Revista Ante Portas

Anul I, nr. 2

Colectivul de redacţie Redactor-șef – Gina Zaharia Secretar general de redacţie – Laura Cozma Redactori: Mihaela Roxana Boboc Petruţa Niţă Andreea Sabina Rîmbeţ Simina Maria Sima Oana Șușu Maria Niculai Roxana Elena Iancu Petruţ Dinu Andrei Bolache Alexandru Bolache Laurenţiu Belizan (președinte Ante Portas) Tehnoredactare: Gina Zaharia Sigla: Mihaela Roxana Boboc Imagine copertă: Mihaela Roxana Boboc Colaborator: Lucian Mănăilescu

Redacția nu își asumă responsabilitatea asupra conținutului și punctelor de vedere exprimate în materialele publicate

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

LAURA COZMA alter ego (alături de C) pe paleta lui da Vinci a mai rămas doar negrul din care lacrimile Giocondei se scurg Foto: Brooke Shaden Photography ea ieșea uneori din ramă și îl revendica făceau dragoste până se sfâșia pânza zâmbetul era mereu altul și el urca din colțul buzelor ei într-un alt tablou îmi spuneai că noaptea e o femeie geloasă hipnotiza pictorul la frontiera dintre iubire și ură linia aceea se îngroașă ca o ceață pe un câmp de război soldații stau în tranșee în pântecul unei mame care nu-i dorește gemetele se împletesc spre cer într-un cordon ombilical aerul lăptos e singura certitudine din care sug înfricoșați viața e un tablou în care vopselurile învață aceeași limbă recunosc aș vrea să pot spânzura timpul să-i văd secundele ieșind pe gură ca niște șobolani translucizi privești privești privești cum moartea intră în mine ca un nisip alb și fin vino! pentru tine aș putea fi vasul smălțuit din care da Vinci încă bea apă

Resurecție ne-am născut pentru cer dar pe Platoul Gizeh preoții caută stropi de viață-n mastabas

te urmăresc bărbierindu-te iar gameții încep să cânte la castaniete corabia lui Keops merge înapoi ridurile tale au fost afluenți ai Nilului lacrimile s-au retras în oaze barba ta era o pădure de chiparoşi acum ating obrazul tău neted ca o apă liniştită dunele de nisip îşi unduie coamele în ritmul mângâierilor stropi turcoaz se preling la răsărit dintr-un sicomor arunc oglinda de bronz lustruit un hykso vine spre noi călăuzit de o stranie nevoie de frumos din pereții de marmură sare o gazelă direct în irişii tăi de culoarea setei face salturi peste fâșiile albe impregnate cu rășini parfumate ea ea geamăna mea resorbită într-o altă viață care te-a ales tot pe tine (alături de C)

Erotikon lumina întinde cearceaful iar brațele tale îmi sfărâmă trupul - asfințim unul în celălalt culorile fac implozie în cutele lumii noastre ți-am șoptit în timp ce dormeai - brațele tale ar putea fi singura dimensiune a universului m-aș putea destrăma ca să devin membrana inimii tale . dar nu mai e timp tăcerea e piatra care alungă pânza de paianjen dintre noi și ei simt cum mă pierd în mulțime

- 1-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

GINA ZAHARIA trandafiri pitici în ei stă ruga luminii fără ecou

cămașa de luni puneai somnul pe note erai adorabil în cămașa de luni știam că noaptea îți va fi oaspete dar n-aș fi crezut că o duci pe brațe în turn să-i arăți lumea cu zdreliturile mele de copil și tramvaiul pe care l-am pierdut într-o vară și frunzele care au plimbat păduri către mare și jungla care și-a ascuns urletul în sân

atlasul cu iluzii câți trandafiri peste rădăcinile răsucite pe drum și ce arșiță își desface pânza lângă casa noastră verdele a pornit să roiască aproape de cer să le întinzi o scară să scuturi singurătatea de pe acoperiș să întrebi serile de ce au pelerine mereu noi ca o căpiță de fân cuminte liniștea a crescut mai mare decât tine a inundat zarea dă drumul pârâului să scalde mireasma lui august și la noi te-am zărit așezând soarele mai la dreapta îl pregăteai pentru toamnă nu-i de mirare că-l îmbeți cu vorbe înțelepte cel mai bun vin e din podgoriile tale ai umplut golgota cu ele un tablou cu multe care e sigur că va trona în marile galerii tu îl așezi la poartă nu știi că pe acolo trec doar păianjenii la întoarcere în camera ta un greier a cărat spicele pe care le-a iubit toată viața i-ai mulțumit și ai deschis fereastra să plece nu vrei să rămână prizonier în atlasul cu iluzii din când în când desenezi un chip ultimul care ți-a fulgerat inima într-o secundă ghimpată poartă cel mai triumfător surâs de pe tot frontul are în suflet trandafiri

ziua de marți a trecut neobservată miercuri ai plecat devreme la coasă veniseră dealuri după tine toate înflorate m-ai luat și pe mine m-ai zidit fântână două zile am fost un ostatic fericit ai să mai vezi așa ceva doar la culesul merelor spre sfârșitul săptămânii am adormit amândoi ai visat că niște râuri leneșe mă bârfeau m-ai strâns la piept cu stele cu tot apoi ai mutat casa noastră la veneția un gondolier s-a înecat de ciudă mâine va fi iarăși luni

Ramură din șoapta lunii Mai ştii că-n vremuri de demult Te modelam cu mâini de lut?

Ai fost izvor fără vărsare Şi aripă-ntre cer şi mare, Lumină-n gând întinerit De parcă-n albul necosit S-ar fi plimbat macii cântând, Cu voci de aur colindând O altă iarnă dintr-un sat Şi el din lut amestecat, In satul fără nicio stradă Doar cu doi oameni de zăpadă?!

-2-

Mai ştii când descântam troiene?

Aveam oare de ce mă teme Când se topea sub ochii mei O inimă din flori de tei Şi rămânea-n privirea lumii O ramură din şoapta lunii?

E mult de-atunci, dar oare ştii Că şi zăpada va-nflori?

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

SIMINA MARIA SIMA înfiorătoare Lolita doarme pe pian și moartea o privește cu pumnalul deasupra pieptului ei inima îmbătrânită a morții și-a accelerat bătăile Inima morții făcută din stele stinse din alge putrezite din șine de cale ferată pe care înaintează trenuri ciocnindu-se mereu scrâșnind din roți Lumea începe să se miște mâinile și picioarele nu mai sunt în sincron moartea începe să coboare sub patul Lolitei

Lolita

Din timp

Lumea se asfixiază în jurul meu de parcă ar fi un pește scos din apă de ce să mă uit la ea de ce să-mi încarc sufletul cu imaginea unei muribunde Care dincolo de toate dincolo de cât de subțiri sunt oasele ei ieșite prin piele are buze ca două fire de ață mânjite cu ruj Are obrajii supți închis la gât poartă un ștreang de oameni tăcuți care acceptă totul fără să crâcnească Sprâncenele arcuite în sus au culoarea sângelui scurs din rana de sub sâni Lumea are miliarde de mâini și de picioare are o îndemânare și un echilibru de invidiat se înclină mereu dar niciodată nu cade Degetele ei cântă la un pian imaginar cu niște clape roșii și verzi timpul a trecut peste ele s-au mai închis Pian de marmură de lemn de piatră de frunze de praf și de stele era un timp când pianul era nou și lumea era nouă muzica ei era limpede Pe clape s-au așezat pervers picuri de ploaie degetele lumii n-au cum să le evite și le ating se întind lasciv pe pielea lumii era un timp când nimic nu era prea puțin când nimic nu era prea mult Lolita doarme peste clape sunetul s-a pierdut de mult clapele se bucură sub presiunea corpului său care miroase a flori Vălul cu care trupul ei e acoperit cade moale peste pian până și moartea se uită la ea ar lua-o dar nu îndrăznește să o atingă Lumea atât de gălăgioasă până atunci tace acum cu miliardle de ochi ațintiți asupra imaginii

-3-

am răsărit din timp din Cuvânt în țara mea deasupra unui bec ars din care nu mai rămăsese decât un gând să-i dea târcoale și un cuvânt pe care nu l-am mai citit în nicio carte și pe niciun zid, atunci i-am dat eu sensul și s-a născut cuvântul meu. îl scriu de-atunci pe unde trec îl las să cadă peste lume-n fiecare noapte îl las să treacă de aici acolo îl las să moară și să se nască din nou și din nou și din nou din minute și secunde să-și construiască un destin și să mi-l dea mie apoi.

când când am iubit prima oară un trunchi de copac a fost pentru că nu mai iubisem până atunci, când am iubit prima oară un bulgăre de pământ a fost pentru că nu mai simțisem atâta căldură, când am iubit prima oară Cerul a fost pentru că s-au ciocnit două pietre și s-a făcut lumină.

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MARIA NICULAI dimineţile alea cu zâmbete şi alergat prin casă căni de cafea pline, păsări în timpanul bolnav serile sub ochiul lunii, stelele din piatră pe care le înşiram la geam (numărându-le mereu) mâinile ce se căutau una pe alta peretele plin cu numele copiilor nenăscuţi uneori caut (ne)cuvintele.

Matrioşka analizând o matrioşkă veche am descoperit că ochiul stâng lipseşte mâna dreaptă îi e strivită de căderea unui nor din umărul deschis se naşte copilul păpuşii îi lipseau (ne)cuvintele am plâns moartea lui ca un înger rămas fără aripi am rupt din trupul inert până la ultima păpuşă cu lumină desenată pe cerul gurii

nu e ușor să iubești îngerii ne-au căzut aripile de 24h și am și uitat toate cuvintele va mai răsări soarele pentru noi? din stele nu o să se mai nască pietre (pe care le lipeam de piept ca să nu le uit numele) nu contează că venele prind rădăcini că aripile ni se regenerează nu vom mai zbura niciodată vom îmbătrâni-îngeri de piatră- negând cu fiecare apus căderea altui înger fără aripi.

mi-am lipit-o de plămânul stâng când respir îmi amintesc de matrioşkă iubindo mai mult încercând cu fiecare inspiraţie s-o (dez)lipesc de inimă.

e ora ceaiului ni s-a răcit ceaiul în ceşti vrei zahăr să îndulceşti cuvintele pe care nu le-am spus? toate păsările moarte ţipă în coliviile lor încă încercăm să omorâm şarpele dintre tăcere şi tic-tacul ceasului suntem nişte începători pantomima ne-a fost demascată de pisica cu ochii verzi din colţ

statuie pe masă o cană de cafea şi o sticlă de apă plată le combin şoptind cuvinte spuse de bunica ochiul drept îl apucă pe cel stâng braţul lunii îmi strânge trupul rupându-mi oasele simt leul cum muşcă din toate colţurile inimii până când rămâne o piatră imperfectă.

am uitat numele zorilor

desenez cu buzele ora ce a trecut în timp ce şterg cu inima o pictură rece de ceai din ochiul drept.

uneori caut pe la colţul creierului mic, în mijlocul plămânului stâng

-4-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MIHAELA ROXANA BOBOC

Secvenţial luni deschid fereastra gândului că ai putea pleca într-o zi la fel de ușor cum ai șopti sărutul între buzele mele și eu nu ți-aș răspunde de teamă să nu pierd ultima fărâmă de logică care divide zilele egal între ploile-poeme și iubirea asta absentă veghează nestingherit cuvinte să te iubesc ar fi o joacă de copil doar și copiii strâng iubirea în pumn până la abandon acum respir fumul dintre noi până când imaginile se închid în fermoarul serii o altă femeie se ridică pe vârfuri și aruncă peste bord năframa galbenă a dimineții.

marți nici urmă de soare în a osutăcincizecișidoua zi din an ploaia și-a îndesat mâinile în buzunare a ridicat din umeri și a mers mai departe pe drum lavanda se învecinează cu

rapița și macii tabloul contrastant se adapă la aceeași fântână din care am scris azi cel mai lung poem pentru tata sunt la o săgeată distanță de copilărie o văd pe mama peticind timpul simt cum îi cresc nopți în tălpi acum că nu mai contează poveștile depănate în ceasurile prelungi nici părul meu mereu în dezordine nu mai mângâie zarea mă lepăd de sensuri de promisiuni de dureri mă lepăd iau apoi în brațe copilul din mine marți e despre cumpăna din fântâna cuvântului despre ciorile care zboară printre leșuri și atingerea aceea desprinsă din răpăielile de pe streașină două corpuri neavând nimic împrejur decât propria viață ea devine câmp el doar un pârâu prin venele ei ea secetă el hrană și unul într-altul pământ și uneori cer prea mult știu rugăciunea se ridică precum o pasăre de noapte când mă întorc pe partea stângă (a)dor(m).

miercuri (va fi mereu despre tine, Emi) nu e despre stări furate ori despre poemele adultului 1 Iunie vorbește despre copilul din noi cel pe care nu l-am cărat prin desișul zilei l-am lăsat să ne aștepte cuminte în spațiul din care pleci pentru a te întoarce

-5-

definitiv la vârsta când nu mai dai nimic și totul rămâne al tău se spune că omului îi trebuie un vis să suporte realitatea vezi iubirea împarte viața - înainte și după niciodată la fel mamele știu când li se naște prunc floarea de nu-mă-uita din piept privește cu recunoștință oricât de urâtă ar părea moartea copiii se agață de lianele părinților taie târziu cordonul ombilical când la rândul lor părinți strigă timpului să rămână pe loc iar El din codrul înțelepciunii rupe anafura copilăriei odată cu prima gură de oxigen cerul rămâne sânul după care tânjim am vrut să-ți spun atâtea lucruri dragul meu dar tot eu am învățat de la tine așteptarea și punctul se pierde ușor în nodul din gât azi ar trebui să înălțăm zmeie.

joi (visul lui Ioan) Cine ești când mă lepăd de tot și cresc cuvinte în sol mănat le spăl cu lacrimile celui care m-a iubit mai mult decât am putut suporta are iubirea praguri care împing în coasta cerului încât logica rămâne pe dinafară cireșii dor sub privirile tale atunci rândurile se strâng și fiecare literă se sufocă în propria virgulă ”el e singurul care mă vindecă de oameni ca apoi să mă arunce iar în brațele lor” și te-am crezut când îmi vorbeai despre moartea fără noimă despre viețile îmbrăcate pe dos mai ales în icoana toamnei când îmbrac cămașa poeziei și plâng.

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă ca omul să-și recunoască memoria și să tacă brusc.

vineri

sâmbătă

e despre dragoste când pot să alerg până la capătul falezei și soarele să mă înghită ca o minge de foc am visat că marea era un far de ceață din când în când drumul se îngusta și în mine se desfăceau fâșii de culoare mi-e dor să-mi fii călăuză dor de drumul uitat spre casa bunicilor să te văd venind de departe cu geanta plină de suferințe și eu să le închid rând pe rând în căușul palmei n-am uitat nimic cafeaua cu miros de acuarele și senzația de déjà-vu cred că am trăit la infinit aceeași zi din cele o mie de clipe nălucind în șoapte mai rămâi desculț preț de un cuvânt mai rămâi izvor să te pot scrie în plânsul copilei cu genunchii zdreliți de iubire.

bat cuie în indiferență pironesc pe cel care nu poate fi răstignit păgânul din mine ascuns de orice formă de empatie acela care mă arată cu degetul râzând de iubire când mă cuibăresc ca un prunc în brațele deznădejdii și îmi legăn orele în poeme - chibrit o singură scânteie și pământul se răstoarnă pe muchiile durerii insomnia își târâie pașii abandonându-mă cuielor care se răsucesc înăuntru ca o păpușă vorbitoare ea nu cere nimic spune atât în lumea în care m-am născut cresc sfinți cu spini înfipți adânc în carne copiii lor cresc bătrânii timpului nostru ca pe niște jertfe fără altar și dincolo e pragul subțire unde Dumnezeu așteaptă o oră tăiată din calendar

duminică (iubi-te-voi) te găsesc în același loc printre crucile inegale printre viețile mai mult sau mai puțin șterse din condei tresar melcii aduși de ploaie aburul neliniștii se diluează ca o masă tumorală în remisiune ”iubi-te-voi Doamne” până când o să învăț să te iubesc ca pe scâncetul copilei mele întâia oară în dimineața de mai saltă cuvinte din smocul de iarbă din pâlcul durerii copila mea vine cu fața spre lume eu tac cuvinte și mă întorc cu umărul stâng spre tine zic - ”Dumnezeu e cel mai frumos orb” de îmi așază poeme în brațe în loc de flori. *

ALEXANDRU BOLACHE Drumul Se desparte greu sufletul de corp. Greu tare. Tare greu se desparte. Ca și cum ar vrea să se spele de untdelemn și tot rămâne o urmă. Feraru cică a murit ușor. A murit în somn, dar a rămas cu ochii deschiși până a venit fii-su din America. Îi trăgeau pleopele a mort și la zece minute era cu ochii deschiși de parcă voia să vadă ce face cu el... A bătrână îi pusese și un magnet pe creștet . Când a venit John a închis ochii imediat. Ba parcă a și zâmbit înainte! Mortul nu zâmbește, deși pe el nu-l mai doare nimic, nici nu-l mai înveselește nimic. Când a venit Lixandra să-l spele parcă voia să-i spună ce bucuros este. Mai apoi și-a dat seama că pe coate n-a dat. Dă mă și pe coate! Parcă îl și vedea rățoindu-se. Morții nu mai vorbesc. Pentru ei vorbesc faptele lor. Și Gheorghe tot ușor a murit. De ăștia parcă are grijă Dumnezeu. Pe alții parcă i-a uitat și-i lasă să se chinuie.

Se uita Lixandra cu atenție la toate... Pe Georghe îl mai văzuse gol când era mic... Acum parcă era altul, mai rece și mai cuminte! Nu l-a văzut niciodată atât de cuminte. Odată când s-au întâlnit pe uliță, o înghesuise sub un copac. Ce faci Gheorghe? Nu! Nu ți-e rușine? Zisese ea, dar Gheorhe nici nu o băgă în seamă! Hai fă că știu că mă vrei! Zisese el. Parcă voia să țipe, parcă nu... noroc de ea că se auzi lanțul de

-6-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

la fântâna Smaraldei și el se oprise! Fusese frumos Gheorghe. Înalt și cu mustață. De-asta alergau muierile căsătorite după el, gândi ea. Avusese Gheorhe multe amante... Amante, prea mult spus. Trecea pe la una, pe la alta, când nu era bărbatul acasă. Dar pe Maria o iubise mult! A vrut s-o ia de nevastă, dar ea n-a vrut... L-a luat pe Feraru. Din lac în puț.

Stătea Lixandra și se uita la Gheorghe și nu simțea nimic. Nici părere de rău, nici de bine . Nimic!

– Nu te mai uita atâta Lixandră, că se face târziu, spuse țața Veta și poate-o veni careva la priveghi.

Ia de colea cămașa și pantalonii și pune mâna și-mbracă-l, că i s-o fi făcut frig.

Nu i se făcuse frig. La morți nu li se face frig niciodată. Nici frig, nici cald. Și dacă a stat un pic dezbrăcat, ce? Și așa e ultimul costum pe care o să-l poarte. Morții n-au nevoie de garderobă mare. Un costum acolo și gata.

– A venit primăvara, Lixandră. Păcat de el că s-a dus. Venea și îmi săpa via și nu-mi lua nici un ban. Acu' trebuie să văd pe cine găsesc.

– Țață, ăsta-i întins pe masă și ție îți arde de vie?

– Da' n-oi vrea să-l bocesc. E noapte! Nu se bocește noaptea. Vom avea timp mâine și poimâine.

Dac-om avea loc. Când a murit Feraru n-aveai loc nici să te miști. Unele boceau de cum intrau pe uliță.

