reuşească atragerea a suficiente voturi din partea electoratului comunist, şi, eventual, şi din cel al indecişilor, pentru a pune în dificultate PCRM. Nu putem vorbi de scoruri care să ducă PCRM spre zonele marginale ale procesului politic, însă o eventuală participare a lui Renato Usatîi pe lista electorală a PSRM ar asigura un scor consistent noilor proruşi de la Chişinău.

Restul formaţiunilor înscrise în cursa electorală (Mişcarea Populară Antimafie, Partidul Popular din Republica Moldova, Partidul Popular Creştin Democrat, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Regiunilor din Moldova) nu sunt cotate cu şanse reale pentru a intra în Parlament, şi, evident, nici nu au fost nominalizate ca eventuale opţiuni pentru alianţe postelectorale.

Între sondaje de opinie şi şanse reale Pentru un cunoscător al sondajelor de opinie realizate în Republica Moldova în ultimii doi ani (15 date publicităţii - 7 în 2013, 8 în acest an), ar fi dificil să se pronunţe cu privire 88 SINTEZA # 9, octombrie 2014

la avansul, stagnarea sau regresul competitorilor electorali. Rezultatele prezentate sunt atât de ambigue, luate prin comparaţie, încă până şi analiştii şi comentatorii care construiesc agenda media de la Chişinău ezită în a da ca sigure cifrele vehiculate de acestea.

Renato Usatîi, om de afaceri din Republica Moldova care a făcut avere la Moscova, suspectat de apartenenţă la mafia rusă, s-a erijat brusc în politician ale cărui discursuri populiste sunt menite să ascundă ambiguitatea mesajelor.

Certitudinile sunt puţine PCRM se menţine în topul preferinţelor electorale, însă procentele atribuite sunt oscilante în jos în acest an, chiar cu 10 - 15%, voturi care s-ar duce spre PSRM şi Renato Usatîi. Totuşi, liderul PCRM, Vladimir Voronin, a declarat că partidul său nu va face nicio alianţă preelectorală, indiferent de câte mandate va obţine.

Deşi Ministerul Justiţiei a refuzat să înregistreze oficial partidul pe care Usatîi a dorit să îl creeze iniţial sub numele de „Partidul Nostru”, iar ulterior sub cel de „Partidul lui Renato Usatîi”, omul de afaceri este menţionat în sondajele de opinie şi este cotat cu procente care variază de la 3 până la 10%. Şi în cazul PSRM se observă, faţă de anul trecut, o creştere semnificativă în sondaje, de la valori de 0,5 - 3%, la 6,5% sau chiar 8,3%.

Pentru partidele proeuropene, cifrele nu sunt relevante decât pentru a afirma că, în vederea menţinerii la guvernare, au nevoie de o alianţă postelectorală. Marjele procentuale între care se situează indică un avans al PLDM spre valori de peste 15%, în timp ce PDM şi PL se duc spre 8 - 10%.

Cifrele nu par să fie percepute de

Este târziu să aducem în discuţie posibilitatea apariţiei unui bloc electoral, în condiţiile în care fiecare dintre partide are deja listele electorale stabilite. Cel mai probabil, rezultatele scrutinului din 30 noiembrie vor cristaliza opţiunile postelectorale, fiind singurele care vor dicta în cadrul preconizatelor negocieri dintre partide.

Majoritatea opiniilor vehiculate în mediile de la Chişinău dau ca sigură accederea în Parlament a patru partide: PCRM, PLDM, PDM şi PL. De la această premisă pleacă şi scenariile vehiculate, care oscilează între perspectiva refacerii coaliţiei proeuropene, PLDM - PDM - PL ori a unei coaliţii între PDM şi PCRM. Nu este exclusă din ecuaţie şi o eventuală alianţă PCRM - PSRM - Renato Usatîi, ultimul devenit, pe ultima sută de metri, candidat sub sigla Partidului Patria - Rodina. În primele două scenarii, perspectiva europeană a Republicii Moldova nu este pusă în pericol, sub rezerva unei temporizări probabile a agendei în cazul celui de-al doilea scenariu. Discursul ambivalent al comuniştilor privind oportunitatea integrării europene, concomitent cu necesitatea menţinerii relaţiilor strânse cu Rusia pentru asigurarea accesului pe piaţa rusă, este un indiciu pentru perspectiva renegocierii agendei comunitare. În plus, coabitarea între proeuropeni şi comunişti va suscita noi dezbateri publice cu privire la atributele statalităţii şi neutralităţii, limba oficială în stat şi negocierile în dosarul transnistrean.

Cel de-al treilea scenariu, al unei coaliţii de stânga, pro-rusă, va schimba optica externă a Republicii Moldova în direcţia reapropierii de Moscova.

Creşterea profilului politic al PSRM, care promovează activ aderarea la Uniunea Vamală şi avantajele accesului la resurse energetice ieftine, asigurate de Kremlin, va duce la stoparea reformelor actuale, subsumate parcursului european. n 89 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Alegerile anticipate din Ucraina, sub semnul incertitudinii Mihai Drăghici

Pregătirile din Ucraina pentru alegerile parlamentare anticipate din 26 octombrie 2014 se desfăşoară sub semnul nesiguranţei extreme: nu se ştie cu certitudine dacă vor putea fi instalate urne pe întreg teritoriul; nu se ştie cu certitudine numărul de deputaţi ce vor fi aleşi pe liste şi, mai ales, nu se ştie deloc cum va arăta statul ucrainean în viitorul apropiat.

C

a în orice situaţie de cotitură istorică, mesajul central este acela al necesităţii restructurării clasei politice. Ca în orice situaţie de criză, şi aici şi-au făcut apariţia noi actori pe scena politică, cu interese diferite şi fără un bazin electoral clar definit. Majoritatea analiştilor politici indică, ceea ce era de aşteptat, că rezultatul depinde de indecişi, de poziţionarea oligarhilor şi a Moscovei. Niciunul nu îşi exprimă încrederea într-o eventuală configuraţie parlamentară, care să asigure unitatea politică.

Cum se vor desfăşura alegerile Alegerile anticipate, care ar trebui să se desfăşoare pe întreg teritoriul Ucrainei, nu vor fi organizate în Crimeea şi în anumite zone din Donbas, directorul Comisiei Electorale Centrale, Mohailo Ohendovski, afirmând clar că, atâta timp cât nu va putea fi asigurată securitatea în anumite regiuni, Comisia nu va putea lua măsuri în vederea pregătirii alegerilor.

Pentru locuitorii din Crimeea vor fi organizate secţii de votare în partea continentală a Ucrainei, însă nu se ştie câţi dintre alegătorii din această regiune, al căror număr total se ridică la 1.500.000, vor fi dispuşi să se deplaseze. Vor lipsi, de asemenea, circumscripţii importante din Donbas, unde numărul alegătorilor se ridică la 2.500.000 de persoane şi unde violenţele nu s-au sfârşit, în pofida semnării unui armistiţiu, iar reprezentanţii separatişti au anunţat că vor organiza „alegeri prezidenţiale şi parlamentare separate”, la 2 noiembrie.

Procedurile birocratice adoptate în noua situaţie descurajează, de asemenea, participarea la vot. Conform adjunctului directorului Comisiei Electorale, Andri Mahera, refugiaţii din estul ţării vor fi nevoiţi să îşi schimbe adresa de domiciliu pentru a putea vota, iar locuitorii Crimeii vor trebui să solicite schimbarea locului de exercitare a votului în partea continentală a statului.

Spre deosebire de scrutinul prezidenţial din luna mai a acestui an, Rada Supremă nu a reglementat, până în prezent, posibilitatea modificării limitelor şi centrelor circumscripţiilor, a retragerii buletinelor de vot neutilizate ori modalităţile de asigurare a securităţii. 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n În cursă sunt înscrise nouă formaţiuni, o bună parte dintre acestea fără relevanţă pe scena politică până la Euromaidan.

Partidul Regiunilor, al fostului preşedinte Ianukovici, nu participă

Din această perspectivă, raportat la scrutinul prezidenţial din luna mai, nu este de neglijat faptul că nu mai puţin de 7 milioane de persoane, reprezentând aproximativ 20% din numărul total al alegătorilor (35,5 milioane de cetăţeni ucraineni) nu şi-au exercitat dreptul din cauza imposibilităţii organizării unor secţii de vot sau din motive de securitate personale. Repetarea situaţiei ar crea probleme.

Sistemul de vot este unul mixt, jumătate dintre deputaţi urmând a fi aleşi pe liste de partid întocmite la nivel naţional, iar jumătate în circumscripţii electorale din regiuni, dar autorităţile încă nu s-au decis asupra numărului parlamentarilor ce urmează a fi aleşi în Legislativ.

Mai întâi s-a anunţat că, în viitorul Parlament, Crimeea nu va mai fi reprezentată şi Legislativul va avea cu 12 deputaţi mai puţin, iar ulterior s-a afirmat că se intenţionează rezervarea a 12 mandate pentru Crimeea.

Actorii politici Trauma traversată de Ucraina în acest an a determinat diminuarea sprijinului popular pentru formaţiunile tradiţionale, concomitent cu ascensiunea unor forţe cu importanţă redusă în legislatura anterioară.

90 SINTEZA # 9, octombrie 2014

În cursă sunt înscrise nouă formaţiuni, o bună parte dintre acestea fără relevanţă pe scena politică până la Euromaidan - Blocul Petro Poroşenko, fost „Solidaritatea”, „Partidul Radical”, „Ucraina Puternică”, „Poziţia Civică”-, iar altele nou create, precum „Frontul Popular” sau „Blocul Opoziţiei” format din „Partidul Dezvoltării Ucrainei”, creat de foşti membri ai „Partidului Regiunilor”, „Ucraina înainte”, „Partidul Neutralităţii Statale a Ucrainei”, „Ucraina Muncitoare”, „Centru” şi „Noua Politică”) şi fără platforme politice clar definite.

Dintre vechile formaţiuni reprezentate în Radă, în urma alegerilor din 2012, sunt prezente partidele „UDAR” - care participă pe liste comune cu Blocul Petro Poroşenko, „Uniunea Ucraineană Batkivşcena”, „Svoboda” şi Partidul Comunist, în timp ce Partidul Regiunilor a anunţat că nu va lua parte la acest proces în condiţiile în care şapte milioane de alegători din sud-estul Ucrainei nu vor putea vota din cauza conflictului armat. În spatele acestei declaraţii s-ar putea regăsi temerea, confirmată de sondajele de opinie, că formaţiunea nu va atinge pragul electoral, principalul bazin de votanţi al acesteia regăsindu-se în Doneţk, Luhansk şi Crimeea.

Cine decide rezultatul Cele mai multe cercetări sociologice indică drept câştigător Blocul „Petro Poroşenko”, care participă pe liste comune cu UDAR şi care a cunoscut o creştere semnificativă în preferinţele electoratului de la 3,4% în prima parte a anului 2014 până în jurul a 30% în septembrie a.c.. Acesta va fi urmat, potrivit aceloraşi sondaje, la mare distanţă de Partidul Radical cu 6,2% şi „Uniunea Ucraineană Batkivşcena”5,5%. Cu şanse de a mai accede în Parlament au mai fost menţionate Frontul Popular şi Poziţia Civică.

Sondajele arată un procent destul de mare al indecişilor - între 22% şi 33%, care vor avea un rol decisiv în stabilirea scorului final, iar din acest punct de vedere, mesajele populiste probabil că vor avea puterea de atracţie cea mai mare. Însă aceste procente trebuie privite cu reţinere, niciunul dintre centrele sociologice nemenţionând dacă au fost realizate şi în Donbas sau Crimeea, iar cel mai probabil nu au fost luaţi în calcul şi locuitorii acestor regiuni.

Oligarhii continuă să joace un rol important pe scena politică ucraineană, în pofida doleanţelor Maidanului, şi încearcă să-şi asigure

n Ucrainienii aşteaptă ca scrutinul să genereze o nouă conducere, capabilă să aducă pacea şi stabilitatea

controlul viitorului Legislativ prin susţinerea financiară acordată simultan mai multor formaţiuni politice ori anumitor candidaţi cu orientări politice diverse.

O ascensiune deosebită post Euromaidan a cunoscut oligarhul Igor Kolomoiski, care şi-a folosit averea - estimată de „Forbes” la 1,6 miliarde de dolari - şi influenţa pentru a-şi modifica imaginea într-un „erou popular” care luptă pentru apărarea suveranităţii Ucrainei, afirmându-se prin iniţiative precum înfiinţarea „Batalionului Dnieper” care luptă împotriva activiştilor separatismului sau propunerea privind construirea unui zid de-a lungul frontierei rusoucrainene. Nu a indicat în mod clar formaţiunea pe care o va susţine, însă în spaţiul public s-a vehiculat că finanţează în acelaşi timp Blocul Petro Poroşenko”, „Frontul popular” şi „Ucraina puternică”. Fostul şef al Administraţiei Prezidenţiale, Serhi Liovocikin, din timpul lui Ianukovici, ar sprijini „Partidul Radical” şi „Poziţia civică”.

Implicarea Moscovei în procesul electoral actual este foarte puţin dezbătută. În cazul alegerilor parlamentare din anul 2012, spaţiul public era invadat de informaţii privind susţinerea pe care Moscova o 91 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Cele mai multe cercetări sociologice indică drept câştigător Blocul „Petro Poroşenko”, care participă pe liste comune cu UDAR şi care a cunoscut o creştere semnificativă în preferinţele electoratului de la 3,4% în prima parte a anului 2014 până în jurul a 30% în septembrie a.c. acordă formaţiunii aflate la guvernare - Partidul Regiunilor, condus la acea vreme de Viktor Ianukovici. În prezent, scenariile de acest gen indică Federaţia Rusă, pe de o parte, ca susţinătoare a unor forţe marginale, la nivel naţional, precum „Blocul Opoziţiei”, dar care au potenţial de a obţine scoruri importante în Doneţk, Luhansk, Harkov, Dnepropetrovsk, Zaporojie şi Odesa, dacă se vor implica în acest proiect Rinat Ahmetov şi Viktor Medveciuk.

Pe de altă parte, Rusia este

menţionată ca autor al unor planuri provocatoare ce presupun „implantarea” a diferite persoane în noua Administraţie, inclusiv membri ai unor grupări oligarhice aflate sub controlul Moscovei ori „desfăşurarea de acţiuni de forţă, atacuri teroriste, tentative de falsificare a alegerilor în anumite regiuni şi încercări de mituire a alegătorilor”, după cum avertiza consilierul ministrului de Interne, Zorian Skirak.

Rezultate aşteptate Alegerile din 26 octombrie ar trebui să rezolve în primul rând problema legitimităţii Puterii. Dar într-un sistem mixt de vot, în care fiecare regiune trebuie să raporteze rezultate, lipsa unor cricumscripţii în anumite regiuni ar putea da naştere la contestaţii în aceste zone, dar şi din partea Moscovei.

Se aşteaptă, de asemenea, ca scrutinul să genereze o nouă conducere, capabilă să aducă pacea şi stabilitatea. Din această perspectivă sunt privite cu optimism estimările conform cărora 60% dintre cei care vor accede în Parlament vor fi reprezentanţi ai Euromaidanului, însă procesul de asigurare a stabilităţii ţării va fi unul de lungă durată. n

M E R ID IA N

O provocare strategică pentru Europa: degradarea relaţiilor dintre Occident şi Federaţia Rusă Ştefan Pop

Asistăm în proximitatea ţării noastre, în Ucraina, la o succesiune de evenimente fără precedent în Europa ultimelor decenii, care prin consecinţelor lor au marcat profund comunitatea internaţională.

I

niţial, ştirile despre evoluţia conflictului din Ucraina se încadrau în limitele scenariilor crizelor regionale postsovietice, iniţiate şi apoi îngheţate în diferite forme, proiectate şi puse în practică de Moscova pentru a-şi menţine influenţa în vecinătatea apropiată.

Odată cu anexarea Peninsulei Crimeea, miza acţiunilor lansate de Kremlin a crescut la un nivel periculos, greu de imaginat la debutul evenimentelor. Pentru prima dată de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un subiect de drept internaţional de pe vechiul continent ignoră două dintre principiile juridice fundamentale ale relaţiilor între două state: suveranitatea teritorială şi neamestecul direct în afacerile interne.

Mai mult, este ocupată şi alipită o provincie a altui stat, justificările invocate de agresor fiind, evident, rizibile. „Precedentul” Kosovo, invocat de Federaţia Rusă, nu se aplică în acest caz, deoarece în fosta Iugoslavie comunitatea occidentală a acţionat pe baza unui mandat ONU, cu participare rusă, provincia rămânând independentă, cu toate că se revendică de la un model naţional – cel albanez.

92 SINTEZA # 9, octombrie 2014

93 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Exceptând numele actorilor, toate celelalte componente ale iconografiei comuniste pot fi identificate în discursul presei de la Moscova, a cărei dependenţă de puterea politică este de netăgăduit.

Asemănarea unora dintre acţiunile Moscovei cu un set de manifestări anterioare justifică recuperarea şi utilizarea pe scară largă a unei sintagme cunoscute, specifice teoriei blocurilor, analizele politice sau declaraţii ale unor lideri de opinie lansând ideea că se derulează, de fapt, un „nou război rece” sau „al doilea război rece”.

Apelul la memoria recentă pentru etichetarea Rusiei ca actor beligerant este argumentat de modul său de acţiune care seamănă izbitor cu cel sovietic, un tipar pe care promotorii din administraţia de la Kremlin încearcă, de altfel, nedisimulat, ba chiar ostentativ, să îl replice.

Cu toate acestea, tabloul realităţii este mult mai complex, fiind necesară identificarea particularităţilor de moment istoric ce trebuie marcate pentru a înţelege ceea ce se întâmplă în sfera relaţiilor internaţionale.

Scurt excurs istoric Se cuvine inserarea câtorva noţiuni referitoare la „războiul rece”.

Sintagma a fost lansată în 1947, în spaţiul politic de Bernard Baruch, fost consilier al preşedintelui Franklin D. Roosevelt, şi preluată în mediul academic şi politic după o serie de articole publicate de Walter Lippmann, impresionante din perspectiva prezentului, în special datorită clarităţii cu care intelectualul american a descris tabloul politic al acelui moment.

Lippmann a reuşit să depăşească imaginea unui URSS adversar ideologic, aşa cum îl vedea clasa politică americană de la acea vreme, 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Evoluţiile din Ucraina amintesc de perioada de până în 1989

inclusiv Baruch.

Pentru politologul american, URSS era un continuator neabătut al ideilor imperiale ruseşti. El a explicitat această afirmaţie prin analizarea premiselor şi a rezultatelor celui de Al Doilea Război Mondial. A susţinut că, înainte de 1939, unul dintre obiectivele declarate ale sovieticilor era recuperarea teritoriilor pierdute de Rusia după 1918, obiectiv atins şi chiar depăşit cu ocazia Păcii de la Paris, din 1947, moment ce a consfinţit extinderea sferei sale de influenţă la graniţele din cele mai îndrăzneţe vise ale elitelor conducătoare ţariste.

Ulterior, „războiul rece”, ce a dobândit dimensiuni globale, a luat diverse forme, atât în plan conceptual cât şi în realitate, toate având ca punct central disputa între două blocuri politice rivale - comunism şi democraţie.

Pe parcursul a mai multe decenii, „războiul rece” s-a manifestat în diferite spaţii geografice, disputele între blocuri fiind însă, de regulă, mediate, respectiv: - conflicte indirecte în Coreea, Vietnam, Afganistan; - încercarea de impunere a unei ideologii prin mijloace propagandistice sau prin revoluţii 94 SINTEZA # 9, octombrie 2014

– Cuba sau state din Africa, Asia de Sud-Est – exploatând procesul de decolonizare, dar sub umbrela limitativă a descurajării nucleare şi a cursei înarmărilor.

Cooperarea a fost limitată la un număr redus de domenii, în special diplomatic şi activităţi culturalsportive ori umanitare. Lipsa de conexiuni între cele două blocuri politice a fost facilitată de autarhia modelelor politice, economice şi sociale din statele comuniste.

Acţiunile ostile directe au fost nonmilitare, propagandistice, tensiunile de securitate fiind ridicate până la un nivel mutual gestionabil. Echilibrul de puteri era sensibil egal, fapt ce a amânat deznodământul conflictului timp de peste patru decenii.

Război rece contemporan Regăsim în cazul ucrainean multiple similitudini cu imaginea larg răspândită a conflictului care a dominat Europa şi întreaga lume aproape 50 de ani, pe baza cărora putem afirma că Federaţia Rusă acţionează în spiritul „războiului rece”.

Astfel, pe un plan mai larg, se poate observa coagularea a două tabere: - Occidentul, ca garant al ordinii internaţionale de drept, venit în

n Vladimir Putin, într-o întâlnire din anul 2000 cu fostul dizident comunist Aleksandr Soljeniţîn, cu care liderul de la Kremlin împărtăşeşte ideea superiorităţii slavilor

sprijinul statului ucrainean aflat în faţa unei agresiuni directe; - Moscova, susţinută de câţiva aliaţi care nu sunt însă vocali şi nici nu par prea încântaţi de obiectul imediat al conflictului - contestarea graniţelor Ucrainei - cât de semnificaţia sa simbolică: opoziţia faţă de actuala realitate geopolitică, pe care o consideră de inspiraţie americană.

Apoi, ultimele luni au marcat un regres al nivelului de cooperare şi de dialog la nivel mondial, precum şi utilizarea unor instrumente de impunere a intereselor unui actor relevant – în cazul de faţă Federaţia Rusă – în detrimentul altor parteneri internaţionali legitimi. Aceste evoluţii amintesc, pe bună dreptate, de perioada de până în 1989. În acelaşi timp, conflictul este unul mediat. Autoritatea Kievului în estul Ucrainei este contestată de un grup de dizidenţă separatist inspirat şi susţinut de Federaţia Rusă.

Scenariul pare copiat după cel aplicat în Transnistria, Oseţia de Sud, Abhazia, Nagorno – Karabah, asemănându-se în acelaşi timp şi cu rebeliunile comuniste sponsorizate de URSS. Ce diferă în toate aceste exemple faţă de modelul sovietic este motivaţia dizidenţei, astăzi de natură

etnică, în timp ce, în epoca sovietică aceasta era justificată ideologic.

Asemănările se regăsesc şi în plan propagandistic. Incursiunea în universul mediatic moscovit contemporan pare o călătorie în trecut. Dacă se depăşeşte componenta tehnologică de ultimă generaţie, poate fi regăsit peisajul sumbru al propagandei postbelice de factură stalinistă. „Fascismul ucrainean” este inamicul „numărul unu” – şi Tito, comunistul rebel iugoslav, era la un moment dat fascist pentru tot lagărul socialist - şi, din câte se poate vedea, astăzi toţi cei care nu împărtăşesc viziunea Kremlinului asupra realităţii sunt caracterizaţi în această cheie discursivă.

Imaginea cetăţii asediate se propagă în acelaşi timp cu un cult al personalităţii cu accente mesianice, dar cu tuşe hollywoodiene, al protectorului Maicii Rusii – Vladimir Putin, în care se regăsesc atât nostalgiile staliniste, cât şi simbolistica ţaristă.

Exceptând numele actorilor, toate celelalte componente ale iconografiei comuniste pot fi identificate în discursul presei de la Moscova, a cărei dependenţă de puterea politică este de netăgăduit.

95 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Ce nu poate fi contestat este profesionalismul din spatele acestei campanii. Mesajele directe, concepute pe profilul auditorului, inundă presa occidentală, iar în spaţiul rus au pus umărul la creşterea nivelului de popularitate domestică a lui Vladimir Putin la cote aproape ireale. După episodul alipirii Peninsulei Crimeea, liderul de la Kremlin se bucură de susţinerea a peste trei sferturi din populaţia Federaţiei Ruse, condiţii în care orice încercare de construire a unei idei de opoziţie pare o utopie.

Revizionism de inspiraţie imperială Pe lângă asemănări, numeroase şi de substanţă, pot fi observate şi elemente care depăşesc cadrul descris conceptual de sintagma „război rece”. În primul rând, Moscova a pus sub semnul întrebării, pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial, ordinea stabilită de Congresul de Pace de la Paris din 1947 şi consolidată ulterior de procesul Helsinki din deceniul al optulea al secolului trecut, contestând ideea inviolabilităţii graniţelor în Europa.

Moment de maximă gravitate în planul relaţiilor internaţionale, agresiunea explicită a Rusiei faţă de

Ucraina, în cazul alipirii Crimeii, rupe logica sovietică a legalismului, mai exact preocuparea pentru construirea unui cadru juridic, care să ofere repere fixe ce pot ghida jocul geopolitic, şi respectarea sa adlitteram.

O explicaţie a acestui fapt poate veni din relecturarea celor scrise de Walter Lippmann. Uitându-ne la peisajul postsovietic, observăm că Federaţia Rusă este în situaţia URSS înainte de 1939.

Visul imperial pare că se îndepărtează, teritorial Federaţia Rusă fiind chiar mai mică decât la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial - după ce statele din Asia Centrală, Ucraina şi Belarus şi-au declarat independenţa.

Influenţa ei în plan internaţional a scăzut considerabil, aliaţii fideli fiind mai puţini în plan global comparativ cu statutul URSS, de lider al unei alianţe militare şi politice de dimensiunea Tratatului de la Varşovia. În plus, Moscova este incapabilă să producă un model ideologic concurent celui occidental, teoria eurasiatică a lui Alexander Dughin, considerată drept baza de inspiraţie a regimului Putin, fiind centrată pe excepţionalismul rusesc şi ortodoxism, neputând rezona în alte spaţii decât cele naţionale. 

MERIDIAN

M E R ID IA N

n Arhitecturile de securitate colectivă, cum este NATO, resursele colective şi suportul SUA sunt indispensabile în faţa unei Rusii dominate de o elită militaristă

Din acest motiv, susţinerea de care beneficiază Vladimir Putin în plan internaţional este eterogenă şi oportunistă.

O explicaţie integratoare Se detaşează deci imaginea unei Rusii contestatare, interesată să demoleze echilibrul internaţional în vederea atingerii scopului său, extinderea teritorială la graniţele fostului imperiu, utilizând atât „instrumente” sovietice, cât şi unele specifice secolului XXI. În condiţiile în care peisajul geopolitic tinde către multipolaritate, se poate spune că Moscova mizează pe un scenariu în care, stimulând rivalităţile din tabăra occidentalilor, poate să conducă sau, cel puţin, să influenţeze pe scară largă, jocul strategic în Europa.

Atuurile sale contemporane nu mai sunt ideologia comunistă şi aspiraţiile de independenţă ale coloniilor, ci rezervele de hidrocarburi. La aceasta se adaugă, evident, una dintre obsesiile Rusiei moderne: capacitatea militară.

Conştientă că nu poate duce deschis un război clasic, Moscova inovează, apelând la „omuleţi verzi”, transformând exerciţii militare în aplicaţii pe teritoriu altui stat, 96 SINTEZA # 9, octombrie 2014

organizând aproape fără nicio reţinere, dar fără asumarea niciunei responsabilităţi oficiale, structuri militare rebele pe teritoriul altui stat cărora le-a asigurat tot sprijinul logistic, uman, tehnic şi operaţional pentru a prelua sau menţine sub control diferite regiuni. Inventează şi un obiectiv, aparent politic, dar în esenţă geostrategic - Novorusia, mai exact ocuparea regiunilor estice şi a celor limitrofe Mării Negre.

Elita politică rusă exploatează şi circumstanţele incerte în planul securităţii şi al economiei datorate diminuării influenţei SUA, precum şi egoismul explicabil al mediului economic corporatist, interesat de prezervarea afacerilor în vastul spaţiu rusesc în dificilul context actual. În această cheie se poate explica şi de ce discursul public al lui Vladimir Putin privind intervenţia în Ucraina - izbitor de apropiat de cele pe care un „nemulţumit” al perioadei interbelice, Adolf Hitler, le afişa cu prilejul diferitelor negocieri pe tema remodelării teritoriale în favoarea Germaniei - capătă un alt înţeles. Mai exact: este o expresie a unei atitudini comune, revizioniste, axată pe un mesaj naţionalist şi argumentat prin evocarea unor nedreptăţi istorice, pentru Vladimir Putin acestea fiind

decizii ale unor lideri politici sau, la scară geopolitică, prăbuşirea URSS. Este evidentă şi miza pe temerile comunităţii economice sau a celei politice occidentale, referitoare la apariţia sau exacerbarea unor fenomene ce pot readuce întregul continent în criză.

Trecând în planul doi apelul demagogic la pace, negocieri, dreptul la autodeterminare al comunităţilor rusofone, ceea ce se degajă este un puternic sentiment de frustrare şi dorinţă de recuperare a statutului imperial.

Această linie argumentativă susţine o concluzie îngrijorătoare: actualul conflict Occident - Federaţia Rusă este unul ce tinde să devină mai fierbinte. Moscova semnalează - atât prin declaraţii cât şi prin acţiuni concrete - că este determinată să apeleze la orice mijloace pentru a-şi atinge obiectivele strategice, suficient de clar exprimate în toate documentele programatice, mai exact preeminenţă în „străinătatea apropiată”, termen ce defineşte statele ce au făcut parte din fosta URSS, şi construirea unei politici internaţionale multipolare. Din acest motiv, respectarea cadrului juridic internaţional nu mai este o miză cum era în perioada sovietică, orice demers legalist fiind, în acest context, lipsit de

n Iarna care se apropie va avea un rol important, în special psihologic, în derularea evenimentelor

relevanţă şi de rezultate.

Ambiţia revizionistă explică şi modul arogant în care relaţionează cu vecinii, ce culminează cu contestarea suveranităţii naţionale şi a integrităţii lor teritoriale, statele succesoare URSS fiind, de fapt, doar accidente ale unei istorii nedrepte, după cum spunea chiar Vladimir Putin, în noiembrie 2011: „destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului nostru”.

Iar la acest tratament nu sunt supuşi doar „rebelii” precum Ucraina, Georgia sau Republica Moldova.

Recent au fost exprimate şi pretenţii teritoriale la adresa unuia dintre cei mai fideli aliaţi ai Moscovei, Kazahstanul, aserţiuni care i-au descumpănit pe liderii de la Astana.

În concluzie, Moscova aplică un model hibrid, cu accente vizibile de „război rece” şi caracteristici ce pot fi identificate în alte momente istorice dar, în acelaşi timp, inovativ, adaptat la circumstanţele prezentului.

Perspective În aceste condiţii se pune o întrebare firească: are Federaţia Rusă instrumentele necesare de a recupera teritoriile fostei URSS şi controlul exercitat asupra spaţiului excomunist?

Evenimentele recente şi datele publice arată că, din punct de vedere militar, Moscova nu are rival până la graniţa NATO. Statutul său de superputere armată nu poate fi contestat de nicio forţă continentală, 97 SINTEZA # 9, octombrie 2014

liderii de la Kremlin fiind în plin proces de consolidare, modernizare şi extindere a capacităţii militare, şi aşa imense, moştenite de la URSS. Valoarea acestui argument este evidenţiată de consecinţele conflictului din estul Ucrainei.

De curând, în septembrie 2014, preşedintele Petro Poroşenko declara că 65% din tehnica de luptă a ţării sale a fost distrusă de rebelii

ajutaţi de forţele ruse. Iar Ucraina nu poate fi considerată, e drept dintr-o perspectivă cantitativă, o forţă de mâna a doua în plan continental.

Circumstanţele actuale mai demonstrează un lucru: arhitecturile de securitate colectivă, cum este NATO, au în continuare raţiunea lor de a exista. Într-o Europă centrată pe edificarea unui model al bunăstării şi pe un sistem democratic, resursele colective şi suportul SUA sunt indispensabile pentru realizarea echilibrului de putere, în faţa unei Rusii dominate de o elită militaristă.

Un epilog al crizei ucrainene nu poate fi întrezărit în această etapă. Acţiunea Moscovei este tot mai greu de anticipat, iar răspunsul democraţiilor occidentale depinde de mult prea mulţi factori pentru a putea fi proiectat pe termen mediu sau lung.

Iarna care se apropie va avea un rol important, în special psihologic, în derularea evenimentelor. În condiţiile în care arma energetică rusească va fi utilizată ca măsură de retorsiune, este capabilă Europa să compenseze deficitul de hidrocarburi? Un răspuns favorabil va limita major aria de manifestare a Federaţiei Ruse şi va creşte încrederea în statele UE în raport cu, până mai ieri, partenerul din Est. n

MOTO „În vârful unui deal se află un templu cu o mie de oglinzi. Un câine urcă dealul şi intră în templu. Când privi panicat în oglindă, văzu o mie de câini speriaţi, care scrâşneau din dinţi, îşi scuturau blana şi mârâiau îngrozitor. După ce ieşi din templu, era convins că toată lumea era formată din asemenea câini încrâncenaţi. Într-o altă zi, în acelaşi templu, intră un alt câine. Când privi în oglindă, văzu o mie de câini drăguţi, care alergau bucuroşi, ca şi când ar vrea să se joace împreună şi dădeau fericiţi din coadă. După ce ieşi din templu, era convins că toată lumea era formată din asemenea câini voioşi.”

Ruxandra Hurezean / Foto: Vakarcs Loránd

Incursiune în Autonomie

REPORTAJ 98 SINTEZA # 9, octombrie 2014

99 SINTEZA # 9, octombrie 2014

REPORTAJ

P

roiectul Autonomiei Ţinutului Secuiesc, prezentat de UDMR prevede introducerea limbii maghiare ca limbă oficială în regiune. Regiunea va fi condusă de un consiliu și un executiv regional. Consiliul regional va fi compus din 77 de membri aleşi prin vot universal. Preşedintele și vicepreşedinţii vor fi aleși de Consiliul regional dintre membrii săi, cu un scrutin secret şi majoritate absolută, iar preşedintele regiunii va fi preşedintele Executivului regional şi participă la şedinţele Guvernului României. Consiliile judeţene nu se desfiinţează, la fel nici prefecturile judeţene. Bugetului regiunii se face din: 50 la sută din impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare în proprietatea regiunii, 20 la sută din TVA colectată de la firme, 12 la sută din impozitul pe venit încasat la nivelul regiunii, 50 la sută din profitul net realizat de Loteria Română pe teritoriul regiunii şi 60 la sută din taxa pe jocuri de noroc colectate. De asemenea, în vederea finanţării noilor atribuţii prevăzute de statutul autonom al Ţinutului Secuiesc, veniturile bugetelelor judeţelor regiunii se suplimenteaza cu cote defalcate din veniturile bugetului de stat. Drumurile, autostrăzile, căile ferate şi apeductele de interes exclusiv regional intră în domeniul public al regiunii, la fel și pădurile, minele, cu excepţia celor de interes naţional, carierele de piatră şi exploataţii de turbă, de apă minerală, edificiile unor servicii publice regionale, precum şi mobilierul şi alte bunuri ale acestora vor deveni patrimoniul inalienabil al regiunii. Documentul prevede înfiinţarea unei Curţi de Apel cu sediul în TârguMureş, dar şi un judecător reprezentant în Consiliul Superior al Magistraturii

100 SINTEZA # 9, octombrie 2014

R E P ORTAJ

De secuii din Transilvania se foloseşte toată lumea. Pentru politicienii lor sunt masă de manevră electorală, iar pentru români devin duşmanii naţiunii când e nevoie. Liderii lor îi ţin captivi în sărăcie, dependenţi de fanfaronada lor politică, dependenţi de ei. Şi pentru asta le cer votul. Românii se ţin departe de un loc greu de înţeles, în timp ce ungurii vin să le exploateze nostalgiile medievale. Şi niciunii nu spun povestea oamenilor care trăiesc în prezent împovăraţi de lipsuri, iar viitorul pare o promisiune mereu neonorată. n Magdi şi Viorica trăiesc în acelaşi sat, Trei Fântâni, dar în judeţe diferite. Pe ele le leagă însă o punte şi viaţa în singurătate

Î

nceputul „incursiunii în Autonomie” îl facem într-un sat mai altfel, Trei Fântâni. Este un sat unic în România, poate chiar în lume. Locuitorii lui, 29 de familii de români, aparţin de judeţul Neamţ, 63 de familii de maghiari de judeţul Harghita, iar trei familii, în capătul satului, ţin de judeţul Bacău. Să nu credeţi că a fost aici o bătălie pe micuţul cătun din vârful munţilor și fiecare a smuls o mână de case. A fost mai degrabă o lipsă de interes: pentru că satul se află la 27 de kilometri de orice localitate asfaltată, cuibărit pe vârf de munte, nimeni nu a vrut să se lege singur la cap cu problemele așezării. Iar responsabilităţile, în felul acesta, puteau fi pasate de la unii la alţii...

Am ajuns în sat, după un drum greu, pe la amiază, când copiii veneau de la școală. De la o școală improvizată în casa pădurarului, pentru că școala lor a luat foc și a ars din temelii, cu puţin timp în urmă. Ce pompier ar fi putut ajunge până aici? Așa că cei 11 copii ai satului învaţă într-o casă lăsată de pădurar în folosul lor temporar. Învăţătoarea vine lunea și pleacă

sâmbăta. Aproape totul aici este împărţit între veșnic și provizoriu.

