Revista Ante Portas

Anul I, nr. 1, iunie – decembrie 2015

Colectivul de redacție Redactor-șef – Gina Zaharia Secretar general de redacție – Laura Cozma Redactori: Mihaela Roxana Boboc Petruța Niță Dana Bițeanu Andreea Sabina Rîmbeț Simina Maria Sima Petruț Dinu Andrei Bolache Alexandru Bolache Laurențiu Belizan (președinte Ante Portas) Colaborator: Lucian Mănăilescu Tehnoredactare: Gina Zaharia Sigla: Mihaela Roxana Boboc Foto copertă: Laurențiu Belizan

Redacția nu își asumă responsabilitatea asupra conținutului și punctelor de vedere exprimate în materialele publicate

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Crezul de dincolo de emoţii

"Ante Portas – Şi mai aproape de voi"

Cuvintele – picuri de stări în ne-mărginirea crezului, indiferent de anotimp. Stele de nisip într-un joc al clepsidrei pe acordurile unui dar divin, labirint de-a lungul căreia se întinde cel mai adânc verde amestecat cu motto-ul pe care l-ai agățat în piept, pentru pas drept.

Ar fi ideal să existe o dinastie unde tobele bat numai a izbândă. Să deții cheia porților uriașe peste care numai păsările albastre își pot întinde aripile, ca o mângâiere celestă. Dar ce te faci dacă nu știi să-ți confecționezi singur pelerine pentru furtuni deșertice, ori dacă trăiești într-o cutie de chibrituri care va fi avut cândva confortul flăcărilor și-n care oameni în miniatură merg fără teamă pe lanțuri de hârtie?! Trebuie să te descurci, mi-am zis, cititorul poate închide fereastra și trage storururile, tot atât de bine cum ar putea să-ți ceară autograful pe clipa de-acum, ca o binecuvântare a călătoriei la care tocmai l-ai invitat.

Așadar, să ne pregătim culorile de suflet și să aducem cel mai bun vin! Pe scena reverențelor e forfotă de gală. Astăzi pulsul nostru se măsoară în încredere!

Suntem aici pentru că în calendarul Ante Portas e mereu sărbătoare. Suntem aici pentru că acrobațiile de pe cerul nostru au cules câteva lire solare numai bune pentru acompaniament. Le strângem în buzunarul timpului și le arătăm vămilor la fiecare evadare. Ne odihnim cât să aflăm de ce copacul de acum o mie de ani își repictează coroana, ori singurul orb al săgeților exacte și-a uitat vioara lângă un zid. Apoi lăsăm impulsurile cardinale să ne dăinuie. Le suntem robi și nobili, deopotrivă.

Iată, caravanele își plimbă stările de rubin! Important este să fim negociatori înțelepți, doar așa vor face din casa noastră un imperiu al emoțiilor. Și dacă dăruirea își țese pânzele cu bucurie, este că am ales să fotografiem relieful din sare personificată, să fim translatori destoinici pe orice conCu Daniel Cristea Enache, la tinent al silabelor și să ”Zilele V. Voiculescu”, Buzău vă dăruim, cu drag, caligrafia inimilor noastre.

Gina Zaharia – Redactor-șef

Revista de literatură şi artă “Ante Portas” este un proiect conceput în prima parte a acestui an, care apare în versiunea online din 19 iunie. Dacă la început a fost doar o cale de mediatizare a activităţilor desfăşurate în cadrul cenaclului cu acelaşi nume – care fiinţează din anul 2013 –, a creaţiilor literare ale membrilor săi, la scurt timp, în urma solicitărilor de publicare venite din partea multor autori din ţară şi din diaspora, revista noastră a editat – pe baza unei unei selecţii riguroase – sute de articole, poezii, proză scurtă, cronici şi recenzii literare, interviuri, prezentări ale unor artişti plastici etc.

Ne-am propus să reflectăm aici, într-un mod echilibrat, tendinţele literaturii contemporane, suntem deschişi sugestiilor, Cu Alex Ștefănescu, la Buzău dezbaterilor, polemicilor constructive şi dorim să găsim împreună cu dvs. calea spre frumos şi bine.

Le mulţumesc colaboratorilor şi întregului colectiv redacţional, pentru efortul depus ca această revistă, în doar şase luni de la lansare, să depăşească pragul de 1.100 de cititori pe zi, în mediul online.

Vă urez tuturor sărbători fericite şi un an nou, pe măsura aspiraţiilor!

Laurenţiu Belizan – Preşedinte al Cenaclului literar “Ante Portas”

„Ante Portas”

- 1-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Scriitorii Ante Portas Gina Zaharia

Mihaela Roxana Boboc mă privești când dorm pe semilună

eram la reverul tăcerii mergeam cu ploile spre stepă voiam să par altceva decât un spin poate o lebădă înfășurată în liane auzeai șuieratul luminii restul se adâncea odată cu ecoul mă țineam de sfori te știam păpușarul din dreptul cascadelor îmi pusesem pălăria pe ochi nu eram șic de ce mă privești când dorm pe semilună? mersul pe sârmă e o artă deseori te zăresc întinzând pânza acrobația roșu intens și câteva grame de nebunie fac reverență mă îndoiesc că ai luat parte la ritualul nisipurilor uriașe îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră și două privighetori la vernisajul nostru e liniște cât să se audă inima în fiecare culoare îți cuprinde ființa spun asta fiindcă traiectoria trece prin mine ai sărutat focul vezi pajii cum așteaptă să ducă vestea spre cel mai bun translator să se vindece de enigme cunosc un pod peste care nu poți trece cu pasul are o mulțime de reguli pe toate le-am învățat teoretic una ar fi mâna întinsă cât să modelezi setea apoi dispariția aceea miraculoasă la vremea cinei și fixarea unui punct pe cer de care să ne agățăm crezul acum știi că orașul de sub ape are bronhiile mele și vârsta meditației

Acel ceva te-am găsit în cosițele toamnei un vis tulbure în coasta adamică timpul curge în trepte așteptarea are coif și spadă nedumerit copilul dă să fugă doar corbii piaptănă zorile și îmi arată pădurea ruptă din mine am copaci cu gâturi lungi și ferigi amare un pâlc de mesteceni asmute copilăria dar câini negri îmi ling rănile hrănesc grăbită colivia de păsări să nu-mi ceară tribut să nu-mi cânte sub pleoape în spate un râu se-ntinde prin pietre fără punți aproape mi-e doar gândul pitit în vâlcele iubitul meu râde cu palma la gură de-i prind cuvântul legat la spate tresare poezia amestec de inocență frunze putrede și acel ceva dislocat din mine visul mi-ajunge la piept respir sacadat și mă rog să-mi astupi gura cu teorii din care ieșim mai goi cu fiecare ipoteză și obosiți să ne cedăm locurile

- acum vedem întâia oară dimineața ca o portocală pe care ți-e frică s-o dai altcuiva mâinile îmi rămân în povestea din care nimeni nu iese viu.

- 2-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Laura Cozma

Petruța Niță

Fruct - din dansul disperării

cine sunt

Mă lupt...cu gânduri care-mi umbresc lumina existenței. Îmi pierd credința-n mine.

Privește! Traversez pădurea în dansul disperării.

Pentr-un fir epic cu noi, îi îngenunchez lui Calliope când inima întunericului se arată. Cu fluierul ei, Euterpe vrea să ne sufle într-un vers, dar Melpomene întinde masca tragediei. Știi... în lumea de nonculori tu-mi ești pata de iubire.

Clio hrănește negrul cu lacrimile ei. Din Cartea Timpului, a dispărut fila noastră. Invidia le-a făcut pe celelalte muze să treacă de partea lui Zeus.

Din sămânța calmului, s-a copt fructul furiei.

cine sunt eu fără dragoste când umplu zidul cu încă o ană în fața eșecului mă înscriu la rubrica legendă în avizier la oficiul pentru șomeri cauze pierdute cine sunt eu după cupa cu ambrozie pe jumătate goală când o beau în picături letale merg în spatele meu cel care merge înaintea mea sunt mai puțin cine sunt aceea cu picioare dureroase după un tango furibund pe tocuri pe jumătate adormit trupul meu ce poartă nume de lut frământă iluzia

Iubire în întuneric - diez Lumina se prelinge prin sinusurile întunericului priveşte din genune frânghia pe care mergem taie erosul în felii subţiri

cine sunt în spatele meu când nu sunt decât mama palmelor fecunde în care-am dospit chipuri pentru zile de sărbătoare ce nu sunt trecute în niciun calendar

Aluneci / în mine simt cu fiecare sorbire din paharul de vodkă când ploaia frunzelor mângâie clapele pianului cerul se rupe-n petale / cad spre râul învolburat şi-apoi placid dulce pietrificare dar irisul e străpuns / trupurile morţilor se ridică din tombe jumătăţi de suflet caută contopire

cine sunt se întreabă cel care nu-s la frontiera cuvântului nerostit mereu de strajă sunt în spatele ciobului de gând cine sunt ochii mei sunt

Urlă lupii!

Răsăritul evadează din noi prin perete de fum / lumina geme

- 3-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Laurențiu Belizan

origami cu inima ta

duce amintirile care o să coboare în ghirlanda de ylang-ylang le vei dirija cu un beţigaş şi o să le împarţi copiilor dă-mi mâna să modelăm cel de-al 365-lea origami! pe insula Hokkaido primăvara va sosi fără degete roşii de vrăjitoare fetele îşi vor îmbrăca pentru prima oară chimonoul undeva sus pe faleze sub pământ un călugăr ţine soarele în palmă şi modelează din argilă un tigru

Andrei Bolache moștenire

ţi-am modelat inima din hârtie glacé şi am lăsat-o să plutească e sărbătoarea felinarelor au coborât dragonii pe pământ să danseze în jurul ei odată îţi desenam căsuţe din flori de cireş acum trupul meu te primeşte în amurguri ai putea fi o ceaşcă de sake pe care o sorb în ajunul unei bătălii sau o pivniţă cu vinuri o să mă rostogolesc în jurul tău ca o piatră când te ating simt că port în mâini o văpaie eşti cuptorul nelipit părul plin de omizi şi căţeluşa cu o lăbuţă bolnavă fără să ştii m-ai desenat când erai copil îţi înmuiai pensonul în destin colorându-i apa sunt avionul de hârtie cu care trimiteai bilete prin clasă în gimnaziu eram cartea ta ascunsă sub pătură iar tot liceul aveai înaintea ochilor printre litere două buze roşii inima ta e o centrală origami când nu eşti aici modelez hârtia strălucitoare în toate felurile închipuindu-te mâinile îmi tremură uneori şi îmi iese ba o ceaşcă de ceai din care te prelingi ba o ideogramă cu mâinile întinse soarele merge înaintea ta cu o lance spre o mănăstire zen

hrănesc pana în călimara timpului și pregătesc manuscrisul turnat în lacrimi și riduri mă strivește corola de minuni a lui Blaga cu mistere încerc să le deslușesc în fiecare zi mă uit la foaia goală simt cum povara geniului vrea să mă cuprindă dar fug mă ascund printre rândurile nescrise și mă gândesc la cuvintele potrivite din toamna lui Arghezi încep să-mi transcriu gândurile dar penița se rupe mă simt rușinat Bacovia se uită pe după umărul meu și râde din sicriul sau de plumb ridic ochii simt cum rândurile îmi sunt imprimate în suflet din călimară aleg cu sfială altă pană și mă trezesc

- 4-

răscruce tic tac bufnița numără secundele lunii sfâșiind cu ghearele timpul rămas atemporal în ochii lumii cenușii oamenii sunt colorați în ”tic” și ”tac” până rămâne cenușa din ei cântată mai apoi în mormânt de pământ de bătaia aripilor bufniței transformată și ea în cenușă la sfarșitul lui ”tic” și începutul lui ”tac”

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Andreea Sabina Rîmbeț

DEBUT Apus și răsărit Avea părul de culoarea scânteilor și râsul ei era cel mai frumos sunet auzit de el. Îi apărea în vise noaptea. Uneori stătea în jurul altor persoane și dansa, dar de cele mai multe ori se uita la stele. Băiatul se provoca singur să ghicească cum o s-o vadă în următorul vis pe sirenă. Când ghicea, punea o monedă într-un borcan pe care-l ținea ascuns, iar când nu nimerea starea sirenei arunca o monedă în apele reci ale mării. Chiar și când a fost rănit, nu a încheiat această uzanță. Punea monedele ce trebuiau aruncate în mare, înfrângerile, într-un sac, iar când a reușit să ajungă lângă apă, a aruncat sacul. „Ai reuşit să mă învingi, sireno, azi, dar nu te bucura. Ai câștigat o bătălie, nu războiul. Dacă ai vedea grămadă de monede pe care o am... Victoriile mele sunt mai dulci.”

Băiatul simțea că înebunește. Fata din vis nu putea să fie reală.

Cum ar putea? Ea era iluzia și minciuna lui. Știa că nu era o sirenă, nu semăna cu poveștile auzite de el. Avea ceva regal în ochii ei ce reușeau să tempereze focul din părul ei. Când o vedea zâmbind altui băiat, se enerva și voia să încheie visul pentru că așa ceva nu se putea întâmpla, acele zâmbete trebuiau să fie doar ale lui. Cât de crudă era sirena în acele momente. De ce-i mai apărea în vise dacă-i zâmbea altcuiva?

O vedea dansând și parcă ar fi fost o flacară, o rază de soare, rotindu-se senzual și elegant. Un alt nonsens. De ce îi spunea sirena dacă ea era focul?

Era crud. Rar fata era veselă. De cele mai multe ori era melancolică. Se uita la stele și murmura încet, iar el nu știa de ce era tristă. Ar fi vrut să cunoască motivul, pentru a o putea consola. S-o strângă în brațe și să-i dea șuvița rebela pe după ureche. În aceste momente, zgomotele treceau pe lângă ea, era pierdută și nu putea să se regăsească. Avea nevoie de ajutor, dar nici el și nici băiatul căruia îi zâmbea, acel nenorocit, nu ar fi putut s-o salveze. Sufletul ei, inima, era o grădină, dar zidurile care înconjurau erau mult prea înalte. ”Cum aș putea să salvez o nălucă? Această fantasmă poartă misterul ca pe o mantie. Ea este o stea, un soare. Nu pot să mă apropii de ea că o să mă ard. Deseori ne dorim ce nu putem avea.

Dar poate...”

O vedea la apus când se culca. Uneori nu putea să doarmă, iar în acele nopți nu o vedea pe sirenă. Acelea erau nopți triste.

Băiatul scoase o monedă din buzunar. Era puțin ciobită și murdară. O strânse între degete și-o chemase pe sirenă sau cel puțin încercase să-și aducă aminte de strălucirea părului ei (care părea în lumina apusului oranj), stelele din ochii ei, coroana din constelații și buzele ei care defapt erau fulgere.

- Tristă. Odată șoptit cuvântul, puse moneda sub pernă.

Când se trezise, cautase moneda de sub pernă și o puse în borcan. ”Îmi pare rău, sireno, dar azi eu am câștigat.”

- 5-

Oana Şuşu

Ucigaş de sine Am un obicei mai vechi: Iau flori şi le ofilesc cu artă. Într-o zi, bătrănul a-ntrebat: „ – De ce eşti liber, infractor?

Omori tinere speranţe şi le păstrezi.

De ce eşti liber?”

L-am corectat subtil: „– Bunicule, le fur şi le las să moară singure.”

Bătrânul se înfurie. Îi fur speranţele, Dar ele deja-s moarte. Le-am omorât demult. „– Florile ce le fur mi-s surori, ba chiar mai mult. Sunt părţi fără formă ale sufletului meu.

Dumnezeu mi-a luat chipul şi l-a pus în flori. Eu mă fur pe mine şi mă privesc cum mor.

Sunt infractor? Sinucidere pură...”

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Alexandru Bolache Iarna-n grădină sunt buruieni multe mă Gheorghe multe buruieni sunt acum că a venit iarna nu se vede nimic dar ele sunt acolo ca niște promisiuni regale la primăvară le dau lujerii cum le dau bebelușilor dinții mai întâi te mușcă cu gingiile dar când trec dinții de lapte și le dau colții rămân răni adânci la fel și cu buruienile din grădina asta dacă vrea tehnocratul le vede dacă nu nu că și el are ochii de lapte și mâinile legate la spate

poetul l-au prins la granița dintre frumos și realitate și vameșii l-au catalogat imediat traficant de iluzii diluate în picături mici altfel ar fi fost toxic încerca să intre printr-o spărtură pe aripa unui fluture în veșminte de clovn n-ai voie spuneau vameșii visătorii nu pot trece fără pașaport

Costel Suditu Adamiana Bărbaților, adunați într-o sferică turmă, Ni s-a făcut un țarc de nepătruns în jur; Femeia - tânără, frumoasă, Culegea flori de câmp, neîmbrăcată.

Sunt mici florile de câmp, așadar Dădea ocol mai mult aplecată.

La început am luat ca pe o glumă Întâi cel frumos, apoi cel frumos mai puțin, După cum și cel urât, apoi cel urât mai puțin, Escaladând țarcul în dreptul culesului de flori.

Femeia parcă avea ochi la spate: Cum ajungea unul sus, cum culegea mai în departe.

Câte 33 de fire strângea în buchete Albăstrele, păpădii și margarete.

Cum se apropia, naivă, încrezătoare, Bărbații căutau trecătoare.

Era o zarvă de nedescris opinteala, De necrezut pofta lor de adormire; Eu cântam dintr-un os de lună Adamiana În mijlocul turmei fără ieșire.

Nu voiam să ies, intre, dacă putea.

Ceilalți piereau pe rând înșelați: Din fiecare câte un șarpe țâșnea De rămase locul fără bărbați; Eu cântam la fluierul de os de lună, Țarcul se făcu un pom Din care șarpele trimis de stăpână Țâșni să-l momească pe om; La frumusețea femeii, îmbrăcată cu flori, N-am rămas impasibil, Dar am rămas în prelungi contemplări Sorbit pe veci de sensibil.

De atunci, cu un măr ferecat în gât Lucrez, minunat încontinuu, Pumnul acesta nevrednic de lut, Înmuiat cu veninul.

- 6-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Petruţ Dinu

Simina Maria Sima

Ceasul Te-am modelat cu mâini avare într-un ceas perfect.

Inima îţi era bicamerală, în baterii fără puls.

Eu eram plus, tu erai minus, ne atrăgeam reciproc.

Mintea ta era din arcuri, rotiţe şi mecanisme.

Nevăzută, dar mereu raţională.

Rece.

Braţele tale,limbi lungi, fierbinţi. Îmi arătai orele. Împreună.

Trecerea ireversibilă a timpului.

Aveai 12 ore în 12 trăiri, le repetai de două ori continuu.

Iubeai de 12 ori ziua de 12 ori noaptea, luând-o de fiecare dată de la capăt. Într-o cameră pustie, cu pereţi goi, lumină palidă.

Am construit o scară din cărţi urcând fiecare treaptă cu grijă.

Am aşezat titlurile în povestea noastră de iubire.

Nu voiam să fac un pas săltat.

S-ar fi dărâmat cu un cutremur.

Am bătut un cui în peretele lumii noastre.

S-au scurs picături de iubire şi dor, sângerând.

Te-am agăţat în el, tu ai tăcut.

Am coborât scările din foi, luând fiecare carte cu mine.

Am lăsat camera în singurătate.

Uşa scârţâia. Ţi-am auzit ticăitul.

Oare cine vorbea atunci?

Mintea ta sau inima...

Nu mai conta.

Camera era acum pustie, nimeni nu te mai auzea.

Cum distrugi iubirea cu timpul.

Om-fluture Le-am spus de atâtea ori oamenilor-fluture să mă lase-n pace, că eu nu pot să iubesc precum ei, nu pot să mă uit în ochii lui Dumnezeu și să-L mint fără să dau din aripi.

Era o vreme când întâlnisem un om-fluture cu praf de mine pe aripi alături de care mă jucam cu mingi de noroi.

Acum, îmi simt limba legată de câte ori vreau să vorbesc despre ce îmi făcea aripile să bată, ce mă ducea până în Sus, ce mă legăna în mijlocul coconului din care voiam să mă expir.

Eram iar cu două sute de bătăi de ceas în urma lui Jupiter.

Trăiesc într-un cocon, om-fluture.

N-am lume, sunt singură pân` la capăt de univers. Și dincolo, chiar. Îmi miroase mereu a aripi de fluture ars, mor în fiecare zi din ce în ce mai mult, întineresc în fiecare secundă din ce în ce mai puțin.

- 7-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Dana-Georgiana Biţeanu Fragment din romanul ”Tragedia și viața după” Povestea vieţii mele pare să se stingă sub ochii medicilor care credeau că nu există vreo soluţie pentru a mă salva de la moartea cumplită ce-mi dădea târcoale.

La varsta de 11 ani, eu, Dana-Georgiana Biţeanu am suferit un accident de maşină, în ziua de 27 noiembrie 2005, care mi-a schimbat total viaţa.

Cu o zi înainte de acest eveniment am avut musafiri la ţară, iar eu, pentru prima dată în viaţa mea, frigeam peşte la grătar şi eram tare fericită fiindcă nu-mi imaginam că sunt pricepută la aşa ceva. Tatăl meu mi-a spus, mai târziu, că era tare mândru de mine şi-şi spunea în gând ”Doamne, în sfârşit, am o fată mare!!!” În seara acelei zile mama mea, Aurora, a primit un telefon de la bunica mea, Georgeta, prin care o ruga să o însoţim, duminică, pe fata ei mijlocie la Pătîrlagele pentru a cumpăra ţuică. Mamaia Tudora, mama tatălui meu, ascultând convorbirea ne-a rugat pe mine şi pe mama să nu mergem, să meargă doar tatăl meu, eu susţinând acelaşi lucru. Mai târziu mamaia, i-a spus tatălui meu că avusese un vis urât şi de aceea a insistat ca să nu mergem cu ea. Duminică dimineaţa am dus-o pe mamaia la biserică şi când a coborât din maşină i-a zis mamei mele: – Aura, tu să rămâi acasă cu Dana.

Cât a durat drumul de la Bălăceanu la Buzău eu am încercat să-mi impun punctul de vedere, adică să mergem la apartament, iar eu împreuna cu mama să facem o pizza. Tata nu zicea nimic însă mama a tot insistat să mergem şi noi, spunând că vom mânca pizza la un local. Atunci eu am făcut un semn cu mâna stânga şi am zis: "Bine, mama, facem cum vrei tu." Acest gest nu mi-l aduc aminte că l-am făcut, însă aşa mi-a spus tatăl meu mai târziu.

Felul în care s-a produs accidentul nu doresc să-l povestesc pentru că nu vreau să-mi mai aduc aminte.

După ce ne-am lovit de pom, tatăl meu, fiind în faţă, s-a întors către noi să vadă ce facem, dar ce i-a fost dat să vadă, eu şi mama eram inconştiente şi nici nu respiram, atunci ne-a scos cât de repede a putut din maşină. Tata mi-a povestit că întâi mi-a făcut mie respiraţie artificială, am început să respir şi să privesc în gol, apoi i-a făcut mamei mele, iar ea a început să respire mai greu şi când şi-a mai revenit tata a întrebat-o ce te doare, iar ea a spus că mâna dreaptă. Între timp eu am început să plâng, de fapt tata spunea ca era mai mult un scâncet.

El stătea în genunchi între noi şi se întorcea la mama şi-i zicea ”Aura, nu închide ochii, uită-te la mine”, apoi se întorcea la mine, îmi lua capul în braţe şi nu înţelegea ce se întâmplă cu fruntea mea, de ce se umflă.

Mătuşa mea, cea care provocase accidentul, stătea în picioare blocată, privea în gol, nu putea suna nici la salvare. Într-un târziu au venit şi ambulanţele. În acest timp eu duceam o luptă cruntă cu moartea.

Când am ajuns la spitalul Judeţean Buzău într-o camera mă consultau doi doctori, iar în alta alţii o consultau pe mama, tata alerga disperat de la mine la mama şi invers şi se ruga de doctori să cheme elicopterul să ne transporte la Bucureşti spunându-le că plăteşte el transportul, dar doctorii nici nu auzeau. Tata a apucat să vorbească cu mama înainte de a intra în sala de operaţie şi ea a mai avut putere să-i spună un singur lucru: «Tati m-a omorât; Tati ai grijă de Dana!» În timp ce tata era la mine şi eu îl rugam să-mi dea apă şi-l imploram să nu mă lase la spital, să mă ia acasă, mama era dusă în sala de operaţie. În urma insistenţelor mele mi-au pus la început pe buze un tifon umed, iar apoi mi-au dat un pahar cu apă, dar după prima înghiţitură am vomat. În acest timp au sosit la spital mătuşele mele, Vali şi Ioana, unchii mei Fănică şi Rică şi vărul meu Petrică, iar când tatăl meu a plecat de la mine i-a găsit pe toţi plângând. Neînţelegând ce s-a întâmplat, întreba disperat ”Ce se petrece, de ce plângeţi?”

Atunci printre suspine unchiul Fănică i-a spus că mama şi-a dat sufletul. În cele din urmă doctorii din Buzău au hotărât să mă trimită de urgenţă cu salvarea la Spitalul “Floreasca”, în urma insistenţelor unchiului Fănică, şoferul salvării a zis că în maxim 50 de minute ajunge la Bucureşti. În salvare am fost însoţită de mătuşa mea Vali, deoarece tata trebuia să se ocupe de alte treburi, legate de moartea mamei mele .

Un mare ajutor l-a primit de la colegii mamei mele: domnul Stanciu, doamna Dumitru şi alţii, de la rude, ei s-au ocupat de tot privind înmormântarea .

Atâta timp căt m-am aflat în salvare aveam viziuni ciudate: «Mi se înfăţişa în faţa ochilor scena producerii accidentului; momentul izbirii în plin de copac. Apoi mă vedeam pe mine venindu-mi în fire şi întrebându-i pe membrii familiei mele

- 8-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

unde mă aflu. Răspunsul care mi-a fost dat a fost zdrobitor; aflasem că sunt în drum spre spital.»

A urmat încă o perioada de transă şi luptă între viaţă şi moarte în care mă revedeam în apartamentul vărului meu, Petrică, acesta se pregătea să plece în oraş. Rămasă singură şi tot plimbându-mă prin casă, atenţia mi-a fost atrasă de uşa balconului care era întredeschisă. M-am apropiat şi am văzut o lumină strălucitoare în mijlocul căreia se afla un înger îmbrăcat într-un alb imaculat care mi-a spus pe un ton sobru “Nu ai ce căuta aici!!! “; odată fiind spuse cuvintele, îngerul a dispărut, iar în locul lui au apărut imagini cu colegii mei, diriginta mea, lucruri făcute de mine în viaţă.» Toate acestea aveau loc în mintea mea în timp ce mă aflam în drum spre Spitalul de Urgenţă “Floreasca”.

Ajunşi la spitalul “Floreasca” medicii au hotărât să mă opereze de urgenţă la cap, iar mătuşa a fost nevoită să dea semnătură că este de acord cu operaţia după ce în prealabil a vorbit la telefon cu tatăl meu. Între timp a venit şi tata, disperat că pierduse femeia cu care a trăit 12 ani din viaţă, şi, văzând că eu am intrat în sala de operaţie, a aşteptat disperat pe holurile spitalului împreună cu mătuşa. În tot acest timp se ruga: “Doamne Dumnezeule, Isuse Hristoase şi Maica Domnului vă rog daţi-i viaţă şi sănătate copilului meu că este un copil nevinovat!” De emoţii nu putea sta locului, îşi tot freca mâinile şi-şi inghiţea lacrimile.

Operaţia a durat cinci ore, am făcut un stop cardio-respirator dar, a dat Dumnezeu să trec şi de aceasta, însă doctorii nu-mi dădeau nici cea mai mică şansă de supravetuire, numai un doctor înalt, bruneţel, doctorul Lungu Adrian le-a spus tatălui şi mătuşii mele, Vali: «Eu mi-am făcut treaba şi sunt sigur că va fi bine» Eram lovită la cap, la vezică, la rinichiul stâng punându-se problema unei intervenţii chirurgicale deoarece curgea sânge pe sonda urinară.

O săptămână am stat cu un furtunaş la cap prin care curgea sânge deoarece acesta nu se coagula, tot în acest timp pe sonda urinară curgea sânge de la rinichiul stâng, noroc cu doctorul Plugaru care a avut inspiraţia să-mi facă sevraj cu ser fiziologic şi aşa am scăpat de operaţia la rinichi.

Din cauza febrei aveam pungi cu gheaţă puse pe burtică, iar din cauza că aveam ochii umflaţi aveam pe ei comprese cu apă rece.

Tatăl meu a insistat pe lângă doctori să ne recomande un spital din lumea aceasta care mă poate salva, însă aceştia au spus că nu există aşa ceva «Numai Dumnezeu o poate salva».

Duminică seara pe la ora 22 l-au chemat pe tata, un doctor şi o doctoriţă şi i-au spus că nu am nicio şansă de a trăi, ceea ce l-a făcut şi mai disperat pe tatăl meu. I-au spus că înţeleg situaţia în care se află şi de aceea îl lasă să stea cu mine în acea noapte.

Tata mi-a povestit că eram pusă la aparate aşa cum am văzut în filme, respiram printr-un furtun, mâncam dacă pot spune aşa printr-un alt furtun, alte două furtunaşe nu ştie ce rol aveau. Pe piept aveam lipiţi nişte senzori care afişau pe un ecran bătăile inimii, la deget aveam ca un cleşte de rufe care măsura pulsul, tratamentul era introdus automat de nişte mecanisme prin cateterul ce-l aveam la jugulară. Mi-a spus că de foarte multe ori s-a speriat când începeau acele aparate să ţiuie, pentru că nu ştia ce se intamplă, până când a început să înveţe ce rol avea fiecare şi de ce ţiuiau.

Cât am fost în comă, mătuşa Vali a chemat un preot de la bisericuţa din incinta spitalului pe nume Crăciunescu Mihai, acesta era de loc din comuna Fundeni-Zărnesti din judeţelul nostru, judeţul Buzău. El s-a rugat pentru mine tot timpul cât am stat în spital, el m-a împărtăşit, iar acum am rămas prieteni şi când mergem pe la spital îl vizităm.

La spital au venit si rudele noastre din Bucureşti, unchiul Cornel împreună cu mătuşa Reli si copii lor Dănuţ şi Cristi, nu aveau voie să intre în spital aşa că au stat la intrarea spitalului încercând să-l îmbărbăteze pe tata, să fie alături de el. Tatăl meu nu putea să creadă că sunt în comă şi că sunt aşa de rău bolnavă, însă ceilalţi vorbiseră din nou cu doctorii şi de câte ori tata pleca de lângă ei aceştia vorbeau în şoaptă, schimbând vorba când se întorcea tata.