Numai Maria n-a scos nici o lacrimă de parcă i le-a luat bărbat-su cu el. Așa o să fie și la Gheorghe, că na avut pe nimeni, dar nici rău n-a făcut. O să vină tot satu'. Că așa-i creștinește. Așa a zis și Cătănuță, preotul. El a și adunat banii pentru înmormântare. Și i-a rugat pe toți să vină. Să-l conducem pe Gheorghe.

– Știu țață, știu. Dar mama Zahara l-a bocit tot drumul, parc-o și aud: Un-te duci tu mă, un-te duci?

Auzi fă, ai luat prosoapele alea mari pentru taica părintele și dascăl? Un-te duci mă, un-te duci? Eu nu înțeleg. Ori o durea și bocea, ori o durea de prosoape.

– Ce știi tu fă Lixandră. Nu știi nimic!

– Auzi țață, mie mi se păru că Gheorghe a mișcat.

– N-a mișcat fă, n-a mișcat. Ăsta nu se mai mișcă. decât dacă-l miști tu.

Se auzi poarta scârțâind. Era mama Zahara, a bătrână a lui Feraru. Că deși s-a dus fiul său, ea tot a lui Feraru a rămas.

– Dumnezeu să-l ierte!

– Dumnezeu să-l ierte, mamă Zahară!

– Lăsați mamă poarta deschisă că așa se lasă la morți! Uite am adus făină și ulei să facem niște gogoși.

– Bine că ai adus mamă Zahară, spuse țața Veta. Taman voiam să trag eu o fugă, dar i-a fost frică Lixandrei, să rămână singură cu Gheorghe. I-am zis că nu-i mai face nimic, dar nu m-a crezut.

– Ba te-am crezut țață Vetă, te-am crezut, dar mi-e așa să rămân singură cu Gheorghe.

– Auzi mamă Zahară, ție cine o să-ți sape via acum că nu mai e Feraru?

– Am vorbit cu Mihai șchiopu. A zis că mi-o sapă el, dar aștept să vină Corlățeanu să mi-o taie. A zis că vine el să strângă coarda și mi-o și sapă.

– Păi poate șchiopu s-o sape?

– Poate maică, da' bea mult. Acum că nu mai e Feraru, nu mai e nici o problemă. Cât o să bea?

– Cred c-o să vorbesc și eu cu el. Mie mi-o săpa Gheorghe și-i dădeam toamna trei deca de vin și cinci kile de țuică. Acuma le dau la înmormântare. Să fie pentru sufletul lui… și-al meu. I-am promis preotului ieri la biserică.

– Tot cam așa o să-ți bea și șchiopu.

– Hai fă Zahară, că n-are cum să bea atâta. În trei zile ar trebui s-o dea gata.

– Bea maică, bea! Și te ține cinci zile, ca să bea mai mult.

Mama Zahara, așa cum îi ziceau toți din sat pentru că le zicea la toți mamă, se apucă de făcut gogoși. Mirosea a lumânări și a gogoși. Nu mai veni nimeni până dimineață. Lixandra, care era mai tânără, atipise cu capul pe masă, dar celelalte două femei stătură treze. Fiecare cu gândurile și problemele ei. Se luminase de ziuă și pe cer nu era nici un nor. Nu-i părea rău lui Gheorghe că a murit. Când trăia chiar zicea: ”Ce atâta tura vura? Mori și gata. Mai greu e cei care rămân. Poate că ne ducem într-un loc mai bun.” Uite c-a murit. Și e deja pe drum. Dar trebuie să treacă vămile și abia apoi o vedea unde s-o duce.

-7-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Deşertul albastru LUCIAN MĂNĂILESCU

Îngerul vine zilnic să-ţi propovăduiască fericirea, dar tu te ascunzi în tăceri şi în patimi lăudându-te cu aripile crucii de pe umeri, insinuând vehement că ai dreptul la orbire şi că nu ştii nimic despre buzunarele doldora de iluzii ale miliardarilor, despre trufia milei şi despre cel ce râcâie, noapte de noapte, întunericul cu unghiile, încercând să zărească dincolo de opacitatea raiului...

În autobuz cu Eugenio Montale Privim tăcuţi pe fereastră peisajul cu Bărăganul defrişat de tăcere, cu câte au fost şi mai ales nu au fost în acest Levant exilat la marginea cerului.

Lângă noi un copil, ca un mic şoarece mov, mestecă seminţe de floarea soarelui; cojile lor scuipate printre dinţi sunt asemenea cuvintelor rostite, rămase fără miez…

O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case”. Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic din pustiul dens al poeziei.

Nici satelor înşirate în procesiune leneşă nu li se întâmplă nimic – strigătul gregar şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat cântecul, benzi lungi, desenate, de asfalt, aleargă năuce de la un capăt la celălalt al lumii…

Spaţiul îngust dintre absenţele noastre se umple de cojile cuvintelor.

În tăcerea simfonică, plină de capricii celebre, ai învăţat să mergi pe vârfuri, minţindu-te că zbori, că nu te interesează lumea măruntă, ridurile adolescenţei sau leucemia păsării phoenix care se zbate în albastrul concav al cerului... până şi ştirea că aseară, într-o gară de la marginea lumii, a murit tolstoi te lasă rece... toate astea sunt fleacuri, spui, o existenţă trucată cu abţibilduri lipite pe colţul eternităţii, dar de fapt deschizi, seară de seară, uşa secretă a oglinzii ca să poţi supravieţui, fără să ştie nimeni... e uşa prin care pleci în fiecare dimineaţă în deşertul albastru al mării şi le faci oamenilor cu mâna precum dumnezeu obositului noe în dimineaţa potopului…

Strada cealaltă Azi a fost o zi nesfârşită limbile cesasului au mers înainte şi înapoi tu te-ai întors plictisită la marea noastră iubire, din lacrimile pe care le-am plâns au răsărit copaci ornamentali, oraşul e împodobit cu zgura magnoliilor şi fericirea umblă hai-hui pe strada cealaltă.

-8-

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

LAURENŢIU BELIZAN 15 iunie

Bonnie & the slide revăd filmul întâmplărilor întotdeauna apare o nuanță-n plus: piatra cu nervuri verzi este în altă poziție salamandra ba înghite soarele după-amiezii ba îl regurgitează actorii sunt aceiași dar nouă nu ne pasă și uite îmi spui/ tu ești Piatra eu doar colțul ei răsturnat peste lume și fără să vreau în Iris îmi crește-o inimă nouă un soare ghemuit și ghebos din care ies viermi de lumină împreună ținem pe brațe orașul sărutul nostru despică noaptea Marele Regizor se agită deasupra sufletelor goale iar figuranții aruncă poeme-n focuri bengale noi/ două ape/ actori principali pe câmpul de luptă de unde nimeni nu pleacă/ de unde nimeni nu cade cu gâtul tăiat noi/ două ape / una sărată ca o salină plângând / cealaltă dulce ca mierea ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire

Mihai astăzi am băut o bere pe o terasă de lângă bloc aveam căști minuscule la urechi și nimeni nu credea că vorbesc singur într-o zi trotuarul va fi un display și nimeni nu se va mai mira că acel copil din tine și din mine numără frunze căzute în miezul arșitei singura masă liberă era lângă un bancomat și mă gândeam ce ciudat că au fixat ziua de salariu tocmai în sămânța lunii și coada se lungea și bancnotele sâsâiau în fantă ca un șarpe altă ciudățenie ar fi toți teii ăștia muți care vaporizează aghiasmă în vârtejul de smog al orașului nu știu dacă s-au gândit la tine când i-au plantat chiar nu vor ști ce să facă peste alți 39 de ani un zid de flori va separa mașinile de oameni și oamenii vor plânge lovindu-l cu capete țuguiate îndesând în crăpături și scorburi holograme cu iubitele de o zi Mihai te înțeleg ai mult de scris și oricum ai fi întârziat nepermis de mult cu toate că ai hainele înșirate pe o sârmă de tungsten Mihai ascultam The Wall și-mi părea bine că niciodată nu vrei să ne întâlnim pe 15 e ziua aia când le-ai dat cu flit nu nu a fost renunțare nu a fost complot te-ai otrăvit doar cu frumusețea îndoielnică a lumii în timp ce-i aveai încă deschiși te-au căutat în buzunare și au găsit hârtii mototolite și frunze tu râdeai și râsul tău era un curcubeu și râsul tău era o ploaie de gheață și o palmă și o gură și o pereche de ochi niște ochi întorși ca pielea ei printre frunze

-9-

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

PETRUŢ DINU Ica nu a mai tăcut nimeni de ieri, Ica, nimeni nu mi-a mai desenat arborele genealogic în podul palmei. nu mi-a mai zis nimeni că străbunica, orfană la 6 ani, văduvă la 60, moartă la 92, însă se mai simțea tânără după 9 decenii. bunica încă își mai rotește inelul decupat dintr-o monedă comunistă cu care puteai cumpăra un sfert de pâine din vatră, pe care doar copiii ajungeau să o mănânce. tata nu mai cântă la vioară cu aceeași mână, ca în verile în care te prindeau cu brațele de gratiile unui pătuț scorojit aflat lângă o sobă fierbinte de teracotă, iar îsta era doar începutul unei vieți de prizonier. tu ești cea care îi ține pe toți cei din groapă în viață, atunci când deschizi cutia simplă, lăcuită, maro, în care fotografia alb-negru, ruptă-n trei colțuri cu un bătrân în cămașă murdară de praf de pușcă îți ajunge la piept și îți spui: poate că nu ei au plecat de lângă noi, Ica, și lumea asta în care trăim, e doar o luptă neagră cu frica, în care ne ducem puțin câte puțin.

Poate În toamna întâmplărilor care mor săgetate pe străzi, văd doar blocuri gri cum se-nalță - giganți de beton.

Au ochi mulți, pe care neuronii lor îi închid când se trag draperiile pentru o sinapsă.

Plouă peste capetele lor pătrate de blocuri pătrate care înghit prin uși oameni pătrați.

Sunt scoși în serie din fabrică,

setați cu cheia înfiptă în ceafă pentru a mai face măcar un pas.

Lumea de azi e un bloc pătrat, de beton, rece și plouat în care nu mai locuiește nimeni cu adevărat și doar îl vizităm post-mortem din când în când...

Tristețea mea e câinele plouat din curtea liceului, care privește cu capul plecat doar pământul cu o secundă înaintea strivirii.

Ploaia e doar o expresie a lucrurilor care plâng dintr-o zdruncinare a mentalului.

Ploaia e atunci (poate) doar frământarea unei conștiințe universale, un Dumnezeu care ne roagă să-nțelegem că nu ne cere nimic, dar ne așteaptă întru tot.

Filosofia aceasta a filosofiei a rămas doar o ondulație a unui gând care se zbate, dar nu se pierde niciodată, o oglindire a unor oameni devenind oameni.

Ne e frig și foame, Suntem disperați de ecoul propriei indiferențe, și aroganța asta neagră de a crede că suntem centrul universului ne arde ca acidul sulfuric și nu putem face altceva decât să cerșim un moment de liniște, care nu mai depinde în întregime de noi.

Mersul la liceu e doar o decupare după un tipar bine formulat dinainte.

De-am putea să înghițim toamna aceasta cu totul!

(Poate) n-am mai fi atât de flămânzi cum ne recunoaștem dintotdeauna – după intensitatea poftelor de carne.

Este o lege nescrisă a durerii de a exista, pe care o găsești în modul de a merge al oamenilor.

Așa plâng ei, prin mers și din mers.

Ne ascundem în vizuinile construite de alții și asta ne face să credem că suntem în siguranță.

E doar un altfel de a spune că am obosit.

Tot ce ne-a mai rămas este să căutăm lumina din care ne tragem ca o ploaie dintr-un cer îndepărtat... după care tânjim și pe care l-am uitat.

(Poate)

- 10 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

PETRUŢA NIŢĂ

incursiune deschid fereastra şi te găsesc în fiecare adiere ce-ți rosteşte numele ca o incantație a sângelui tău paradoxal cum trece prin venele mele albe ți-ai spânzurat dorințele de ele de când ai început să curgi prin mine fără să te ating cu adevărat nu te-am privit dar ți-am întâlnit seninul ochilor nici nu te-am găsit şi nici nu te-am iubit... te port oarbă în brațele însetate în fiecare noapte până adorm ca un prunc cu visele în pernă nu simt povară fiindcă te țin legat în visul ce zboară te caut şi vreau să păşesc desculță să-mi culegi toate ploile cu rod iubindu-te

nimicuri semnificative reflectată în patru dimensiuni umbra mea a luat forme care dispar unele când zâmbescse încruntă altele când plâng râd isteric măşti ce plutesc în derivă din interior spre exterior şi invers unele îngenunchează în faţa întunericului devin fluide definiţii infiltrate în pământ

şerpuind înspre sine altele se închină luminii devin statice zidindu-se în leacurile durerii uneori se prind mână-n mână vorbesc într-o limbă dispărută despre nimicuri semnificative alteori se întorc în copilărie umbre ale jucăriilor de mucava se umplu de culori şi râd cerului cu ochii inocenţei mi-am pierdut vocea când am vrut să le strig să rămână în lumea aceea cu miros de arome ludice am strigat în mine „Vreau să mă-ntorc, mamă!”

ignoranţa căutării de sine nici nu ştii câte lucruri nu ştiu chiar dacă îmi suspectezi mintea de nebănuite cărări întortocheate mi-ar fi greu să-ţi spun că-n labirintul acela eu trăiesc, simţind şi gândind între dileme... aparent, tu ştii doar ce vrei să vezi, iar eu, vreau să ştiu doar ce nu vreau să văd... evidenţa răpeşte cunoaşterea pe care o străbat, iar căutarea ta îmi închide portile, dar îmi rămân ferestrele prin care zâmbetul unui gând pătrunde cu lumina necuvintelor Nu fi gelos! nu pretind ştiinţa mai presus de căutarea de tine, doar eu mă caut în labirintul ferestrelor din mine

- 11 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANDREI COSTIN BOLACHE Dar și-aceasta este totuși doar un vis născut din șoapte.

dragonul de granit vântul bate încovoiat de durere hrănește cuvinte arse frunzelor lipite de încrederea palidă a unui dragon încoronat cu zale. treptat urcă în liga spinilor; cu aripi de foc a cucerit dispreţul... satiri nebuni de dulceaţa amarului, în urma lui, păşesc pe flăcări. cu copitele de-oţel pârlit, sculptează munţii din vârtej de tropote. orizontul orbit de pupila lui, obsidian încrustat de lumină; şlefuit de-ntuneric şi umbră. cutremure-adânci din gheare-ascuţite, urlate-n discordie-n pământul molatic; şopârla, cu solzi de granit, rage-n mreje de flăcări ascuţite. prinsă a fost luna, de lanţuri topite, prin cuvinte vulcanice stropite de timp... un trandafir de jar într-un câmp jelit, o viaţă în văpaia lucidităţii obscure, o singură lacrimă uscată de fum, pe crustele-obrazului de granit.

Nimfa viselor Cum la uşă bate noaptea cu-ntunericul de mână Un sărut strecori pe pleoape și mă-nvălui în lumină Iar în vis sub clar de lună, înotam prin râul vieții, Izvorât din Tatăl munte în podoaba dimineții. Și grabită vine ziua... ne trezim la realitate.

Rugăciune Întind mâna Şi încerc să cuprind Pâinea și Vinul Ce m-au iertat De păcatele din trecut Și caldura...

Adusă de-un porumbel, Îmi mângâie fața Înghețată De ridurile vieții; Mă ridic... Și mă-nchin spre orizont

visul vieţii ce ciudată e viaţa... atâtea iluzii şi legături efemere ne povestesc de liniştea sublimă a cerului, înconjoară, din cercul vicios al minciunii, răbdarea; o sugrumă prin cuvinte-ascuţite. ce frumoasă e viaţa... da... frumoasă; dulce ca mierea târzie. se-ncolăceşte în jurul palmelor slăbite, le hrăneşte cu putere şi curaj, apoi le unge cu sacâz de voinţa. ce senzuală e viaţa... te fură de energie departe prin noapte, când cleşti de pasiune se urcă încet... tot mai încet pe șira spinării; şi pereţii sunt stropiţi de cuvintele-ncinse. într-un final... viaţa trece... şi rămânem cu amintirea ciudată, frumoasă, senzuală; în clipa în care primim ce a rămas... viaţa s-a răcit cumplit... şi ne trezim.

- 12 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

OANA ȘUȘU

Și-apoi m-am renăscut Din grămada de eu morți Pe o creangă a unei păduri tinere.

Corbul încă bătea Din aripi în pieptul meu.

Primăvară

Intern Am plutit pe marea întinsă A pupilei unui nou.

Acolo, nori de plumb cântau munții de grafit.

Polenul se lipea De tălpile cu cicatrici tinere.

Am evadat prin lacrima Dulce a laptelui acrit de pe buza Chipul lui de porțelan ciobit. Îmi zâmbea printre gingii.

Cu mâinile pline Copilul mi-a smuls pielea și a picurat pe scena coastelor.

Copilul de marmură gri Mi s-a spart fluid în culise.

Tabloul corbului cu flori albastre Un corb s-a așezat pe brațul Unui ego muribund.

A început să cioplească În valurile vii ale pielii moarte Un loc de veci. și-a înghesuit corpul negru în peștera acustică și a început să cânte sângelui la un instrument ciudat.

S-aprindea o floare albastră În ciocul corbului Din care cânta o noua ființă.

O primăvară neagră Picura în al meu cavou Unde vise strivite Călcau peste flori de plumb Păsările cu cioc lung Mâncau miez de fericire Pe buza inferioară A unui chip invizibil.

Eu între vis și floare Pictam cu degetul de mort Calea către cerul meu.

Cavoul din sticlă s-a deschis.

Dispariția în paletă Ochii ațintiți spre tine Dansează cu picături de ploaie stelară.

Zâmbetul meu subțire Le adună în jumătăți de gropițe.

Ploaia și plânsul mimează un vals haotic, Iar poze de vânt se spulberă În pieptul cu margarete negre.

Suntem bolnavi în ghena umanității Înconjurați de anotimpuri literare neștiute și cioburile de sentiment se topesc în suflarea inimii tale ce jelește o alta sugrumată în priviri, sinucisă de principii albe tabloul de sticlă al unui sticlete cade în palme mici și fierbinți murdare de sânge lânced.

Nu mai e cer, nici pământ, Oamenii se agață de stelele căzătoare din ei.

Eu singură pe Lună Ascult macabrele vioare și mă fărămițez pe cadavre.

Cenușa mea interstelară o va zbura altă pasăre Intrând în ochi fără cornee și pictând un zâmbet ciung.

- 13 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANDREEA SABINA RÎMBEŢ Verde crud – Mai cântă-mi o dată. Făptura micuță se oprise din dansat, mâinile încă se sprijineau de partenerul care nu exista.

Cântărețul își lăsase flautul din jad să cadă pe lângă corp, aproape fără suflu de la cât a cântat. Era un flaut frumos, din jad, cu opt găuri și un dragon din argint la capăt, găsit într-un târg de vechituri, flautistul putea să aleagă unul mai ieftin, european, piccolo sau în stil german, putea în același timp să aleagă un hobby mai ieftin.

Făptura părea neobosită, ochii îi erau vii, înfricoșători și îmbătători în același timp. Rochia îi era distrusă de la gleznă în jos, sfâșiată unde se agățase și pictată în verdele crud al ierbii.

Flautistul nu-și ridicase instrumentul. Era destul de sigur că mai avea pe tabla de șah un pion, cei doi nebuni și regina, iar adevărata regină îi zâmbea crud.

– Mai cântă-mi o dată, repetase. Își lăsase și ea mâinile să cadă și se apropia precum o pisică de vânătoare spre prada ei. Se oprise în dreptul lui și respirația ei de vară, îl făcuse să-și țină ochii și mai strâns închiși. Îi ridicase flautul și il pusese în gură, dar el lăsase flautul să cadă pe iarbă. Îi putea simți mânia amestecată cu calmul specific.

– Ridică-l.