Timeea Tatar are zece ani și știe să vorbească bine limba română.

Vrea să cânte muzică ușoară, să plece când va fi mare în Ungaria, iar acolo să devină vedetă. Ceilalţi copii tac și ascultă visul Timeei.

Cu siguranţă au și ei unul, dar, deocamdată, îl lasă nepovestit...

Drumul de pulbere se întinde alb în lumina soarelui, pădurea se ridică spre cer, un templu al locului, iar pajiștea de dincolo de apă lasă ochiului o cale lină, până la poala pădurii, să se scufunde în taina acestui cuib de vulturi singuratici. „Nu, nu-mi mai place să mă uit la pășune... Vedeţi locul ăla de dincolo de caii care pasc? Acolo eram cu nevasta la strâns fânul, acum patru săptămâni exact. Era cam ora trei, nu pot spune că se făcuse prea cald, aici nu sunt călduri mari, dar poate a obosit dând cu furca și deodată s-a lăsat jos, n-a mai putut. Am fugit la ea, am încercat să o ajut, a venit și fata noastră, am pus-o pe o pătură și am pornit cu o mașină spre Gheorghieni. Am anunţat Salvarea imediat, dar nu puteam aștepta după ea... Așa că am plecat noi în calea Salvării. Ne-am întâlnit

aproape de Lacul Roșu, dar soţia mea murise... Au spus că a făcut infarct. De atunci sunt singur. Merge televizorul continuu în casă, să nu-mi fie prea urât”, povestește Carol Olteanu, un om prins între un nume românesc, limba lui maghiară și un munte care i-a adus ghinion. „De noi nu s-a interesat nimeni niciodată, spune el mai departe. N-a venit niciun politician vreodată până aici. Trimit doar urnele, să-i votăm.

Votăm, că ce-om face? Din păduri taie alţii, noi nu avem voie. Aici sunt composesorate, oameni puternici, noi suntem un mușuroi de furnici.

Drumurile nu vor să le facă pentru că, spun ei, nu sunt bani. Există un singur drum de pământ mai acătări, spre Neamţ, îl fac cei de la Ocol pentru camioanele cu lemne, este drum forestier. Cel spre Lacul Roșu este și mai rău decât un drum forestier, practic, nu poate fi folosit decât în caz de urgenţă. Dar eu zic așa, șase kilometri la o comună, patru la alta, cinci la cealaltă, n-ar fi chiar un capăt de lume, s-ar putea face... dar nu-i interesează, suntem ai nimănui.”

Un veac de autonomie Satul este străbătut de un pârâu cald. Nu îngheaţă niciodată. El 101 SINTEZA # 9, octombrie 2014

izvorăște de la poala pădurii, un căuș de palmă între două pietre pe unde iese apa din pământ și apoi se rostogolește peste valea verde plină de brândușe, case risipite, căpiţe de fân și cai liberi. Desparte satul în două: pe partea stângă locuiesc maghiarii, pe drepta românii. Între ei au așeșat punţi de lemn. „Nu ne pot despărţi”, spune doamna Magdi, în timp ce face tăiţei de casă cu ou, „dar nici nu ne pot uni.

Suntem la administraţii diferite, dar trăim la fel. Pe noi ne-a unit nevoia...

Nimeni nu a făcut ceva pentru sat. Dar nici nu ne mai interesează. Dacă fac Ţinutul Secuiesc, să-l facă! Din partea mea, n-au decât! Nu mă interesează de cine aparţinem, nu mai aștept nimic de la ei. Noi, aici, ca să știţi, suntem singuri și așa murim! Ne avem doar pe noi, maghiari, români, ce-om fi!

Ne îngropăm împreună morţii și ne botezăm împreună copiii, ne ducem de la unii la alţii la muncă, sărim când e un necaz, noi trăim cum am învăţat!”

Doamna Magdi este unguroaică, pleacă și muncește în Germania la legume câteva luni pe an, ca să facă banii pentru traiul casei. Cu banii adunaţi plătește facturile și mai cumpără câte ceva de la prăvălie. Are o fată stabilită în Elveţia care-i mai ajută. Dar cealaltă fată a terminat clasa

a doisprezecea și stă acasă. N-a putut s-o dea mai departe, la facultate, n-a avut bani.

Viorica Roșu merge și se întâlnește cu vecina Magdi pe punte. Vorbesc despre vreme, despre ceapă, tăiţei și copii. Are și ea un fiu plecat la muncă în Anglia, împreună cu alţi patru băieţi din sat. Fiecare părinte merge la ceilalţi, când are vești de la copii și le spun despre ei. „Când am avut bărbatul în spital, tot satul a sărit și m-a ajutat să strâng fânul. M-au ajutat și cu bani pentru drumurile la spital. Aici trăim uniţi, ca fraţii. Vedeţi dumneavoastră, nu ne avem decât pe noi. Primăriile, politica sunt departe”, spune Viorica Roșu.

Femeia pleacă spre casă și, deși stă doar dincolo de punte, a ajuns deja în alt judeţ.

Visul spaniol al maghiarilor dintr-un castru roman Inlăceni este un sat locuit exclusiv de maghiari (162 de persoane în prezent). Se află la 25 de kilometri de Odorheiu Secuiesc, iar drumul care duce spre sat a fost construit pe vremea romanilor. În biserica unitariană, ridicată în secolul XV, din pietre romane, se află o inscripţie runică (specifică secuilor) din secolul 

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Demeter Lajos din Inlăceni şi peticul lui de steag secuiesc

n Pentru a înţelege „Ţinutul Secuiesc”, trebuie mai întâi să-l cunoşti

XVII, „Egy az Isten” („Dumnezeul e unul singur”), dar și inscripţii latine.

Cronicile relatează că, la jumătatea secolului al II-lea, în timpul dominaţiei împăratului roman Septimius Sever, aici au staţionat soldaţii cohortelor Hispanica din Legiunea a XIII-a Gemina.

Pe ruinele acestui castru a luat fiinţă Inlăceniul, iar planul localităţii păstrează aspectul vechii fortificaţii romane. Interesant este că satul are mai multe uliţe decât case, iar sătenii se amuză povestind cum, mai demult, negustorii se rătăceau în labirintul lor.

Astăzi satul trăiește dintr-un fel de inerţie, oamenii mănâncă ce cultivă, cresc animale și fac pălincă. Nu au unde să vândă ce le prisosește, iar turiștii de ocazie vin și pleacă după ce au rătăcit un pic pe uliţe și s-au oprit de vorbă cu cantorul bisericii. „Problema la noi este drumul”, ne explică Biró Horváth, fost pădurar în sat. „La noi se ajunge greu și nu prea au de ce să vină oamenii. Ar fi de văzut câteva case vechi, biserica și livezile, satul. Dar cine face atâta drum ca să ne vadă pe noi?”

Biró Horváth stă și acum într-o casă construită la 1860. Albă, cu pridvor de lemn și mușcate la ferestre.

Este furios pe urșii care vin până

steagul secuiesc împrimat pe mătase.

Se uită la ea, o întinde frumos cu degetele bătute de muncă și o pune la loc. „E steagul nost’!” Cât privește autonomia, domnul Demeter este categoric: „Să se facă!” A fost asigurat de domnii de la judeţ că autonomie este și în Spania, și în alte ţări și acolo merge bine treaba. „Acolo, banii nu se isprăvesc niciodată!”.

102 SINTEZA # 9, octombrie 2014

lângă casă și pe șefii de la judeţ care au asfaltat doar un petic de drum, cât ţine satul. Băiatul său locuiește alături. Acolo și-a făcut o prăvălioară și din asta trăiesc. I-am găsit culegând merele din livadă, toată familia.

Bătrânul Biró este singurul care vorbește românește. Face și un pic de politică, spune cu subînţeles despre autonomie că nu știe dacă ar fi bună sau rea. „Asta, viitorul ne va arăta!”.

La cârciuma din intersecţia bisericii, fata de la bar nu poate să ne spună nimic despre sat, nu știe românește, dar bătrânii care se cinstesc afară știu totul. Demeter Lajos a lucrat 33 de ani la Fabrica de viţei, așa îi spun ei. Nu e o fabrică propriu-zisă, dar acolo se înmulţesc vitele. Spune despre satul lor ultima istorioară importantă: „Astă vară au venit domnii de la oraș să inaugureze drumul, asfaltul. Au pus acolo, la Principală, tri kilometri. I-am întrebat: «Și restul?» Și-au zis: «S-au terminat banii!» Apoi ne-au chemat la casa culturală, acolo ne-au dat masă și un pahar de cinste. Iar domnu’ șef de la judeţ a tăiat cu foarfecele bucată de steag și a dat la toată lumea din dumnealui! Uitaţi, îl am aici”, și scoate din buzunarul de la piept o bucăţică de panglică de vreo cinci centimetri, cu

Din poarta morţii Dealu este ceea ce s-ar numi un sat inteligent. Și-a construit un brand: „Satul prunelor”. Are festival și birou de informare turistică. Nu are o piaţă de produse agricole, dar duminica, la ieșirea din biserică, un sătean face o listă cu ce-i trebuie fiecărui om și altcineva aduce marfa de pe listă de la oraș sau de prin târguri. Satul era vestit pentru prunele și pălica lui, dar anul acesta nu s-au făcut deloc.

La festivalul prunelor au fost nevoiţi să aducă prune de la Bistriţa, ca să aibă oamenii ce gusta. Pălincăriile satului au rămas închise, sunt sigilate încă de anul trecut. Doamna Gizella are o curte frumoasă, cu iarbă verde și hortensii. În fundul curţii este pălincăria, acum pusă la odihnă.

Are 82 de ani și se ocupă singură de gospodărie. Băiatul ei s-a stabilit acum

n Secuii vor depozite pentru cartofii lor, drumuri, locuri de muncă

22 de ani în Austria și acolo și-a făcut casă. Aici n-ar fi avut din ce trăi. „Din pălincă nu vieţuiești, spune doamna Gizella. Dacă te declari la Sfat, vin finanţele și cer 18 lei pe litru, pentru stat! Dar omul din ce să trăiască? Să se fi gândit că taxa pe tărie să fie pusă unde mai poţi cultiva ceva, porumb, roșii, dar aici numai prune avem, și pe ele să plătim? Dar nu vreau să fac politică! Pe noi nu ne mai interesează, nici alegeri, nici autonomie, nimic! Noi, din poarta morţii, nu mai vrem nimic!”

„Pe români îi doare în fund de noi şi pe unguri în cur!”

Depresiunea Harghitei are un pământ moale, rece, bun pentru cartoful care ar putrezi repede la căldură. De aceea, Harghita este furnizorul de cartofi al întregii ţări. La ei vin clienţi din Suceava, Constanţa, Timișoara, de peste tot. Iau cartofii cu camioanele și îi duc în magazinele din marile orașe. Dar acest tip de comerţ nu le place ţăranilor. Nu așa erau obișnuiţi și „nu așa se fac banii”.

Asta ne explică domnul Szabo. Îl găsim în capul ogorului, pe zi caldă, de toamnă. Are un nepot care i se tot învârte printre picioare, un client cu camioneta de la Târgoviște îl așteptă să-i pună sacii și o clasă de copii de la Școala Profesională Agricolă pe câmp, 103 SINTEZA # 9, octombrie 2014

la strâns cartofii. Copiii au așezat sacii pe mijlocul fâșiei de pământ. În sacii albi, cartofii albi, în sacii roșii, cartofii roșii. A plătit la Școală pentru ziua lor de lucru și în felul ăsta elevii își fac practica. „Să vă spun de ce nu-mi place comerţul cu camionul, cu tona, pentru că nu se plătește munca, dai cartofii pe nimic, și cu 40 de bani kilu. Pe când altădată, venea olteanu cu roșii, varză, porumb, zahăr și-i dădeai cartofi.

Renta! Comerţul ăsta cu ridicata te ia peste picior, te îngroapă!” Dacă dă cartofii la kilogram, de la poartă, domnul Szabo ia 80 de bani pe kilogram. Ceva mai mult, dar nici așa nu e destul. E muncă grea, întinsă pe toată vara. „Dacă se face cartoful ca lumea, cum s-a făcut acum, nu e bine că se ieftinește. Dacă nu se face, nu e bine, că e puţin și tot nu câștigi.

Nicicum nu e bine! Pentru noi, cartoful înseamnă să mănânci, să nu mori de foame și să câștigi cât să începi munca din nou. E ca un blestem. Dar pe noi ne fericesc mulţi, cred că o ducem bine.

Păi, n-o ducem! Dar nu ne întreabă nimeni. Șefii vin rar, stau de vorbă la partid, la mese, la pensiuni și staţiuni de-ale lor. Credeţi că interesează pe cineva de noi? Uitaţi-vă la copiii ăștia de pe câmp! Ce vor face ei în viaţă?

Nu știu românește deloc, că așa a fost politica asta, să rămână lipiţi de pământ! Nu pot să-și caute de lucru în altă parte, sunt obligaţi să rămână și să tragă ca proștii, cum am tras și noi.

Să vă spun sincer: pe români îi doare în fund de noi și pe unguri în cur! Am fi proști să mai așteptăm ceva de la ei. ” Omul cultivă cartofi, a lucrat 12 ani la mină la Bălan și trăiește singur, soţia e plecată la muncă în Israel.

Crede că cel mai important pentru ei ar fi un depozit pentru cartofi. Acum nu au unde să-i ţină și primăvara umplu șanţurile cu ei stricaţi. Știe despre autonomie ce li s-a spus de la Primărie: ar fi bine să se facă, pentru că atunci rămân banii din taxele și impozitele pe care le plătesc ei pe case și terenuri la primărie, nu mai pleacă la București. Nu știe dacă acum pleacă ceva la București, dar crede că da...

Rămâne însă o mare întrebare: pe cine ar trebui să aleagă dacă s-ar face autonomie? „Nu știu de unde ar ieși alţii, că ăștia ne-au arătat cine sunt și ce pot. Au putut să umple sacii lor.

Verestoy și-a umplut sacii în douăzeci de ani, asta a știut să facă. Nu pentru noi, pentru ei au vrut puterea! Ar trebui să răsară alţii din rândul tinerilor, dar s-a cam stricat treaba, n-au mai făcut 

REPORTAJ

școală cum trebuie, nu sunt prea bine pregătiţi... nu știu, nu știu pe cine am alege ...”

Lemnarii, de pe un teren „exploziv” Un pic mai sus de Lacul Roșu, în Munţii Hașmaș, lemnarii se odihnesc și mănâncă ceva dintr-un pachet învelit în hârtie. Stau la soare pe trunchiurile rămase la pământ după ce au încărcat deja un camion.

De obicei reușesc să încarce două camioane pe zi. Ei sunt din Remetea, muncitori angajaţi la firma „Exploziv”, firmă de exploatare a lemnului. Au lucrat la fabrica de tamplărie, dar s-a închis. „Ce nu s-a închis pe aici?

Tot ce mergea, toată industria, doar cimitirele au rămas deschise, ele ne primesc...” face domnul Sándor radiografia pe scurt a zonei. „Nici cu lemnul nu mai merge cum mergea, s-au asprit legile. Din ce e bun, cu miez sănătos, facem cherestea și restul pentru foc. Și preţul e slab, un milion jumate, două, metrul cub. Acum se merge mai greu. Dar nu-i plângem pe ăi de au făcut bani, noi am muncit și ne-am uitat. Ce credeţi, că noi facem banii?”. Despre autonomie, domnul Șandor râde, își pune pălăria cu brândușe pe ceafă și spune aluziv: „Și după aia va fi ca și până acum!”

Domnul Bolog este din SântimbruBăi. Stă pe holurile Prefecturii unde a venit pentru drepturile localnicilor, încălcate abuziv, după părerea dumnealui, de un composesorat căruia i s-au retrocedat parcelele de teren cu casele oamenilor cu tot. Sunt în procese de ani de zile și, până atunci, satul lui trăiește spaima că cineva îi va scoate casele la mezat. Crede că autonomia este un fel de cal troian trimis anume în alegerile astea, ca să adune voturi pentru candidatul Kelemen Hunor și el să facă apoi troc politic cu ele. „În realitate, punctează domnul Bolog, autonomia ar trebui să fie ceva banal, cotidian, nimic ieșit din comun și numai spre binele oamenilor.

Unde văd eu o nedreptate este la posturile din aparatul de stat. Mi se pare că românii au locuri predestinate, ei au întâietate și maghiarii iau ceva periferic, dacă nu cumva, nu mai apucă nimic.”

Economia: pe când ea se zări şi nu e... În judeţul Harghita se înregistrează cel mai mic salariu mediu net din 104 SINTEZA # 9, octombrie 2014

toată România: 1.069 de lei. Acesta fiind și singurul judeţ unde câștigul salarial mediu net coboară sub 1.100 de lei. Specialiștii din domeniu susţin că angajaţii din Harghita primesc salarii mici, întrucât aici funcţionează cu precădere firme mici, din domenii unde salarizarea nu este ridicată, cum ar fi agricultura, industria ușoară, prelucrarea lemnului sau construcţiile. În Harghita nu există industrie grea, de construcţii de mașini sau firme IT, care acordă angajaţilor salarii mari. În ceea ce privește numărul de salariaţi din judeţ, acesta a scăzut în ultimii ani și a ajuns la 64.990 de persoane, conform ultimelor statistici.

Poate de aceea, politicienii români cu expertiză în economie și-au exprimat de câte ori au avut ocazia scepticismul cu privire la posibilitatea autonomiei zonei. Fostul ministru al Economiei, liberalul Varujan Vosganian spunea: „Harghita și Covasna au nevoie de capitala României și de fondurile bugetare, poate mai mult decât oricare alte judeţe. Practic, Covasna și Harghita n-ar putea să trăiască într-o formulă de autonomie de niciun fel, pentru că sunt complet dependente de fondurile care vin de la București”. El a adăugat că aceste două judeţe nu au decât păduri și apă minerală și că liderii locali au alungat investitorii. „Nu înţeleg foarte bine semeţia unor lideri UDMR, pentru că Harghita și Covasna sunt printre judeţele cele mai sărace din România. Acolo autorităţile locale maghiare au pus pe fugă toţi investitorii străini, pentru că investitorii care veneau și care nu erau vorbitori de limba maghiară preferau să înveţe mai repede limba română și puteau să ia salariaţi care să vorbească bine limba română.

Covasna și Harghita trăiesc numai din păduri și din apă minerală. Nu poţi să ţii această zonă în acest fel”, spune Vosganian, citat de Agerpres.

Un studiu BNR confirmă și el faptul că investitorii străini au cam ocolit zona, așa cum altădată ocoleau Clujul condus de Gheorghe Funar, un cunoscut naţionalist cu accente extremiste. „A doua regiune, cea mai atractivă din punct de vedere investiţional, după Bucureşti - Ilfov, spune studiul, este Centru, cu un total de 4.215 milioane de euro, ce include judeţele: Braşov, Sibiu, Mureş, Alba, Harghita şi Covasna.

Deoarece Harghita şi Covasna nu s-au arătat suficient de interesante pentru companiile cu capital extern, în clasamentul celor mai atractive oraşe urcă doar Braşov, Sibiu, TârguMureş şi Alba Iulia.” De altfel, acest lucru este recunoscut și de prefectul judeţului atunci când vine vorba despre fondurile europene. Petres Sándor spune că Brașovul și Sibiul sunt mai puternice decât Harghita și Covasna, au jucători economici mai mulţi și mai puternici și reușesc să atragă mai multe fonduri, iar competiţia nu se dovedește echitabilă, acesta fiind și unul dintre argumentele pentru care liderii maghiari contestă actuala împărţire pe regiuni de dezvoltare.

Ilyes Ildikó este patronul firmei Vest Mod SRL din Miercurea-Ciuc.

A avut o perioadă bună la începutul anilor 2000, atunci când exporta direct în Occident, dar anii din urmă au fost foarte grei. Nu mai face exporturi directe, a rămas cu 20 de angajaţi, iar veniturile sunt cam cât cheltuielile. „Nu avem forţă de muncă calificată, desfiinţarea școlilor profesionale în 2009 ne-a afectat direct. Acum noi facem totul, e foarte greu să găsești pe cineva calificat. Taxele la stat sunt foarte mari, plătesc lunar cam cât le dau oamenilor, iar controalele vin pe capul nostru când au chef. Se uită peste oraș și zic, mergem acolo, imposibil să nu găsim o hârtie sau o semnătură nelalocul ei și gata, dau amenzi. Statul din asta trăiește, din taxe și amenzi.

Toţi de pe capul nostru vor să trăiască.

Dar noi din ce să trăim?”, descrie Ilyes Ildikó situaţia firmei sale. Cât privește Proiectul de Autonomie, spune că nu a fost consultată vreodată și nu știe ca oamenii de afaceri din zonă să fi fost întrebaţi, consultaţi în vreun fel, pe această temă.

Între 1991 şi 2013 investiţiile străine în cele două judeţe Harghita și Covasna, au totalizat circa 0,5% din totalul investiţiilor străine în România în această perioadă.

Judecătorii şi pădurea verde de acasă Scaunul Ciucului a fost transformat în judeţ în anul 1876. Tribunalul Principal a luat locul General Kommando-ului care funcţionase sub administraţia austro-ungară. Clădirea actuală a Palatului de Justiţie, care cuprinde Tribunalul Harghita şi Judecătoria Miercurea-Ciuc, a fost edificată în anul 1904.

Planurile construcţiei şi ale penitenciarului – aflat în spatele clă­ dirii – au fost realizate de arhitectul  n Angajat la munte ca tăietor de lemne, 105 SINTEZA # 9, octombrie domnul Sandor se uită la camionul plin2014 şi spune: Ce credeţi, că noi facem banii?

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Când va fi mare, Timeea vrea să plece în Ungaria, dar se gândeşte că acolo îi va fi dor de muntele de acasă (foto sus). „Dulcea Harghită”, te ispiteşte la loc de popas cu flori (foto jos)

n Pentru oamenii de la munte, câinii pot însemna viaţă (foto sus). Biserica milenară din Miercurea-Ciuc, proiectată de arhitectul Imre Makovecz în 2003 (foto jos)

106 SINTEZA # 9, octombrie 2014

107 SINTEZA # 9, octombrie 2014

REPORTAJ

R E P ORTAJ

n Pietonala din oraşul Miercurea-Ciuc, flancată de trei steaguri

Wagner Gyula în anul 1903 în stil eclectic. În perioada ridicării construcţiei, ziarul local „Csiki Lapok” scria că „s-a cusut un pantalon pe nasture”, aluzie la raportul dintre dimensiunile de atunci ale oraşului şi cele ale clădirii. În anul 1779, Miercurea-Ciuc număra doar 83 de case, potrivit statisticilor.

Astăzi, Palatul de Justiţie nu mai este cea mai impozantă clădire, dar are greutatea lui. Aici, fiecare judecător, din cei zece care acoperă secţia civilă și penală, are cam o mie de cazuri de rezolvat într-un an. „Asta ar înseamna cam trei dosare de soluţionat pe zi”, spune judecătorul Cristian Uţa, „dacă n-am avea nicio zi liberă, nici duminici, nici sărbători. Iar un dosar presupune o muncă enormă de studiu, de probaţiune, de audieri, soluţionare, redactare a soluţiei. Evident că nu se lucrează așa, dar am vrut să vă arăt că volumul de lucru este imens. Situaţia de la noi se regăsește în toată ţara, nu numai la Harghita este nevoie de mai mulţi magistraţi. Aici poate că avem mai mult noroc cu avocaţii care sunt mai calmi decât în alte părţi și oamenii parcă mai cuminţi în sălile de judecată, măcar nu fac circ și zarvă.

Asta ne ușurează mult munca.”

Cât privește nevoia de a folosi limba maghiară în sălile de tribunal, 108 SINTEZA # 9, octombrie 2014

1.227.600

maghiari trăiesc în România (6,5%), din care 573.133 în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, aşa-numitul Ţinut Secuiesc. În procente, în această zonă se găsesc aproximativ 47% din etnicii maghiari. judecătorul spune că au interpreţi, iar grefierii, arhivarii, informaticienii, majoritatea funcţionarilor sunt maghiari. Niciodată nu a fost vreo situaţie în care să nu poată comunica cu cetăţenii. În același timp, judecătorul Cristian Uţa ne explică cum problema justiţiei în limba maghiară este mai complicată decât pare la prima vedre, ea nu se poate rezolva doar cu judecători de limbă maghiară și atât. Termenii dreptului românesc nu sunt traductibili și n-au fost încă traduși în maghiară și asta face imposibilă trecerea de la o limbă la alta fără o traducere unitară asupra căreia să se convină definitiv. Prin urmare, o eventuală linie de drept în limba maghiară trebuie gândită pornind de la asta.

Cristian Uţa și soţia sa, Elena,

n Piaţa centrală din Miercurea-Ciuc. În judeţul Harghita se înregistrează cel mai mic salariu mediu net, din toată ţara: 1.069 lei

au venit în Miercurea-Ciuc după repartiţie, acum 14 ani. Se simt bine aici, dar după ce li s-a născut fetiţa, au început să se gândească mai mult la ea decât la ei. Acum cred că va veni momentul plecării din MiercureaCiuc pentru ca fata lor să aibă mai multe posibilităţi și un învăţământ de calitate, mai performant decât acolo. „Noi ne simţim singuri, nu prea avem prieteni, asta și datorită meseriei noastre, dar și orașul este mic, fără prea multe de oferit, n-am vrea ca fetiţa noastră să sufere de lipsa vieţii sociale, așa cum suferim noi”, își motivează tinerii judecători ideea de a părăsi într-o zi Harghita.

Judecătorul Lőrincz Rómeo este maghiar. A făcut Facultatea de Drept la București și acum conduce Secţia penală a Tribunalului Harghita. Spune că nu s-a simţit niciodată discriminat, poate doar un pic dezavantajat de faptul că a trebuit să tragă mai tare ca să înveţe în limba română la fel de bine precum colegii lui români. „Este un handicap, dar dacă muncești mult și vrei cu tot dinadinsul, poţi să-l depășești. Cei care au făcut proiectul de autonomie nu au știut să pună bine problema justiţiei: nu proporţia noastră e problema ci să existe locuri speciale la examenele de promovare pentru candidaţii de limbă maghiară,

pentru că acolo competiţia nu este cu șanse egale.” Judecătorul Lőrincz spune că nu există nicio problemă legată de limbă în sălile de judecată, pentru că există interpreţi: „Aproape toţi avocaţii au făcut cursul de interpreţi și nu există o lipsă în acest sens, ba le prinde bine că mai iau și ei un ban”.

Problemele din Tribunalul din Harghita par a fi, în viziunea sa, aceleași ca în toată ţara. Lipsa de încredere în justiţie, supraîncărcarea, instabilitatea legislativă, stufoșenia legilor, textul lor interpretabil... „Dacă eu mă uit spre păduri și văd că s-a tăiat fără milă și consider că asta e cea mai mare crimă care s-a comis în România, dar nu văd oameni condamnaţi, ce încredere pot să am că lucrurile merg bine? Tot ce pot să vă spun este că procurorii stau în birouri și nu se pornesc anchete pe tema tăierilor. Ei ar trebui să se ocupe de asta. ” Până atunci, judecătorul Lőrincz a făcut o fundaţie și împreună cu prietenii lui, iubitori de natură, și cu elevi voluntari, în fiecare an, de multă vreme încoace, plantează păduri.

că nu sunt probleme de comunicare și, în general, nu sunt probleme de niciun fel, e o zonă liniștită. „Aproape în fiecare comună avem un poliţist de limbă maghiară pe lângă cei de limbă română, la fel și patrulele de stradă, nu se poate să nu fie un poliţist cunoscător de limbă maghiară. Eu însumi știu și română, și maghiară, pentru că sunt de aici, din MiercureaCiuc la fel și alţi colegi ai mei. Nu cred că asta este o problemă. Recunosc faptul că tot mai puţini maghiari știu limba română, dar cred că e opţiunea lor. Am fost la mare în vara aceasta și pe plajă s-a găsit o fetiţă rătăcită care nu știa niciun cuvânt românește, doar maghiară. Eu am vorbit cu ea, am ajutat-o să se liniștească și i-am găsit familia, dar fata trecuse prin clipe de coșmar, nu știa să spună nimic despre ea, se simţea pierdută.

De aceea, nu cred că e o problemă a instituţiilor în ce limbă vorbesc, ci o problemă a oamenilor care trebuie să conștientizeze faptul că nu te descurci în viaţă dacă nu știi limba celor din jur! Și nu cred că nu vor să plece niciodată de aici! ”

Nicio problemă

Frica de celălalt

Poliţia din Harghita are peste o mie de angajaţi. Purtătorul de cuvânt al instituţiei, Gheorghe Filip, ne asigură

Aparent, să știi limba maghiară pare un avantaj. Copiii din secuime ar fi putut fi avantajaţi de cunoașterea

109 SINTEZA # 9, octombrie 2014

unei limbi în plus, cea maternă și cea oficială, dacă o politică subversivă nu le-ar fi inoculat ideea că limba română nu folosește la nimic, este limba „dușmanului” și, prin urmare, poate fi lăsată deoparte. Judecătorul Lőrincz, cultivatorul de cartofi, vânzătorul de la librărie, profesorii, recunosc că acesta este un fenomen și că devine unul îngrijorător.

Oamenii își explică situaţia în mai multe feluri. Ei spun că oricum limba română este greu de învăţat fiind total diferită de maghiară și atunci, copiilor le-a fost de ajuns să simtă că nu este o limbă agreată în familie și în comunitate ca să nu mai facă niciun efort să o înveţe. La sate, dar și în orașe, tinerii aproape că nu mai pot articula vreun cuvânt în limba română.

Unii elevi foarte buni la învăţătură, cu ambiţii de a merge mai departe au învăţat-o, dar cei mai mulţi nici nu se gândesc să o folosească vreodată.

Dacă bătrânii mai știu să vorbească românește cu câte un turist sau cu un cumpărător de cartofi, tinerii nu mai pot face asta. Dintr-o clasă întreagă de Școală Agricolă o singură fată a știut să rostească câteva cuvinte în limba română și asta ca să spună că munca la cartofi nu-i place și că ar vrea să plece în Ungaria. Sunt familii 

REPORTAJ

R E P ORTAJ

„UDMR e prea obedientă la București!”

Interviu cu primarul din Miercurea-Ciuc, Ráduly Róbert

n Maria Sturzu predă limba română la liceul „Marton Aron”. Împreună cu alţi colegi au făcut un manual pentru copiii maghiari

de tineri maghiari care și-au dat copiii la grădiniţa românească pentru că au conștientizat neajunsul. „Marea problemă a pornit de la separarea școlilor, segregarea învăţământului a dus la izolarea elevilor, n-au mai comunicat între ei, românii cu maghiarii și nu și-au mai învăţat limba”. „Nici activităţi comune nu mai sunt, românii și maghiarii nu mai au acţiuni împreună, nici sărbători, nici alte prilejuri de comunicare.

Altădată nu era așa, aveam mulţi prieteni maghiari, ieșeam cu ei la bere, povesteam, mergeam împreună la iarbă verde. Acum nu se mai întâmplă asta. La Zilele Orașului, de exemplu, oficialităţile ţin discursuri numai în limba maghiară, cum să mă mai duc eu acolo, de ce? Iar tinerii ce să înţeleagă din asta, că limba română e inutilă, nu?”, povestește Tina, o tânără româncă din Miercurea-Ciuc. „Din toate astea”, continuă Tina, „eu înţeleg un singur lucru: că politicienii vor să-i izoleze pe maghiari ca să-i poată controla și exploata politic. Doar pe oamenii fără prea multe opţiuni îi poţi ţine dependenţi de tine!”

Maria Sturzu predă limba română la Liceul „Marton Aron” din Miercurea-Ciuc, cel mai bun din judeţ.

Spune că lipsa de comunicare este principala piedică în învăţarea limbii 110 SINTEZA # 9, octombrie 2014

române, copiii maghiari vorbesc acasă doar limba maternă. Pentru că au observat această problemă, mai multe cadre didactice au realizat un proiect cu finanţare europeană care s-a desfășurat timp de trei ani la Universitatea „Babeș-Bolyai” .

Proiectul a avut ca obiect de lucru și de învăţare: „Predarea limbii române ca limbă nematernă”. La sfârșitul acestui curs, cei 13 profesori, maghiari și români, au elaborat o lucrare, un manual care vine în sprijinul predării limbii române ca limbă nematernă și ajută la dezvoltarea competenţelor de comunicare, pentru nivelul liceal. În același timp, pentru a-i ajuta pe elevii maghiari să comunice în limba română, Maria Sturzu și colegii săi au lansat un concurs care a devenit naţional. Concursul de competenţă în limba română oferă premii, se organizează tabere unde copiii învaţă să vorbească și interacţionează cu elevii români, iar câteodată premiile constă în excursii la București, oraș despre care elevii maghiari spun că „nici nu credeau că este atât de frumos!” „Viaţa trebuie să meargă în ritmul ei, nu-i poţi obliga să înveţe, trebuie mai întâi să le arăţi la ce le folosește o limbă în plus, cât de liberi se pot simţi!”, spune Maria Sturzu.

„Nu ne-au dat soluţii, măcar să nu ne facă probleme!”

Voșlobeni este un sat majoritar românesc. Oamenii trăiesc din agricultură, cresc animale, iar tinerii, cei mai mulţi, pleacă la muncă în străinătate de unde se întorc cu bani.

Ideea de autonomie nu le spune mare lucru, nu cred că se va face vreodată.

Primarul Tinca Dumitru n-a citit încă proiectul, dar nici n-ar vrea să trăiască într-o „enclavă”, dacă despre asta ar fi vorba. Orice anunţ de angajare în orașe, spune primarul, cere cunoașterea limbii române și maghiare.

Ori, nici unii nici alţii nu mai știu acum ambele limbi. În sat au făcut școli mixte, tocmai pentru a-i ajuta pe copii să înveţe limba de la unii la alţii.

Pentru comuna Voșlobeni, ca în întreg judeţul, mai mulţi bani vin decât pleacă spre București, iar asta nu e rău pentru ei. Un singur lucru n-ar vrea primarul să se întâmple: „N-aș vrea să devenim monedă de schimb pentru anumite chestiuni politice!”

Oamenii spun că nu li s-au oferit multe soluţii, dar măcar să nu li se creeze probleme în plus. Uitându-se pe coperta revistei Sinteza, numărul trecut, primarul Tinca rostește cu voce înceată: „România celor singuri... ei, asta ni s-ar potrivi nouă”. n

P

rimarul Ráduly Róbert este unul dintre promotorii importanţi ai mişcării pentru autonomia Ţinutului Secuiesc. El provine din rezerva de cadre a UDMR – a fost şeful studenţilor maghiari din România şi preşedintele organizaţiei de tineret a Uniunii. Este fost sportiv şi a făcut parte din conducerea Federaţiei Române de Hochei, un sport folosit și el în lupta cu „naţiunea dominantă”. Are cinci copii și face figura unui secui „verde”. Ráduly a organizat sărbătoarea la care s-a pus în scenă intrarea pe cai a lui Horthy în piaţa orașului. Fost consilier al preşedintelui UDMR Marko Bela şi deputat în trei legislaturi, din 2004 devine primar al oraşului Miercurea-Ciuc și de aici transmite mesaje revendicative. Atitudinea lui radicală se bazează pe faptul că 86 % din locuitorii oraşului Mircurea-Ciuc sunt maghiari și adesea face apel la sentimentele lor nostalgice. Ráduly se declară nemulţumit de cum arată Proiectul de Autonomie a Ţinutului Secuiesc și spune că altfel ar fi trebuit făcut.

111 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Știţi, oamenii se plâng, a devenit o modă generică, ăsta este un obicei împrumutat de la Budapesta, ungurii se plâng tot timpul. Şi al doilea obicei rău al secuilor a fost împrumutat de la București, să-i bârfească pe ceilalţi”, Ráduly Róbert, primar Miercurea-Ciuc

- Domnule primar, cum se trăieşte în Miercurea-Ciuc, cum arată viaţa oamenilor?

- Miercurea-Ciuc este mai mult un oraș administrativ, un târg comercial unde se adună oamenii din împrejurimi. De aceea noi spunem că are 40 de mii de locuitori, dar mult mai mulţi cu cei care vin din satele din jur. Se trăiește aici ca în toată ţara, ce vreţi să vă spun? Nu prea este industrie, sunt servicii, agricultură. Știţi, oamenii se plâng, a devenit o modă generică, ăsta este un obicei îmrumutat de la Budapesta, ungurii se plâng tot timpul, și al doilea obicei rău al secuilor a fost împrumutat de la București, să-i bârfească pe ceilalţi. Locuri de muncă sunt, dar oamenii s-au obișnuit să nu muncească, toţi vor la birou. În plus, lumea asta virtuală îi înnebunește pe tineri.

- UDMR a lansat de curând un proiect de autonomie, ce părere aveţi despre el?

- UDMR a întârziat 20 de ani cu acest proiect și timpul nu iartă!

Are la bază rigorile legislative ale Tirolului de Sud, dar are hiba de a fi excesiv de coafat pe actuala legislaţie din România. Au muncit mult cu ustensilele de frizer! 

R E P ORTAJ

- Concret, ce anume îi reproşaţi, unde nu este în regulă după părerea dvs?