Timp de şapte zile, tata şi mătuşa Vali s-au rugat la patul meu, stând pe rând cu mine, ziua era tatăl meu, iar noaptea mătuşa Vali care mă spăla şi mă masa pe tot corpul ca să nu mi se atrofieze muşchii. În fiecare zi, tata îi întreba pe doctori, cum mă mai simt, iar ei răspundeau că la fel, de multe ori el îi întreba: «Domnule doctor nu se simte un pic mai bine?» iar ei răspundeau «Bine că nu este puţin mai rău» Deoarece situaţia mea era gravă, unchiul Stanciu a rugat-o pe doamna doctor Popescu să meargă la spitalul Floreasca şi să vorbească cu doctorii pentru a afla exact în ce stare mă aflu.

Tata şi mătuşa mi-au povestit cum se ascundeau când veneau doctorii la vizită, cum intrau prin subsolul spitalului ca să ajungă la mine deoarece nu-i lăsau agenţii de pază să intre, cum asistentele îi dădeau afară din salon când aveau internări cu alţi bolnavi sau făceau tratamentul bolnavilor .

A doua zi, în timp ce tatăl meu plângea în faţa spitalului, s-a apropiat de el un domn din Constanţa, Ion Constantin, care avea o fată pe nume Andreea şi i-a povestit tatălui meu cum fata lui a stat în comă timp de o lună şi acum şi-a revenit. L-a luat pe tatăl meu de braţ şi au mers la bisericuţa din incinta spitalului şi s-au rugat.

L-a îndemnat să-mi povestească la ureche toate momentele frumoase petrecute împreună că poate astfel aud şi mă trezesc din comă, aşa cum a văzut în filme, pentru că el şi soţia aşa au făcut cu fata lor. Şi astfel tatăl meu mă mângâia pe mână, mi-o săruta şi-mi povestea vacanţele petrecute la mare şi la munte, excursiile făcute împreună la mănăstirile din nordul Moldovei, plimbările cu căruţa la ţară, partidele de pescuit, despre găinuşa mea pe nume Ţuţa. Şefa secţiei de Terapie Intensivă Politraumatisme era doctoriţa Grinţescu Ioana, o femeie mică de înălţime, plinuţă şi foarte deşteaptă, era ajutată de şefa de salon doctoriţa Cîţu,o femeie pistruiată, potrivită de inălţime dar la fel de deşteaptă, ele împreună cu colectivul de asistente foarte pregătit, au avut grijă de mine.

- 9-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Lumina - sens unic De la umor la poezie, de la poezie la proză.

Poetul Lucian Mănăilescu, redactor-șef al revistei „Fereastra”, preferă să fotografieze lumina. Și de ce ne-am mira dacă nu cumva chiar „lumina” l-a adus pe drumul literar?

Laura Cozma: Mă bucur foarte mult că ați acceptat acest interviu. Să o luăm cu începutul.

Cum v-ați descoperit vocația pentru literatură?

Care a fost declicul în urma căruia aţi început să scrieţi?

Lucian Mănăilescu: Declicul a fost în clasa I, când – e adevărat – eu nu voiam să scriu, dar buna mea învăţătoare m-a cam obligat, după ce în prima zi de şcoală, în recreaţia mare, am fugit acasă. Doamna (aşa îi spunea tot satul, deşi celelalte învăţătoare erau „tovarăşe”) a venit după mine, m-a găsit „vârât” într-un borcan cu magiun şi, aşa mânjit cum eram, m-a luat la dânsa, unde, în bibliotecă se afla ceva mare şi negru, cu dinţii rânjiţi. Mi-a spus că se numeşte pian şi, mângâind clapele, a improvizat un vis pe care n-am să-l uit niciodată. Atunci am decretat că ăla e, de fapt, Dumnezeu şi, de a doua zi, am devenit aproape scriitor de linii, cârlige şi ovale. Cât despre cealaltă scriere, în limba spargă, am învăţat-o fără profesor, deşi era o limbă foarte străină, şi am debutat prin clasa a IX-a, în „România literară”, încurajat de o altă Doamnă cu suflet de zăpadă, Constanţa Buzea.

Laura Cozma: Știu că ați debutat editorial în anul 1997, cu un volum de fabule „Cartea junglei”. De ce fabule și nu poezie? De ce, mai apoi, poezie şi nu proză?

Lucian Mănăilescu: E o cronologie aparentă. Fabulele au început în... proză, în ziarul „ Muntenia”, şi se voiau un fel de şarje politice. Cineva mi-a sugerat să le poezesc şi, cum rubrica funcţiona săptămânal, s-a strâns repede de-o carte, editată la... presiunea „străzii”.

Dar, la vremea aceea, prima mea carte de versuri (Lacrimi de Murano) era deja scrisă, numai că, dacă pentru umor găsisem sponsori, în materie de poezie lucrurile stăteau ca şi azi.

Laura Cozma: Trăim vremuri agitate. Marea majoritate a oamenilor sunt preocupaţi de problemele pe care le au. Mai există astăzi acea deschidere, dorinţă de a citi poezie?

Lucian Mănăilescu: Oamenii au, într-adevăr, foarte multe probleme. De exemplu, un om din Tecuci a avut probleme cu un motor. Dar poezia – şi o spun după 9 ediţii de festival literar, pe care le-am organizat, nu numai că supravieţuieşte. Aud chiar că a ieşit în stradă să ceară demisia politicienilor.

Laura Cozma: Aveţi în spate o lungă carieră publicistică. Ne-aţi putea oferi mai multe date despre revistra „Fereastra”, al cărei redactor-şef sunteți? Cum poate cineva să fie publicat în revistă?

- 10-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Lucian Mănăilescu: „Fereastra” are mândria de a se fi deschis spre lumea literară de capul ei, nu e a „cuiva”, nu are patroni, nici parti-priuri. La cele 100 de numere, apărute până acum, am primit de la instituţiile de cultură prahovene astronomica sumă de 0 lei, cam tot atât cât primim şi la fiecare ediţie a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”.

Aşadar, parafrazând un tovarăş poet, nu ne rămâne decât să mulţumim, din inimă, partidelor!

Ce să mai vorbim despre cei ce conduc aceste instituţii, nişte preoţi cunoscători de slujbe, fluieraşi din fotbalul mioritic sau fel de fel de tanti şi nenea, cu elanuri UTC-iste.

De publicat în revistă e simplu: scrii, rupi, refaci, rescrii, rupi, reciteşti. Dacă ai talent e uşor!

Laura Cozma: Care sunt personalităţile culturale pe care le-aţi intervievat de-a lungul timpului şi care v-au impresionat în mod deosebit?

Lucian Mănăilescu: Primul interviu l-am început în gara Buzău, în urmă cu 30 de ani şi urmează să-l termin într-o altă viaţă, pentru că intervievatul, poetul Gheorghe Istrate, tace atât de esenţial încât se cutremură lumina stelelor, deasupra Limpezişului din sufletul său. Pe urmă, imediat după rotaţie (că rotaţie a fost, nu revoluţie) am plimbat „o samă de cuvinte” pe dealurile de la Sărăţeanca, cu marele poet Ion Gheorghe. Interviul a fost unul scâncit, ca să încapă într-o biată pagină de la zirul la care lucram atunci. Pe urmă au fost consemnările de pe „scena” Festivalului „Agatha Grigorescu Bacovia”, cu Fănuş Neagu, Adrian Păpunescu, Grigore Vieru, Eugen Simion, Dan Puric, Ileana Vulpescu, Adrian Alui Gheorghe, Aida Hancer, Monica Rădulescu, Adela Naghiu...

Dintre interviurile bune pe care le-am făcut trebuie să le amintesc pe cele cu Magda Ursache, Lidia Vianu, George Vulturescu, Valeria Manta Tăicuţu, Nicolae Băciuţ, Florin Dochia, Passionaria Stoicescu, Virgil Diaconu, Nicolae Silade, Florin Menzopol. Sper să le public, în primăvară, într-un volum, dacă mă ajută Dumnezeu, editura şi sponsorii.

Laura Cozma: Marea majoritate a celor din sfera culturală consideră că tinerii au elemente sumbre în scrierile lor. Sunteți de acord cu această aserţiune?

Lucian Mănăilescu: Nu. Eu cred în tristeţe, ca o formă de evoluţie a spiritului către profunzimi. Iată, spre exemplu, o poezie despre moarte a Florenţei Albu, de o seninătate astrală şi tandră: „În fiecare primăvară,/ prin câmpia însămânţată,/ răsărită, înverzită/ vine femeia bătrână,/ Zâna Moarte, cu legăturica/ puţină, cu oboseala./ Foarte mult soare şi iar/ secetă în câmp,/ şi iar setea, popasul/ în preajma fântânilor./ Şi toată suflarea,/ pasărea gângania puii/ cresc timpurii,/ mişună pe labele firave/ cu drumul subţire,/ fără umbră şi zare./ Pe-acolo vine femeia bătrână/ moartea de la noi, din câmpie,/ învăţată cu setea, cu pulberea,/ cu drumul lung şi cu mila./ Se apropie de satul nostru/ de casa noastră, de poarta noastră/ şi mama zice: «deschide-i/ şi las-o să se aşeze/ e şi ea o biată bătrână ca mine»” (Zâna Moarte) Laura Cozma: Cum vi se pare atmosfera din cenaclul „Ante Portas”? Ați fost invitat de mai multe ori și am apreciat implicarea dvs. în dezbaterile literare care au loc la şedinţele noastre.

Mai mult decât atât, aţi publicat în revista pe care o conduceţi, creaţii ale membrilor noştri, câțiva debutând cu acest prilej. Am aflat, de asemenea, că aţi ajutat mulţi scriitori aflaţi la început de drum. De unde vine acest altruism care pentru unii pare că vine din altă lume?

Lucian Mănăilescu: Nu e altruism. Pur şi simplu e vorba de credinţa în secunda de eternitate - 11-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

care ne e dată tuturor, de nevoia de a trăi şi muri frumos, adică mai bogat decât toţi săracii acestei lumi, care – spunea cineva – în afară de bani nu au nimic. Despre „Ante Portas” ce să spun? E un fel de „acasă” al vostru şi, sper, şi al meu.

Laura Cozma: De mulţi ani, sunteți organizator al Festivalului Naţional de literatură „ Agatha Grigorescu Bacovia” de la Mizil. În timp, a căpătat prestigiu, deși, ați spus mai devreme că nu a primit vreo sponsorizare de la instituțiile de cultură. Cum rezistă?

Lucian Mănăilescu: Festivalul, ca şi revista, nu ar fi existat fără implicarea prietenului meu Emil Proşcan, cel care a găsit, de fiecare dată, resursele de... supravieţuire.

Laura Cozma: Cultura în România este subfinanţată. Ce ar trebui să facă ministerul de resort în acest sens pentru sprijinirea şi promovarea ei?

Lucian Mănăilescu: Cred că soluţia propusă de regretatul flautist Valerică Stan, pe vremea când era director la Direcţia de Cultură, este ideală: „Să se desfiinţeze!”

Laura Cozma: Sunteți membru USR. Credeți că această instituție trebuie reformată?

Lucian Mănăilescu: Off!...

Laura Cozma: Am observat pasiunea dvs. pentru fotografie. De fapt, cred că mulţi dintre cei care vă urmăresc postările de pe Facebook au observat-o. Și pentru fotografie trebuie o anumită stare? Preferați să fotografiați oameni sau natura?

Lucian Mănăilescu: Puţini ştiu că, de fapt, nu fotografiem fiinţe sau lucruri, ci stări de agregare ale luminii. Aşadar, prefer să fotografiez lumina.

Laura Cozma: Ultima întrebare. Va fi secolul 22 poetic sau nu va fi deloc?

Lucian Mănăilescu: Vom trăi şi vom vedea!

Laura Cozma: Vă mulțumesc! A fost un interviu cu totul atipic. Am constatat că faceți parte din categoria celor veșnic tineri. La mulți ani! (Foto - Mirela Suflea)

Urmele poetului

Lacrimi de Murano

Urmele poetului se pierd către nord...

Băștinașii singurătății spun Că le-a dăruit măști Cu superbe lacrimi pictate.

Altceva, despre el, nu se mai știe, Doar faptul că uneori, dincolo, De orizonturi, spre Pol Ia foc zăpada!

Ce nisip cald mâinile tale!

Ce vânt părul tău!

Stau singur, pe plaja pustie, și exersez cu disperare lacrimi de Murano…

Lucian Mănăilescu

- 12-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ana-Maria Bogleș

GALERIA CU ARTIȘTI. 1.

Ana-Maria Bogleș este un artist plastic buzoian din ce în ce mai cunoscut pe zi ce trece. Profesoară de educație plastică, iubește copiii și încearcă să-i învețe pe aceștia cât de important este să îți lași sufletul liber să se exprime. Pictează din inimă pentru inimi.

Creațiile plastice sunt universul ei. Îi place să le considere ,,picături de suflet” așezate pe orice tip de material: pânză, hârtie, lemn, perete etc. Ea îi mulțumește neîncetat lui Dumnezeu pentru darul pe care i l-a dat de a împărtăși celorlalți frumosul din ea, frumosul nemărginit din om. În creațiile ei singura regulă este aceea de a mângâia suflete. Chiar ea consideră că ,,arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane.

Noi, artiștii, trebuie să avem grijă ce oferim lumii.’’

Am avut plăcerea de a o cunoaște

personal pe această doamnă minunată la începutul liceului, când am aflat că îmi va fi profesoară. Ne-a întâmplinat cu un zâmbet larg care transmite multă energie pozitivă și astfel, am început un nou drum într-o lume a creativității plastice. Însă Ana-Maria Bogleș dispune de ceva cu mult mai prețios decât un simplu talent: o profunzime a ființei. Este un izvor nesecat de frumusețe artistică susținut trei afluenți: creativitate, geniu și sensibilitate – elementele care o definesc ca artist în adevăratul sens al cuvântului. Iar acest izvor liniștit se revarsă dintr-o dată ca o cascadă spumoasă prin creațiile dânsei. Iar noi, privitorii, nu putem decât să admirăm cascada și să fim noi înșine apa care va curge prin lume.

Ca o concluzie, picturile doamnei Ana-Maria Bogleș vorbesc de la sine.

Petruț Dinu - 13-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

- 14-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

De 300 de mii de ori Ion Gheorghe! În 2005, înainte de prima întâlnire de lucru la cartea noastră de interviuri „ Sâmbetele, cu Ion Gheorghe“, am dat buzna în biblioteca publică mondială cea mai apropiată, adică pe internet, să caut – în scopul de a le distila în viitoare teme de convorbiri – şi alte eventuale referinţe critice de anvergură ce consideram că-mi lipsesc din propriul tezaur bio-bibliografic despre poetul Ion Gheorghe.

Andrei Pleşu, esteticianul şi filosoful pe care am senzaţia că Ion Gheorghe nu-l agreează şi nici n-am insistat să aflu de ce, fiindcă mi se pare corect ca nu toată lumea să se dea-n vânt după ciorba de burtă, a pus cu foarte mult timp în urmă în circulaţie o aşa-zisă parabolă a rabinului Eişik din Cracovia plecat incognito de-acasă în căutarea unei comori visată de el că s-ar afla ascunsă sub un anume pod straşnic păzit din Varşovia. Evident, bunul simţ al paznicilor obiectivului din Varşovia i-a recomandat anonimului căutător de comori să termine cu astfel de prostii şi închipuiri şi să-şi vadă de treabă, fiindcă şi ei au visat la rândul lor despre existenţa unei asemenea comori sub podeaua din dormitorul unui oarecare rabin Eişik din Cracovia, însă în aşa ceva nu vor crede niciodată. Ideea e că, revenind din aventură, rabinul s-a repezit ţintă la locul indicat în visul celorlalţi, descoperind întradevăr în propria-i casă comoara după care alergase aiurea.

Tot aşa, în cazul meu, singurele referinţe indicate atunci de Google despre Ion Gheorghe au fost doar o mini-bibliografie şi o ştire oarecum rezervată în concluzii despre conferinţa domniei sale privind incredibila perenitate a culturii şi civilizaţiei autohtone ţinută în aula Bibliotecii „V. Voiculescu“ din Buzău, exact

în ziua când împlinea vârsta de 65 de ani.

Nu era chiar comoara pe care o căutam, dar era îndemnul la reconstituirea ei. Şi poate nu-i inutil să precizez că ambele texte fuseseră redactate şi postate chiar de mine pe internet.

Astăzi, 10 ani mai târziu, în momentul când scriu aceste rânduri, dacă tastez „poetul Ion Gheorghe“, Google îmi returnează întro jumătate de secundă 300 de mii de rezultate, adică de 150.000 de ori mai multe referinţe decât în 2005. Aceasta-i, deocamdată, comoara copleşitoare pe care o căutam de fapt şi pe care mă bucur să o împărtăşesc acum alături de cel mai mare poet român în viaţă, un geniu de care mă sperii că mă consideră prieten!

Nistor Tănăsescu - 15-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

TUDOR CICU AZAPLAR

În satul meu, Azaplar”, în vremea copilăriei mele, pe când trăia, bunicul ne spunea totdeauna povești, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoți, îi va căra traista cu basme în lume. Dinte toți, eu am fost ales. Poate fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul spre care au plecat mai toți acești oameni risipiți în câmpie... Și dincolo de el începea, nesfârșită, stepa dobrogeană.

Extrase din Cuvântul înainte al lucrării: (Proză memorialistică) „Viaţa unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memorialabirint a unui scriitor se ascund multe poveşti. Ici-colo mai dai de câte o uşă, dinaintea căreia scriitorul îşi vâră mai întâi personajele, aşteptându-le afară, să le asculte mai apoi povestea. Multe nu se mai întorc. Se rătăcesc pe acolo şi nu mai ştiu să iasă.

Atunci mă imaginez în satul meu dobrogean, Azaplar (cunoscut ca satul chinuiţilor), ca pe vremea copilăriei, în cimitirul turcesc, când cutreieram cu sfială printre crucile din piatră, ce aveau cioplite deasupra un cap acoperit cu un fel de turban. Nu toate crucile erau aşa. Pe cele cu turban le băteam cu palma peste creştet, strigând la ele: „Mă! Ieşi afară şi

spune-ne cine eşti, şi care e povestea ta!”

Nimeni nu ieşea din morminte, şi nu-mi rămânea decât să le imaginez poveştile, căci – nu mă îndoiam la vremea aceea – fiecare îşi avea povestea lui. Aşa cum avea povestea sa, Negip Hagi Fazâl, poetul tătar îngropat aici. Retras în colţul de lângă sobă, fie iarna sau primăvara, o tot iscodeam pe mama (avea locul ei acolo, când torcea lână la fus, cu furca-n brâu), iar de nu aflam mai multe, căutam în lectura cărţilor, să aflu o poveste care să o înlocuiască pe cea a tăcutelor turbane din cimitir. Nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi, la vârsta copilăriei, de lectura basmelor sau a poveştilor. Eu am înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat decât în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul alor tăi. „A fi sau a nu fi!”, aceasta-i întrebarea. Întrebarea decisivă a lui Shakespeare. Ce fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când luciul sabiei nu-ţi dă de înţeles şi în care sânge se va oglindi? [...] Homer nu cutezase a pune aripi oamenilor, precum zburau zeii, de pe pământ, înapoi în Olimp. Kafka, aşijderea. În schimb, inventase uşa interzisă. Adusese o cântare omului, aşa cum nu cunoscuse nici Iason când adusese din zări lâna de aur. „ Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în „Dragostea Corinei”. În „ Caietul de vise” (cap. 17, din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomeneşte că, povestind viaţa sa unui necunoscut, acesta îi spune la un moment de tăcere: „Povesteşte mai departe… altfel vei muri”. Să se fi gândit la Şeherezada?

Dincolo de uşa interzisă, auzim povestea celui fără niciun drum de întoarcere, poveste pe care eu n-am mai apucat-o (ca trăitor al satului meu) până la capăt…, căci soarta mia hărăzit alte căi pe care să mă pierd în lumea largă. Întoarcerea mea în satul copilăriei e tocmai calea pe care va trebui să o străbat prin acest labirint, pentru a mă înfăţişa cititorilor cu povestea scrisă.

Tudor Cicu

- 16 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

El - către ea

Motaniada

Te voi iubi neîncetat Şi dacă soţul tău mă va Surprinde, gol cu tine-n pat, Acoperă-mă cu ceva!

Pisicuţă, sexy-pis, Tu mi-ai tors aşa încât Soaţa, când s-a-ntors, mia zis: „Fă-ţi bagajele şi… zât!”

Recunoştinţă Ai dovedit, o dată-n viaţa asta, Că-mi eşti prieten, cu adevărat; De bunăvoie, mi-ai luat nevasta...

De care anevoie-aş fi scăpat.

După multe luni de miere - Priveşte-mă, ce sexy mi-s, Ce bust, ce ten şi ce fineţe...

(Bărbatului, zâmbind i-a zis Portretul meu, din tinereţe!)

Românilor, în lunga tranziţie

Negustorul diplomat

Aveţi puţintică răbdare Şi Domnul să fie cu voi, Că mergeţi spre locul în care Nu-s lipsuri, nici griji, nici nevoi.

Ieri – scăpa de corijenţe, Azi – e diplomat sadea, Are câteva licenţe, La: Alcool, Tutun, Cafea…

Minifabulă

Moştenirea

În pădure, pe-o cărare, Se plimbau trei căprioare Şi toţi lupii exclamau „Mamă, ce picioare… haau!”.

Cu banii ce i-am cheltuit Atâţia ani la Tribunal, Desigur, aş fi reuşit Să cumpăr… satul meu natal.

Retrospectivă (meteo)

Păcate epigramatice

Go West, române!

La trai decent, fiindu-ţi gândul, În al democraţiei mas, Ai aşteptat să-ţi vină rândul... Şi tot la coadă ai rămas.

Fie iarnă, fie vară, Pe cuprinsul ţării mele, Rând pe rând se perindară Vreme rea şi vremuri grele.

- 17 -

Eu cunosc destule dame Care au depus eforturi Ca să „nască” epigrame… Şi-au făcut mai mult… avorturi.

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ELENA GLODEAN

DAN PETRUȚ CĂMUI concert pentru bangladesh

Poem șoptit Aş locui în ochii tăi, o vreme, să văd cum munţii încă nasc izvoare; când o sărută-n taină căprioare, să simt cum iarba-‛nfiorată geme. În pumnul tău aş locui, o vreme, de tine să mă simt la sân purtată precum o mierlă care-a fost vânată și stă rănită printre crizanteme.

Aş locui în părul tău, o vreme, s-ascult cum vântul şuieră prin crânguri; tu, scuturându-ţi tâmplele de gânduri, să îmi reciţi în şoaptă mici poeme.

Aş locui sub paşii tăi, o vreme, să-mi poţi reda odihna unui drum, iar norii grei, bolnavi de-atâta fum, să îi aduni cu sârg în ninse gheme.

Nimic nu e mai departe decât minutul ce tocmai a trecut.

de câte ori aud cobor niște scări arcuite ca sprâncenele tale mă tragi de cravată până în dormitor râmăn fără haine îmi simt brațele trase din locul lor lucrurile dispar atât de repede ne rotim în căutarea intrării te joci cu unghiile pe spatele pregătit să se transforme într-o coamă de leu înfigi mâinile ca și cum ai rupe pâinea frământată în casă iubirea cântă dominant trupul umed îmi arată tot ce ar putea să-mi inspire de parcă nu mai ajung să-ți desfac buzele mă împing mă trag alunec pe podeaua de stropi fugiți de pe coapse dezvelesc o statuie păcălită de simțuri moartea suspină sunetul face să vibreze spațiul din care luna toarnă ceva în ochii mei aburii împietresc pe rochia de seară calc instinctiv cu zâmbetul descompus a dorință dimineața te acopăr și-mi va fi dor ca unui olar de căldura lutului în mișcare

Jim Bishop - 18-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ILIE VODĂIAN

LUCIAN DUMBRAVĂ

Linia de intersecție Linia de intersecţie, dintre două planuri, schimbându-şi culoarea din căprui spre negru.

Mărul din Eden se va coace la limita negocierii dintre spirit şi carne, în lupta declanşată fără ordin, discret, fără trâmbiţări de goarne, o luptă a fiecăruia cu sinele său pentru a cumpăra un alt pământ, în alt cer, cu nici o avere, doar cu avântul razelor plecate din râurile secrete ce curg, când paralele când separate, pe sub nisipul de aur din lună, iluminând mai mult pe-o singură parte, cu rare excepţii egal pe-amândoi. Și somnul izgonit de multiple închipuiri mânate de setea din mâini, din glas, din priviri, de cuvintele – scrise, vorbite – ce aleargă dintr-o parte în alta duioase, reci, calde, reproşuri, regrete, dans nupţial a două virtuale florete, comunicări psiho-telepatice din clipele dilatate la nesfârşit sau comprimate spre zero, se înalţă ca turnurile unor palate, cuceresc norii, aleargă pe câmpuri spălate de vânt – un vânt fidel direcției spre care bate: mereu fidel –, se desfată nebănuind că sunt două clepsidre prin care nici timpul nu mai curge în același fel.

- 19-

Sunt vinovat Sunt vinovat că-n lumea asta plouă, Că ceţuri peste toate se desfac, Că ninge dimineţile cu rouă, Că cerul, spre-orizonturi, e opac.

Eu port şi vina că rămânem singuri, Conştiinţa mi-e un front fără de soli.

De multe-n viaţa asta suntem siguri, În viaţa socotită-n patru ţoli.

Nimicnicia veacurilor toate, Chiar foamea celor mulţi şi oprimaţi, Mi le asum atât cât se mai poate În vremea grea a urii dintre fraţi.

Sunt vinovat că suntem daţi pieirii, Că trag spre munţii mei ca un ascet.

Eu îmi asum conştiinţa omenirii Ca simplu muritor şi ca poet. Şi peste tot ce este, cea mai grea E culpa că-n conştiinţă nu-i destul, Că-mbătrânind am mai pierdut ceva Din tragicele vremuri de acum.

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Marius Csenger

GALERIA CU ARTIȘTI. 2.

Artist, prozator, poet, epigramist.

Membru al Cenaclului Helion din Timişoara (literatura de anticipaţie). În perioada anilor 1990 - 1991 a publicat caricatură în ”Enigma” şi ”Râsul lumii” din Deva. Scrie catrene și epigrame, de multe ori în duel cu prietenii.

A participat la Salonul de Carte al Editurii MAI concurs de romane polițiste, unde, în anul 2014 câștigă Dipoma de Execență cu romanul ”Pierderi colaterale”.

- 20-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CORINA MILITARU Orbul Fredonând uşor o melodie, mă mişc cu precizie pregătindumă să încep o nouă zi de muncă. Un duş, un sandvici, machiajul discret, îmbrac hainele pregătite de seara trecută şi sunt gata. O privire în oglindă, zâmbesc, sunt mulţumită. Mă simt fericită. Şi nu este doar primăvara de vină. De un timp, primul meu gând la trezire, dedicat de obicei serviciului, zboară la el. La întâlnirea cu muzica lui.

Mă uit la ceas, am timp să-mi beau cafeaua pe îndelete. În bucătărie, aşezată pe scaunul meu preferat, sorb cu înghiţituri mici şi rare licoarea amăruie, ascultând trilurile păsărilor care, prinse parcă de frenezie, cântă victoria definitivă a primăverii asupra iernii. Arunc iar o privire la ceas şi mă duc repede la fereastră. Este ora. Privesc spre gura de metrou şi-l văd ca de obicei îmbrăcat în pardesiul lung, negru, cu mersul uşor nesigur, ghidat de aceeaşi doamnă în vârstă spre locul unde stă în fiecare dimineaţă – în stânga scărilor de coborâre în subteran. Sufletul îmi tresare de bucurie văzându-l. Va fi acolo şi astăzi. Îmi beau restul de cafea la fereastră urmărindu-i ritualul, bine cunoscut de acum. De când l-am întâlnit prima oară îi pândesc apariţia matinală. Ştiu direcţia de unde vine, felul cum este îmbrăcat, locul unde se opreşte, invariabil acelaşi, intuiesc delicateţea gesturilor când îşi aşează vioara sub bărbie, ţinuta dreaptă, uşor băţoasă, îi ghicesc lumina dincolo de ochelarii fumurii şi zâmbetul cald oferit însoţitoarei lui când aceasta pleacă, lăsându-l acolo cu muzica şi cu şuvoaiele de suflete ce curg în valuri către destinația lor zilnică.

Eram şi eu o picătură anonimă din fluviul de oameni grăbiţi să prindă metroul, acum o săptămână. Zorită, ieşisem din bloc privind în jos, parcurgeam drumul preocupată să-mi ordonez ziua de lucru ce abia începea. Dat fiind faptul că programul meu, în compania multinaţională unde muncesc, se întinde până la terminarea sarcinilor primite, grija mea în drum spre serviciu era planificarea fiecărei activităţi în speranţa că voi reuşi să câştig şi puţin timp liber. Astfel şi în acea dimineaţă mergeam, gândeam, organizam, ignorând tot ce era în jurul meu, când, deodată, timpul a stat în loc. Sunete suave mi-au asediat inima ferecată, trezind-o din amorţeală. Uimită am căutat magicianul şi atunci l-am văzut. Înalt, maiestuos, transfigurat de pasiune, fără vârstă, atingea cu gingăşie corzile viorii răspândind sunetele calde şi strălucitoare în jurul lui. M-am oprit vrăjită. Parcă deschideam ochii după o noapte lungă, neştiută. Simţeam pe obraji căldura timidă a soarelui fugărindu-se cu vântul încă rece, observam copacii înmuguriţi gata să explodeze în culorile primăverii, pământul acoperit de covorul verde crud. Uitasem de serviciu şi curioasă cercetam reacţia oamenilor din jur. Zâmbete zeflemitoare, priviri mirate, altele întunecate, sau pur şi simplu indiferenţă. Nimeni nu avea timp să asculte. M-am trezit şi eu după câteva secunde. „Ce stai femeie în drum!” m-a admonestat cineva răutăcios, amintindu-mi că trebuia să ajung la birou. Atunci am păşit spre violonist gândind să-i mulţumesc, oferindu-i bani. Căutam din priviri o pălărie, un bol, ceva aşternut la picioarele lui, unde să-i pun darul meu. Nu exista nimic, iar când am ajuns la un pas de el, arcuşul a început să salte tumultuos pe corzi, muzica şi-a pierdut dulceaţa transformându-se într-un strigăt deznădăjduit ce parcă încerca să mă avertizeze că, sunt pe cale să tulbur o apă limpede. N-am avut curaj să duc gestul până la capăt, am băgat banii înapoi în buzunar şi am plecat.