El scuturase din cap. Nu, nu urma să-i mai intre în joc. Ca neghiobul care era își deschise ochii. Nu o văzuse să plângă vreodată și nici acum nu urma să aibă această șansă. Se uita fix la el cu privirea care-l îngrozea și-l fermeca în același timp. Avea cei mai ochi verzi pe care-i văzuse, luminați de o pată aurie în cel stâng.

Acum îl privea îmbufnată și amuzată, nu mai putuse s-o refuze până acum, la început a fost dragostea nebună, apoi frică, acum nu mai era controlat de emoții. Avea părul ciufulit, dacă rochia i s-a prins în crengile căzute, părul era plin de frunze și crenguțe. Aproape tandru, îi dăduse la o parte o frunză roșiatică și părul după ureche.

La început, când fusese iubire și făcea asta, ea doar își scutura părul și râdea și râdea, se prindea cu mâinile de gâtul lui și el o învârtea și învârtea.

-Nu o să-l ridic. E al tău acum, un cadou blestemat precum tine, Vi. Dacă spera ca porecla pe care i-o dăduse s-o facă să râdă, se înșelase. Își îngustase ochii, dar buzele i-au rămas în aceeași postură îmbufnată.

Ea îl împinse. Se clătinase puțin, dar tot ea la prins de tricou ca să-l împiedice să cadă.

– Mai cântă-mi o dată, Adrian, o singură dată. Își pusese mâinile peste ale ei, mult prea mici și pistruiate. Ușor, i le dădu la o parte. Nu pricepea? Nu urma s-o ia în brațe și să-i cânte din nou. Jocul, căruia i-a aflat regulile mai târziu, urma să se termine. Nu era o marionetă, deși ea era maestrul păpușar.

– Asta ai zis și ieri, și acum o săptămână. Mam săturat, îmi vreau viața înapoi. De când se oprise din cântat, abia acum râdea. Și el aproape uitase de ce voia să plece.

– Ai renunțat și ieri și acum o săptămână, mereu te întorci la mine, de ce nu recunoști, ai nevoie de mine mai mult decât am eu nevoie de tine. Întodeauna a fost așa. Flautul a trecut de la flautist la flautist și toți au fost precum tine, deși nu la fel de încăpățânați.

– Cum te aștepți să rămân când îmi spui că nu sunt decât o înlocuire a unui înlocuire care a fost înlocuită? Când poți să fii atât de crudă când eu, ei, ți-au dat iubirea lor eternă și tu le râzi în față? Le, ne, reamintești că tu ești fără inimă, de ce am continua acest joc? Simt că jucăm șah și eu văd doar un colț din tablă.

Făptura își păstrase zâmbetul pe față. Nici

- 14 -

Ante Portas nu-și aducea aminte că încercase să plece acum o zi și azi, ca un nebun, se reîntorsese.

– Mai cântă-mi o dată.

Flautistul scuturase din cap. Nu mai putea să aibă încredere în propria judecată, diavolul din fața lui se juca cu el. Oare așa se simțiseră și victimile sale pe pragul nebuniei?

Comentariul că el ar fii cel mai încăpățânat îl umplea cu mândrie. Îi plăcea să creadă c-o înnebunea măcar puțin pe cât era el deja nebun. O desprinse de pe tricoul său și ea-și lăsase mâinile pe lângă corp.

Se aplecase după flaut, ochii ei au strălucit o secundă și se aruncase în brațele lui. Oh, atât de greu îi era. Aproape că-și zicea că încă o melodie nu o să facă niciun rău, un cântec de adio. Părul alb cu frunze și crengi îi cădea și cădea la fel cum căzuse și el în vraja ei. Ea se desprinse ușor, cu un zâmbet timid și o privire iubitoare. Se uitase, spera el, pentru ultima oară la ea, la constelația de pistrui de pe față, la buzele ei pe care le sărutase de nenumărate ori și la ochii ei, cei care îl înnebuniseră de fiecare dată. Zâmbetul timid se transformase în unul jucăuș și pus pe rele. Se desprinse din brațele lui și începuse să danseze, fără o melodie.

Flautistul rupse flautul și vraja s-a terminat.

Se aștepta s-o vadă diferit, dar era aceeași făptură cu părul alb plin cu crenguțe, pistruii nu i s-au transformat în negi, era tot frumoasă, iar el era tot un neghiob. Ochii ei s-au schimbat, erau plini de mânie și teamă.

Flautistul nu știa cum reușise să rupă instrumentul de cântat din jad, dar poate că magia avea propriile căi. Din câțiva pași ajunse la el, dar flautul rupt îi era centrul atenției.

Sprâncenele îi erau ridicate și primele lacrimi începuseră să-i curgă pe obrajii pistruiați.

Plângea tăcut, doar umerii îi tremurau. O prinse de mâini, mâinile ei micuțe și pistruiate și-i dăduse flautul rupt. Își ridicase fața

Revistă de literatură și artă îndurerată, făptura pe care niciodată nu o văzuse tristă, doar enervată și mânioasă, și începuse să țipe. Lung și mult prea dureros pentru băiat, se lăsase să cadă pe iarbă, ținea flautul rupt la piept. * Tânărul mergea plictisit printre tarabe, niciun obiect nu-i atrăgea atenția. Lucruri vechi care nu meritau mai mult de două secunde de privit. Până ajunse la o masă care prezenta fel de fel de instrumente muzicale: fluiere din lemn și metal, ceva ce el credea că este o liră, castanete, dar cel care-i captase interesul era un flaut verde. Poate putea să obțină un preț bun, putea să-l facă cadou profesoarei de muzică.

– E un flaut vechi chinezesc, spuse o voce ca de copil, dizi, din jad, deși majoritatea sunt din lemn de bambus. O făptură ca un copil îi dăduse flautul.

Mâneca albă a rochiei atinse ușor masa. Făptura avea un păr blond, aproape alb, și cei mai verzi ochi pe care-i văzuse. Părea aproape ca un basm.

– Merge?

Urechile i se înroșiseră de întrebarea sa stupidă, dar fata din basm doar râse. Își dusese mâinile la gură și se făcea că interpretează, el urmase exemplu. Ea se duse în spatele lui și-și pusese palmele peste ale lui, el trebuise să se cocoșeze și-l lovise cu degetul arătător ca să înceapă. Flautul scoase un sunet prelung întrerupt. Își îndreptase coloana și se uitase la vânzătoarea cea micuță. Nu părea să fie mai în vârstă decât el, dar ochii ei aveau ceva matur și jucăuș în același timp.

– Cât costă? Făptura zâmbise și mai larg, dinți la fel de albi precum rochia și ușor alungiți. De atât de aproape putea să-i numere pistruii. Începuse să râdă, iar părul îi umbrea acum chipul.

– Este gratis. Se uitase neîncrezător și-i dăduse peste ureche câteva șuvițe ca să fie sigur de ce spunea. Imediat ce făcuse asta, ea-și scuturase capul râzând. Este gratis, repetă, dar trebuie să înveți să-mi cânți o melodie.

- 15 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Roxana Elena Iancu that smell I cum miroase viața ta? m-ai întrebat nu demult într-un ungher al vieții noastre rătăcite te-am prins de mână și voiam să rup melancolia mirosul meu e încuiat într-o petală de zambilă din grădina de acasă într-o bucată de noroi sănătos lipit de cizma tatei în supa de curte cu tăiței și fărâme dintr-o Românie curată într-un fir de iarbă îmbibat cu rouă și urme de animale într-o zală a lanțului în care Bobiță și-a tocit colții într-o cărare bătută de pașii noștri inocenți într-o roată tocită de căruță într-o basma cu flori de-a bunicii în merele strivite de atâta frumusețe pură în nucul înțepenit sub amalgamul de veacuri trecute în puful de castană al puilor de găină în galbenul gutuilor de octombrie în cireșele furate bată-le-ar vina în lumina bălaie prelinsă pe umărul ars de soare în carminul de pe ouălele blajine în cimbrul uscat pe grindă în fiecare strop de ploaie care mătura coasta în focul din vatră care m-a făcut mare și m-a hrănit cu tot ce avea mai bun în apa care mi-a zămislit inima în... și n-am răspuns căci îmi era rușine de lumea pe care o lepădasem mă pârjoleau amintirile cu parfum sacru de lână toarsă și caimac și lacrimi care mă învățau odată că veșnicia s-a născut la sat dar a murit captivă în mine tânjind după răcoare sărmana viața mea viața mea nu mai are miros dar a ta

nu-mă-uita aminteşte-ţi de iernile coapte din părul meu şi cum ai reuşit să ameţeşti furtunile din ele cu buzele-ţi pătate de întuneric ca şi când ne-am fi topit sub recele de afară aminteşte-ţi cum mi-ai pictat obrajii cu flori de jar din şemineul nostru tainic cum alergai cu degetele pe clapele crăpate ale nopţilor de ianuarie şi cum îngânai sonatele din ele cu pulsul tău amăgitor de dulce aminteşte-ţi ce n-ai fi vrut să ştii vreodată ce ai fi vrut să ştii şi ce nu ai aflat aminteşte-ţi cum aş fi adormit de-a pururi în căuşul palmei tale dar, pe alocuri, goleşte-te de miezul ruginit al amintirilor în doi şi aminteşte-ţi doar de mine

gând de iunie/ ~® n-am să mă ghemuiesc din nou în râsetele nopților de iunie când știu că luna își acordă zăpezile cețoase pe coastele tăciunii dezghețate că vântul piaptănă castanii-n floare cu degetele lui îmbătrânite că Moartea mă pândește cocoțată de umbrele zăbrelelor de ceară iar eu abia m-am descălțat de plânsul mamei mele și nu am cum să zbor până în mreaja castanului în floare

de dor ţi-am prins în păr secundele mărunte lumina bâjbâia după văpaia gurii tale ni se-mpleteau fâşiile de dor în timp ce noaptea ni se strecura pe sub pupile cerul ne amăgea cu stoluri de albastru trântind de sufletele noastre risipa de culoare iar ochii ah ochii tăi îmbătaţi de dor îmi devorau dorinţele ascunse de dor ne destrămam prezentul sub negura sălășluită-n toamna amăruie pe când trecutul ne croia cărarea şi-n amăgiri ne îneca sărutul dar noaptea ne spânzura de-o clipă de speranţă ştiind că vom muri odată în noi de dor

- 16 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Începutul - un joc Ana Maria Gîbu a început să „se joace în cuvinte” de la vârsta de 8 ani. Deși în prezent are 18 ani, putem vorbi despre poeta, cât și prozatoarea, care nu încetează să ne uimească cu vocea sa.

Laura Cozma: Bună, Ana! Mă bucur că ai acceptat acest interviu.

Ai putea să îmi spui cum ai început să scrii?

Ana Maria Gîbu: Primele încercări literare au fost ca o provocare pe care m-am hotărât să o duc până la capăt, ca un joc al cărui sfârşit nu mi-l imaginam şi nici astăzi nu cred că-i pot intui capătul. Prima mea poezie a fost un autoportret. În principiu, la 8 ani mi se părea distractiv să mă joc cu cuvintele, să creez mici poezii cu care să-mi surprind părinţii. În timp, am învăţat că puterea cuvintelor este mult mai mare decât îmi puteam eu imagina şi că acel joc al cuvintelor era de fapt una dintre pasiunile mele în care mă implicam cu toată fiinţa mea.

Laura Cozma: Câte volume ai până acum?

Ana Maria Gîbu: În momentul actual am 9 volume, dintre care un roman, un volum de proză scurtă și șapte volume de poezii.

Laura Cozma: Ai abordat atât proza, cât și poezia. Unde te regăsești mai mult?

Ana Maria Gîbu: Chiar dacă am început să scriu proză la o varstă înaintată, față de cea la care am început sa scriu poezie, nu pot face o alegere. Situez atât proza, cât și poezia, pe acelasi loc. Îmi sunt dragi și nu pot alege una în defavoarea celeilalte.

Laura Cozma: Cum îți vine inspirația?

Ana Maria Gîbu: Nu cred că există un anumit timp prestabilit prielnic creației, inspirația vine și pleacă după voia ei, nu după timpul scriitorului. Inspiratia mea vine de cele mai multe ori din imagini banale pentru alții și deosebite pentru mine. Cum ar fi un câmp de maci aproape trecuți, un cer palid, un om confuz într-o mulțime de oameni.

Laura Cozma: Faci parte dintr-un cenaclu?

Ana Maria Gîbu: Da, fac parte din cenaclul on-line „Lira 21” şi Cenaclul „Editor –Arte” din Dorohoi, la activităţile căruia particip doar când timpul îmi permite.

Laura Cozma: Ce părere ai despre cenaclul „Ante Portas”?

Ana Maria Gîbu: Ţinând seama de faptul că în cenaclul „Ante Portas” din Buzău fac parte cei mai

- 17 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

dragi prieteni şi colegi de condei, am o părere foarte bună. Vă urmăresc activitatea şi vă citesc pe toți cu mare interes.

Laura Cozma: Știu că ești pasionată de muzică. Mă bucur că te-am auzit cântând la Onești. Ai o voce foarte frumoasă. Ai încercat să îți compui singură piese?

Ana Maria Gîbu: Mulțumesc! Nu am încercat să-mi compun piese, nu mă pasionează compusul muzicii, cât mă pasionează scrisul. Muzica este doar un hobby de care nu mă pot despărţi.

Laura Cozma: Care este cel mai important premiu pe care l-ai primit?

Ana Maria Gîbu: Toate premiile primite, indiferent de ierarhia lor pe „podium” sunt şi au fost importante. Fiecare în parte are valoarea lui pentru mine, fie trofeu, premiul I sau menţiune.

Laura Cozma: Cum te-ai simțit la Buzău?

Ana Maria Gîbu: La Buzău am fost de două ori, când am primit trofeul la concursul de creaţie literară „Vasile Voiculescu”, poezie şi proză. M-am simţit minunat, înconjurată de oameni deosebiţi, pe care îi port cu drag în suflet. La Buzău, mă simt ca acasă. Tuturor, vă mulţumesc!

Laura Cozma: Noi îți mulțumim, și te mai așteptăm în orașul nostru.

Adrian Mondea (s)clipirea XCII - solstițiu spune-mi ce poate atinge o sferă pe vreme senină? un nimb, o cometă început şi sfârşit un petic de piele pe dâmbul de lavă o inimă ascunsă în verbul tânjit

spune-mi ce-nvie pe genunchi şi adie? falsul profet fără margini şi chip ziua cea lungă o clipă iubită reparând clepsidre cu vârful ciobit

spune-mi ce-i dulce, profan înlăuntrul planetei? vorbele tale un muşchi acoperit cu pietriş şoapte de sticlă învelite cu sârmă nimeni n-aude nici măcar un clipit

spune-mi iubito cu potcoave de sare spune-mi ceva... negrăit - 18 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MIRCEA MOLDOVAN

Paul Spirescu Apelul de noapte - Soldatul Pricop Dumitru, fiu al Muntelui şi al Patimii, locuitor în Oedip, în stelele din adâncuri şi în lacrima Arlechinului, zis Dumitru al Peşterii!

- Prezent, Doamne!

Rostul meu

- Soldatul Ghiniţă Constantin, Logodnicul orei patru dimineaţa, locatar pe Scara de serviciu, mereu uitat şi mereu lăsat pradă morilor de vânt!

- Prezent, Doamne!

Eu știu de unde vin: din veșnicie, Unde-am s-ajung: în umbră de Cuvânt, Dar ce nu știu, și nimenea nu știe: Care e rostul meu pe-acest pământ.

- Soldatul Panait Ion, zis Piscu, zis Trubadurul, visătorul de nori şi de stele, zeul înaripat al armoniei cosmice!

- Prezent, Doamne!

Eu știu să mor ades în poezie Dar și să fac cu viața legământ, Dar ce nu știu, și nimenea nu știe: Care e rostul meu pe-acest pământ.

- Soldatul Ioanid Ştefan, zis Omul, zis Poetul absolut, zis Prietenul, cuceritorul fructelor memoriei, fratele bun al lui Anselmus!

- Prezent, Doamne!

Eu știu să fiu o-ntreagă melodie Sau doar o simplă notă dintr-un cânt, Dar ce nu știu, și nimenea nu știe: Care e rostul meu pe-acest pământ.

Eu știu să zbor și zborul să îmi fie Supremul țel atunci când cad înfrânt, Dar ce nu știu, și nimenea nu știe: Care e rostul meu pe-acest pământ.

-Soldatul Spirescu Paul, de profesie beţiv răzvrătit, hoţ de cai albaştri şi iubitor de oameni adevăraţi!

- Lipseşte, Doamne!

Și chiar de-aș ști mi-ar fi mai bine mie Să-mbrac al neștiinței crud veșmânt.

- Să mi-l aduceţi degrabă!

- 19 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ELENA GLODEAN

Ilie Vodăian

Clipa efemeră (sonet) Scrisoare din Pontus Euxinus Și cele de pe urmă frunze, cu seva remuşcării injectată în dosnice nervuri, au căzut.

Acum, ploaia le îndeasă, una câte una, în argilă.

Să știi că-mi par tot mai îndepărtate zilele Romei cu aromă de chiparos și de tei și află că încă mă urmărește privirea ta de anul trecut asemănătoare cu privirea unei antilope încolțită de lei.

Amintește-i mărețului Augustus că eu m-am smerit și sunt ființa cea mai umilă din Pontus Euxinus. Și chiar de pe acest pământ. .

Pe-aici, în ultima noapte de toamnă, lupii dau târcoale la o imaginară stână în timp ce, o imperială acvilă – de pe înălțimea turnului, cu flacără, din port – scrutează deșertul perfect de pe lună. ,,Ne-așteaptă o iarnă grea’’, îmi spun tomitanii.

Iarna pe care, iarăși, sunt nevoit să o suport. . În nopţile lungi păzite de ger, să nu lași negura să se strecoare pe fereastra deschisă la cer.

Fereastra pe unde privesc, de când se știu toți anii, copiii de zei spre roiuri de fluturi poposind pe florile cireșilor de mai: acești pomi edenici găzduiți iarna în bordeiele barbarilor căptușite cu lut. Iarna, când prin aceste ținuturi, viscolul cântă la nai. . În pachetul pe care îl vei trimite - nu uita! printre cărți să pui ultima noastră îmbrățișare și ultimul sărut!

- 20 -

Clepsidra-acestei zile n-o să mă scurgă-n fugă, Rămân în licărirea acelei clipe rare Să-i simt mireasma caldă, de binecuvântare, Iubirii care astăzi în taină mă subjugă.

Luminii ce-o să-mi cadă în suflet ca o rugă, Supusă efemeră ca fulgul de ninsoare, Cu-emoţie în suflet, croi-voi noi tipare Spre-a nu lăsa-ndoiala, cumva, să o distrugă. Şi cât mă va străpunge cu sabia-i de foc Voi credita cu vise firescul început.

Vom fi, din nou, doi fluturi prinşi în acelaşi joc Iar clipei ce-o vom arde pierduţi într-un sărut Voi strânge-n pumni cenuşa, ca marea-ntrun ghioc, Şi-am s-o presar, petale, pe tristul meu trecut.