- Se vede că nu a fost în grupul de lucru niciun om foarte experimentat în zona finanţelor publice.

Au încercat să precizeze câteva surse de finanţare a bugetului local, dar n-au fost clari și s-au oprit la sursele majore. O strădanie a grupului de lucru a fost să taie din fașă patriotismul local. Capitala este un pic la TârguMureș, un pic la Sfântu Gheorghe, un pic la MiercureaCiuc. Astfel, separaţia puterilor în stat se aplică și în teritoriu, iar partea cu finanţele a ajuns la MiercureaCiuc. Asta e o soluţie aparte.

- Nu aţi fost cooptat în grupul de lucru?

- M-au chemat, dar grupul a început acum doi ani, nu m-am dus atunci și apoi am avut de lucru. Eu sunt primar, predau și la facultate la Sapienţia, să zicem că n-am putut.

- Autonomia a devenit o temă de campanie?

- E greu să spui că e o temă de campanie, când toţi îl pun pe „nu” în faţă. Oamenii care ar fi trebuit să o facă nici măcar nu au citit proiectul, măcar pe diagonală. Și apoi, e greu să discuţi ceva când îl pui pe „nu” în faţă.

- În legătură cu proiectul, dacă Planul A nu va reuşi, există şi un plan B?

n Judeţele Harghita, Covasna şi Mureş primesc mai mulţi bani de la bugetul de stat decât dau. Astfel, raportul este de 82,5% - Harghita, 70,7% - Mureş şi 78,8% - Covasna

112 SINTEZA # 9, octombrie 2014

- Care este importanţa documentului în viziunea dumneavoastră?

- Important este că acea organizaţie care a fost (și încă rămâne, nu neapărat cu aceeași greutate) UDMR a ajuns – chiar și cu două decenii întârziere – să aibă un document al autonomiei Ţinutului Secuiesc. Trebuie să demonstrăm că aici n-a căzut nimeni în boala politicianului român, care una vorbește aici și alta face după ce pleacă, că nu este un document de conjunctură și că vom merge cu el înainte și de el se va mai vorbi.

Dacă ne uităm în trecut, vedem că, până acum câţiva ani, nimeni nu vorbea despre Ţinutul Secuiesc. Astăzi, după cum vedeţi – lucru foarte mare! – se vorbește și se scrie în mod natural despre Ţinutul Secuiesc. Important este să credem în el și să demonstrăm că nu este un document de conjunctură. Interdicţiile în acest sens chiar ne ajută. Dacă nu exista interdicţia de la București privind steagul secuiesc, era mai greu pentru noi. Așa că, Doamne ajută! să se întâmple și cu documentul de autonomie la fel, iar peste o jumătate de an tot secuiul să știe documentul ca pe Tatăl Nostru.

Dacă nu exista interdicţia de la București privind steagul secuiesc, era mai greu pentru noi.

Așa că, Doamne ajută! să se întâmple și cu documentul de autonomie la fel, iar peste o jumătate de an tot secuiul să știe documentul ca pe Tatăl Nostru.”,

- UDMR a fost până acum la putere aproape în fiecare guvern. Cum putem explica nerealizările?

- Greșit, nu a fost la putere, ci la guvernare! Și asta pentru că a început prost. În ’96, în 20 noiembrie, unii de la noi - Nu neapărat, pentru că nu s-au dus la București, au bătut s-a gândit nimeni în mod serios la ușă și au zis: „Luaţi-ne că această campanie electorală și pe noi!” UDMR a vrut cu va avea în centru acest proiect tot dinadinsul să ajungă la de autonomie. E o oportunitate a guvernare, așa că a luat ce i candidatului UDMR și a celui al s-a dat: Ministerul Turismului, PPMT de a vorbi, dacă ajunge la un cu un buget de glumă (două post de televiziune serios, la care miliarde de lei vechi). Celălalt să poată vorbi despre acest proiect. minister a fost cel pentru Să vă spun ce am văzut eu zilele minorităţi, care era – vorba astea din reacţia Bucureștiului? Că Ráduly Róbert, primar Miercurea-Ciuc ministrului de atunci – ca un una scrie în acest proiect și alta ficus. Cel mai sus am ajuns dezbat ei în studioul de televiziune. să avem Sănătatea, unde am Până la urmă, miza acestor alegeri avut doi miniștri.

Din 2000 până în 2004 am fost în prezidenţiale nu este legată de proiectul autonomist. opoziţie și am intrat în guvern abia după aceea. În 2009 - Cu cine credeţi că vor vota secuii? au îngropat ţara, iar pe noi ne-au chemat să o scoatem la lumină! Trebuie să fii și prost să te bagi numai la greu!

- Ultima dată când comunitatea noastră a acţionat unitar a fost la alegerea președintelui Constantinescu.

- Ţinutul n-a prea beneficiat de investiţii străine. În turul al doilea, atunci când entuziasmul și prezenţa la De ce? vot a fost peste cea din turul întâi. După aceea, secuiul - Pentru că investitorii străini vin numai pentru n-a simţit că s-ar fi schimbat ceva pentru el, n-a simţit granturi de la guvern. Cum să mă bat eu pe chinezi cu nicio diferenţă. De altfel, aceea a fost cea mai neagră Niţă și cu Olguţa? Am eu vreo șansă? Niţă și Olguţa guvernare: atunci a dispărut și un mare partid istoric, iar sunt la putere, nu noi! (Constantin Niţă, ministrul PSD al la finalul ei a revenit Ion Iliescu. Se poate spune însă că Economiei, și Olguţa Vasilescu, primar PSD la Craiova, n.r.). secuiul este, în mod tradiţional, de dreapta. Așa se face că, în 2004, a votat preponderent pentru Traian Băsescu.

- Păreţi supărat pe prezenţa la guvernare a UDMR. Băsescu a afirmat că a înţeles mesajul secuilor și cred Credeţi că nu este oportună? că așa a fost, a avut câteva intervenţii publice în care - Cred că UDMR are o comportare mult prea a arătat că a înţeles. Dacă ar fi să pun un pronostic, tot obedientă la București și asta în ultimii 20 de ani. candidatul de dreapta va lua mai multe voturi, dar nu Sperăm să se schimbe acest lucru. Dacă nu se schimbă, neapărat în mod semnificativ. nu va fi în regulă.  113 SINTEZA # 9, octombrie 2014

REPORTAJ

R E P ORTAJ

al XVI-lea, când fiind inamicii principilor din familia Bathory (care atentaseră la vechile lor privilegii), s-au alăturat lui Mihai Viteazul. Mai mult, după bătălia de la Șelimbăr (28 octombrie 1599), secuii l-au omorât pe principele (cardinalul) Andrei Bathory și i-au adus capul acestuia lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia.

Secuii aveau privilegii, dar li se cereau sacrificii

- Dar cu maghiarii? Care au fost relaţiile cu ei?

- Relaţiile secuilor cu maghiarii, cu starea (naţiunea) maghiarilor (cu nobilii mai întâi și apoi cu maghiarii) au fost bune, de colaborare, excepţie făcând anumite perioade și unii principi. Secuii, în general, nu se mai consideră azi, în chip fundamental, diferiţi de maghiari. De aceea, partidele maghiare și statul ungar îi apără și luptă pentru interesele lor, chiar și când secuii de rând nu doresc autonomie teritorială în formă radicală.

Academicianul Ioan-Aurel Pop despre secui şi viaţa lor în Transilvania

- Cum au fost relaţiile lor cu România în perioada modernă, contemporană? Şi cum vedeţi evoluţia istorică a acestei comunităţi, viitorul ei?

- Domnule academician, cine sunt secuii? Despre ei se vorbeşte confuz şi doar în contextul unor revendicări politice. Ne spuneţi care este tradiţia relaţiilor lor cu „stăpânirile” în istorie?

- Secuii sunt un neam cu o origine controversată, cu tradiţii și obiceiuri diferite de cele ale maghiarilor, consemnate ca atare în izvoarele istorice. Până în epoca modernă, cea mai răspândită opinie despre originea secuilor se exprima prin teoria hunică. Mai recent, s-au adus serioase argumente care arată că secuii ar proveni dintre cazari, o populaţie care a dat naștere unei puternice stăpâniri la nordul Mării Negre, în a doua jumătate a mileniului I al erei creștine. Secuii au venit însă de timpuriu în contact cu ungurii și s-au maghiarizat, în primul rând sub aspect lingvistic, păstrând până în secolul al XIX-lea conștiinţa originii lor separate, distincte. În secolul al XIX-lea – denumit și secolul naţiunilor (naţionalităţilor) – conducătorii secuilor și ai maghiarilor au depus eforturi pentru înglobarea secuilor în naţiunea maghiară, lucru care s-a și întâmplat. Aduși în Transilvania dinspre Câmpia Panonică – în postura de avangardă a oștilor ungare – secuii au făcut un popas în Crișana, altul pe Târnave, spre a ajunge (cu puţin înainte de 1200), în fine, în SE Transilvaniei, aproape pe locurile unde locuiesc și azi. Ei au venit în regiuni cu populaţie mai rară, dar locuite, în cea mai mare parte, de români. De la stăpânirea ungară (regii Ungariei), secuii au primit privilegii, în schimbul apărării frontierei și prestării altor servicii militare și fiscale. Din secolul al XIII-lea începând, secuii au fost recunoscuţi ca stare (grup privilegiat) și, din secolele al XV-lea și al XVI-lea ca „naţiune” (elită politică) 114 SINTEZA # 9, octombrie 2014

- Relaţiile economice ale secuilor cu România în secolul al XIX-lea au fost bune, fiindcă ei depindeau de piaţa românească, de produsele românești. Firește, după unirea Transilvaniei cu România, secuii nu au fost mulţumiţi și, ca restul maghiarilor, nici nu s-au pronunţat pentru unirea respectivă, spre deosebire de sași, șvabi, romi etc., care au aprobat actul. Secuii, educaţi membri ai naţiunii dominante maghiare, s-au văzut drept locuitori de rând ai unui stat numit România, în care toată tradiţia lor istorică de grup privilegiat nu mai avea valoare. În plus, românii, profund dispreţuiţi ca ţărani și iobagi, adică slugi, deveneau stăpâni.

Natural, aceste sentimente, foarte acute după Primul Război Mondial, s-au mai atenuat de-a lungul secolului care a trecut.

Cred că astăzi și în viitor, dacă politicienii, partidele politice și statul vecin și-ar limita amestecul, uneori foarte insistent, în treburile interne ale comunităţilor secuiești, lucrurile ar decurge bine. Secuii au astăzi toate elementele autonomiei de facto, de la educaţie și cultură până la conducerea locală. Cei mai mulţi au acum și conștiinţa că trăiesc în România și că acest lucru este un dat istoric care nu se poate schimba. n

în Transilvania. Aceasta înseamnă că reprezentanţii lor participau, alături de nobili (maghiari) și sași, la conducerea ţării. Din această conducere, românii au fost excluși ca grup. Până în secolele XVIII-XIX, secuii au fost mereu privilegiaţi, dar stăpânirea austro-ungară le-a desfiinţat orice privilegii și orice autonomie, obligându-i să trăiască precum restul locuitorilor.

- De ce dorinţa aceasta de autonomie, mai puternică decât a maghiarilor?

- Nu cred că dorinţa de autonomie a tuturor secuilor este foarte puternică. Ei se declară, în acest moment, în cea mai mare măsură, maghiari și secui în același timp. Este cam în același fel în care locuitorii din Republica Moldova sunt români și moldoveni în același timp, fără să fie o contradicţie de fond. Maghiarii au însă o ţară a lor, la vest de România, iar Transilvania (parte a Ungariei sau Austro-Ungariei până la 1918, dar acum pământ românesc), adăpostind și populaţie ungarofonă, a rămas pentru unii motiv de nostalgie.

Autonomia așa-zisului „ţinut secuiesc” are legătură mai mult cu Evul Mediu decât cu modernitatea, perioadă în care autonomiile medievale s-au desfiinţat, ele fiind incompatibile cu noile formule de organizare a societăţii.

- Care au fost relaţiile lor cu românii de la Est sau din Sud?

- Secuii au avut în Evul Mediu relaţii pașnice cu Ţara Românească și Moldova, fiindcă depindeau sub aspect economic de aceste ţări românești. Ba, uneori, ei s-au aliat cu domnii români contra autorităţilor ungare transilvane. Exemplul cel mai cunoscut este în secolul

n Soldat secui la raport

115 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Ioan-Aurel Pop este istoric, specialist în istoria medievală, academician, profesor universitar şi rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

IN TE L IGE N T

Interviu cu Deborah Rogers, realizat de Marius Benţa

INTELIGENT BUSINESS

America, în febra gazelor de șist

D

eborah Rogers este expertă în domeniul investiţiilor financiare, în special în zona investiţiilor din energie. Este membră în boardul Earthworks şi fondator al EnergyPolicyForum, un think tank dedicat politicilor financiare, cu un focus special pe gazele de şist, nisipurile petrolifere şi energiile regenerabile. A lucrat la Londra pentru o bancă de investiţii, apoi în Statele Unite pentru Merril Lynch şi Smith Barney.

SINTEZA: Aţi menţionat cu o altă ocazie, vorbind despre raporturile financiare care stau la baza industriei extractive a gazelor de şist, ideea unei posibile bule financiare. Cum vedeţi această chestiune în contextul responsabilităţii politice? România se găseşte în această perioadă în stadiul de a lua o decizie politică în privinţa susţinerii — sau nu — a unor proiecte de exploatare a resurselor sale de acest tip.

Credeţi că oamenii politici pot fi suficient de bine informaţi în privinţa riscurilor pe care le-ar putea aduce cu sine o eventuală bulă financiară în acest

116 SINTEZA # 9, octombrie 2014

BUS IN ES S

117 SINTEZA # 9, octombrie 2014

domeniu?

Deborah Rogers: N-aş vrea să răspund în locul politicienilor… Ei pot fi conştienţi de astfel de riscuri.

Problema cu şisturile e că nu sunt tocmai ceea ce sunt prezentate a fi. În niciun caz nu aş spune că nu vin anumite beneficii economice de pe urma exploatării rezervelor de şist într-o anumită regiune. Ele vin, însă nu sunt viabile pe termen lung. Intră nişte bani, intră nişte venituri din taxe, se creează anumite beneficii economice pe orizontală, însă toate acestea durează aproximativ patru ani, după care dispar. Acesta e scenariul pe care l-am putut observa de fiecare dată în Statele Unite când venea vorba de situri de exploatare a resurselor de şist. Problema e faptul că există ceva care nu dispare: degradarea mediului, poluarea, întrucât aceste operaţiuni poluează foarte mult aerul. De asemenea, degradează enorm drumurile. Degradarea infrastructurii de transport aduce costuri exponenţiale raportate la veniturile care se obţin din taxe şi

redevenţe, iar aceste costuri, care se tot adună, trebuie suportate de cineva. Din studiile noastre reiese că aceste proiecte nu se justifică din punct de vedere economic, dacă raportăm beneficiile imediate la costurile structurale pe care le implică. Durata de viaţă a sondelor e foarte mică, deşi reprezentanţii companiilor susţin contrariul. În medie, o sondă folosită la extracţia gazelor de şist este abandonată după şapte-opt ani, iar o sondă folosită la extracţia petrolului de şist este abandonată după şase-şapte ani. Deci vorbim despre sonde cu o durată de viaţă foarte scurtă. De aceea, singura soluţie ca să menţii producţia e să intri într-un ritm de exploatare frenetic, pe care noi îl numim drilling treadmill — „exploatare ca pe banda de alergat” — deoarece companiile intră în acest cerc vicios din care nu mai pot ieşi. În momentul în care încearcă să iasă, sondele vechi se perimează rapid, iar producţia nu mai poate ţine pasul…

- Poate duce acest mecanism la o bulă financiară?

- Eu una nu aş folosi această expresie, chiar dacă alţii o folosesc; nu cred că aţi întâlnit termenul 

IN TE L IGE N T

BUS IN ES S

n Operatorii au supraestimat volumul rezervelor cu marje care merg de la 100% până la 400% sau chiar 500%, în funcţie de zonă

acesta în textele mele…

- Cred că l-am întâlnit alături de un semn de întrebare.

tradiție și siguranță

- Da, e posibil. Daţi-mi voie să explic de ce cred eu că termenul a fost asociat cu resursele de şist. Un lucru care reiese din studiile noastre referitoare la gazele de şist — şi care reiese, de asemenea, dintr-un studiu publicat recent de Bloomberg, referitor la petrolul de şist — este că operatorii au supraestimat volumul rezervelor cu marje care merg de la 100% până la 400% sau chiar 500%, în funcţie de zonă. Consecinţa a fost următoarea: SEC (Securities and Exchange Commission, organismul care reglementează piaţa de capital în SUA — n. red.) a permis anumite schimbări ale reglementărilor în cazul petrolului şi gazelor, astfel că a dat voie acestor companii să concesioneze acele suprafeţe şi să împrumte bani de pe piaţa de capital. În acest moment, e foarte clar că s-au împrumutat sume extrem de mari de bani prin supraestimarea unor bunuri care nu existau.

- Iar acum companiile nu mai sunt în stare să dea banii înapoi…

- Asta rămâne de văzut.

Eforturile pe care le depun sunt foarte mari. Un articol din The Wall 118 SINTEZA # 9, octombrie 2014

119 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Street Journal, publicat în urmă cu vreo două luni arăta că, pentru fiecare 4 dolari cheltuiţi, aceste companii au obţinut un dolar.

Deci nu e o afacere rentabilă. Se fac şi multe speculaţii în această zonă. Calitatea creditului acestor companii tinde să nu fie foarte ridicată, deoarece aproximativ 70% din creditul pe care l-au luat pentru exploatarea resurselor de şist e credit neperformant. Speculaţiile se referă la faptul că, în momentul în care ratele dobânzilor vor începe să crească în Statele Unite, aceste companii vor începe să intre în faliment, pentru că nu au un credit de calitate. Deci rămâne de văzut.

creditelor ipotecare. În primul rând, chiar dacă exportăm acest model, va fi vorba de companii americane — dat fiind că ele au experienţă în domeniu — şi acestea vor fi cele care vor avea probleme. În cazul crizei creditelor ipotecare, a fost vorba de bănci care au copiat modelul american, dar erau bănci din Anglia, Islanda ori din alte ţări. Acesta e detaliul important care e diferit.

- Toxic în sensul de iresponsabil…

- Statele Unite deţin, aşadar, un model al industriei extractive a rezervelor de şist pe care se străduiesc să-l exporte.

Autorităţile americane pun multă presiune asupra altor ţări în ce priveşte gazele de şist. Credeţi că există riscul ca America să exporte o nouă criză către restul lumii? Mă gândesc la faptul că criza economică din 2008 a avut originea în criza creditelor ipotecare din SUA.

- Toxic în sensul de active neperformante. Criza a avut efecte devastatoare pentru economia globală, deoarece fundamentul acesteia era îmbibat cu active toxice. În cazul de faţă, dacă firmele care operează în domeniul şisturilor încep să meargă în jos — şi e clar că se confruntă cu probleme — consecinţele asupra economiei globale nu vor fi, totuşi, nici pe departe atât de grave pe cât au fost în cazul băncilor. Va fi rău pentru cei care au investit în domeniu, dar nu va duce în jos economia, pentru că nu reprezintă, decoamdată cel puţin, o componentă suficient de importantă a sistemului economic.

- Lucrurile nu stau la fel. Nu cred că avem de a face cu o problemă sistemică, aşa cum a fost cea a

- Din câte ştiu, industria gazelor de şist a luat un avânt puternic tocmai în perioada crizei… 

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

n Operatorii au supraestimat volumul rezervelor cu marje care merg de la 100% până la 400% sau chiar 500%, în funcţie de zonă

A venit după criză…

Sau imediat după criză… Ei bine, credeţi că asta a fost o simplă coincidenţă?

- E o întrebare bună. Am scris un studiu pe tema asta intitulat „Shale and Wall Street”. Băncile au jucat un rol major în promovarea şisturilor. Am observat că s-a utilizat acelaşi mecanism care a fost folosit la creditele ipotecare. În cazul imobiliarelor, băncile au inclus creditele ipotecare în produse pe care le-au vândut. În cazul şisturilor, băncile au încurajat companiile exploatatoare să includă contracte de concesiune în produse pe care să le vândă. Au făcut mulţi bani în felul acesta. Ce mi s-a părut mie interesant a fost următorul fapt: înainte de izbucnirea crizei, investiţiile în credite ipotecare erau cele mai profitabile pentru marile bănci de investiţii americane. Ei bine, cine credeţi că le-a luat locul în top? Investiţiile în exploatarea resurselor de şist! Atunci când preţul gazului era 8 dolari, s-a pus presiune pe companii ca să mărească producţia. Atunci când intrau pe supraproducţie, companiile trebuiau să închidă sondele. Dar companiile aveau datorii atât de mari, încât erau 120 SINTEZA # 9, octombrie 2014

obligate să continue, totuşi, să producă, pentru a-şi putea plăti dobânzile. Băncile puneau şi ele presiune mare pe companii ca să atingă ţintele de producţie dorite.

Acesta a fost momentul în care preţul gazului a căzut. Părerea mea e că asta s-a datorat băncilor, cred că a fost orchestrat de bănci. Ele au pus presiune pe companii, întrucât unei bănci de investiţii nu-i pasă dacă o companie va fi de succes sau va merge în jos, pentru că oricum va face bani de pe urma ei. Deci era de la sine înţeles că preţul gazului urma să scadă. În momentul în care acest lucru s-a întâmplat, taxele băncilor au explodat, pentru că, în acel moment, băncile puteau începe să valorifice activele companiilor de exploatare. Iar valoarea încasărilor băncilor a crescut de la 47 de miliarde de dolari în 2011 la 50 de miliarde în 2012, după care a scăzut brusc în 2013. În acest moment, resursele de capital privat pentru şisturi s-au epuizat, iar marii jucători pleacă, nu mai investesc în resurse de şist. Domeniul e ţinut în viaţă în acest moment de investitori mici. Asta se întâmplă, de obicei, atunci când piaţa e manipulată.

Evoluţiile sunt clare: când preţul gazului a scăzut, încasările băncilor au crescut. Era de aşteptat să fie

aşa, chiar dacă mesajul pe care îl dădeau permanent era că „producţia a crescut, producţia a crescut.” În 2010 am trimis un e-mail la New York Times, în care spuneam că trebuie urmărit acest fenomen, pentru că, iată, sunt menţinute în continuare aceste ţinte de producţie care, dacă nu sunt atinse, vor face băncile să vândă activele companiilor, iar companiile nu vor mai avea acces nici pe piaţa de capital. Companiile se chinuie deci să atingă ţintele cerute. Spuneam deci, în acel e-mail, că trebuie urmărită evoluţia pieţei de fuziuni şi achiziţii, întrucât preţul gazului e în scădere. Nu aveam de unde şti cât de jos va coborî, dar era clar că mergea în jos, lucru care deschidea poarta fuziunilor şi achiziţiilor.

Aşadar, în final, băncile au înlocuit titlurile ipotecare cu titluri în domeniul exploatării şisturilor. Au făcut foarte mulţi bani în acest fel, iar acum vor căuta ceva nou.

- Aş vrea să revenim puţin la chestiunea responsabilităţii politice, pornind de la experienţa dumneavoastră în studierea acestei pieţe în Statele Unite. Cât de uşor este, pentru politicieni, pentru mass-media şi pentru opinia publică să aibă o imagine

BUS IN ES S

n Operatorii au supraestimat volumul rezervelor cu marje care merg de la 100% până la 400% sau chiar 500%, în funcţie de zonă

clară şi obiectivă asupra fenomenului, date fiind lobbyul şi presiunea exercitate de cercurile economice?

- Vă referiţi la aspectele financiare sau la cele de mediu?

- La ambele. E uşor sau e greu să iei o decizie în aceste chestiuni?

- Părerea mea e că e greu. Am vorbit despre gazele şi petrolul de şist cu oficialităţi din diferite ţări ale lumii. Am aflat că se informează, de regulă, din prezentări organizate de companii, că vizitează situri de exploatare care sunt întotdeauna curate şi frumoase — un fel de versiuni de Hollywood în comparaţie cu siturile reale. De multe ori, ei sunt la curent doar cu versiunea susţinută de companii. În Statele Unite, presa a început să publice numeroase informaţii de natură financiară despre acest domeniu, însă asta se întâmplă doar de puţină vreme, de un an şi jumătate. Înainte nu existau decât imagini pozitive ale exploatării resurselor de şist, care erau prezentate ca un soi de panaceu. Oficialii trebuie să-şi facă timp să caute informaţii de la ambele părţi. Dacă asculţi doar argumentele companiilor, nu poţi fi obiectiv, pentru că interesul lor e în 121 SINTEZA # 9, octombrie 2014

primul rând să facă bani. De fiecare dată când primesc de la cineva un raport, primul lucru pe care îl fac e să văd cine a finanţat studiul. Adesea, rapoartele elogioase referitoare la gazele de şist sunt finanţate chiar de către firmele exploatatoare.

Deci trebuie să ştii să te distanţezi şi să înţelegi când ai de a face cu informaţie obiectivă şi când ai de a face cu informaţie non-echilibrată. Pe mine mă interesează acele rapoarte care sunt independente. Din păcate, n-am întâlnit mulţi politicieni care să caute rapoarte independente.

- În ce priveşte efectele asupra mediului, există informaţii clare legate de gradul de contaminare a solului şi pânzei freatice?

- Procesul de exploatare foloseşte o cantitate absolut imensă de apă. Companiile spun că reciclează până la 50% din apa folosită. Practica dovedeşte că nu fac asta decât în cazuri rare.

- Ce se întâmplă cu apa nereciclată?

- Depinde de zonă. În Texas, unde locuiesc eu, există numeroase pungi de apă care a fost injectată în subsol. Acestea cauzează activităţi seismice şi alte probleme. Pompele de injectare provoacă şi ele

activitate seismică în Ocklahoma, Texas ori în Ohio. În alte zone, cum se întâmplă în Pennsylvania, apa a fost deversată ilegal în râuri, până în momentul în care i-au prins — şi, desigur, ei au negat că ar fi făcut deversări. Problemele de mediu sunt numeroase şi nu se referă doar la apă, ci şi la aer. Câmpurile de sonde emit cantităţi uriaşe de formaldehidă, care e un cancerigen, precum şi de ozon. În Texas, unde locuiesc eu, agenţia de mediu a emis un raport în urmă cu câţiva ani care arăta că gradul de poluare a aerului în zona Dallas s-a dublat în urma activităţilor de extracţie a gazelor de şist în decurs de cinci ani. E vorba de o zonă locuită de trei sau patru milioane de persoane.

- Poluarea aerului e ireversibilă?

- Nu e ireversibilă. În momentul în care exploatarea se închide, poluarea aerului dispare şi ea. Dar până atunci, sunt probleme. Ozonul, spre exemplu, produce astm. Există numeroase consecinţe secundare asociate cu activitatea de extracţie: în zonele respective, valoarea proprietăţilor începe să scadă, drumurile se deteriorează, aerul e poluat, productivitatea scade şamd. n

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

BUS IN ES S

Lungul drum

al fructelor şi legumelor româneşti din grădini pe rafturile marilor comercianţi Călin Poenaru

România are produse agricole de calitate, dar în hipermarketuri cumpărăm fructe și legume din Turcia, Spania sau Olanda. Agricultorii români vor să schimbe regulile jocului din marile magazine. În plină criză. n Producătorii români vor vinde în continuare în pieţe. Marile magazine vor apela în continuare la importuri, pentru că fermierii locali nu pot produce tot anul, iar capacităţile de depozitare sunt deficitare

S

ătui să vadă cum legumele și fructele le putrezesc pe câmpuri și în livezi, producătorii locali forţează porţile hipermarketurilor.

Giganţii comerciali i-au avertizat deja că vor apela tot la importuri, dacă nu sunt în stare să le livreze în mod constant cantităţi consistente.

Momentul ales pentru intrarea în marile magazine nu este deloc prielnic: criza a erodat puterea de cumpărare chiar și în vestul Europei, iar fermierii din ţările vecine au invadat piaţa românească.

Viorel Chereji, pomicultor din Viișoara (Bihor), a obţinut anul acesta o producţie de 200 de tone pe 11 ha, dar, pentru că a constatat că n-are cui să o vândă, a vrut să dea gratuit merele spitalelor sau fundaţiilor. „Aici suntem mai multe familii care producem mere de 30 de ani. În magazinele mari este foarte greu să intrăm, cu toate că recolta este de calitate; acolo au reguli stricte de prezentare, de etichetare, de ambalare. Am avut o discuţie cu cei de la Real-Auchan Oradea, însă nu putem să livrăm 300 kg/zi, iar transportul e scump pentru noi. Suntem cumva la mijloc: prea mici pentru hipermarketuri, prea mari pentru o desfacere mică. Anul ăsta, din cauza situaţiei din Ucraina și Rusia, suntem 122 SINTEZA # 9, octombrie 2014

90% dintre produsele ecologice sunt livrate la export. Marile reţele comerciale din România nu reprezintă cel mai bun mediu de comercializare a acestor produse.

Doar 1% dintre produsele din hipermarketuri sunt bio”, Bianca Preda, trainer agricultură ecologică

invadaţi de producători din Polonia, Ungaria, Bulgaria, care beneficiază de subvenţii mai mari, ba chiar de cei din Basarabia”, constată Chereji.

Pomicultorii bihoreni livrau cea mai mare parte a producţiei unei fabrici de suc de mere din Carei, însă ea s-a închis și apoi s-au văzut obligaţi să le ducă în Ungaria pentru procesare. „Până la urmă am dat 27 de tone de mere în cadrul programului guvernamental, 50 de tone în Ungaria, iar 14 tone la poarta fermei, astfel că jumătate din producţie e livrată.

Problema este că ungurii ne-au oferit doar 16-17 bani/kg, din care am rămas, practic, cu 10 bani după ce am achitat cheltuielile de transport. La fel se pune problema și dacă le-am duce la fabrica din Vaslui, aflată la 600 km, care face parte tot din concernul austriac Agrana. O variantă ar fi să ne înfiinţăm o unitate de producţie de suc de mere, care ar costa 10-20.000 de euro, însă piaţa este în scădere și nu știm dacă ar renta în acest moment o astfel de investiţie”, susţine fermierul din Viișoara.

În hipermarketuri, tot prin intermediar Legumicultorii din sudul ţării au adoptat o altă strategie comercială: 200 dintre ei și-au strâns rândurile,

s-au asociat și au reușit să convingă mari lanţuri comerciale care activează în România - Kaufland, Auchan, Selgros, Cora - să le accepte produsele, în cadrul unui program botezat „Dor de gust”. În acest caz există un intermediar, grupul Agricover, o interfaţă între producători și retaileri, care practic le asigură fermierilor distribuţia și care a acceptat să nu perceapă un comision exagerat, în prima fază. Legumele sunt crescute pe pământ, în câmp sau în sere, sunt supuse unor teste de calitate privind parametrii fizico-chimici și ajung la locul de livrare în maxim 24 de ore, fiind evidenţiate în magazin cu sigla programului, numele fermei și zona de provenienţă. Afacerea e estimată la câteva sute de milioane de euro, din care 10 milioane se duc la intermediar.

Producătorii sunt din bazinele legumicole Vidra, Izbiceni, Dracea, Nuci, Lunguleţu, Gheorghe Doja, Măriuţa, iar livrările se fac în funcţie de solicitările magazinelor. Proiectul este iniţiat de Asociaţia Cultivatorilor de Legume, Prodcom Legume-Fructe și Centrul de Comunicare al Fermierilor.

Principiul este ca ponderea cea mai mare din preţul final să ajungă la producător, nu la intermediar sau la comerciant, pentru ca legumicultorii să își poată dezvolta afacerile pe

123 SINTEZA # 9, octombrie 2014

termen lung. Ţinta de livrare e de 50.000 tone de legume și fructe, de pe 15.000 ha. Totuși, marile magazine vor apela în continuare la importuri, pentru că fermierii locali nu pot produce tot anul, iar capacităţile de depozitare sunt deficitare. Conducerea Asociaţiei Marilor Reţele Comerciale (AMRC) susţine că ele au nevoie de marfă în mod constant și în ritm predictibil, iar micii producători nu pot face faţă competiţiei cu o taxă pe valoarea adăugată de 24%.

Prioritate inversată: 1. Românii, 2. Străinii Francezii de la Carrefour merg pe cont propriu în aceeași direcţie și au anunţat că vor încheia, până la finele anului, contracte de colaborare cu peste 100 de producători români, ca urmare a unei munci de convingere desfășurate în perioada 7-13 august.

704 producători de fructe și legume și-au arătat intenţia de a deveni furnizorii reţelei prin completarea unui formular aflat la standurile dedicate din magazine, dar și pe site-ul companiei. Categoriile de produse pentru care s-au încheiat deja contracte de colaborare sunt verdeaţă, roșii, castraveţi, ardei, struguri, căpșuni, cireșe, prune. Discuţiile

cu ceilalţi 600 de producători vor continua și pe parcursul anului viitor, timp în care compania va evalua capacitatea lor de a îndeplini criteriile logistice și de calitate necesare. „Strategia Carrefour pe termen lung urmărește dezvoltarea economiei României prin susţinerea producătorilor locali. Campania din vară a fost un succes atât din punctul de vedere al magazinelor, cât și al clienţilor care vor avea acces la produse cât mai proaspete și la preţuri avantajoase. Ne respectăm angajamentul de a importa produse doar atunci când nu găsim furnizori români care să acopere nevoile pieţei”, a declarat managerul de comunicare Teodora Juravle. O iniţiativă de a achiziţiona produse de calitate direct de la fermieri „la preţuri corecte” vine din partea Agro Transilvania, centru de preluare înfiinţat în comuna Dezmir de Consiliul Judeţean (CJ) Cluj. Cu toate că a fost conceput ca o piaţă en-gros, produsele sunt livrate și cetăţenilor obișnuiţi. „Aceste preţuri sunt cele de referinţă ale producătorilor şi se fixează în fiecare dimineaţă, în funcţie de produsele de calitatea I cele mai vândute”, precizează reprezentanţii CJ. 

I N TE L IG ENT

BUSINESS

IN TE L IGE N T

BUS IN ES S

Producţia de legume şi fructe în România Cultură

2007

2008

2009

2010

2011

2012

Tomate

0,64 mil.

0,81 mil.

0,75 mil.

0,76 mil.

0,91 mil.

0,68 mil.

Ceapă

0,32 mil.

0,39 mil.

0,37 mil.

0,36 mil.

0,39 mil.

0,33 mil.

Varză

0,89 mil.

0,96 mil.

1,00 mil.

0,98 mil.

1,02 mil.

0,98 mil.

Ardei

0,18 mil.

0,23 mil.

0,24 mil.

0,24 mil.

0,25 mil.

0,20 mil.

Mere

0,47 mil.

0,45 mil.

0,51 mil.

0,55 mil.

0,60 mil.

0,46 mil.

Prune

0,37 mil.

0,47 mil.

0,53 mil.

0,62 mil.

0,55 mil.

0,42 mil.

Sursa: Institutul Naţional de Statistică

n Exporturile de produse ecologice s-au triplat, depăşind 200 de milioane de euro

Piaţă de nişă: agricultura ecologică Agricultorii locali trebuie să facă pasul următor, produsele ecologice, susţin experţii în domeniu. „90% dintre aceste produsele ecologice sunt livrate la export, majoritatea lor ca materie primă. Vorbim aici despre cereale, cătină, soia, miere. În consecinţă, balanţa comercială a producătorilor este una pozitivă, fiind vorba despre exporturi. Marile reţele comerciale din România nu reprezintă cel mai bun mediu de comercializare a acestor produse. Doar 1% dintre produsele din hipermarketuri sunt bio. Apar, însă, din ce în ce mai multe magazine specializate în aceste produse, precum și magazine online”, subliniază Bianca Preda, trainer al agenţiei Creative Business Management, specializată în pregătirea fermierilor din agricultura ecologică.

Cursurile au loc atât la București, cât și în ţară, în parteneriat cu camerele de comerţ judeţene. În cadrul acestora, cursanţilor li se predau noţiuni despre creșterea animalelor și a plantelor în sistem ecologic, despre condiţiile de certificare, dar se fac și vizite în ferme ecologice. Cursurile își propun să facă o introducere în agricultura ecologică pentru cei care doresc să deschidă o afacere cu 124 SINTEZA # 9, octombrie 2014

produse bio, dar și să fie un punct de reper pentru cei care activează deja în agricultura convenţională și vor să își certifice ecologic o parte din suprafeţe.

Terenurile cultivate în sistem ecologic au crescut de patru ori în ultimii ani în România, ajungând în 2013 la 450.000 ha. Exporturile de produse ecologice s-au triplat, depășind 200 de milioane de euro, iar numărul operatorilor a crescut de la 2000 în 2008 la 16.000 în 2013.