De a doua zi am început să-i pândesc apariţia. Mi-am rezervat zece minute, zilnic, pentru întâlnirea cu mirificul univers deschis de muzica lui. Nu a trecut mult şi am observat că mă simte. De fiecare dată când apăream, se întorcea spre locul unde stăteam şi zâmbind, îmi cânta doar mie. L-am verificat schimbându-mi de câteva ori locul. Negreşit mă descoperea.

Beau şi ultima gură de cafea privind mulţimea de oameni ce se scurge pe lângă el grăbită, profund

- 21-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

nepăsătoare. Mă tot întreb cum reuşeşte să mă recunoască. „Parfumul! Asta este!” îmi spun şi-mi vine ideea să-l schimb, ceea ce şi fac. Îmi consult ceasul. Am timp să-mi iau cadoul, cele zece minute de bucurie. Ies din casă şi respirând fiecare detaliu din spectacolul primăverii, merg alene spre gura de metrou. Aud de departe muzica diafană şi abia mă abţin să nu alerg până acolo. Totuşi nu mă grăbesc deoarece vreau să savurez aceste momente, să mă îmbăt cu aerul parfumat, să-mi scald privirea în culoare, să mă las încălzită de soarele mai îndrăzneţ azi, să privesc oamenii chiar dacă majoritatea sunt crispaţi şi întunecaţi. Ajung şi-mi aleg un loc undeva în spatele lui. Ascult. Spre surprinderea mea mă descoperă chiar dacă mi-am schimbat parfumul. După câteva secunde se răsuceşte spre locul unde stau, înţepând cu arcuşul, din greşeală, un domn bine îmbrăcat care tocmai trecea prin spatele lui.

– Hei! Îmi scoţi ochii, nenorocitule! urlă acel domn, împingându-l scârbit pe bărbatul cu vioara: Dacă eşti orb, stai dracului acasă! Cerşetori, peste tot numai cerşetori!... se plânge el unui interlocutor imaginar, dispărând apoi în mulţimea ce cobora scările spre metrou.

Nici nu ştiu cum, din doi paşi, ajung să prind vioara ce-i scăpase orbului când fusese îmbrâncit.

– Cerşetor? Eu?! Când gura strigă, şoapta inimii se stinge. Voi sunteţi cerşetori! spuse calm violonistul, păstrând aceeaşi expresie senină pe chip. Îi întind vioara şi dau să plec.

– Tu eşti...

– Da, eu! mă trezesc răspunzând.

– Aş vrea să te văd. Pot? întrebă apropiindu-şi şovăielnic degetele de obrazul meu. Înţeleg ce vrea, dar îi apuc mâna cu intenţia să i-o îndepărtez, însă imediat renunţ şi ascultând de un impuls nedefinit îi aşez palma pe fruntea mea, lăsându-l să-mi urmărească fiecare linie a chipului. Curioasă, îl cercetez la rândul meu. Cu un surâs enigmatic, faţa plăcută, în ciuda ridurilor adânci, radia lumină, deşi dincolo de lentilele fumurii domnea întunericul. Mă întreb ce imagine îmi compune din beznă. Aş fi vrut să mă văd prin ochii lui orbi.

Pe neaşteptate îşi retrage mâna şi cu o graţie deosebită apucă arcuşul, pregătit să atingă corzile viorii peste care îşi aplecase obrazul cu tandreţe.

– Stai! Te rog! îl reţin eu.

Rămâne cu arcuşul în aer, aşteptând în tăcere. Câteva clipe de linişte. Nu mai ştiu nici eu de ce l-am oprit.

– „Voi sunteţi cerşetori!” Ce ai vrut să spui? întreb în sfârşit.

Mă surprinde chicotind copilăreşte, apoi atingându-mi scurt fruntea cu arcuşul spune: – Ştii! Altfel n-ai fi aici, acum.

Daniel Cristea Enache, la Biblioteca V. Voiculescu Buzău, 16 noiembrie 2015

- 22-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

DUMITRU DĂNĂILĂ Umbra în uniformă (fragment de roman) Tase pleacă la prima lui bătălie. Nu e deloc pregătit pentru înfruntare. Psihologică va fi înfruntarea, nu una cu arme de luptă, pentru el armele ascund încă o mulţime de taine. Nu cunoaşte bine nici adversarul, iar despre terenul unde va avea loc bătălia nu ştie nimic. În asemenea condiţii, victoria nu are cum să îi surâdă, dar ofiţerul în devenire mizează pe inspiraţia de moment, pe valorificarea unor şanse de succes care îi vor apărea cu siguranţă în cale. Chiar şi pe sprijin de sus mizează, n-ar fi prima dată când i s-ar întinde mâna divină, mai ales că de data asta nu s-a rugat decât să iasă bine din povestea în care intrase ca într-un canal subteran care nu se ştie unde şi când se sfârşeşte.

Ziua cu soare blând, de primăvară coborâtă pe aripi de zefir suave, îi împrumutase puţin din candoarea ei, îi alungase teama de necunoscut. Nu se aştepta la ceva rău de la întâlnirea cu doamna Rozana, iar la ceva bun nu îndrăznea să se gândească. „În înfruntarea asta, curajul va fi hotărâtor, îşi spune Generalu. Va fi o înfruntare, nu o vizită de curtoazie. Dacă am curaj… La ce-mi trebuie curaj? Doar n-o s-o iau în braţe pe doamna! Şi dacă… Şi dacă mă îmbrăţişează ea?”

Doamna e în curtea casei de pe strada Independenţei, unde s-a mutat de curând. Clădirea, impozantă, dar cam în vârstă, se întinde mult pe lungime şi are intrarea principală în mijloc. Nu în casă îşi invită doamna oaspetele, ci în chioşcul din faţa casei, camuflat cumva de plante agăţătoare care îl cuprind cu tandreţe.

Cafeaua e pregătită, plăcinta cu brânză abia scoasă din cuptor face cu ochiul, pachetul de ţigări bune e pe masă, unde se află şi o sticlă de coniac, totul îl aşteaptă pe tânărul musafir. Bineînţeles, doamna Rozana îl aşteaptă cel mai mult. Când îl vede ivindu-se la poartă, e tare încântată de punctualitatea lui şi mai ales de înfăţişare. I se pare mai fercheş decât îl ştie, se vede că s-a preocupat mult de felul cum se prezintă la prima lui înfruntare.

- Sunt sigură că după ce pleci de aici ai întâlnire cu o domnişoară, de-asta arăţi aşa de spilcuit, zice doamna Rozana şi îl invită să ia loc la masa pregătită cu mare atenţie, ca în zilele când are oaspeţi de vază.

- Noi aşa trebuie să arătăm în fiecare zi, doamnă, avem ordin să arătăm bine…

- Şi scrie în ordin să vă parfumaţi?

- Nu, dar nici nu se interzice!

- Aha, ce nu e interzis e permis, asta vrei să zici! Adică aveţi şi permisiunea să mergeţi la fete?

- Să mergem în vizită…

- Dacă e aşa, înseamnă ai făcut ceva vizite până acum!

- Nu, doamnă, răspunde îndată Generalu, apoi, după un moment de gândire, adaugă: Să fiu sincer, pot să spun că am fost pe la vecinele mele, vecinele mai de departe, casa mea ştiţi că e izolată de restul lumii…

Am fost cu treburi, nu în vizită. La margine de oraş, e aproape ca la ţară, dacă îi deschizi poarta unui vecin, nu spui că ai fost în vizită, spui că ai fost la el pur şi simplu.

- Tot aşa, pur şi simplu, ai venit astăzi la mine, mă rog, la familia mea. Mă bucur că mi-ai deschis poarta şi că putem sta de vorbă. Dar te rog serveşte o plăcintă, o cafea, cât mai sunt calde… Apoi un coniac, o ţigară, dacă vrei…

- Mulţumesc, nu beau şi nu fumez, doamnă! Mi-am propus să învăţ numai ce îmi este folositor în viaţă.

Alcoolul şi ţigările nu folosesc la nimic…

- Bine zici! Dar femeile folosesc la ceva… Despre ele n-ai cum să nu înveţi!

- Deocamdată doar despre fete aş putea să învăţ câte ceva! Despre femei, nu pot nici măcar să întreţin o discuţie. Eu abia am abandonat jocul cu ţurca prin praful cartierului… Port, e drept, uniforma asta

- 23-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

strălucitoare, care atrage multe priviri feminine, dar nu sunt în niciun fel pregătit pentru relaţii cu femeile.

Cu fetele e altceva, cu ele trebuie să încep odată! Să fiu prieten cu ele vreau să spun. Prieten, atât.

- Vai, ce bine ai venit la subiect! Despre fete voiam să vorbesc eu cu tine, de-asta te-am invitat aici!

E surprins Tase când află ce ar vrea doamna să discute cu el. Şi e tare dezamăgit. Una sperase, alta se întâmplă pe terenul de înfruntare, iar ce se întâmplă nu e deloc în avantajul lui. Intrarea în altă lume decât cea din margine de oraş, într-o lume necunoscută şi complicată, îl pune în mare dificultate.

- Nu ştiu prea multe despre fete, doamnă, v-am spus…

- Nu ştii, dar poţi să afli… Aş zice că a cam venit timpul să afli, eu aşa cred, a venit timpul să ai o prietenă care să-ţi încălzească sufletul, să te facă să simţi din plin bucuria vieţii la o vârstă fragedă, când nu eşti încă apăsat de grijile cu care ne pricopsim noi, cei mai în vârstă.

- Dumneavoastră sunteţi tânără, doamnă, nu vă deosebiţi cu nimic de o domnişoară!

- Mulţumesc de compliment! Fizic, poate sunt tânără… Altminteri, au venit prea devreme peste mine grijile maturilor. Am renunţat prea devreme la tinereţe… De-asta vreau ca tu să te bucuri de anii frumoşi pe care îi ai. Trec repede anii tinereţii, să ştii! Şi, din păcate, nu se mai întorc. Te-am invitat aici cu gândul să îţi prezint o fată extraordinară… Te-ai potrivi de minune cu ea…

- Mulţumesc pentru buna intenţie, doamnă, spune surprins şi vădit intimidat Generalu. Nu pot să vă refuz, n-ar fi elegant din partea mea, însă… Însă cred că nu a venit vremea să am legături cu o fată… E cam devreme, eu aşa zic… Mai trebuie să vă spun, vă rog să nu vă supăraţi pe mine, că ar fi mai bine să o cunosc singur pe aceea cu care… Adică aş vrea să o aleg eu, nu doar să bat din palme pentru ce mi se oferă.

- De ce te-ar deranja o recomandare? Ar fi o înlesnire a apropierii voastre. Şi poate ar fi mai bine aşa decât să nu ştii nimic despre viitoarea parteneră. Cunosc o mulţime de cazuri în care o asemenea legătură a dus la întemeierea unor căsnicii de invidiat.

- Vă duceţi prea departe cu gândul! Până la căsătorie, trebuie să mărşăluiesc cel puţin vreo zece ani în uniformă, zice Generalu în timp ce priveşte cu ochi avizi decolteul doamnei, buzele delicat conturate cu ruj şi părul auriu uşor zburătăcit de adierea ce se strecoară printre scândurile chioşcului.

- Ai dreptate, nu e cazul să vorbim despre asta acum, dar cu siguranţă vom vorbi cândva, dacă vei vrea totuşi să cunoşti fata. E frumoasă, să ştii!

- Frumoasă ar fi numai dacă ar semăna cu dumneavoastră…

Nu e sigur cantemiristul că el a rostit acele cuvinte, că a făcut un asemenea compliment unei femei. Asta nu i s-a mai întâmplat. De unde i-a venit curajul? Poate de la Relu, colegul care îi spunea că ocaziile nu trebuie ratate. N-a vrut să scape prilejul de a-i spune doamnei că e frumoasă. Nu l-a scăpat. Şi crede că bine a făcut. Să ştie ce gândeşte despre ea, să ştie că nu-i este indiferentă, să ştie că ea îl interesează acum, nu fata pe care nici n-a văzut-o.

- Zici că n-ai avut de-a face cu femeile, dar complimente văd că te pricepi să faci! Mă simt datoare să îţi mulţumesc, deşi nu sunt nici pe departe o frumuseţe…

- Cartierul aşa vă vede…

- Ce ştie cartierul?

- Nu dumneavoastră eraţi aceea care afirmaţi că ştie cartierul ce spune?

- Să lăsăm cartierul, să vorbim despre fată!

- Dacă insistaţi…

- Nu insist, eu doar îţi spun câte ceva despre ea, apoi tu vei hotărî dacă prezintă sau nu vreun interes pentru tine. E vorba de o nepoată de-a mea, elevă în primul an de liceu. Fată fină, frumoasă, deşteptă, cuminte… Are toate calităţile, o să te convingi de asta, dacă vei accepta să faci cunoştinţă cu ea. Singurul impediment ar fi că mama ei, adică sora mea, o ţine prea din scurt, nu-i dă voie să iasă nicăieri neînsoţită.

Important e să o cunoşti şi să stabileşti o legătură cu ea. Ar fi un avantaj pentru amândoi şi n-ar bate la ochi, n-aţi avea probleme din partea surorii mele, pentru că v-aţi vedea rar, doar în vacanţe. În timp, prietenia voastră ar avansa şi v-ar aduce numai satisfacţii. Aţi fi o pereche tare drăguţă!

- Nu ştiu ce să spun, doamnă, îngaimă Generalu, cum face el când se află în faţa unui obiect scump, mult dorit, pe care nu are posibilitatea să îl cumpere.

Poarta se deschide încet şi în cadrul ei apare tocmai nepoata despre care se vorbeşte în chioşc, la umbră, la o ceaşcă de cafea. Nu înmărmureşte Generalu când o vede. Dintr-o privire sumară, apreciază că nu seamănă cu doamna Rozana şi, după gustul lui, n-ar fi frumoasă.

- 24-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

- Ce oaspete ai, doamnă Trandafir… Tot liceul nostru te-ar invidia dacă ar şti cine te vizitează, zice deloc intimidată musafira nepoftită.

Doamna Trandafir, aşa îi spune Rozanei nepoata sa, după ce ani în şir i-a zis Roza şi ea se supra rău, considerând că e prescurtare de la scleroza.

- Îţi place de el? întreabă fără ocoliş tânăra doamnă.

- Cui nu i-ar plăcea? Orice puştoaică s-ar făli să se afle la braţul unui aşa tânăr, răspunde surprinzător de direct nepoata. Dar sunt sigură că are deja o prietenă, n-are cum să nu aibă!

- Uite că nu are, e tare cuminte Generalu, aşa îl alintă pe viitorul ofiţer cartierul de unde am venit eu de curând. Tocmai despre asta vorbeam acum, despre frumoşii ani ai tinereţii.

- Şi eu v-am întrerupt, îmi cer scuze! Plec îndată, sunt numai în trecere, am venit să te văd, atâta tot, am profitat de câteva minute libere oferite cu mărinimie de scumpa ta surioară.

- De ce să pleci? O să plec eu, am ceva treabă prin casă… Tu rămâi într-o companie tare plăcută, zice doamna Rozana şi dispare lăsându-i pe tineri descumpăniţi.

POPA INES VANDA

GIREL BARBU Noi n-avem prin cer moșii Noi n-avem prin cer moșii Doar un car cu patru boi Și-un cioban doinind din lună Seara-n staulul cu oi.

Noi n-avem prin cer moșii Doar un codru de Iubire Și-o țărancă care-i pusă Turlă la o mănăstire.

Noi n-avem prin cer moșii Doar un fagure cu miere Care-i stors de mîini sfințite Într-o zi de ÎNVIERE.

Nu-ți scriu despre dor sau stele căzute, Un ram de măslin prin îngeri trimit, Tu pune zăvoare iubirii pierdute, Sub semnul uitării te las răstignit!

Aștepți un răspuns? Alintă-mi culoarea!

Strivește petala tăcerii în lacrimi, Vindecă-ți dorul, să-nvingă uitarea, Alungă chemarea, dezbrac-o de patimi!

Să uite, să tacă Convoaie de vise se sting între gene Când râu izvorăște sub pleoape verzui, Îți sunt acuarelă, un vals de sirene, Ninsori de lavandă cu ochii căprui.

În alb rătăcite, iluzii rănite, Descântă-le iarna cu frunze de gheață, Înăbușă dorul, sfințește cuvinte, Dansează pe umeri cu fluturi de ceață!

Culege doar roua iubirii din șoapte, Iertare că-ți sunt c-o zi mai săracă, Scântei de-amintire le cerne în noapte, Și inimii cere-i să uite, să tacă!

- 25-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MARCEL VIȘA

MIOARA BĂLUȚĂ un cimitir vandalizat de noi și noi iubiri

te îndepărtai prin ceața de moloz a clădirilor năruite silențioasă ca un zeppelin de război după cutremurul de vorbe de azi-noapte în liniștea pestilențială își făcuseră cuib păsări negre într-un târziu (abia) croncănitul lor m-a trezit de-a binelea o dimineață întreagă m-am zbătut sufocat de coșmaruri respirând izul de putrefacție al semenilor mucegaiul se așternea peste lume ca o zăpadă a mieilor ca o plapumă protectoare sub el colcăiau miriapode uriașe . te țineam de mână atât a rămas din tine puzzle din care au dispărut mereu piese mai întâi inima apoi te-ai volatilizat bucată cu bucată până la suflet am ajuns să plimb cu dricul o păpușă de plastic pe străzile arse de soare ale metropolei pustii într-o după-amiază te-am îngropat în cel mai îndepărtat colț al lutului meu gândeam că poate poate am să te uit (pieptul meu un vast cimitir vandalizat de noi și noi iubiri) dar plăcile tectonice ale tristeții s-au dislocat iar tu ai ieșit la suprafață pășeai în voie prin celula condamnatului la singurătate cutremurul inițiat de pașii tăi s-a oprit abia într-un târziu când prin ceața de moloz a clădirilor năruite nu se mai vedea nimic îngropați de vii devenisem deodată cuminți

- 26-

Cu ochii vii nu te lăsa pradă poeziei fiul meu nu te opri muzica ei uimitoare te va atrage înăuntru fii mai mult decât mine fii mai mult decât cei pe care îi ştii mintea ta e o hartă nevăzută un mănunchi de chei şi tot atâtea uşi nedeschise încă ai un munte în faţă ai un munte în piept potriveşte-ţi pasul cu stâncile lui nu-ţi fie teamă dă-i timpului vise trupul să-ţi rămână viu dă timp rănilor şi se vor vindeca singure altfel eşti şi vei ajunge ca nisipul un animal flămând care înghite orice respiră orice curge în orice direcţie bate vântul nu-l poţi ucide nu-i poţi prinde inima doar inima ta e o ţintă şi poezia un arc un cerc poleit pe fruntea unuia despre care se spune că a murit cu capul în piept şi pieptul de piatră bacovian

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Constantin Marafet și ”Penumbra trandafirului” Poetul este un adevărat maestru în creionarea de feerii în care muzica impecabilă a versurilor și plasticitatea imaginilor vizuale se îngemănează armonios și îmbie de fiecare dată la reverie și la meditație. Numele poetului, de imensă forță textualizatoare și retorică, Constantin Marafet, este unul pe care se poate conta și el ocupă un loc inconfundabil în geografia literară românească de azi și de mâine.

Ion Roșioru

penumbra trandafirului în penumbră dormeau trandafirii plini de rouă multicoloră treceau roțile timpului pe sub umbrele unor grădini suspendate. imagini călătoare înnoptau în spatele umbrelor trandafirilor ce visau ierni și omături din alte ere trandafiri albi plecau la culcare lăsând în urma lor zăpezi neninse trandafiri roșii nășteau penumbrele venite din umbrele trandafirilor albi ce spectacol, ce rătăciri prin penumbre eu stau și visez umbra nourului deschisă peste penumbra casei mele fără inventar.

zmeie de brumă așteptam curcubeie, în pragul casei, număram întâmplările, uneori uitam cifrele iar tu derutai intrările în viitoarele nopți încercam să te uit prin izvoare și mai scădeam câte o umbră din rătăcirile mele tu înălțai zmeie de brumă peste pașii mei pierduți demult prin întâmplări.

Departe, se-aude o strună cum cântă.

- 27-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Alexandru Bolache – poetul mai bogat cu o lacrimă și mai sărac cu o trădare Mereu în cămașă de duminică, poezia lui Alexandru Bolache își transformă stările în spice pe câmpiile literaturii. Îmbrăcată într-un crez platonic, poetul o trece prin sfera semănătorilor și a cosașilor deopotrivă, împrumutând vreo două-trei universuri pe care le ghidează în tăcere, ca un drumeț care cunoaște bine drumul spre urcare. Încă din „Surogatul”, iedera escaladează deșertul, brodând iluzii: „brodezi iluzii chihlimbar o artă/ de-a face troc un chilipir”. Nici „firul de borangic” nu se dezminte, devine năframă peste firimituri de visuri. „Zer de păpădie, cer de copite, leoaica din umbra trandafirului”, aduc la fereastra din târgul aștrilor atâtea boabe de iubire cât să le savurăm fără teama de a ne intoxica. În irisul perfect pentru fotografia sufletului întâlnim izvorul în scări, un fel de cascadă multicoloră, îmblânzită prin fulgere și programată parcă să curgă în mii de particule, să zboare chiar, să inunde țărmuri aride.

Premiul pentru debut la cea de-a opta ediţie Despre „fauna puiului de leu” se poate a Festivalului „Primăvara poeţilor” - 2015, deschide un atlas. Noblețea îl primește în frac și îi Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu” Buzău strânge gândurile într-un vers regal, ca și cum un observator neutru ar da o atenționare evazivă când actorii își pregătesc reprezentația luxuriantă, între două scene secetoase. Dar iată, apar „gândaci otrăviți de petale de crin”. O cunună de șerpi face ca totul să fie firesc de complicat. Jocul poetului e conturat pe crez: „ne jucam ceva nou/ eu îți dăruiam o jumătate de inimă/ tu îmi dădeai o jumătate de sărut/ primeai cealaltă jumătate/ și inima ta bătea pentru amândoi/ apoi voiai să-mi înapoiezi inima/ dar nu mă găseai” – un șotron al cunoașterii, două silabe înlănțuite într-o respirație unică, pe un rever incandescent, un pact cu sinele, cu inerția valorică a eului împărțit pe din două.

De fapt, așa sunt clovnii-poeți: „am fost un clovn cu nas de catifea/ cu zâmbet din vopsea pe față/ cu fesul roșu și cu mers de rață/ de care-ați râs în tinerețea mea. Un clovn care nu se dezminte, un clovn care face spectatorii să traverseze teritorii delimitate prin nostalgie, farmec și candoare.”

Pentru poetul Alexandru Bolache primăvara este un „avatar”. Nimic mai adevărat. Ce corect îl reprezintă pe șevaletul anotimpurilor, îi ghidează culorile, îi etichetează alchimia, în acordul greierilor: „E primăvara asta doar un avatar/ Același mugur avatar de suflet/ De astăzi într-un ghiocel sunt locatar/ Plătind chirie primăverii clinchet…/ O rază duce iar speranța la altar/ Verdețuri buzna dau în supermarket/ Trei fluturi evadează din sertar/ Cu greieri pe alee joacă baschet/ E primăvara asta doar un avatar... ” „Hotarnic” între veghe și lacrimă, atent la dansul jarului din privirile orbului, prins în vârtejul dragostei, poetul devine prizonierul golului din geometria tăcerii: „Puteam vorbi despre ninsoare/ Ore-ntregi/ Sau despre satul tău natal/ și despre ciocârlii puteam vorbi/ de jarul care arden sobă/ aveam adevărate enciclopedii/ nimeni nu pomenea nimic în schimb/ de jarul inimii sau despre ochii tăi… dar niciodată/ niciodată/ golul din inimă să-l umpli/ nu ai mai putut...”

Așadar, putem vorbi despre scrisorile cu litere de foc, despre magma în care Alexandru Bolache își

- 28-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

închide mângâierea ca o comoară, un tablou pe care îl supraînrămează, parcă dorind să nu-l ardă timpul, să nu-l pietrifice, să nu-l împânzească nostalgiile: „aerul respirat/ devenea floare-cerșetor/ albinele lacrimi de ceară/ scriau durerea mea bestseller/ miroase a piatră amintirea ta/ ursitoarele ne întorc spatele/ ne judecă timpul.../ să arunce el primul cu piatra!”

Dacă vrei o călătorie mai specială, ia-l pe Alexandru Bolache ca ghid. El știe exact traiectoria Carului-Mare, chiar și istoria sângelui din care au picurat, stele. Te poți rătăci de bunăvoie, aștepți să mai străbată o intersecție-lumină, apoi alta, astfel te vei fi descotorosit de umbrele pe care le vei fi purtat ca un bagaj asurzitor. În curând vor fi trei care, spune poetul, și îl credem. E carul poeților, al celor binecuvântați să-l vadă, să-i asculte osiile, să-l împrumute pentru o călătorie-două prin spații unde numai cei legitimați de soartă pot pătrunde. Trecătorule, ușa ți-e deschisă. Alexandru Bolache are masa întinsă: „mi-e slova lin izvor de apă dulce/ la care vin străini să se adape/ și vin priveghetori ca să se culce/ într-un culcuș încă purtat de ape.”

Confortul este de necontestat. Te vei întoarce mai bogat cu o lacrimă și mai sărac cu o trădare: „rămâne doar speranța că la vară/ pe plaja lacrimilor noastre mute/ înăbuşite-n arsița deafară/ se vor uita trădările avute.”

Gina Zaharia

O ședință foto mai… specială: Mirela Suflea și lumea necuvântătoarelor Sensibilitate, perseverență, dăruire, într-un cuvânt, artă.

Toate acestea o caracterizează pe Mirela Suflea cu prisosință.

Dar de cât timp are nevoie, oare, pentru a comunica perfect cu necuvântătoarele? Din ce unghi trebuie să cadă lumina pentru a surprinde expresia vietăților, pentru a ne transmite și înțelege limbajul lor? Câte poteci a cutreierat să le invite în albumul ei și, mai ales, de câte aprobări a avut nevoie pentru asta? Câte flash-uri s-au derulat pentru a imortaliza această latură a frumuseții divine?

Sunt doar câteva întrebări la care privitorul și admiratorul imaginilor alăturate caută răspuns.

Cu siguranță că prietenilor ei de ocazie le-a încredințat tainele sale și le-a deschis drumul spre nemurire, rugând vântul să se așeze pe ram și s-o lase să alinte, în voie, sufletele atât de pure!

Fermecător cadru! Poveștile rămân uimite în fața unor culori deloc improvizate! Anotimpurile își dau mâna și promit că își vor deschide hotarele în fața talentului ei. Și le credem!

Suntem convinși că vom asista la o simfonie a pulsului din pieptul necuvântătoarelor.

Astăzi v-am prezentat doar câteva. Nu puteam să trec singură pe lângă această simeză a emoțiilor alese. (Gina Zaharia)

- 29-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MANUELA CAMELIA SAVA ANY DRĂGOIANU poem despre mine (sau, mai bine spus, despre tine) Moto: Când l-am întrebat într-o vineri dimineață dacă îi vor lipsi discuțiile noastre matinale, răspunsul său mi-a tăiat respirația: „Nu știu, evenimentele vin și pleacă”.

Era într-o vineri dimineață când m-am trezit cu toate cuvintele tale înfipte în carnea sângerie…

Lacrimi albastre îmi șiroiau pe obrajii sticloși mă uitam în oglindă și el nu era lângă mine să-mi spună ce bine arăți azi (așa cum o făcuse cu alte femei înainte) – ca imediat să mă concedieze, călcând pe cioburi de orgoliu (de fapt, nu s-a născut acela care să-mi spună aceste cuvinte cu gust de cărămidă fadă…) nimic nu l-ar opri să se nască din nou pentru mine, dar refuză cu încăpățânare… te rog, oprește-te, vreau să nu mai scrii cu Majuscule în inima mea – ultimul Constantin ieșea maiestuos dintre copertele istoriei (era romanul pe care eu îl citeam atunci, pe care îl iubeam adorându-te pe tine), ispitindu-mă, savurând sângele meu dincolo de timp…

Visam (toți visăm) că sunt încă tânăr… dar mai poți ști ce e sigur în viața ta… da, îi retezam eu cuvântul: există egoism, e plină lumea de femei egoiste, e plină lumea de femei cu buze aprinse de arșita unei boli neștiute de tine… dar ce ți-e cu evenimentele acestea care vin și pleacă, altundeva se canalizează atenția ta de fiară hăituită de prea multă iubire… în viață nu avem nevoie de niciun deșert al iluziilor, clipele sunt doar curvele care te înșeală civilizat… oare mai avem nevoie de poezie, mai avem nevoi personale sau totul e la comun? Cine știe? te sacrifici cu ora, căutând pentru tine doar timpul neliniștit care să-ți spună treptat că viața s-a scurs monoton făcându-te doar un chibiț al ei.

Bărbatul din săptămâna aceasta el nu se descalţă niciodată cizmele îl strâng teribil aşteaptă să bem un vin să vorbim despre nopţile petrecute în prima patrie când pelerina îi atârna până la glezne şi apa se strecura pe lângă gulerul ros cum mă sorbea din priviri până la ultima emoţie nu reuşeam să mă stăpânesc nici acum nu pot se aruncă în pat rugându-mă să duc în grajd calul şi să-l hrănesc să biciuiesc slugile necredincioase udând cu sudoare cravaşa Dimitrios nu m-a lăsat niciodată să ghicesc în care din zile mă va iubi mai mult el scrie poveşti pe boabe de neghină şi bea în fiecare dimineaţă cucută pentru a trece prin toate vămile cu nume ciudate îl recunosc vine cântând ca soldatul după un război de sute de ani bate în fereastră mă dezbrac cu părul răvăşit întorc încă o pagină Dimitrios îşi spală sabia şi sângele curge pe şanţul inimii adâncind obrazul vremii calul nechează de sete pumnii mei sunt prea mici râul a secat şi din cealaltă galaxie nu primim nimic dacă vreau să-l cert acum e momentul

- 30-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

DUMITRU DĂNĂILĂ – UN SPIRIT LA CONFLUENȚA DINTRE ÎNȚELEPCIUNE ȘI TALENT „Prieteniile literare au, de multe ori, o viaţă scurtă pentru că în lumea literelor orgoliile sunt foarte mari. Asta nu înseamnă însă că nu avem şi în zilele noastre prietenii literare de invidiat.”

Inspirația l-a căutat de la o vârstă fragedă, iar meseria de redactor i s-a potrivit ca o mănușă lui Dumitru Dănăilă, după ce a absolvit Facultatea de Ziaristică din București, în anul 1974. A fost redactor la ziarele „Viața Buzăului”, „Muntenia”, „Informația Buzăului”, „În slujba patriei”, secretar de redacție la ziarul „Opinia”.