AntePortas Ante Portas

GELA ENEA

Revistă de literatură și artă

RODIAN DRĂGOI

trei zile fără nopți

O fereastră oarbă mereu îmi dă târcoale

în prima zi lumea sta cu faţa spre cer îi picau în gură resturi de sfinţi pilule euforice soarele devenise pământean croia buzunare din pieptul oamenilor intra soldat la prima instrucţie ieşea general cu inimile făcute bulgări

Îmi reazim iarăşi pleoapele de ziduri prin sânge îmi umblă o fată de grâu

a doua zi cei rămaşi fără inimi făceau altele din cuvinte şi un buzunar mai larg să le-ncapă pe toate abia a treia zi se întâmpla minunea inimile mici scăpate printre cusături se întrupau în hiene în vulpi în rechini sau în iepuri fricoşi înghiţindu-şi propria umbră cum îşi înghit nebunii voma

ninge-n pământ şi afară e cald o flacără bea apă din râu fântâni secate încep să mă cheme să mă preling în frunze aş vrea dar nu se poate o fereastră oarbă mereu îmi dă târcoale şi umblă o umbră prin frunze uscate când toţi adorm eu ies tiptil din mine şi-mi picură pe frunte aceeaşi lună nouă

în colonii de lilieci orbi şi surzi având radare inflamate peste igrasia peşterii

tăcerea suflă să mă stingă-n zori şi plânsul se preface-n rouă de mii de ani mă nasc prin mine şi-n carne-mi încolţesc mereu izvoare

după senzorialul magic trei zile fără nopţi multe inimi scăpate dintr-un buzunar luminos nu găsesc altceva mai bun decât ce sunt

din lună rup un cântec şi mă bucur că morţii îşi învaţă mormintele să zboare

- 21 -

AntePortas Ante Portas

Luiza Adriana Grama

Revistă de literatură și artă

Luminița Scotnotis

tristeţile-mi sunt surogate Vino şi ține-mi, Doamne, de urât Am să mă-nalț la tine într-o zi Şi ce-a fost vânt în vânt vreau să rămână N-am să mă tem, doar vreau să pot privi La tine, Doamne, cum mă ții de mână.

Bagaje o să am doar două-trei Geanta cu vise, cu tristeți şi poate Un mic bilet, poți să-l citeşti de vrei, Pe el stă scris câte mi-ai dat din toate. Şi-am să te-ntreb de m-ai privit de sus, De te-ai temut când nu ştiam alege Ştii pe pământ cu mine ce-am adus Şi dac-am încălcat nescrisă lege.

Paharul cu amar nu-l mai refuz Închin în cinstea ta şi-l beau cuminte Şi gândul meu nebun sau prea confuz Am să-l transform apoi în rugăminte.

Ca să mă-nalț mai am de coborât, Ca să câştig am să renunț la toate.

Vino şi ține-mi, Doamne, de urât Şi spre lumină poartă-mă prin noapte!

când zeii mei se strâng în oase şi drumul este-atât de larg încât văd ierburile arse şi demonii privirii snobi transpiră-n sadice tulpini să-mi prindă poftele-n inele de rugină sunt carceră de voie plină aproape n-am nicio-ndoială ca-n starea cea de absolut eu nu mai ţin de foc în pară când hărţuite legi astrale diluviul tainelor şi-arată şi-azvârl cu morţi trecute-n semne mi-e varul gândului nestins busola blondelor petale arată-n sus de ochi pe gene câte un fir de verde plâns şi-n prăbuşire este vreme ca-n dorul dorurilor când e gând de socoteală copilăria neavând obraz de-a jindui mi-e postul drumului vacant iar zeii mei sunt strânşi în oase şi-n sânge e atât de cald cât peste ierburile moarte să torn suspinul tolerant când umbra tălpii rana-şi coase cu o emoţie de vânt

- 22 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Doria Șișu Ploieșteanu

Fratila GenovelFlorentin

răspuns poetului mă întrebi dacă te ascult? nu ai văzut mâna care mi-a pus în ochi cerneală? îți răspund periodic prin cuvinte aruncate sub alte cuvinte într-o dilemă fără un picior dintr-o vreme fără timp îți răspund urlând ca un lup despre rănile acestui verde prematur care a crescut în tălpile mele acut și răspunzător de fericire de parcă aș naște la fiecare pas o poveste de pus pe rană tu nu vezi cum se adună în pielea ta grijile? să-ți fie bine azi și mâine acolo pe valul tău înalt cu sirene și zei nu-ți îndeși mâinile în buzunare nu-ți bagi nasul în fular nu te ascunzi sub pătură în fața unui foc plăcut la șemineu te arunci asupra cuvintelor le manipulezi după cum îți dictează ciudatul ăla din cap toate simțirile s-au adunat în mâna ta dreaptă le ordonezi dezordonat într-o ecuație paradoxală încercând să pari alesul inimii mă întrebi dacă te ascult? așa rușinat de propriile-ți vorbe? cinstitul meu cuvânt atârnă la marginea acestei coli de hârtie un singur cuvânt pe care l-am scris din cerneala ochilor dar vezi scrisoarea a căzut în fântâna mea din dublin și-am ajuns la tine fără un răspuns

- 23 -

Haiku pentru o clipă parfumul ei de roze ceai de măceşe * pescar obosit vâsla-mprăștie ușor Calea Lactee * țipăt de cocor – creasta muntelui Fuji ieșind din ceață * mai multe steledin focul de tabără sar scântei spre cer * vechiul șevalet amurgul intarziat pictează norii

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Paşi prin faţa templului din Delphi La Ghizunie este răscrucea unde Ion Lazăr da Coza face pact cu secretele satului vrâncean, cărora le promite seriozitate în taina scrisului şi roluri trainice, astfel încât să poată domni cu lejeritate întreg caracterul ţăranului, fără de care bogăţia cugetului nu ar mai fi deplină.

Autorul a cutreierat uliţele în lung şi-n lat şi a fotografiat, în detaliu, fiecare aspect, altfel cum am fi putut retrăi clipele răsucite cu talent în fuiorul timpului de cei mai destoinici interpreţi, pe care ctitorul i-a îmbrăţişat încă din primele apariţii pe scena poeziei şi ni i-a dăruit în cel mai curat mod?

Mai întâi poetul nostru şi-a ales actorii. Aveau scenariul lor, un scenariu din care nu lipseau regionalismele, trebuia doar să fie prezenţi, cu mic cu mare, în filele ce urmau a fi caligrafiate de „Ion a’ Chetrei”.

Ogorul pe care îl vor fi arat, promitea rod îmbelşugat. Hambarele erau pregătite. Fiecare eveniment trebuia să parcurgă potecile deschise de autor ca mai apoi să se aşeze la locul său, în pridvorul istoriei.

Iar când Ion Lazăr da Coza a zis „O să scriu şi eu La Lilieci-i mei/ Aducându-vă un omagiu” (Prologească), apoi s-a ţinut de cuvânt. Şi intră în scenă, pe rând Nălăică Doisă, Dănvacă, Ionel a’ lu’ Căposu’ ş.a., dar, mai ales, Moţăilă, personaje pe care nu ai cum să nu le îndrăgeşti, atâta timp cât poartă la piept emblema acelor meleaguri străjuite de munţi, peste care norii nu ştiu decât să binecuvânteze truda celor ce înrămează un tablou pe cât de firesc pe atât de amuzant! Poetul aduce din realitatea imediată umorul şi pe unde îl presară pe acolo trec pelerinii spre Ghizunie, iar un suvenir atât de veritabil nu strică niciodată!

E suficient să respiri dimineţile protagoniştilor că şi te afli într-o dinastie nuanţată, fiecare situaţie prinde contur şi te cheamă să-i fii martor, chiar şi pentru Bujulică bătrânu’, la judecată.

Autorul se joacă lejer cu stările tale, îţi stârneşte compasiunea îndată ce ai tras o porţie de râs: cu rata de seară ajunse în satul/ liniştit ca un cimitir nou/ zăticninindu-se pe ultima/ treaptă a casei/ către babă oftă/ care în pragul bătrân/ aştepta/ – Degeaba ai carte, băbuţă, dacă n-ai ochelari... (Judecata).

Din când în când, prozatorul Ion Lazăr da Coza trage cu ochiul prin frânturile de versuri.

E atent să surprindă reacţia cititorului când lirismul atinge cote regale: că de fapt voiam să vă mai spun ceva/ despre Cotin Guscă/ da ăla din povestirea mea Lacul Negru. (Tandreţe, of).

Cum am putea uita Crucea umbrelor şi Apusul îngerilor, unde scriitorul poartă satul pe epoleţi de paradă şi se mândreşte ca nimeni altul că e vrâncean şi că ştie să citească în sufletele oamenilor, că ştie să măsoare pământul (fie şi pe google earth), că-i place să-l colinde cu gândul cât e ziua de lungă. Adevărat, pe un display mare, îşi ţese imaginaţia – e maestru neîntrecut. Pentru el salutul zorilor e plecăciunea pe care o face în faţa cuvântului, totdeauna cu dăruire şi sfinţenie, la fel ca ţăranii în ziua hramului, când nu ştiu cum de-l îmbrăca mama/ că

- 24 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă atunci în acea zi [tata] arăta altfel/ altfel/ din timp îi pregătea colac în care înfigea/ un leuţ/ şi-n pragul casei/ respectoasă/ îi săruta mâna/ apoi se pupau pe gură/ era singura ocazie/ când în văzu-ne făceau asta/ şi ne erau dragi. (Hramul).

Drag ne este Ion Lazăr da Coza care, astăzi, pe lângă Labirintul de zăpadă, adaugă în palmaresul său liric încă un volum preţios – un crez veritabil cu care sfinţeşte, din plin, talentul. Succesul său e garantat! Ne-o mărturiseşte şi Moş Pricochie, un autentic interpret al ecoului vizuinii-oracol: Apăi cu moşu’/ se spune că ăluia/ căruia ghizunia nu-i întoarce/ vorba aşa cum a grăit-o/ îi om însemnat. (La Ghizunie).

Gina ZAHARIA

Poetă cu nume destinat răsăriturilor.

Lacrima în care se odihneşte curcubeul.

Oceanul pe care navighează gânduri în veşminte de gală.

Dacă un orb ar asculta ecoul de dincolo de orizonturi, ar înţelege că Vasilisia Lazăr e călăuza pe care vrei s-o urmezi pentru a te aşeza la masa ei, pentru a te hrăni cu vraja cuvintelor învelite în cerneală multicoloră. Dacă un pustnic ar aduna silabele prinse-ntr-un zbor argintiu, ar simţi că singurătatea e haina pe care o poţi purta pe orice anotimp trecut prin sufletul poetei. Iar dacă munţi de cristal îşi vor încerca măreţia, e suficient să urci scara de mătase pe care Vasilisia Lazăr îşi despleteşte cântecul inimii sub toate nuanţele sale, apoi îl împarte celor care ştiu să-l asculte, ca o simfonie a înălţimilor şi adâncurilor deopotrivă. Dacă e verde sau trecut de miezul nopţii, cuvântul, sigur pe el, inventează o stare de linişte, o catifelează și o aşază în catalogul cu arii de lumină.

Culorile pământului ard în mine, spune poeta, şi o credem. În ochii ei se oglindeşte cerul cu făcliile pe care Vasilisia Lazăr le poartă prin grădini de jad, ca un trofeu spre izbândă.

O zărim pe uliţa copilăriei, de vorbă cu tata. Neputinţa mamei îi arde sufletul. Mai târziu îi scrie lui Paler. Respiră nemurirea din tainele paradisului şi dă ploilor sensul reînvierii, cu fiecare filă ce-o descântă prin etape bine definite.

Vasilisia Lazăr deschide fereastra spre asfinţit cu zâmbet de rouă: eu mă aşez lângă pomul din faţa casei/ şi scrijelesc cu litere amare/ soarta mea şi a ta. Cu alte cuvinte: „Cititorule, priveşte în ochii mei! Vezi săbiile încercându-şi tăcerea pe ziduri? Le-am urcat de câte ori a fost nevoie! De acolo se zăresc metropolele prin care te poţi plimba ca un rege, cu bucuria că împărăţia ta e fagure în care vrei să trăieşti şi să laşi, în urma ta, poteci de soare”…

Vasilisia, lanţul cuvintelor tale e filigranat în destin! Şi e atât de puternic încât nici un fulger nu poate cuteza să-l invidieze. Va rămâne mărturie holdelor de timp care-ţi vor scrie numele, cu delicateţe, pe scări autentice.

Gina Zaharia

- 25 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Poemul olograf Unde ne sunt Makabeii? În Kosovo, La Kandahar, La Nasyria, să-i mănânce nisipul şi leii!

Leviţii, unde ne sunt?

Cu toate Templele Sophiei acoperiţi de pământ.

Unde ne sunt Samuelii?

S-a oprit cântarul direptăţii la cifra răfuielii.

Nici o sută de ani trai pe vătrai – Atât mai durează Limba Română prin viu grai Ultimul vorbitor dac va fi un cioban Mai celebru decât Eminescu, acum suveran...

Precum merg politicile şi dau năvale Ne vor strivi Legiunile cu nespălate sandale.

Asta este! Precum şi merităm cu toţii.

Eu aş mai putea înfăptui întoarcerea roţii.

Ah, sub templele lui Pavel şi Petru Inima mea, bombă cu ceas bate – fatal cronometru.

Pe dealul Istriţa. (Foto: Lucian Mănăilescu)

VALENTIN IRIMIA

afară era marți

de-a lungul latului blocuri ca nişte lăzi de zestre în care cresc întâmplări fără sfârşit dar mai ales fără început

în oraşul cu tâmple de chiciură orologiile dezacordate murind de foame

amintiri cu gust de moarte încleştate în ziduri dimineaţa subţire ca un ţipăt de resemnare oasele ursitoarelor

- 26-

pârguindu-se în ferestre străzile cu nume de tăgadă brăzdate arar de culorile vitezei caldarâmuri tipărite cu frig mărşăluind pe de rost către acelaşi undeva unde se sparg ritmurile trezirii afară era un marţi pe jumătate închipuire pe jumătate nicăieri

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Petre Ioan Crețu Moartea mea străină mai întâi am construit în jurul meu un zid înalt de piatră şi am sperat să te uit dar fiecare pasăre care trecea peste zid fiecare adiere îmi aduceau veşti şi doruri şi mă durea şi plângeam apoi desenam cu creta pe zid fiecare amintire fiecare gând am umplut zidul cu desene şi zidul parcă se subţia în loc să se îngroaşe când am terminat creta am desenat cu carnea de pe degete cu sânge şi ură cu înverşunare nebună până când s-a ros toată carnea şi oasele degetelor roase şi ele de zid au fost luate de vânt şi răspândite în zare şi ele se auzeau ca un ropot venit din depărtări

Dramă În codrii sufletului – mare zbucium, Se joacă-o dramă-n verde luminiş, Iar gândurile cântă, pe furiş, O melodie, din al minţii bucium.

atunci am ucis toate păsările toţi fluturii şi vântul am ucis degeaba acum te auzeam în sânge cum urcai tiptil tiptil spre tâmplă apoi în ochi unde te înecam cu lacrimi şi iar te auzeam în sânge cum urcai spre tâmplă spre ochi până am orbit şi tot aşa te-am auzit în suflet până am surzit am urlat, am urlat în lume până am muţit am şi murit puţin dar tu muriseşi demult tare demult şi moartea mea străină şi moartea ta durut

Ideile-actori îşi joacă rolul, În funcţie de scenariu plâng sau râd Cu chip controversat – frumos ori hâd Şi muzei Thalia îi dau obolul.

O dramă s-a jucat şi-actorii pleacă, Aplauzele-i însoţesc, nebune, Iar publicul nimic nu poate spune; Aşteaptă-nfiorarea ca să treacă.

Neliniştile toate - spectatorii Trăind, visând şi suferind ca luna Când inima,-n extaz, se-agităntruna; Subiectul piesei i-a-nmulţit fiorii.

Şi public şi actori se pierd prin viaţă, Ei joacă roluri diferite, grele, Ducând pe umeri fapte buneori rele, Istovitoare-n capătul de aţă.

- 27 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Alexandra Lipară Instalație O bucată de corp ceresc s-a rupt dintr-un asteroid, Un meteorit o să lovească Pământul, Așa au anunțat azi la știrile de la ora cinci.

Era în cădere liberă, avea traiectoria stabilită După un plan elaborat și bine pus la punct, După zeci de calcule matematice Și probleme de fizică Mult mai grele decât cele care apar Prin manualele pentru admiterea la Politehnică, Dar o cometă i-a tăiat calea Nu a avut timp să semnalizeze, Nu a văzut steluța care aștepta Pe trecerea de pietoni, Iar pe jos era polei.

Am fost martor la locul accidentului, Steluța s-a făcut Praf și pulbere Și peste tot în jur A țâșnit, Iar eu mi-am scos căciula Și am adunat tot ce am putut, Apoi mi-am pus-o la loc pe cap Ca și cum nimic nu s-a întâmplat, Iar părul meu, Din roșcat s-a făcut Blond. Însă n-am văzut nimic În afară de lumină, Sau cel puțin așa am spus La interogatoriu.

Sunt un martor mincinos.

După ore întregi de resuscitări,

Medicii au anunțat decesul steluței, Au zis că s-a stins, că nu va mai străluci Dar ei nu știau nimic, ei nu credeau Ei nu aveau speranță sau orice altceva, Ei doar răsfoiseră niște manuale afurisite De biologie. În secția de poliție era frig, Înghețai, Caloriferele nu mergeau, Aparatul de cafea se stricase, Dar am primit de la polițista cu cămașă neagră Un pahar cu. lapte.

Banca de așteptare era ruptă.

Pe la cinci dimineața au decis Că pot să merg acasă.

Se apropie Crăciunul.

Au abandonat cazul Nimănui nu-i mai pasă. ”E doar o stea, Mai sunt câteva milioane, Dacă nu miliarde, în Univers.”, A spus detectivul responsabil.

Ironic e că, Imediat cum a ieșit din clădire, Un taxi a dat peste el. ”E doar un polițist, Mai sunt câteva milioane, Dacă nu miliarde, în Univers”, Mi-am spus în gând, După care am luat Ultima înghițitură Din paharul cu lapte.

Cămașa lui era îmbibată în sânge, I-am dat insigna la o parte, Și am stors-o, până paharul s-a umplut, Iar fularul meu, Din gri s-a făcut Roșu.

Am mers până la magazin Și mi-am cumpărat un corn Cu ciocolată. În stația de autobuz Mai era doar un spiriduș, Iar când autobuzul cu numărul cinci a ajuns S-a ridicat în fugă și s-a julit de stâlpul de lângă, Iar eu mi-am terminat cornul.

O bucățică de piele

- 28 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

A rămas lipită de ciment Și eu am pus-o în ambalaj, Iar ochii mei, Din căprui s-au făcut Verzi.

Am ajuns acasă Și am găsit ușa zgâriată, Motanul meu fusese îngrijorat pentru mine.

Plecasem de acasă doar ca să cumpăr O instalație pentru brad.

Mi-am lăsat căciula pe canapeaua din sufragerie, Paharul pe masă la bucătărie, Iar ambalajul de la corn l-am uitat în haină.

Cinci minute, atât a durat să îi pun De mâncare pisicii, Iar când m-am întors, Aveam instalație în brad.

Luminițe galbene, roșii și verzi.

Au trecut cinci ani, Și se pare că iar trebuie să plec de acasă Și să-mi las motanul singur.

De data asta mă duc să iau niște globuri noi, Cele vechi s-au spart. Însă un meteorit a lovit blocul în care locuiam, Și când m-am întors, Tot ce am găsit a fost un beculeț crăpat. Încă mai pâlpâia și împrăștia în jur O lumină galbenă. Și după ce l-am ridicat din ruine, A început să strălucească, Dovada că steluța Nu a murit.

Viorel Dodan Cădere în liniște Foșnetul liniștii Îmi pătrunde în fibre Îmi reduce la tăcere absurdul ființei Un amalgam de umori, materie cenușie Praf și oase se prăvălesc către un abis De care sunt conștient În subconștientul meu primordial Caut punctul fix al Universului Unde voi așeza ușor Praful strâns pe copitele de nomad Ale timpului, prea devreme grăbit.

Nu e ciudat atâta zgomot al liniștii?

Nu știam că îți pot sângera urechile Din cauza șoaptelor!

Nu mai aud verdele ierbii mlădiu Ce se înclină grațios în adorație solară, Și nici tremurul spasmodic Al pământului frământat sub tălpile pline de noroi Ca o pâine într-o albie de lemn Nu mai aud plânsul suav Al cumpenei fântânii Cu apă vie, sevă de adânc și lucire-ntunecată Nu mai aud strigătul de cuc Etern singuratic, strajă la izvoarele timpului Nu-mi mai aud ceasornicul Din buzunarul de la piept, înlănțuit...