Pentru următorii cinci ani, piaţa bio din România are cel mai mare potenţial de creştere din industria organică, a declarat Amarjit Sahota, consultant pentru Monitorul Organic European. Scopul agriculturii ecologice îl reprezintă produsele agricole şi alimentare proaspete şi autentice, prin procese create să respecte natura şi sistemele acesteia. În producţia la fermă se interzice utilizarea de organisme modificate, fertilizanţi, pesticide de sinteză, stimulatori şi regulatori de creştere, hormoni, antibiotice. În etapa de procesare a alimentelor se restricţionează folosirea de aditivi, substanţe complementare şi chimice de sinteză, utilizate la prepararea alimentelor ecologice. Înainte de a obţine produse ce pot fi comercializate cu menţiunea ecologic, exploataţia

agricolă trebuie să parcurgă o perioadă de conversie de minimum doi ani.

Ministerul Agriculturii face ordine în pieţe Singura şansă pentru ca fermierii să o ducă bine este să vândă produse tradiţionale prelucrate, nu să vină la piaţă cu cartofi, ceapă sau prune.

Acesta este principiul după care se ghidează Asociaţia Producătorilor de Produse Tradiţionale şi Ecologice, care vrea să își creeze câte o filială în fiecare judeţ. Fermierii vor să iasă din ilegalitate şi să ofere produse certificate, care să le permită un venit minim net de 1.000 de euro.

Următorii paşi sunt crearea de târguri tradiţionale permanente, de pensiuni agroturistice, cu degustare la faţa locului şi a unui coş cu produse locale care să reprezinte judeţul respectiv.

Tehnicile de vânzare recomandate de asociaţie sunt târgurile ecologice, pieţele permanente, magazine proprii, livrarea la domiciliu pe bază de abonament. Produsele ar urma să poarte etichete distincte: montan, tradiţional, ecologic.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a decis să reglementeze din această toamnă piaţa produselor din sectorul agricol.

Mai precis, să delimiteze producătorii și comercianţii. „În acest fel vom da posibilitatea celor care sunt cu adevărat producători în România să poată să își comercializeze în mod direct produsele pe care le obţin în pieţele existente la nivelul orașelor”, a declarat Daniel Constantin, ministrul Agriculturii. Actualele certificate de producător vor fi înlocuite de atestatul de producător şi de carnetul de comercializare a produselor.

Atestatul confirmă persoanei fizice calitatea de producător agricol, iar carnetul reprezintă documentul utilizat de producător, precum şi de soţul/soţia, rude/afini de gradul I pentru exercitarea actului de comerţ a produselor agricole obţinute în ferma / gospodăria proprie.

Ambele documente se emit de către primării la solicitarea producătorilor agricoli. Valabilitatea atestatului de producător este de un an de la data emiterii, fiind vizat semestrial, iar costurile cu tipărirea carnetelor sunt suportate din bugetele locale. Carnetul de comercializare a produselor se eliberează la cererea solicitantului de către primarul pe a cărei rază de competenţă se află terenul, ferma sau gospodăria în care se obţin produsele estimate a fi destinate comercializării, după 125 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Vom da posibilitatea celor care sunt cu adevărat producători în România să poată să își comercializeze în mod direct produsele pe care le obţin în pieţele existente la nivelul orașelor”, Daniel Constantin, ministrul Agriculturii

verificarea existenţei atestatului de producător şi după verificarea în teren a existenţei produselor supuse comercializării.

Concurenţă de peste Prut Comisia Europeană a propus dublarea cantităţilor de mere, prune şi struguri pe care Republica Moldova le poate exporta în Uniunea Europeană (UE) fără taxe vamale. Anunţul vine în urma deciziei Rusiei de a înceta importul de fructe şi legume din Basarabia. Moldovenilor le vor fi acordate contingente de export suplimentare, fără taxe, de două ori mai mari decât cotele negociate în acordurile cu UE, măsura fiind valabilă până la sfârşitul lui 2015.

AMRC a acceptat să negocieze cu producătorii basarabeni în căutare de noi pieţe pentru parteneriate cu hipermarketurile din România. Totuși, Moldova Fruct, organizaţie care grupează 120 de producători din ţara vecină, a participat în septembrie la expoziţia de specialitate WorldFood din Moscova. Republica Moldova a produs anul trecut 416.000 de tone de fructe, jumătate fiind exportate în Rusia, precum și 194.000 de tone de legume, majoritatea pentru piaţa internă. 

I N TE L IG ENT

BUSINESS

n În capitala landului Saxonia Inferioară din Germania există de 55 de ani o piaţă en-gros pe 230.000 mp, deschisă de luni până vineri

Scade consumul în Italia Lider mondial în producţia de fructe şi de legume, cu o recoltă anuală de 36 de milioane de tone, Italia se confruntă cu o scădere a consumului intern. Fermierii produc 18 milioane de tone de fructe, 14 milioane de tone de legume şi 4 milioane de tone de citrice, Italia fiind lider european la producţia de piersici, pere, kiwi, anghinare. La piersici şi nectarine, ocupă prima poziţie în Europa cu 43% din total, la pere (35%) la kiwi (70%), la legume este cel mai mare producător de roşii de pe continent (37%), la salată verde (22%) și la pepeni (32%). Totuşi, producţiile record nu au influenţat consumul intern, aflat în declin: un italian își cheltuieşte 3% din veniturile pe fructe şi pe legume, potrivit portalului recolta.eu. Proiectul „Fructe din Italia”, iniţiat de Centro Servizi Ortofrutticoli, urmăreşte să explice italienilor importanţa consumului de fructe şi legume de sezon şi dublarea sumelor cheltuite zilnic pentru aceste produse.

Europa promovează produsele locale Uniunea Europeană a decis să contribuie, în exerciţiul financiar 126 SINTEZA # 9, octombrie 2014

2014-2020, cu 23 de milioane de euro la promovarea unor ferme de produse agricole - proaspete sau procesate - în interiorul acesteia și pe alte continente, în cadrul a 20 de proiecte selectate din cele 33 depuse.

Majoritatea lor se derulează pe trei ani, bugetul total al acestora fiind de 46,5 milioane de euro. Programele, care vor debuta din 2016, acoperă diverse categorii de produse. Bugetul anual alocat acestora se ridică la 60 de milioane de euro, însă va crește la 200 de milioane până în 2020.

Marea Britanie, Grecia, Polonia, Germania participă cu legume și fructe proaspete, Portugalia, cu măsline, Bulgaria, cu fructe și legume procesate, Estonia, cu ouă, Ungaria, cu lactate, România și Lituania, cu vinuri.

Hanovra: supermarketul de legume În capitala landului Saxonia Inferioară din Germania există de 55 de ani o piaţă en-gros pe 230.000 mp, deschisă de luni până vineri. Vin sute de producători de legume și fructe, plus 30 de importatori. Ponderea o reprezintă produsele locale, dar sunt și produse de import, în special exotice și aromatice. Clienţii caută doar produse de calitate, în special fructe și legume locale. Unii producători au

stand încă din 1958. Majoritatea lor sunt specializati în câteva produse și au clienţi fideli precum comercianţii de piaţă, de magazine mici și mari.

Reprezentanţii restaurantelor, companiilor de catering și marii bucătari sunt și ei serviţi aici.

Persoanele care cumpără cantităţi mai mici se pot deplasa cu metroul.

Efectul benefic al embargoului Din cauza embargoului european, vânzarea haotică a fructelor de pădure a ajuns una civilizată în Rusia, conform Ecopresa. În vară, ele nu s-au mai vândut la marginea pădurilor, ci direct în supermarketuri. Nu mai sunt importate din Olanda, Anglia, Polonia, ci produse local, precum cele de pe 22 ha din câmpul de la Celiabinsk. În 2013, acolo au fost cultivate 10 ha cu căpșuni. Preţul de vânzare este de 3 euro/kg, iar la hectar se obţin 10 tone, adică un venit anual de 30.000 de euro. Preţul este mai mic decât la agenţii economici privaţi. Căpșunele se livrează în timpul cel mai scurt la supermarket, printr-o logistică de sortare, ambalare și transport bine pusă la punct. Depozitarea lor este de maxim 48 de ore. În supermarketurile din Rusia majoritatea fructelor de pădure disponibile sunt îngheţate, reducându-se la minim pierderile. n 127 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Su i u

nul c

b

sem

ercul

NEW AGE

128 SINTEZA # 9, octombrie 2014

6 minute. Atât ai la dispoziţie pentru a convinge niște necunoscuţi să-ţi finanţeze un vis. Misiune imposibilă?

Nu și când lucrurile se întâmplă în Cerc.

129 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Elena Nicolae

N EW

AGE

DEFINIŢIE:

CERCUL DE DONATORI

Implementat în plan local de Fundaţia Comunitară Cluj sub egida The FundingNetwork, în parteneriat cu Asociaţia pentru Relaţii Comunitare, acest mecanism vine cu o nouă abordare în atragerea de fonduri, prin care grupuri de donatori propun proiecte din domenii diferite şi se reunesc pentru a le susţine. Selectate de reţeaua de donatori a Cercului şi incluse într-un catalog, proiectele sunt prezentate în cadrul unui eveniment public, la finele căruia donatorii îşi iau angajamentul să le susţină.

Bine aţi venit la Reţeaua de Finanţare, vizuina prietenoasă a dragonilor pentru organizaţii de caritate și potenţiali donatori individuali. Noi aducem oamenii împreună la evenimente unde se adună pe loc bani pentru proiecte capabile să schimbe vieţi și să facă lumea mai bună”.

Simona Șerban

A

cesta este mesajul de întâmpinare de pe site-ul The Funding Network (TFN), asociaţie înfiinţată în 2002 în Marea Britanie, care demonstrează că nu doar donaţiile corporaţiilor sau ale oamenilor extrem de bogaţi pot schimba lumea. Comunitatea donatorilor individuali din TFN a reușit să adune în 10 ani peste 6 milioane de lire sterline pentru 800 de proiecte locale, naţionale și internaţionale. În plus, asemenea cercurilor din ce în ce mai mari care se formează pe suprafaţa unui lac în care ai aruncat o piatră, TFN s-a extins în mai multe părţi ale lumii, inclusiv în România, unde face deja valuri la București, Iași, Ţara Făgărașului și Cluj.

Model adaptat În urmă cu doi ani, Simona Șerban (foto), directorul executiv al Fundaţiei Comunitare Cluj, participa pentru prima dată la un Cerc de Donatori, în Londra. Deși teoretic cunoaștea conceptul, a rămas uimită de felul în care s-au desfășurat practic lucrurile: „Energia din sală a fost incredibilă. Un grup de oameni a reușit într-o singură seară să adune sumele necesare pentru 130 SINTEZA # 9, octombrie 2014

131 SINTEZA # 9, octombrie 2014

câteva proiecte concrete”, povestește ea. Părea o reţetă perfectă și pentru Fundaţia Comunitară, al cărei scop este să pună în legătură nevoile și resursele comunităţii, asigurând finanţarea de proiecte exclusiv din fonduri private. Însă pentru a funcţiona pe piaţa din România și mai specific la Cluj, reţeta a avut nevoie de… adaptare. Astfel, dacă în Marea Britanie iniţiativa a pornit de la Fred Mulder - un dealer de artă de origine canadiană, specializat în Picasso și Munch - care și-a invitat prietenii și apropiaţii, adică oamenii din așa numitul „cerc cald”, să facă donaţii în timpul unor evenimente informale, la Cluj Fundaţia Comunitară s-a văzut nevoită să invite la primul eveniment de crowdfunding colaboratori de pe alte proiecte, oameni dintr-o reţea mai „rece”. „Ne-am gândit la persoane care credeam că vor fi interesate de asta. Am creat și parteneriate locale, în ideea de a reduce costurile (10% din sumele donate merg la Fundaţia Comunitară pentru cheltuieli legate de organizare – n.r.). Prima ediţie, de exemplu, a fost organizată în colaborare cu Școala Internaţională Cluj; ediţia a treia cu Federaţia Share (care gestionează proiectele legate de Cluj Capitală Europeană a 

NEW

AG E

N EW

AGE

n Deşi se bazează pe un nucleu puternic de membri, cercul de donatori este deschis oricărei persoane care doreşte să producă o schimbare, cu o donaţie modică

Tineretului 2015 – n.r.), iar la ediţia a patra am încheiat un parteneriat cu Centrul Raţiu pentru Democraţie, care găzduiește evenimentul în clădirea fostei Fabrici de Bere de la Turda”, explică Simona.

Ingredinte esenţiale Pe lângă asta, dacă la Londra proiectele se discută la un vin, fără prea multe materiale ajutătoare (eventual niște printuri scoase la imprimantă), la Cluj se lansează un catalog înainte de întâlnire, în care este descris fiecare proiect, iar evenimentul este pregătit din timp și cu multă atenţie. „Cercul poate fi organizat și independent, cu costuri minime. Însă în România încă trebuie să cultivăm ideea de filantropie, de implicare, de dăruire”, spune Simona. „Clujenii sunt altfel. Au nevoie de un anumit sparkling. Trebuie să dăm evenimentului o tentă oficială, să nu se sperie oamenii că dau banii pe nimic”, confirmă Geanina Sălăgean, membru în Cercul de Donatori Cluj de la ediţia a II-a și implicată direct în organizarea evenimentului de la ediţia a III-a.

Faptul că o organizaţie precum Fundaţia Comunitară gestionează lucrurile conferă donatorilor sentimentul că banii lor ajung la o 132 SINTEZA # 9, octombrie 2014

cauză care merită și că vor fi folosiţi în scopul declarat. Oricum, chiar și cu intermediar, reţeta de bază rămâne cea a The Funding Network - „ca desfășurător, ca pregătire, respectăm regulile TFN. Sunt niște ingrediente de succes și nu trebuie să renunţăm la ele. Ca să faci un browny, trebuie să respecţi o reţetă de bază, dar poţi adăuga și alte ingrediente, poţi personaliza”, precizează Simona Șerban.

Cel mai important ingredient al reţetei este faptul că donatorii sunt cei care decid ce proiecte vor fi finanţate în cadrul Cercului, cum va arăta evenimentul și cine va mai participa – fiecare membru invită la întâlnire prieteni care ar putea rezona cu ideea. „Noi asigurăm doar cadrul, leadershipul este la donatori.

Ei iau deciziile importante”, explică directorul executiv al Fundaţiei Comunitare Cluj.

Minutul care face diferenţa „Mecanismul Cercului de Donatori este unic, pentru că dăruind celorlalţi, donatorii oferă de fapt putere”, explică Bita Zerbes, membru în Cercul de Donatori Cluj. Bita, care s-a născut în Canada, dar a ales să-și întemeieze o familie în România, este

partener la clinica stomatologică a familiei, însă adevărata sa meserie este cea de voluntar, fiind președinte al Consiliului Director al Fundaţiei Comunitare Cluj și consilier regional pentru Comunitatea Internaţională Baha’i: „A fi voluntar este parte din a fi uman. Înseamnă să fii conștient că aparţi unui loc care presupune mai mult decât familia ta sau cercul de prietenii”.

Lui Hunor Kovacs, country manager la o firmă de software, îi place latura democratică a Cercului de Donatori: „Nu numai oamenii bogaţi sau oamenii de afaceri bine realizaţi pot să vină aici sau ar trebui să vină aici. Toată lumea poate să-și găsească 50 sau 100 de lei pe care să-i dea. Contează să crezi că în ceea ce pui acei bani se va realiza”, spune el în profilul de donator pe care l-a făcut la una din ediţiile anterioare ale Cercului.

Geanina Sălăgean, fondator și director de creaţie la o agenţie de advertising, a auzit pentru prima dată de Cerc în toamna lui 2013, când a fost invitată să susţină un proiect ca ambasador. A avut la dispoziţie un minut să-l vândă. „Mie mi-a schimbat viaţa momentul acela de un minut, pentru că am înţeles cât

de important este să te implici și cât de mare poate fi recompensa emoţională pe care o primești în schimb”, mărturisește ea. Venind dintr-un domeniu creativ, Geanina a încercat să prezinte lucrurile altfel. Iar acest amănunt a fost remarcat de Fundaţia Comunitară, care a invitat-o să se implice în organizarea ediţiilor următoare, pentru a face parte din comitetul de selecţie al următoarelor proiecte, ca donator, dar și să antreneze echipele de proiect să-și conceapă prezentările. „M-am implicat social în diverse campanii, dar nu cu atâta dăruire și implicare. Speranţa mea este ca proiectele acestea să fie din ce în ce mai mari, iar puterea cercului să crească”, spune ea.

Depăşind obstacole Momentul de care își amintesc cu siguranţă cei mai mulţi dintre donatorii clujeni este legat de proiectul unui grup de iniţiativă care-și propune să combată sedentarismul prin promovarea sportului parkour / freerun în aer liber și utilizarea mobilierului stradal într-un mod creativ. Și asta pentru că prezentarea a fost introdusă de câţiva tineri care au 133 SINTEZA # 9, octombrie 2014

intrat în sală sărind printre invitaţi și peste mese. Pentru Andrei Tompa, liderul grupului de iniţiativă, participarea la Cerc a însemnat un important pas înainte, nu doar în ceea ce privește pasiunea, ci și cariera. „Am început să fac parkour în urmă cu opt ani, după ce am descoperit acest sport într-un film.

Din cauza unei probleme medicale la inimă, nu aveam voie să fac sporturi tradiţionale, precum baschet sau fotbal”, își începe el povestea. Mai întâi a convins doi prieteni să-l însoţească la antrenamente, apoi a descoperit și alţi tineri care începeau să facă parkour. Între timp, Andrei a absolvit Facultatea de Psihologie, și-a luat un job part-time de ospătar și se pregătește de masterat. Nu a renunţat la pasiunea pentru parkour, dimpotrivă, a tot căutat modalităţi de promovare a acestei discipline, gândindu-se cum să o includă în planurile sale profesionale. „Vreau să mă specializez în educaţie nonformală și să implic în asta și aspecte care ţin de psihologia sportului. Vreau să lucrez cu tineri pe dezvoltare profesională, pe parkour dacă se poate, dar trebuie să-mi creez mediul în care să lucrez, pentru că 

REGULILE CERCULUI Modelul de organizare al Cercului de Donatori este gândit, astfel încât să ofere eficienţă maximă într-un timp minim.

Astfel, pe parcursul a două-trei ore, cât durează întâlnirea, se adună cel puţin 15.000 de lei, câte 5.000 de lei pentru fiecare proiect, dar sumele pot creşte mult în sus (la ultima ediţie, de exemplu, s-au adunat aproape 10.000 de dolari).

1. La fiecare întâlnire a Cercului, un donator îşi spune povestea.

2. Reprezentantul unuia dintre proiectele finanţate la ediţia anterioară vorbeşte despre cum au fost cheltuiţi banii.

3. Fiecare dintre proiectele noi este descris în fix şase minute. Un clopoţel marchează finalul timpului.

4. Fiecare prezentare este urmată de şase minute de întrebări şi răspunsuri.

5. Pe parcursul licitaţiei, echipele de proiect sunt invitate să părăsească sala.

6. Proiectele sunt introduse din nou de câte un ambasador, care face şi prima donaţie. Prezentarea sa nu trebuie să depăşească un minut.

7. Pe parcursul licitaţiei, donatorii sunt invitaţi să se joace. Organizatorii dispun de fonduri strategice, care pot fi folosite pentru a dinamiza licitaţia – cu argumentul „eu dau 50 de lei dacă şi x dă 50”.

8. Donatorii pot oferi şi servicii beneficiarilor (donaţie in kind). La ultima ediţie s-au oferit să sprijine proiectele inclusiv membri echipei de filmare care a documentat evenimentul.

N EW

AGE

Cluj

n Andrei Tompa (în mijloc) şi ceilalţi membri ai grupului de iniţiativă care doreşte să promoveze sportul parkour

nu există acum posibilitatea să-mi depun undeva CV-ul și să fiu angajat”, explică el. Un prim pas în acest sens s-a conturat după ce Andrei a participat – cu totul întâmplător – la ediţia a doua a Cercului de Donatori, unde a fost invitat ca susţinător al unui proiect de dezvoltarea personală prin intermediul unei școli de improvizaţie. Atunci i-a venit ideea că și un proiect legat de promovarea parkour-ului ca sport de masă - inclusiv în școli, ca alternativă la orele de educaţie fizică - ar putea convinge. Și a avut dreptate, iar finanţarea obţinută la ediţia a III-a l-a făcut să se gândească la necesitatea înfiinţării unei asociaţii care să se ocupe într-un cadru organizat de promovarea parkour-ului. Formalităţile sunt în curs.

Redesenând oraşul Răzvan Luca, acum absolvent al Facultăţii de Arhitectură, a aflat despre Cercul de Donatori din online și s-a gândit că cel puţin unul dintre proiectele sale se potrivește cu profilul ideilor finanţate. „Proiectul cu pieţele volante s-a născut la un workshop acum doi ani și jumătate, când eram președinte al Asociaţiei Studenţilor Arhitecţi din Cluj. Atunci am schiţat o strategie de îmbunătăţire a pieţelor 134 SINTEZA # 9, octombrie 2014

135 SINTEZA # 9, octombrie 2014

volante împreună cu mai mulţi arhitecţi profesioniști și studenţi de la arhitectură și am început să caut surse de finanţare pentru tipărirea broșurii rezultate în urma worksho­ pului si pentru realizarea unui prototip de stand”, povestește el. Cercul de Donatori a apărut când speranţa că va găsi banii necesari ajunsese la fundul sacului. „Mă bucur că nu am renunţat și am mai încercat încă o dată să promovez proiectul”, spune el acum. Cercul i-a oferit nu doar șansa să realizeze macheta, ci și posibilitatea de a duce mai aproape de concretizare acest proiect, pentru că Primăria municipiului s-a angajat să-l pună în practică. „Discuţiile sunt avansate în acest sens. Ajută și faptul că preţul per stand este bine optimizat și că proiectul vine din partea comunităţii – este gândit de tineri, finanţat de clujeni și construit împreună cu elevii de la Liceul Tehnologic Special pentru Deficienţi de Auz Cluj-Napoca. Este nevoie de acest mobilier și șansele sunt foarte mari să vedem o altă faţă a pieţelor volante în 2015”, spune Răzvan. Tânărul se arată mai mult decât dispus să se implice și în alte proiecte comunitare: „Mă mai gândesc la un proiect de grădinărit urban, pe care să-l realizez împreună cu

mai mulţi parteneri în 2015 și care să aducă în casele, apartamentele, balcoanele, curţile sau acoperișurile de bloc ale oamenilor această formă de grădinărit și să creeze o metodologie ușoară de aplicat pentru oricine, fie asociaţie de locatari, grup informal, instituţii publice sau private”. Cercul continua să facă valuri.

Cercul ca fenomen În geometria euclidiană, cercul este mulţimea tuturor punctelor din plan, egal depărtate de un punct fix numit centru. În cazul Cercului de Donatori, centrul este comunitatea, iar distanţa punctelor din plan faţă de ea tinde să devină neglijabilă. Este un fenomen a cărui definiţie nu o găsești în manuale și care are o singură constantă: nevoia omului de a face lucrurile împreună cu ceilalţi. Inclusiv când vine vorba despre a dărui. Evoluţia fenomenului depinde de prea multe variabile, însă Fundaţia Comunitară Cluj întrevede deja câteva variante: creșterea numărului de proiecte finanţate în cadrul unui Cerc; creșterea bugetului pe proiect; extinderea proiectelor și în zona rurală; multiplicarea cercurilor, atât în zonele în care deja există, cât și alte locuri.

Unda a ajuns deja la Alba Iulia și TârguMureș și nu dă semne că s-ar opri. n

NEW

AG E

N EW

AGE

TREI EDIŢII, NOUĂ PROIECTE Cercul de Donatori se întruneşte la Cluj de două ori pe an, primăvara şi toamna. După prima ediţie, proiectele supuse dezbaterii au fost selectate în funcţie de tematica votată de membrii Cercului. Ediţia cu numărul patru, care va avea loc în 13 noiembrie 2014, se va numi „Oraşele Clujului” şi va fi dedicată proiectelor venite din afara municipiului Cluj-Napoca. De altfel, întâlnirea se va desfăşura la fosta Fabrică de Bere din Turda, pe care Centrul Raţiu pentru Democraţie vrea să o transforme într-un Centru Comunitar, dedicat în principal tinerilor.

PRIMA EDIŢIE, APRILIE 2013 PROIECT: „22 de zile în jurul castelelor", Asociaţia Grupul Pont.

Suma contractată - 6.000 de lei.

OBIECTIV: familiarizarea unui public neavizat cu valoarea patrimoniului cultural şi tragerea unui semnal de alarmă asupra stării castelelor şi conacelor aflate în ruină.

IMPLEMENTARE: Au fost prezentate 40 de obiective cu ajutorul a peste 1.000 de fotografii şi 15 materiale video. Informaţiile au fost accesate de peste 5.000 de vizitatori unici, care au lăsat 300 de comentarii pe blogul proiectului. * PROIECT: „Life Corner", Fundaţia Transylvania College. Suma contractată - 6.000 de lei.

OBIECTIV: Amenajarea unui parc de animale în campusul Transylvania College, care să permită copiilor să interacţioneze cu animale domestice şi sălbatice şi să decopere elementele specifice din habitatul acestora.

IMPLEMENTARE: Inaugurarea a avut loc în mai 2014, iar parcul a dat ocazia unui număr de peste 500 de copii între 2 şi 18 ani să-şi dezvolte cunoştinţele şi capacitatea de a fi responsabili. ** PROIECT: „O şansă la un viitor sănătos", Asociaţia Familia Regăsită.

Suma contractată - 6.570 de lei şi 4.050 de lei în servicii in-kind.

OBIECTIV: Crearea unui fond care să susţină accesul a 17 copii între 7 şi 15 ani proveniţi din familii defavorizate la servicii de sănătate.

IMPLEMENTARE: În prezent, toţi copiii sunt înscrişi la un medic de familie care îi supraveghează. Beneficiază de consultaţii şi tratamente de specialitate în funcţie de afecţiunile de care suferă. Asociaţia le cumpără medicamentele de care au nevoie, dar şi produsele de igienă personală.

A DOUA EDIŢIE, NOIEMBRIE 2013 PROIECT: „EduPractic", Fundaţia Danis pentru Dezvoltare Managerială.

Suma contractată - 7.650 de lei.

OBIECTIV: Pregătirea tinerilor din colegii tehnice pentru piaţa muncii şi antreprenoriat, dar şi dezvoltarea de abiltăţi antreprenoriale şi de planificare a propriilor afaceri. n La Cercul de donatori poate participa oricine, sumele necesare licitaţiei începând de la 100 de lei

136 SINTEZA # 9, octombrie 2014

n Desfăşurată de Librăria Cărtureşti, ediţia a II-a a fost accesiblă şi celor care nu ştiau de eveniment, dar se aflau întâmplător în librărie

IMPLEMENTARE: 43 de elevi de la Colegiul Tehnic Energetic şi Colegiul Tehnic „Raluca Ripan” au participat la un curs de pregătire pentru găsirea unui loc de muncă şi de educaţie financiară. În vară, elevii au încheiat primele contracte de muncă, pentru care au avut la dispoziţie 30 de locuri de practică în cadrul unor companii ca Electrogrup, EnergoBit, Panemar şi brutăria „Bunica Maria”. * PROIECT: „ACTitudine – Şcoala de improvizaţie”, Asociaţia Dreams for Life.

Suma contractată - 6.300 de lei OBIECTIV: Crearea unui mediu de învăţare alternativ, utilizând tehnica teatrului de improvizaţie, pentru tinerii cu vârstele cuprinse între 13 şi 30 de ani din Cluj Napoca.

IMPLEMENTARE: Peste 60 de tineri au participat la cele două module curriculare privind auto-descoperirea şi setarea unor obiective de dezvoltare. Proiectul a fost realizat în colaborare cu compania de teatru Create.Act.Enjoy şi cu actorul Bogdan Rădulescu şi continuă cu cea de a doua ediţie. În 1 iunie 2014 a avut loc un spectacol organizat de participanţii la Şcoala de Improvizaţie. ** PROIECT: „STEP UP”, Asociaţia Forum.

Suma contractată - 5.000 de lei OBIECTIV: Sprijinirea a trei echipe de tineri antreprenori cu idei de afaceri în domeniul tehnologiei să dezvolte un prototip (MVP – minimum viable product)

137 SINTEZA # 9, octombrie 2014

în trei luni, prin sesiuni săptămânale de lucru şi training susţinute de 13 mentori cu experienţă în zona de start up.

IMPLEMENTARE: Programul s-a finalizat cu un DEMO Day în care absolvenţii au fost invitaţi să-şi prezinte produsele.

A TREIA EDIŢIE, MAI 2014 PROIECT: „Parkour” – grup de initiativă.

Suma contractată - 5.800 de lei OBIECTIV: Combaterea sedentarismului prin promovarea sportului parkour/freerun în aer liber şi utilizarea mobilierului stradal într-un mod creativ, respectiv reciclarea şi amenajarea de spaţii urbane din oraş pentru acest tip de sport.

IMPLEMENTARE: Procesul de înfiinţare a unei asociaţii care să-i reunească, la Cluj, pe iubitorii de parkour este pe ultima sută de metri. Asociaţia se va ocupa de implementarea tuturor propunerilor finanţate în Cerc, între care cumpărarea unor materiale promoţionale – tricouri personalizate, corzi de sărit, saltele – care să ajute în instruirea începătorilor şi iniţierea demersurilor de identificare şi semnalizare a locurilor în care se poate face parkour. *

PROIECT: „PlayMănăştur - Spaţiu comunitar/ Parc Multifuncţional de joacă şi socializare”, Asociaţia Studenţilor Arhitecţi Cluj în parteneriat cu iniţiativa La Terenuri (coordonată de Colectiv A). Suma contractată - 5.000 de lei.

OBIECTIV: Crearea unui Parc Multifuncţional în spaţiul „La terenuri” din Mănăştur, cu ajutorul tinerilor din cartier, conform nevoilor stabilite împreună cu ei.

IMPLEMENTARE: Vor fi realizate noi tipuri de design de mobilier urban de joacă şi socializare, oferind o optimizare a spaţiului, multifuncţionalitate şi flexibilitate. Prin realizarea Parcului va fi consolidată grija faţă de un spaţiu comun construit, vor fi recreate o cultură şi un spaţiu de liberă exprimare în cartier, care să fie gestionate de cetăţenii activi mănăştureni, fiind singura zonă verde vastă din cartierul Mănăştur cu risc de a fi construită. ** PROIECT: „Pieţele volante”, Asociaţia Studenţilor Arhitecţi. Suma contractată 5.000 de lei.

OBIECTIV: Construirea unui prototip pentru infrastructura pieţelor mobile ale oraşului care să promoveze producătorii locali de legume, fructe şi alte produse, reparând impresia de improvizaţie pe care o au acum aceste spaţii.

IMPLEMENTARE: Construirea unui prototip de mobilier pentru pieţele volante va contribui la sănătatea publică, la promovarea economiei locale şi a coeziunii sociale pentru vecinătăţi şi la vitalizarea spaţiilor publice.

Traian B rad

Ma(de) in Chin a

... și pe zorilo ntru că ma r Alibab , Șeherezad i erau câtev ac a a și a c elei m începu să sp easuri bun e ai mar u i listăr nă poveste până la ivir e a i din i storia adevărată a Burse a i amer lui icane.

138 SINTEZA # 9, octombrie 2014

PUNC T ZERO 139 SINTEZA # 9, octombrie 2014

PUNCT

ZERO

P U N CT

Z E R O

Ce, cum, cât

n Debutul companiei Alibaba la Bursa din New York

A

fost odată, nu cu foarte mult timp în urmă, un băiat pe care îl chema Ma Yun. Se născuse în octombrie 1964 și era al doilea dintre cei trei copii ai unor muzicanţi din Hangzhou, China, iar unii dintre cei care l-au cunoscut pe atunci spun despre el că ar fi intrat nu o dată în belele din cauza felului său rebel și pus pe șotii de a fi. Alţii, mai puţin prozaici, cred doar că era precoce. Cu toţii sunt însă de acord că îi plăceau greierii. Îi colecţiona, îi creștea și îi punea să se lupte între ei.

Ajunsese atât de bun, încât putea să le ghicească specia și mărimea fără să-i mai vadă, doar după sunetele pe care le scoteau.

Vremea a trecut destul de repede și a venit și anul 1972 și, odată cu el, momentul de graţie în care Richard Nixon a făcut o vizită în Hangzhou.

A fost magnetul care avea să atragă în anii următori în orașul natal al lui Ma puhoaie de turiști americani, al căror număr a crescut considerabil mai ales după moartea lui Mao din 1976. Așa a descoperit engleza și a început să facă pe ghidul pentru a-și perfecţiona conversaţia, și așa și-a căpătat și numele de alint de „Jack" de la un turist care îi devenise prieten.

140 SINTEZA # 9, octombrie 2014

n Preşedintele Alibaba, Jack Ma, sărbătoreşte IPO-ul companiei pe Bursa din New York (Foto: Mark Lennihan/ AP)

Am supravieţuit din trei motive: nu aveam bani, nu aveam tehnologie și nu aveam niciun plan.

Dacă aveam un dolar, îl cheltuiam cu mare grijă”, Jack Ma, fondator Alibaba

Peste ani avea să mărturisească despre acea perioadă că a fost o experienţă extraordinară, care i-a deschis mintea către lumea exterioară.

N-a fost însă niciodată bun la matematică, iar asta aproape că l-a costat ceea ce părea să fie pe atunci viitoarea sa carieră. Din cauza ei a și ratat două examene de admitere la facultate și a intrat cu greu la un institut care pregătea viitori profesori.

A absolvit în 1988 și a început să-și trimită CV-ul peste tot, dar a fost respins de fiecare dată, inclusiv de KFC, unde aplicase pentru un post de asistent de manager. A reușit în cele din urmă să se angajeze pe un post de profesor de engleză la o universitate din localitate. Dar nu vă lăsaţi păcăliţi de solemnitatea asocierii termenilor de „profesor" și „universitate"! Avea un salariu între 12 și 15 dolari pe lună și consolarea că studenţii săi îl considerau cel mai popular profesor al școlii.

A venit apoi o vreme în care politicile economice de stat au început să se relaxeze, iar Ma a văzut în această schimbare o oportunitate pe care nu trebuia să o rateze. A fost cofondator al unei agenţii de traduceri, a vândut leacuri tradiţionale chinezești și s-a îngropat în stocuri de mărfuri.

„Dacă nu ajung milionar până la 35 de ani, te rog, omoară-mă", îi spunea în glumă proaspătul antreprenor prietenului său, Qi Xiaoning.

Self Made Ma Spre deosebire de portretul-robot al vizionarilor din Slicon Valley, Ma nu a scris în viaţa lui nici măcar o linie de cod și a văzut pentru prima oară un calculator în 1995, când a făcut o vizită în Statele Unite în calitate de traducător pentru o firmă din China care încerca să recupereze o datorie.

Tot atunci, un prieten i-a arătat cum să intre pe Internet. Primul său impuls a fost să caute informaţii despre berea chinezească. „Nu știam nimic despre calculatoare personale, internet sau email. Era pentru prima dată când atingeam o tastatură. De asta spun despre mine că sunt un orb călare pe spatele unui tigru orb", povestea Ma. Motorul de căutare al Yahoo! nu i-a întors niciun rezultat. Ba chiar a constatat că există foarte puţine informaţii despre China. Se trezise în faţa unui hău informaţional în care a văzut imediat o nouă oportunitate de afaceri. S-a întors acasă, a împrumutat 2.000 de dolari și a fondat China Pages, un director online pentru companii chinezești aflate în căutarea 141 SINTEZA # 9, octombrie 2014

de clienţi internaţionali. „În acea perioadă, Internetul era un concept cu totul și cu totul necunoscut în China, iar cei cărora le-am prezentat ideea nu au știut nici măcar cum să reacţioneze", povestește Yu Xiaohong, unul dintre foștii parteneri ai lui Ma de la China Pages. Încrezător în viziunea sa, Ma a bătut din ușă în ușă, a strâns și tradus informaţii de la companii, a făcut fotografii și trimis totul la un partener din Seattle pentru a fi postat pe web.

Afacerea mergea greu, însă nu doar că Ma își păstra optimsismul, dar mai era și convins că va da lovitura și se va îmbogăţi. „Eram într-o vizită la Seattle și ne plimbam prin Queen Anne Hill, iar el arăta cu degetul înspre casele scumpe de acolo și spunea «când voi ajunge bogat, o să cumpăr casa asta, și asta, și asta... ». Și-ntre timp, în buzunare nu avea nici măcar o leţcaie", își amintește Yu Xiaohong.

Numai că Ma avea să piardă controlul companiei sale în 1996, când China Pages a format un joint-venture cu China Telecom. Dacă ar fi avut atunci nevoie de o consolare, o păţise la un moment dat și Steve Jobs cu al său Apple. „S-au oferit să investească 185.000 de dolari, iar eu nu mai văzusem în viaţa mea atât de 

Despre Alibaba s-a spus, încă dinainte de intrarea sa pe bursă de luna trecută, că e un Amazon al Chinei şi vestitor al unei noi ere a Internetului. Dincolo de hype-ul de piaţă şi entuziasmul comentatorilor, în lumea rece a cifrelor, listarea a dus Alibaba la o valoare de piaţă de 228 de miliarde de dolari, mai mult decât Amazon, Facebook, Intel şi IBM la un loc. Singurele companii de tehnologie americane care valorează mai mult sunt Apple (609 miliarde), Google (400 de miliarde) şi Microsoft (387 de miliarde).