După ce a fost lector al mai multor volume, apoi a îngrijit edițiile laureaților „Concursului Național de Creație literară Vasile Voiculescu”, și-a publicat primul roman în anul 2008, „Destine la indigo”. În prezent, are șase romane publicate.

Laura Cozma: Bună ziua, domnule Dănăilă! Mă bucur că aţi acceptat să-mi răspundeţi la întrebări.

Prima mea întrebare ar fi despre literatura buzoiană. Credeţi că este bine reprezentată la nivel naţional?

Dumitru Dănăilă: Buzăul, aşezare străveche, menţionată documentar pentru prima oară în anul 376, în scrisoarea patristică Pătimirea Sfântului Sava, este situat în zona de confluenţă a trei importante regiuni istorice: Muntenia, Moldova şi Ardealul. Poziţia geografică i-a permis dezvoltarea pe toate planurile, inclusiv pe plan literar. Se cuvine să menţionez că prima personalitate al cărei prestigiu depăşeşte graniţele judeţului a fost Mitrofan, întemeietorul, la 169l, a vestitei tiparniţe de la Episcopia Buzăului. Mai târziu, Buzăul este reprezentat în literatură de Vasile Cârlova, V. Voiculescu, George Ciprian, Constanţa Marino-Moscu, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Ion Caraion, N. Gr. MihăilescuNigrim, Cincinat Pavelescu, Nicolae Tăutu, Ion Băieşu.

Pentru a răspunde clar la întrebarea de cine este reprezentat Buzăul în literatură în zilele noastre, am apelat la „Consideraţii asupra literaturii buzoiene contemporane” de Dumitru Ion Dincă, publicată în 2013 şi nu am făcut altceva decât să număr autorii cuprinşi în carte. Rezultatul a fost: 60 de poeţi, 19 prozatori, 3 dramaturgi, 22 de eseişti, critici şi istorici literari, 10 publicişti, editori, 4 bibliotecari, editori. Printre aceştia îi amintesc pe Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, Radu Cârneci, Florentin Popescu, Ion Roşioru, Marin Ifrim, Corneliu Ştefan, Titi Damian, Constantin Brăescu, Alexandru Oproescu, Gheorghe Postelnicu. Lista ar putea continua până la cuprinderea tuturor celor despre care a scris Dumitru Ion Dincă, dar şi a acelora la care nu a făcut referiri în lucrare, întrucât fiecare autor contribuie, în felul său, la creşterea prestigiului literaturii buzoiene.

Dacă astăzi, când umblu prin ţară şi sunt întrebat din ce judeţ vin, spun Buzău şi mi se răspunde „A, de la Marin Ifrim…”, mâine aş vrea să mi se răspundă: „De la Laurenţiu Belizan”, „de la Gina Zaharia”, , De la Laura Cozma”, „De la Dinu Petruţ”. Garantez că Marin Ifrim nu s-ar supăra, fiindcă e mereu aproape de valul celor care vin.

Laura Cozma: Se consideră că tinerii nu mai citesc şi nu mai doresc să scrie. Care credeţi că ar putea fi motivul?

Dumitru Dănăilă: Se consideră, aveţi dreptate! Însă unii generalizează şi nu e corect. Sunt, nu puţini, tineri care absolvă liceul cu note maxime şi sunt admişi la prestigioase facultăţi din lume. Sunt tineri care obţin rezultate extraordinare la olimpiade internaţionale şi naţionale, la alte importante

- 31-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

concursuri. Nu le pot obţine dacă nu citesc. Altminteri, cartea nu prea mai are multă căutare în zilele noastre, acum e la modă internetul, o sursă de informare rapidă, dar insuficientă pentru o pregătire temeinică. Sunt de părere că nu e tocmai bine să spunem că tinerii nu citesc. Mai corect ar fi să spunem că nu citesc ce trebuie, cărţile de căpătâi, cele care ridică omul la un înalt grad de cultură.

Dacă e vorba de literatură, numai unii care au chemare către acest domeniu îşi valorifică, spre bucuria cititorilor, calităţile artistice. Dorinţa de a scrie e bine să-i stăpânească numai pe cei cu har, pentru a evita scrisul de slabă calitate. Consider că diminuarea dorinţei de a scrie are drept cauză tot asaltul mijloacelor moderne de informare. N-avem decât să ţinem seama de acest asalt, care va fi din ce în ce mai puternic. Dacă s-a ajuns să se compună melodii pe calculator, de ce nu s-ar scrie şi romane? Să nu subestimăm capacităţile calculatorului, dar să folosim cu mai mult curaj formele de exprimare artistică tradiţionale.

Laura Cozma: Consideraţi că instituţiile statului sprijină cultura?

Dumitru Dănăilă: Se ştie, cultura dispune de cele mai mici fonduri alocate anual din bugetul statului.

Din start, putem spune că sprijinul material acordat culturii este insuficient, în condiţiile în care monumente istorice de valoare inestimabilă se degradează sub ochii noştri, iar patrimoniul cultural mobil nu este bine întreţinut. Altminteri, cultura colaborează cu celelalte instituţii ale statului pentru mai buna valorificare a resurselor de care dispune. Dovada: deşi fondurile repartizate sunt mici, rezultatele din acest domeniu sunt semnificative, cultura aducându-şi, ca dintotdeauna, o importantă contribuţie la progresul societăţii. Bunăoară, cu toate că nu sunt bani, se tipăreşte un impresionant număr de reviste de cultură. Prea puţin faţă de cerinţe şi într-un tiraj prea mic. Dacă numai pentru revistele de cultură s-ar acorda o sumă mai mare de bani, ar creşte numărul celor care citesc şi urmarea ar fi un nivel mai bun de pregătire a lor.

Laura Cozma: Aţi participat la şedinţele de cenaclu din Ante Portas de multe ori. Cum vi se pare atmosfera şi care credeţi că este nivelul creaţiilor?

Dumitru Dănăilă: Sunt de părere că cenaclul este cu precădere locul de întâlnire al tinerilor creatori de literatură. Cei în vârstă îşi au şi ei rolul lor într-un cenaclu, pot veni, când şi când, cu experienţa lor, fără a participa însă la fiecare şedinţă. Mă bucur că am fost invitat la şedinţele de la Ante Portas, unde am întâlnit o atmosferă de lucru entuziastă, un grup de tineri talentaţi şi dornici să se afirme în lumea atractivă şi fascinantă a literaturii. Deşi tânăr, cenaclul a publicat deja un volum de creaţii ale membrilor săi, iar al doilea este în pregătire, semn că se lucrează cu străşnicie. Este suficient, cred, să spunem Laurenţiu Belizan, Gina Zaharia, Roxana Mihaela Boboc, Laura Cozma, Dinu Petruţ şi ne facem deja o părere despre nivelul creaţiilor, despre seriozitatea cu care este abordat actul artistic. Mi se pare salutară ideea de a invita la şedinţele cenaclului oameni de cultură valoroşi, scriitori cu experienţă. Ar fi bine, cred, să vedem la şedinţe chiar reprezentanţi ai Primăriei şi ai Consiliului judeţean. Ar afla direct de la sursă dorinţele membrilor şi, poate, i-ar sprijini mai mult.

Laura Cozma: Cum vi se pare revista Cenaclului Ante Portas?

Dumitru Dănăilă: Felicit cenaclul pentru iniţiativa de a înfiinţa o revistă pe Internet. Începutul este de bun augur. Observ cu plăcere cum ceva se schimbă zilnic în structura şi conţinutul revistei. Aşa şi trebuie să fie până când vă veţi găsi calea, până vă veţi definitiva programul, structura şi modalităţile artistice de valorificare a produselor literare proprii, până când veţi stabili colaboratori care să dea prestigiu publicaţiei aflate la început de drum. Vă doresc succes şi vă asigur că voi citi cu interes revista despre care îmi va face plăcere să vorbesc din nou, mai târziu, când va fi în plinătatea forţelor sale. Aştept cu nerăbdare şi revista pe care să o ţin în mână şi să-i dau cu înfiorare paginile. Sunt sigur că v-aţi gândit deja la ea şi că veţi găsi firme, instituţii sau persoane particulare care să vă sponsorizeze.

- 32-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Laura Cozma: Mulțumim! Să trecem la câteva întrebări despre dumneavostră. Cum aţi început să scrieţi?

Dumitru Dănăilă: Dacă mă duc în trecutul îndepărtat, prin clasa a patra am scris o compunere despre primăvară. Tatălui meu, care avea oarece înclinaţii literare, i-a plăcut şi m-a îndemnat să scriu o poezie pe aceeaşi temă. Venind mai aproape în timp, am trimis la redacţia „Viaţa Buzăului” unele însemnări care au şi fost publicate aproape aşa cum fuseseră concepute. Primul articol important, apărut pe fondul ziarului amintit, datează din perioada practicii studenţeşti. Eram în stare atunci să cumpăr tot tirajul, pentru a arăta tuturor unde am avut onoarea să semnez.

Dacă e vorba de roman, singurul gen literar pe care l-am abordat până în prezent, am început să scriu târziu, după ce am ieşit la pensie. Nu pentru că doar atunci dispuneam de timp, ci şi pentru că mi se părea că nu acumulasem destul pentru a spune altora poveşti de viaţă interesante. Visul meu era să scriu un singur roman, autobiografic, „Destine la indigo”. Aprecierile venite în urma publicării acestei poveşti smulse din suflet m-au determinat să continui. Am publicat până acum şase romane, al şaptelea, „Umbra în uniformă”, va apărea probabil până la sfârşitul anului, dacă vor fi bani, iar al optulea, „Următorul”, e scris mai mult de jumătate. După „Destine la indigo”, mi-am propus să scriu un roman pe an. Sună bine, anul şi romanul. Să vedem cât timp îmi voi putea ţine promisiunea…

Laura Cozma: Nora Iuga spunea la un eveniment Literatura de azi că preferă să scrie pe un caiet studenţesc şi apoi la o maşină de scris. Dumneavoastră folosiţi aceeaşi metodă sau scrieţi la calculator?

Dumitru Dănăilă: În afară de cazurile când nu era vorba de ceva urgent, care trebuia să apară în ziarul de a doua zi, mi-am scris articolele acasă, la maşină, deşi aveam dactilografe la redacţie.

Noaptea mă gândeam la conţinutul articolului, iar dimineaţa, înainte de a se trezi ai casei, îl înşiram la maşina de scris. Nu mi-a fost greu să schimb apoi maşina de scris cu calculatorul.

Acum îmi scriu romanele direct pe calculator, chiar dacă se consumă energie electrică în timp ce caut cuvântul potrivit, chiar dacă, uneori, de oboseală, capul tinde să cadă pe taste.

Laura Cozma: Cum vă vin ideile de romane?

Dumitru Dănăilă: Greu, foarte greu! Aşa aş răspunde pe scurt. Fixarea asupra unei idei, a temei pe care doresc să o dezvolt, reprezintă pentru mine perioada cea mai dificilă a elaborării unui produs scriitoricesc. În timp ce aleg subiectul, am în vedere, între altele: să fie de actualitate, să cuprindă o problematică de larg interes, să capteze un număr cât mai mare de cititori, să nu fie arid, plat, ci să emoţioneze, să nu distoneze cu ceea ce se face corect astăzi în literatură, să fie durabil în timp. În câteva cuvinte, aş spune că alegerea temei viitorului roman începe odată cu primele pagini ale celui aflat în lucru.

Laura Cozma: O ultimă întrebare. Ce părere aveţi despre prieteniile literare? Credeţi că rezistă în timp?

Dumitru Dănăilă: Sunt frumoase prieteniile literare şi avem destule dovezi ale trăiniciei lor. Se confirmă astfel că tot ce este întemeiat pe o bază solidă rezistă. Orice prietenie, fie că e literară sau nu, are soarta destrămării dacă s-a clădit pe terenul alunecos al interesului ori dacă pe parcurs au apărut minciuna, înşelătoria, invidia şi alte rele care pot distruge ce a fost frumos odată. Prieteniile literare au, de multe ori, o viaţă scurtă pentru că în lumea literelor orgoliile sunt foarte mari. Asta nu înseamnă însă că nu avem şi în zilele noastre prietenii literare de invidiat.

Laura Cozma: Vă mulțumesc pentru timpul acordat. Sunt convinsă că veți reuși să vă păstrați, mulți ani, promisiunea „anul şi romanul”. Recunosc, eu vă aștept romanele cu nerăbdare.

- 33-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CARMEN TANIA GRIGORE

SANDA NICUCIE

Parcă, parcă Era-ntr-o vară, era joi şi toate ne erau permise Gara de Nord, peronul, noi, sau era vineri, pare-mi-se.

o variantă de iubire te aștept lângă piatra încinsă mi-a spus Umbra și a intrat în pielea unui bărbat grăbit spre niciunde ca argument mi-a zornăit o legătură de chei monogramate un gest inutil oricum nu mai culeg de mult promisiuni ofilite am adunat atâtea absențe încât moartea mă invidiază și îmi calcă pe urme dar numai aplecându-se deasupra inimii îmi poate fura singurătatea

În ochi ni se citea văpaia, în trenul plin de cetăţeni, la clasa-a doua, spre Sinaia, sau parcă, parcă spre Buşteni;

poem turnat în cupe înalte

Ultramodern... ce draperii! cu mov în dungi şi picăţele, sub geamurile fumurii. sau parcă, parcă, jaluzele;

Timidă nu spuneam nimic, când mi-atingeai câte o dată, cu buzele un deget mic, sau parcă, parcă mâna toată; Doar ciripeam: “Ah sufleţel!” când mă priveai pe sub sprânceană. am stat la single la hotel, sau parcă-n duplex la cabană-

oare unde se ascund șoaptele? această liniște controversată devine poveste și ne apropiem de final. deși nu am sărutat niciodată un fluture plutesc peste nefericiri în zig-zag; distanța între anotimpuri este inegală, cu repere camuflate de vârstă și totuși aceeași grupă de sânge ne așteaptă dincolo să aniversăm strângerile de mână

Când în final pe canapea uşor, uşor ne-am aşezat, (ce bine te-asortai cu ea!). sau parcă, parcă era pat, Tu mi-ai şoptit: ‘’Ah, ce noroc, în ochii tăi să văd înaltul!’’ şi ne pupam aşa cu foc... sau parcă mă pupam cu altul.

- 34-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

albastru

AURA POPA Vibrant Îmi spui că sunt frumoasă, că-ţi topeşte Surâsul meu orişice-mpotriviri, Că inima îţi bate nebuneşte Doar de-mi apropii pasul şi te miri De slăbiciunea care-ţi curge-n vene Ca un torent de când m-ai cunoscut... Îmi spui că primăverile-s perene În gândul tău de când am apărut, Că-ţi înfloresc, magnolie albastră Pe-acelaşi ram de cântec, iar şi iar Şi că-ţi doreşti o lume, doar a noastră, Dar cel mai mult din toate un vlăstar Cu ochii mei, ca roua visătoare...

Abia găsesc cuvinte şi-ţi şoptesc Că îţi voi pune visul pe picioare Fiindcă şi eu... tot asta îmi doresc…

În vară…

Cu păpădii am tatuat poeme Şi în văzduhul tău le-am scuturat Dar vântul nerăbdării prea devreme Le-a risipit şi nici n-ai observat Cum s-au desprins din bulgării de rouă Seminţele de râs şi de senin.

A început să tune şi să plouă Prin gândul zilei, tot mai anodin Şi-a venit toamna rece şi brumată.

De păpădii doar eu mi-am amintit De ce-ţi mai scriu? (pe frunze câteodată) Pentru că-n orice clipă mi-ai lipsit…

poem Ante Portas albastrul nu e o culoare din răsărit lilieci de alb și negru duc pungi de cer în gheare un înger se ascunde într-un strop de rouă albastrul nu este o culoare este o stare de agregare a sufletului un fel de woodstock al zilelor netrăite până la capăt o piramida de eprubete în care stă sigilata muzica lui Garry Moore să dansăm in jurul ei ca niște salbatici! frenezia va curge din arborii de cauciuc injunghiați în pahare de plastic în urmele rotilor pe asfaltul încins în caușul palmelor tale am adunat apă în pumni ca să-i deschid dimineața peste lume pamântul muscă din dans cu colții corpurile ard in ritmuri lascive ascultă cum pământul se leapădă de sine dimineața asterne rouă pe irisuri tranformă vederea-n rubine uneori albastrul nu e decât proiecția cerului din tine pe retina mea locul unde dor toate rebusurile umplute cu spații cuvântul lipsă poate fi cheia spre noi decupat din infern, clopotul zilelor își zornăie indiferent pașii dimineața începe în infern alunecă pe deasupra prăpastiei se termină în Eden veriga lipsă încalecă un mustang dimineața sub copitele lui naște naște un pod soldații soarelui împart diezi fără număr din herghelia luminii se desprind sonete astăzi sunt rădăcina cu murmur sihastru fiecare tăcere e un strigăt albastru.

- 35-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Şerpoaica

ION LAZĂR DA COZA

Pavăl şi Ghină, la un patruzeci de ani fiecare, înalţi, harnici, că doar lucrau la acord, aproape ca muierile de limbuţi, îl luaseră tovarăş, în acest sezon de recoltat răşină, pe Iovan a Panaiţei, bărbat cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, ceva mai scund, tăcut, de parcă avea o mâzgă pe suflet, dar nu ursuz, ci mai degrabă discreţia era un fel de a evita oamenii tineri, consideraţi de el frivoli. Când era supărat, scăpa cel mult o sudalmă-două, nu ca Pavăl şi Ghină care ar fi putut înjura şi o jumătate de ceas fără să repete numele vreunui sfânt, numele vreunui ritual bisericesc sau obiect de cult. Cu atât mai mult, la această muncă, Iovan se abţinea de la sudălmi ca vădana tânără de la a păcătui cu trupul, în postul Paştilor. Simţea el că participă la ceva sacerdotal, culegând răşină. Avea mereu în ochi imaginea fumului înălţându-se din cădelniţă spre icoana Fecioara Maria cu Pruncul în braţe, din fruntea catapetesmei bisericii lui din sat, iar nările parcă adulmecau, din când în când, mirosul aromat, pătrunzător, specific tămâiei… Cu securea, căuta să desprindă numai răşina de pe trunchiul bradului, fără bucăţi de coajă, ce-ar fi atârnat şi ele binişor la cântar, iar dacă aceasta nu cădea mereu în ocaua de forma unui ţap de bere, emailată, ce o ţinea lângă rana scoarţei, se apleca, o aduna de pe jos, sufla ţărâna ce se lipea de ea şi o arunca direct în sacul de celofan purtat în spate, într-o raniţă ponosită. La despărţirea de bradul eliberat de răşină ca de-o dulce povară, făcea o mică reverenţă din cap, a recunoştinţă, şi, cu milă, dacă nu erau prea multe incizii pe tulpină, mai executa o tăietură lungă de câţiva centimetri, pentru ca peste un an-doi, când avea să revină pe acolo, el sau alţii, să aibă ce recolta. Cum spuneam, Pavăl şi Ghină erau mai dezinvolţi. Hăuleau să alunge urâtul sau vreun urs, că doar nu stăteau unul în coasta celuilalt: Pavăl o luase înspre tâmpla soarelui, Ghină pe sub gurgui, iar Iovan se urcase pe un podeac vestic. Întrucât se făcuse ora prânzului, cei doi, cu greu, i-au smuls confirmarea camaradului lor – „Iaca, viu, mă’!... Viu!” – să coboare la tabăra de bază, instalată pe un tăpşan întins, pe malul unui firişor de apă, la vreo douăzeci de metri de drumul forestier, acolo unde-şi lăsaseră, dimineaţă, traistele cu merinde şi sacii mari din iută, în care îşi goleau, din când în când, conţinutul raniţelor.

Nemulţumiţi erau cu toţii de pădurarul Tupă, la care lucrau ca zilieri. Auziseră că noul tehnician silvic e mai sever, dar corect. Ce promitea el, devenea literă de cazanie. Şi, ca un făcut, printre tulpinile brazilor cu zvelteţe eternă, asemenea unor coloane înalte de catedrale gotice, chiar îl zăriră pe tehnician, care, din curtoazie, arunca o privire încântată spre munca celor trei.

Primii se apropiară Pavăl şi Iovan.

– Bună ziua! Merge treaba? Merge?! salută cu întâietate, voios, tehnicianul.

– Să ne trăiţi! răspunseră cei doi, în timp ce goleau răşina în sacii mari. Nu prea merge… continuă Iovan. Şi de unde nu-i, Dumnezău mai cată să ia şi El partea Sa… – Adică?

– Să nu ne spuneţi că un sac de ăsta, cusut la gură, are numa’ nouăşpe kile…

– Am auzit eu câte ceva… Uitaţi cum facem: diseară, mergem cu toţii la cooperativă, cântărim sacii acolo şi-i ducem la mine, la gazdă. Nu la Tupă.

– Dar chiar şi aşa, să nu vă fie cu supărare, tot nu ne convine… mustăci Iovan. Un cosaş, cu mâncarea gospodarului, seara ia optzeci de lei. Noi, cu mâncarea noastră, dacă luăm şaizăci… De mâine mă duc la coasă…

– Ba nu. Rămâneţi să realizăm planul şi toţi vom fi mulţumiţi!...

– Vrem unu’ de-ăsta, corhănit şi fasonat de noi, la fiecare în ogradă! zise Pavăl, lovind cu palma bradul de lângă el, aşa cum un geambaş loveşte crupa lucioasă a armăsarului scos la vânzare.

- 36-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

– Voi faceţi-vă treaba voastră, eu mi-o fac pe a mea.

– I-aţi spus, mă’? I-aţi spus?!... Să ne trăiţi, domn’ tehnician! se aruncă în vorbă Ghină, abia ajuns în tabără, în timp ce lepăda grăbit, lângă bagaje, raniţa şi ustensilele.

– I-am spus, mă’, i-am spus… îl asigură Pavăl.

– Tupă să-şi crească plozii de la inginer şi de la preceptor cu mişmaşurile lui, nu pe spinarea noastră!... insistă Ghină să-şi verse tot focul.

– Rămâne cum am stabilit. Astfel îl ocolim pe Tupă, şi totodată îl verific… Să vedeţi ce-am păţit.

Astăzi, la niciun sfert de oră după şedinţa operativă, ne cheamă şeful din nou la el. Numai pe noi, cadrele tehnice. Un urlet era! L-au sunat de „sus”, pe linie de partid, că-l bagă la subminarea economiei naţionale! …Cu articolul 162, din Codul penal, nu te joci. Ajungi în faţa plutonului de execuţie cât ai zice „peşte”! Pe scurt, să vedeţi cum a fost: unul dintre pădurari – mulţi îl bănuiesc pe Tupă –, sau poate şi alţii, au tăvălit prin răşină pietre înroşite în foc, obţinând ditamai gogoloaiele. Din saci de douăzeci şi cinci de kilograme au făcut saci de şaptezeci şi cinci. Tare necumpătaţi… Când lotul nostru de la ocolul silvic a ajuns la fabrică, recepţionerul de acolo, probabil că a păţit-o şi altă dată, a fost mai vigilent…

Acum să vedem cum putem stinge tărăboiul…

– Mda!... se solidarizaseră, în cor, muncitorii, dar nu cu prea multă convingere.

– Cum adică – sări cu întârziere Pavăl, împins mai tare de latura sa mucalită decât de seriozitatea vreunei discuţii – răşina noastră nu e dusă la patriarhie şi cetită de popi, s-o facă tămâie?

– Tămâie?!... La drept vorbind, ceea ce ard preoţii noştri, în cădelniţe, prin altare, nu prea e tămâie.

Tămâia adevărată se prepară din răşina copacilor floribunda ori bosuela, care cresc în unele zone din Somalia, Etiopia, Egipt, Arabia, India, China… Şi-apoi, şi tămâia e un surogat al smirnei, cea care a stat, de fapt, la baza ceremoniilor religioase antice şi păgâne, la îmbălsămare... Smirna se extrage numai din coaja stiraxului – un arbore exotic, întâlnit prin insulele Sonde, prin Yemen… Ceea ce obţinem noi din răşina de conifere, prin distilare, după evaporarea terebentinei, este, ca produs principal, sacâzul.

– Scârţa-scârţa!... persiflă Ghină.

– Exact. E folosit la instrumentele muzicale cu coarde şi arcuş: prin frecarea părului arcuşului se îmbunătăţeşte calitatea sunetului. Dacă tot suntem în domeniul artei, presărat ca praf, şi pe urmă încălzit, formează o crustă fină, tehnică, utilizată în tipografia plastică... În sport, sub formă de pudră, pentru a reduce alunecarea, halterofilii, gimnaştii şi alţi sportivi îşi pomădează palmele. În electronică, se foloseşte ca dezoxidant la cositorit, asigurând o lipitură puternică. Dacă distilarea s-a făcut în alcool, datorită proprietăţilor ei tonice, tămâia a fost şi este întrebuinţată şi în medicina tradiţională împotriva temperaturii, a infecţiilor, uşurează tusea, vezica urinară… iar în uz extern peste o rană se poate presăra pulbere – e cicatrizantă. Însă mare atenţie: boabele de tămâie trebuie învelite, de exemplu, cu miez de pâine pentru a fi înghiţite, deoarece atacă smalţul dinţilor… Aşa că, atunci când vă intră în gură ceva răşină, să o scuipaţi imediat, iar înainte de masă e bine să vă spălaţi temeinic pe mâini.

Cei trei muncitori ar fi avut prilejul să se amuze laolaltă, sau fiecare în parte, de danturile lor prăduite de carii şi de cleştele lui moş Gadacioiu, „stomatologul” satului, însă explicaţiile tehnicianului, chiar dacă nu pe deplin înţelese, aplecarea lui asupra subiectului în discuţie, i-au făcut să-l privească admirativ.

– D-apoi, numa’ pentru atâta lucru s-adună vagoane de răşână din toţi munţii? întrebă, oarecum mâhnit, Iovan.

– Evident că nu. Ce v-am spus până aici face parte din industria secundară… Chiar şi-n parfumerie se întrebuinţează răşina, însă grosul merge la prepararea lacurilor, cleiurilor, la obţinerea maselor plastice, ca adeziv… E aproape la fel de importantă ca petrolul…

– Dar la biserică nu se duce nimic? se interesă şi Ghină, cu o falsă descumpănire, bine temperată.

Recent fusese făcut, cu anasâna şi „pe repede înainte”, membru de partid. În cadrul lecţiilor de marxism-leninism, la care a fost nevoit să asiste, se vorbea repetat despre „opiumul popoarelor” – religia.

Dorea să afle de la un om şcolit, într-un mediu neoficial, care e realitatea. De aceea ridicase această problemă.

– Acum vreo două mii de ani, nemaiavând ce impozita, împăratul roman, Vespasian, a taxat toaletele publice… De aici şi numele „vespasiană” pentru closetele orăşeneşti… Întrebat de fiul său dacă nu îi e ruşine cu acest nou bir, împăratul a răspuns: „Banii nu au miros!”.

– Deci, una spunem, şi alta fumăm!... îşi confirmă Ghină, cu voce tare, ceea ce ştia dintotdeauna.

- 37-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

– Ai auzit, nea Iovane, interveni şi Pavăl, poţi să te-nchini în continuare la fiecare brad care îţi dă răşână, că o fărmătură tot ajunge în altar…

– Ia, vezi-ţi de treabă, mă’!...

– Domn’ tehnician, avem noi o controversă mai veche: o femeie, când e prima dată cu un bărbat, poate să rămână gravidă? schimbă Ghină, total, subiectul discuţiei.

Tehnicianul îl privi pe Ghină, zâmbind ştrengăreşte.

– Nu, nu eu!... Povestea e mai veche… Prin coclaurile astea, o fată mare păştea o mână de oi. Peste ea a dat un flăcău. A început s-o giugiulească, s-o… Mă rog, toate cele… A, am uitat să vă spun – fata era oarbă… Vedea doar o „umbră de lumină”, cum zicea ea… Cum zice ea, fiindcă trăieşte şi azi. Când îşi strângea catrinţa cu cingătoarea, îi şopti flăcăului: „– Să mai vii pe aici, măi Cutare!” „– Eşti nebună, fa?!

Eu sunt Gheorghe a’ lu’ Bosneagă, din Vadul Cănuiului! Şi dacă spui la cineva, te omor!” „– Ba eşti din sat. Eşti Cutare a’ lu’ Cutare, din cătunul Luncii Rotunde.” Flăcăul a luat-o la fugă, ameninţând-o. La câteva săptămâni, el s-a căsătorit. Când a fost la jurământul din faţa altarului, peste nişte luni, rudele miresei au împiedicat-o pe asta chioară să ajungă la biserică, să mărturisească faptul că poartă în pântec plodul mirelui. În duminica ce-a urmat, cu mâna pe icoana mare din altar, a jurat că spune adevărul.

Pentru a stabili cine e tatăl copilului, a venit procuratura în sat. Procurorul a aliniat, ca la armată, pe flăcăii şi însurăţeii de la noi, dar şi din alte sate. Mereu-mereu, fata l-a arătat cu degetul numai pe făptuitor… De-aia întreb, dacă se poate ca o femeie să rămână însărcinată de prima dată.

– Nu are legătură una cu alta. Cu cât o femeie e mai blondă…

– Da-da, femeia e bălaie! se băgă în vorbă, ca un chimval spart, Pavăl.

– …Cu atât himenul… sau „aţa”, cum se spune prin popor, e mai subţire, iar în timpul dezvirginării sângerarea e puţină spre deloc.

– Hai, mă’, să mâncăm!... Că n-o să stăm de bancuri toată ziua!... mormăi înfundat Iovan.

– Bine, vă las. Mă duc şi pe la funicular, să văd ce fac şi drujbarii.

– Da’ rămâneţi să mâncăm cu toţii! îl îmbie Ghină, pe tehnician.

– Am pacheţel aici, zise acesta, bătând blând porthartul cu palma, şi, urându-le spor la muncă, plecă.

Pavăl şi Ghină rămaseră privind cum tehnicianul dispare printre tulpinile viguroase ale brazilor.

Prufnind foarte nemulţumit, Iovan întinse ştergarul peste un colţ de cioată veche, ce fusese cândva un brad straşnic. Pe el înşiră bucatele: – Ce-aţi rămas, mă’, ca nişte momâi uitându-vă după deşteptu’ ăla?!... Haideţi la masă!