Nu-mi mai aud strigătul ce se pierde Într-o mulțime vidă, într-un foșnet de liniște...

Ante Portas, 11 iulie 2016, în Parcul Crâng din Buzău, participând la proiectul ”Carte de dat, carte de luat”, inițiat de Muzeul Județean Buzău

- 29 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Fetița ce iubea verdele Costumul roşu. Căciulă roşie, pantaloni roşii, pulover roşu, bluză roşie, geacă, ghetuțe, fular şi un năsuc la fel de roşu. Acesta era portretul unei Ioane de pe vremea când umărul tatei era căsuța din copac iar ea deținea recordul de cea mai mare posesoare de şervețele de şters nasul pentru că începea mereu să plângă atunci când Vali, Băiețelul Care Mereu îşi Atingea Buricul, îşi atingea buricul, doar ca să vină o învățătoare alarmată să o ia de lângă el. Dar cea mai mare problemă a Ioanei era alta. Adevărul e că nu suporta culoarea roşie şi ținea să amintească asta tuturor prin mici gesturi. Refuza să mănânce singură şi zicea că e obosită când se aşeza la masă ca să-i dea cineva, nu pleca la grădi fără ceiuțul pe care oricum nu-l bea niciodată, mereu când mama vorbea la telefon profita de neatenția ei şi răsturna toate cutiile cu jucării în mijlocul sufrageriei şi îşi certa bona dacă nu o lăsa să se uite la desene animate toată ziua. Doamna Mihaela era un copil tare ascultător şi făcea mereu ce-i spunea Ioana. Şi cu toate acestea, sub acel costum roşu, era o fetiță care iubea verdele. Sau cel puțin asta răspundea când cineva o întreba care era culoarea ei preferată. Era fetița pe care toată lumea o confunda cel puțin o dată cu un băiețel şi care se cățăra pe toate lianele din parcul 23 August, dar mereu aluneca de pe scările de la tobogan şi se julea la genunchiul drept, în timp ce mama ei stătea şi citea o carte pe bancă, mâncând floricele.

Ioana mai iubea şi lebedele şi rațele de pe lac. Încă îşi aminteşte cum într-o zi, când pe genunchi se strânseseră 14 zgârieturi consecutive, a căzut în apă încercând să mângâie un boboc.

Aceea a fost ziua în care părinții au decis să o învețe să înoate, aşa că au dus-o la bazin şi au aruncato în apă. După şi-au amintit că ar fi trebuit să vorbească cu un instructor mai întâi, aşa că tatăl a sărit şi el după ea ca să o aducă înapoi. Din acea zi Ioana a fost prima dintre fetițele fricoase care intra în apa rece la lecțiile de înot. Ba chiar a câştigat la o întrecere o broască de pluş ce ținea o margaretă.

Dar fetiței i-a părut rău că floarea nu era reală şi a dat-o cu tot parfumul preferat al mamei ca să semene măcar. Într-o zi s-a decis că nu ar fi rău să-și facă o prietenă și astfel și-a început căutările. Oricine era potrivit în afară de Marta, fata mai mare de la cursurile de desen care îi fura mereu abțibildurile în formă de animăluțe pe care le primea pentru o pictură terminată, și în afară de David, băiețelul care mereu purta un tricou cu “Tom și Jerry” și o făcuse “capsă” sau “capsec”, nici ea nu-și mai amintea exact dar știa că e un cuvânt foarte foarte foarte urât. Ileana, doamna care servea mâncarea la grădi, îi spusese că e prea în vârstă ca să fie prietena ei cea mai bună, dar de când o întrebase, Ioana mai primea un fursec în plus la desert, spre dezamăgirea celorlalți copii. Mai era acolo o învățătoare tare rea care mereu râdea de pernuța ei inscripționată cu mesajul „ Noapte bună și Îngerii să te sărute” și zicea că mai degrabă șobolanii. Urât lucru de spus unei fetițe de numai 5 ani. La fel cum doamna de engleză îi interzisese să mai facă baloane din salivă când ea se întorcea cu spatele. Nici cu ele nu voia să fie prietenă. Dar persoana potrivită a apărut la timpul potrivit. Se apropia prânzul și Ileana îi așeza

- 30 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

la masă fată, băiat, fată, băiat. După calculele Ioanei ar fi trebuit sa pice exact între David și Băiețelul Care Mereu Își Atingea Buricul. Atunci și-a aruncat privirea asupra unei fetițe ce stătea într-un colț foarte tăcută. S-a dus la ea și a întrebat-o cum o cheamă. I-a răspuns că tot Ioana. Acela a fost momentul în care a realizat că aceea avea să fie prietena ei cea mai bună, doar pentru că aveau același nume, nu-i fura abțibildurile, nu îi spunea cuvinte urâte, o lăsa să facă baloane din salivă și nici măcar nu știa ce e ăla un buric. În plus mirosea și frumos.

Când Ileana a vrut să o așeze la masă, Ioana a început să țipe și să plângă pentru că voia să rămână lângă cealaltă Ioană. Speriată și neștiind cum să o oprească, doamna le-a lăsat să stea împreună.

De ziua ei, fetița a primit pe lângă alte lucruri și niște steluțe verzui pe care mama îi zicea că le-a cules tatăl ei de pe cer, iar când lipește una pe tavan trebuie să-și pună o dorință. Neștiind ce ar putea să-și dorească, Ioana le-a mai păstrat un timp sub pernă. Într-o zi a intrat în bucătărie unde erau părinții ei care se certau, iar mama ei plângea. Așa a decis că e momentul potrivit să folosească una dintre steluțe pentru a opri neînțelegerile în familia ei. A luat unul din scaunele grele din sufragerie și l-a cărat până la ea în cameră, apoi s-a urcat pe el și a lipit prima dintre steluțele verzi. Timpul a trecut, iar pe tavan începeau să apară din ce în ce mai multe până când în pungă nu a mai rămas niciuna, iar toate conțineau aceeași dorință. Dar nu se întâmpla absolut nimic și părinții ei continuau să se certe din ce în ce mai des. La un moment dat, fetița a observat că una dintre steluțe se dezlipise și căzuse. A căutat-o un timp, dar nu a mai găsit-o niciodată.

Acum Ioana are 15 ani și încă mai crede că dorința care avea să se împlinească zăcea în acea sclipire verzuie a steluței rătăcite.

O poveste din arome Tocmai am realizat că mi-am împărțit viața după gelurile de duș pe care le-am avut de-a lungul timpului. Sau mai exact după mirosul lor și după aspectul recipientelor, pentru că niciodată nu am avut două la fel. S-au schimbat odată cu mine și mi-am ascuns amintirile în sticle goale pe care le colecționez într-o cutie sub pat. E de ajuns să deschid doar una și să simt doar un iz ușor de parfum și îmi aduc aminte și cele mai mici detalii din evenimente care m-au marcat, care au luat parte la formarea persoanei de acum, pentru că le asociez pe fiecare cu mirosul care m-a însoțit în perioada respectivă și care mi-a influențat stările. Am construit un castel din ele pe inimă, dar sunt fragile și se răstoarnă la fiecare bătaie. Probabil ar trebui să le arunc, dar mâinile mele sunt prea ocupate în a le așeza la loc.

Ciudat e că acum câteva zile mama mi-a cumpărat întâmplator același gel de duș ca primăvara trecută și brusc, iarna a dispărut.

Nu pot să o mai percep astfel când în jurul meu au înflorit ghioceii și o rândunică îmi cântă pe umăr. Cel mai rău e faptul că în primăvara aceasta sunt singură pentru că toată lumea e prea preocupată să-și trăiască iarna acum.

- 31 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

CAMELIA CONSTANTIN

Antonella Mocanu

Mă strâng zăpezi la piept Tristeţea mea e poate-un fel de vină şi-nsingurarea-n care mă-nfăşor, că nu mai ştiu sau poate îmi e dor, de ce îmi sunt chiar mie azi străină?

Renaștere Împins către tenebrele adâncului aproape de urletul sălbaticului pustiu în valea eternelor umbre arde se topește durerea crește cu fiecare secundă care trece curg lacrimi de sânge scrum și fum plutește deasupra ființa umană renaște se ridică într-un zbor de aripi albe spre zori de lumină prinde contur în azur de răsărituri senine speranța dăinuie sufletul niciodată nu moare.

E arşiţă-n troiene, fluturi mor când iernile se tânguie-n surdină, lumina e în straturi şi puţină dar nu mă tem, e doar un simplu zbor.

Cu lacrima de tine mult prea plină, cu palmele ieşite din decor, mă strâng zăpezi la piept dar mă strecor.

Străinul meu, un fel de heroină şi-un fel de întuneric plutitor îmi răspândesc himerele-n lumină; de mă respiră, verde, o colină, aproape am să uit cum e să mor.

- 32 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MIRUNA RĂPEANU Companionul - Hai să vorbim. Măcar puțin, povestește-mi ce ai făcut azi.

- Lasă-mă în pace, nu vrei? M-am săturat să mă tot stresezi. Nici măcar nu mai am nevoie de tine.

Acest schimb de replici – destul de acid, s-ar putea spune, în ciuda tonului detașat – este motivul pentru care nu-mi pot simți sau vedea picioarele. Nu știam că așa ceva e posibil, dar aparent în orice domeniu există cuvinte magice care să distrugă tot. Hocus pocus preparatus, nu mai am nevoie de tine, poc!, picioare dispărute. Curând și mâini. Și întreaga mea ființă.

Salut! Eu sunt – n-o să-ți vină să crezi – un prieten imaginar. Concret, sunt un prieten imaginar care se evaporă. Sună ciudat, nu-i așa? Permite-mi să-mi folosesc timpul rămas pentru a-ți explica situația în care mă aflu. Sunt un soldat în armură robotică ultimul răcnet, visul oricărui puști de trei ani îndrăgostit de eroii din benzile desenate. Mai exact, visul lui Tom, băiețelul care a binevoit să mă aducă în această lume.O apariție destul de bruscă, de care nu sunt complet lămurit, fiindcă primele cuvinte pe care le-am auzit au fost ”Leapșa, tu ești!” și am simțit că trebuie să fug după piticul care râdea, învârtindu-se prin cameră. Nici măcar nu mi-am aflat numele până mai târziu în acea zi, când Tom a hotărât că arăt ca un Ben. Meseria mea e destul de ingrată. Nimeni în afară de creatorul meu nu mă vede, nu sunt plătit, iar o forță mistică mă obligă să fac tot ce dorește puștiul. În momentul ăsta, de exemplu, el vrea să dispar.

Dar să o luăm cu începutul. În primii mei ani de existență, eu și Tom eram nedespărțiți și foarte fericiți să ne aflăm unul în compania celuilalt. Părinții erau amuzați de dialogurile noastre – mă rog, doar de partea lui din dialog, pe mine nu mă auzeau -, băiețașul nu se mai simțea singur și avea cu cine să se joace la grădiniță, iar eu aveam un scop precis: să îl fac fericit.

Mi-au amorțit degetele mâinii stângi.

Cu timpul, însă, relația noastră s-a răcit. Încă din clasa întâi părinții nu au mai considerat dialogurile noastre destul de amuzante și au început să îl mustreze pe Tom pentru că, după părerea lor, vorbea singur. La școală, povestea se repeta. Ceilalți copii îl izolau și râdeau de el fără vreun motiv întemeiat, iar învățătoarea nu-l lăsa să-mi ceară ajutorul la adunările până la o sută. Nu pot să nu-mi iau răgazul de a întreba: oamenii ăștia nu au avut prieteni imaginari în copilărie? Începând cu clasa a cincea, Tom m-a obligat să rămân în casă cât el mergea la școală sau la joacă alături de alți puști. Încerca să-și facă și alți prieteni, să se integreze. Voia, se pare, pe cineva care să poată lovi mingea cu adevărat, să o facă să se miște. Pretenții! Am apreciat totuși că, odată venit acasă, îmi povestea aventurile trăite fără mine în ziua respectivă. Dacă era bine dispus, chiar accepta să se joace cu mine, dar obiceiul ăsta a dispărut pe parcurs, odată ce temele și preocupările tipic adolescentine au intrat în scenă.

Mâna mea stângă a dispărut până la cot. În clasa a noua, Tom a venit acasă ținând de mână o fată, pe care le-a prezentat-o simplu părinților: Lily. Deși nu i-a făcut cunoștință cu mine (de fapt, când îmi făcuse ultima oară cunoștință cu cineva?), puștiul nu s-a sfiit să petreacă ore întregi alături de prietena lui de față cu mine, ignorândumă cu încăpățânare. Eram deja obișnuit cu acest tip de tratament, dar admit că m-a durut să realizez că Tom nu îmi povestise nimic despre Lily. De fapt, ce-mi povestise el în ultimul an? Cu gândul ăsta

- 33 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

în minte, nici n-am fost prea atent la toate săruturile și îmbrățișările lor, genul de siropoșenii la care amândoi strâmbam din nas în vremurile bune.

Mâna mea dreaptă a dispărut complet.

Acum sunt deja de domeniul istoriei. Mai ceva ca Lily, care a fost urmată de Anna, Clara și Nora. Tom are prieteni noi, reali, palpabili și își petrece tot timpul cu ei. Nici nu se mai obosește sămi răspundă la întrebări și probabil că azi a fost ultima zi în care m-a văzut. Mă întreb dacă o să-mi observe dispariția. De câțiva ani buni stau permanent în colțul camerei, lângă geam, așteptând să-l văd cum vine și pleacă, sperând că îmi va spune să mă urnesc măcar o oră din loc și să-l ajut cu ceva, dar el nu face decât să se uite în altă parte sau să îmi mai arunce câte o privire resemnată. În ciuda faptului că sufăr de plictiseală și de singurătate, n-aș vrea să plec. Băiatul ăsta e rațiunea mea de a fi și eu am să dispar fără să-l mai văd măcar o dată. Pe lângă asta... cine știe unde se duc prietenii imaginari nedoriți?

Sunt mai nostalgic decât bătrâneii acum, fir-ar să fie. Știu că ar trebui să fiu bărbat și să accept pur și simplu situația. Nu că aș avea de ales, pentru că abdomenul meu a devenit invizibil și nu pot să opresc procesul.

- Hei, Ben...

Chipul puștiului, vârât pe ușă într-un gest smucit, e îmbujorat. Poate halucinez, dar aduce puțin cu el cel mic, cel care m-a creat. Până la urmă mai apuc să-l văd o dată. În plus, nu mă ignoră!

Ce e azi, Crăciunul prietenilor imaginari?

- Da, Tommy?

Sper că nu l-a șocat faptul că din mine a rămas doar un cap plutitor, susținut de un gât care se evaporă uniform și rapid, cu armură cu tot. Până la urmă, dorința lui a cauzat asta.

- Mulțumesc pentru amintiri.

MIRELA ORBAN Paria într-un interior tabu -sau despre călătorii intergalacticeMereu era poftită în camera dinainte ca și cum locul ei era să adulmece să răsfoiască să citească povestea nescrisă undeva Asculta cuminte fără să judece stând turcește pe covorul moale și cald din iatacul altui suflet printre lucruri necunoscute dezordonat azvârlite sau așezate într-o ordine desăvârșită

- 34 -

fără suspine răvășite fără regrete târzii și totuși în niciunul nu era fericire Le îmbrățișa tacit pe cele mai multe le trezea furându-le deziluziille hrană pentru lipsa acută a unor empatii nocturne Mai devreme sau mai târziu pleca întristată de singurătatea în care avea să plonjeze iar Nu primea musafiri nici ea nu trecea mai departe de propriul vestibul privea cu teamă praful gros așezat pe clanța ușii spre interior de parcă un șarpe veninos i-ar fi putut mușca glezna subțire atunci făcea stânga-mprejur spre altă gaură neagră grăbită să-şi lase într-un cuib străin urmele şchiopătate

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Nuța Istrate Gangan eu nu îmi îngrop niciodată morții La ce bun. Nimeni niciodată nu moare într-adevăr. Îi spăl îi îmbrac cu hainele cele scumpe apoi îi aşez pe ape și-i las să plutească în voia valului uneori se întorc la mine. Unii sunt întregi alţii au ochii scoşi buze ciopârțite încă zâmbesc aşa cum o făceau atunci când erau vii. Îi spăl din nou le schimb hainele. Mai împart cu ei un sentiment apoi îi trimit să plutească din nou. Până data viitoare nimeni niciodată nu moare într-adevăr

PSALMUL LEMNULUI DE NUNTĂ Dă-mi aripa-ți, Iubire; cu cer, hrănit e cerul!

Sfâșie-mă de umbră până la os de soare, Risipa de țărână miroase precum gerul.

Nu-i în ceaslov divinul, ci-n ghiaraȚi răpitoare!

PSALM CU EL CONDOR PASA El condor pasa, pasa… El tiempo pasa, pasa… În pragu-mi de cabană adie-n dor naranzii.

Cu ochii mari, copilul, prin mine-și vede Anzii: Plural nu are moartea, cât Dragostea-i crăiasa!

Cum focului, din jaruri, o flacără nu-i scapă!

Crezi, inima degeaba fu Evei începutul?

Nu din pământ, din coastă, sânge a curs și apă, 'Nainte de-a fi luna a luminat sărutul.

Tiempo passa, passa…ca prin strâmtoare lama.

Prin cel ce-am fost, vezi norii? Par abur scris, zănoagă.

Extazul pur, din stâncă, încremenit se roagă, Apus viclean de aur cerșind polei, arama.

Tu, care-mi ești Iubire, pe țărm înalt Te caut. ”Pedro”, mă chemi din piatră. Lung, văile-mi răsună.

Străfundul de-ntuneric, din ce-ai rămas, Te-nstrună, Și-n fluier cu cinci găuri Îți pun încă-un umlaut. ”Pedro!” – ”Știu, Doamne, nu mă-nspămiântă coasa!

Cu-aripile întinse Te sorb … El condor pasa…

- 35 -

Ești miezul meu de noapte, cămară mi-ești și Mire, De dor, îmi simt cuvântul, de ghimpi mușcat.

Călcâiul...

Coroana Ta de nume, sunt spinii Tăi, Iubire; Mai udă-mi trandafirii, cu norul Tău, dintâiul!

E Frângerea-de-Taină, nu-i din jertfiri pretinse, Că Lemnul e al nunții și-al brațelor întinse!

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

NICU STANCU SCRISOAREA… (SONET XLIV)

Orbi ne desparte o ușă până la ea gânduri care torturează mâini ce se ating și o mulțime de drumuri fură dăruiesc ca să mi te ia iar mă mișc pe patrățele albe negre spre un final de șah mat în care am de pierdut după ușă o rază noi niște firicele de praf oarbe de așteptare

Îl voi ruga pe Domnul în scrisoare, Să dea povață minții zăbăuce: Când drumul vieții este la răscruce, Să instaleze-n colț... indicatoare.

Ca omul să-nțeleagă un' se duce...

Să știe că și noaptea este soare, Că zâmbetul și lacrima nu doare, Necazul, suferința o reduce.

Că la răscruci n-am vrea să șovăim, Speranțe iluzorii să hrănim, Și nicidecum, să vrem o abdicare.

Dar mulți nu pot o vrere să-și asume Voi scrie deci umila mea scrisoare, Și-l voi ruga pe Domnul să ne-ndrume.

Nuţa Crăciun

AURELIA PETREA

mi-ar fi plăcut să fiu o femeie frumoasă să pot desface în fâşii transparente privirea ta opacă să o simt cum curge peste umerii mei goi să te pot minți doar puțin aşa cum fac femeile frumoase cărora li se iartă totul

de dragoste

să te ademenesc cu un zâmbet luat de gata dintr-o pagină de vip iar tu să mă urmezi fără să eziți

- 36 -

până la marginea pământului şi dincolo de ea să uit toate intâmplările rele care m-au urmărit prin toate odăile de închiriat în care am locuit să mă priveşti în ochi iar sângele meu să urce pe o scară până la cer apoi să vină acel cuvânt nespus de secole să ne intre în sânge odată cu aerul

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Un sărut pe suflet Scriitorii sunt „altfel” decât ceilalţi?