CE? Alibaba este un conglomerat chinezesc, implicat într-o largă varietate de businessuri online.

Motoarele sale principale sunt trei siteuri de retail: Taobao Marketplace - un site de vânzări de tipul eBay, Tmall - o piaţă online de vânzări pentru retaileri cu brand, şi Juhuasuan - un portal similar Groupon.

CUM? Spre deosebire de Amazon, Alibaba nu vinde şi nu trimite marfa clienţilor. În schimb, ar putea fi comparat cu un soi de bazar online, în care comercianţii - de la vânzători şi furnizori mărunţi de apartament, până la giganţi de talia Nike - îşi pot comercializa marfa.

Veniturile sale vin în special din anunţuri publicitare plătite sau din perceperea unui comision pe unele tranzacţii, după modelul eBay.

CÂT? În trimestrul II al anului, Alibaba a anunţat un profit de două miliarde de dolari, în creştere cu 300% faţă de perioada similară a lui 2013. În acelaşi interval, eBay a avut un profit de 676 de milioane de dolari, iar Amazon pierderi de 126 de milioane de dolari. Alibaba reuşeşte să-şi menţină costurile operaţionale scăzute printr-o bază mai mică de angajaţi - 24.000. faţă de cei 88.400 ai Amazon - şi, spre deosebire de acelaşi Amazon, prin evitarea costurilor ridicate presupuse de administrarea unor centre de expediere către clientul final.

PUNCT

Celălalt Jack Jack Ma a devenit odată cu listarea Alibaba cel mai bogat om din China, cu o avere estimată de Forbes la 25 de miliarde de dolari. În momentul de faţă, arată un raport al Hurun Research Institute, în China există 354 de miliardari în dolari, faţă de 10 anul trecut, şi doar trei în urmă cu 10 ani. Cinci dintre cei aflaţi în top 10 vin din IT. n Prietenii spun despre Ma că a rămas un tip modest, căruia îi place să citească şi să scrie ficţiune Kung Fu, să joace poker, să mediteze şi să practice Tai Chi, disciplină pe care o iubeşte atât de mult, încât nu pleacă nicăieri fără un antrenor. A deschis chiar şi o şcoală de Tai Chi împreună cu una dintre vedetele artelor marţiale, Jet Li. n Ma şi-a ferit cu mare grijă familia de atenţia publicului. Este căsătorit cu Zhang Ying, profesoară şi ea, pe care a cunoscut-o în perioada şcolii.

Au împreună doi copii, un băiat şi o fată. „[El] nu este un bărbat chipeş, dar m-am îndrăgostit de el pentru că poate face o mulţime de lucruri pe care bărbaţii frumoşi nu sunt în stare să le facă”, spunea Zhang într-unul dintre rarele sale interviuri. n În martie 2013, Alibaba a plătit 49,7 milioane de dolari pentru un avion Gulfstream G550, folosit cea mai mare parte a timpului de Ma. E una dintre puţinele cheltuieli extravagante asociate cu numele lui Jack Ma. n Grupul Alibaba organizează în fiecare an un concurs de talente.

La unul dintre acestea, Ma s-a îmbrăcat într-o ţinută punk, şi-a pus o perucă blondă cu un mohawk roşu cu ţepi şi a cântat în faţa a 20.000 de angajaţi „You Are So Beatifull". n Spune că eroul său este Forrest Gump, personajul din filmul omonim al lui Robert Zemeckis. „Când a apărut (1994 n.n.), l-am văzut de vreo 10 ori. Acum îl revăd de fiecare dată când mă simt frustrat. Îmi place cu adevărat tipul ăsta. Am revăzut filmul din nou şi din nou şi, de fiecare dată, mi-am spus că, indiferent de ceea ce se schimbă în jurul tău, tu rămâi tu", mărturisea Ma într-un interviu pentru CNBC.

142 SINTEZA # 9, octombrie 2014

ZERO

P U N CT

Z E R O

19 septembrie 2014: Alibaba intră pe New York Stock Exchange şi atrage 21,8 miliarde de dolari, devenind cel mai mare IPO din istoria Bursei americane.

IPO vs IPO Alibaba Visa ENEL SpA Facebook General Motors Deutsche Telekom AT&T Wireless Group Kraft Foods France Telecom Telstra Corporation

21,8 mld. USD 17,86 mld. USD 16,45 mld. USD 16 mld. USD 15,77 mld. USD 13,03 mld. USD 10,62 mld. USD 8,68 mld USD 7,29 mld. USD 5,65 mld. USD Sursa: Renaissance Capital n Jack Ma alături de una din echipele Alibaba

mulţi bani. Numai că China Telecom a primit cinci locuri în Consiliul de Administraţie, iar eu doar două. De aici încolo, toate propunerile noastre ulterioare au fost refuzate. Era ca și cum o furnică s-ar fi luptat cu un elefant, și am demisionat în cele din urmă" .

Scos din peisaj, Ma se mută la Beijing și începe să lucreze la Infoshare, o agenţie de publicitate online înfiinţată sub tutela Ministerului de Comerţ al Chinei.

Nu e chiar o poveste de dragoste și se întoarce un an mai târziu la Hangzhou, sătul de încercările de a face e-commerce sub oblăduirea statului , dar mai dornic ca niciodată să-și provoace din nou norocul pe cont propriu. Și-așa ajungem la Alibaba și cei 24 de prieteni pe care Jack Ma i-a invitat la el acasă pentru a le vorbi despre „o oportunitate de afaceri". „Am discutat și ei încă erau confuzi. Până la urmă, 23 dintre ei mi-au spus că ar fi mai bine să renunţ, pentru o grămadă de motive", povestea Ma într-un interviu pentru Inc. Magazine, explicând că a ales numele de Alibaba pentru că „toată lumea cunoaște povestea sa; e un tânăr dornic să-i ajute pe cei din jurul său".

Iar compania a fost construită tocmai pe o astfel de premisă: să ajute afacerile din China să-și găsească clienţi în afara graniţelor. Dacă un retailer american e în căutare de tricouri de bumbac, ar putea să le găsească pe Alibaba. La fel, dacă un producător chinez de nasturi vrea să exporte marfa în Coreea de Sud, ar putea să-și facă reclamă pe același Alibaba. Așa cum își imagina el pe atunci afacerea, Alibaba ar fi fost locul virtual de întâlnire al businessurilor mici și mijlocii implicate în comerţul mondial.

Sesam, deschide-te!

Compania și-a deschis porţile în februarie 1999, în apartamentul lui Ma. Erau cu toţii 19 persoane, majoritatea prieteni și foști studenţi ai lui Ma care și-au pus la bătaie toate economiile, 60.000 de dolari, și lucrau în mai multe schimburi, 24 de ore din 24, șape zile din șapte, într-un loc despre care Shirley Lin, bancher la Goldman Sachs, își amintește că duhnea a tăiţei instant. „Ideile lui Jack nu erau nici noi, nici originale, și mai fuseseră încercate în alte ţări. Dar el era ferm hotărât să le facă să meargă în China.

Am fost impresionată de ceea ce am văzut", mai spune ea.

Câteva luni mai târziu, Goldman investea 5 milioane de dolari în companie, iar la scurt timp, Masayoshi Son, președinte al SoftBank Japonia și unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, venea cu o a doua rundă de 20 de milioane de dolari. „Am supravieţuit din trei motive: nu aveam bani, nu aveam tehnologie și nu aveam niciun plan. Dacă aveam un dolar, îl cheltuiam cu mare grijă”, povestește acum MA. Cum China restricţiona investiţiile străine în domenii considerate sensibile, cum ar fi Internetul, Ma a înfiinţat un off-shore în Insulele Cayman. Practic, investitorii străini cumpără acţiuni în acest off-shore și sunt îndreptăţiţi prin contract la profit, în vreme ce majoritatea activelor Alibaba sunt controlate de Ma și un alt cofondator, Simon Xie. Imediat ce portalul a început să aducă bani, se întâmpla în 2002, Ma a propus deschiderea unui al doilea site, consumer-oriented, care să concureze eBay. Ideea a fost respinsă (încă o dată) de majoritatea partenerilor săi, mai ales că eBay era deja un gigant al Internetului cu un partener chinez cu o cotă uriașă din piaţa locală. „I-am spus, «Am ajuns cu greu pe break-even. Și-n plus, orice manual de business spune 143 SINTEZA # 9, octombrie 2014

420

de miliarde de dolari - la atât sunt estimate vânzările totale ale grupului pentru anul în curs, faţă de 170 de miliarde în 2012. Cel mai apropiat concurent al său, gigantul Amazon, rămâne un pitic dacă e să ne uităm la cele 74,4 miliarde de dolari ale sale din 2013.

să te concentrezi pe ceea ce știi să faci mai bine. Cum am putea noi crea un al doilea site?»", spune CTO-ul John Wu. Savio Kwan, pe atunci președinte al Alibaba, își amintește de o discuţie cu scântei purtată pe această temă într-un restaurant din Hangzhou. Ma și-a impus punctul de vedere și l-a sunat apoi pe Masayoshi Son de la SoftBank, spunându-i că „am decis să facem asta și o vom face indiferent dacă ești sau nu lângă noi" . „Son l-a sunat înapoi după cinci minute și i-a spus «Intru și eu»" .

Yahoo!?

Cu sprijin financiar asigurat de SoftBank, Alibaba a început să lucreze în secret la dezvoltarea unei

platforme de e-commerce pe care au numit-o Taobao - „căutarea de comori".

Lansată în iulie 2003, a fost folosită de Alibaba pentru a duce un război de uzură împotriva eBay și a partenerului său chinez, EachNet. Dacă acesta din urmă a fost mai mult un site de licitaţii ale cărui venituri erau generate din comisioane, Taobao era orientat spre vânzările directe și nu percepea niciun fel de taxe.

Când Ma a promis că Taobao va rămâne gratuit, eBay a ripostat printr-un comunicat în care arăta că „«Free» nu este un model de afaceri”.

(Astăzi, Taobao face bani prin taxe.)

Mai mult, el a anticipat că eBay China se va prăbuși în scurt timp, sub presiunea generării unui profit rapid. Și a avut dreptate. În China, „eBay a subestimat tenacitatea lui Jack și capacitatea Alibaba de a urma o strategie" , spune Duncan Clark, fondator al BDA China, o companie de consultanţă cu sediul în Beijing.

Taobao a început să crească rapid, iar eBay a făcut prima sa mutare: pe la mijlocul lui 2005 oficialii săi au avut o întâlnire secretă cu Ma la campusul din San Jose, California, pentru a discuta o posibilă colaborare cu Alibaba sau chiar cumpărarea Taobao.

Numai că Ma nu era dispus 

PUNCT

ZERO

P U N CT

n Alibaba şi Yahoo, o istorie de prietenie şi duşmănie

să renunţe prea ușor la control și a început să negocieze cu Jerry Yang, cofondator al Yahoo!, care căuta atunci noi oportunităţi de investiţii în China.

A fost o alegere bună. Ma a primit o infuzie de capital de un miliard de dolari cash, cu care să răscumpere o parte din acţiuni și să investească în dezvoltare. Vorbind despre conferinţa de presă la care au anunţat dealul, Daniel Rosensweig, COO al Yahoo!, spune că s-a aplecat spre Ma și i-a spus la ureche: „Jerry Yang m-a avertizat să fac orice să nu te las să spui că ai cumpărat Yahoo!". Ma a râs atunci din toată inima.

Dar nu pentru mult timp. Jerry Yang a renunţat la poziţia de CEO al Yahoo! în 2009, iar echipele de management ale celor două entităţi s-au trezit prinse într-o ciocnire a titanilor. Yahoo! a încheiat cu Microsoft un parteneriat pe căutare și advertising pe internet și a încetat acordarea de suport tehnic pentru Alibaba, la cererea expresă a gigantului din Redmond fondat de Bill Gates. Și cel mai important, Yahoo! a refuzat cererea lui Ma de a-și răscumpăra acţiunile.

Resentimentele ţinute sub capac au dat în clocot în anii următori, 144 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Z E R O

n Trimestru după trimestru, an după an, Alibaba a fost echivalentul de piaţă al unui blockbuster hollywoodian / Foto: Reuters

300

de milioane - totalul clienţilor activi ai Alibaba. Baza potenţială de clienţi rămâne însă enormă - China are o populaţie de 1,4 miliarde de oameni, în vreme ce Statele Unite au 327 de milioane. Între ele se află India, cu 1,2 miliarde.

când Ma a transferat dreptul de proprietate al Alipay, compania sa de plăţi online, către o altă companie pe care o controla, mișcare prin care a scos-o efectiv de sub controlul Alibaba Group.

Cei de la Yahoo! au văzut în asta o mișcare unilaterală, despre care au spus că s-ar fi făcut fără aprobarea Consiliului de Administraţie. În replică, Ma a spus că a informat Consiliul, dar că acesta ar fi eșuat să ia o decizie, astfel că fost nevoit să facă transferul pentru a se conforma noilor reglementări privind serviciile de plată online. „Dacă Alipay nu și-ar fi primit licenţa, Taobao ar fi fost paralizat”, spunea Ma în 2011.

Au căzut la pace printr-o înţelegere în urma căreia Yahoo! și SoftBank care controlau atunci 70% din Alibaba Group - urmau să primească 49% din profitul Alipay. Restul urma să ajungă la Ma și un grup rămas anonim de angajaţi. Ca parte a aceleiași înţelegeri, Ma dobândea controlul asupra unui holding de servicii financiare afiliate Alibaba, inclusiv Alipay, principalul procesator de plăţi al grupului. Între timp, holdingul, cunoscut sub numele de Zhejiang Small and Micro Financial Services Company, a ajuns la o valoare de piaţă de 25 de miliarde de dolari.

Politici de business Cam în aceeași perioadă, Ma a început să facă afaceri cu un mic grup de oameni de afaceri, cunoscut ulterior drept Zhejiang Gang, din care făceau parte câţiva dintre antreprenorii de succes ai Chinei, cum ar fi Guangchang - de la conglomeratul Fosun Group, Shen Guojun - de la dezvoltatorul imobiliar China Yintai Holdings - sau Shi Yuzhu, președintele companiei de gaming online Giant Interactive. „Gașca” l-a ajutat pe Ma să fondeze Yunfeng Capital, un fond de private-equity, prin care a derulat o serie de tranzacţii conexe Alibaba.

Giant Interactive, de exemplu, a cumpărat în 2010 un pachet de acţiuni Alibaba în valoare de 50 de milioane de dolari. Trei ani mai târziu, aceleași acţiuni erau vândute pentru 200 de milioane de dolari. Între timp, Alibabab își continuă creșterea agresivă. Numai anul trecut, grupul a făcut cumpărături de peste 6 miliarde de dolari, bani investiţi în tot și toate, de la sisteme de navigaţie și site-uri video online la o echipă profesionistă de fotbal. Iar pe măsură ce crește, Alibaba se aventurează în domenii controlate de stat, cum ar fi media, finanţele și telecomunicaţiile.

De altfel, prietenii lui Ma spun că acesta și-ar fi cultivat cu grijă legăturile cu Beijingul. Alibaba a fost, de exemplu, unul dintre sponsorii principali ai Youth Business Council, un eveniment de caritate sprijinit de stat și organizat de soţia lui Ling Jihua, la acea vreme unul dintre consilierii șefului statului și considerat unul dintre cei mai influenţi oficiali ai Chinei. Ma este și vicepreședinte al China Cultural Industry Association, o organizaţie non-profit care funcţionează sub umbrela Ministerului chinez al Culturii.

De asemenea, Alibaba a dezvoltat relaţii de afaceri cu investitori 145 SINTEZA # 9, octombrie 2014

cunoscuţi pentru conexiunile lor politice. În mai 2012, când a plătit 7,6 miliarde de dolari pentru a răscumpăra o parte din acţiunile Yahoo!, o bună parte dintre acestea au

5,6

miliarde de dolari - vânzările Alibaba din ziua echivalentului chinezesc al Cyber Monday (ziua reducerilor exclusiv online) în 2013. Pentru comparaţie, toţi retailerii americani online au vândut în Cyber Monday de 1,7 miliarde de dolari.

fost revândute către Fondul suveran (SWF) al Chinei și două companii de private equity - Boyu Capital, fondată printre alţii și de Alvin Jiang, nepotul fostului președinte Jiang Zemin, și New Horizon Capital - un fond cu capital de risc cofondat de fiul fostului premier Wen Jiabao.

Crearea unor astfel de legături, explică analiștii, este vitală pentru desfășurarea afacerilor în China, iar companiile o văd ca pe o asigurare împotriva unei intervenţii guvernamentale prea agresive. De altfel, decizia lui Ma de a lista Alibaba în Statele Unite, a fost la rândul său, o măsură de a-și asigura și consolida poziţia.

Trimestru după trimestru, an după an, Alibaba a fost echivalentul de piaţă al unui blockbuster hollywoodian, iar compania care în 2004 raporta venituri de aproape 50 de milioane de dolari, ar putea ajunge la sfârșitul anului la o cifră de afaceri de aproape 420 de miliarde de dolari. „Povestea Alibaba s-a dovedit a fi una grozavă”, spunea recent Dan Rosensweig, unul dintre executivii Yahoo! prezenţi la negocierile din 2005 ...

Dar pentru că soarele începu să-și trimită primele raze deasupra orizontului, Șeherezada, sfioasă, tăcu. n

VERDE Poate dacă am merge în Deltă, toamna, şi am avea ochii mai deschişi, am reuşi să trăim altfel şi am înţelege de la păsări că, atunci când ne pornim pe un drum lung, e mai bine şi mai sigur să îl împărţim şi cu alţii.

146 SINTEZA # 9, octombrie 2014

147 SINTEZA # 9, octombrie 2014

VERDE

VE R D E

Migraţia.

Despre păsări şi oameni

Alexandru N. Stermin

D

in cer, de acolo de unde privesc păsările, Delta Dunării se descoperă ca un labirint imens.

Ochiurile şi canalele de apă sunt împărţite haotic de ziduri şi platforme de stuf ce se ridică din pământul nou, adus de mii de ani de fluviu. Aici, păsări din peste 350 de specii se nasc, cresc, îşi depun ouăle, se hrănesc sau cel puţin se opresc, măcare o singură dată pe calea lor de migraţie. E mai lesne să ne imaginăm tot acest peisaj dacă apelăm la una dintre cele mai de clişeu sintagme ce descrie Delta – „Un Paradis al Păsărilor”. Însă dincolo de tot farmecul pe care îl are Delta în lumina soarelui de iunie – august, odată cu toamna, cuiburile sunt părăsite, stuful se îngălbeneşte şi apa rece se inflamează în matcă şi se tulbură de la ploile care udă Europa. La o primă vedere, în ochii unui privitor fugar, Delta îşi pierde farmecul.

Păsările care clocesc au plecat, însă „mlaştina” nu rămâne pustie, ea nu e doar a celor care stau peste vară aici, Delta este, jumătate parte, şi a celor care, în migraţia lor, poposesc. Delta Dunării reprezintă, dincolo de „incubatorul fabulos” al

148 SINTEZA # 9, octombrie 2014

sutelor de specii, un punct de popas şi un spaţiu de odihnă pentru alte câteva sute de specii şi zeci de mii de indivizi de aripate care, mânate de un instinct ancestral, leagă lumea şi dizolvă graniţele, traversând planeta de la Nord la Sud, toamna şi de la Sud la Nord primăvara, în fiecare an în migraţia lor.

începe sezonul ploios, odată cu el înverzeşte tot, înfloresc plantele şi are loc o explozie de insecte, insecte cu care pot să se hrănească păsările până când, la debutul sezonului secetos, păsările se pornesc spre Nord şi vin „acasă” odată cu primăvara. E un ciclu al viului care se repetă de milioane de ani.

De ce migrează păsările

Delta Dunării – Cetatea Făgăraşului

Începând cu sfârşitul lunii august, culminând la începutul lui octombrie şi până spre mijlocul lui noiembrie, are loc migraţia de toamnă. Păsărilor nu le este frig, nu pleacă de frig, ele pleacă de foame.

Odată cu frigul, insectele intră în diapauză - un somn de iarnă ce le ajută să treacă peste sezonul rece, aşa cum fac şi broaştele, şerpii şi şopârlele, tot frigul aduce cu el şi gheaţa peste lacuri şi astfel majoritatea insectivorelor şi a speciilor de păsări de apă, pentru că nu îşi mai găsesc hrana, se pornesc într-o călătorie înscrisă în codul lor genetic şi imprimată în memoria speciei – migraţia. Ajung de aici din ţinuturile reci în Sud, unele se opresc în jurul Mediteranei, altele ajung până în Africa de Sud. Când aici, la noi, începe iarna, în Africa

Şi păsările, ca oamenii, călătoresc, iar în drumul lor caută locuri de popas, unde să doarmă şi să mănânce. La mijlocul unui drum de 200 km (între Sibiu şi Braşov), într-o vreme în care oamenii mergeau cu trăsuri şi care trase de cai sau boi, s-a zidit cetatea Făgăraşului, un punct strategic în care locuitorii ţinutului se adăposteau din calea tătarilor şi un loc de popas şi odihnă pentru drumeţii şi negustorii care mergeau între cele două oraşe. Aici se odihneau protejaţi de zidurile şi apa ce înconjoară cetatea, se încălzeau la focurile din sobe şi mâncau câte ceva din cămările cetăţii.

Chiar mai mult decât oamenii, păsările în zborul lor cheltuiesc energie, migraţia este un exerciţiu

epuizant, iar metabolismul lor experimentând situaţii+limită, tocmai din acest motiv, majoritatea rutelor de migraţie au fost selectate în timpul evoluţiei în funcţie de locurile de popas. Delta Dunării, pentru păsări, la fel ca cetatea Făgăraşului pentru oameni, reprezintă cel mai important loc de popas în calea celor care trec pe deasupra ei. Chiar dacă temperaturile sunt mai scăzute, desişul stufului şi apa păstrează o parte din căldura zilei şi a verii, aici până târziu în toamnă încă se mai găsesc insecte cu care păsările îşi potolesc foamea şi capătă putere pentru cealaltă bucată de drum.

Pe ochiurile de apă păzite de fâşii imense de stuf, multe păsări dorm, protejate de majoritatea prădătorilor. Aici, în spatele cortinei de stuf, se reorganizează stolurile, păsările socializează între ele şi consolidează grupul cu care au plecat şi cu care urmează să îşi continue drumul.

Dacă în timpul sezonului de reproducere majoritatea stau în perechi, în timpul migraţiei păsările îşi manifestă comportamenul gregar, şi fiecare individ funcţionează după cu totul alte legi 149 SINTEZA # 9, octombrie 2014

etologice, fiind comportamental total diferite faţă de sezonul de reproducere. Se derulează astfel o nouă etapă înscrisă în ADN, iar noi, oamenii, avem acces la cunoaşterea şi descoperirea acestui tip de comportament doar privind în linişte dincolo, dincolo de marea de stuf şi doar în timpul acestui moment din viaţa păsărilor - migraţia. Protejând acest sanctuar al lor şi studiindu-le mai mult, o să descoperim poate cum dispare agresivitatea şi instinctul de teritorialitate şi cum se dezvoltă spiritul gregar, comunicarea în grup şi sincronizarea de stol. În tot acest context al pământului nou, înmlăştinit şi dinamic, Delta rămâne un punct vital din drumul şi viaţa păsărilor, un spaţiu în care păsările se transformă comportamental, devenind mai tolerante, împărţind împreună căile lor şi locurile de popas.

Dacă atunci când am descoperit Cetatea Făgăraşului am înţeles în fiinţa mea ce înseamnă Delta pentru migraţie, când am descoperit gâlceava unui stol de gâşte ce se reorganiza după un lung drum, pe un lac din Deltă am înţeles ce ar

putea înseama „Bruxellesul” pentru noi, europenii. Am avut revelaţia faptului că nu e nevoie de războaie şi pierderi de vieţi omeneşti pentru a ajunge la un consens, ci e nevoie de discuţii lungi şi negocieri, chiar şi gălăgioase.

Asta fac gâştele de mii de ani, negociază zgomotos rute şi structuri sociale, şi se pare că funcţionează… păcat ca noi, oamenii, am descoperit asta recent, însă pare-se că nu am înţeles şi nu am renunţat încă la războaie. Poate că, dacă am merge în Deltă, toamna şi am avea ochii mai deschişi, am reuşi să trăim altfel şi am înţelege de la păsări că, atunci când ne pornim pe un drum lung, e mai bine şi mai sigur să îl împărţim şi cu alţii. n

Alexandru Stermin este cercetător, a absolvit două facultăţi (Biologie şi Teologie), obţinând şi un masterat în Filosofie. Este ornitolog pasionat.

S P ORT

SPORT LIFE

L IFE

Luminiţa Paul

Copiii războiului şi victoriile lor Până recent, ţările din fosta Iugoslavie aveau doar o tradiţie moderată în tenis. De câţiva ani încoace însă e mult mai mult decât atât, dovadă stând titlul croatului Marin Cilici la US Open.

Î

n anii comunismului, dominaţi de figura lui Iosip Broz Tito, tenisul nu era sportul la care iugoslavii să strălucească.

Indiferent de republica din care ar fi venit. Ei, ca, de altfel, nicio altă ţară a Blocului Estic, n-au avut un Ilie Năstase, ajuns numărul unu mondial și câștigător de turnee de Grand Slam.

Apoi însă, pe când războaiele prin care au trecut se pregăteau ori chiar erau în desfășurare, au apărut vedetele sportului alb. Întâi a fost Monica Seles, născută la Novi Sad, în provincia autonomă Vojvodina. Ea a ţâșnit spre vârful ierarhiei mondiale de foarte tânără, revoluţionând tenisul cu stilul ei abrupt. Lovituri puternice, acompaniate de strigăte aproape fioroase, un joc fizic și agresiv.

Tânăra, de etnie maghiară, a cucerit Roland Garrosul în 1990, la 16 ani și jumătate, adăugându-i apoi alte opt titluri majore - Australian Open 1991, 1992, 1993, 1996, Roland Garros 1991, 1992, US Open 1991, 1992. Doar Wimbledonul i s-a opus, a avut doar o finală, în 1992. Familia Seles a plecat însă din 1986 în SUA, pentru ca micuţa Monica să se poată antrena la Academia „Nick Bollettieri”.

Apoi a apărut pe scenă Goran Ivanisevici, mai mare cu doi ani decît Monica. Croat născut la Split, stângaci, ca Seles, înalt, cu un serviciu extraordinar. Ajuns până pe locul 2

150 SINTEZA # 9, octombrie 2014

151 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Nu-mi place să rememorez bombardamentul NATO, dar știu cât de important a fost pentru mine, pentru viaţa mea ulterioară.

Atunci am văzut pentru prima dată frică în ochii mamei mele. Nu realizam ce se întâmplă, dar, de atunci, am învăţat să mă reorientez și să nu ascult sirenele. Să profit de timpul în plus pe care îl aveam la dispoziţie pentru a juca și mai mult tenis”, Novak Djokovici, lider mondial tenis

în lume, câștigător al 22 de trofee în carieră, are palmaresul împodobit de victoria de la Wimbledon, obţinută în 2001, când nimeni nu-i mai dădea șanse. Jucase alte trei finale pe iarba londoneză, în 1992, 1994 și 1998, atingând, de asemenea, semifinalele la US Open, în 1996.

Cei doi au fost figurile proeminente ale tenisului ex-iugoslav în anii '90 în anii dureroși, complicaţi, sângeroși ai războaielor purtate în Croaţia, Bosnia și Kosovo. Anii în care o grămadă de puști învăţau să joace tenis pentru că nu puteau merge la școală în regim normal, din cauza bombardamentelor.

Copii care pe atunci aveau 6, 7, 8 ani și care peste un deceniu și jumătate aveau să ajungă în elita sportului alb.

Actualul lider mondial este unul dintre ei. Sârbul Novak Djokovici își amintește cât de dificilă era situaţia în ţara sa, pusă sub embargou, în anii în care el făcea primii pași adevăraţi în tenis. „Au fost vremuri de extremă sărăcie. Progresul în orice sport era imposibil", povestea el în Spectator, „de aceea, ca să pot să joc tenis, a trebuit să mă despart de familie, chiar dacă eram foarte mic". A plecat în Germania luând cu el o amintire dură, care i-a marcat și schimbat viaţa. Pe 22 mai 1999, își sărbătorea ziua de naștere, împlinea 12 ani. Era la clubul Partizan din Belgrad, toată lumea îi cânta „La mulţi ani!" și, dintr-o dată, a început unul dintre bombardamentele 

SPORT

L IFE

S P ORT

n Jelena Jankovic

NATO asupra capitalei Serbiei. „Nu-mi place să rememorez acel episod, dar știu cât de important a fost pentru mine, pentru viaţa mea ulterioară.

Atunci am văzut pentru prima dată frică în ochii mamei mele. Nu realizam ce se întâmplă, dar, de atunci, am învăţat să mă reorientez și să nu ascult sirenele. Să profit de timpul în plus pe care îl aveam la dispoziţie pentru a juca și mai mult tenis", spune el în același număr din Spectator. „Au fost două luni și jumătate în care ne trezeam noaptea, la 3.00, și nu știam ce va aduce ziua următoare. Faptul că am înfruntat teama de la o vârstă fragedă m-a ajutat apoi în carieră, pe teren, în înfruntările de acolo".

La cei 27 de ani de acum, Djokovici a atins succesul în tenis. A ajuns pe primul loc al clasamentului mondial, unde se află și acum, a cucerit şapte titluri de Mare Șlem, cel mai recent anul acesta, la Wimbledon, și și-a împlinit visurile unei copilării apăsate de incertitudine.

Compatrioata lui, Jelena Jankovic, cu doi ani mai mare de vârstă, a trăit aceleași lucruri, a copilărit în vremuri de război. Și crede că asta i-a modelat spritul de luptătoare pe teren. La începuturile ei în tenis, să găsească un loc pentru antrenament în Belgradul 152 SINTEZA # 9, octombrie 2014

L IFE

n Ivan Ljubicic

Toată lumea credea că sârbii sunt oameni răi și nu mă simţeam bine venită. A fost greu pentru noi. Pe fiecare aeroport, controlul dura mai mult în cazul meu decât al celorlalţi.

Era atât de dificil de obţinut vize”, Ana Ivanovici, jucătoare tenis

bombardat era o problemă. Jelena, la fel ca Ana Ivanovici, se pregătea într-o piscină olimpică dezafectată, unde se așternuse o suprafaţă sintetică, o carpetă, și se trasaseră două terenuri.

De la liniile laterale până la perete era doar o jumătate de metru, de aceea loviturile în cros erau aproape imposibile, micii jucători s-ar fi izbit de ziduri, așa că jucau mai mult în lung de linie. Ședinţele de antrenament se petreceau foarte devreme, în cursul dimineţii, după ce se încheia o serie de bombardamente, iar iarna era atât de frig încât erau nevoite să joace cu mănușile în mâini.

Mai târziu, și Jankovic a ajuns în Florida, la Bradenton, la Nick Bollettieri, la fel ca Monica Seles. Și a mai ajuns lider mondial, în august 2008, a jucat în acel an finala la US Open și a cucerit 13 titluri în cariera de până acum, departe de a fi încheiată.

Ana Ivanovici, 27 de ani, povestea, la rândul ei, cât de dure au fost acele vremuri pentru ea. „Uneori, bombele cădeau atât de aproape, încât simţeam cum clădirea și ferestrele tremură. Mi-era atât de frică! Dar nu ne-am ascuns niciodată în pivniţă", spunea ea în Daily Mail, acum câţiva ani. Ca și Jelena, Ana se antrena de la 6.00 dimineaţa în aceeași piscină

convertită. „Există și acum și mai sunt copii care se pregătesc acolo. E foarte aproape de casa mea".

Să participe la turnee, în condiţii de embargou, era o altă problemă.

Zborurile către și din Belgrad erau suspendate, așa că Ivanovici și părinţii ei mergeau cu mașina şapte ore până-n Ungaria, de unde puteau pleca spre alte destinaţii. „Toată lumea credea că sârbii sunt oameni răi și nu mă simţeam bine venită. A fost greu pentru noi. Pe fiecare aeroport, controlul dura mai mult în cazul meu decât al celorlalţi. Era atât de dificil de obţinut vize", spune acum Ana. Toate acestea au întărit-o și format-o și pe ea, mai ales după ce a reușit să-și găsească o bază de antrenament în Elveţia, la Basel. În 2008, a cucerit titlul la Roland Garros, la 19 ani și jumătate, devenind prima sârboaică învingătoare într-un turneu de Mare Șlem. Tot atunci, a devenit lider WTA. Are 15 titluri în palmares, iar acum ocupă locul 10 în lume.

Nu toţi jucătorii din fosta Iugoslavie vin însă din Serbia. Născut în Bosnia, la Banja Luka, Ivan Ljubicic, fost numărul 3 mondial, acum retras, a trăit pe viu ororile războiului. „Vedeam cum oameni pe care îi știam 153 SINTEZA # 9, octombrie 2014

pur și simplu dispăreau de la o zi la alta", spunea el. De aceea, părinţii săi au decis să e momentul să plece, măcar pentru câteva luni, până când lucrurile se vor fi calmat, sperau ei.

Adulţii bărbaţi nu puteau însă părăsi ţara. Multe drumuri erau blocate, așa că Ivan și mama lui au pornit într-o călătorie teribilă. A durat 48 de ore, cu autobuzul spre Ungaria, apoi Slovenia, și au ajuns într-un lagăr de refugiaţi din Croaţia. Abia după şase luni au putut lua legătura cu tatăl rămas în Banja Luka, după ce acesta încărcase ce putuse în automobilul familiei și izbutise să fugă. Altă poveste adevărată și dureroasă, care ne apropie de Croaţia și de cel mai recent nume important care vine de acolo.

Marin Cilici s-a născut în Bosnia, la Medjugorje, o localitate de numai 3.500 de suflete, care până în 1991 nu avea nicio legătură cu tenisul. Nici măcar un teren nu avea, abia atunci s-a construit unul, iar micul Marin și prietenii săi au fost printre primii care l-au testat. Apoi a izbucnit războiul din Bosnia și Herţegovina, care a durat între 1992 și 1995. În mod miraculos, Medjugorje a scăpat neatins, deși alte localităţi apropiate au fost distruse.

Momentul dur pentru Cilici, acum în vârstă de 26 de ani, a venit

când a trebuit să se despartă de familie pentru a-și urma cariera în tenis la Zagreb, în Croaţia. „Era aproape, locuiam cu nașul și nașa mea, dar nu eram cu ai mei. Mai ales într-o perioadă sensibilă, când abia terminam școala primară. N-a fost ușor să trăiesc departe de părinţi, de fraţi, dar am învăţat multe lucruri bune pentru viaţă", își amintește Marin. El este campionul de la US Open de anul acesta. Surprinzător, dar meritat.

Ei sunt copiii războiului. Cei care și-au petrecut o perioadă a existenţei lor înfruntând momente dure, neobișnuite pentru niște puști. Și care au luat de acolo, din acele experienţe dificile, exact resursele care i-au transfomat apoi în campioni de tenis.

Putea fi alt sport? Poate da, poate nu, dar numai într-o disciplină invididuală puteau aduna asemenea notorietate.

Tenisul i-a propulsat însă numai pentru că au știut să lupte. Așa cum au învăţat atunci, în zilele în care își suflau în pumni în piscina îngheţată. n

Luminiţa Paul este jurnalist la „Gazeta sporturilor” şi comentator Eurosport

S P ORT

EUR O

L IFE

2 02 0

România trebuie să fie permanent pregătită să aplice pentru organizarea de evenimente sportive majore Interviu realizat de Patrice Podină cu Răzvan Burleanu, preşedintele FRF

SINTEZA: În data de 19 septembrie 2014, Comitetul Executiv al UEFA a ales Bucureştiul pentru găzduirea a patru partide din cadrul EURO 2020. Cum ar trebui să primească fanii fotbalului românesc, dar şi internaţional această veste?

Răzvan Burleanu: În primul rând, pentru România, posibilitatea de a fi printre organizatorii EURO 2020 este o șansă extraordinară. Aș veni în completarea întrebării dumneavoastră și aș nuanţa spunând că această reușită nu îi privește doar pe fanii fotbalului, ci pe români în general. De ce? Pentru că un astfel de eveniment trebuie privit dintr-o perspectivă strategică: este un prilej care poate genera dezvoltare pe foarte multe paliere sociale. Și aici aș detalia puţin.

Din punct de vedere sportiv organizarea EURO 2020 va contribui enorm la consolidarea planului naţional de dezvoltare a fotbalului românesc, pentru că ne setează niște ţinte foarte clare. Mă refer la faptul căîn calitate de organizatori, vom putea ca meciurile României să se dispute pe Arena Naţională. Prin urmare, calificarea echipei naţionale la EURO 2020 va fi un imperativ absolut. Deci, avem obligaţia ca, în toţi anii ce vor veni, să creștem calitatea fotbalului prin programele de cultivare a tinerelor talente, să ne sporim șansele și determinarea de a intra în plutonul de elită al Europei încă din 2016.