Destinşi, cei doi scoaseră din traiste mâncarea, o aşezară pe prosoapele întinse lângă ştergar, şi-apoi luară loc în jurul cioatei, ca în jurul unei veritabile mese. După câţiva dumicaţi înghiţiţi cu poftă, Ghină i se adresă lui Iovan: – Bre, nea Iovane, băietu’, de-acu’, e mare. Are, la rându’ lui, copii. Are cin’ să-ţi ducă numele mai departe. Fetele matale s-au dat după bărbaţi şi ţi-au pierdut numele… I-ai plătit pensie alimentară, l-ai ţinut în facultate, cum te-a obligat legea… De ce nu-l recunoşti, bre? Ai ciugulit, în tinereţe, un rahat…

Asta e!… Când suntem tineri, mintea ne zboa…

– Mă’ băieţi, de cuţitu’ ăsta să mor, dacă eu am atins-o pe femeia aceea! silabisi cătrănit Iovan, şi înfipse, printre prosoapele blagoslovite, până la plăsele, cuţitul în cioata putredă.

Nu credeau că-l supără atât de tare pe camaradul lor acest subiect, ce părea vechi de când lumea.

Vinovaţi, cei doi îşi plecară capul şi începură să mestece sălciu.

– Ho, drace!... încremeni Ghină, arătând cu degetul mânerul cuţitului ce începuse să se mişte înspăimântător în stânga şi în dreapta, înainte şi înapoi, fără să fie atins de ceva sau cineva.

Pentru câteva clipe, toţi comesenii s-au transformat în statui, privind uluiţi acel dans – un blestem negru ce se cerea împlinit. Ţâşnind în picioare, Iovan prinse cuţitul, se retrase trei-patru paşi, ca nu cumva să păteze cu sângele său masa, şi-l duse energic spre gât. Îngroziţi de ceea ce avea să facă tovarăşul lor, Pavăl şi Ghină săriră înspre mâna înarmată…

Pe sub o coajă roasă de cari, o şerpoaică scoase prevăzătoare capul din cioată şi adulmecă aerul cu limba sa bifurcată. Simţind că pericolul s-a îndepărtat, se strecură afară, căutându-şi alt adăpost mai sigur, lăsând ca, prin putrezire, cioata să-i clocească ouăle.

- 38-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANA ARDELEAN

MIHOK TAMAS gândul [în iad toate amorsat literele sunt chirilice]

nimeni nu mă apără nu-mi spune dragă ai milă de sufletul tău fiindcă ţi-l mănâncă vulturii aşa cum stă aşezat pe stâncă lângă floarea-de-colţ pe care unii şi-ar da toată averea s-o poată vedea avea şi purta în piept aşa cum alţii au maşina lor femeia lor lumea lor printre atâtea delicatese ale timpului (dar nu le poartă în suflet) plus gândul amorsat gata să se mândrească în zilele de sărbătoare cu desăvârşite explozii şi victime te-ai putea închide în propria fire ca într-o cameră de gazare însă îngerul nu te lasă îţi aduce ştirile pe tava de argint iar ele îţi mişcă în piept pendula emoţiei încât să nu poţi adormi în şaua timpului ca un bătrân mohican

mi-am prins visul umbla cu cioara vopsită prin iad s-au blocat reflectoarele apoi s-au ars un mare dulap de fontă se clătina cu putere toate din încercarea de a suprapune două localuri peste două povești. când experimentul a eșuat definitiv am urcat într-un metrou suspendat primul un fel de tiroliană a infernului unde zeul suprem era în vizită & îmi șoptea binedispus abia astăzi *bis retoric: abia astăzi* iadul a depășit india în mode și nevoi se muta din umbră-n umbră cu mișcări lente (frivol supracontrol al departamentului de mecanică) m-a luat la unșpe metri că nu mai scap de delicatețe doar dacă-mi recunosc părinții apo’ au la greșeeeli ascultă-mă tu pune mâna pe ei și vei începe să vezi ființe cu adevărat mari p-alea dincolo de-ai tăi apoi țc! m-a tăiat de sub frânghii cădeam în gol jos niște manifestanți mărșăluiau pentru reîncarnarea iminentă a celor avortați un iureș de feromoni mă sufoca ei arborau stegulețe cu texte chirilice în iad toate literele sunt chirilice îmi scuturam degetele în semn de pace și dubiu cearșaful nostru cădea în urma mea zeul suprem trăgea de manivele ciugulind din tărâțe cearșaful îmi era spoiler l-am apucat de-un colț păstra câteva pete albe și roșii de azi-viață uscate la fel de uscate ca tărâțele ciudat în iad legenda petelor albe și roșii o cunoșteau și proștii

- 39-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Constantin Mihai

GALERIA CU CU ARTIȘTI. ARTIȘTI. 3.

GALERIA 2.

Fiul sculptorului Alexandru Mihai, născut în comuna Brăești, județul Buzău, (domiciliat în București), Constantin Mihai a început să cocheteze cu sculptura încă de la vârsta de șapte ani. Inspirat din lucrările tatălui său, a pornit cu încredere pe drumul artei, acum așezată pe un piedestal care îi oferă liniște și mulțumire sufletească.

Gina Z.: Te pasionează atât sculptura cât și cizelura.

Fiecare dintre ele are un alt stil. Care te atrage mai mult?

Constantin M.: Tatăl meu, Alexandru Mihai, a fost sculptor. De la el am învățat cum se ține dalta în mână. El a făcut școală pentru asta, deși erau alte vremuri, eu am avut profesorul… acasă.

Simțeam că-și dorește să pătrund în tainele artei și îmi explica mai toate amănuntele. Atunci poate nu înțelegeam pe cât ar fi dorit, dar părea încântat.

Vorbesc despre tata la timpul trecut, fiindcă ne-a părăsit de 23 de ani. Lucrările sale se regăsesc la Muzeul de la Mănăstirea Ciolanu, în bisericile din comuna Brăești, dar și la Patriarhie, și aici vorbesc despre o cruce de aproximativ un metru si jumătate pe care m-a rugat, în ultimele lui clipe, s-o termin și s-o duc acolo. Atunci am știut că am o misiune și mi-am dat toată silința să continui sfertul acela de lucrare neterminată. Era altceva decât florile pe care le migăleam când eram mic, și aveam o responsabilitate uriașă. Arta nu te cheamă pur și simplu ci te alege. I-am îndeplinit, la un an după deces, dorința.

Mai târziu am încercat cizelura. Era o noutate, așadar mă atrăgea. Singurul lucru comun cu sculptura este desenul de la care pornesc. Ambele variante cer timp și pasiune. Menționez că picturile nu-mi aparțin.

- 40-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gina Z.: Am văzut, pe lângă icoane și un ceas cu zodii, un vultur ”bicefal”, tot cizelură.

Constantin M.: Da, sunt niște comenzi luate de firma la care lucram. Nu mi-e greu să schimb tema.

Ceasul astral a fost asamblat la turla unei biserici din Germania. Nu am fotografia finală.

Gina Z.: Dacă ar fi să amintim un sculptor, la cine te gândești?

Constantin M.: Dar nu ne putem gândi numai la unul singur. Îmi vin în minte Michelangelo, Brâncuși, Giacometti, Modigliani.

Gina Z.: Ce impresie ai despre valoarea artei în ziua de azi?

Constantin M: Nu cred că se înțelege exact implicarea celui care trăiește în acest spațiu. Probabil că timpul îi stabiliște autenticitatea.

Gina Z.: Mulțumesc pentru aceste destăinuiri, iar succesul să-ți fie înrămat în suflet. Acesta e cel mai important lucru.

Constantin M: Și eu mulțumesc! Și vă urez ca revista acestui energic cenaclu să prospere pe zi ce trece.

VASILISIA LAZĂR (DA COZA)

Dragoste târzie (soțului meu)

cu gândul la o nouă zi dar lampa cu care te căutam pâlpâia tot mai des… mi-era dor de tine, cel pe care nu-l ştiam încă erai paznicul nopţilor toate când visam doar să curg un gând lângă tine să-mi dăruieşti o pană de cocor o carte cu poveşti şi-un strop de cer în mâini dar într-un aprilie înrourat zorile mi-au spălat faţa iar ochii mei te-au recunoscut

treceau dimineţile pătate de somn şi nu întrebam încotro unele-mi zdrenţuiau fereastra cu lumină şi-mi înstrăinau visele dezmăţate curăţam cearşaful de praful singurătăţii îmbrăcam aceeaşi haină de dor îmbâcsită o retuşam cu o libertate inutilă şi mă întorceam zâmbind

erai tu, cel ce-mi modelai ploile cu zâmbetul şi-mi colorai deseori în roşu-aşteptarea de-atâta dor mi se topise sufletul de-aceea l-am turnat într-un tipar de forma clipei când ne-am întâlnit apoi, l-am aşezat în palmă, ţie – iubirea mea târzie...

- 41-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ROMIȚA MĂLINA CONSTANTIN

VALENTINA BECART BIȘOG printre cele o mie de petale ale florii de lotus

când intri prin gleznele mele strig dacă vrei să faci dragoste împreunează-ne venele și împinge sărutul în inimă aleargă-mi prin piele ca un nebun cu o herghelie de vise vreau să te port ca pe un talisman ce se dilată în pori să încapă punctele cardinale neliniștea ochilor tăi și frica de lună în golire între răsuflările noastre se ascunde o bucățică de cer pe care o poftesc așa cum poftește fructul rotund haina soarelui înfometeză-mă până la miez și lasă mă să gust o zi ca oricare alta întoarce-mă până urlu în tine hai să respirăm dragostea prin creier baby interiorul să cunoască sărutul de pe încheietura fericirii apoi roagă-te cu palmele alunecând prin magmă cum să înțelegi dâra pe care o lasă degetele mele prin labirint decât gustând picătura universului cum să-mi înțelegi semnele decât printr-un galop nebun în rând cu celulele mele tu care ești un nemărturisit tu care îmi căptușești fiecare centimetru de parcă ți-ar fi frică să mă scufunzi în bezna ta de parcă ți-ar fi teamă să-ți rămân veșnicie

- 42-

Opreşte destrămarea Opreşte destrămarea şi creşte-mi aripi acolo unde erau doar urmele îndoielii.

Lasă-mă să-mi adun cerurile mai aproape cu un vis, cu o zbatere de pleoapă. * Opreşte ticăitul inimii la miezul nopţii, când hoţii de buzunare se plimbă senini pe bulevarde; când secundele trecute-n veşnicie, uită de spaimă şi somn. * Să nu te strecori printre fraze când poeţii cad pradă unor stări de reverie, (poate chiar de nebunie), amintindu-le ( între două tăceri) de înflorirea rănilor în ceasornice ce adulmecă vânătoarea... * Opreşte destrămarea şi lasă-mă să-mi ascult înserările, cu chemările lor languroase, în locuri în care se vinde pământul şi cerul, la un preţ de ocară. * Şi strig pentru ultima oară: „ opreşte prigonirea prin acest labirint al desfătării; opreşte nebunia, ticăitul, furtunile şi visul.”

Nu te-avânta în jocul cu urna de cuvinte aruncate în groapa comună; fie-ţi milă de buzele însetate ce ţi-au rostit numele la cumpăna dinspre apusul vieţii şi întâmplarea de a fi lumină peste timp...

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

OTTILIA ARDELEANU

DANIEL DĂIAN

stabilopozi

câteodată iubirea se izbeşte de mine încerc să-i fac faţă cu mângâierile acelea în care pielea se subţiază până la o întindere de ape şi se îneacă umbrele se plimbă multe bărci şi iahturi şi vase cum titanicul pesemne de aceea uneori mă tem că se scufundă că ne scufundă fără să apucăm să facem acele croaziere să aruncăm anii pe valuri ca pe nişte sticle înfundate cu file de jurnal unde ne-am notat tot ce ne-a durut în viaţa asta tot ce n-am avut şi câte ne-am dorit pilule de fericire înghiţite ca să ni se pară că am dus-o ca un zid chinezesc în sus şi în jos am trecut de mână am scris ca fraierii pe fiecare centimetru văzut de pe lună să se ştie iubirea rezistă în pereţi în umezeala aceea continuă o simţi cu florile sale verzi-albastre singurul val care nu doar trece dar te şi ia marea ceartă pescăruşii de parcă ne-ar purta vină

[oamenii intră şi ies din mine] sunt un abator de vise puţin mai încolo cineva s-a aruncat de la etajul 9 lumea se adună ca la spectacol să privească sângele trupul are ochii încă deschişi în asfalt nu-i închide nimeni rămân aşa imenşi călcam prin oameni de unul singur muşcă-mă de umeri a spus frumuseţea şi am luat-o a intrat în acvariu respira încet prin lichidul acela care înnobilează fluturi să punem botniţă fiilor noştri a spus dezbrăcându-se prima dată să ai câinele şi apoi copilul i-am răspuns timpul care lucra în corpul ei avea ceva dintr-un om în sinea lui culoare peste tot un foc care arde din două trei cuvinte o femeie oarecare devenind iubită o iubită devenind mâine şi eu câţiva milimetri mai aproape mă înmulţeam de trei ori eu de trei ori eu de trei ori ceilalţi deveniţi eu lume nouă am spus eu şi ea!

- 43-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ARMINA FLAVIA ADAM

BENTEA ANA MARIA

evadare într-un perete de sticlă

Povară

să ieșim, iubirea mea, prin geamul spart să ieșim, prin vârful degetelor împreunate la întâmplare! să ne așezăm pe o piatră și în fotografii să privim copiii noștri din vieți viitoare! îți zic: nu-i de ajuns o singură lună să umple cerul cu galben, nici mâna ta stângă să-mi poposească pe stern. când mă atingi, îmi curge sânge din piept și uit că mereu am visat să mor aproape de tine. de sticlă suntem. ceea ce simțim e tot un perete de sticlă. închide pumnul de-o parte, de cealaltă eu voi muri, iar tu vei fi martorul trecerii mele. atât de frumos voi tăcea, că nu vei îndrăzni nicio clipă să plângi, liniștea să mi-o tulburi. rămâi focul meu, eu voi trece prin tine cu pasul meu de gazelă, apă și nisip să îți fiu.

Îmi car neștiința în spate Ca pe un munte. Îl urc cu tălpile goale.

Stânca gonește la vale.

Cu gând hapsân mă îndeamnă Să mă mă prăvălesc odată cu ea.

Cui i-ar păsa? Și ce folos?

Al cui prinos?

Ispita în deznădejde Urzește în preajma-mi Poteci șerpuite.

Poteci tocite de vite.

Ursită nebună, mătură cărarea!

Eu mi-am pus soarele-n felinar Și-am plecat!

Haiku

Păcuriu amar

Soare și lunăDulcele mierii strigă În catedrale

Picturi abstracte.

Imagini mute Pictează roua

Ochii măicuței Două picături de cer – Dumnezeire Aburul cănii Cafelei dă culoare- 44-

Violet de foc Cărare spre mâine Naște apusul Dorul de seară Îndrăgostitul plânge Cheamă lumina

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

LUMINIȚA ZAHARIA Eul liric

mi s-a recomandat, încă din şcoală să nu-mi dezvălui niciodată eul liric poezia să fie mai bine impersonală spaţiul comun, supus vicisitudinilor, să-l fac idilic, evenimentele vieţii să le transpun într-un film unde orice asemănare cu realitatea e întîmplătoare nici pe-acolo n-am trecut, nici în cot nu mă doare! genunchii juliţi erau ai altui copil căutător în stele filele smulse din calendar – nerăbdarea altui adolescent asteroizii cădeau în habitatul altui poet închipuit mîinile de pygmalion răvăşit nu erau ale mele hapul contra singurătăţii – în altă cupă efervescent! un bărbat mi-a frînt inima într-o zi nu, nu, e povestea altei femei lacrimile sunt din recuzita teatrului de amatori vopsite cu roşu carmin pentru unghii fricile atît de realist povestite sunt, evident, ale ei! nu, nu, eu mă mie îmi sunt simple convenţii

pentru fluidizarea povestirii nu, nu, fulgerul a lovit pe altcineva altă femeie prostuţă a căzut pradă iubirii! mi-am dus poezia la toate balurile mascate am înlocuit pe eu cu ea m-am depersonalizat într-atît că-mi devenise simbolism ieftin ştreangul strîns cu atîta artă la gît, că oglinda nu mai îndrăznea să-mi strige: opreşte-te şi priveşte! cînd mîncam trufe nu deveneam trufaşa pămîntului nu vorbeam (pentru globalizare şi nedemascare!) decît într-o limbă universală: omeneşte (deşi azi cred c-a fost o slăbiciune) cînd patinam pe lacul dezgheţat nu mie mi se făcea de înec rîdeam de tragi-comediile celorlalţi cînd rolul cerea ridicol sau deşertăciune, prin incendiile altora aveam tot curajul din lume să trec chiar dacă mă arătau cu degetul cum că m-aş confunda teribil cu personajul principal cineva chiar a-ncercat să-mi smulgă masca la bal era un băiat frumos, filiform ca un poem de altădată am avut atunci puterea să-i arăt prin vodoo şi alte magii multicolore alt chip, altă grimasă, altă fată nu eram responsabilă pentru iluziile voastre optice mergeam ţanţoşă pe marginea autostrăzii de vise am auzit că-ntr-un univers paralel vrăjitoarele de sine sunt pe treizeci de vecii închise poate chiar arse, poate chiar dezbrăcate de poezie ce bine că aici e lumea tuturor posibilităţilor cel mai bine eul liric o ştie!

- 45-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihai Cătrună

GALERIA CU ARTIȘTI. 4.

2.

Expoziții personale și de grup: 1987 - 1990 - expoziții comune în Alexandria și Zimnicea Expozitii de grafică și pictură: 1992 - expoziție de grafică umoristică și caricatură - Alexandria, Roșiori de Vede și Zimnicea organizator și participant; 2009 - expozitii și saloane de artă comune și tematice: - Salonul de primavară; - Salonul de marină; - Salonul de toamnă și cel de iarnă (pictură); - Salonul de artă in memoriam pictor Dan Segărceanu - grafică și pictură - Saloanele de artă dedicate operei lui Eugen Ionesco - „De la rinocerism la neo cripto rinocerim” - Expo la Slatina și București - cu pictură și grafică/afiș - Salonul de artă "Recviem pentru un Crăciun Însângerat” dedicat eroilor revoluției române - pictură și grafică afiș - Salonul de artă „Simfonia culorilor”, dedicat operei lui G. Enescu – pictură; 2010 – expoziții comune și personale: - expoziție personală de artă la CCA - expoziții dedicate operei lui Eugen Ionesco – „Rinocerismul” - realizarea grafică a afișelor expoziției - Salonul de primavară al AsociaȚiei ArtiȘtilor Plastici - Salonul de marină 2010 - august - București - CCA - expoziție personală la TURNUL ARTELOR – Brașov - emisiune radio de artă Selectat între pictorii europeni la Salonul de Artă Modernă la Bruxelles 2010, „ l'Europe Fantastique, Surréaliste et Apocalyptique - Musee d Art Fantastique”, clasat pe

-46-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

locul 3 in topul preferintelor publicului 2011 - expozitii personale la Brasov, Ccentrul Cultural Reduta, București, în diferite săli și galerii și expozitii comune - selectat în albumul internațional „Contemporary Artists”, între alti 300 de artiști din peste 50 de țări.

- editat la New York.

- 2012 - expoziții comune în Bucuresti, și la saloanele Eminescu, la sala Brancuși la Parlament.

- premiat cu medalia „Teiul de Aur” pt grafica Eminescu, in iunie la Botoșani; - locul 2 la Salonul de Arta Marina-Bucuresti 2012M; Emisiuni TV - la TVRM - 2009 - emsiune de artă și poezie - Catrună Mihai - pictură și Geo Călugăru - poezie - 2010 - emisune de artă și poezie - Catrună Mihai - grafica și Viorela Codreanu - poezie 2010 - emisune de artă și poezie - Catrună Mihai - grafică și Floarea Carbune - poezie și artă literară; Coautor în volumele: „Lanțuri”, poezie Gina Zaharia, grafică Mihai Cătrună, 2011 „Reverie albastră” – poezie Gina Zaharia, pictură - Mihai Cătrună, 2013, „Iubire din iubire… Eminescu”, poezii Lilia Albu, grafică Mihai Cătrună, 2013

- 47-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

VIOLETTA PETRE

OANA MANCU

Eu, manta de modă veche

o împușcătură se-aude în câmp la 22:45 o împușcătură se-aude în câmp la 22:56 o împușcătură se-aude în câmp la 22:59

Hai, îmbracă-te cu mine, că sunt haină demprumut, Poţi să mă arunci, ştii bine, ca şi cum nu m-ai avut!

Poate că te strâng prea tare cusăturile şi vrei Cu un ochi albastru, mâna, peste temeri să-ţi închei...

e câmp. e pustiu. e doar o benzinărie în noapte iar singurele semne ale unui om pe-aproape sunt neoanele aprinse cu ”6.5 lei benzina” ”2.24 lei gpl-ul” și-o cameră speriată de filmat într-o parte.

Sunt manta de vreme rece şi răcoare pot să-ţi ţin Când te arde focul Gheenei şi arsura de pelin; Ţesătura este fină, trasă-n fir de busuioc Pune-o peste nepăsare, că-ţi aduce şi noroc!

aici nu există reguli, nici bgs, nici patrule de noapte. există doar un criminal și-un suflet ce încă se zbate pe podeaua de linoleum plină de șoapte.

De mă-mbraci cu faţa peste, două inimi vom avea Una de-ar uita să bată, alta doru-ar aştepta; Şi pe spate de m-ai pune şi m-ai strânge peste noi Lacrima ar stinge norii, doar c-o inimă din doi...

iar autostrada e pustie. e câmp. e pustiu. e vară. e noapte.

Hai, îmbracă-te cu mine, te văd gol şinfrigurat!

Sunt şi haină pentru iarnă, trece iarna şi-i păcat Să mă laşi aici uitată... Să ne trecem împreună: Tu un manechin ce-aşteaptă vreme rea şi vreme bună, .

Eu, manta de modă veche... Şi ţi-aş cere, de-ai putea De mă-mbraci, să-mi laşi croiala neatinsă, cum e ea!

scene campestre cu mașa în noaptea aia de vară când nu avea nimic de mâncare

!! monitorul tău rulează încontinuu imagini șocante cu scene de-azi noapte o femeie ucisă la lukoil-ul din câmp, relativ aproape, de un militar ciudat, soț obsedat, om dezaxat. !! un câine latră în noapte. mașinile de poliție se zăresc de departe. apoi e pustiu e-ntuneric e zarvă e cancer e moarte.

- 48-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

IGOR URSENCO - Marele Premiu la Festivalul „Titel Constantinescu” 2015, cu „poɘtic incorəct” Igor Ursenco (9 februarie 1971), poet, prozator, culturolog, jurnalist de opinie și traducător poliglot, descendent pe linie maternă din dinastia nord-basarabeană a cărturarului Marcu Văluță, director al publicației interbelice „Cuget moldovenesc” (1932-1944). Este afiliat la: - Centrul P.E.N. România, - Uniunea Scriitorilor din România, - Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, - Liceo Poetico de Benidorm (Alicante, Spania).

Pînă acum a semnat alte 10 titluri de carte în varii genuri literare, printre care „Kaïros Moldav” (2012), „Monstrul Spaghetelor Zburătoare” (2012), „S.T.E.P.” (2011), „EgoBesTiaR” (2011), „Teo-e-retikon (2009) și „Lωgωs”, tatăl meu : mama mea „Iμagω” (1997).

A mai obținut alte nominalizări și premii literare (naționale, regionale și locale) pentru proză, poezie și eseu.

42 + vîrsta stoică la care statisticile te plasează ca bărbat în categoria notorie a celor mai mari rate creditate la bancă și de sinucideri; iar ca femeie îți pune la dispoziție toată rezerva de dragoste pentru primul amant, cheltuită fără remușcări ca pe ultimul tău prunc ce nu se va naște. Vîrsta tocmai bună să testezi cum gradația 240 din fața volanului face adevărate minuni la stîrpit vitezomanii romantici. Vîrsta corectă să mergi în parcurile de joacă pentru a te convinge personal că sirenele cu solzii uscați sunt plantate corect în gropile cu nisip, lîngă lopățelele și găletușele uitate de copiii maturizați subit. Vîrsta utilă să te uiți mai atent în farfurie pentru a-ți descoperi

prietenii supraviețuitori în celelalte regnuri și să numeri exact firele cărunte care țin locul la tot atîtea joburi ce te puteau face odinioară putred de bogat. Vîrsta perfectă să te lași hăituit pînă la capăt de anxietate precum Messia în biografia sa terestră nescrisă. Vîrsta obligatorie de a pune cuvintele să se umfle boabe pentru generația în lapte. Cea mai nimerită vîrstă să urci pe eșafodul cu vrăjitoarele condamnate să fie arse în public și tot acolo să te interesezi cu amabilitate cine e ultima persoană la coada generală pentru a fi contactată de o formă de viață mai îngăduitoare cu restul gîndurilor geniale pe care vei îndrăzni vreodată să le tratezi ca pe niște moaște sfinte expuse lasciv în vitrina Episcopiei Bizanțului - 49-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

PE ORBITA „LITERATURA DE AZI” - CU ODILIA ROȘIANU „Meseria” a căutat-o de la o vârstă fragedă pe Odilia Roşianu. Prima carte corectată a fost „Eseuri despre folclor” (apărută în anul 1984), a prof. univ dr. Nicolae Roşianu.

După ce a fost „racolată” de Daniel Cristea-Enache, în 2013, a devenit redactorul șef al revistei online Literatura de azi.

Laura Cozma: Cum l-ai cunoscut pe Daniel CristeaEnache și cum a început povestea Literatura de azi?

Odilia Roşianu: L-am „cunoscut” pe Daniel CristeaEnache în anii ’90, prin cronica de întâmpinare pe care o făcea încă de atunci. Apoi, la TVR Cultural unde emisiunea pe care o realiza se numea chiar „Literatura de azi”. În cele din urmă, cred că prin 2011, ne-am „împrietenit” pe Facebook.

Nu știu cum m-a „cunoscut” Daniel Cristea-Enache, dar asta e o întrebare pe care și-o pun cei mai mulți dintre cei care au fost racolați de el la începutul existenței paginii de Facebook Literatura de azi.

A fost odată ca niciodată un sfârșit de august 2013… pentru că povestea Literatura de azi începe ca orice poveste cu „a fost odată” și, de asemenea, sper să (nu) se termine ca poveștile – cu un tobecontinued pentru Literatura de azi. Atunci s-a creat un grup care avea același hobby -literatura (de ieri, de azi, de mâine). Firește că a existat o sită prin care unii au trecut, iar alții nu. Nu pentru că nu ar fi fost în stare, ci pentru că Literatura de azi nu era cel mai important lucru pentru ei.

Probabil de asta m-a „selectat” PF Daniel* pentru această „funcție” – a știut cumva că pentru mine ajunsese (și a rămas) ceva foarte important. Și că mă plictisesc foarte greu. Spre deloc.

Laura Cozma: Zilnic, revista online are trei sau patru rubrici. Este grea munca de redacție?

Odilia Roşianu: O să încep prin „a corecta” întrebarea – din punctul meu de vedere, deși cei apropiați mie îmi spun tot că „muncesc”, nu este vorba de o muncă în sine. Este vorba de ceva care mi-a intrat în sânge, aproape, pentru timpul liber. De un hobby, dacă vrei.

Da, sunt 3-5 rubrici pe zi plus câteva articole pentru secțiunea Evenimente de pe site-ul www. literaturadeazi.ro la care fac redactare. Fără a intra în amănunte, „muncesc” pe texte, dar deja am senzația câteodată că pentru asta m-am născut.

Am corectat prima carte la 10 ani – era cartea „Eseuri despre folclor” a tatălui meu, Nicolae Roșianu și am fost recompensată pentru întâia dată în viață. Nu numai financiar (1 leu pe pagină corectată!), ci și moral – mi-a spus că am „simțul limbii” și am fost tare mândră de mine. Mai ales când aprecierea venea de la un maniac al limbii române.

Deci, nu e neapărat greu ceea ce fac – e incitant. Și îmi place.

Laura Cozma: Ai putea da un exemplu de o greșeală întâlnită des?

Odilia Roşianu: Sunt două categorii importante de greșeli. Cele care țin de dactilografiere, inerente. Și cele care țin de exprimare, de repetiții, de „sunat prost” unde discut, de cele mai multe ori, cu autorul textului. Nu, nu pot să dau niciun exemplu. Sau, mai exact, nu vreau.

Dar mai sunt încă texte în care mă omoară acel „ca și”…

- 50-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Laura Cozma: Ce ne poți spune despre rubrica ta „O întrebare pe săptămână”?

Odilia Roşianu: După cum am mai spus cu alte ocazii, principala mea activitate (serviciul) este de (cel puțin) 8 ore pe zi în cu totul alt domeniu decât cel literar. Am o vechime de 18 ani. Este meseria mea – care cere energie, inventivitate, dedicare și… timp.

Nu am vrut inițial să am o rubrică în revistă tocmai pentru că știam că timpul nu-mi permite să fac săptămânal așa ceva. Poate pentru că mi se pare obligatoriu să fii pregătit pentru interviul pe care-l vei solicita, pentru că e important să citești cât mai mult din ceea ce îl reprezintă pe viitorul interlocutor (dacă e scriitor) sau să asculți cât mai multe din ceea ce interpretează (dacă e muzician) și, nu în ultimul rând, să fii la curent cu ceea ce a declarat deja în diferite interviuri personalitatea pe care o abordezi, pentru a pune niște întrebări originale, astfel încât potențialul cititor să afle altceva, să descopere, poate, o altă latură a artistului pe care-l admiră. Și, deși aș fi avut multe în plan, nu am considerat că am timp suficient pentru documentare. Drept care, pe măsură ce numărul rubricilor revistei a crescut și, de asemenea, odată cu apariția secțiunii de Evenimente,rubrica mea… a devenit sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Cred că ultimul interviu adevărat l-am făcut prin noiembrie, iar acum suntem în mijlocul verii…

Laura Cozma: De câteva luni, a apărut secțiunea, numită „Evenimente” sau „Vocea nărodului (Naționale)”. De unde această idee?

Odilia Roşianu: Am pornit de la ceea ce se-ntâmpla pe pagina de Facebook Literatura de azi.

Aceste „Evenimente/ Vocea nărodului (Naționale)” (pentru că avem simțul umorului) care nu sunt doar evenimente, ci și aniversări sau comemorări ale diferiților creatori (scriitori, pictori, muzicieni etc.) sau menționarea unor cărți abordate din unghiul cititoarelor din echipa redacțională, erau prezente, în variantă extrem de prescurtată,doar pe pagina de Facebook. Fiecare responsabil era frustrat, într-un fel: numărul de rânduri pentru o postare era destul de redus, iar dorința de a spune mai mult era mare.