Poetul, editorul și animatorul cultural Constantin Marafet ne demonstrează că visele pot deveni realitate.

Laura Cozma: Sunt onorată că ați acceptat să-mi răspundeți la aceste întrebări. Știu că la debutul dvs., în „Viața Buzăului”, aveați doar 16 ani. Cum s-a întâmplat totul și când ați descoperit vocația pentru scris?

Constantin Marafet: Cele şapte orizonturi, cât socotisem distanţa din satul meu natal până la Școala domnească, se comprimaseră, rămăsese doar umbra unui curcubeu ca un pod peste amintire, pe care l-am trecut de multe ori, cu aceeaşi emoţie.

Cei patru ani petrecuţi la internat (am fost pe rând şef de palier, apoi preşedintele internatului din partea elevilor) au fost un adevărat festin. Eram acasă. O seamă de profesori mi-au fost pe rând prieteni şi părinţi. Nu voi uita niciodată profesoara mea de limba română, doamna Avram Flora, de numele căreia se leagă debutul meu literar. S-a întâmplat chiar în al doilea trimestru din anul întâi. În vacanţa dintre trimestre trebuia să facem un caiet cu lecturi suplimentare. Eu mă prezint cu un caiet plin de poezii comentate. Era perioada când, singur, îl studiam pe Lucian Blaga.

-Predau de atâta timp, niciun copil nu a venit cu un asemenea caiet. Îţi place poezia?! Scrii?!

-Da, răspund monosilabic, fără să vreau. Îmi era teamă să vorbesc despre dragostea mea pentru poezie. Ultima dată când o făcusem, prin clasa a V-a, a fost o adevărată tragedie în comuna mea. Un profesor m-a întrebat atunci ce vreau să mă fac când voi fi mare. Iar eu ca să arăt că îl citisem pe M. Eminescu îi spun „Dichter”, evident, nimeni nu ştia ce înseamnă. Le-am tradus: „poet”. Rumoare în clasă. Nu mai descriu consternarea de pe feţele tuturor. Copiii au mers acasă, le-au spus părinţilor.

Au venit cu mic cu mare la poarta casei mele. Au îngrozit-o pe mama. Că am o problemă, că nu sunt normal. Să mă ducă la un medic. Multă vreme s-a vorbit în sat despre asta. „Auzi, soro, să se facă poet! Nu-i în toate minţile.” După o asemenea experienţă nu mai ai niciun chef să spui cuiva că tu scrii poezie.

Cert este că i-am dat doamnei Avram Flora caietul cu poezii, nu împlinisem 16 ani. Apoi m-a propus să citesc în cenaclul de pe lângă ziarul „Viaţa Buzăului”, condus de poetul Puiu Cristea. Acesta a venit la noi la liceu unde a ţinut o ședinţă de cenaclu. Aşa am debutat.

Laura Cozma: Cum sunt percepuţi şi valorizaţi scriitorii în societatea actuală? Sunt ei „altfel” decât ceilalţi?

Constantin Marafet: Nu, nu sunt „altfel”. Un scriitor este scriitor indiferent de regimurile sau regimul politic în care trăiește. Într-un regim politic cultural poți fi geniu ca apoi, imediat, într-un alt regim politic cultural să nu mai exiști. Un scriitor nu trebuie să țină cont de astfel de lucruri, nici macăr nu trebuie să se gândească la mărirea ori decăderea lui. El, scriitorul adevărat, are în permanență în vedere depășirea propriului discurs . Dacă reușește are asigurată eternitatea, dacă

- 37 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

nu, rămâne la stadiul de expunere naivă într-un tablou neterminat și trecut la index, la diverse.

Laura Cozma: Studii? Școli, gimnaziu, facultăți?

Constantin Marafet: Da, din toate câte puțin. Am studiat toate înscrisurile din scoarța copacilor și până în vârful de Mai al Ideei. La alfabet mulți copaci au lipsit…

-Te-ai născut !? întreabă frunza dusă de râul stelar către întuneric.

-Nu știu…?!

-Ce an?

-Parcă la a 11-a naștere în 1961 și ceva, parcă, Mai, 16, scrie negru pe alb în calendar.

-Unde ? Frunza îngălbenită fluieră o doină de aducere aminte.

-Între pământ și cer, între umilință și dragostea dintre dealuri. Ascuns, am stat o veșnicie, de la „a budi” i-am dat numele natalului meu deal. *** Odată, pe vremea când negociam cu poetul Ion Niculescu reeditara cărții Miorițiada s-a uitat deodată la mine curios.

-Măi, Marafet, tu ai doctoratul?!

-Nu, Maestre!

-Ai o colă de hârtie A4?

-Nu, nu am la mine.

-Îți semnam eu acum doctoratul.

Așa am rămas eu fără doctorat.

Laura Cozma: Ați fost redactor la mai multe ziare și reviste („Doina”, „Glas Râmnicean”, „Pagini Râmnicene”, „Curentul de Râmnic”, „Revista Poliției”, „Arhipelag”), iar, în prezent, sunteți director al „Editurii Rafet”, din 1997. Când ați avut timp să scrieți atâtea cărți?

Constantin Marafet: Ca să vorbesc despre mine, mă simt ca și cum aș desfășura o ceremonie a impersonalității. Scrisul (scrisa) înseamnă pentru mine o stare de spirit. Când o am, scriu. Când nu o am, ajut pe ceilalți. Dar, mai ales, când iubești, când dragostea ta este adevărată, ai timp. Timpul pentru mine reprezintă o aberație care te macină ușor, ușor până dincolo de uitare. Dacă nu eşti atent la copaci în fuga ta către moarte, pierzi frumusețea pădurii.

Laura Cozma: Sunteți alături de Cenaclul „Ante Portas”, dovadă prima antologie editată la „ Editura Rafet”, ce părerea aveţi despre activitatea și aspiraţiile noastre?

Constantin Marafet: Apariția voastră m-a bucurat enorm. Tineri, frumoși, talentați, neviciați. Iubesc dinamismul vostru pur. Aspirațiile domniilor voastre sunt firești și demne. Rămâneți precum sunteți: tineri, frumoși, talentați, neviciați și din umbră cu un deget fermecat voi fi alături de voi.

Laura Cozma: Anul acesta a avut loc cea de-a VIII-a ediție a Festivavlului „Titel Constantinescu”.

Festivalul a căpătat notorietate și prestanță națională și internațională. Cum v-a venit ideea acestui festival și cum au fost începuturile?

Constantin Marafet: Tot univesul omenesc este plin de idei. Apar idei secundă, după secundă. Toți vedem ideea, greutatea constă în punerea ei în aplicare. Îți trebuie un dram din nebunia unei frunze să pornești cu ideea-vis în brațe, la drum. Eu am pornit la drum acum nouă ani, știu exact unde merg. Începuturile? Ca în orice relație om - idee, acomodarea s-a făcut treptat, am devenit buni prieteni, apoi au început să aibă încredere și ceilalți protagoniști în om și în idee. Probabil o să scriu odată, cu amănunte, despre fiecare ediție. Acum iureșul evenimentelor nu-mi permite. Am prins o

- 38 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

frunză cu privirea și o mut din stea în stea.

Laura Cozma: Ediţia de anul trecut a festivalului s-a desfășurat dincolo de Prut. Ce loc ocupă Basarabia şi românii de acolo în inima dvs.?

Constantin Marafet: Ce loc ocupă o soră în destinul unui om?! Chiar dacă nu o vezi zilnic, știi cu precizie că ea există, știi că te dorește, știi că te iubește! Jumătate de inimă bate odată cu jumătatea de inimă. Aștept un chirurg să unească inima, să pot respira normal, să pot iubi ancestral, să fiu un Om întreg.

Laura Cozma: Sunt sigură că de-a lungul timpului ați avut ocazia să cunoașteți multe personalități.

Ne-ar bucura să ne povestiţi câteva amintiri prilejuite de aceste întâlniri!

Constantin Marafet: O, da! Sunt un fericit din acest punct de vedere. Am avut şansa să cunosc pe aproape toți scriitorii contemporani. Nu pot să-i enumăr aici, aș uita probabil pe cineva și nu cred că aveți atâta spațiu tipografic. Cert este că pe toți i-am iubit, îi iubesc și îi prețuiesc. Învăț mereu câte ceva de la ei. Scriitorii, dacă le citești cărțile și apoi ai şansa să-i cunoști, sunt magnifici. Am multe amintiri, enorm de multe, dar… o să vă povestesc…. Este cunoscută prețuirea (reciprocă) pe care am purtat-o și pe care i-o port marelui OM-Scriitor, Mircea Micu. Am multe amintiri fantastice cu Mircea Micu, o să vă spun una. Mircea Micu îmi propune să scot revista „Literatorul” la Râmnicu Sărat (proiect eșuat, nu din vina mea, nu din vina lui Mircea Micu, totul a fost sub semnul divinității).

Onorantă propunere. Eu, în etuziasmul meu, accept fără să mă gândesc prea mult, mai ales că urma să inserăm și câteva pagini cu scriitori din zonă, eram în al noulea cer, îi cer să-mi trimită revista.

Nu se pricepea prea bine la calculator și, odată cu revista, îmi trimite și cartea „Secretul doamnei de zăpadă”. Am realizat că este o greșeală, în discuțiile anterioare nu pomenise nimic de carte. Știam că urma ziua de naștere a dumnealui, 31 ianuarie. Nu-i făcusem niciodată un cadou, cu nicio ocazie, îmi zic, din prețuirea pe care i-o port voi scoate această carte. Mai aveam la dispoziție aproximativ două săptămâni, încep imediat editarea și tipărirea. Reușesc. Îl sun pe 30 ianuarie, seara. Mă prefac că nu știu că a doua zi este ziua de naștere, îi spun că ajung în București și dacă poate să vină la Gara de Nord să ne vedem, invoc eu un motiv oarecare. De ce la Gara de Nord? Cărțile erau multe și foarte grele. „Sigur, dragul meu îmi zice, la ora 09:43 sunt în gară.” Răsuflu ușurat, era totuși ziua lui de naștere, ce Dumnezeu! A doua zi, un ger năpraznic, cobor gâfâind cu gențile pline cu Secretul doamnei de zăpadă, îmi arunc privirea pe peron, Mircea Micu mă aștepta, mă îmbrățișează cu drag. Nedumerit, văzându-mă cu atâtea bagaje, îmi zice: „te muți la București?” „Nu, maestre, nu, am un cadou pentru ziua dumneavoastră, La Mulți Ani”, și scot o carte, se uită și mai nedumerit: „da eu cunosc cartea asta!” „Sigur, pentru că este a dumneavoastră.” Nu pot să vă descriu uimirea de pe fața lui, emoția, era parcă la prima carte. Mă îmbrățișează din nou: „nimeni nu a făcut așa ceva pentru mine!” „Meritați, maestre! Pentru omul care sunteți”! A uitat că este așteptat acasă, a stat cu mine, am povestit, am pierdut un tren, două, într-un târziu, ne despărțim.

Plec. Eram împăcat cu mine.

Laura Cozma: Ultima mea întrebare ar fi: aveți, sau ați avut, un model în viață?

Constantin Marafet: Paradoxal, dar toți scriitorii pe care i-am citit mi-au fost modele în viață. După fiecare carte citită, îmi vine să nu mai scriu. Nu știu cine mă împinge, și tot scriu, pentru că atât de frumos scriu prietenii mei scriitorii, încât râmăn într-o muțenie neforțată, conștient că nu voi putea ajunge la înălțimea lor. Doamne, cum șlefuiesc ei silabă cu silabă! Iar eu rămân un veșnic ucenic.

Laura Cozma: Vă mulţumesc pentru tot timpul acordat şi să ne trăiţi mulţi ani de acum încolo!

Foto: Suflea MC

- 39 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Gabriela Ana Bălan

Nicolae NicoarăHoria

Frunza de cristal Ştii? Gândurile vii lasă umbre şi după moartea corpului biologic - sub copacul greu al memoriei, zâmbeai! – eu, o frunză de cristal pe ramul aducerilor tale aminte scrum şi flacără eram. Erai.

Nu mă iubi ca să dispar, nu mă lua în braţe, nu mă săruta nu mă risipi în ispite sub pleoapa timpului, grea, nu mă uita, iubite!

Scriu și eu...

Altădată crezând că eşti vântul, pluteam prin suflul ochilor tăi îmi legam de glezne pământul striveam sub copite nori gri biruiam cu arma secretă, cuvântul, mai ştii?

Scriu și eu în văzul tuturor Și pe ascuns am scris adeseori, De mă simt cuvântului dator, Cum e datoare ploaia de sub nori; Scriu și eu, precum respir, mereu Ți-am spus și o să spun pân' la durere, Între tăcerea mea și Dumnezeu Din Poezie n-am făcut avere!

Astăzi, pe cerul roşu din inima ta rătăcesc, o frunză de cristal fără ram, prea devreme pentru a pleca, prea târziu să mai fiu înger.

Atunci când eram, nu ştiam că voi muri în cădere, una cu pământul, să pot trăi în tine şi în afara ta, fără aripi, ca gândul.

Nu m-am atins de frumusețea ei, Nici n-am jignit-o cu nimic vreodată, Scriu prietenii și scriu dușmanii mei Și bucuria mi-a rămas curată!

Nu port la nimeni ură pe pământ, E loc destul sub soare pentru toți, Cu sufletul ca pâinea caldă frânt, Scriu și eu, citește-mă când poți…

Acum mă poţi lua în braţe, săruta, iubi acum putem a nu mai muri!

O frunză de cristal pe tiara ta de zeu, ţine-mă minte, sunt eu!

- 40 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

EXERCIŢIU 1.

Îmi plac mult ferigile. În frunzele lor minuţios dantelate văd o lucrare măiastră a naturii. Am fost de multe ori tentat să le rup şi să le pun într-o vază din sticlă albastră, cu formă de amforă, pe care o am acasă. La poalele muntelui pe care îl urcam deseori, am găsit o ferigă ce mi-a plăcut foarte mult. Era înaltă cam de un metru, cu ramuri zvelte, impunându-şi triumfător frumuseţea. “Ei, da, de la tine o să iau câteva crengi.” - am zis în gând. Dar, când să le rup, nu am putut s-o fac din pricina unui sentiment de mutilare dureroasă. Am trecut de mai multe ori pe lângă ferigă şi, de fiecare dată, am fost vizitat de acelaşi sentiment. Când plecam, îmi părea că ramurile ei strălucesc într-o simţire de recunoştinţă… În locul acela făceam popas înainte de a mă avânta voiniceşte la urcuş.

Odată, când m-am culcat pe iarba de lângă ferigă, o adiere de vânt tomnatic mi-a adus şoaptele ei…

“Nu numai tu mă iubeşti! Pământul mă iubeşte: sevele lui urcă lin şi tăcut prin mine, dândumi energiile subtile ale vieţii. Şi cerul mă iubeşte: de acolo, de sus, îmi vine lumina pe care o sorb cu nesaţ. În liniştea nopţilor, greierii cântă despre bunătatea pe care o arăţi faţă de mine.

Pot să tresar şi să freamăt în bătaia vântului, acum, cât sunt verde. Vântul îmi duce cântecul şi şoaptele până departe… Când voi rugini, va însemna că am murit! Vei auzi doar foşnetul sec al unor ramuri uscate. Voi fi condamnată la tăcere…” „Rămâi cu bine!” - i-am spus. “Nu te voi rupe niciodată!”

***

EXERCIŢIU 2.

Când nopţile tale sunt albe până la ore târzii, eşti asediat nemilos de cohorta amintirilor, care pleacă din copilărie şi traversează buimacă existenţa ta de până acum. Faci faţă cu greu acestui asediu nocturn şi, pentru a i te sustrage, evadezi în lumea visării, unde amintirile tale sunt brusc invadate de o lumină albă, intensă, aproape mistică, venită ca o binecuvântare. Lumina este reparatorie, arătându-ţi sensul celor întâmplate, aşternând linişte peste frustrările tale. Ai vrea să scrii, ai putea umple multe pagini, dar nu eşti convins de rostul acestei întreprinderi. Mai degrabă îţi vine să spui în cuvinte puţine ceea ce simţi, să comprimi ceea ce ai de spus, astfel încât cuvintelor să le sporească foarte mult conţinutul, să pătrundă în sufletul celui care le citeşte, să producă acolo mici explozii de lumină, de iubire, de frumuseţe...

- 41 -

Ante Portas

MANUELA CAMELIA SAVA

Revistă de literatură și artă

Carmen Enache Sunt femeia din gândul clipei care vine şi pleacă apus sunt osul cuvântului din coasta tăcerii sunt femeia ce respiră prin privirea ta depărtarea înflorită ştii iubirea tiveşte capătul lumii cu aripi albastre prin sufletul unei FEMEI care îţi sunt...

Testament Copilă dragă, Nu moartea îți va aduce aminte de mine Ci liniștea ei…

ȘTEFAN VALENTIN OANĂ

Târziu, nici liniștea nu te va mai înconjura Nici lumina mea Știu că voi pleca așa cum toți cunoscuții se duc undeva

Primăvară-mi ești

nu teama te va acoperi în zori ci veșnicia din lipsa mea… vor fi și ploi va veni vântul vor fi și nori care îți vor șopti despre mine, despre plecarea mea vor veni apoi florile să îți strecoare un zâmbet, două-trei, o lacrimă albastră sau chiar mai multe… să nu te întristezi, copilă, de tine vor fi aproape câmpiile, vor striga munții că dincolo de veșnicie eu voi deveni o aripă sau chiar o poezie…

Iubito Lasă ochii așa În jos.

Atâția îngeri Îți curg din lacrimi Și râd La urmele tale De călcâi Din norii Cu parfum de ploaie Nouă și caldă.

Te las un pic liberă Să repar carul Ce se va umple Viața asta Ochi Cu flori.

- 42 -

Când te saturi De zburdat Ajută-mă să car Cărămizile acestea Prea grele Pentru mâinile Astea vechi Dar pline de tine.

Să facem fântâna Pentru la vară Când pământul nostru Va crește.