De asemenea, perspectiva organizării unui eveniment sportiv de o asemenea anvergură va crește exponenţial vizibilitatea fotbalului în România. Este un lucru important pentru că, vrem să readucem acest sport cât mai aproape de conștiinţa oamenilor, să-l reașezăm în preocupările copiilor noștri.

Pe urmă, organizarea EURO 2020 ne solicită 154 SINTEZA # 9, octombrie 2014

155 SINTEZA # 9, octombrie 2014

obiective clare în ceea ce privește dezvoltarea infrastructurii generale și a infrastructurii sportive, fapt care ne impune să întărim capacitatea administrativă și organizatorică a tuturor instituţiilor publice sau private care vor fi implicate.

Inclusiv din punct de vedere economic organizarea EURO va însemna crearea de noi locuri de muncă și chiar stimularea antreprenorialului, pentru că sunt convins că vor apărea noi oportunităţi de afaceri.

Pentru fanii fotbalului european, desemnarea Bucureștiului ca oraș gazdă aș spune că înseamnă posibilitatea de a descoperi o capitală și o ţară care arată altfel decât imaginea pe care și-au construit-o din relatările negative despre imigraţie sau infracţionalitate.

Este bine ca fie direct, fie prin intermediul imaginilor, să poată descoperi un spaţiu de europenitate.

- Care au fost avantajele Bucureştiului ce au permis desemnarea capitalei României printre oraşele în care se desfăşoară UEFA EURO 2020?

- Aș pune problema puţin altfel. București este un oraș european, în adevăratul sens al cuvântului, cu un stadion dintre cele mai moderne de pe continent și un public deosebit de entuziast atunci când vine vorba despre fotbal. Însă acestea au fost doar premise, pentru că infrastructura este, actualmente, parţial capabilă să susţină un astfel de eveniment.

De fapt, candidatura noastră s-a bazat pe un dosar complex, care, în bună măsură, este o promisiune. Orice proiect asumă un viitor plauzibil: descrierea parcursului și a punctului în care îţi dorești să ajungi. Dacă ar fi să numesc care a fost atuul Bucureștiului, acesta s-ar rezuma la angajamentul pe care Guvernul 

SPORT

L IFE

ARTE n Bucureştiul va găzdui patru meciuri de la Euro 2020

României și l-a luat faţă de UEFA în privinţa realizării anumitor cerinţe cuprinse în dosarul de candidatură.

De asemenea, implicarea premierului Victor Ponta și a vicepremierului Gabriel Oprea a contat enorm în ceea ce privește coordonarea interministerială.

Nu aș vrea să fiu greșit înţeles, pentru că, într-o ţară în care cultul personalităţii a lăsat urme adânci, am rămas cu toţii extrem de circumspecţi atunci când vine vorba despre laude care se aduc guvernanţilor. De aceea spun că nu aș vrea să fiu greșit înţeles atunci când ţin să menţionez numele celor doi demnitari, pentru că nu o fac din oportunism, ci pentru că meritele oamenilor politici trebuie recunoscute atunci când ele există.

- Cât de pregătit este Bucureştiul pentru o competiţie de acest gen?

- Dacă discutăm despre capacitatea organizatorică a capitalei României, răspunsul este unul simplu: Bucureștiul este apt să găzduiască evenimente importante. Dovadă stau Sommet-ul Francofoniei, Summit-ul NATO, finala Europa League. Diferenţa, de această dată, stă în amploarea evenimentului, dar sunt convins că avem capacitatea de a face upgrade-ul necesar. În definitiv, Bucureștiul va fi atât de pregătit pe cât suntem noi, ca români, pregătiţi să primim EURO 2020. Avem un potenţial uriaș în ţara aceasta pe care parcă ne temem să îl exploatăm. Nu trebuie să mai fim timoraţi și negativiști, dacă vrem cu adevărat să ne comportăm ca orice alţi europeni. România trebuie să fie permanent pregătită să aplice pentru organizarea de evenimente majore, pentru că acestea pot fi adevăraţi stimuli pentru dezvoltare și integrare mentalitară.

- În ce măsură acest eveniment este o oportunitate pe termen lung pentru imaginea României, în general şi a Bucureştiului în special?

- Indiscutabil este o șansă extraordinară ca Bucureștiul și România să devină un reper nu doar pe harta turistică a Europei. Însă aș privi lucrurile mai în profunzime și aș evidenţia șansa pe care o avem ca România să înceapă să 156 SINTEZA # 9, octombrie 2014

gândească și în termeni de diplomaţie sportivă. O bună parte din rolul diplomaţiei old school a fost regândit, iar statele inteligente investesc astăzi în soft power. Ei bine, cred că ar fi momentul ca decidenţii români să se gândească serios la o strategie integrată, care să cuprindă diplomaţia clasică, diplomaţia sportivă și diplomaţia culturală. Doar în felul acesta consider că România poate participa la civilizaţia contemporană, ieșind din periferie.

Asumarea obiectivelor de diplomaţie sportivă înseamnă să creezi strategii complexe în care să combini intrarea în circuitul organizatorilor de mari evenimente cu investiţiile în dezvoltare sportivă. Nu întâmplător state precum Marea Britanie, Franţa, Rusia și China au început să investească sume consistente în promovarea sportului. De ce? Pentru că pe o planetă cvasi-pacificată unde aproape fiecare individ deţine un televizor, prezenţa în minţile oamenilor este mai valoroasă uneori decât un crucișător amplasat pe o mare îndepărtată.

- Până la desfăşurarea efectivă a competiţiei mai sunt aproape şase ani. Care sunt paşii următori?

Suntem pregătiţi pentru a îndeplini standardele UEFA sau greul abia acum începe?

În ceea ce privește pașii următori, avem deja stabilit un calendar de acţiuni foarte precise care merge până în 2020, fie că este vorba despre programe care au ca destinaţie promovarea fotbalului în școli, de proiecte de responsabilitate socială sau de angajamente guvernamentale. În privinţa îndeplinirii standardelor UEFA nu cred că ne va fi ușor, însă am constatat foarte multă determinare la nivel guvernamental, lucru care mă încurajează să sper că vom găsi energia necesară pentru a respecta tot ceea ce am scris în dosarul de aplicaţie.

Poate că lucrurile se vor mișca în ritmul așteptat dacă vom fi capabili să adoptăm ca strategie de ţară și ceea ce aș numi „politica sportului”. Dacă vom înţelege că diplomaţia sportivă poate fi un element util pentru o mai bună poziţionare a României în jocul politicii regionale, atunci sportul va trebui sprijinit printr-o serie de politici publice care să-i fie favorabile. n

Ecranul cu o mie de chipuri Implicarea regizorului Martin Scorsese în producţia serialului „Imperiul din Atlantic City” a deschis drumul, actori de talia lui Dustin Hoffman și Kevin Spacey l-au bătătorit, iar cedarea platformei hbo.go în timpul difuzării unui simplu episod i-a sporit atracţia. Indiciile sunt astăzi clare.

Filmul de televiziune își revendică, cu suficient temei, un statut privilegiat.

Delia Enyedi 157 SINTEZA # 9, octombrie 2014

ART E

A RTE

n Momentul zero în care un autor de cinema şi-a reorientat viziunea artistică în concordanţă cu această reconfigurare a consumului de film a fost anul 2009, când Martin Scorsese a propus celor de la HBO episodul pilot, pe care l-a şi regizat, al serialului Imperiul din Atlantic City

n Marile studiouri aleg să le concureze speculând experienţa senzorială... în defavoarea poveştii

ând, în 1949, Joseph Campbell publica Eroul cu o mie de chipuri, o legătură directă între rezultatele cercetărilor întreprinse de acesta în domeniul mitologiei comparative şi lumea filmului părea prea puţin plauzibilă.

Lucrarea, tradusă de curând şi în limba română, era la acel moment ţinta criticilor, împutându-i-se un reducţionism grav, căci ceea ce Campbell propune nu este altceva decât reunirea marilor mituri ale civilizaţiilor lumii sub umbrela arhetipului călătoriei eroului.

Abia la sfârşitul anilor '70, când regizorul George Lucas creditează monomitul ca structură de bază a scenariului seriei Războiul stelelor, iar ediţia republicată cu acest prilej a cărţii are pe copertă chiar personajul principal, Luke Skywalker, tagma scenariştilor se înclină în faţa unei formule capabile de a-i ţine piept clasicei poveşti hollywoodiene.

pilot, pe care l-a şi regizat, al serialului Imperiul din Atlantic City. În coada de cometă a succesului său fulminant, deopotrivă în rândul criticii şi al telespectatorilor, postul american a avut curajul de a lansa la scurt timp după premiera acestuia una dintre cele mai costisitoare şi ambiţioase producţii tv din istorie, serialul Urzeala tronurilor. Competitorii săi direcţi nu au rămas indiferenţi la dinamica pieţei filmului de televiziune, încât o indexare a serialelor de succes de doar anul trecut a pus în dificultate până şi juriul premiilor Emmy.

Desigur, nu toate tentativele de acest gen au fost un succes, un contraexemplu semnificativ fiind iniţiativa lui Dustin Hoffman şi al său serial Norocul, anulat de către acelaşi HBO în plin sezon secund. În spatele motivaţiei ce ţinea de măsuri luate pentru prevenirea abuzului împotriva animalelor, căci povestea se poziţiona în lumea pariurilor hipice, ce-i lipsea producţiei girate de Hoffman era densitatea poveştii. Să nu uităm că Imperiul din Atlantic City se bazează pe romanul omonim al lui Nelson Johnson, iar Urzeala tronurilor adaptează pentru micul ecran seria de romane scrise de George R.R. Martin, în mod inteligent cooptat ca scenarist.

Luxurianţa narativă şi intertextualitatea şi-au făcut astfel

C

Sabia televizuală a lui Damocles În timpul aceloraşi ani '70, producţia de televiziune, în speţă filmul, se stabilizează pe o poziţie neutră în raport cu producţia cinematografică a marilor studiouri.

Sabia lui Damocles nu le retezase 158 SINTEZA # 9, octombrie 2014

acestora din urmă capetele, căci apariţia temutului nou mediu nu a adus cu sine investiţiile majore, de fonduri şi de resurse umane valoroase, care le puteau pune în joc supremaţia în domeniul divertismentului de masă. Drept urmare, într-o atitudine deschisă de frondă, oamenii de televiziune au ales să joace cartea diversităţii, cu ochii pe mediul radiofonic.

Moştenirea acelor ani constă într-o suită de formate tv, devenite astăzi clasice, al căror cuvânt de bază este serializarea. Serialul de televiziune joacă, deci, acea carte interzisă cinemaului, anume fidelizarea spectatorului prin ritmicitatea episoadelor. Derivarea sa în subgenuri, precum seria sau comedia de situaţie, a autosabotat, însă, acest principiu de funcţionare.

Seria de televiziune propune o formulă scenaristică prin intermediul căreia personajele principale sunt izolate în plan secund, iar episoadele gravitează în jurul unei tematici oarecare. Este cazul a numeroase astfel de producţii plasate în secţii de poliţie, cabinete medicale sau de avocatură, în care eventuala ratare a unui fragment nu alterează experienţa telespectatorului, căci prin vocile victimelor, pacienţilor sau clienţilor „povestea intră săptămânal pe uşă”,

pentru a folosi expresia consacrată de scenariştii lor.

Prin urmare, cu aceeaşi sabie a lui Damocles aşezată de data aceasta deasupra televiziunii, renegocierea din ultimii ani a statutului filmului de televiziune, în raport cu cel destinat marelui ecran, nu poate decât să intrige.

Maestrul şi televiziunea Factorul care a reuşit să aducă la un numitor comun cinematografia şi televiziunea a fost păşirea în era digitală, prin mutaţiile pe care le-a operat la nivel de consum audiovizual. În prezent, portretul cinefilului mai mult sau mai puţin iniţiat în noile tehnologii se confundă treptat cu portretul publicului ţintă al ambelor medii. Înarmat cu un laptop, o tabletă sau un telefon inteligent, acesta poate accesa, în orice context, oferta platformelor online înţesate de produse cinematografice, între care diferenţa nu o mai face mediul de provenienţă, studio sau televiziune, consacrate sau în dezvoltare, ci gradul de satisfacere a propriilor aşteptări.

Momentul zero în care un autor de cinema şi-a reorientat viziunea artistică în concordanţă cu această reconfigurare a consumului de film a fost anul 2009, când Martin Scorsese a propus celor de la HBO episodul

159 SINTEZA # 9, octombrie 2014

loc în mediul aparent modest al televiziunii, de la nivelul ansamblului narativ, până în profunzimea construcţiei de personaje. Drept dovadă suplimentară stă unul dintre cele mai solizi protagonişti din istoria ei scurtă, detectivul Rust Cohle din True Detective, al cărui discurs se fundamentează pe viziunea cosmologică a filosofilor Emil Cioran şi Arthur Schopenhauer, enunţată pe fondul tenebrelor inspirate de literatura fantastică americană a sfârşitului de secol XIX.

Giganţii şi 3D-ul În paralel, raţiuni financiare au forţat lumea filmului să abordeze era digitală din perspectiva inovaţiilor de ordin tehnic. Având la dispoziţie sălile de cinematograf în locul reţelelor de televiziune cu plată, marile studiouri aleg să le concureze speculând experienţa senzorială... în defavoarea poveştii. Revizitarea din perspectivă 3D a unui într-atât de uzat film la nivel de consum precum Titanic este o dovadă suficient de relevantă în acest sens.

Pe de altă parte, un fenomen contradictoriu tulbură acest tablou simplist al pieţei actuale de film.

Marele ecran găzduieşte, mai mult ca în orice perioadă, super-eroi, deci

nuclee cu potenţial narativ maxim.

Apetenţa publicului contemporan pentru substitute de zei într-o lume populată de vedete este excelent explicată, printre alţii, de Grant Morrison în cartea sa Age of the Superhero. Dar o dilemă la fel de importantă este ce anume sacrifică Hollywoodul în cursa pierdută, pentru prima dată, cu televiziunea? Răspunsul stă în chiar elementul crucial în economia poveştilor cu eroi, nimic altceva decât formula lui Campbell, care plăteşte tributul unei distilări halucinante, în umbra efectelor speciale sofisticate.

Suntem martori la ceea ce lumea filmului uită şi televiziunea învaţă cu destoinicie, anume că, în şirul invenţiilor tehnologice, nici cartea nu s-a dezintegrat, nici radioul nu a fost ucis de imaginea video şi nici internetul nu şi-a propus să-şi anuleze precursorii într-ale comunicării de masă. La capătul tuturor va sta mereu un receptor, iar pentru acesta povestea nu moare. Câteva mii de ani de evoluţie şi tot atâtea poveşti stau drept n dovadă.

Delia Enyedi este doctor în Teatru şi Artele Spectacolului, cadru didactic la Universitatea „Babes Bolyai” din Cluj Napoca

ART E

•

I N T E RV I U

A RTE

•

I N T E RV I U

Interviu cu Jean Roche, specialist UNESCO, realizat de Mircea Câmpeanu

România ar trebui să reflecteze...

Mircea Câmpeanu: Domnule Jean Roche, înainte de toate, am dori să vă prezentaţi cititorilor români.

Jean Roche: Trăiesc în Franţa la Gannat, acolo unde, în anul 1974 am iniţiat un mare festival internaţional, sub denumirea „Cultures du monde" (Culturile lumii), datorită căruia am reuşit să promovez în Franţa o serie de culturi tradiţionale din întreaga lume, multe dintre ele necunoscute, să iniţiez o serie de schimburi culturale între popoarele lumii şi să atrag atenţia asupra valorilor artistice reale pe care le are planeta.

Doar înainte cu câţiva ani, prin 1970-72, luase fiinţă Consiliul Internaţional de Organizare a Festivalurilor Folclorice (CIOFF) şi, odată înscris acolo, am făcut imediat o deschidere internaţională pentru schimburi de ansambluri folclorice, mai ales că în acea perioadă era epoca comunistă şi aceasta era singura soluţie de a obţine un grup românesc, doar prin Ministerul Culturii.

Astfel am cunoscut mai multe formaţii româneşti cu care am ţinut contactele mai mult timp şi povestesc toate acestea, pentru că şi dumneavoastră sunteţi din România.

- Care a fost ascensiunea spre această importantă funcţie pe care o deţineţi astăzi?

- Am devenit încă din tinereţe, delegat CIOFF pe lângă UNESCO şi în acelaşi timp consilier tehnic la Ministerul Tineretului şi Sportului din Franţa, care se ocupa pe atunci, de acest domeniu al culturii tradiţionale. Apoi am fost recrutat în 1981 ca reprezentant al folclorului naţional şi m-am trezit lucrând sub două pălării, ca expert guvernamental şi ca reprezentant al unui ONG, care era CIOFF. Tot în acel timp am fondat Asociaţia din Gannat şi Casa Folclorului 160 SINTEZA # 9, octombrie 2014

(Maison du Folklore). Am făcut acest lucru, fiindcă nu am vrut să limitez totul la dans şi muzică, ci am cuprins astfel şi celelalte categorii etnologice şi etnografice, aducându-le astfel, în atenţia populaţiei.

Dacă vorbim de Gannat, am creat acolo Casa Folclorului, ca loc de întâlnire şi desfăşurare ale unor programe naţionale şi internaţionale. Am muncit mult să obţinem apoi aprobările pentru predarea muzicii şi a instrumentelor tradiţionale la Şcoala Municipală de Muzică din Gannat, punând-o astfel în rând cu muzica clasică, deci acum suntem mândri că avem în comunitatea noastră o mică şcoală de muzică tradiţională, cu clase de instrumente.

După 1982 am devenit specialist UNESCO pe recomandări în domeniul definirii, conservării, salvării şi difuzării de folclor. În anul 2005 am trecut la Secţia patrimoniu imaterial, căreia în 2007 i s-a adăugat Secţia diversitate culturală. Pentru un folclorist însă, cea din 2005 este mai importantă.

- Care a fost activitatea dumneavoastră, în cadrul acestei instituţii internaţionale?

- Mereu m-am implicat, participând la diverse reuniuni, reprezentând şi promovând convenţiile ţărilor semnatare în faţa autorităţilor internaţionale, inclusiv româneşti, pentru că atunci când s-a hotărât un lucru, el trebuie făcut! Scopul organizaţiei noastre este şi acela de a urmări punerea în practică a ratificărilor, pe care le stabileşte în Comitetul de experţi sau Adunarea Generală UNESCO, ca de exemplu, cea de anul trecut, de la Paris.

Acum suntem în perioada de inventariere a capodoperelor (chef d'oeuvres) din patrimoniul

mondial (n.n. Programul „Tezaure Umane Vii"), unde şi România a introdus până acum, următoarele elemente tradiţionale: dansul „Căluşarii", „Doina" şi „Colindul de ceată bărbătească" din România şi Republica Moldova, şi desigur, urmează şi altele.

Este foarte important ca grupurile folclorice să cunoască bine aceste subiecte, atunci când le pun în valoare. Pentru că este vorba, totuşi, despre un patrimoniu, de această dată, nu doar naţional, ci mondial.

- Mai există încă folclor?

- Da, bineînţeles, acesta există tot timpul, pentru că, deşi există schimbări profunde, bine observate în ultimii să zicem 40 de ani, gândesc că fiecare dintre semenii noştri este impregnat cu o anumită cultură de neam, chiar dacă nu este ţăran şi există simţul acela prin care fiecare îşi aminteşte de obârşie, prin ceea ce bunica spunea, prin ceea ce apoi s-a păstrat, un cântec, o poveste, toate aceste informaţii care au rămas. Acesta este elementul tradiţional, cel pe care-l valorizăm pe cât se poate mai bine.

Mişcarea grupurilor folclorice însă, din punctul meu de vedere, este altceva; ea este o mişcare postevenimente, şi are perioade diferite pe care le reflectă şi face o activitate de sinteză, întrucât comprimă foarte mult perioadele pe care le pune în valoare.

Apoi, desigur, va lua întotdeauna din folclor doar cele mai bune clişee. Datorită faptului că este mereu pe gustul publicului larg, are şi o latură politică, pentru că, nu de puţine ori, această mişcare este folosită de către politicieni. Cu privire la România, îmi aduc bine aminte de perioada Ceauşescu, care punea la dispoziţia 161 SINTEZA # 9, octombrie 2014

străinătăţii dansatori şi muzică folclorică, doar într-un singur mod, adică pentru a atrage. Era o imagine care ascundea adevărul. Şi mă gândesc în continuare că membrii acestor grupuri folclorice profitau şi ei, şi nu făceau dansuri doar din plăcere, ci doar dintr-un mic interes ascuns, acela de a pleca în străinătate. De aceea, acei oameni nu mai fac astăzi mai nimic şi lipseşte transmisia către tineri, deşi aceştia ar fi foarte capabili să găsească sensul dansului, să exprime emoţii, să facă aceleaşi lucruri ca ei altădată sau poate mai bine, dar există o mare criză de încredere, iar cei care fac ceva o fac doar sub raport tehnic, de execuţie, fără trăire.

- Care este cea mai bună cale de transmitere a tradiţiei?

- Cei care sunt deja pe listele de patrimoniu mondial sunt o istorie, dar probabil că sunt şi grupuri care dansează fără să ştie ce semnifică acest lucru. Dacă vom reuşi să facem acel grup să înţeleagă de ce se fac aceste activităţi, ce sens au, mă înţelegeţi, nu vom face dansatori doar ca să fie dansatori, şi atunci, totul ar avea sens şi viitor. Dar pentru a realiza aceasta, trebuie resensibilizaţi directorii, coregrafii, muzicienii, în sensul de a purta mereu un dialog cu ei.

Oare se mai poate face ceva, ca folclorul să redevină o stare naturală? Întreb asta deoarece trăim în prezent, într-o societate bazată pe bani, şi totul a devenit dificil: muzicienii trebuie plătiţi, dansatorii trebuie să-şi procure costume, totul costă. Înainte, motivaţia unui grup folcloric de a munci era simplul fapt că erau bucuroşi să se întâlnească între ei, apoi aceea de a pleca în străinătate şi să călătorească, timpul petrecut cu prietenii fiind nemaipomenit, 

A RTE

•

I N T E RV I U

n Ansamblurile folclorice nu sunt cel mai bun lucru, în comparaţie cu trăitorii tradiţiei

pentru că se ştie, într-un grup era mult spirit. Astăzi, aceste grupuri s-au transformat şi au apărut multe pretenţii, pe direcţia unor lucruri nu tocmai bune.

- Munca rămâne singura cale de a învăţa?

- Numai grupurile care desfăşoară o muncă intensă vor reuşi. Altfel valoarea nu va fi atinsă. Un grup care are astfel de intenţii trebuie sprijinit. Ar trebui ca finanţatorii şi politicienii care pot da bani să aibă convingerea că, susţinând mişcarea folclorică, fac un lucru bun. Este o alegere, desigur, de cele mai multe ori aflăm că nu sunt bani, şi probabil nu sunt, fiindcă merg spre lucruri mai puţin importante decât cultura populară.

- Să tratăm acum ideea conservării folclorului. Este important să facem asta?

- Cea mai bună recomandare pe care am dat-o mereu tuturor este aceea de a-şi conserva atent valorile. Ce este folclorul? Tot ce avem mai de preţ, şi de aceea aceste valori trebuie păstrate în muzee, biblioteci, mediateci şi arhive, ale căror roluri devin astfel, foarte importante.

Trebuie să mergem în biblioteci cu interes, pentru că acolo ne vom documenta asupra folclorului vechi, care nu se opreşte la începutul sau mijlocul secolului XX, ci continuă până astăzi, în forme evoluate. Trebuie să ascultăm şi să vizionăm multe materiale pentru a ne obişnui cu atmosfera timpurilor trecute.

Muzicienii de astăzi cântă piese vetuste, pentru că sunt uşor de reprodus şi pentru că sunt drăguţe, dar trebuie să ne gândim şi să le găsim locul în istorie, pentru că ele nu sunt doar piese pentru „loisir" (petrecerea timpului liber). Pentru mine este foarte 162 SINTEZA # 9, octombrie 2014

163 SINTEZA # 9, octombrie 2014

important să se lucreze în domeniul cercetării acestui folclor şi nu numai la execuţia lui.

- Vă rog să exprimaţi câteva aprecieri asupra folclorului mondial.

- În culturile lumii, el nu are neapărat un loc special.

Pentru unii este mai important, pentru alţii, mai puţin.

El există într-o mai mică sau mai mare măsură, aşa cum îl vedem în festivaluri, bine deosebit unul de celălalt.

Viziunea globală asupra folclorului nu poate fi dedusă decât în urma cercetării terenului. Cea mai mare parte a oamenilor care trăiesc încă prin obiceiuri şi practici folclorice nu au mijloace financiare şi nu sunt înscrişi în organizaţii pentru a putea pleca să se prezinte la un festival internaţional, pentru a deveni cunoscuţi. Deşi, trebuie să o spun, ansamblurile folclorice nu sunt cel mai bun lucru, în comparaţie cu trăitorii tradiţiei, vechile obiceiuri şi preocupări artistice ale unui popor nu ar mai fi cunoscute niciodată în lume, dacă nu ar exista ele.

Tristeţea sau bucuria lumii întregi se manifestă foarte bine, prin dansurile şi muzica acestor ansambluri.

Trebuie să ne aşteptăm însă, că media nu va utiliza niciodată acest fenomen sau, dacă o va face, o va face doar parţial. Va lua din context doar elementele plăcute, şi voi da câteva exemple care-mi vin acum în minte, dansul irlandez, instrumentiştii cântăreţi „mariachi" mexicani sau doar un interpret anume, foarte cunoscut, cum în România este Gheorghe Zamfir, şi asta creează modele. Apoi, tot ce urmează trebuie să semene cu acestea.

- Putem să aruncăm o privire asupra folclorului românesc de astăzi?



ART E

•

I N T E RV I U

Ce numim profesionist? Un sistem care plăteşte - Folclorul românesc este cunoscut la exterior, munca unor specialişti în domeniu, dar acum, după în general, doar prin marile ansambluri, adică prin perioada comunistă, folclorul se supune prea puţin folclorul purtat în festivaluri în ultimele decenii, pentru acestui sistem. că numai astfel de grupuri au reuşit să iasă afară din ţară, cu acordul autorităţilor. România chiar a trimis - Care este viitorul folclorului? multe astfel de ansambluri să o reprezinte, dar acest - Din nou nu am un răspuns. Folclorul, ca multe alte lucru era făcut cu interes, într-un mod propriu, pentru domenii artistice, ar trebui să se subordoneze regulilor, imaginea pozitivă a ţării, de maniera în care acest fapt printre care şi acelea de transmitere orală, prin imitaţie. putea să creeze „imagine". În esenţa lucrurilor, această Cred că în viitor, folclorul va suferi. Mai există, totuşi, alegere de reprezentare era una politică, iar folclorul, o speranţă. Vedem cum oamenii se interesează tot mai un element exploatat. Chiar pot spune că, mai demult, mult asupra produselor de tip „bio", să mănânce şi să România era cunoscută doar prin folclorul ei, plin trăiască în mod cât mai natural cu putinţă, şi unii chiar de originalitate, de tempo, foarte bogat în variante, îşi fac din asta un principiu, iar această reîntoarcere aceasta era o imagine magnifică asupra României: forţă, tot mai accentuată spre natură ar putea fi benefică vitalitate, bucurie, toate într-un singur spectacol. Din folclorului, pentru că, prin această revenire, vor dori, în această cauză, grupurile de la sate călătoreau mai puţin, acelaşi timp, să se reîntoarcă, în sens nobil, şi la viaţa pentru că nu puteau realiza astfel de spectacole, totuşi naturală, tradiţională, cu dansuri şi muzică folclorică. mai ieşeau, pentru că aceasta era câteodată cererea Este puţin sigur, dar putem spera... expresă a organizatorilor, iar Să nu uităm însă, că societatea pentru mine aceasta a fost ocazia noastră de astăzi este din ce în ce de a descoperi o mare bogăţie, mai individualistă. Există din ce în constituită din lucruri simple, ce mai puţin spirit de colectivitate, fără mari orchestre şi dansatori de activităţi plăcute desfăşurate România ar trebui să mulţi. Această bogăţie este o în grup, suntem din ce în ce mai binecuvântare! Funcţionează reflecteze... se pierde singuratici, ne izolăm, stăm la după şcoala vieţii, care nu este folclorul autentic; calculator şi în faţa televizorului. nicidecum o şcoală specială de grupurile, instructorii Viitorul este atât de pesimist! Dar dans şi muzică. Aşa cum arată poate că mă înşel şi aş dori să nu transmiterea către tineri în ziua trebuie să înveţe, nu fie aşa! de astăzi, avem de-a face cu neapărat într-un mediu S-ar putea întâmpla ca, prin viziunea şcolii sovietice de dans şi universitar, ce au de festivaluri, unde manifestările acrobaţie... folclorice nu contenesc, având făcut. Ar trebui să avem Mi-aş dori să văd în folclorul ca rezultat şi un anume tip de românesc cântecele şi dansul mai multă putere de educaţie a populaţiei, poate ciobanului, fluierele lui primitive, conştiinţă şi să punem că într-o zi, publicul va reveni temele ciobăneşti, care nu mai şi se va reinteresa de această accent pe grupurile de la există aproape deloc în repertoriul cultură. Chiar şi media, care grupurilor româneşti. sate, fiindcă adevăratul deşi selectează mult, va veni - Ce ar trebui să facă România? folclor se găseşte acolo, să prezinte mai multe aspecte valoroase ale tradiţiei muzicale - Nu ştiu. România ar trebui Jean Roche instrumentale, coregrafice, sau al să reflecteze... se pierde folclorul cântecului vocal de tip tradiţional, autentic; grupurile, instructorii prea mult timp puse deoparte. În trebuie să înveţe, nu neapărat prezent, sălile de spectacole sunt într-un mediu universitar, ce au de aproape goale, pe când altădată erau mereu pline, pentru făcut. Ar trebui să avem mai multă putere de conştiinţă că acum există şi alte opţiuni, şi poate din această şi să punem accent pe grupurile de la sate, fiindcă cauză, eu am această viziune incertă asupra viitorului adevăratul folclor se găseşte acolo. Din păcate, nu mai folclorului. prea există grupuri la sate. Ce-am făcut? Ne-au plăcut foarte mult şi le-am lăsat să piară...

- Ce întreprindeţi în Franţa pentru a salva folclorul?

- Care este forma de supravieţuire? Amatorismul sau profesionismul?

- Eu aş lăsa şaizeci, chiar şaptezeci de procente din folclor pe mâna amatorilor. Dându-le însă posibilitatea de a face pe viitor formaţii de tip profesionist, cu tehnicieni, consultanţi artistici profesionişti, pentru a munci şi pune în valoare teme reale, particulare şi diversificate, din perspectivă scenică optimă, într-o reprezentare concludentă, de maniera în care munca lor să aibă cele mai bune rezultate. Trebuie folosită gândirea logică şi asta nu o pot face decât profesioniştii.

Fără logică, totul poate deveni fantezie.

164 SINTEZA # 9, octombrie 2014

- Acum mă revigorez, îmi place această întrebare. Eu am fost şi sunt un luptător permanent pentru înmulţirea activităţilor de tip tradiţional şi împotriva discursurilor oficiale. Deşi pentru patrimoniul imaterial se face un „lobby" permanent, funcţionarii şi politicienii nu ascultă şi nu şi-l însuşesc. Totul este pentru ei doar o formalitate. Şi eu, personal, sunt total nemulţumit, chiar dacă pe programările sau listele de patrimoniu apar mereu noi şi noi înregistrări de elemente folclorice.

Trebuie purtat un dialog cu aceşti oameni, pentru că de multe ori nu înţelegem cum s-au făcut alegerile pentru acel element de patrimoniu propus, de ce el nu este

A RTE

•

I N T E RV I U

n Ceea ce nu este bun este că politicienii au înţeles că, pentru ei, folclorul poate fi o unealtă, care poate fi utilizată pentru afaceri sau chiar legături internaţionale

înscris mai întâi în patrimoniul naţional, înainte de a apărea pe lista patrimoniului mondial. Şi apoi, trebuie să aduc aminte de interesul unor funcţionari, care, nu ştiu de ce, intenţionează să conducă destinele folclorului de sus, de la Paris, iar noi, ţăranii, „producătorii” a tot ceea ce ei gestionează, să mergem acolo, să le dăm explicaţii; toată viaţa mea am luptat împotriva acestor situaţii nelalocul lor.

Desigur, eu nu ar trebui să vorbesc aşa, fiindcă sunt expert naţional, dar atunci când Ministerul Culturii nu a făcut destule eforturi pentru a se interesa asupra mişcării folclorice, am reacţionat întotdeauna. Această mişcare a fost mereu minimalizată, uneori chiar respinsă, uitată, considerată fiind doar ca o nostalgie asupra unei epoci. Nu este adevărat, este vorba chiar despre istoria noastră! C'est ça!

- Care este rolul UNESCO în păstrarea folclorului umanităţii?

- Cred că UNESCO este un nucleu. Un nucleu care îţi permite apoi ca în ţara ta să aplici nişte reguli internaţionale. Aceast organism internaţional nu intervine în mod direct în nicio ţară, nici nu are bani pentru a face asta, el lucrează în toată lumea cu entităţi ştiinţifice, ONG-uri, instituţii culturale, ministere, etc.

Chiar şi pentru mine, personal, este un suport. vizavi de umanitate, este o referinţă. Când spunem folclor, spunem patrimoniu. Cred că UNESCO este un lucru bun. Ceea ce nu este bun este că politicienii au înţeles că, pentru ei, folclorul poate fi o unealtă, care poate fi utilizată pentru afaceri sau chiar legături internaţionale.

Este un demers pervers, pentru că, dacă astăzi, să zicem, „Căluşul" aparţine listei mondiale, aparţine automat 165 SINTEZA # 9, octombrie 2014

şi politicii ţării. Autorităţile pot astfel să trâmbiţeze în favoarea lor, şi asta poate fi periculos pentru folclor, pentru că astfel de acţiuni pot bloca evoluţiile viitoare ale înscrierilor. Mai există încă un aspect, cel al rigidităţii. Dacă mâine, un grup se gândeşte să joace „Căluşul" într-o altă variantă, de exemplu cu fete, guvernul poată veni să interzică acest lucru, invocând apartenenţa la lista UNESCO, doar sub o singură variantă. Nu ştiu, poate!

- Va creşte rolul UNESCO pe viitor?

- Din păcate, în ultimul timp, UNESCO a devenit un instrument care nu are mijloace financiare suficiente la dispoziţie, şi în acest fel, să aibă importanţa pe care ar trebui să o aibă. A redus multe programe şi bugete în ultima vreme. Cândva, această instituţie fiinţa cu două centre la Paris, acum nu mai are decât unul singur.

Sper ca rolul lui să crească din nou, fiindcă omenirea are mare nevoie. Folclorul nu trebuie denaturat şi minimalizat ca importanţă, de aceea UNESCO trebuie să existe şi să poarte mereu un dialog deschis cu guvernele statelor. Aceasta a fost şi lupta mea de-o viaţă şi, deşi toată viaţa m-am luptat cu autorităţile publice, am fost decorat de către preşedintele Franţei, cu medalia „Ofiţer al Ordinului Naţional" pentru merite culturale deosebite în folclor.

Am primit recunoştinţă pentru ceea ce am făcut, sunt foarte fericit şi onorat, dar asta nu mă va face să mă schimb în comportament. Mă gândesc să rămân acelaşi folclorist respectabil, care să-mi fac în continuare datoria pentru poporul meu şi pentru toate celelalte din lumea întreagă. n

Interviu realizat la Zakopane, Polonia, august 2014

ART E

SEM N

DE

CA RT E

România lui Peter Hurley e aici*!

Ioan Es. Pop

D

eparte de a fi un aventurier exotic, aşa cum a sugerat presa, care a speculat ca pe un spectacol pur mediatic parcurgerea a 650 de kilometri pe jos din nordul până în sudul României, irlandezul Peter Hurley este un explorator veritabil, din spiţa celor care pe vremuri cutreierau şi stăpâneau mările, un erou civilizator din familia lui Robinson Crusoe. El ştie cu exactitate de ce face ceea ce face şi de ce trebuie ca lucrurile să fie făcute bine - dovadă numeroasele proiecte de anvergură derulate în România din dorinţa de a reaminti, dacă nu de a restaura de-a binelea, dimensiunile tradiţiei şi ale satului românesc.

Călătoria începe luni, 26 noiembrie 2012, în satul Săpânţa din judeţul Maramureş. În acea zi, Peter îşi propune să parcurgă 21 de kilometri şi să ajungă la Sighetu Marmaţiei, ceea ce se şi întâmplă, dar nu înaintea unui prim popas la Cimitirul Vesel - prilej pentru a spune povestea înfiinţării acestui cimitir: „În 1940, Transilvania s-a aflat din nou sub administraţia Ungariei şi limba de predare în şcoli s-a schimbat în maghiară. (...) Preotul de atunci al parohiei din Săpânţa i-a spus lui Stan Ion Pătraş, sculptorul care a început tradiţia şi a făcut să fie faimos Cimitirul Vesel, să cioplească poveştile sătenilor pe crucile lor în limba română, pentru ca astfel generaţiile viitoare să ştie că limba vorbită aici era româna, nu maghiara."