De asemenea, site-ul, revista sunt foarte importante. Și chiar dacă pagina de Facebook este un fenomen în sine, am vrut să fie și un motor de promovare a site-ului.

Astfel, acum se pot scrie mai mult de 2 rânduri despre un eveniment sau despre un artist. Iar cititoarele & cititorii paginii de Facebook ajung, și datorită acestei secțiuni, cititori ai revistei Literatura de azi. În plus, secțiunea respectivă se adresează unei categorii mai largi decât cea interesată de rubricile zilnice. Și mai am și alte idei… Dar vor trebui supuse votului „comisiei” formate de Daniel Cristea-Enache, directorul Literatura de azi, și Adrian Pop, administratorul site-ului. După cum se știe, fiecare propunere (de rubrică, colaborator etc), este supus la vot, iar fiecare dintre noi 3 are drept de veto.

Laura Cozma: Mulți își doresc să intre în echipă, dar rămân puțini. De ce crezi că se întâmplă acest lucru?

Odilia Roşianu: Laura, nu cred că, de fapt, mulți vor să intre în echipă. Cred că nici nu știu censeamnă această echipă, privind din avion activitatea „Literatura de azi”.

Nu știu că suntem 12 fete (!) care stăm de vorbă în faptul serii (sau în miez de noapte) despre cine se va ocupa de paginile de Facebook, cine va scrie articole, cine le va corecta. Că fiecare dintre noi credem în ceea ce facem și, de aceea, râdem și ne enervăm împreună, ne certăm pe față sau pe mesaje, ne susținem și ne criticăm. Dar, cel mai important, puțini știu că ne dăm o mare parte din suflet pentru Literatura de azi. Cu tot ceea ce-nseamnă asta.

Cei care pleacă după o zi, o săptămână sau după o lună, independent de calitatea lor incontestabilă, nu sunt dispuși să doneze atât de mult pentru Literatura de azi care este, subliniez, o activitate voluntară, neremunerată. Și, de asemenea, vin cu alte visuri, cu alte speranțe. Cele mai multe legate de activitatea lor literară, prezentă sau viitoare.

Literatura de azi nu lansează scriitori. A fi în echipa Literatura de azi înseamnă dăruire, dragoste și, mai ales, dorința de a îmbunătăți ceva în jur, pe termen lung. Pentru tine și pentru ceilalți. Dar și cu un sacrificiu. Dacă ești dispus să-l faci. De asta rămân puțini.

- 51-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

A, și mai pleacă pentru că eu sunt foarte rea.

Laura Cozma: Cum sunt cei din echipă?

Odilia Roşianu: Într-un fel, am răspuns mai sus la această întrebare. Cele din echipă sunt… unice, din punctul meu de vedere. Iar tu ești una din ele.

Avem, fiecare, momentele noastre când „ne-nvoim”, când suntem plecate, ocupate, obosite, dar toate avem acel dor de reîntoarcere, dorința de rămâne racordate, măcar indirect.

Deci, cele din echipă cred că sunt pasionate. Și pasionale. Iar pasiunea se cheamă, simplu, Literatura de azi. Și, cu această ocazie, aș vrea să spun numele celor care formează această echipă numită de mine, nu degeaba, THE ONES. Precizez că ordinea nu are nicio relevanță: Maria Morariu, Ioana-Dana Oniciuc, Teodorina Bușilă, Gina Zaharia, Laura Cozma, Andreea Neaună, Snejana Ung, Ildiko Juverdeanu, Daciana Loi, Elena-Maria Ciocîntă, Ingrid Marc (de câteva zile) și Odilia Roșianu.

Alături de Daniel Cristea-Enache, firește.

Laura Cozma: Cum te-ai descrie?

Odilia Roşianu: Rea, nu ți-am spus?! Noroc că e directorul revistei cumsecade…

Vorbind (ceva mai) serios, perfecționistă. Și sentimentală. Iubitoare de cărți, dar nu neapărat de scriitori. Sociabilă & singuratică. Un amestec de contradicții care mă obosesc și pe mine. D-apăi pe alții!

Laura Cozma: În prezent, Literatura de azi are peste 139,000 de fani. Ai crezut, la început, că revista va ajunge atât de cunoscută?

Odilia Roşianu: Pagina de Facebook Literatura de azi are aproape 140000 de cititoare & cititori. În cazul revistei e greu să apreciezi numărul de fani. Poți doar să observi vizitatorii unici pe zi (trafic.ro) sau să beneficiezi de o analiză mai complexă atât a numărului de cititori cât și a numărului de articole citite, a timpului dedicat site-ului (alexa.com). După ultimele criterii menționate, am depășit deja revistele Observator cultural” și chiar „România literară”, edițiile online.

Da – este o evoluție explozivă, aș putea spune, la care nu mă așteptam. Vorbesc exclusiv în numele meu, nu al celorlalți membri ai redacției. Câteodată mă și sperie această evoluție pentru că totdeauna mi-a fost teamă să nu dezamăgesc. Vom vedea ce va mai fi.

Am fost foarte bucuroasă când Literatura de azi a devenit prima revistă online aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Și în alte momente, în care am văzut că munca benevolă a unor oameni, fie ei colaboratori sau membri ai echipei redacționale, este recompensată prin sute de vizionări și like-uri, atât pe Facebook, cât și pe www.literaturadeazi.ro Laura Cozma: Crezi că există o diferență fundamentală asupra felului în care este percepută literatura contemporană de capitală, respectiv provincie?

Odilia Roşianu: Cred că această diferență a existat în trecut, când Bucureștiul era considerat (eronat, firește) centrul cultural al României. Dar nu acum. Și aici cred că și USR a avut un rol important, dacă ne gândim la activitatea intensă și continuă a filialelor județene.

Mai mult decât atât, nu cred că talentul a fost aruncat doar pe Bdul Magheru din București. El a fost repartizat întotdeauna în toate regiunile țării – așa că și perceperea literaturii diferiților scriitori nu trebuie să fie făcută geografic. Surprizele pot apărea oricând și oriunde. Iar asta, deja, nu mai e noutate pentru profesioniștii care urmăresc fenomenul literar.

Laura Cozma: Pe viitor, vezi o variantă print a revistei Literatura de azi?

Odilia Roşianu: Nu, nu există în planurile discutate de noi până acum varianta print a acestei reviste.

Poate și pentru că secolul este 21 și… viitorul print-ului, în opinia mea, nu este prea luminos.

Laura Cozma: Câteva cuvinte pentru Revista Ante Portas?

- 52-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Odilia Roşianu: În primul rând, îmi pare bine că în echipa redacțională Literatura de azi sunt două membre active ale cenaclului Ante Portas, tu fiind una dintre ele. Iar apoi, din toată inima, urez mult succes revistei voastre. Sper să devină un nume de neocolit în peisajul literar românesc. Și să fim parteneri la cât mai multe evenimente. .

Laura Cozma: Felicitări pentru faptul că Literatura de azi apare sub egida USR și mulțumesc pentru timpul acordat.

Odilia Roşianu: Și eu mulțumesc. Mai ales că timpul acordat a fost la ore foarte mici dintr-o frumoasă noapte de vară… . *„PF Daniel” este porecla pentru Daniel Cristea-Enache, ce se traduce prin „prea-fericitul Daniel”. (completarea Odiliei Roșianu) Foto: Ovidiu Moisin Photographer

ANA BARTON

„Ana Barton suflă viaţă unei galerii de personaje şi istorii pe care le înfige în lumea lor caldă, posibilă şi miraculoasă.” (Nora Pavel)

Scrisoare „Mi-ai spus azinoapte, în vis, Iartă-te, ca să poţi ierta mai departe. Dar eu, de frică, am dormit mai departe. Tu eşti aproapele meu. Tu, cel care nu te depărtezi nicicând. Vezi, am ales neutrul: un suflet, două suflete. Instinctiv l-am ales. Dacă mi te închipui fără carne, mi-e mai uşor să-ţi vorbesc.

Dar, uite, azi, o să te chem pe celălalt nume al tău. Eşti inima mea, eşti carnea mea care bate, neodihnito. Nu mai ştiu să-ţi vorbesc, mi-au secat mâinile căutării şi mi-au orbit ochii găsirii. Nu mai ştiu dacă tu ştii să citeşti, inima mea, dar lasă-mă să te-nvăţ, pentru că vocea mea mi-e

O lebădă iubea Un şchiop iubea o lebădă.

Villa, Villa, o striga el şi bătea din

străină mie, tu n-ai cum s-o recunoşti.

Mărturisesc: – am râs de tine – te-am ferit – am fugit – te-am batjocorit – te-am călcat şi te-am micit – te-am uitat – te-am terfelit – apă, soare nu ţi-am dat – te-am uscat – te-am gândit.

Acum, în greu, m-am întors, cu genunchii tremurând şi tălpile necălcând. Am (în)tins mâna după tine, iar tu ai bătut tare. Sunt aici, mi-ai spus. Şi te-ai zvârcolit până m-am sufocat. De ce nu ştiu să cred cum ştii tu, inima mea? Cui mă pierd când îmi visez fugile, în ce mă uit pe mine, unde mă risipesc? Eu cine sunt când nu mai sunt?”

tija stângă în lemnul pontonului.

Ea înota repede, negru şi-şi potrivea ciocul

roşu, sumeţit şi cântător.

Un şchiop iubea.

- 53-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

PETRE IOAN CREȚU Metamorfoze cum se desprinde ochiul de pe luciul apei negustorul de săbii cu tâmpla crestată apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua pe furiş sub norul de fum şi-o frunză de laur cineva tot desenează o dungă verde pe hol şi noi alunecăm de-a lungul ei murmurând cuvinte ciudate şi nici nu ştiu cum deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng un cui mustind a rugină în noapte o trompetă beată şi un zgomot de paşi în fereastra vecinului se dă Lost Highway şi amintirile din ea se scurg până sub caloriferul de fontă lumina stinsă un ochi hulpav şi o pâlnie din tablă cutată ne prindem de carne cu spaimă, zuruind până se face iar şi iar dimineaţă după care coborâm şi colorăm cerul cu albastru

ELEODOR DINU Restul de pod

pe care-l mai avea de trecut drumul meu (purtând în cârcă văduva gravidă a seninului mort într-un accident de străfulgerări stupide) a rămas pe partea imaginară a încrederii în dărâmături.

Răni dumnezeiești s-au îndrăgostit de mine pentru simplul fapt că fac din ochii vulcanilor orbi candele pe care Maica Domnului le umple cu milă.

GEORGI CRISTU În derivă spre zădărnicie Femeia care avea să-i schimbe viața, urma să coboare din tren pe unul din peroanele Gării de Nord. Era într-o zi însorită de sâmbătă, la sfârșit de septembrie 1991. Vocea înțepată din difuzoare anunța, în sfârșit, sosirea trenului dinspre Pitești la linia 8 cu o întârziere de 17 minute. Nimic neobișnuit având în vedere haosul produs în marele oraș de „cea de-a patra mineriadă” aflată în plin proces de finalizare în Gara Basarab, supravegheată de mass-media, jandarmerie și poliție. Adică, o gloată cu mii de mineri beți nonstop, aduși în capitală din Valea Jiului, ce devastase gările pe unde zăbovise, sub conducerea aceluiași lider semidoct ce-și spunea „Luceafărul huilei” și care ceruse inițial demisia guvernului, drept unică revendicare. Și ca să fie mai convingători, „revoluționarii” ajutați și de bucureșteni au devastat parterul clădirii guvernului, unele spațiile comerciale ieșite în cale, au bătut cetățeni nevinovați, folosindu-se de bâte, pietre și cocktail-uri Molotov, mai apoi - îndemnați de reprezentanții opoziției – pretențiile au crescut scandându-se demisia șefului statului, act ce nu s-a mai jucat. După trei zile de „luptă”, ortacii și-au luat bâtele din dotare și au plecat acasă. În urma lor au rămas trei morți, lacrimi, nesiguranță, cioburi, coji de pepeni, ambalaje și dezgust. Lumea civilizată mai văzuse

- 54-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de mult iubeam noi democrația, absurdul și incoerența.

- Sunteți bun să-mi faceți loc să trec?

Privind în spate văzu o tânără cu doua genți de voiaj burdușite, străduindu-se să-și facă loc prin mulțimea de oameni îngrămădită în jurul unei „nemaivăzute mașinării de făcut pop-corn”, blocând accesul călătorilor spre ieșirea din gară în stațiile de autobuz sau taxi. Spre surprinderea lui, vocea tinerei femei semăna izbitor cu vocea Elenei încât simți un moment că nu mai putea face nici măcar un pas.

Elena era o frumoasă și capricioasă olteancă, colegă de liceu, care-i jurase că va veni după el în capitală, la Facultatea de litere să ajungă amândoi scriitori sau ziariști. Așa visau uneori noaptea în timpul plimbărilor pe străzile întunecate ale orășelului de provincie. Petre își realizase scopul copilăriei sale: intrase la facultatea mult dorită – era cu un an mai în vârstă decât fata - și pâlpâind de fericire alături de ea își perora zecile de planuri. În ziua plecării, l-a condus la gară, și-au spus câteva vorbe întrerupte de suspine, atât cât s-au priceput, și asta a fost tot. Mult mai pragmatică, ea n-a riscat pariind pe literatură, imediat după bacalaureat s-a măritat cu patronul de cârciumă adunat de pe drumurile străinătăților și calea îmbătrânirii, urmând să-l facă un desfrânat pocăit și un tată prosper la îndemnul mamei din cuvântul căreia nu ieșea. Nu putea s-o uite, încă scria rondeluri, crezând că suferă și se gândește la el, dar se obișnuise într-un final să trăiască din surprize. Ce-l enerva cel mai tare era logica lui nu decizia mercantilă a Elenei. Cum? Să nu poată intui această decizie luată fără ca el să afle ceva, după ce stătuse în preajma ei atâta vreme? Ce-au însemnat promisiunile, îmbrățișările, mărturisirile tandre, sărutările pasionale? Cu cât se gândea mai mult, cu atât răspunsul i se părea mai neclar.

Acum trecuse în anul doi, colabora ca jurnalist de teren la două gazete: una din capitală și alta din provincie; prinsese un loc în Hotel Universal, la mansarda celui mai boem cămin al Universității și se mulțumea cu singurătatea relativă pentru că nu dorea să ajungă un don Juan.

Tânăra din spatele lui își mușca buzele de nervi, mai-mai să izbucnească în plâns, descumpănindu-l.

Bărbatul se strădui să-i facă loc, lipindu-se ușor de cei din față, dar imaginea Elenei îmbrăcată în pardesiul verde nu-i fugea din minte. Realiză repede că nu poate lăsa fata asta de izbeliște după cele petrecute în ultimele zile prin „orașul tuturor posibilităților”, mai ales că la ora aceea mișunau șuții printre călătorii neatenți și grăbiți ai gării. Închise tocul aparatului de fotografiat pe care-l ținea mereu agățat de gât și apucă gențile cafenii ale fetei, făcându-i semn din cap să-l urmeze. Fata îl ascultă.

Ajunși în dreptul şirului de cabine telefonice, încercă să-și sune mama, să-i spună că a ajuns, că totul este în regulă și să stea fără griji. O tipă brunetă, tunsă băiețește și îmbrăcată într-o rochie scurtă, viu colorată, cu cearcăne sau vânătăi la ochi, în pantofi cu toc înalt ce contribuiau din plin la starea de echilibru indiferent în care se găsea, trecu prin fața cabinei telefonice strigând numele viitorului premier dorit de ea, stârnind râsul trecătorilor. Suna ocupat, Maria puse telefonul în furcă și ieși zâmbind. Mai avea timp să sune, gândi ea, oricum nu s-ar fi putut înțelege din cauza vacarmului în care intrase fără voie și o porni după bagaje spre ieșirea din gară.

- Iartă-mi impertinența, care ține de meseria de ziarist și fără de care n-aș putea să-mi câștig pâinea cea de toate zilele. Nu era indicat să rămâi multă vreme în învălmășeala de pe peron și m-am gândit să te conduc în stație pentru a fi în siguranță.

- Ca să vezi, începu Maria, de cum am ajuns în gară am și trezit interesul jurnaliștilor.

- Neaşteptată ascensiune, spuse Petru, zâmbind și așezând gențile Mariei pe scuarul stației.

- Eu, domnule ziarist, nu sunt actriță, cântăreață celebră sau vreo sportivă de performanță. Desigur, nu vreau să-mi subapreciez calitățile, dar acestea din urmă nu sunt interesante pentru publicul larg, spuse fata prelungind a-ul cu privirea absentă fixată pe unghiile vopsite îngrijit.

- De fapt, voiam să fac un interviu cu tineri studenți sosiți din provincie la început de an universitar despre cum sunt percepute evenimentele care s-au petrecut în capitală. Chiar dacă nu vă încadrați în cerințe, mi-a făcut plăcere să vă fiu de folos ca hamal benevol. Aș mai putea face ceva pentru dumneata? Îi zâmbi, dar ea îi răspunse absentă că nu, și întoarse capul în sensul de unde trebuia să sosească tramvaiul. Petre își ridică un pic fermoarul gecii de piele neagră, aranjă aparatul de fotografiat într-o poziție care să nu-l împiedice la mers, ceru scuze tinerei și plecă spre locul unde-și avea parcată mașina.

După ce urcă la volan se privi în retrovizoare; era un novice în meserie, iar trăsăturile feței trădau copilul din el. De multe ori șovăia, căutându-și confirmarea propriei valori în discuțiile cu persoanele mature cu care venea în contact, a căror viziune se adeverea și a căror judecată nu era pusă la îndoială. Depănă în minte dialogul cu fata și regretă manifestarea de găgăuță respingător tocmai în fața unei ființe atât de delicate. Porni mașina și plecă spre cămin.

- 55-

Ante Portas

LUMINIȚA SCOTNOTIS

colț de lumină nu nu te-am luat poezie ca destin ci ca o părere ce mi-o pot asuma la cel mai critic semn al întâmplării să-ți port chipul de sânge cu tot dinadinsul și-apoi îmi plec fruntea spre tine cea mai lungă amintire în care-mi păstrez visul atins la nașterea noi scoțând din gura clipei firimituri de cer ațipit în umbra pietrelor și masca aparenței tale peste care mă-nveți să zbor printre păsări măiastre când eu te ridic la înălțimea lor mă opresc cu palma dreaptă pe bătăile inimii iar gândul către tine se dilată în forme plutitoare nu nu te-am luat poezie ca pe un exil în nesaț mi-ești colțul de lumină în care mă furișez să-mi trăiesc adevăratele libertăți sub sigiliul celei mai calde priviri și alfabetul stropilor de timp îmi trag conturul inimii în limbă pentru că mâine nu exist iar azi sunt ca cerul spre care zbor și nu îl pot cuprinde poate ca răsplată mi-or spune că te primesc sau blestemul de care nu mi-e frică la toate cele urme pământene

Revistă de literatură și artă

SIMION COZMESCU plimbare în absența Mariei nimic neobişnuit la acea dimineaţă pădurea coborâse la marginea oraşului câţiva copaci rebeli intraţi pe străzile unde întunericul adăsta în pâlcuri clandestine norii vălureau pentru întârzierea zilei... şi păsările zburând de aceeaşi parte a secundelor cu el ieşise la o scurtă plimbare se simţea ca un acrobat pe sârmă urmărit de un public ascuns în umbra zdrenţuită printre blocurile şi spinii de mucava ai oraşului ,,absenţa ei doare un vid care te strânge...” cuvintele îl izbiră violent se clătină privi dincolo de asfalt şi pietre în hăul cărnos ,,îţi aminteşti cum pulsează o venă sub pielea unui mort ? când ritualul se prelinge ca o transpiraţie rece pe şira spinării îţi pare o farsă o glumă proastă cel drag se va ridica şi ei vor râde smulgându-şi măştile întortocheate întristate îi vei ierta dorindu-ţi să plăteşti oricâtă fericire lumină viaţă se cere din tine rămâi cu o frunză presată peste groapa săpată în pieptul tău groparii au plecat uitând să o acopere lăsând lopeţile şi sticla golită de ţuică bătrână rămâi cu imaginea venei pulsând vineţiu sub pielea rece rămâi...” din acea zi de dincolo de gândurile lui din blocurile posomorâte în labirint (vulturi uriaşi având aripile strânse cu pui plecaţi şi ghiare de beton înfipte năpraznic în pământ ) începu să crească o toamnă mai săracă în câini pe maidane mai bogată în strigoi nevrotici pe culoare o toamnă liman pentru copacii migratori care-şi depuseră frunzele în ea o toamnă numărătoare de asistente în spitale ele întind fără nicio cută impecabil cearceafuri albe pentru cei aflaţi în comă (poate fi şi acesta un motiv pentru a continua să trăieşti) asistenta cu cearceafurile sub braţ o salută parfumul ei stăruia ca o părere de rău pe epiderma dimineţii Maria luă cu speranţă mâna corpului întins pe pat îi privea vena gâtului care pulsa pulsa transmitea un mesaj din oraşul interzis ei deschise cel mai senin geam din viaţa ei aerul tânăr pigmentat cu voci paşi soare foşnete năvăli răvăşind foile de observaţie ultimii trandafiri ai oraşului se înălţau în stoluri roşii albe galbene înmiresmate sub cerul mai înalt ca niciodată el îşi continua plimbarea în absenţa ei

- 56-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihaela Roxana Boboc

GALERIA CU ARTIȘTI. 5.

2.

Mihaela Boboc își așază poezia și arta pe același șevalet de suflet. În universul ei, culorile șoptesc cel mai adevărat poem și invers. Astăzi, la o cafea cu Mihaela, despre evantaiul de culori care dau tonul stărilor de elită: Gina Zaharia: Ești artist și poet deopotrivă. Ce latură așezi pe primul loc?

Mihaela Boboc: Greu de spus. Sunt perioade în care poezia primează, alteori revin la pictură și grafică ca un însetat de culoare și forme. Se întâmplă uneori să ating acel echilibru în care deopotrivă, poezia și pictura, mă locuiesc.

G.Z: O scurta descriere a vieții de artist. Când și cum ai pășit pe acest drum?

M.B: Scrisul e ceva nativ, nu este un dar pe care l-am căutat, mai mult el m-a găsit pe mine, în momentele critice din viața mea. Prima poezie a venit odată cu prima dragoste, la 14 ani. Cu mult înainte să mă exprim în poezie, plăcerea mea erau compunerile, acele eseuri școlare unde aveam libertate de exprimare. Avem în jur de 10 ani când, stând la masa de lucru și scriind o compunere, am realizat cât de mult îmi place să intru în acest tărâm fermecat al creației.

Am intrat oficial în lumea poeziei în 2009, moartea tatălui meu fiind acel sâmbure de durere care a luat forma primului volum ”Vers și culoare”, dedicat lui. A luat premiul pentru manuscris la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet și mi-a dat încrederea să merg mai departe. Tot 2009 a fost anul marelui premiu la Festivalul Național Titel Constantinescu din Râmnicu Sărat. A fost un an de cotitură în viața mea.

Sunt trei scriitori cărora trebuie să le mulțumesc pentru sprijinul constant pe acest drum: Tudor Cicu, Marin Ifrim și Constantin Marafet.

Pictura/grafica a fost pentru mine talentul mult ”râvnit”. Tatăl meu era cel talentat, am crescut cu tablourile lui pe pereți, deși rareori l-am văzut schițând în copilărie. A renunțat mulți ani la acest dar, pe care l-a reluat abia în ultimii doi ani înaintea morții sale. Sora mea moștenise acest talent și lucra deosebit de îngrijit și frumos. Îi copiam lucrările în seri lungi de vară și încercam să fiu ea. Timpul a trecut, ea s-a axat pe fotografie, eu am

- 57-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

continuat să schițez, și abia târziu, la vârsta de 23 de ani (după terminarea studiilor economice) m-am înscris la Școala Populară de Arte, secția Pictură, pe care am absolvit-o după trei ani de studiu.

Au fost cei mai frumoși ani, expozițiile colective de la Centrul Cultural Galați, mirosul vopselurilor din atelier, fotografiile cu lucrările mele și ale colegilor mei, oamenii frumoși pe care i-am cunoscut, toate acestea mi-au dat un sentiment de apartenență pe care greu l-am regăsit ulterior.

G.Z: Ai multi prieteni artiști în lumea virtuala. Ai putea numi unul preferat?

M.B.: Da. Și aici facebook a avut meritul lui de a reuni oameni pasionați de artă și cultură.

Sunt scriitori pe care îi admir de mulți ani, de când publicam primele poezii pe site-ul poezie.ro (Teodor Dume, Liviu-Ioan Mureșan, Liviu Ofileanu, Eugenia Reiter, Cristina Rusu, Adrian Suciu, Florian-Stoian Silișteanu, Doru Emanuel Iconar, Vali Slavu, Mahmud Djamal, Ottilia Ardeleanu, Ioan Barb, Tincuța Horonceanu Bernevic, Maria Dobrescu, Laurențiu Belizan - actual președinte al cenaclului nostru Ante Portas, etc.) Pe alții i-am cunoscut ulterior, pe Însemne Culturale, pe vremea când eram administrator - editor (Familia Lazăr - Lisia și Ion da Coza, Gina Zaharia, Corina Militaru, Sofia Sincă, Iris Marinov, Ana Câmpeanu, PetruIoan Crețu, etc.) Pe cenaclul literar virtual Lira21 am cunoscut câțiva poeți pe care îi stimez și îi urmăresc constant (Ana-Maria Gîbu, Cristina Ștefan, Carmen-Tania Grigore (alături de care am avut și prima lansare a cărții ”Vers și culoare” la Buzău, în mai 2010), Luminița Zaharia, Camelia Iuliana Radu etc.)

Pe celaltă parte, admir grafica prietenului Mihai Cătrună și a poetei-grafician Cornelia Ionescu Ciurumelea, pictura nonconformistă a artistului Kerekes Rareș, caricaturile buzoianului Vasile Milică Ene și pictura bisericească a artistului Florin Caragiu.

Sunt doar câteva nume. Am avut bucuria să cunosc mulți artiști talentați atât în mediul virtual, cât și la târgurile de profil din țară, la care am participat în urmă cu câțiva ani.

G.Z. Câteva proiecte de viitor?

M.B.: În prezent, am o colaborare cu o editură pentru ilustrarea unor cărți de povești pentru copii.

Pe partea de poezie, vreau să public în formă scrisă volumul lansat on-line acum un an, Șevalet cu Epilog.

Cât de curând va fi lansarea poemelor în oglindă apărute anul acesta la Editura Rafet – ”Cel mai frumos cântec vine pe furiș”, alături de scriitorul Tudor Cicu, care are toată aprecierea mea pentru tot ce realizează pe plan literar.

Pe termen lung, să-mi dea Dumnezeu timp și sănătate pentru tot ce am de împlinit.

G.Z.: Felicitări, Mihaela! Îți doresc o aură în culorile inimii tale!

- 58-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MAGDA MIREA Niciodată nu ne-am iubit așa... ca o întrebare Am cunoscut-o pe Magda Mirea pe data de 31 mai 2014 în București, la premierea concursului național de poezie ,,Copiii României Creează''. Cu această ocazie, am făcut un schimb de cărți, iar ea mi-a oferit o minunată carte cu poezii: ,,Siaj - 77 studii despre unghiuri de fericire'', pe care (spre rușinea mea ) am citit-o abia de curând.

Această poetă are darul incredibil de a conduce sufletele oamenilor spre un tărâm necunoscut, dar atât de incitant, în care cuvântul se folosește la maxim de puterea sa de a frânge inimi, paradoxal, prin alinarea lor.

Metaforele răsar dintre pagini asemenea unor păsări de aer care își fac loc în inima cititorului, iar apoi cântă melodii doar de ele știute: ,,zdrențe de nori/ nunteau peste creștetele arse/ de femei însărcinate cu ceruri'', ,,tu doar înalți zmee cu privirea/ și te întinzi în mine/ ca un înger pe zăpadă'', ,,niciodată nu ne-am iubit așa... ca o întrebare''. (Petruț Dinu)

LUSIANA DRĂGUŞIN

exerciţiu de admiraţie pentru inima mea nu ştiu cine a aflat-o dar ea nu poate fi decât o duminică din cele care îţi taie răsuflarea cândva a îndrăznit să înalţe o piramidă într-un poem cu prea multe sălbăticiuni în vârf a alunecat printre versuri şi a leşinat are un basm legat de mână acelaşi pe care-l avea atunci când o lumină a lăsat-o pe aici să semene cuiva o mai păstrez o vreme bunicul spunea că lucrurile bune nu se aruncă din casă tratat de descompunere a fericirii un obicei de primăvară mă trimite prin târguri unde mă risipesc căutând duminici aşa am aflat bărbatul tăia felii din liniştea unui măr de parcă împărţea ziua şi noaptea într-un trup de femeie alături, într-o stampă, un orb atingea fluturii

Să rămân eu, sau ?! e un curaj pentru mine

să pot, să vreau, să fiu numai eu, nu pentru vreo vanitate stupidă ci pentru o dorinţă supremă de linişte, nu pentru trecerea barierelor în sensul de dispariţie, ci una de eludare a conditiilor obtuze impuse de existenţa unei lumi prea rece cu ea însăşi; sunt specialistă în arta conversaţiei, cel mai bine ştiu să tac, mă încăpăţânez să fiu, chiar dacă, uneori nu exist, îmi rămâne, aşadar, să rămân exagerat de fragilă, sensibilă, timidă, răbdătoare, să rămân eu, sau ?!

- 59-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Mihaela Aionesei

Mircea Florin Șandru

13 cm

Te priveam într-un fel ciudat

în tocurile mele nu-i gust de asfalt mâlul se agață puturos de gleznă se încolăcește ca șarpele până ajunge la gâtul șoricelului de câmp ascuns în trupul acestei necunoscute care flutură pe buze ceva tâmp despre care unii spun că ar fi zâmbet calcă îndârjită cum ar călca pe covorul roșu se afundă în dragostea de viață – mocirla în care alții își venerează bălțile fără să vadă putrefacția nuferilor fluieră fluieră cât o țin brațele noduroase ale trestiilor crescute să prelungească respirația ultimului stol de păsări rămas să elibereze câte un tril pentru fiecare dimineață cu tălpile roase până la sânge nimeni nu vede nimeni nu aude la pândă stau umbre strigătul în tocuri de treisprezece centimetri țopăie încălțat cu sufletul meu v i a țăăăă

Ay, pielea ta, ca mătasea din cămaşa unui bey, Ca retina când ochiul doarme întredeschis şi pare de sticlă, Ay, picioarele tale lungi ca mestecenii într-o zi de stepă, Când lumina îi face mai albi şi mai puri, şi ei râd sub coaja lor argintie.