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

MARCEL VIȘA doar proștii sărbătoresc ziua de naștere mi-e frig între pereții căptușiți cu hârtia poemelor postere și scrisori netrimise biografii Rockstar împrăștiate pe covor improvizez din sunete de pian o barieră între tăceri sticla cu vodka de la picioarele icoanei mă ademenește încontinuu monstrul crud și iresponsabil se hrănește cu speranțele mele caut un loc de joacă pentru creierul meu epuizat și subnutrit în beciul cu demoni e cald îmi pot întinde picioarele pe tavan în hohotele umbrelor ce dansează o polca a nebuniei mi-e frig în burta mamei când sărută idoli prin temple păgâne când crede că buzele tatei se pot încălzi la flacăra lumânărilor când numără zilele până când voi fi când număr mamele care au numărat zilele până când voi fi îmi scapă un zâmbet amar nu mai suport fereastra deschisă între lumi nu mai suport diminețile de după moarte uit mereu unde-mi pun pastilele și mi-e dor de pielea goală a unei femei în aerul rece al muntelui escaladat împreună în aerul rarefiat al unei singurătăți atroce în doi am descoperit un alt mod de a rămâne deasupra apei murind la infinit cine a inventat viața a creat și autobuzele lagărului de muncă inchiziția zyklon b-ul bombele cu hidrogen "arbeit macht frei" mă răzvrătesc împotriva neputinței de a evada din cercul acesta aprins circu(it)l sufletelor îmi insuflă teama la loteria aceasta câștigi un trup de lut și îngăduința de-a putrezi frumos cuvintele sunt gudron pentru flacăra neantului când ard fac în ciudă zeilor numai nebunii sărbătoresc durerea de-a fi am respirat ușurat când și Dumnezeu și diavolul au strigat în cor "lăsați-l să piară"

- 43 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Anca Tănase

Dorina Neculce Obedeya

6-6!! cerul transpiră norii se îndeasă peisaj zidit sub mâna lui Dumnezeu întindem cenuşa îi va fi sete îmi zic sigur îi va fi gândesc acoperind pământul cu palma zorilor petale desprinse din umbre îmi bat în fereastră ,,femeia asta n-a murit,, femeia asta iese în fiecare seară îşi ţese aripi încearcă să zugrăvească cerul în ascuns cu degetele mele amestecă nisipul zarurile îşi ciocnesc metalic trupurile sparte într-o simfonie a oglinzilor stricate!!!şase-şase iar am câştigat Doamne singurătate prea lesne te iert şi te cert dar mă găseşti îi va fi sete îmi zic şi îi va fi noapte o noapte oarbă cu mâini legate .......................................... într-o muțenie strânsă geamătul pruncului lăsat să îmbătrânească prin umbra nucului legănat - 44 -

a murit o pagină nu râdeţi şi nu vă faceţi cruci repezi, multe şi mărunte, nu ştiaţi că şi paginile mor? a murit de frig. a făcut hipotermie. de la un timp, îi tot scădea temperatura câte puţin, dar constant, pe măsură ce uitai să-aprinzi focul. a pălit-o gerul într-o zi caldă de primăvară. cel mai rău e că o pagină nu moare niciodată singură. odată cu ea moare şi cel ce-a scris-o, hrănind-o cu el însuşi, mor prietenii care-o vizitau, mai mult sau mai puţin ocazional, mor cei care mai azvârleau câte o piatră, ca să-şi alunge plictiseala, mor chivuţele care se uită peste gard şi râd acoperindu-şi gura. ce se întâmplă c-un cadavru înfăşurat în gheaţă? nu poate hrăni iarba, nici în copac nu se întoarce. se conservă? atâta timp cât nu se descompune, nu va avea parte de odihnă. va continua să se întrebe, precum cel care-a scris-o, hrănind-o cu el însuşi, de unde vine, şi de ce, nestinsul, arzătorul dor? atâta dor...

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

ANA ARDELEANU

pe umărul tău stau ca o frivolă amintire pe umărul tău sunt punctul tăinuit în privirea fixă câinii latră mişcarea lăuntrică nu-mi plouă nu mi-e secetă dar mi-e câmp de umblat printre maci parte din mine e născocire pe care lumina amiezii a transpirat

Angi Melania Cristea

9 vieți am împărțit zile imature sfori de legat nebuniile tinereții iar tu shakesperian mi-ai tăiat în felii nopțile aburinde apoi ți-am sărutat degetul imaginar atât de sărat!

nu pot iubi noaptea gărzile de corp ale înnoitelor vise în care e aroape ruşinos să crezi cum nici în lichidul roz ce exultă pe buze restul e otravă uşoară cum poveştile de seară spuse în faţa porţii

cândva mi-ai povestit că l-ai pierdut în lupta cu tine ți-a venit mai ușor să îți imaginezi cum scrii mănânci desenezi tai lipești iubești (o)mori cu un singur deget

ELEODOR DINU Muțeniile noastre

altruismul acesta inimaginabil m-a ajutat să văd câini ușurându-se la strada mare pisici libertine hărțuind scriitori brutării care se vor închide doar pentru că nu s-a cules grâul la timp

fac schimb de gălăgioasendoieli privind sinceritatea oglinzii în care ne-am putea întâlni. tu ai însă limpezimea vinului de Drăgășani dintre noi ești singurul care Sunt solfegii ciripind semnezi pactul cu viața pe portativul nevederii. pui degetul fix acolo pe unde trece Te vreau inel paralela 45 pe degedetul dorului răvășindu-ți părul în timp ce eu caut comoara cu țipete de albatroși. lui Brâncoveanu în zidurile din jur Ți-aș pune glasul în ștreang de săruturi, care tac preț de nouă vieți dacă nu mi-ai arde buzele cu flacăra neatingerii.

- 45 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

alege doamnă ce vrei

praful mă-neacă am alergie Doamne ce porcărie i-aici îmi scapă din mână o bluză fistichie o tânără o ia fuge la probă e aglomerație marfa bună are căutare jucării rochii bluze roz cu paiete și sclipici paltoane geci colorate toate mărimile să le iei acasă cu sacul unele noi altele expirate cele mai multe purtate parca-s descântate de travestiți criminali în serie vânzători de hașiș ori de femei ușoare în occident asta-i prea mică asta-i mare vreau altă culoare pantalonii aștia mă strâng o femeie cu părul roșu a găsit o pălărie mov n-aveți voie să probați suntem permanent monitorizați duduia din showbiz cu ochelari fumurii are gluga trasă pe frunte caută într-o ladă lenjerie intimă tanga cu svarowschi și sutiene mărimea trei cu buret pentru întâlnirea de seară cu scaraoțchi să-l facă să se îndrăgostească de ea alege doamnă ce vrei este marfă româncele întotdeauna s-au îmbrăcat ieftin și bine lenjeria asta ține iarna de cald și vara răcoarește în punctele esențiale faceți economie la facturi ce țară avem ce țară lăsați că-i bine înainte nu aveam voie cu lucruri de-afară era cenzură și dictatură ducă-se pe pustie să nu mai fie în veci

DORINA STOICA o rujată fardată c-o bluză mulată și prea decoltată întreabă șoptit jucării din acelea nu pentru copii mai primiți vreau să învăț o meserie pentru vechime în muncă se aude că se fac angajări pe data de-ntâi la videochat mi-ați spus să mai trec pe aici știți soțul m-a părăsit a fugit în Olanda cu cel mai bun prieten să fie fericiți doar ei doi până ce moartea îi va despărți e grea doamnă viața nu sunt bani și-i atât de mică pensia nici de țigări nu-mi ajunge sunt pensionată medical de ani buni de la nebuni începe sărmana să plângă de-ți vine să suni la 112 mi-am luat cu cinci lei o rochie de firmă e pătată undeva pe la spate dar ce contează se pliază pe starea națiunii de austeritate se asortează cu gropile din asfalt cu prețul la carburant și cu somnolența din parlament mă strânge la piept mă pricep la modificat s-o am în dulap am haine dar nu mă mai mai încap trec pe lângă biserica Sfânta Marie din centru e în renovare săraca de douăzeci de ani fac o metanie până la pământ plus o cruce “Piatra pe care au lepădat-o ziditorii” lângă ușă mă așteaptă o mătură și un făraș am uitat vai e păcat faptul e deja consumat lumânăreasa ma sunat să dau o mână de ajutor la măturat aspirat și la spălat am remușcări nu sunt vrednică să le șterg de praf chipul pictat în icoane sfinții se făceau nebuni pentru Hristos umblau flamânzi, cu zdrențe pe ei trupurile lor miroseau a aloe smirnă și-a floare de tei…

- 46 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Cristina Ștefan

SIMION COZMESCU

Felinar auzi cum ne cad petalele, frunzele? suntem flori în îmbrăţişarea unui viitor care nu mai pleacă de la noi. taci, ştii că va pleca. ştiu, dar probabil că ne va urmări de jos din stradă, atent la orice mişcare a secundelor, a siluetelor noastre în spatele lor. mă înăbuş lângă tine, parcă aş trăi într-o respiraţie mereu atentă, niciodată prezentă. pleacă atunci! rătăceşte-te, roteşte-te pe marginea gândurilor unui alt bărbat. o balerină în amurg de toamnă, cu fustă crâmpoţită şi picioare obosite. vântul se crapă şi-ţi intră prin ochii veştezi în trupul curbându-se în înclinarea, reverenţa de final înspre un public care priveşte la o altă scenă. voi mai rămâne o vreme, până ce vei adormi. când te vei trezi, vei auzi ceaţa cum se prelinge pe un cântec îngheţat, căzut din trupul meu îndoit într-o ultimă plecăciune spre tine. el adormi mirosindu-i încheietura mâinii triste; un parfum de film mut cu Greta Garbo îşi mai spuse apoi capul i se umplu cu maree, delfini şi sicomori. şi visă că ţine un felinar aprins, tăcut în dreptul inimii.

Somn alb… somnul meu albit visa cu siguranţă era mut pe coşul casei afumat şi slut vedea acelaşi deal aceeaşi râpă ligheanul verde cu rufele de după vacanţa mea la ţară se mai înfiora? la poezia unui vechi miraj cu mâna ta tânjind pe tâmpla mea siaj între regina nopţii şi iubire interval muzical şi rotire *** noapte de noapte umbra ta îmi lua umbra în drumeţii montane pe sub brazii prieteni din vis fiecare noapte îşi urma itinerarul din ce în ce mai dificil şi umbrele noastre exersate nici nu mai realizau ce cote înalte alpine atingeau şi creşteau fără un final de suiş umbra mea

- 47 -

într-o noapte a întrebat umbra ta nu suntem prea sus pentru amintirile noastre? niciun răspuns... umbra ta sângera *** măruntă galaxia pentru universul tău de mare poet sterpe câmpurile pentru visul tău de floare şi munţii? sunt departe de ziua soarelui pe când tu treci peste culmi eşti la vârsta când toate cresc în tine aripi mai mari decât suflarea în pânza timpului eşti în starea de a stăpâni iubirea ca scăpărare a morţii până-n prăselele luminii eşti atât de sus atât de înalt că această tristeţe mă face frumoasă

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Luminiţa Zaharia Laura Hubati

made in china şi-n china se-ngălbenesc chiparoşii, iubire? chinina e şi ea amară? kitsch-ul autohton face victime colaterale? eschimoşii se expulzează din ţară? chibriturile se aprind după trei încercări, echilibrul are laturi egale? politicienii sunt echidistanţi chiţibuşarii stau pe margini de hău? chintesenţele sunt accesibile şi-n arealul meu, şi-ntr-al tău? chimenul e tot remediu pentru balonare elevii chinuiţi chiulesc de la şcoală? şoarecii fac chiţ maimuţele sanchi michiduţă poartă rochii de gală?

Doar noi în univers Văzduh obscur, cad cerurile-n ape.

E-un joc difuz de griuri și fiori.

Doi îngeri albi cu hainele mioape Trag pe pământ perdelele de nori.

şi-n china sunt la modă chiloţii cu picior spre succes (mai ştii îmi spuneai ai reuşit iubito pe picioarele tale pe picioarele tale lungi) rechinii se adulmecă-ntre ei şi acolo în chilii se ascund nibelungi? şi-n china umblă vorba deus ex machina, baby, şi-acolo kilogramele se topesc cu efort? ochii care nu se văd alungiţi către stele se re-ncarnează-n fluturi ochi de mort? chimia iubirii duce lipsă de reactivi aşchia nu sare departe de trunchi? şi-n china se fac copii chipeşi iubire se leagănă apoi pe genunchi? tichia de mărgăritar acoperă chipuri chiuveta la fel se înfundă? trimite-mi inima ta îndrăgostită peste urechi baby cu chitanţă indescifrabilă şi cu fundă

- 48 -

Sunt valuri vii, cu crestele fluide, Se duc haihui, chemate în aval.

Un orizont cu șoaptele lichide Împinge ploi sărate către mal.

La fel și noi, cu nopțile sub pleoape Suntem ca doi hoinari la pol opus, Tu – rădăcini cu gleznele în ape, Eu – frunză din grădinile de sus. Și vin cu ploi, tu mă primești cu țărmuri, Un fel de dor ne-apropie mai mult.

Un dor intens, cu gustul ars, de săruri, Uitat pe-un fir de ceață, mai demult.

Să ne-ntâlnim, e ziua cea mai calmă.

Oceanu-și plimbă apa-n sens invers.

Am ochi de ploi, țin cerurile-n palmă Și parc-am fi doar noi în univers.

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

GALERIA CU ARTIȘTI Pictură de şevalet, pictură pe perete, modelaje din polimer, bijuterii din luturi polimerice, bijuterii cu pietre semipreţioase,bijuterii din mărgeluţe de sticlă, bijuterii pentru copii, magneţi pentru frigider, obiecte decorate în tehnica decoupage, sunt doar câteva din lucrările pe care buzoianca Teodora Irimia le mânuieşte cu dăruire şi pasiune.

Teodora Irimia

- 49 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

eu – a trebuit să plec, pretext pentru a mă întoarce și mă voi întoarce pentru a iubi sunt procreativă acum acele granule de Panta Rhei mi-au stimulat îmblânzirea ascultațI

Minutul de sinceritate Dincolo de pasiune pândeşte o gură de lup ea aşteaptă plutind cum nuferii aşteaptă lumina răscolitoare prin podul cu midriaze parola de adaptare se distribuie prin entităţi despovărate de masca incendiară nevoia de sacrificiu crește capacitatea de însingurare doar scâncetul mai reduce riscul de a fi interogată despre iubirile nedeclarate deși vă repet orice femeie are într-un anumit moment de revelație probleme de incontinență astrală numai Dumnezeu mai poate asambla pașii din cenușă – drumul se bifurcă spre alfa si omega cu o disperare dată de fiorul negării

a început deja pledoaria pentru minutul de sinceritate păcat –

eu nu mai pot alerga pietrele lui Solomon îmi îngreunează rinichii nici măcar nu mai pot filtra cuvintele ma îndrăgostesc de fiecare intrus până când patima îmi este anihilată în bollus înlăturând disconfortul produs de metafore.

Marilena Apostu Dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig Nu ştiu pe unde umblă arborii tăi dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig abia noaptea târziu ai ajuns la mine ţinând în braţe un drum plin de răni acum dormi şi nu auzi ceasurile îngropate în carnea mea încă tânără luna zornăie în sudoare ca un ban de argint şi eu aş vrea să fiu pământul tău să rodesc pentru tine să îţi port mormântul în mine

- 50 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Ileana Popescu Bâldea sens giratoriu va veni o zi în care ne vom întâlni la o masă din ploaie eu voi sta pe un taburet de nor tu pe unul din vânt şi-ţi voi fixa irişii uitaţi într-o vară vei acoperi cu genele fericirea tristeţea o vei coborî în măduvă să n-o simtă decât umbra amestecată cu păsările vei surâde aşa ca vântul şi voi dori să-ţi prind zâmbetul în palmă să-l aşez drept pe linia în culoarea lunii îmi vei povesti senin despre moartea sufletelor clonarea neuronilor binele crescut pe o creangă malefică răul dintr-o floare-albastră şi cum e să te plimbi cu barca printr-o inimă ce a învăţat să-şi pună durerea pe bigudiuri eu îţi voi spune cum aleargă fluturii mei extratereştri cum e să scrii în aer despre ordinea universului şi cuci tu vei scoate asul din mânecă eu doar turnul din pisa - cu gleznele legate pe timp şi vom juca şah la masa aceea din ploaie undeva sub un cer de năluci ........................ azi m-am oprit în dreptul caruselului am vrut să urc pe un cal alb locurile erau ocupate cu amintiri iar caleaşca fermecată semăna cu masca ultimului toboşar e şase se aud clopotele din catedrală mă agăţ de-un ceas în forma îngerului să stea hai iubito dă-mi mâna să mergem la braseria din dreapta uitasem să-ţi spun astăzi... astăzi nu vreau să fie din nou ziua mea - 51 -

AntePortas Ante Portas

Dumitru Dănăilă

Revistă de literatură și artă Când, nefiind nimic, eram totuşi fiinţă. Învierea mea, doamnă, te face divină, Te-nalţă sfântă din efemeră regină.

Pentru fereştile ce graţios ai deschis Spre viaţă, spre farmec, spre vis, Pentru întoarcerea mea din noapte-n lumină, Cu o fulgerare de privire blajină, Cuvios mă închin ţie, cu plecăciune, Sfântă, aleasă, fermecătoare minune! ****

FULMINE AFFETTUOSO Traducere de MARIA NICULESCU

FULGER BLAJIN Cuvine-se femeii pe frunte cunună.

Dar ţie? Tu nu eşti doar o fire comună, Eşti lumină revărsată spre mine subit, Când, de bună voie-n pustiu, pe veci surghiunit, Atârnam nătâng, spăşit şi cu inimă grea Între a fi, a fi nimic ori a exista Numai pe jumătate, într-un singur picior, Orbecăind, sfâşiat în neştire de dor.

Nu ştiam care îmi e pe lume menirea, Nu mai aveam trăirea sublimă, iubirea, Mă vedeam mai departe urgisit şi stingher, Suspendat de tristeţe între iarbă şi cer.

Deodată, aşa cum doar în basme-ntâlneşti, Şi rar, în ziua de azi, în moderne poveşti, Din ochi calzi, blajini, cu dulce scăpărare, Minune-a fost, precis, nu doar o întâmplare, S-a izvodit lumină, un parfumat semnal Că pot să înot, în loc să mă înec la mal, Că pot să mai prind, de viaţă, măcar un crâmpei Şi, nesperat, din pustiu s-ajung pe un stei, De sus, la lume cu drag, fermecat să privesc, Să fie iar lumea a mea şi iar s-o- ndrăgesc, Să mă-nfior iar când soarele îmi aprinde faţa, Să văd stropi de cleştar inundând dimineaţa, După ani mulţi, de chin şi de grea suferinţă,

.

Corona sulla fronte, meritano le donne.

Ma te? Non sei solamente un essere comune Tu sei luce allegra riflessa verso di me Quando, nel deserto volentieri, per sempre esiliato.

Sto appeso umile e sciocco, e con il cuore pesante Tra essere, essere niente o esistere Solo la metà, in una sola gamba, Ciecamente, strappato inconsciamente del disio.

Non sapevo qual è, nel mondo, il miveselăo dovere Non avevo esperienza sublime, l’amore, Mi sono visto continuamente perseguito e isolato, Sospeso di tristezza tra l’erba e il cielo.

Improvvisamente, proprio come incontri nelle fiabe, E raramente al giorno d’oggi, nelle storie moderne, Dai suoi occhi dolci, con dolce scintilla, La meraviglia è stata, appunto, non solo un colpo di fortuna, La luce è stata nata, un segnale fragrante Che io posso nuotare, invece di annegarmi alla riva Che ancora posso prendere, dalla vita, magari un pezzo E, inaspettatamente, che posso raggiungere dal deserto su un angolo di roccia, Dall’alto, il mondo, con incanto e con affetto che potrei guardare.

Che il mondo sarà ancora mio e che io di nuovo posso amarlo, Che io brivido quando il sole illumina il mio viso, Per vedere gocce di cristallo inondando la mattina Dopo molti anni di tormento e sofferenza pesante, Quando io non erò nulla, erò tuttavia un essere.

La mia risurrezione, signora, ti fa divina Ti innalza santa dal effimera regina.

Per le finestre che con la tua grazie le hai aprite , Verso la vita, verso il fascino, verso sogno , Per il mio ritorno dalla notte alla Luce, Con un lampo di dolce sguardo, Piamente mi inchino a te con l’arco, Santa eletta, affascinante miracolo!

- 52 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Violeta DeminescuJurca

Violetta Petre

Lacrima ca o binecuvântare La ceas de seară se-ntâlnesc poeme În mine, ca-ntr-un sanctuar de gânduri Şi niciun vers nu are a se teme De lacrima ce-adastă printre rânduri.

E-acolo de când lumea şi pământul În miezul ce-a dospit seninătate, Cristale de albastru-n care vântul A aşezat doar stelele din noapte.

lângă o mamă și moartea citește biblia citesc prin dioptriile tale doamne despre mine în primăvara asta dată-n mintea copiilor curcubeul se adapă și din noi femeile ca și când am fi primit în dar un buchet din penele păsării paradisului și în brațe copiii ca un decret de viață veșnică

Poate-i un zvon din sevele astrale, Ecou în piruete de lumină, Atingerea tăcerii din petale În care se ascunde-un pic de vină.