Ca orice început, şi cel al drumului de faţă se vrea şi este fecund: Peter Hurley călătoreşte, deopotrivă, în spaţiul şi în istoria aşezărilor prin care trece. Bunăoară, informaţiile pe 166 SINTEZA # 9, octombrie 2014

care le pune la dispoziţia cititorului în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Sighet după 19 noiembrie 1946, când „Partidul Comunist a câştigat alegerile măsluite şi a preluat puterea în România", sunt de o mare acurateţe şi densitate istorică: „În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, Partidul Comunist a început o operaţiune naţională, prin care elita culturală, religioasă şi politică a României a fost arestată şi la Sighet la închisoarea de acolo, n.n.] au început să sosească, în secret, peste o sută dintre personalităţile cele mai importante ale ţării...". Sunt lucruri pe care mulţi români le cunosc sau măcar au auzit de ele, însă, când le află scrise cu atâta limpezime în cartea unui străin, nu pot să nu se întrebe: dar noi de ce le-am uitat, de ce le-am privit în pripă ori le-am ignorat?

Primei zile a călătoriei îi vor urma alte douăzeci şi cinci, fiecare cu trăsăturile ei greu de uitat. A doua zi, este parcurs, repet, pe jos, traseul Sighet-Hoteni (26 de kilometri), „pe un drum folosit zilnic de căruţe, dar niciodată de maşină sau de tractor", călătorul întâlnind, întâmplător sau în chip temeinic pregătit, oameni ai locului care nu contenesc să-l impresioneze într-atât de mult, încât ajunge încă de pe acum să mărturisească: „Începeam să mă îndrăgostesc de acest drum pe care îl făceam".

Văleni, Slătioara, Glod, Poienile Izei sunt satele care unesc, în a treia zi, drumul călătorului de la Hoteni la Botiza (37 de kilometri). Iar de aici,

în ziua a patra, vin la rând Ieudul, Dragomireştiul, Săliştea de Sus şi Săcelul (aflat la graniţa Maramureşului cu judeţul Bistriţa-Năsăud), în total treizeci şi unu de kilometri, acoperiţi în paisprezece ore şi, peste tot, oameni, unii dintre ei aproape providenţiali.

L-am urmat pe Peter Hurley pe drumurile sale prin Maramureş în cunoştinţă de cauză, pentru că, mai demult, le parcursesem eu însumi pe multe şi l-am însoţit şi prin BistriţaNăsăud până la Salva, de unde, în anii 1984-1989, luam trenul spre Cluj.

Apoi, însă, el a coborât spre Reghin, Odorheiul Secuiesc şi Braşov, a trecut Carpaţii, a ajuns la Ploieşti şi vineri, 21 decembrie 2012, a pus punct călătoriei la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti. Unde, într-un final de august 2014, ne-am întâlnit de fapt pentru prima oară, în vederea punerii la punct a unui proiect comun.

Mi-am adus aminte cu acel prilej de un vers al poetului spaniol Antonio Machado: „Căutătorule, drumul nu există. Noi înşine creăm drumul mergând." n Peter Hurley s-a născut la Dublin, în Irlanda, în 1968. A absolvit Facultatea de Comerţ la Universitatea din Dublin şi a lucrat ulterior în Anglia şi Australia. S-a mutat în România în aprilie 1994 şi a activat vreme de 15 ani în domeniul publicitar, pe care l-a părăsit în 2009 pentru a porni în căutarea valorilor româneşti autentice. Aşa a ajuns la sat. * Peter Hurley, Drumul Crucilor, Editura Martor, Bucureşti (cu o versiune în limba engleză apărută la aceeaşi editură). Fotografiile şi hărţile reproduse în volum, ca şi desenul de pe copertă, îi aparţin autorului.

167 SINTEZA # 9, octombrie 2014

GOOD LIFE Cele şapte „minuni” ale Banatului Montan

Există un loc în România unde smochinii rodesc dulce-violet în curtea caselor și unde pinii ţâșnesc din stâncă, drepţi ca lăncile.

Aici, apele și-au croit propria împărăţie, cu râuri repezi și lacuri line, unde ai putea jura că vin zânele la scaldă.

Meşteri fauri au tăiat, prin stâncă, un drum de fier pe care pufăie o mașinărie nemaivăzută și tot ei au aprins luminile în primul teatru de pe aceste meleaguri. Poate au făcut toate acestea ca să îl întreacă în vrăji pe Peter Pan, despre care se spune că a trăit la o aruncătură de băţ.

Bine aţi venit în Banatul Montan!

Bogdan Stanciu / Foto: Vakarcs Loránd

n Lacul Ochiul Beiului îşi datorează culoarea bazinului de travertin în care s-a format

168 SINTEZA # 9, octombrie 2014

169 SINTEZA # 9, octombrie 2014

G O O D

L I F E

•

T R AV E L

Şapte atracţii turistice unice în Banatul Montan

E 70

Rusca Montană

DN 58 A

DN 68

OŢELU ROŞU

CARANSEBEŞ

DN 58

REŞIŢA

DN 58 DN 57

E 70

Judeţul Caraş-Severin

n Confluenţa dintre Valea Beiului şi Beuşniţa, o cascadă înspumată care curge în trepte

ANINA ORAVIŢA DN 58 B

DN 57 D

DN 57 B

Ilidia

DN 57 A

Sasca Montană

Bozovici

Eftimie Murgu

Băile Herculane

E 70

1. Lumea Apelor: Cascada Bigăr DN 57

Ochiul Beiului Cascada „La Văioagă”

Informaţii utile:

Cheile Nerei

B P

3. Ilidia, peisaj cultural rural

anatul Montan este ușor accesibil dinspre Transilvania, prin Ţara Haţegului, pe DN 68; dinspre Vest, pe E 70, iar dinspre București, pe același E 70. entru explorarea zonei, cazarea se poate face în Băile Herculane sau în zona Sasca Montană. Șase dintre „cele șapte minuni” se află pe ruta dintre aceste două localităţi. Alternativ se poate opta pentru cazare în Oraviţa.

Acordaţi-vă minim cinci zile pentru o vacanţă în zonă. acă doriţi mai mult decât atât, luaţi în calcul o excursie pe Clisura Dunării cu vaporul (se poate rezerva și din Băile Herculane) și o tură de două zile în Ţara Haţegului.

D

Grafică: Rareş Olteanu

2. Acasă la Peter Pan, în Rusca Montană 4. Pinul Negru de Banat din Masivul Domogled 5. Teatrul „Mihai Eminescu” din Oraviţa

J

udeţul Caraș-Severin, sinonim în mare măsură cu Banatul Montan, este ocolit de principalele axe turistice ale României, drept care în toate ghidurile internaţionale sau naţionale ocupă un loc secund, în comparaţie cu Valea Prahovei, Bucovina, Transilvania de Sud, Maramureșul sau alte regiuni mult mai frecventate. Dată fiind relativa sa izolare, Banatul Montan a rămas o comoară turistică ascunsă, pe care revista SINTEZA a explorat-o la început de toamnă și vă prezintă acum șapte dintre cele mai interesante atracţii ale zonei, cu menţiunea că aceste „minuni” nu constituie decât un abur ieșit pe gaura cheii, din cufărul cu farmece al zonei. De asemenea, nu am luat în calcul atracţiile majore ale zonei - Băile Herculane și Clisura Dunării -, acestea fiind deja bine cunoscute (vezi harta de pe pagina alăturată).

6. Morile de pe Rudăria, în comuna Eftimie Murgu 7. Calea Ferată Oraviţa - Anina 171 SINTEZA # 9, octombrie 2014

P

1. Lumea apelor

arcul Naţional Cheile Nerei - Beușniţa este o adevărată împărăţie a apelor. Netulburate de industrii și nepoluate de așezări cu oameni indiferenţi, cursurile de apă protejate ale parcului naţional definesc frontierele unui ţinut de basm. Puteţi începe explorarea lui din satul Potoc, aproape de Sasca Montană, de unde o șosea îngustă, dar bună, șerpuiește printre dealuri spre Podul Beiului, un loc unde se poate parca mașina.

Mașinile cu garda mai înaltă pot urma drumul forestier de-a lungul Văii Beiului, cale de patru kilometri și jumătate, până la Campingul „Valea Beiului”. Pentru a vedea toată puterea apelor, este bine să vizitaţi zona după o perioadă cu precipitaţii, când râul vuiește cu forţa milioanelor de șuvoaie, care se prăvălesc printre pietre. Primul spectacol care îţi taie răsuflarea într-o asemenea zi este Cascada „La Văioagă”. Apa cade torenţial de la o înălţime de 4-5 metri, trecând în picaj, ca o draperie de șiroaie, peste un copac nenorocos, ce

s-a rupt din rădăcină și a căzut de-a latul râului. Șiroaiele bolborosesc în spume la baza cascadei, apoi își reiau cursul plan, formând un lac turcoaz, blând și lin, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat mai sus cu zece metri.

Turcoazul apei de la baza cascadei provine de la travertinul peste care curge râul, dar nuanţa caraibeană este înșelătoare: apa e rece ca gheaţa.

Urmează platoul unde se poate campa și parca, unde există și o cabană, și o păstrăvărie. Poteca o ia la stânga, din faţa porţii păstrăvăriei, apoi se intersectează cu un drum de pădure mai lat, care continuă spre dreapta, către lacul Ochiul Beiului. Drumul mai durează 30-40 de minute, printr-o pădure deasă și umbroasă, ca un tunel cu frunze foșnitoare, prin care fojgăie salamandre negre pătate cu galben.

Am numărat 15 de-a lungul drumului, dus-întors. În dreapta, pârâul Beiului, tovarăș de nădejde, s-a mai subţiat un pic și acum se strecoară mlădiu ca o șopârlă printre pietre. Nu e multă vreme de reverie, căci în faţa 

G O O D

L I F E

•

T R AV E L

G O O D

n Cascada Bigăr nu uimeşte prin dimensiuni, ci prin frumuseţe

ochilor se deschide o priveliște care te lasă cu gura căscată: confluenţa dintre Beușniţa și pârâul Beiului. Râu aprig de munte, Beușniţa se azvârle cu putere în Beiul destul de pirpiriu acum, aproape de izvoare. Năvălirea se face cu zgomot, de-a lungul și latul unor terase de travertin, peste care Beușniţa se scurge cu spume și stropi împroșcaţi în dreapta și stânga. Este una dintre cele mai frumoase cascade din România, care aduce aminte de celebrele terase de calcar de la Pamukkale, cu un minus pentru dimensiuni și culoare, dar cu un plus pentru năvala apei curgătoare.

La 20 de metri mai sus, altă minunăţie - lacul Ochiul Beiului, celebru pentru culoarea de un albastru intens, pe care ar pizmui-o și ochii lui Liz Taylor. Pânza de apă este mică (284 de metri pătraţi) și puţin adâncă (maxim 3,6 metri). De aici izvorește pârâul Beiului, iar datorită izvorului subteran, lacul nu îngheaţă niciodată.

Feeria albastrului exotic și a pădurii din jur a dat naștere multor legende.

Bătrânii satelor din jur spuneau că aici se scaldă ielele, de Sânziene.

Nimeni nu a trăit să le vadă și apoi să povestească, dar cine a văzut Ochiul Beiului poate spune cu mâna pe inimă că, dacă există un loc unde se scaldă ielele, atunci acela e aici și nu altundeva.

172 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Kelsey Dowell, turist american

•

T R AV E L

n Profesoara Otilia Jura, aici în faţa casei lui Peter Pan, a devenit un competent ghid de ocazie în Rusca Montană

Bigăr, pe harta lumii

Facem un tur al României pe motociclete, iar cascada Bigăr nu putea să lipsească, pe drumul între statuia gigantică a lui Decebal, de la Dunăre, și Castelul de la Hunedoara”,

L I F E

Călătoria prin lumea apelor poate primi și alte destinaţii la fel de spectaculoase - Cascada Beușniţei, care se găsește la 30-40 de minute de Ochiul Beiului sau extraordinarele Chei ale Nerei - lungi de 20 de kilometri-, pe care se poate face rafting. Pentru cei prea grăbiţi să intre în adâncimea parcului naţional, lumea apelor se lasă întrezărită la graniţa cu lumea oamenilor, punctul de trecere a frontierei fiind Cascada Bigăr, cea ajunsă celebră peste noapte, anul trecut, după ce popularul site theworldgeography.com a pus-o pe locul 1 într-un top al celor mai frumoase cascade din lume.

Nu e de mirare astfel că, la Bigăr, situată pe marginea DN 57B, am întâlnit un grup de patru motocicliști americani, care făceau turul României pe motociclete. „Este exact așa cum ne-am așteptat. Ba, chiar am primit mai mult decât speram, fiindcă nu știam că se poate urca în sus pe cursul de apă, până la izvor”, a spus unul dintre turiștii americani, veteranul John Q. Smith, pe a cărui carte de vizită scrie „motociclist de aventură și cursă lungă”. Cât despre cei patru câini vagabonzi cerșetori, care îi iau

imediat în primire pe turiștii care opresc să vadă cascada, americanii nu s-au arătat deranjaţi, pentru că, după o săptămână de România, deja se obișnuiseră.

Cascada Bigăr este situată chiar în drept cu un panou care semnalează că pe acolo trece paralela 45, ceea ce face ca locul să se situeze exact la jumătatea distanţei dintre Ecuator și Polul Nord.

2. Acasă la Peter Pan

P

eter Pan a trăit și a fost un soldat din Rusca Montană, luat cu arcanul la război și răpus pe frontul din Italia.

Povestea adevărată a lui Peter Pan a fost descoperită de un scriitor italian, Fernando Celi, care a semnat și o carte pe această temă. Peter Pan din Rusca Montană era un băiat sărac, crescut de mama sa, Maria Pan, o femeie singură.

La vârsta de 18 ani a fost înrolat în armata austro-ungară, fiind trimis pe frontul italian, în Primul Război Mondial, unde și-a găsit sfârșitul.

Nimeni nu ar fi auzit de el, dacă jurnalistul italian nu ar fi fost intrigat de numele său, pe care l-a găsit pe o piatră funerară din parcela austroungară a unui impresionant memorial 173 SINTEZA # 9, octombrie 2014

de război de pe Muntele Grappa. Mai mult, potrivit celor scrise de autorul italian, în mod misterios, în apropierea mormântului soldatului Peter Pan apăreau constant, flori, scoici și bucăţi de piatră. Pornit să refacă povestea soldatului, jurnalistul a descoperit, în arhivele de la Viena, că Peter Pan s-a născut în 21 august 1897, la Rusca Montană. Culmea coincidenţei, în aceeași zi, la Londra, scriitorul J. M. Barrie schiţa prima dată personajul principal din povestea Peter Pan băiatul care nu creștea niciodată.

Prin anii 2000, o delegaţie din Italia a ajuns la Rusca Montană, pe biciclete, și i-a informat pe localnici despre consăteanul lor cu nume de basm. Printre cei sosiţi se număra și autorul cărţii. Apelând la arhivele locale, edilii din RuscaMontană au identificat atunci chiar și casa unde s-a născut Peter Pan cel adevărat. În semn de recunoștinţă faţă de oaspeţii italieni și în speranţa că o colaborare viitoare va aduce turiști în Rusca Montană, mai-marii comunei au ridicat și un monument în cinstea lor, care se află în Piaţeta „Monte Grappa” de lângă biserica catolică.

Lucrurile nu au mers însă mai departe, mai ales că autorul cărţii despre Peter Pan cel bănăţean ar fi 

Monumentul turismului, fără turişti Deşi povestea lui Peter Pan ar putea fi exploatată intens, deocamdată turiştii nu se înghesuie în Rusca Montană, după cum mărturiseşte primarul Dorian Solomonesc.

Au mai venit două-trei echipe de televiziune să relateze despre povestea lui Pter Pan, dar cam atât. Paradoxal, în această comună lipsită de turişti se află singurul Monument al Turismului din lume, ridicat în 1936 de către Clubului Turistic Bănaţean din Caransebeş, şi amplasat iniţial mai sus de Rusca Montană, pe un traseu de drumeţie. În 1986 a fost mutat la intrarea în comună, unde se află şi acum.

decedat, după cum spune primarul din Rusca Montană, Dorian Solomonesc.

Totuși, primarul intenţioneză să deschidă un Muzeu „Peter Pan”, unde să fie expuse obiecte din Primul Război Mondial, strânse de pe raza comunei. Deocamdată, acestea se odihnesc pe niște rafturi, în cabinetul viceprimarului. În plus, edilul-șef preconizează să renoveze casa lui Peter Pan, care acum este ocupată de un localnic cam prăpădit, sau, după cum îl descrie primarul în limbajul local, „un amărât fără răchie și fără sâmbrie”.

Până la inaugurarea muzeului și renovarea casei, cei curioși de istoria lui Peter Pan sunt trimiși la profesoara Otilia Jura, de la școala din comună, care a ajuns un veritabil cunoscător în domeniu. În biroul directorului școlii, unde o găsim pe profesoară, dintr-un poster zâmbește ștrengărește Peter Pan cel din povestea englezească.

Otilia Jura știe deja pe de rost toate detaliile poveștii lui Peter Pan cel adevărat și le spune cu amabilitate oricui este interesat, călăuzind curioșii de-a lungul „străzii Peter Pan”. Așa a fost botezată uliţa desfundată ce urcă de-a lungul unui pârâu până la locul de baștină al tânărului soldat. Vara, casa este mascată aproape complet de copacii și ramurile care se întind ca niște tentacule dinspre pădure.

Momentan nu e mare lucru de văzut, dar cine va avea curiozitatea să treacă prin Rusca Montană peste câţiva ani ar putea avea surpriza să audă o poveste frumoasă despre un Peter Pan din Banat.

3. Ilidia, un sat 100% bănăţean

A

șa cum satele săsești au ajuns să aibă localităţi-vedetă ca Viscri, Biertan sau Saschiz, la fel de bine și satele din apropierea munţilor Banatului ar putea să le aibă. Ilidia, de la poalele munţilor Anina, ar putea fi unul dintre acestea. Străzile de aici sunt mărginite cu arbori aliniaţi ca niște cătane, iar în spatele lor se află case cu ziduri groase și porţi solide.

Oamenii cuminţi din Ilidia trebăluiesc prin curţile ascunse în spatele caselor și rar trece cineva pe stradă. Inginerul pensionat Zoltan Ioan Doroghy e bucuros să vadă chip străin la el în sat și în câteva minute 

174 SINTEZA # 9, octombrie 2014

175 SINTEZA # 9, octombrie 2014

n Unul dintre spectaculoasele poduri de piatră din Ilidia, construite odată cu viaductele de la calea ferată Oraviţa-Anina (pagina 180-181)

G O O D

L I F E

•

T R AV E L

G O O D

n Profesorul Pavel Brebu, din Ilidia, alege dintr-o mână de smochine pe care tocmai le-a cules din curte

după ce a dat bineţe organizează o excursie prin localitate. În primul rând e de văzut biserica, specifică satelor bănăţene - ortodoxă, dar cu arhitectură barocă și, în plus, pictată superb de „marele Zaicu” (Ion Zaicu, pictor bănăţean de la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, cu studii la Academia de Arte Frumoase de la Viena). Apoi, sunt podurile de piatră. Albe, ciobite de timp, de o eleganţă vintage, se arcuiesc peste râul care trece prin sat. Sunt trei poduri de piatră mai importante, extrem de fotogenice. „Le-au construit alsacienii, de-aia ţin și acum. Uitaţi, se poate trece cu camionul peste ele”, spune bădia Mihai Petraru, care îngrijește de biserică atunci când părintele e plecat din sat.

De fapt, nu e clar de unde proveneau meșterii care le-au ridicat, dar se știe că sunt construite cam în perioada în care se lucra intens la viaductele de la calea ferată Oraviţa Anina, inaugurată în 1863. Pietrarii de acolo, în special italieni, dar și din alte zone ale Imperiului Austriac, au creat o adevărată școală în zonă.

Curăţenia de pe strada principală, arborii aliniaţi, casele simetrice înlănţuite una după alta, biserica barocă și podurile de piatră albă dau 176 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Ilidiei un aer înstărit. Un amănunt arhitectonic interesant prezent în toată zona Banatului Montan este subliniat, chichotind, de profesorul Pavel Brebu, autorul monografiei satului. Este vorba despre „bârfitoare” - o fereastră ieșită în afara zidului casei, ca un minibalcon închis, pe unde stăpânul casei se poate uita în lungul străzii, fără să scoată capul afară. Și dacă toate acestea nu erau de ajuns, mai este și eruga. Așa se numește prin partea locului canalul cu apă care alimenta morile. Momentan eruga e secată, dar un ONG local, intitulat Historic Village Ilidia, încearcă se repună morile în funcţiune, iar asta înseamnă în primul rând refacerea erugăi. „Sunt șase mori care se pot vizita, pe lângă biserică și pe lângă podurile de piatră. Câte sate au atâtea lucruri de văzut?”, se întreabă profesorul Pavel Brebu. În afară de asta, ţinutul este binecuvântat de soare, care arde suficient de tare cât să sature smochinii din curţile ilidienilor. Așa că nu ridicaţi din umeri dacă vreun gospodar vă îmbie cu un pumn de fructe violacee.

Dacă aţi ajuns la Ilidia și vreţi să aveţi parte de o vizită ghidată, îl găsiţi pe dl. Doroghy la casa nr.

50. Puteţi completa experienţa cu o vizită la cetatea ruinată din apropiere și cu o plimbare la fel de frumoasă prin învecinatul Potoc, un sat așezat spectaculos pe o serie de pante abrupte, unde există și posibilitatea de cazare.

4. Pinul Negru de Banat

P

ădurile de pin negru de Banat încoronează staţiunea Băile Herculane în partea dinspre Masivul Domogled. Această specie de pin este vedeta Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei și principalul „erou” al unui festival care are loc în fiecare an, la sfârșitul lui august, în staţiune.

Arborele crește drept ca o lance pe stâncile albe, arse de soare, ale Domogledului. Departe de sol, înspre vârf, lancea alb-marmorată a copacului este acoperită cu o umbrelă de crengi verzi.

Potrivit responsabililor de la PN Domogled - Valea Cernei, una dintre cele mai bune zone în care poate fi observat pinul în toată splendoarea sa este traseul de la Băile Herculae spre Crucea Albă - o excrescenţă de stâncă

L I F E

•

T R AV E L

n Pinii negri bănăţeni formează o pădure magnifică deasupra staţiunii Băile Herculane

abruptă de deasupra staţiunii. Traseul se parcurge lejer și de către cei mai nepregătiţi dintre turiști, cu condiţia să nu fie în șlapi, deoarece cărarea în zig-zag din pădure poate fi uneori destul de colţuroasă. Într-o dimineaţă caldă de toamnă, când soarele începe să își îndrepte razele spre Domogled, ascensiunea spre Crucea Albă este o reală plăcere, nu doar pentru turiștii pasionaţi de munte, ci și pentru cei obișnuiţi cu explorarea trândavă a monumentelor urbane. Cărarea urcă la început domol, apoi mai accentuat, după care, parcă obosită, se întinde la orizontală o vreme, pentru a urca din nou avântat, nu mult, chiar înainte de un urcuș abrupt, aproape vertical, de-a lungul unor stânci, în care au fost săpate trepte. Imperiul Pinului începe cam de la capătul secţiunii plane a potecii, unde apar primele pâlcuri. Chiar pe când drumeţii cu plămânii plini de praful orașului mai că ar da bir cu fugiţii, cărarea deschide o perspectivă grandioasă asupra stâncilor albe, în toată maiestatea lor, acoperite de pinii drepţi și subţiri. Cu o asemenea priveliște în minte, să faci calea întoarsă nu mai e opţiune. Ajungi la capătul drumului, printre stânci și pini, ameţit de aerul tare, de altitudine și de priveliște.

177 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Undeva în vale se văd clădirile staţiunii, atât de bicisnice și neînsemnate, privite de la înălţimea unde cresc pinii.

Turiști nu sunt mulţi în această perioadă a anului. Cei care urcă sunt iubitori de natură și amatori de

Mai mic decât ruda mediteraneană Pinul negru este un conifer mediteranean, care prin subspecia sa bănăţeană (Pinus Nigra Banatica), se întâlneşte şi în România, într-o microregiune cu influenţe de climă sub-mediteraneană, populând o suprafaţă de doar 780 de hectare, în trei zone ale Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei. El creşte la o altitutidne de la 500 până la 1.100 de metri, în zona cea mai compactă pe care o populează, cea din apropierea staţiunii Băile Herculane. Este subţire (1-1,5 metri diametru) şi înalt (până la 30 de metri). Pinul negru din zona mediteraneană ajunge până la 50 de metri.

mișcare. Printre ei, informaticianul Nelu Dobrescu din Brăila, în vârstă de 62 de ani, ajuns la Herculane cu soţia, la tratament. „Îmi aduc aminte că la școala generală, la Geografie, profesorul ne vorbea de acest pini, dar nu am ajuns până acum să îi văd.

Nu puteam să ratez o ocazie ca asta.

E minunat. O să iau o crenguţă de undeva, dacă pot, să i-o duc soţiei, care nu se poate deplasa”, spune acesta.

5. Teatrul „Mihai Eminescu” din Oraviţa

O

raviţa de astăzi este un loc mic, bântuit de stafiile unui trecut mare. Cu străzi zbârcite și clădiri decrepite, orașul care odinioară clocotea de energie și dinamism are calmul unei bătrâne contese scăpătate.

Uneori își mai ia rochia de bal și își pune bijuteriile, pentru a se admira în oglindă. Viaductul urban al căii ferate Oraviţa - Anina, gara și o mână de clădiri austriece impozante sunt accesoriile care strălucesc pe rochia de bal, roasă până la urzeală. Sunt însă doar accesorii, care nu au ca scop decât să pună în valoare cel mai important pandantiv: teatrul vechi din Oraviţa. 

G O O D

L I F E

•

T R AV E L

G O O D

n La inaugurarea teatrului din Oraviţa, Francisc I-ul a vizionat spectacolul din loja de la etaj, în stânga imaginii

Sunt greu de imaginat acum forfota, emoţia și mândria care au cuprins orașul în 5 octombrie 1817 când clădirea strălucitoare a primului teatru din piatră ridicat în Europa de Sud-Est era pe cale să fie inaugurată. Însuși împăratul Austriei, Francisc I de Habsburg-Lorena, însoţit de consoarta sa, Carolina - Augusta de Bavaria, a urmărit primul spectacol al teatrului („Gelozia umilită”, de J. Franul von Weissenthurm), din loja „belle-étage”, cea din stânga, cum priveşti din sală spre scenă.

Niciun valet nu așteaptă acum în faţa teatrului pentru a deschide ușile cupeurilor trase de cai împopoţonaţi cu fireturi și valtrapuri. În schimb, la intrarea în teatru te ia în primire un ghid volubil și tobă de carte în cee ce privește istoria teatrului și a Oraviţei.

Expozeul său despre teatrul propriu-zis nu durează mai mult de 20 de minute pentru că, în definitiv, teatrul este destul de mic. Ce îl face cu totul deosebit este istoria sa, explică ghidul, Vasile Cheţan. A fost primul teatru din Europa iluminat cu gaz lampant și al doilea cu curent electric.

A fost înfiinţat pentru a răspunde unei nevoi culturale a Oraviţei de la începutul secolului al XIX-lea, un oraș cosmopolit unde revoluţia industrială 178 SINTEZA # 9, octombrie 2014

era în plină desfășurare. „Ce trebuie să știţi este că uneori un spectacol dura și patru-cinci ore, deoarece actorii interpretau în mai multe limbi, pentru ca toţi din auditoriu să înţeleagă. Actorilor le convenea, pentru că încasau banii pentru patrucinci reprezentaţii, în funcţie de câte limbi foloseau: germană, maghiară, poloneză, română etc”.

Vizitatorii, ușor ameţiţi de debitul verbal al ghidului, se așază cuminţi pe scaunele acoperite cu pluș roșu. Din privile lor pierdute e clar că privesc cu ochii imaginaţiei spre domnii și doamnele din înalta societate care își etalau aici toaletele cele mai elegante. În paralel, ghidul continuă povestea teatrului, arătând spre gaura din podea prin care, în 1868, un tânăr de 18 ani, umil sufleur al trupei de actori a bucureșteanului Mihail Pascaly, și-a făcut datoria de a împrospăta memoria actorilor uituci. Peste ceva vreme avea să ajungă cel mai mare poet român, iar insignifianta sa apariţie pe (dar mai ales sub) scena teatrului din Oraviţa avea să fixeze numele locului - Mihai Eminescu. În 1817, când s-a înfiinţat teatrul, Oraviţa era centrul pestriţ al regiunii miniere din Banat, unde își găsiseră un loc sub soare antreprenori,

meșteșugari, negustori, spiţeri, artiști, ingineri, muncitori, dar și coate-goale, târâie-brâu și pierde-vară din tot imperiul Habsburgilor și din afara acestuia: români, aromâni, unguri, sârbi, cehi, germani, italieni, englezi, evrei, armeni, polonezi, ţigani, greci etc. „Austriecii au luat o riglă și au măsurat distanţa între cele două capete ale Banatului de atunci - Novi Sad și Băile Herculane. La jumătatea drumului au stabilit să fie capitala provinciei și așa s-a născut Oraviţa”, spune ghidul, în faţa unei machete a orașului.

Vizitatorii sunt încântaţi ca niște copii în faţa unei jucării noi, semn că, ghidul își face treaba bine. „Știam că, e un teatru important, dar prezentarea domnului m-a făcut parcă să trăiesc vremurile de atunci și să văd cu alţi ochi tot teatrul”, spune Daniela Manea, o turistă din București, aflată într-un tur al Banatului Montan împreună cu soţul ei.

Despre cocalari Un punct forte al muzeului de istorie locală, amenajat în încăperile de lângă sala de spectacol este camera unde actorii se odihneau în timpul antractelor. „Cum v-am spus, obișnuiau să aibă spectacole-maraton de patru-

L I F E

•

T R AV E L

n Morile de pe Rudăria alcătuiesc un complex mulinologic unic în toată România

cinci ore, în mai multe limbi, așa că trebuia și să mânânce, iar mâncarea le era trimisă cu un lift special de mici dimensiuni”, spune Vasile Cheţan, arătând spre instalaţia care s-a păstrat intactă. În restul încăperii sunt expuse diferite obiecte care au legătură cu istoria Oraviţei. Printre ele, și o lingură dintr-un material translucid. Este o lingură făcută de cocalari. „Ţiganii care au venit în Oraviţa erau scripcari, arămari, lingurari și cocalari.

Cocalarii erau, la început, artizani de obiecte din fildeș, dar la noi în ţară, neavând fildeș, s-au adaptat sculptând în corn de bou și spate de vită”, explică ghidul.

6. Morile de apă de la Eftimie Murgu

R

ezervaţia de mori de apă din comuna Eftimie Murgu, alături de cascada Bigăr, pot fi pretextele perfecte pentru a străbate DN 57 B, între Anina și Bozovici, pe Valea Minișului, prin peisajul de basm al Parcului Naţional Cheile NereiBeușniţa. Este o șosea de calitate, rarisimă prin faptul că străbate un parc naţional dintre cele mai spectaculoase.

179 SINTEZA # 9, octombrie 2014

După ieșirea din parc, dincolo de Bozovici, și pe dreapta din șoseaua principală, se găsește comuna Eftimie Murgu, croită după același tipar aproape urban, ca mai toate satele din zonă. Ce deosebește Eftimie Murgu de restul localităţilor este faptul că aici s-au păstrat 22 de mori de apă funcţionale. O viitură recentă a distrus trei dintre ele și, până când albia este curăţată și cele trei mori reconstruite, celelalte sunt încuiate. Pentru a le vizita este bine să vă adresaţi pentru detalii centrului de informaţii din comună. Încercaţi astfel să ajungeţi în Eftimie Murgu în prima parte a zilei, când centrul de informaţii este deschis. În centrul comunei se află și un panou cu harta celor 22 de mori.

Cele mai interesante mori sunt amplasate în sus de sat, pe râul Rudăria, chiar înainte de a intra în Cheile Rudăriei. Morile poartă nume vechi - Micloșoanea, Brușoanea, Lăiaţa, Îndărătnica dintre râuri, Trăiloanea etc -, transmise din generaţie în generaţie și sunt încă folosite de localnici la măcinat. Dacă sunteţi norocoși, puteţi chiar să daţi peste un localnic venit cu mălaiul la măcinat. „Exploatând la maximum avantajele terenului, corectându-l prin

tunele și baraje, ţăranii rudăreni au durat, an după an și veac după veac, un complex mulinologic monumental și pitoresc, ingenios și eficient, capabil să rezolve nevoile de măcinare ale celor câteva sute de familii din momentul maximei expansiuni a localitaţii”, se arată în prezentarea turistică a morilor.

Morile sunt în proprietatea comunităţii, fiind fiecare construite şi apoi exploatate şi întreţinute de mai multe familii, care îşi păstrează şi azi numele de „rândaşi” (după rândul cuvenit la măcinarea grânelor în cursul fiecărei săptămâni). Măcinatul propriu-zis este o operaţie cunoscută şi transmisă din tată în fiu, în fiecare dintre familiile utilizatoare.

Rezervaţia mulinologică de la Eftimie Murgu a beneficiat de o restaurare ca la carte făcută de Complexul Muzeal Naţional ASTRA, în 2001.

Primăria locală estimează că daunele pricinuite de inundaţiile din această toamnă vor fi remediate în câteva săptămâni, moment în care morile vor fi reintegrate în circuitul turistic. Din Eftimie Murgu, călătoria poate continua, în sus, prin pitoreştile chei ale Rudăriei, dominate de stânci uriaşe şi abrupte. 

n Calea ferată Oraviţa-Anina, numără 10 viaducte. În imagine, cel mai înalt dintre ele, de la Jitin, lung de 37 de metri

7. Trenul din Nori Ruxandra Hurezean

P

rima cale ferată montană din România, dintre Oraviţa și Anina are 34 km, 14 tuneluri și 10 viaducte construite acum 150 de ani de pietrari italieni, cu mâna, căci pe atunci nu se inventase dinamita. Trenul pleacă dimineaţa din Oraviţa spre Anina, la prânz se întoarce, iar seara mai face o tură dus-întors. Biletul costă 10 lei.

Semmeringul bănăţean, căci așa i se spune, are o locomotivă special pentru el făcută și vagoane de acum exact o sută de ani, bine păstrate. Dacă e vară, trenul merge încet cu geamurile lăsate să vezi munţii, nucii, florile, cireșele.

Iar dacă e iarnă, se face focul în soba cu cărbune chiar în mijlocul vagonului.

Oraviţa, sau Dumbrava de Nuci, cum i se spune, a fost un oraș întemeiat în mare parte de Imperiul 180 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Austriac și colonizat cu mineri șvabi cărora le-au construit case și străzi și primărie, jandarmerie, tribunal, spital și casă mortuară. Un oraș cam cu tot ce-i trebuie, adunat în jurul minelor și al uzinelor de prelucrare a minereului. La Oraviţa se înfiinţează o monetărie imperială, dar și prima farmacie minieră din ţară. Cu casă de marcat anume concepută, căci socotea în mai multe monede și pentru preţuri diferite, ziua de noapte. Și pentru că la Anina se descoperise cărbune, Imperiul decide să se facă peste munţi o cale ferată care să transporte oameni, cărbune și lemn dintr-o parte în alta. În 1845 începe construcţia ei. Arhitecţii Karl Maniel și Johann Ludwig Dollhoff-Dier, inginerii Anton Rappos și Karl Dulnig cu muncitori din Imperiu, localnici și cioplitori în piatră italieni muncesc zece ani să taie muntele, să zidească viaducte, să facă tunele și să croiască drum de fier peste

văile abrupte din Munţii Aninei. Pe la jumătatea drumului, arhitectul Johann Ludwig Dollhoff-Dier descoperă că a greșit schiţele și traseul lui are o abatere de câţiva metri. Nesuportând rușinea de a fi greșit, el se aruncă de pe stâncă în prăpastie, se sinucide.

Ceilalţi refac traseul și continuă munca. În 1854 calea ferată e gata. Între timp, la Oraviţa se construiește gara, prima gară din România de azi. Și prima cu ascensor pentru bagaje, deoarece peronul este la etajul 1. Este gata și ea în aceeași iarnă. I se aduce un ceas de la Viena, cu pendul, iar la inaugurare vine însuși Împăratul Austriei.

Povestea spusă în tren Tot personalul care este angajat pentru Semmeringul Bănăţean are pregătire specială pentru acest tip de traseu și acest tren. Cei care nu au calificarea aceasta nu pot conduce trenul „ăl bătrân”, cum i se mai spune.

Trenul merge greu, are cel mai complicat traseu și cea mai veche locomotivă, făcută special pentru el.

Se împletește pe după munte, caută locul lui alunecos, de demult, trece prin tunele și se avântă unde pădurea se lărgește și calea lui devine mai lină. În vale se vede prăpastia, apa, pădurea. „Vara se văd nucii pe munte, nicăieri n-o să vedeţi așa ceva, piscuri și nuci!