Ay, braţele tale atât de fremătătoare în bluza albă şi torsul Ca un fuselaj de marmură care poate luneca În clinii rochiei, şi rochia ca un steag verde, al sultanului, Fluturând pe raiale. Ay, gustul tău de miere sălbatică, De care nu mă mai satur. Perdea de fum să fac, Iar eu să gust, să gust până amenţesc Din regescul fagure. Ay, ziua în care te-am cunoscut, Mikaela, Într-un autobuz hodorogit la Piaţa Romană, Pe când răsfoiai un album cu Egon Schiele şi şopteai, Pentru că vedeai trupuri umile, trupuri triste, Culori violente.Te-am întrebat: cine e mai bun: Gustav Klimt Sau Egon Schiele? De bunăseamă Schiele, ai spus, Pentru că e mai friguros, mai sumbru, mai nebun, Klimt e decorativ, Schiele e morbid, e un fel de urlet.

Nu te-am contrazis.Te priveam într-un fel ciudat, Cum priveşti un manuscris rar la Bibilioteca Academiei.

De atunci au trecut ani, dar pielea ta e la fel de fină, Mikaela, Ca mătasea din cămaşa unui bey. Iar picioarele tale sunt la fel de lungi Ca mestecenii într-o zi de stepă.

- 60-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANGI MELANIA CRISTEA Descântec de singuratate

calea spre strâmta singurătate se bifurcă... în piața mare columbii așteaptă ziua de pensii zilele cad ca niște firimituri uscate golaș pomul de la ușa bisericii mușcă din căldură mângâind umbra câinelui de la atâta arșiță apele răpesc minute cu burți umflate de pești singurătatea sparge pietre lupul pădurii își linge coada licantrop de nopți fierbinți fantastic vântul îmi suflă în ceafă îmi respiră neliniștile cu o discreție de septuagenar sub cerul fierbinte îngrop păpușa de lut va ploua într-o vară... vor crește nucii va cânta prigoria căldura îți dilată inimă până la mine și suflu înspre tine zece secunde de gheață suflete, ce-mi descânți de singurătate într-o vară hrănită de columbi

FRĂȚILĂ GENOVELFLORENTIN

cum sǎ te deghizezi în bugs bunny cum sǎ te deghizezi în bugs bunny suntem manipulati, iubito unde e încǎlzirea aia de care ne simțim amenințați de fiecare datǎ când deschidem cuvintele? e atâta gheață pe fluviu și în vamǎ… la ultima ploaie de varǎ a plouat cu idoli bucǎți mari de gheață cioplite de un sculptor înnebunit de dorință și singurǎtate e o amǎgire cǎldura asta cum amǎgiri îs și grǎdinile semiramidei poemul ǎsta ar trebui sǎ poarte haine groase și o pereche de mǎnuși din lânǎ pate așa îl pot feri de rǎcealǎ fluviul e doar o bucatǎ de gheață iar plaja din vamǎ banchizǎ invadatǎ de inuiți

Haiku poem de toamnă – o frunză şi umbra sa contopindu-se * secetă mare buzele fântânilor crăpate adânc * vechiul șevalet – amurgul întârziat pictează norii

GABRIEL GHERBĂLUȚĂ

amurg de toamnă – sub povara luminii cade o frunză * pescar obosit – vâsla-mprăștie ușor Calea Lactee * vechea troiță – toamna aprinde frunze la sfinți scorojiți

noi unde naiba ne mai suntem cu glaciațiunile astea? poemul ǎsta are (îți spun) doi ochi și un singur cuvânt nu poate supraviețui iernii din luna lui cuptor fǎrǎ cǎldura soarelui dar dacǎ totul e manipulare

- 61-

Ante Portas

ANGELINA NĂDEJDE

Revistă de literatură și artă

ANA MARIA GÎBU amintește-mi

Portretul iubirii

Pictează-mi iubite pe faţă surâsul, Nu-i greu să o faci, doar pune culoare, Înmoaie penelul în seva şi plânsul Durerii din mine ce ţine cu gheare.

Mă strânge, mă taie şi-mi lasă pe chip Doar brazde întoarse de plugul trăirii, Iar sufletu-mi plânge-n străin anotimp Şi caută-n tine puterea-nfloririi.

Hai, pune-mi din roşul ardorii în care Mă vrei lângă tine mereu înflorită, Mai şterge din umbre şi pune candoare Şi fă-mă, iubite, să-ţi fiu o ispită.

Doar cerne-mi lumină prin sita iubirii, Aşeaz-o-n verniuri să-mi dea strălucire, Pe pânza-negrită dă forţă privirii, Şi-aprinde dorinţa să ardă-n neştire.

Mă las zugrăvită-n pasteluri suave Tu fii doar artistul picturii naive, Hai, şterge din mine accentele grave Şi pune-mi scânteia luminii divine.

Altarul iubirii îţi e şevaletul, Eu, pânza ce-aşteaptă să fie pictată, De tine maestre, arată-ţi talentul Şi-n ploi de săruturi mă vreau vernisată.

am fugit cu sufletul tău rătăcit într-o noapte folosindu-l pe post de cort prin deșertul negru al minții acum este prăfuit puțin șifonat dar e bine... mai poate fi așezat peste inimă ca un șal zdrențuit de sentimente mute nu mă învinovăți că nu te-am luat cu mine în călătoria spre alte adâncuri te-am dus sub candelabre în flăcări dansând dimineața ai devenit rafale de vânt nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez era palid și tușea de ceva vreme răcise în peșterile sanatoriului de sub pământ a evadat când savuram ultima brioșă cu ciocolată l-am găsit agățat în hățișul de vorbe aruncate aiurea pot să-ți înapoiez sufletul l-am cârpit cu dragoste este ca nou

ELLA BLUE Corăbier Pe marea în furtună Fragilul vas Izbit perpetuu De valul îndoielii În ce mai crezi?

Busola e-n adâncuri Și cerul plin de nori Nu-ți mai arată nordul E ceață-n jur Marea își fierbe-n cocă

- 62-

Neîmplinirile Un singur țărm Te-așteaptă Un singur far Iubirea..

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

DENISA CUREA POPA

Înălţare şi cădere Incoloră tăcerea şi durerea haină, Mărginaşe fâşii - paralele - din viaţă, Răsucind, o subţie ca pe firul de aţă Într-un ghem adunată de o mână străină.

Mă asemăn cu ploaia: curg, mă-ntind pe asfalt...

(Cine-i pasăre ştie cum să cânte-n văzduh ) Poate-aşa voi afla de eşti viu sau un duh Care-mi bântuie firea. Ceru-ntreg preaînalt Se răsfrânge în rouă pe-un tărâm nevăzut Cum pe-o altă planetă două mâini de lumină Fac din viaţă minune şi o nasc din ţărână Să o ducă-naintea unui înger căzut – Stăm aproape de lună, la doi paşi de mister, Exilaţi în cuvinte. Împrejur o pădure, Unde sufletul treaz poate moartea să-ndure, Şi să cadă ca ploaia de sub gene de cer.

MARIANA SUCIU Zbor fără cer (începuturi) Se îndreptă cu reţinere spre poarta prin dreptul căreia trecea în fiecare zi. Teamă? Da, îi era teamă.

De când începuse vara, paşii o purtau mereu pe acelaşi drum care trecea prin dreptul acelei case.

Doar pentru că era în drumul ei obişnuit? Sau poate pentru că de la un timp, o zi încheiată fără acea prezenţă era o zi pierdută, neîmplinită? Cum putea numi prezenţă tăcerea

unei case, a unei grădini cu flori sau a unui om care părea că priveşte tot timpul undeva departe, că privirea lui trece absentă peste tot ce îl înconjoară, că ochii lui văd o lume în care ceilalţi oameni nu erau admişi şi nici măcar doriţi. Şi totuşi... Privirile li se întâlniseră în treacăt de câteva ori; amestec de strigăt mut şi avertisment, acea privire avea greutatea unei stânci pravălindu-se din înaltul muntelui şi distrugând totul în cale. Dar şi chemare, disperare mută, speranţă şi dor.

Hotărî să rişte, se apropie şi atinse zăvorul porţii, apasă şi intră tăcută. Păşea cu grijă pe aleile curate. Mărginite de o parte şi alta de frumuseţea florilor, mireasma şi multitudinea de culori te încântau deopotrivă.Totul părea pustiu şi nu ştia dacă asta ar trebui să o bucure sau să o întristeze. Nu şi-ar fi dorit să fie surprinsă în ipostaza de a încalca intimitatea cuiva dar pe de altă parte o teamă nedefinită că ceva ar fi putut să i se întâmple acelui om o îndemna să meargă mai departe. De ce o interesa viaţa cuiva care nu îi adresase niciodată vreun cuvânt, a cărui privire se intersectase doar de câteva ori cu a ei şi care se întoarcea grăbită în altă parte, de fiecare dată? Nu îşi putea defini acel sentiment şi chiar dacă îndrăzneala nu o caracteriza, paşii ei se îndreptară hotărâţi spre intrarea în casă. Încercă să apese pe clanţă şi surprinzător uşa se deschise cu un scârţâit sinistru. Păşi uşor în camera goală. Prin geamurile întredeschise răzbăteau acordurile îndepărtate ale unei viori.

Pereţii păstrau urmele unde cândva erau aşezate frânturi din viaţa celor care vroiseră să îşi imortalizeze fericirea; tablouri cu chipuri zâmbitoare şi ochi în care se citea dragostea şi fericirea. Acum toate dispăruseră. Şi totuşi camera avea un farmec aparte, ceva nedefinit, o viaţă a ei proprie în care se regăseau ecouri ciudate; un amalgam de zâmbete, tristeţi, certuri şi împăcări, dragoste şi ură. Vieţi.

Fericiri pierdute la jumătatea drumului, undeva între dorinţă şi teamă. Şi poate laşitate. Linişte aparentă acoperind zbucium de suflet. Alegeri. Între siguranţa obişnuinţei şi neprevăzutul plin de întrebări, întotdeauna balanţa se înclină în favoarea celei dintâi. Şi încet banalul se strecoară în vieţile tuturor.

- 63-

Ante Portas Uităm să îi dăruim sufletului nostru porţia zilnică de frumos, dragoste, suspans. Iar el încet se stinge într-un morman de indiferenţă, constrângeri şi obişnuinţă. Şi ne trezim târziu, sau poate prea târziu că viaţa a trecut pe lângă noi. Şi privim camera goală a vieţii noastre, urmele amintirilor lăsate de trecerea timpului şi poate regretăm că nu am ştiut să acoperim acei pereţi cu imagini pe care privindu-le să nu regretăm că am trăit. Îşi surprinse aceste gânduri trecându-i prin minte şi îşi dădu seama de impactul pe care o întâlnire absolut întâmplătoare cu un om, o avusese asupra ei.

Orice casă are un suflet. Intrând cu grijă şi ascultând atent, îţi va spune povestea ei.

Povestea unora e proaspătă şi veselă ca o zi de primăvară; altele îţi spun povestea tristă a unei toamne târzii. Ascultând cu atenţie, înveţi că nimic nu este mai important decât să fii fericit, să cauţi să te ridici atunci când viaţă te îngenunchează şi să rişti, pentru că merită orice risc ceva care îţi aduce o victorie în lupta cu ţine însuţi. Să laşi să între lumina în camera din sufletul tău. Şi în fiecare zi viaţă o să te răsplătească cu clipe frumoase de fericire...

Se opri...dintr-o dată sentimentul că prezenţa ei acolo nu era dorită, că încalcă dreptul la singurătate al unui om o făcu să dea un pas înapoi. Privi pe fereastră, spre locul unde cel mai adesea îl vedea aşezându-se şi pierzânduse în lumea lui. Lipsea. De câteva zile acel loc era mai tot timpul gol şi se întreba dacă nu cumva indiscreţia ei era de vină. Era evident că privirile ei aparent nevinovate îl făcuseră să se ascundă la adăpostul casei sale pline cu amintiri, acolo unde firescul nu trebuia să poarte o mască şi nici să dea socoteală lumii însetate de senzaţional. Zâmbi amar... senzaţional? Era atât de departe acest cuvânt de tot ceea ce simţise sau gândise vreodată.

Dar, o să plece. Tristeţea îi năpădi din nou sufletul şi ieşi încet închizând uşa în urma ei, părăsind casa care pentru un moment îi dezvăluise o altă lume. O lume care însă nu era a ei. Ieşind pe poartă, îşi îndreptă paşii spre vechea potecă care o ducea la malul mării...aici putea să îşi deschidă sufletul, nemărginirea valurilor albastre o îmbrăţişau

Revistă de literatură și artă întotdeauna, ele îi înţelegeau blândeţea şoaptelor...

Se înserase. Vara era pe sfârşite dar ea îşi făcuse un obicei din a se furişa seara târziu pe plaja pustie. Nu era o fire sociabilă iar marea era acum în prag de seară singura companie pe care şi-o dorea. Valurile îi mângâiau gleznele, iar urmele lăsate de paşii ei pe nisipul ud se pierdeau în depărtare. Obosise.

Nu ştia cât trecuse de când se lăsase în voia gândurilor şi privind acum împrejurul ei se vedea înconjurată de privelişti necunoscute.

S-a aşezat tăcută privind infinitul valurilor albastre. O fascina acel freamăt continuu, acea frumuseţe zbuciumată. Ciudat şi contrar aşteptărilor îi dăruia acea linişte după care tânjise întreagă zi. Întunericul cobora tot mai mult dar nu îi era teamă. Din depărtare răzbăteau până la ea frânturile unei melodii cântate la pian. Era o seară perfectă în viziunea ei; doar valuri şi muzică care îi mângâiau sufletul prea mult încercat de răutatea oamenilor. Şi raze. Raze de lună care îi mângâiau chipul. Se întinse pe nisipul care încă păstra căldura arzătoare a soarelui, îşi puse mâinile sub cap şi închise ochii. Acum putea visa...nu mai era înconjurată de priviri indiscrete, de şoapte şi chicoteli răuvoitoare.

Iar visul ei prindea viaţă legănat de murmur de valuri... Deschise ochii brusc. În apropiere se auzeau glasuri vesele iar soarele era deja sus pe cer. Începea o nouă zi şi în curând plaja o să fie plină. Oftă şi se ridică repede încercând să treacă neobservată prin mulţimea de curioşi care începuseră să îşi facă apariţia. Şi pentru ea începea o nouă zi, atât de diferită însă de a celorlalţi...

O adiere blanda îi mângâie faţă. Era briza, promisiunea mării că visul ei îşi va găsi întotdeauna un loc în leagănul valurilor albastre. Şi îi mulţumi tăcut prin cel mai frumos zâmbet pe care sufletul ei îl dăruise vreodată.

- 64-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ALEXANDRU SFÂRLEA NU ACEEA A FOST (Sfârlezie)

Ce vraişte-nlăuntrul tău, ce fumegânde ruine ca după un bombardament , un cataclism ori izbirea de vreun meteorit - o funambuleală, încerci să glumeşti parcă a vrut să te îngenuncheze pur şi simplu ciocnirea destinului tău de alte destine, neuronii scot ţepi de arici ţi se înfig în remuşcări ca nişte seringi, ochiul interior se inundă ca la bloc de mila celor pe care-i iubeşti, ultimul tren cu formele de viaţă ale disperării tocmai s-a izbit de un alt tren, ticsit cu personaje horror şi regizorul mutilat strigă după umilul tău ajutor, entitatea numită suflet pluteşte precum feromonii Scufiţei roşii într-o baie publică pentru refugiaţi , inima scoate nişte bubuituri care au făcut crevase în partea stângă a pieptului, începi să ai comportamentul unui câine hăituit cu profesionalism de hingheri, te uiţi în sus , tavanul s-a scurs în pereţi, te uiţi la steaua ce s-a desprins , în curând are să-ţi cadă-n cap şi te va strivi de duşumea, iar fiicele tale te vor plânge cu amar când vor afla că nu aceea a fost steaua ta (...)

VIOLETA DEMINESCUJURCA cântec de îngânat poeţi singurul poet desăvârşit Dumnezeu care a creat lumea fiindcă iubea prea mult poezia.

ELISABETA GÎLCESCU A cui toamnă ești Atât de aprigă la suflet atunci când începi să roșești încurcată de dor în căderi cu glas tras deoparte acolo unde sărutul împreună tăceri și frunza izbucnită în sus și cerul prea mic, prea gol, atunci fără gânduri atârnând în văzduh un nuc răvășit de vânt încercări iar pași iar inimi târzii doar atât mai pot fi de folos cât toamna va fi, tot dor ne va fi atunci tot dor pe aici cine știe cât cine știe cât

umblă şi prin aripa mea hoardele curcubeului aşa ca o margine de cântec ca o tuşă de infinit . însă mă tem Doamne că ai să treci cândva pe lângă mine şi n-am să-ţi sărut la vreme vântul cu poeme inefabil cuvântul - 65-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

VIOREL DINESCU

MARILENA APOSTU STAU PE MARGINEA UNEI LACRIMI

PROCESIUNE PE MARE În larg regăseam gustul de sărbătoare, O parte din lucruri cîntau, Altele putrezeau în refluxul luminii; În lungul estuarelor de marmură Un zid de lămpi plutea în faţa mea, Împresurat de-o muzică profană, Şi rîuri de aripi mă însoţeau În nesfîrşitul meu drum peste ape. În urmă ţărmul se destrăma ca o pînză, La azimut întîlneam vulturi plecaţi Spre ţara cu ierburi înalte...

O altă noapte prinde rădăcini în palmele bătrânului plecat din fotografia aceasta pe străzi neştiute un poem cu plâns de copil mă tot caută singurătatea alăptează frica din mine stau pe marginea unei lacrimi şi ascult cum lanţurile strigă o femeie frumoasă pe nume

– Cînd te întorci? – mi s-a strigat pe mare – – Nu ştiu nici eu. Cîndva. Sau niciodată Am zis, spărgînd şi ultimul catarg.

chiar acum tu intri în casă ţinând o iarnă albă în braţe

Un zid de lămpi plutea în faţa mea…

fericită mă furişez sub pleoapa ta stângă şi plâng

ECOU IREVERSIBIL Stau singur între flacără şi frig În catedrala nopţii-ntunecată; Degeaba peste lună-am să te strig: Ecoul nu se-ntoarce niciodată.

Ca o meduză peste valuri treci, Purtînd o trenă verde înspumată; Te chem să vii plutind prin ape reci; Ecoul nu se-ntoarce niciodată.

Te-ai rătăcit demult printre oglinzi Şi nu mai ştiu de eşti adevărată; Ecoul vieţii n-ai să poţi să-l prinzi Ecoul nu se-ntoarce niciodată!…

(Din volumul ”Ecuații albastre” )

NICU STANCU

MAMA Doar trei ani îi mai lipsește, (dar la dânsa sunt un fleac), Pentru-a stinge lumânarea, ce îi va marca un veac.

Nu se plânge de uitare, nu voiește la azil Și mustește de plăcere, când îmi spune că-s „copil”.

O cam lasă-un pic vederea și nu poate să citească, Dacă spatele o doare, este boală boierească, Nu-i un bai c-o dor genunchi, c-o ureche de surzești Pentru ea durerea-nseamnă... ești în viață și trăiești.

Are apetit de treabă, însă mersu-i cam greoi...

Nu se dă deloc în lături să dea peste cap un țoi.

Iar la dans de-o ia nepotul, n-are timp și loc să stea De postați n-o faceți babă... că aceasta-i mama mea.

- 66-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MARILENA TRIFAN Ochii mamei Povestea aceasta, dragi copii, o ştiu de la o bunică, iar ea o ştia de la bunica ei, e o poveste bătrână de cănd lumea, de cănd norii coborau pe pământ, iar oamenii trăiau pe vârfuri de munte, alături de stele.

Pe vremea aceea era o împărăteasă tare frumoasă, care toată ziulica stătea în faţa oglinzii şi se gătea. Îi plăceau rochiile scumpe, tivite cu pietre preţioase, care de care mai meşteşugit împodobită. Iar acele rochii erau cusute de o croitoreasă sărmana, ce îşi creştea cu greu copiiilumina ochilor ei: Alin şi Lăcrămioara. Şi erau doi copii frumoşi, cu părul ca soarele şi cu ochii ca stelele, deţi era mai mare dragul să îi privești. În fiecare dimineaţă, croitoreasa primea de la palatul împărătesei un cufăr ferecat, în care se aflau: mătasea pentru rochie, acul din aur, aţa de cusut şi o punguţă cu tot felul de pietre preţioase pe care trebuia să le coasă.

Dar pe cât de scumpe erau rochiile pentru împărăteasă, pe atât de sărmană era biata croitoreasă. Mâinile ei lucrau şi migăleau toată ziua, erau pline de împunsături de ac şi cu toate acestea abia putea să le dea copiilor ei un codru de pâine sau niscaiva resturi de mâncare de la masa împaratesei. Căsuţa ei era săracă şi tristă, cu podeaua goală şi plină de crăpături, fără măcar un biet covor pe ea. Dar copiii nu vedeau lipsurile acestea ci se jucau cuminţi în grădina casei cea plină de flori sălbatice, vegheaţi de dragostea mamei care cosea în pragul uşii. Într-o zi croitoreasa a primit cufărul cu mătasea şi punguţa de cristale ce străluceau ca soarele. Şi se minuna biata de ea de frumuseţea lor şi nu a băgat de seamă când printre degetele-i obosite a scăpat două dintre pietre, care s-au rostogolit şi au căzut printr-o crăpătură sub duşumea. Croitoreasa a cusut rochia, dar la sfârşit a băgat de seamă că că îi lipsesc două dintre cristale. Le-a căutat cu spaimă mare, a scotocit peste tot, dar nu le-a aflat. Copiii ei au venit să caute şi ei, dar pentru că nu a fost chip să le găseasca, au ieşit plângând în curte şi sau rugat de roua florilor: ,,Rouă, rouşoară, De pe flori de vară, Daţi-ne şi nouă Cristale – vreo două Pietre preţioase, Mama să le coase” Şi roua s-a îndurat de copii şi a prefăcut două dintre bobiţe în două cristale ca acelea pierdute. Mare a fost bucuria că mama a putut să isprăvească rochia cea aleasă. Iar copiii au primit de la masa împărătesei fructe cum nu mai văzuseră.

A doua zi, femeia a primit cufărul cu mătasea cea scumpă şi cu săculeţul cu diamante care straluceau de-ţi furau ochii. Le-a privit mai lung şi nu a bagat de seamă că două dintre ele s-au rostogolit în crăpătura din duşumea. Şi iarăşi a terminat rochia şi a văzut că îi lipseau două diamante. Şi iar a început să plângă şi să le caute în tot locul. Şi copiii au sărit în ajutor, dar nu le-au găsit. Au ieşit în curte şi pentru că se lăsase seara, sau rugat de stele: ,,Stele, steluţe, Vesele, drăguţe, Daţi-ne şi nouă Boabă ca de rouă Pietre preţioase, Mama să le coase” Şi steluţele s-au îndurat de ei şi le-au revărsat un şuvoi de lumină şi două diamante ca acelea pierdute. Iar mama a putut să isprăvească rochia cea scumpă şi să o trimită împărătesei.

A treia zi, din mâna obosită a croitoresei au căzut din nou două pietricele scumpe care s-au strecurat sub duşumeaua veche. Şi mama nu a putut termina rochia împărătesei şi a început să plângă. Şi a plâns, a tot plâns, până când a simţit o durere ascuţită de parcă ar fi împuns-o două ţepuşe de jeratic. Când a dus mâna la ochi, a simţit în palmă două pietricele ca acelea pe care le pierduse. A isprăvit rochia dar a rămas fără vedere. În faţa ochilor avea o noapte adâncă, iar copilaşii i s-au speriat cumplit. Au fugit în curte să caute ajutor, dar florile

- 67-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

dormeau, stelele erau acoperite de nori şi un vânt tăios începuse să bată. Şi când plângeau tustrei deznădăjduiţi, trecu pe acolo Maica Domnului. Şi-a făcut milă de biata mamă şi de copilaşii ei, a mângâiat-o pe frunte şi i-a sărutat ochii. Şi deodată femeia a început să zărească o lumină blândă şi chipul Maicii Domnului care îi zâmbea. S-a întors şi şi-a zărit şi copilaşii, pe Alin şi Lăcrămioara. Au curs lacrimi ca din cer şi Maica Sfântă le-a trimis o rază ca să le arate unde se aflau pietricelele cele pierdute. Iar mama şi copilaşii ei au avut o viaţă mai bună , dar tot de munca mâinilor harnice au avut parte. Au trăit fericiţi şi croitoreasa şi-a crescut copiii, nepoţii şi strănepoţii, până când a chemat-o la ea Maica Domnului, să coasă stelele pe bolta cerului, pentru ca oamenii să vieţuiască pe pământ, iar stelele să strălucească pe cer. Iar dacă uneori mai cade câte o stea, e semn mâna mamei a scăpat iar o bobiţă de lumină, iar ochii ei obosiţi de muncă nu au văzut unde a căzut. Şi m-am aşezat pe o ureche Şi v-am depănat o poveste veche. Şi m-am aşezat lângă o boabă de rouă Şi v-am spus o poveste nouă.

Taina veșnicei zbateri a firii Elisabeta Gîlcescu Trebuie să fi simțit și toamna chemarea poeziei – concertul ei maiestuos parcă anume potrivindu-și ținuta de gală spre întâmpinare.

Cine poate să refuze o invitație în lumea dureroaselor vivisecții interioare, într-o dimineață, dragi prieteni, dincolo de întristare și durere, în marele concert, întregind tabloul, un dans al cuvintelor, înveșmântat în faldurile tăcerii, în singurătatea lor (și nu întâmplător), descifrând tainele bietului trup ce-l poartă cu nestinsă iubire. Și un precuvânt în manieră proprie, unicat (dacă îmi permite autorul).

O carte care îndeamnă cititorul să urce pe noi culmi spirituale, mai mult în sine, cât mai mult în abis, prin cuvânt, urmând drumul înainte, armonizat din mers... Iar pentru cei care pot scrie, aceștia să o facă nu pentru glorie, lauri sau bani, nu pentru laude și orbitoare jocuri de artificii, ci pentru a nu trece prin viață indiferent... „Scrie pentru a te dărui semenilor cu tot ceea ce ai mai bun și mai adevărat, mai nobil și mai frumos, mai candid, mai minunat și mai înălțător din tine, mai curat, mai sfânt și dumnezeiesc – Sămânța luminii din noi – sufletul care să înflorească și să rodească rumenit în athanoricul cuptor al Cuvântului! Ave!“ (Raul Constantinescu, VIVISECȚII, Editura Limes, 2015) VISUL DIN VIS Visul din vis între noapte și zi senfiripă – nostalgia potecii de munte spre toamnă pe care printre mesteceni de aur treceai singur; înainte funiantinsă – viața ta o punte peste prăpastia din tine la capătul de drum alt drum urmat de un alt drum nescris pe pământ, spre floarea florilor visul munților

vuietul mărilor cântul zorilor adierea șoaptelor iubirilor viilor sorților blajinilor morților CINE O mare de lacrimi cine o poate bea?

Un munte de răni cine îl poate urca?

Un vulcan în erupție cine îl poate opri?

Focul din suflet cine îl poate hrăni?

- 68-

VISUL IUBIRII În fir de iarbă mătăsoasă părul tău viu unduind; în miezul florii de mac irișii tăi agat; în de mac petale fragede buzele tale; în crengile copacilor brațele tale întinse; în somnul muntelui visul iubirii răsărit în zbaterea mării dorul tău nesfârșit...

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

RODICA LUPU

DUMITRU ICHIM Psalmul de seară

orele mele tăcute...

Tu nu m-ai vrut ca vrejul, să-mi târâi tânguirea Prin colbul ce odată va sta pe cruci și carte.

Din osul unui cântec mi-alcătuiși zidirea, Dând aripei din setea băutului de moarte. În slovă, târzielnic, de-apari în miezul serii, Pe hartă doar sahare cu dunele mă-ndrugă.

Tăcerea Ta în toamnă o sorb cu floarea-Ți merii…

De-aceea îngeri frunza și-o scutură din rugă?

Averile furtunii mi-au tâlhărit din vârstă.

De ce-ai chemat nisipul cu Chefa, să-Ți fiu stâncă?

E-a Ta dezlănțuirea!. Și-atât de bine Îți stă Chemându-mă cu marea, ca inima de-adâncă.

Ca să vânezi Iubirea – nu sulița, nu scutul!

De unde-a-nvățat Iuda să prade cu sărutul?

ALEXANDRA MIHALACHE Eu pot să fac din noapte strălucire Eu pot să fac din noapte strălucire, Tu poţi s-aduci lumina în cuvânt, Eu pot să fac din toamnă nemurire, Tu poţi s-aduci eternul pe pământ.

Eu pot să fac posibilă iubirea, Tu poţi să mă condamni că n-are rost Eu pot s-aprind şi cerul în privirea Ce până ieri în calea mea a fost.

nu știu că-n necuvântul lor ard cu flacără tăciunii rămași de ieri pe vatra unui gând fac mult zgomot când în sinapse trosnesc aruncările în marginea zilei la fel ca și luciditatea ce calcă în picioare frunzele toamnei din solidaritate cu efemerul uneori scot fum exact prin colțurile-n care se ascund uitările simțind cum ustură irișii când curge timpul vizibil ca și cum în această tăcere clipa ar exploda direct în amintiri da tăcutelor stați de-a curmezișul patului învelite cu răbdarea ce apasă pe cuvinte ascultați-le strigătul cum rupe vieții zăgazul stropind cu sângele meu gura de aer de mă respiră ploaia ce-mi cântă poeme în cer și focul ce încă mai arde moartea pe rug

Lectura este muzica gândurilor scrise.

Eu pot să mai colind în astă lume Tu poţi fugi de crezi c-am să greşesc, Eu pot trăi stingher şi fără nume Dar fără tine cum pot să trăiesc?

(Claudiu Ovidiu Tofeni )

- 69-

Ante Portas

AURORA STOICA

Revistă de literatură și artă

CRISTINA ȘTEFAN

Somn alb...

Te lepezi de iubire?

Un Dumnezeu ateu dintr-o biserică nepământeană m-a dus în locul ce semăna a strană.

Privindu-mi sufletul plăpând îngenuncheat târând un trup împuţinat de vlagă m-a întrebat: "Te lepezi de iubire?"

Cu ochii de culoarea ploii priveam spre suflet... cădeau duminicile-n mine să merg, să stau,să merg!

"Te lepezi de iubire?"

"Ma lepăd de îndoială."

Eu nu mi-s tu, n-am fost, şi nu e rost de zei atei.

Biserica e-n mine-n plâns amestec de iubiri cu glasul stins de piatră atârnată în locul ce n-am fost, nu am jurat,n-am renegat iubirea niciodată.