Cum ar fi stejarii sau mestecenii în alte părţi, noi avem păduri de nuci! Avem și magnolii, tise, avem veri calde și ierni mai blânde, se simte aerul din vale, de la Mare. Dar cel mai mult avem cireșe, e plin de cireșe vara, peste tot cireșe, cireșe...”, ne spune Rozsa Florin, șeful de tren, în speranţa că ducem vorba mai departe și asta le face foarte bine pentru tren. Și ca să-l completeze, revizorul vine cu povestea iernii: „Să vedeţi de sărbători, iarna, cum e la noi obiceiul ca finii să mergă la nași a doua zi după revelion, pleacă toţi de acasă. Fiecare duce un picior de porc plocon la nași. În niște desăgi de 181 SINTEZA # 9, octombrie 2014

pânză, fiecare cu piciorul lui (ceilalţi râd de revizor și «piciorul lui» și-l corectează: al porcului!) Bine, băi, că sunteţi voi deștepţi!: Așa și, să vedeţi atunci, trenul e plin de fini și de picioare de porc!” Șeful de tren scoate din geantă o muzicuţă. A cumpărat-o de la Lidl.

N-ar fi rău să înveţe să cânte pentru când vin turiștii cu chitările, el să cânte din muzicuţă! Așa, că tocmai și-a amintit și caută în telefonul lui o melodie, e cântecul trenului lor, compus de Cristian Buică. Din aparatul de plexiglas răsună o melodie gâtuită, dar veselă. E despre Semmeringul Bănăţean și tot trenul o ascultă înfiorat de emoţie.

Rozsa Florin spune despre garnitura construită special pentru calea ferată Oraviţa-Anina, acum un secol, că este un muzeu pe roţi, iar viitorul lui este turismul. Nu l-a întrebat nimeni nimic, dar dacă l-ar întreba, el le-ar spune așa: „Vara, n-ai aer să respiri de turiști. Am dus și

trei vagoane peste munţi. Numai eu am tăiat într-o zi 114 bilete, am dus 11 milioane vechi dintr-o singură cursă, plus ce mai vânduseră la caserie! Iar trenului nu i-a făcut nimeni reclamă, doar ce s-a aflat de pe internet. Sunt niște iubitori de trenuri care ne-au descoperit, s-au plimbat ei sau cunoștinţe de-ale lor cu noi și au scris pe blogurile lor din străinătate.

De atunci vin turiștii puhoi, dar nu are legătură cu CFR-ul sau cu vreun minister, e doar chestiune de oameni care ţin la treaba asta. În alte ţări trenurile sunt la mare preţ. Au venit niște elveţieni și ne-au arătat filme, poze cu vagoane și locomotive de la ei. Foarte faine! Nu zic, și al nostru este fain, de la 1914, același! Doar locomotiva cea veche, aia pe aburi, Blonda, cum îi spunem noi, nu mai merge, e în depou, i-ar mai trebui o reparaţie oarecare și am putea s-o punem în funcţiune. Vă daţi seama atunci ce-ar fi? Vai de mine, puhoi de n turiști!”.

AUTO

Indestructibil Florin Popa

„Când viaţa îţi dă lămâi, apucă-te de făcut limonadă” este o parafrază după un original pierdut în negura istoriei, lucru care însă nu îi știrbește din valabilitate, ci dimpotrivă.

Iar Alessandro Zanardi face, de departe, una dintre cele mai bune limonade

182 SINTEZA # 9, octombrie 2014

183 SINTEZA # 9, octombrie 2014

GO OD

L IFE

•

AUTO

n Alex nu este singurul erou, lumea este plină de ei

M

ind over matter!

I don't mind and you don't matter!”

- este sloganul „ preferat al sergenţilor responsabili cu instructajul bobocilor din Legiunea Străină. Răcnite către noii recruţi, aceste vorbe sunt preambulul unei perioade grele pentru cei care vor să devină soldaţi de elită, cei mai buni dintre cei buni. Însă tonul și privirea aspră ale instructorilor nu alterează cu nimic adevărul care se ascunde în spatele cuvintelor, mintea guvernează trupul și nu invers.

Minte sau inteligenţă? Voinţă sau spirit? Oricum i-ai spune, concluzia este aceeași: dacă vrei ceva cu adevărat, atunci poţi. Poveștile inspiraţionale ale celor care au reușit să-și facă limonade delicioase din tonele de lămâi pe care destinul le-a aruncat în viaţa lor sunt nenumărate.

Unele stau ascunse, în inimile celor care le-au trăit, altele ies pe scena publică, în lumina reflectoarelor, primind aplauze și respectul cuvenit din partea spectatorilor.

Povestea lui Alessandro Zanardi este greu de catalogat. Pe de o parte, faptul că Alex și-a pierdut ambele 184 SINTEZA # 9, octombrie 2014

picioare într-un accident în timpul unei curse de monoposturi poate fi perceput ca un ghinion teribil. Însă exact acest lucru l-a și transformat în atletul și omul de succes care este astăzi. Greu de decis dacă paharul este pe jumătate gol sau pe jumătate plin.

Dar să începem cu... începutul.

Alessandro se naște în 1966, în Bolonia, Italia, și la doar 13 ani trece prin drama pierderii surorii în urma unui accident auto. Ironie amară, tot la 13 ani începe să participe în competiţii, de karting, folosind un kart fabricat cu roţi de pubelă de gunoi și șasiu din ţevi reciclate. La 22 de ani își face debutul în Formula 3, iar un an mai târziu începe să arate lumii cât de talentat este, ajungând pe podium în ciuda faptului că pilota o mașină slabă din punct de vedere tehnic. În 1991 avansează și începe cu dreptul sezonul din Formula 3000, cu o victorie chiar în prima cursă, lucru care a atrage atenţia „greilor" din Formula 1. Desigur, este imediat invitat la teste și după câteva curse pentru diverse echipe din zona inferioară a clasamentului, semnează și pilotează pentru Lotus, până în 1994. Anul următor îl găsește pe Alex la volanul monoposturilor din campionatul Champ Car, unde face

GOOD

n Handbike-ul este personalizat, iar Alex îl cunoaşte în cele mai mici detalii

senzaţie. Apar ofertele ferme de revenire în F1, sosite de data asta din partea echipelor de vârf Williams, BAR și Honda. Cu fiecare cursă la care participă, grupul de fani Zanardi explodează, iar Alex devine în scurt timp favoritul tribunelor, nu atât pentru rezultate, cât pentru maniera explozivă în care conduce și pentru curajul dovedit în momentele cruciale ale curselor. În 2000 revine în cursele CART cu sesiuni de teste, iar în 2001 ia startul în campionat ca pilot pentru echipa Mo Nunn. Pe 15 septembrie 2001, în cursa de pe circuitul EuroSpeedway Lausitz, este implicat în accidentul care îi va marca definitiv viaţa. Pornind de pe ultima linie a grilei de start, Zanardi adoptă un stil de condus agresiv și la limita aderenţei, avansând cu fiecare tură spre plutonul fruntaș. Din păcate, în elanul său, pierde controlul mașinii și este lovit în plin de un monopost venit din spate. Impactul este foarte violent și doar datorită intervenţiei rapide a medicilor, Alessandro Zanardi mai este astăzi printre noi. Ce-i drept, preţul plătit este amputarea aproape în totalitate a ambelor picioare, dar dată fiind gravitatea incidentului (pentru curioși, pe YouTube există înregistrarea cursei), se poate spune

L IFE

•

AUTO

n Prima dragoste nu se uită niciodată: motorsportul

că Alex a trișat moartea mai ceva decât o pisică cu șapte vieţi.

Game over și vremea pensionării pentru domnul Zanardi? Nici nu intră în discuţie. Spre disperarea membrilor familiei, care după dramele prin care au trebuit să treacă sperau că zilele liniștite au venit într-un sfârșit, Alessandro își fabrică proteze pentru picioare și revine după 24 de luni la volanul mașinilor de curse! Chiar pe circuitul care i-a cerut un tribut atât de mare, Alex reușește într-o sesiune de teste să obţină timpi care l-ar fi plasat în primii cinci pe grila de start.

Probabil că doamna cu coasa și-a tras o palmă peste frunte văzând că este ignorată cu atâta vehemenţă de un om care nu știe când și nici nu vrea să se oprească. Și de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, Alessandro Zanardi își continuă cariera de pilot de curse, fiind astăzi ambasador la mărcii BMW și pilotând un Z4 GT3 în campionatul Blancpain Sprint Series.

Poveste inspiraţională de curaj și determinare? Desigur. Doar că aventura nu se termină aici.

Inspirat de programele de recuperare fizică prin care a trebuit să treacă, și probabil forţat de motorul interior care îl împinge spre o viaţă trăită cu pedala la fund, 185 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Alessandro Zanardi și-a descoperit latura competitivă și în paraciclism. În 2007 ocupă locul 4 la Maratonul New York (la categoria handcycle), după un antrenament de doar patru săptămâni. Patru ani mai târziu, după multe alte clasări pe cea mai înaltă treaptă a podiumului în diverse maratoane internaţionale, Zanardi câștigă Maratonul New York, îndeplinindu-și astfel un vis. Dar cea mai mare realizare a constat în câștigarea a două medalii de aur și una de argint la Jocurile Paralimpice de la Londra, în 2012, el devenind astfel o autoritate nu doar în motosport, dar și în competiţiile de handbike. Crede cineva că Alex s-a oprit aici? Normal că nu. Știţi cine este campion mondial la paraciclism în 2013? Exact. Chiar el.

Domnul Alessandro Zanardi.

Stând pentru o clipă și reflectând asupra parcursului vieţii lui Zanardi, te întrebi din ce aluat este construit.

Din ce își extrage energia și prin ce mecanisme își găsește motivaţia care îl ajută să se autodepășească în fiecare zi? Poate că nu este uman, ci un extraterestru rătăcit prin galaxie?

Recitind toată cariera lui, poţi avea momente în care să înclini să crezi că, da, este posibil să fi venit de pe altă planetă. Dar mai mult ca sigur, aceasta

nu este decât o poveste despre un om care nu se lasă învins și care trăiește fiecare secundă cu zâmbetul pe buze și cu o privire strălucitoare, plină de optimism. La urma urmei, el este primul care recunoaște că, dacă nu ar fi fost accidentul din 2001, nu ar fi ajuns niciodată cu limitele acolo unde este acum. Pierdutul picioarelor nu a însemnat pentru Zanardi o amputare, ci mai degrabă o descătușare a unui potenţial ascuns, care nu ar fi ieșit probabil niciodată la suprafaţă în condiţii normale.

Se mai întreabă cineva dacă paharul este jumătate plin sau jumătate gol? Alex susţine că este plin cu cea mai dulce limonadă. n

Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear România, cu o experienţă de şase ani în jurnalismul auto. Anterior carierei publicistice a fost director de vânzări şi marketing în cadrul reţelelor de import şi distribuţie în România a automobilelor Mercedes Benz, Smart, Chrysler, Jeep şi Dodge

DI N E&WI N E Adrian Pop

,,Dacă ar fi să gătesc pentru ultima oară, aş coace o bucată de pâine” René Redzepi, bucătarul-şef al locului unde se mănâncă cel mai bine din lume

GO O D

L IFE

•

DINE

&

WINE

G O O D

L I F E

•

D I N E

&

W I N E

n Noma, interior extrem de simplu, bucătărie fabuloasă în care se găteşte în ton cu sezonul

n O hală veche din portul oraşului Copenhaga, a devenit în 2004, Noma, restaurantul care a cucerit pentru a patra oară locul unu în topul mondial

P

entru cei care doresc să servească bucate pregătite de mari maeştri bucătari, dar şi pentru cei care visează să ajungă într-un astfel de loc, există un top mondial al restaurantelor, întocmit de experţi.

Surprinzător poate pentru unii, în acest top sunt apreciate calitatea meniului şi arta bucătarilor, nu luxul, faima si opulenţa restaurantului.

Fără frac sau papion, fără rochii lungi de seară şi bijuterii scumpe, oamenii pot să vină în blugi şi tricou să guste, plini de curiozitate şi suspans, din ,,arta" maeştrilor bucătari.

Premii 2014 Cel mai bun bucătar femeie din lume: Helena Rizzo, restaurant Mani, Sao Paulo, Brazilia (locul 36 în lume). Rizzo a lucrat alături de Massimo Bottura. Împreună cu soţul ei, a deschis restaurantul Mani, ocupându-se personal de bucătărie.

Cel mai bun patiser din lume: Jordi Roca - Celler de Can Roca, Spania (locul 2 în lume).

Cel mai bun bucătar din lume: Alex Atala, a reuşit performanţa să readucă în reţete, ingrediente uitate, din jungla amazoniană. Restaurant D.O.M. Sao Paulo, Brazilia (locul 7 în lume).

188 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Noma. Mai simplu de atât nu se poate Ţara care deţine cea mai mare insulă de pe glob, Groenlanda, ţara care l-a dat pe cel mai cunoscut scriitor de poveşti pentru copii, Hans Christian Andersen, ţara în care actele şi aprobările pentru deschiderea unei firme durează câteva ore, ţara în care 40% din locuitori fac muncă voluntară, ţara care a inventat celebrul joc Lego, ţara care are şi cel mai faimos restaurant din lume, Danemarca. În Copenhaga, pe Strandgade 93, pe peretele de piatră al unui vechi depozit al portului construit în secolul al XVIIIlea stă scris simplu ,,Noma". Deschis în anul 2004, acest local este mai degrabă un food & wine decât un restaurant. Cu un interior simplu, de 45 de locuri, cu grinzi şi bârne din lemn aparent, parcă vopsite neglijent cu var, fără a impresiona printr-un interior fastuos plin de statuete aurii şi mătăsuri scumpe, Noma reuşeşte să urce pe podiumul câştigător în topul restaurantelor lumii, în anul 2014.

Succesul obţinut după votul a 900 de experţi în arta culinară a inclus Noma în ,,Ghidul celor mai bune 50 restaurante din lume" - pe primul loc.

,,Mould-breaking Nordic food that takes nature's bounty to new levels”.

Cu un bucătar celebru, René Redzepi, care a redescoperit bucătăria nordică, Noma a reuşit să cucerească primul loc în clasamentul Top 50 San Pellegrino Awards, în anii 2010, 2011, 2012 şi din nou în 2014. Curios este faptul că tatăl lui Redzepi era un imigrant musulman din regiunea Macedonia a fostei Republici Iugoslave, care s-a căsătorit cu o daneză. Redzepi susţine că vizitele sale la rudele tatălui său din fosta Iugoslavie i-au declanșat interesul pentru arta de a găti. La vârsta de 15 ani s-a înscris la școala culinară, iar apoi a devenit ucenic la un restaurant francez din Copenhaga. Treptat, s-a format alături de maeştrii bucătari în restaurante celebre. A fost ucenicul bucătarului american Thomas Keller, autorul celei mai de succes cărţi de bucate şi al bucătarului spaniol Fernando Adriŕ Acosta, al cărui restaurant El Bulli din Barcelona este renumit pentru cele mai avangardiste şi nonconformiste meniuri din lume.

Meniul comun este compus din 20 de mini-feluri de mâncare şi costă 1.500 de coroane daneze (200 de euro) pentru o persoană. Pentru două persoane costă 2.450 de coroane

daneze (330 de euro). Vinul oferit costă 950 de coroane (125 de euro), iar pentru cine preferă un suc natural, acesta costă 550 de coroane (75 de euro). Bucătăria se bazează exclusiv pe ingredientele disponibile din regiune.

Specialitatea bucătarului: cartofi de iarnă fierţi în orz fermentat. Alte reţete speciale: castane crocante în sos de unt, servite cu păstrăv, tarta din piele de pui, secară şi mazăre, ficat de peşte caramelizat, servit pe biscuiţi de lapte, ţelină cu trufe. Æbleskiver, un aluat dulce tradiţional danez asemănător gogoşilor, umplut cu bucăţele de măr.

Restaurantul este deschis doar pentru prânz și cină, de marţi până sâmbătă.

Cele mai aglomerate zile sunt vineri şi sâmbătă. Noma este închis în zilele de duminică și luni. Rezervarea se face pentru 1-8 persoane, inclusiv la mese comune, iar rezervările se fac cu trei luni înainte, pe <www.noma.dk>.

Celler de Can Roca.

Trei capete şi o pălărie „Euforie și emoţie, prospeţime și efervescenţă, explozie și salivaţie, naturaleţe și spontaneitate”- este deviza restaurantului Celler de Can Roca, care ocupă locul doi în lume în clasamentul ,,The World's 50 Best Restaurants Guide 2014". Deschis în anul 1986 într-o suburbie a oraşului  189 SINTEZA # 9, octombrie 2014

n Bucătarul - şef René Redzepi (născut la 16 decembrie 1977) a pornit de la ideea că ingredientele luxoase exotice să fie înlocuite cu produse locale, nordice.

GO O D

L IFE

•

DINE

&

WINE

G O O D

L I F E

•

D I N E

&

W I N E

,,Locul meu preferat de mâncat este la mama acasă”

Î

ntr-un interviu recent acordat publicaţiei ,,The Independent", Massimo declara: Reporter: Care este cel mai folosit şi mai puţin folosit kit de bucătărie?

Massimo: Cel mai folosit kit este mintea mea. Îmi păstrez mintea ascuţită precum cuţitele mele. Cel mai puţin folosit, aroganţa.

- Dacă aveţi în buzunar doar 10 euro pentru mâncare, ce aţi cumpăra de aceşti bani?

- Aş merge la piaţa din Modena, de unde mi-aş cumpăra: pâine, câteva felii de prosciutto, brânză cremoasă acră şi ceapă marinată în oţet balsamic. Dacă aş fi la Londra, m-aş duce la brutăria St. John pentru un sandwich.

n La restaurantul Celler de Can Roca, fraţii Roca duc ospitalitatea la cel mai înalt nivel. Jordi (stânga) este supranumit iluzionistul desertului

Cel mai bun restaurant din: Africa / The Test Kitchen, Cape Town, Africa de Sud - locul 48 în lume Asia / Nahm, Bangkok, Thailanda locul 13 în lume Australasia / Attica, Melbourne, Australia - locul 32 în lume America de Sud / D.O.M. Sao Paulo, Brazilia - locul 7 în lume

Cele mai bune 10 restaurante din lume 1. Noma, Copenhaga, Danemarca 2. El Celler de Can Roca, Girona, Spania 3. Osteria Francescana, Modena, Italia 4. Eleven Madison Park, New York, USA 5. Dinner by Heston Blumenthal, Londra, UK 6. Mugaritz, San Sebastián, Spania 7. D.O.M, Sao Paulo, Brazilia

America de Nord / Eleven Madison Park, New York - locul 4 în lume

8. Arzak, San Sebastian, Spania

Europa / Noma, Copenhaga, Danemarca - locul 1 în lume

10. The Ledbury, London, UK

190 SINTEZA # 9, octombrie 2014

9. Alinea, Chicago, USA

Girona, din Catalonia, locuită în majoritate de muncitori, restaurantul El Celler de Can Roca este rezultatul muncii unei familii care a fost implicată în comerţul cu bucate, multe generaţii. Arta gătitului s-a transmis de la stră-străbunici la străbunici, de la străbunici la bunici, de la bunici la părinţi și de la părinţi la copii.

Fenomenul fraţilor Roca este unic în lume. Joan este bucătarul-şef, Josep, fratele mijlociu este somelier, iar fratele cel mai mic, Jordi, este cofetar / patiser. În meniul oferit clienţilor este afişat următorul text: „Aici găsiţi talent, imaginaţie, sensibilitate, curiozitate, gândire, creativitate, umilinţă și înţelepciune. Nimic nou”. ,,The complementary skills of the Roca brothers results în hospitality at its finest”.

Costul unui meniu fără vin este între 155 şi 190 de euro, iar un vin selectat de Josep Roca costă între 55 şi 90 de euro. Specialitatea casei oferită de Joan sunt măslinele caramelizate, umplute cu anșoa, agăţate de un copăcel de măslin în miniatură. Din meniu : steak tartar cu cremă de muştar sub forma unor biluţe de gheaţă, tocană din fructe de mare catalane cu chefal roşu. Din zecile de deserturi oferite de Jordi se

remarcă: bomboanele de mere servite pe un pat de vată de zahăr, şerbet de pere cu sirop de arţar sau Viola - cea mai apreciată prăjitură cu îngheţată, scorţişoară, caramele, nucă de cocos, şi miere.

Restaurantul are 55 de locuri.

Rezervările se fac în avans şi nu se pot face pe site, ci doar la adresa de e-mail: restaurant@cellercanroca.com.

Duminică şi luni, restaurantul este închis.

- Ce mănâncaţi în zilele libere?

- Pizza. Ştiu că e banal pentru un italian să spună acest lucru, cu

toate acestea, nimic nu este ca o pizza proaspăt coaptă. Am creat şi eu o specialitate „sfillo" cu roşii proaspete, oregano, hamsii şi mozzarella de bivoliţă.

- Dacă aţi fi pus în situaţia să alegeţi între a mânca pâine sau cartofi pentru tot restul vieţii, ce alegeţi?

- Cartofi. Există atât de multe soiuri, fiecare cu sezonul şi gustul său. La Osteria Francescana avem chiar un desert cu cartofi, se numeşte ,,cartoful care aşteaptă să devină trufă”.

- Care e restaurantul preferat?

- Este imposibil de a alege doar unul. Locul meu preferat de a mânca este la masa mamei mele, pentru că acolo, şi numai acolo, mâncarea are o altă dimensiune. Restaurantele mele preferate din lume sunt cele în care am prieteni în bucătărie.

Osteria Francescana.

Un poet în bucătărie În bucătăria unui modest restaurant din Modena, Italia, se ascunde Massimo Bottura. Se spune despre el că este cel mai emotiv bucătar din lume, iar atunci când găteşte se înconjoară de muzică, fantezie şi artă. Se spune că Massimo pregăteşte cel mai bun desert gustat vreodată: ,,Oops! I've dropped the lemon tart!”. Ingredientele folosite sunt: coajă de lămâie și lămâie confiată, măr sălbatic Mantovan, ghimbir confiat, zabaion, lemongrass din lămâie şi lapte, pastă frolla (aluat fraged italian), condimente, toate aşezate precum pictura unui tablou abstract.

191 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Osteria Francescana oferă trei meniuri zilnice clasificate astfel: un meniu à la carte, cu şapte feluri de mâncare, numit „Tradiţii” , pentru 130 de euro de persoană. Meniu „Classics” cu nouă feluri, la 165 de euro şi un meniu special al bucătarului cu 12 feluri, numit „Sensations” , la 190 de euro. Restaurantul este închis duminică, iar rezervările se fac pe <www.osteriafrancescana.it>. Pentru zilele de 24 şi 25 decembrie 2014 locurile deja s-au ocupat. Petrecerea Noului An 2015 se va face alături de Massimo Bottura, iar meniul special de revelion va costa 500 de euro de persoană (vinul nu este inclus). Pentru cei care doresc sa savureze meniul dintre ani, alături de Massimo, rezervările trebuie deja făcute. n

GO O D

L IFE

•

DINE

&

WINE

G O O D

Vinul care leagă businessul Călin Poenaru

C

elebra licoare din struguri se adaptează vremurilor moderne. Degustările de vinuri aduc profit nu doar producătorilor sau organizatorilor de evenimente, ci și participanţilor, concretizate în oportunităţile de afaceri care se pot naște din aceste ocazii de socializare. În perioada septembrie-octombrie, angajaţii companiilor care-și duc existenţa în numeroasele clădiri de birouri ale Bucureștiului, și nu numai, au fost invitaţi la Crama Budureasca, podgoria Dealu Mare, aflată la o oră de capitală. Pachetul de team building include aici plimbarea în vie, culesul de struguri, degustarea de must, turul cramei și masa cu degustare de vinuri.

Un oenolog le explică oaspeţilor procesul de vinificaţie, apoi aceștia sunt angrenaţi în ateliere practice.

Viile Budureasca se întind pe 300 ha, la o altitudine de 175-400 m, capacitatea de stocare este de 3 milioane de litri, dintre care 50.000 de litri în 250 de baricuri de stejar. Noua cramă a fost finalizată în 2013 și are o suprafaţă de 5.200 mp. Este îngropată pe trei dintre laturi pentru a se încadra în peisaj și pentru a beneficia de control termic ridicat. Complexul dispune de spaţii pentru degustare, cu vedere spre sala baricurilor, de un magazin pentru desfacere și vânzare.

Traseele văii cuprind 31 de situri arheologice care fac dovada celei mai dense așezări umane din Dacia.

De multe ori, producătorii de vin se aliază cu gastronomii pentru ca tacâmul să fie complet. Domeniile Sâmburești a colaborat cu restaurantul pe profil grecesc și mediteranean Amada pentru evenimentul Nautical Brunch - TYW Reunion, care a adunat pasionaţii de sailing la București.

192 SINTEZA # 9, octombrie 2014

Vinurile au fost însoţite, în acest caz, de specialităţi marine precum caracatiţă, scoici, calamari, sepii, dorade sau lupi de mare. Podgoria se întinde pe 500 ha, dintre care 280 ha replantate, investiţiile ridicându-se la 9 milioane de euro.

Jidvei a organizat degustări și în cadrul unor târguri din Londra (Anglia), Bordeaux (Franţa), Dusseldorf (Germania), Seul (Coreea de Sud). În România, o acţiune de la Hotelul Howard Johnson din capitală a fost denumită Wine Extravaganza, fiind adresată femeilor. Intrarea a costat 170 de lei, fiind incluse, în afară de vinurile de colecţie, bufet cald și rece, sushi, desert, muzică live. O degustare din bistroul Mim a cuprins și expoziţia foto a lui Nicolae Drăghici.

Producătorul din Alba se implică și în organizarea de cursuri de somelier adresate celor dornici de a cunoaște tainele vinurilor sau celor care își desfășoară activitatea în domeniul ospitalităţii.

Conceptul Drink after Work este promovat la Cluj de cinci ani de Zsolt Makkai, consultant de meserie. „Când am început să dezvoltăm acest program, în 2008, constatam că toată lumea se ascundea de criză, nimeni nu mai ieșea. Am decis că suntem capitaliști și că trebuie să facem un alt tip de match-making, la un pahar de vin, în care lumea schimbă cărţi de vizită, dar fără marketing direct, pentru că vrem să ne simţim bine și oricum avem timp să facem acest lucru și data viitoare. La întâlniri participă 60-100 de oameni, toţi capitaliști nesuferiţi: manageri de companii mari, bancheri, avocaţi, profesioniști, lideri de opinie”. „Formatul este de două ore, între 19.00 și 21.00, dar dacă suntem acolo

și la 23.00 nu e nicio problemă, mai stăm, că nu ne dă afară nimeni. Taxa e una modică, 35 de lei, cât costă eticheta la vin. Avem trupă de jazz, un somelier care merge la fiecare și povestește despre vinuri, fete care fac hosting și intervin când la o masă 10 bărbaţi vorbesc doar despre fotbal. Nu lăsăm pe nimeni să se izoleze, nu ne plac bisericuţele. Întâlnirile le ţinem în localuri noi sau care introduc noutăţi.

Umătoarea o facem la un restaurant de lângă Palatul de Justiţie, care, desigur, se va numi La Tribunal”, explică întreprinzătorul.

Tot la Cluj, Crama Noastră a amenajat o vinotecă la Institutul Cultural Francez, unde face periodic prezentări ale unor vinuri precum Miniș, Cotnari, Domeniile Boieru, Lechinţa, Nachbil, Recaș, Ceptura, Coroana Segarcea. Taxa de intrare este de 15 lei pentru clienţii fideli și de 20 de lei pentru nou-veniţi. Ei primesc la intrare un pahar și o fișă de degustare și au acces la cele 6-8 sortimente de vin. Degustările sunt însoţite de povestea fiecarei podgorii și a vinurilor prezentate. Cu acest prilej, vinurile prezentate au preţuri speciale de vânzare. Vinoteca organizează și degustări în cerc restrâns, doar la cerere.

Choco&Wine este o comunitate fondată pentru împărtășirea, în cadrul unor evenimente și discuţii, a două pasiuni: ciocolată exclusivistă, produsă în Austria, şi vinurile veritabile din Europa. Proiectul a fost creat de portalurile Smartframes şi Vindevie. Băuturile sunt selectate de un sommelier francez, specializat în vinuri naturale şi bio de la domenii de mici dimensiuni. Ciocolata oferită este cu chili, tămâie, jumări caramelizate, ciuperci, ţelină, peşte sau cânepă, în

400 de combinaţii, iar invitaţii pot să guste brânzeturi naturale, uleiuri bio presate la rece, pâine de casă din Transilvania. Evenimentele au loc atât în restaurante şi cafenele, cât şi în spaţii mai puţin convenţionale, cu rezervare prealabilă.

Alcovin, furnizor al Casei Regale din România, efectuează degustări profesionale, pentru minim 10 persoane, ori rapide, pentru grupuri mai mici, la Pivniţa lui Terente sau Crama Dobrogeană din Măcin (Tulcea). Prima variantă este cu cinci sortimente de vin și costă 15 lei, iar a doua cu şapte-opt sortimente, friptură de porc sau pui, saramură din piept de pasăre ori tochitură ţărănească, plus desert. „Pe parcursul degustării se vor obţine suficiente cunoştinţe referitoare la servirea vinurilor (ordinea servirii, temperatura de servire), identificarea soiurilor de vin, alegerea vinului potrivit felului de mâncare pe care-l consumaţi, diferenţierea vinurilor în funcţie de însuşirile şi tipicitatea acestora”, explică organizatorii.

La Cotnari (Iași) există pachete de degustare cuprinse între 15 și 55 de euro. Acestea includ, în funcţie de preţ, de la degustări de 3-4 sortimente, vizite în cramă și vinotecă, dar și cutii personalizate cu cadouri de vinuri Frâncușă, Grasă de Cotnari. Meniul poate cuprinde un platou tradiţional (caș, urdă, preparate locale, legume), specialităţi locale precum ciorbă rădăuţeană, saramură de crap cu mămăligă, tochitură moldovenească, plăcinte poale-n brâu.

Degustările la Murfatlar (Constanţa) se fac în incinta punctului turistic amenajat sau în apropierea Muzeului Vinului. „Ele se adresează doar grupurilor şi sunt de două feluri: pentru cele de 6 euro sunt servite sortimente de clasă medie, iar pentru cele de 13 euro, vinuri premium. Aceste programe le derulăm prin intermediul agenţiilor de turism, vârful fiind în sezonul estival. Cei mai mulţi turişti ne vin de pe vasele de croazieră, pe Dunăre, un loc important ocupând şi evenimentele de firmă în restaurant sau în cramă. Traficul anual se cifrează între 5.000 şi 10.000 de turişti. În ţară organizăm doar acţiuni de promovare, nu şi degustări”, spune Dan Domnaru, director PR al punctului turistic Murfatlar. n Începând cu numărul 10, SINTEZA va prezenta podgoriile şi vinurile româneşti care cuceresc lumea.

193 SINTEZA # 9, octombrie 2014

L I F E

•

D I N E

&

W I N E

G OOD

HIP E

&

L IFE

V I BE Reţeaua de distribuţie

Eduard Ţone

FAKE

O lume plină de falsuri frumoase nu e neapărat o lume mai frumoasă

P

rima dată când am văzut reclama unei instituţii financiare în care apare Brâncuși povestind cu voce nesigură despre „Coloana fără sfârșit" și simbolistica aferentă, am rămas într-o admiraţie în alb-negru, lăudând în minte persoana care a reușit să scoată din cine știe ce sertar atemporal, imaginea marelui artist în mișcare. Am aflat apoi - naiv consumator de reclame ad-hoc - că Brâncuși nu a fost înregistrat niciodată vorbind și că o agenţie de publicitate a avut ideea de a prelucra un autoportret fotografic al acestuia și a-l transforma într-un „video" subjugat unui concept generos, dar fals. Nici cuvintele lui Brâncuși nu erau reale, fapt pentru care reclama a bombardat rapid câteva instituţii culturale ce păstrează vie imaginea marelui sculptor și care s-au revoltat instant, acuzând folosirea eronată a imaginii acestuia în scopuri corporatiste.

Unele filme science-fiction din anii '70-'80 prezentau o lume a viitorului în care naturalul fusese înlocuit în totalitate de artificial.

Privindu-le, la acea vreme, fie te minunai, admirând imaginaţia debordantă a regizorului, fie te îngrozeai la gândul că există o posibilitate - mică, ce-i drept - să

194 SINTEZA # 9, octombrie 2014

ajungem în situaţia de a ni se transforma existenţa într-un ratatouille digital, abil manevrat din butoanele a milioane de computere.

Vrând-nevrând, am ajuns, cu viteză de TGV, să trăim în această supă uriașă a fake-ului. Procentul falsului ce ne înconjoară crește vertiginos, precum posesia Barcelonei într-un meci de 7-0. Păstrez intactă părerea că aproape totul a fost „ucis” de computer, de la arta cinematografică la felul în care ne alegem animalul de companie (nu ţi-ai luat niciodată un pet virtual?). Probabil că e o părere retrogradă și, cumva, izvorâtă din nostalgia vieţii liniștite de altădată, în care timpul părea în mod natural dilatat, și nu comprimat ca acum, când e prins în cătușele cine știe cărui laptop, display sau reţea de socializare. Dar mi-o conserv departe de radiaţii, îngropân­du-mi amintirile în capsule ce vor fi fost deschise cândva de generaţii modificate dar curioase.

Fake. Vezi o poză cu o femeie frumoasă și sexy într-o revistă? E fake, crede-mă. Cineva i-a mângâiat formele înainte, cu pointer-ul mouse-ului, transformând-o în zâna zânelor, crescându-i pe loc cota de piaţă, oricare ar fi aceasta, și aducând Photoshop-ului o nouă medalie de campion la Olimpiada Fake-ului. Ar trebui să propagăm pictorialele de acum 20-30 de ani,

pentru a recunoaște că perfecţiunea unei femei frumoase stă în micile ei imperfecţiuni. Intră într-un club de noapte și vei vedea Photoshop live. Buze doldora de colagen. Obraji umflaţi cu botox. Sâni bombardaţi cu silicon. Unele femei au ajuns atât de artificiale încât, așezându-le lângă o păpușă Barbie, ești tentat să alegi păpușa pentru o plimbare în parc sau o alergare între așternuturi.

Ce-i drept, unora le place jazzul.

Altora, siliconul.

Iar alţii s-au apucat să îndoaie iPhone-uri pentru a demonstra cu orice preţ că noile telefoane lansate de compania zeului Jobs nu vor să sfideze natura și să facă din aluminiu, oţel. Pesemne, din prea multă dorinţă de naturaleţe (sau din prea mult zel concurenţial). Noroc cu eternii chinezi, mereu la modă, care au scos de mult iPhone-ul fake ce se îndoaie pe toate părţile, chiar la comandă vocală, exemplu palpabil al civilizaţiei controlate și controlabile. La urma urmei, măcar în chinezi să avem încredere. Au inventat busola, hârtia (inclusiv cea igienică), tiparul, furculiţa, praful de pușcă și sicriul. Adică lucruri atât de naturale și de practice, încât bieţii oameni au tot dreptul să producă fake-uri pe bandă rulantă. Și să le pună inclusiv un măr pe carcase. n

ALBA IULIA ALEXANDRIA ARAD BACĂU BAIA MARE BISTRIŢA BOTOŞANI BRĂILA BRAŞOV BUCUREŞTI BUŞTENI BUZĂU CAREI CĂLĂRAŞI CĂLIMĂNEŞTI CÂMPULUNG MUSCEL

Carrefour Reţeaua INMEDIO

CÂMPINA CLUJ CONSTANŢA COMĂNEŞTI CRAIOVA CURTEA DE ARGEŞ DROBETA TURNU SEVERIN DEVA FOCŞANI GALAŢI GIURGIU HUNEDOARA IAŞI MEDGIDIA MEDIAŞ MIERCUREA CIUC

OMV Reţeaua Librarium

12 LUNI = 178.99 lei = 150 lei

6 LUNI

= 89.94 lei = 80 lei

MIERCUREA SIBIULUI MIOVENI NĂDLAC ONEŞTI ORADEA ORDORHEIU SECUIESC PIATRA NEAMŢ PITEŞTI PLOIEŞTI PREDEAL RÂMNICU SĂRAT RÂMNICU VÂLCEA RESIŢA REGHIN ROMAN SATU MARE

Petrom Reţeaua Cărtureşti

SFÂNTU GHEORGHE SIGHETU MARMAŢIEI SIBIU SIGHIŞOARA SLATINA SLOBOZIA SUCEAVA TÂRGU MUREŞ TÂRGOVIŞTE TIMIŞOARA TÂRGU JIU TURDA TULCEA VASLUI ZALĂU

Gazprom / NIS Reţeaua distribuitorilor de presă locali

ABONAMENTE Redacţia SINTEZA tel: 0733.333.800 abonamente@revistasinteza.ro

www.manpres.ro tel: 021 312 48 01 / 021 314 63 39 office@manpres.ro

25% Uneori un procent exprimă doar incertitudinea momentului.

dintre românii care spun că sigur vor merge la vot la prezidenţialele din acest an nu ştiu, deocamdată, cu cine vor vota.*

* conform studiului Impactul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, la două săptămâni după începere, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES, 15-16 octombrie 2014

196 SINTEZA # 9, octombrie 2014