M-am îndoit. (de lepădat… nici un sfârşit, nici un blestem nu va avea putere) Iubirea nu ne aparţine nelepădată e de suflet şi va pleca cu el în clipa-n care-un fir de viată va fi un ultim strigăt către cer.

somnul meu albit visa cu siguranţă era mut pe coşul casei afumat şi slut vedea acelaşi deal aceeaşi râpă ligheanul verde cu rufele de după vacanţa mea la ţară se mai înfiora? la poezia unui vechi miraj cu mâna ta tânjind pe tâmpla mea siaj între regina nopţii şi iubire interval muzical şi rotire *** noapte de noapte umbra ta îmi lua umbra în drumeţii montane pe sub brazii prieteni din vis fiecare noapte îşi urma itinerarul din ce în ce mai dificil şi umbrele noastre exersate nici nu mai realizau ce cote înalte alpine atingeau şi creşteau fără un final de suiş

- 70-

umbra mea într-o noapte a întrebat umbra ta nu suntem prea sus pentru amintirile noastre? niciun răspuns... umbra ta sângera *** măruntă galaxia pentru universul tău de mare poet sterpe câmpurile pentru visul tău de floare şi munţii? sunt departe de ziua soarelui pe când tu treci peste culmi eşti la vârsta când toate cresc în tine aripi mai mari decât suflarea în pânza timpului eşti în starea de a stăpâni iubirea ca scăpărare a morţii până-n prăselele luminii eşti atât de sus atât de înalt că această tristeţe mă face frumoasă

Ante Portas

GABRIELA ANA BĂLAN

Cina cu împăratul El, împăratul slovei cu litere de aur întinse dinainte castelul lui miroase a ceară topită de cu seară din cuvinte.

Eu – cheia cetăţii atărnată la gât Păşesc pe covorul de stânci Port pe umeri lebăda visând În ochi ape adânci Şi timpului caiele ruginite Îi scoate potcovarul din copite.

Iau cina cu împăratul În cupele de aur spumegă cuvinte Şoptite servitoarei cu o seară înainte În miezul pâinii înveliţi cu aluatul Frământat de mâini de sfinţi Îşi fac culcuşul bunii lui părinţi Şi păcătoşii fierţi în sânge de balaur Îşi fac culcuş în porumbei cu cioc de aur Şi instrumentele de ceară cântă în surdină Şi fluturi unşi cu naftalină Dansează sub rochiţa mea de mătase fină.

Revistă de literatură și artă

CURELCIUC OMBONICA Se scurge rugina pe filele vieții…

Când toamna se zbate în lanţuri de-aramă, Pădurile toate se simt pustiite; Îşi poartă, umile, gălbuia maramă, Pe umărul nopţii plângând, despletite. Îşi leapădă straiele arse în toamnă Şi goale rămân sub a vântului strună; Privesc, cu durere, spre-a cerului Doamnă: Suava, măreaţa şi palida Lună.

Furtuna se tânguie-n braţele mele, Dorind să-şi arunce mantaua departe; Prin râpe se-ascunde, privind către stele, Că tare ar vrea de noroc s-aibă parte.

Se-ntunecă totul în jur şi în suflet, Iar toamna de aur dansează pe creste; Se clatină-n ploaia cea deasă-al meu umblet, Când eu mă cufund în a toamnei poveste.

Scheletice umbre mă prind în capcane, Să-mi sfâşie suflet şi inima trează; Se-ntind către mine precum nişte-arcane, Când versuri lugubre în minte-mi vibrează.

Se-ntunecă munţii, se-ntunecă zarea Şi piscuri semeţe spre cer se îndreaptă... În sufletul meu răsări-va cărarea Ce mă va conduce spre-o ultimă treaptă.

Se scurge rugina pe filele vieţii, Arzându-mi neliniştea-n jarul căinţei; Când suflet se zbate în faldurii ceţii Mă-ndrept, rugătoare, spre crucea credinţei.

Domniţă peste timpuri rătăcite Iau cina cu împăratul slovelor poleite Vorbelor nerostite, el râde, eu plâng Se naşte secunda în gând Şi moare în oglinda cuvintelor topite.

Pustiul din mine se-mbracă-n aramă, Imploră, azi, Cerul să-i dea o speranţă; Cu-aroma de struguri din tânăra cramă Să scape de teamă şi de aroganţă.

(din volumul ”Împăratul de ceară”)

Suspin prin hăţişul tomnatic, sihastru, Când ochii mi-acoperă boabe de rouă...

Mă-ntorc înspre cerul cu nori de-alabastru, Ca-n suflet să-nvie speranţa cea nouă.

- 71-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANCA TĂNASE omul acesta e trist pentru că timpul pentru râs şi timpul pentru plâns nu sunt egale. pentru cuvintele frumoase neacoperite de fapte. pentru că aude mereu “nu-mi place să rămân dator”... şi cel care-o spune plăteşte şi trece mai departe. cineva iubeşte şi altcineva se lasă iubit - bonus pentru a nu mai fi dator. miracolul întâlnirii, omul trist îl plăteşte cu roşu . până la ultimul strop. îi rămâne violetul, pe care nu-l vrea nimeni. ei, şi?

ELENA SPIRIDON Dulce nebunie Mi-am pregătit bagajul ascund în carul mare trecutul și rog pajul să stingă felinarul prin poarta, larg deschisă, pornesc în pribegie tăcută și proscrisă ah, dulce nebunie...

omul acesta e trist. ridică din umeri şi spune ,,ei,şi?”. universul se stinge cu fiecare ochi care se-nchide. se-ntoarce în golul din care-a fost chemat. nu plânge şi nu ridică din umeri. acceptă.

doar pietre în călcâie

am pierdut cheia casei. am vrut să refac drumul, s-o caut, dar dispăruseră străzile. am întrebat pe unul şi pe altul, dar umbrele nu pot să răspundă. fără cheie, visele în culori se retrag şi ele. cheia era a ta şi-ai luat-o înapoi. mi-o dăduseşi doar cu împrumut. ei, şi? ca să fie vin, strugurii trebuie să treacă mai întâi prin teasc. zdrobire necesară. pereţii albi, curaţi, niciun cal verde nu mai galopează. gustul de cenuşă al orelor. şi roţile. roţile care trec indiferente peste câini, oameni, păsări, de-a valma. cenuşă şi zadar, acelaşi lucru. doar macii continua să ardă şi după ce nu mai sunt. ei, şi? cele mai frumoase poveşti le spun apele. le-am întrebat şi pe ele, dar au tăcut, nu mai ştiau nicio poveste. ruşinate, au intrat în pământ. le-aud cum susură, vor ieşi din nou la suprafaţă când ochii mei se vor închide. omul acesta e trist. se reazemă de-un zid şi zidul e moale ca o gelatină. pe-o bancă, cineva a uitat o carte. ,,Greaţa”. de Sartre. transplant de sânge, de la sepie la om. la rândul lor, medicii-şi cer scuze şi ridică din umeri. singurii care nu ridică din umeri sunt peştii, bine ţintuiţi pe cruce.

- 72-

țin de urât luminii din adâncuri și-aș vrea, îți spun cinstit, să nu cumva să curgă lacrimi nu are niciun rost poveștile cu zâne le știu chiar pe de rost și tot ce o să fie, fii sigur

TEODOR DUME ultimul diagnostic nu ştiu aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine deşi parcă e pentru prima dată când mi-e dor de moarte... am senzaţia că aştept pe cineva şi că trebuie să mă gătesc frumos să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat costumul şi cravata gri mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri rămaşi de la nunta fiului meu între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă mi-au amorţit braţele şi încheieturile tremur nervos mi-e frică de o blocare a p.rivirii dincolo de lumină mi s-au împăienjenit ochii mă târăsc aproape inuman vorbesc gângăvit de parcă aş avea un opritor de cuvinte mi s-a făcut frică o frică închisă precum rana care refuză durerea şi mi-e puţin frig simt că mă afund deviant într-o lume în care realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust şi umed ca igrasia crescută dinăuntru peste alte gesturi

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

DANIEL VORONA

SUZANA DEAC să nu îmi rănesc amorul propriu rămân străin şi identic pe lângă uşa variabilă :beau vin ca să nu uit

mă adaptez orizontului generaţiei mele de ambele sexe cea mai adâncă (în iubire şi ură) o mocirlă oricum generaţie (un fel de scrisoare de care nu se lipeşte nici o marcă) intru în apă ca şi cum aş intra în Biserică mă descalţ la intrare de şapte ani vecina mea aruncă în mine cu pâine şi sare (îmi întorc buzunarul pe dos din bunătate ascund luna totdeauna am ştiut că nu mă poate atinge justiţia din groapa sa cu mâna) o altă femeie fără vârstă aleargă printre nopţile mele reci eu îmi spăl gura cu gutui ea spune rămâi lângă mine dacă pleci . (pentru că îmi aparţin mie cum îşi aparţine sieşi un fir de pai mă uit la piciorele ei îmi fur singur banul de pe un ochi şi fericit răspund rămân mai stai) ps am să mă mut într-o casă de porumbiţă îmi voi netezi lanţul ea va cumpăra baterii ea îşi va dori să îmi nască o bicicletă eu îi voi şopti despre preaInaltul

Hello, dear!

Pachetul era destinat unor urme de nisip care se pierd în timp unei priviri din liniile paralele un semn străveziu de la mare Un ghemotoc plecat de la tine și aterizat în mâna mea aș zice că miroase a apă sărată cu aripi albastre neînfrânte și strigătul pescărușului îngropat pe undeva când mișcarea vântului ne unește ca pe două câmpii înverzite de aceeași primăvară Drumurile se deschid spre treceri lubrifiante fluturi anulați de timp pentru totdeauna tulpinile întreabă mă mai vrei când te visez statui ridicate unor morminte cuvinte nerostite și amintiri

Să nu pui mâna pe etichetă acolo bântuie urma mea de identitate să nu scoţi apă din fântână umbrele mă scufundă ea aruncă după mine cu pâine şi o intraductibilă sare eu nu am bani strigi tu de la mare să îmi de la marea depărtare cumpăr ciorapi cu dungi pentru a merge la propria-mi înmormântare (aud cum îşi spală aripile cu săpun verde şi parfumat dar nu ştiu nu mai ştiu dacă am căzut sau ne-am ridicat din acel mare păcat)

- 73-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ADRIAN ISCRU Ce chestie --------------- îmi spuneam aşteptîndu-te ----------------------ce chestie şi respectul ăsta de sine ...de care tu spuneai că te-ai împiedicat fără să vrei după care - parcă n-ai mai fost la fel - sau tot atît de darnică pe cînd eu - cu toate astea am rămas tot atît - sau la fel de îndrăgostit: uneori de umbra ta alteori de oglindirea ta ...niciodată de tine pentru că pe tine aş fi vrut să te iubesc fără rest ...adică fără chestia aia care - din cînd în cînd ne pune piedică ...adică ne împiedică să ne iubim: eu pe tine - fără rest tu pe mine - cu rest cu tot cam aşa îmi gîndeam eu gîndurile - aşteptîndu-te ca pe nişte seminţe de spart în faţa televizorului între două beri gînduri care fac din mine o adevărată antireclamă la chestia aia de care tu spuneai că te-ai împiedicat ...sau - mai ştii? poate că ţi-ai pus singură piedică

RODICA RÂPEANU

VASILE TĂRÂȚEANU

Toamnă, toamnă dobrogeană...

Toamnă, toamnă dobrogeană...

Nu ţi-ar mai sta somn pe geană Că mi se-nvolbură marea, De n-o mai cuprinde zarea Că mi-ai luat vâltorile Lăsându-mi doar ploile Şi mi-ai izgonit ploierii De s-au rătăcit năierii Ce-mi ştiau drumul spre casă După cântul ce şi-l lasă Şi mi-ai răscolit nisipul De mi se răstoarnă timpul Şi-am simtit cum mă deochi De când mă priveşti în ochi Te dai plină de poveţe De-mi faci veţişoara zdrenţe Ori ţi-e minţişoara vană De-mi suceşti cuţitu-n rană Dându-ţi arama pe faţă Le tai zilelor din aţă Umbli zurlă pe poteci Semănând săruturi reci Sub un lăicer de frunze De-mi sângeră dor pe buze Te ţii cu vântul de toartă Ca de o ulcică spartă Vă arde de chicoteală Fără să daţi socoteală: - Cin' mi-o face rost de hrană?

- Cin' mi-o ţine cald la iarnă?

Că de când ţi-am dat bineţe Tu mi-arăţi mai multe feţe Şi băgai uşor de seamă Că ai faţă de aramă... Şi puteri de obligeană Toamnă, toamnă dobrogeană...

- 74-

DE DRAGOSTE Moto: Iubiţi-mă cât mai exist printre voi şi pot fi strigat încă pre nume I. Inima ei aprinde ruguri în trupu-i primăvăratec Fericindu-l Şi focul acesta o mistuie din creştet până-n tălpi Iluminând-o Ca o vestală i se dăruie jertfindu-şi împlinirile Toate odată Numai ca el să rămână aproape de sufletu-i gol Încântând-o De neispăşitele-i păcate ce-i torturează fiinţa Dezlegându-l II. Dintr-o zăpadă-n alta calc Topindu-mă Dintr-o lacrimă-n alta mă preling Sufocându-mă Dintr-un vis în altul mă înalţ Spulberându-mă...

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

GHEORGHE A. STROIA

Sete…

Am căutat în mine…

Câmpiile cu soare lipseau, dispăruseră crinii albaştri, copacii muriseră de sete, cumplita arşiţă uscase pământul cutremurat, din măruntaie.

Nopţile îşi pierduseră luna, stelele licăreau a gri-amar, norii goneau mânaţi de himere peste cerul cu iz de cenuşă, bălţile, pline de peşti odinioară, erau seci şi tari precum piatra.

O lume cu totul străină se lăfăia, scrâşnind a poteci prăfuite, din tălpi şi până în creştet.

Coşmarul mi-e viu, dar, EU NU SUNT AŞA! În mine nu curg fluvii, dar bălţile adăpostesc peşti, nu se-ntind câmpii nesfârşite, dar soarele mângâie, din când în când, iarba, roșul îmbracă, albastrul cântă, verdele saltă, luna e încă sus, acolo, pe cerul senin, străbătut de vântul aducător de ploaie.

Se mai nasc, picuri de rouă, încă, zăpezile se mai aştern, uneori, nopţile sunt calde şi senine, iar copacii au, încă, braţele, încărcate cu flori!

Simt, doar, că mi-e sete, din ce în ce mai sete, o sete tot mai aspră, o sete cruntă, care mă ucide, deseori!...

GEORGE NICOLAE STROIA Iluzii Te văd, Apoi mă văd pe mine.

Dar nu privesc cu ochii, Ci cu sufletul.

Văd foc în pașii tăi, În ochii tăi, în mâinile tale, Dar nu văd nimic pe fața ta.

Te apropii de mine; îți simt căldura, Nu o căldură obișnuită, ceva special, O căldură ce îmi orbește sufletul.

Nu te mai pot vedea, Doar aștept, ars de căldura ta, Pe dinăuntru - pe dinafară.

Cine sau ce ești?

Ești o ființă? O stea? O planetă? Încerc să te ating…

Mă topesc încet, Din cauza ta nu mai sunt om, Sunt doar praf stelar…

Dar ce ești tu?

Acum pot să îmi deschid ochii și să te privesc, Ești o cometă… o iluzie.

Illusions I look at you, Then I look at myself.

I don’t see with my eyes, But with my soul.

I sense fire in your steps, In your eyes, in your hands, But not on your face.

You are getting closer to me; I can feel your heat, Not an ordinary one, something special, A heat which blinds my soul.

I am unable to see you, I am waiting, burned by your heat, Inside - out.

Who are you? What are you?

Are you alive? Or a star? Or a planet?

I am trying to touch you …

I am melting slowly, Because of you I am no longer human, I am just star dust…

But what are you?

Now I can open my eyes and gaze at you, You are a comet…or an illusion.

(Traducere – George Nicolae Stroia)

- 75-

Ante Portas

LAURA HUBATI

Revistă de literatură și artă

ADRIAN PĂPĂRUZ

Autoportret

aş fi vrut

Azi m-am uitat la mine.

Aveam fața întoarsă către Dumnezeu, în timp ce tot corpul îmi era ocupat: trebuia să țină în mâini viața.

să îţi scriu o scrisoare lungă cu litere adevarate albastre şi miros de liliac alb chiar eu aş putea fi

scrisoarea dacă aş renunţa dimineţile să mă mai trezesc din visul tău ţi-aş scrie cum e să mori într-o moarte necunoscută una în care te faci că eşti viu şi ceilalţi se fac că te cred dar mă gândesc că ar fi prea trist să îţi scriu despre moarte şi plictisitor să citeşti ceva ce ştii deja de la ştiri

COSTEL ZĂGAN

Am admirat tabloul alcătuit din arterele inimii: sângele în culori exilate curgea pe serpentinele gâtului până jos, pe crestele sânilor.

Doar șira spinării se ridica vertical, pe sub părul-clepsidră.

Simțeam în tălpi pulsul pământului și iarba crescându-mi în palme sub cerul arcuit în verde crud.

Timpul își desena secunde pe rotula genunchiului.

Păstrând ritmul, degetele cântau simfoniile de sub unghii.

Sufletul îmi gravita în iriși.

Mi-am ridicat ochii – ferestre către Dumnezeu, iar el mi-a conturat chipul în culorile curcubeului.

Doar buzelor le-a lăsat gustul de rugăciune. .

Erezia capodoperei colective Poezia-i arborele meu genealogic De pildă azi îmi este bunic un epitet ceva mai zurliu Iar bunică o metaforă pe cinste În mapă duc Marea Neagră Pe valurile căreia am şi scris ultimul poem de dragoste La prima oră ies din oglinda conjugală ciufulit însă cu tăcerile foarte bine puse la punct Cafeaua pare să dicteze deja gustul zilei al sinuciderii noastre colective Scârba mi se scurge de pe ochelarii de cal pe foia imaculată ca autostrada bucu reşti-constanţa şi retur Finis coronat hopus Bădiţă Mihai

- 76-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Concert al matematicii simfonice „ECUAȚII ALBASTRE” – VIOREL DINESCU „Ecuații albastre” - autor Viorel Dinescu, este un spațiu unde matematica dă mâna cu poezia și unde o partitură a cifrelor așază elemente geometrice pe același piedestal cu cele cosmice, idealiste, undeva la îmbinarea sferelor, în timp ce lumina cade perpendicular pe sufletul cititorului.

Este un joc al inimii, în care autorul a pus pasiune, profunzime, iluzii șlefuite, mister, cunoaștere și pe care îl ghidează cu o imaginație debordantă: Și astfel „Se nasc alcătuiri indehiscente/ Ce frumuseţeantreagă vor s-o-nsume”.

Iată cum matematicienii invadează poezia d-lui Viorel Dinescu: „Minkovschi” dă tonul, aruncă cifrele pe un ecran neutru dar cu oglindiri metaforice, „Euclid” pășește cu eleganță spre moarte printre figuri geometrice, pe care un „Styx” al necunoscutelor le separă când steaua lumii îl salută nepăsătoare. Dar „din curbe exponenţiale se nasc vise/ și taina lumii creşte în abscise”!

Așa cum stelele veghează singurătatea, ca o reflexie a lumii înghețate într-o viziune regalsălbatică, tot așa se scaldă silabe în spațiul unde literele devin acorduri fine pe clapele unui pian virtual. Muzica apare de oriunde. Ecoul poate fi diferit, dar lasă amprente multiple, de o sonoritate absolută.

Poemul „Ecuație albastră” reprezintă media tuturor notelor pe o scală angelică: „Între timp cifrele deveneau violete Altele se destrămau ca un fum În ecuaţii pătrunseseră parfumuri îndepărtate O mare mişcare în spirală se dezlănţui (Parcă auzeam o fugă de Bach) Abscisele se legănau ca o harfă Şi lîngă ele o ipotenuză se frînse cu zgomot.” „Sărbătoarea liniei curbe” e un spectacol de puncte înlănțuite, particule din respirația gândului într-un șirag de senzații deasupra oceanelor, când întunericul își deschide ferestrele spre „Ursa Mare”, iar „ clopotul de alge” face popas pe cadranul fosforescent al unui crez de lut.

De aur îi sunt cuvintele poetului (Proporția de aur), și îmbrățișarea înălțimilor la fel. Își are drumul său „la cote ideale”, un drum în care veacurile își aprind felinare întru nemurire. Ne invită în miezul copacilor, ghidați de sunete de orgă, în catedrale înmiresmate unde zeii plantelor veghează și țes pânze din muzică și muguri, ca un alint într-un colț verde. Între „Semnul Minus” și „Cupa lui Socrate” doar muritorul cu ochi de dimineață poate zări „culorile supreme”. Și cine n-ar cuteza să se alăture unui ritual inedit: „și voi muta iluzia în lună/ Şi zeii spînzuraţi de zodiac!, când iată, spune poetul „Închin lui Apolon un imn de slavă/ Şi pîn’ la fund sorb cupa cu otravă”. „Îngeri de mătase” pe „cai de întuneric”, iată o imagine care te trimite în tagma norocoșilor. Ochii tăi, cititorule, au orbit și au lăcrimat întru frumusețe, la ”ultimul război cu flori”.

Cine altul decât dl. Viorel Dinescu ar cunoaște „limita dintre lumină și eroare? Un fenomen abstract își întinde brațele din fire de timp și te prinde în plasă. Ești captiv, dar nu vrei să te eliberezi de dulcea povară a cuvântului, îți cauți locul cel mai bun în fața scenei unde actorul „vînează cu un ochean gigant!”

Atenție! „Cocori ireali mor în cerc, treptele văzduhului, toate din linii colorate, sunt diezi care îi

- 77-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

așteaptă și îi răsfață cu aripi de zeu.

Nu întâmplător poemul „Trup cristalin” încheie capitolul „Structuri”. Este ecoul-săgeată pe care l-ai primit în dar de la autor: trăiești în două orizonturi deodată, plutești dar atingi pământul cu o aripă împrumutată din zborul unui poet desăvârșit: „Şi tu iubito eşti un abur fin Un nor de-atomi născut la întîmplare De-aceea văd prin trupu-ţi cristalin Trasee şi orbite circulare În trupul tău particule-efemere Se învîrtesc în joc înalt de iele Oricît te-ascunzi în cuiburi de tăcere Te-oi regăsi, prin calcul, printre stele„ „Interfetențe”, din gheață și foc, printre statui vorbitoare, sunt pecetea unui timp al cărui autograf se vrea filigranat, astfel încât să creeze imagini pe care ochiul minții să le păstreze într-un sertar „ violet”, cu deschidere spre înălțimi uluitoare. De acolo numele poetului este rostit: „cineva mă strigă dintr-o întâmplare”... e glasul divin, al îndemnului de „navigare spre țările de foc” pe care nu oricine le poate descoperi. Și dacă vrei să faci o escapadă pe lac, spre seară, trebuie doar să urmezi autorul: liniștea cântă. Stelele ascultă. Vântul îmbracă barca trecereii „prin clipele cu plete blonde”.

Iar dacă pătrunzi în Dansul nopții, te vei trezi „în inima pădurii” unde păsările și-au lăsat cântecele în cuiburi și o puzderie de „cifre albastre” devin covor sub pașii dorului. Dincolo de verde, „ierburi amare” cresc pe ritmurile muzicii: „În care dansul tău încă mai vibrează Ca un triunghi de aur în inima pădurii” „Scrisoare de dragoste” este un răvaș înflăcărat, din care curg litere de foc și se ceruiesc în geometria iubirii: „În fiecare noapte într-o sticlă le închideam Aruncînd-o înspre oceanul unde ştiam Că pluteşti în singurătatea de gheaţă Fecioară! Înaintam prin timpuri în neştire Doar să-ţi trimit scrisoarea de iubire” Apar fluvii de sticlă și „păsări care se decolorează în somn”! Superb decor!

După rugul soarelui rămîn ca o uşoară amprentă. După fiecare vers, aș spune eu. O amprentă veritabilă, din trupul soarelui, „în câmpul magnetic al zilei”. Într-o galerie abstractă, „Portretul unei lacrimi”, umple universul de culoare și adevăr. Esențele verzi predomină. Aroma lor umple sala pânzelor. Nucleul care-și strânge razele în buchet va deveni preferatul călătorilor prin țara livezilor cu substanță de suflet. „Masca zilei” are chipul poeziei. În „ceasul plin de ploi”, secundele își poartă gloria. „Masca sonoră” e de o finețe dar și de o istețime remarcabilă. „Pragul de ape” - hotarul spre grădina cu rouă, unde plecările sunt acompaniate de stele, își revarsă torentul regretelor: „Nu mai puteam ca să privesc ’napoi Mă ascundeam în ceasul plin de ploi” Asistăm, așadar, la un concert al matematicii simfonice, un concert în care fiecare dintre noi, cititorii, avem o lojă și suntem norocoși că am prins acest loc. „Simfonia neterminată” a pătruns în inima noastră. Pentru vibrațiile incandescente, pentru mirajul în care poetul ne-a plimbat, îndemnându-ne și ademenindu-ne să descifrăm albastrul ecuațiilor sale de suflet, o reverență. Adâncă și adevărată precum inima poetului.

Gina Zaharia (Foto – Mirela Suflea)

- 78-

Ante Portas

TATIANA DABIJA VALSUL IRONIEI înfloresc sentimente în sufletul meu ca în grădina edenului, dar interzis e fructul din pomul său şi inima tremură...

Revistă de literatură și artă In eyes life sharpens its spins With its quietly steps, I suicide desperate again Before you lie Hungry night, for half Hangs me with your cold eyes, Do not wait infinite fall In my way

În camera goală clipa a rupt Nebunia inocentă care-a ucis Dragostea, cu mintea speriată Ce trupul rece a cuprins.

I am a story from forgotten sheet With importance of late feelings, In your eyes I could be born again once, Just you know: – I WILL LOVE YOU!

Ucigătoare ironia sorții Va roti în vals ultima zi, Dacă aș încerca să te uit vreodată Sufletul meu va muri.

With dusk, old memories, Hold a wrinkled picture, My eyes of you are drunk For last time ...

În pana ochilor viața își ascute spinii Cu pașii săi cuminți, M-am sinucis disperată din nou Înainte să minți.

(Din volumul de versuri bilingv, român-englez PLASA UNEI ILUZII. Chișinău, 2015)

Noaptea flămândă, pe jumătate Mă spânzură de privirea rece a ta, Nu mai aștept infinitul să cadă În calea mea.

Sunt istoria dintr-o filă uitată Cu importanța sentimentelor târzii, În ochii tăi de aș putea să mă mai nasc odată, Doar pe tine, știu: – TE VOI IUBI! Cu amintirea pe-nserate, bătrână Țin în mână poza ridată, Se-mbată ochii mei de tine Ultima dată…

IRONY WALTZ (traducător autorizat Pelihataia Irina) bloom feelings in my soul as in the garden but forbidden fruit of the tree is its heart tremble ...

The empty room broke moment Innocent insanity that killed Love, with scared mind That cold body covered.

Deadly irony of destiny Will rotate in waltz last day, If I try to forget you ever My soul will die.

ANA SOFIAN nu pot să spun câți greieri vor mai fi rămas prin grădină și nici câți șerpi își vor fi lepădat pielea prin fața casei a trecut prea mult timp de atunci trenurile s-au împuținat șoseaua are caverne iar liziera de la margine își scutură dinții prin praful amiezii între timp eleonora a făcut alzheimer deci nu-i mai pot pune întrebări invariabil voi primi aceleași răspunsuri amabile e ca atunci când mă rugam de bunica să ne spună povești la căpătâiul nopții ne scandalizam când încurca feții frumoși cu numărul coșurilor de tutun adunat pe timpul zilei între timp am învățat să-mi caut locul prin lume e mai greu nu pot să spun voi ridica însă două degete așteptând să-mi vină rândul până atunci însă mut cuiburile de lăstuni mai încolo să-mi rămână acasă zborul

- 79-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

IOANA BURGHEL Lasă-mă să cânt, mamă! nu e nimic rău să falsezi sub duș o bucurie inexistentă e o anestezie cu lumină cobor în inima mea ca într-un clopot cu sunetul prelung cânt, mamă, cânt! te-am întrebat odată ce e talpa aceea uriașă încrustată în cer și tu ai inventat o poveste cu un personaj căruia i-aș aparține trebuia să am o talpă în cer așa am dedus cu naivitatea celei care învăța să pășească am crescut ca o grădină cu urme de secetă din când în când zorii aveau gust și limpeziri de ploi mi-am legat umbra de glezne să mă vindec de zilele spânzurate printre degete devastator mă traversează veri la braț cu vise scheletice lasă-mă să cânt, mamă, cum numai mie îmi iese! nu mai am timp să adorm la ușa unor zei din porțelan alunec într-o poveste cu diagnostic clar n-o să am o urmă în cer! închid ochii, mamă și cânt în spatele zăbrelelor re(construiesc) lumea din atât de puținul albastru să nu mă mai trezești niciodată țipând! caii negri rup hățurile speranțelor și evadează

ANA CÎMPEANU Scrisoare toamnei În culcuşul parfumat şi crud din adâncul pădurii de vise, m-ai cuprins şi simt respiraţia pământului vibrând în tandem cu bătăile inimii.

Trupul mi-e acum un mesteacăn argintiu, doar vântul îmi mai aude gândurile, în ceasul în care suflarea-i ascuţită răscoleşte crengile plămădite din dorul de atingerea aripilor de înger ce-şi mistuie secundele, în zbatere incandescentă, pe cerul trăirii, năuc şi bolnav.

M-ai învelit cu tristeţea din cântecul ploii ce ne spală de păcatele trufiei de a ne crede eterni şi-n fierberea mustului dulce, plămădit din tăceri, mă pierd în alaiul vegetal, celebrând anual melancolii uitate în buzunarele prăfuite ale timpului veşted.

Am adunat bănuţi de ajuns să plătesc luntraşului vămile, aşadar instanţei tale, toamnă, mă supun; eu, doamnă, îmi aştept nemurirea cuminte, lăsat-am în urmă patimi vechi şi dureri, mi-am ispăşit păcatele prin calvarul existenţei umane şi acum sunt lumină, iubire şi linişte.

De undeva, din stele, va veni un răspuns pentru nopţile mele, într-o zi, voi renaşte-ntrupată în pasărea paradisului, să îmbrac speranţele muritorilor în zeci de culori, culese cu grijă din a ta paletă de nuanţe, să le dăruiesc certitudinea frumuseţii nepieritoare, topite în aureola fără vârstă a unui suflet în zbor.

-

- 80-

Echipa redacțională vă urează un An Nou 2016 cu inspirație!

La Mulți Ani!