îmi port pruncii la sân și coasta aproape lângă un dumnezeu cu mâinile la vedere și viața în haine de duminică nicio stea orfană nu iese nevie dintr-o asemenea îmbrățișare femeie cină cu dragostea în bucate mamă vocea iubirii în seara de blind-uri care mântuie de păcate și un zeu

E-o binecuvântare a durerii Când un cuvânt mai taie-n carne vie, Să poţi să plângi, ca lacrimile cerii, Ce pe morminte, rugile învie...

și Doamne de vei rămâne vreodată orfan șterge-ți lacrimile înstelate și vino la sânul meu

Ce-i lacrima, de ochii nu ar plânge Cascade de emoţii ce doboară Indiferenţa stâncii ce se frânge Sub picătura, ce pe-obraz, coboară?

- 53 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Any Drăgoianu Recuperarea sinelui

Lucian Ioniță

nu mai pot umbla aşa cu mâinile arzând să mă torn în forme perfecte să mă ridic la fiecare bătaie din palme apoi să adorm în cutia ta craniană ca într-un pat confortabil iar când teama te cuprinde să alerg bezmetică în cel mai apropiat oraş nu eu nu mai pot umbla aşa din cenuşă în cenuşă cu aripi amare să mă aşez pe un zid rece şi să îmi cânt iubirea încă pe jumătate nu dragul meu eu nu mai pot umbla aşa descheiată la suflet să mă pierd printre umbrele celorlalte femei din colecţia ta nu nu dragul meu eu trebuie să te adun din tristeţea adâncă pentru că simţi da simţi că tu eşti sinele meu şi te voi recupera

Iartă-mă iubito Privesc în mine Și te văd Cum mi-ai încuiat durerile Într-o piatră de moară Cândva ne mâncam din palmă fericirile Chipul tău Respira chipul meu Urma ta Învia-n umbra mea Eram amândoi Amintirea aceluiași chip Dar acum aluneci Într-un loc De care și visul Se teme Îmi împletesc singurătatea De umbra copacului Mă târăsc înapoi În propria-mi rană Și înnoptez în ea strigându-te Ca o pasăre de lemn Într-o colivie de sticlă.

de la o margine la cealaltă pentru că eu nu sunt cea care m-ai învăţat să fiu pentru că eu da eu pot să fac o iubire perfectă chiar şi din cioburi

Banca În parcul tinereții M-așteaptă Aceeași bancă În care Au putrezit Amintirile.

- 54 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Nina Marcu Scrisoare de drag şi dor Da, de drag şi de dor e scrisoarea asta. (Deşi, ar putea fi, serios, de dragoste). Dar, cum limba română e săracă, n-am vrut să-l supăr, pe acolo, pe unde e, pe bietul Drumeş, care a scris, cu mult înaintea mea, una. „O scrisoare de dragoste”, adică. O scrisoare de drag şi de dor... Ce m-o fi apucat, că ziua ta nu e? Până la Moş Crăciun mai e şi, nici nu ştiu cât de cuminte ai fost, derbedeule, ca să primeşti cadouri. Şi nici vreo brânză mare n-ai făcut. Adică să mă duci, că tot se jeluie vântul, de turbat, pe afară şi anunţă iarnă grea, până colea, în insulele Seychelles, să ne bucurăm de soare, că ştii că sunt nebună după el. (Nici nu sunt pretenţioasă). Bine, şi după tine.

Dar nu despre asta e vorba în propoziţie. Asta... În textul de faţă. Mă rog, mi-ai oblojit toată noaptea rănile cu care m-am pricopsit – la loto nu puteam să câştig - ieri, când am escaladat gardu’. Se pune. Deşi, ca să fiu sinceră, mai ai nevoie de nişte lecţii de prim ajutor. Că vânătăile alea, lua-le-ar să le ia, nu trec cu betadină.

Scrisoare de drag şi dor... Şi tot nu ştiu, serios, de ce insist şi persist să ţi-o scriu. Ca să ne facem de râs amândoi, d-aia. Poate pentru că, uite, se făcură şi trecură, măi, băiatule, 30 de ani de când ne puse popa pirostriile. Şi câte, Doamne, am mai făcut noi, în atâţia ani! Am terminat şcoli, am făcut şi crescut cei mai minunaţi copii din lume – ca mine, presupun că ştii - am făcut două case – aici, mai mult tu ai pus osul, că, na, eşti stâlpul şi bărbatul casei – am plantat meri şi peri şi piersici şi cireşi şi câte şi mai câte, avem, cu voia Domnului, de toate pe masă, veni la noi, cuminte, pe cărăruia vieţii, şi prichiuţă... Şi prin câte locuri frumoase am tot fost! Nu ţi-o lua în cap, că m-ai dus şi la sapă, când ne-au dat ăştia pământul, de-am tăiat tot porumbul cu sapa mea fermecată. Plus că, mai sunt atâtea locuri şi lucruri în lume pe care trebuie să mi le-arăţi. Pune şi tu deoparte, dă o spargere, nu mă doare ce faci, dar du-mă! Of, şi cum ne-am mai perpelit amândoi pe lângă toate zidurile, gardurile şi porţile, când aveau copiii noştri examene, atâtea examene! Dar ne-a dat Dumnezeu fete bune şi tu, tăticule, eşti mândru – de nu-ţi mai încapi în piele - şi fericit că le ai. Ei, şi câte mese întinserăm noi şi câte hălci de suflet irosirăm cu oameni care ne-au înfipt, mişeleşte, în spate, pumnale. Şi câţi – habar n-am de ce, că am fost şi suntem oameni normali – ne-au tot invidiat. Deşi, poate noi nici bani de-o merdenea nu mai aveam prin portofele, că ne luaserăm pantofi şi ţoale buuuuuuuuune, să ne ducem la vreo nuntă. Ehei, dar câte şi mai câte, vrute şi nevrute, făcurăm noi, în atâţia ani, şi tu ştii. Cât am râs. De viață. Și cât am plâns. Tot viața... Și câte viori ne-au înveselit sufletele. Şi de la câte paranghelii m-ai adus acasă desculţă, în rochie de seară, dar cu pantofii în mână, că-n picioare nu mai intrau. Iar tu, pe langă mine, în costum, ca un domn ce eşti. Şi cât am mai ţipat unul la altul, că plămâniii, de ce să zic, ne-au ţinut. Şi câte arcuşuri am mai rupt, când ne-am certat. Că, nici tu, nici eu n-am fost domnul şi doamna Papleacă, să tăcem, să zicem celuilalt, da, să trăiţi şi, cum ştii, am pus suflet şi când ne-am certat. Dar, mai ţii minte? Cel mai mult – că, de regulă, ne ciocim unul de altul, când suntem pe avarii, ne umflă râsul şi se duce dracu’ supărarea şi amăreala - n-am vorbit o dată, când era cam bombastică situaţiunea, vreo două săptămâni. De ne-am retras, ca la război, ambasadele. Fiecare în câte o cameră, cu cartierul general. Numai că, da, certaţi, dar unul de altul aveam grijă. Tu-mi aduceai şi-mi puneai alături portocale, ciocolată şi tot ce credeai că miar pofti inimioara. Ba, şi medicamente, că mă lovise răceala. Iar eu făceam special mâncare pentru tine, pe care, ce-i drept, ţi-o trânteam, cu tot, cu farfurie, în faţă, deşi ţi-aş fi pus-o în cap, plus că-ţi scoteam din dulap în fiecare zi pantaloni şi cămaşă călcate, ca să nu te duci două săptămâni cu aia de erai cu ea, când ne-au apucat zamabalucii. De toate am făcut noi, doi. Tot ce se face într-o viaţă şi tot ce fac oamenii. Acu’ 30 de ani, m-ai învăluit, m-ai aburit şi m-ai luat grabnic. De nevastă. Cu nuntă. N-am ştiut din prima de ce, că, uite, acum mă gândesc că trebuia să te mai fierb niţeluş, să mă mai joc cu tine, să te mai pun la rotisor, un pic... Ţi-a sărit inima că pun ochii mei frumoşi – ce-i drept, ai avut multe, norocosule, de-ai plăcut la mine, că, am mai zis, nu eram deloc de lepădat, ba, dimpotrivă, dar ochii te-au terminat, ştii – pe altul, că ai văzut şi tu cum roiau flăcăiandrii pe lângă mine. Dom’le, evidenţa era clară. Eram, dacă nu m-am lăudat, că-mi vine şi să râd - frumooooooasă. Băi, băiatule, ai avut, îţi spun clar, noroc. Mai ţii minte cununia noastră civilă? Cum naiba să nu ţii... Ne întâlnirăm noi, la sfatul popular de la mine, din comună. La mine, că, mai

- 55 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

departe fiind localitatea de Ploieşti, îi fentam pe fraierii ăia de la poliţie şi puteam să ne facem, ca nişte ţărani ce eram, buletin de oraş. Ei, şi au venit, lângă noi, familiile, neamurile, prietenii. Tu rataseşi – căci, ce să faci, aşa e în viaţă, nu dai gol mereu – buchetul tău frumos de flori pentru mine. Că florăreasa de-l comandaseşi la ea să-l aducă taaaaaaaaaaman de la capitală – 50 de kilometri, dar or’şcât – a pus lacătul pe florărie şi dusă a fost, treaba ei, unde, înainte să apuci să iei frumuseţea de flori. Şi, ăia, toţi care veniseră la eveniment, erau cu braţele pline de garoafe. Aşa era atunci. Nu era oboru’ – pardon, piaţa – cu flori căcăclău. Luate de la oraş, cu primul tren. Proaspete, în floare şi numai bune de semnat certificatul de căsătorie cu ele. Şi tu ştiai, mai mult decât ştiai în ce lună suntem – ce mai, erai şi tu năuc, o dată te-nsurai că nu-mi plac deloc garoafele alea. Fie ele roşii, albe, galbene, grena, cum mi le lăudau toţi cei de faţă. „ Frumoase flori mai ai, ziceau, ia uite, în toate culorile”. Iar eu, când le vedeam pe toate, inclusiv pe-ale tale, că, în primă fază, ca să nu vii cu mâna goală, tot garoafe roşii mi-aduseseşi, mă scurgeam ca portocala zemuindă în miezul asfaltului. Şi mă duceaaaaaam... Io cu o tonă de garoafe. Şi, alături, la grădiniţă, erau nişte tufe de iasomie înflorite, de te-nnebunea parfumul lor care se zbenguia, nestăvilit, până la noi, la primărie. Ca să nu mai vorbim că, în faţa bisericii, vecină şi asta cu locul unde eram noi – grădiniţa era-ntro parte şi biserica în cealaltă - avea popa nişte trandafiri... Doamne, îi mai văd şi azi. Galbeni, portocalii, roşii, albi, ca vişina putredă... Şi cu o suavitate de miros... (Avem şi noi, din toţi, acasă la noi, că am furat – Doamne, iartă-ne - de la biserică). Dar eu c-un snop de garoafe în braţe. De-mi venea să-mi smulg părul din cap, de supărare, da’ nu puteam prea bine, din cauza fixativului. Aşa că, nu l-am mai smuls. L-am lăsat la locul lui. Şi, mai era un pic şi trebuia să ne cheme primăriţa să ne spună despre celula de bază a societăţii, iar noi să dăm, că doar d-aia veniserăm la ea, cu subsemnatul. Când... Sfinte Sisoie! (Există sfântul ăsta în calendar, că nu ştiu, da’ aşa se zice). Stupoare! Mirele meu îşi scoate, dintr-o mişcare – adevărul e, bărbate, că mi te-ai mişcat mereu repede, n-ai stat în cumpănă, când ai vrut ceva – sacoul cumpărat special pentru cununia cu mine, îl trânteşte, brusc, aşa, cu mânecile pe dos, cum era, în mâna unui prieten de faţă la eveniment, şi o taie la o goană nebună, peste gardul grădiniţei. Parte din asistenţă, pe cale să leşine. Eu, cu gura căscată, ca la dentist. Şi cu tot cerul în cap. De la atâta cer, mi s-a dus şi fixativul. Socră-meu îşi aprinde o ţigară şi bâiguie: „ce face băiatu’ ăsta?” Alături, soacră-mea se oţărăşte în gând: „na, şi m-am coafat degeaba permanent la oraş”. O verişoară de-a ta, băiatule, chicoteşte bucuroasă: „iote că n-o mai ia, na, pe sclifosită!”. Alta comentează pe margine: „d-aia mi se zbătea ochiul stâng!” Altcineva, nici nu mai ştiu cine, că eram şi eu pierdută, sare: „băi, şi nu dădea semne, nu părea genul s-o taie! Părea la locul lui...”

Naşa sigur s-a gândit că, în cafeaua băută zilele trecute împreună nu ieşea spargere de gaşcă, înainte de petrecăreală. Un prieten de-al tău, nu ăla cu sacoul, că ăla, săracu’, era mai terminat ca toată lumea prezentă, la pătrat – îl făcuseşi complice, na, şi poate îi tuna cuiva din adunare, poate tatălui miresei, să-l ia la bătaie că ştia ce vrei să faci şi a complotat cu tine – zice, cu simţ de răspundere: „Lasă că mă duc io după el acuma! Îl prind, că nu s-a dus departe!” Ale mele, prietenele, pitesc, dibaci, prin genţi orezul pregătit de acasă, cu grijă, ca să ni-l arunce în cap, la ieşirea de la cununie. Care ieşire? Că, mai ştii dacă-om mai intra... Bunică-mea asudase, de belea, toată la obraz şi se închina pe cerul gurii - or’şcât, să nu creeze panică, dacă se închina la vedere - să-i vină mintea băiatului şi să nu facă vreun pocinog, de să ne râdă şi curcile bete. Eu, cu balotul de garoafe, cât ăla de grâu, de pe câmp, în braţe, mă gândeam că, uite, te pomeneşti că n-o mai fac, acum, pe mama soacră mică. Da, dar şi cum intram eu în gura tatei, mă gândeam.

Că mă-ntrebase, înainte de cununie, ca un tată: „ăsta e, fata mea, da? Eşti sigură, da? Să nu te-aud mâine, poimâine că nu e el, că, la măritat şi însurat nu te joci de-a bambiliciul”. Şi primăriţa în capul scărilor: „ haide, intraţi!” Unde dracu’ să intri, fără ginerică? Şi ginerica nu se simţea pe nicăieri. Mai de una, mai de alta, lumea se aliniază, ca la coadă la fraţii cum îi chema pe ăia, la intrat în primărie. Eu rămân cu ochii înspre grădiniţă, pe unde mi-ai tulit-o, măi, golanule, fără vreo vorbuşoară. Da’ tu vii dinspre biserică – săriseşi prin spate, hoţomanule – cu braţele pline de flori. Iasomie şi trandafiri. Altă viaţă, faţă de garoafe.

Ce-i drept, zgâriat pe braţe, că foarfecă, dacă n-ai premeditat, n-ai avut la tine, să tai trandafirii, cu cravata sucită pe la spate, cu cămaşa nouă zdrenţuită – uşor, nu în totalitate, dar suficient să te însori cu mine mai amărât, aşa... şi eu boboc de fată, măi, derbedeule! Pentru cămaşa aia, de-a ajuns, sărăcuţa, cârpă de şters praful, înainte de vreme, ce te-a mai cicălit mama ta. Da’ te-am luat, aşa, ca de la semafor cum erai. Căci, atunci, cu iasomia şi trandafirii în braţe, am înţeles că n-am făcut alegerea greşită. Că eşti ca mine. Că ne iubim cu foc. Şi pot să-i asigur pe-ai mei că îmbătrânesc lângă tine. (Ce mai, te-ai scos cu iasomia aia din curtea grădiniţei, şi cu trandafirii popii, că dacă mă lăsai cu vraful de garoafe, nu se ştie de nu rămâneai cu buza umflată!). Mai ales că m-ai puuupat, acolo, în faţa sfatului popular, de-au văzut toate babele venite la cooperativă – „iiiii, fată cuminte, dă oamini cu stare!”, de nu m-am văzut şi mi-ai spus-o pe aia cu podul: deo fi apa cât de mare, în viaţa noastră, noi să fim mereu de aceeaşi parte a podului. Ei, şi uite că am fost. De aceeaşi parte a podului, deşi, ce de valuri ne-au mai pocnit peste faţă. Atâţia ani am fost de aceeaşi parte a

- 56 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

podului. Doar de aceeaşi parte a podului. Na, că mi-a trebuit scrisoare de drag şi de dor. Că m-am şi emoţionat, naibii... Acuma, io, cu lanţuri, de piciorul patului, nu te-am legat. Şi nici tu mie nu mi-ai pus centură de castitate. Dar am fost mereu, o ştim amândoi, unul al altuia. Unul pentru altul. Numai de-aceeaşi parte a podului. Acuma, eu, ca să fiu sinceră la moment de scrisoare de drag şi dor, am pus pe la tine prin inimă niscaiva semne. Nu de-alea de pun pe la ţară, să văd dacă a dat iama cineva prin curtea noastră. Nişte ţinte, nişte cuie, nişte praf de scărpinat... Că, am zis, dacă intră vreo matracucă, să se-nţepe, s-o ia mâncăreala, să ţipe şi, da, să ştiu! Ca să pun mâna pe vătrai şi să ţi-o fac, frăţioare, tăiţei. Dar, ori eu am avut urechile înfundate, ori ele, matracucile, au fost mai deştepte ca mine şi n-au dat ghes urletelor, ori n-a intrat nimeni. Că, zbierete, de ce să zic, n-am auzit. Dimpotrivă. Când dormim pe-o pernă amândoi, aud la tine în inimă cum susură mereu chipul meu, fiinţa mea, ochii mei. Aşa că, de asta zic să te scutesc. N-ai comis-o. Ai tu altele la activ. Dar, o regulă tot am pus la temelia casei: Fuego nu vine, neam, nici cu mă-sa, nici cu neamul lui, să ne împodobească bradul – ce, noi nu suntem în stare, tre’ să vină ăsta cu mă-sa? - şi Coelho, în veci, nu ne dă lecţii şi pilde în citate, că mă ia ambulanţa. Oh, măi, bărbate, câte geamuri – la propriu, şi tu ştii - ai sărit pentru mine! Şi câte mămăligi – şi acum, deşi m-ai învăţat, cu schemă, cum să procedez, o faci mai bună ca mine, ceea ce înseamnă că, dacă avem oameni la masă, mălaiul şi ceaunul ale tale sunt – ai mai făcut în locul meu! Şi câte şireturi la başcheţi, când eram gravidă, mi-ai mai legat. Acum, n-am ce face, îţi leg eu ţie şireturile la pantofi. Că eşti mai moş. Doi ani – aproape – între noi, da’ eşti. Moş.

Fii atent! Dacă zici băbuţa mea, iau foc, ca frunzele alea uscate, de le arserăm zilele trecute şi, rapid, dormi, în cel mai fericit caz, în maşină! Şi câte oale sparte ai mai adunat după mine! Şi câte şiroaie de apă ai mai înfruntat cu mine şi pentru mine. Şi, când mi-au dat ăia, ştii tu, brânci pe scări, de m-am dus până în hăuri, ce de frânghii şi ce de scări ai mai făcut pentru mine, să mă scoţi de acolo. Iar când ai văzut că nu mă prind de nimic, că mă duc tot mai afund, ţi-ai suflecat mânecile şi pantalonii şi ai intrat în iadul ăla unde eu, deja, eram torţă. Şi m-ai stins cu tine, şi m-ai învelit în tine şi m-ai tămăduit cu tine, şi pe braţe, târându-te cu mine în genunchi, m-ai scos din hăurile alea. Câteodată, acum, mie tot îmi mai vine să cad. Căci, pare, sunt doar o scriitoare de facebook şi atât. Şi tu ştii că eu vreau să ard altfel. Însă, înfigi mâna în mine şi-mi zici: „te mănâncă pielea, fetiţo, după câte văd şi vrei să te altoiesc niţel, ca niciodată. Cauţi şi inventezi probleme acolo unde nu sunt. Pentru mine, eşti cea mai bună şi mai miştoacă scriitoare din lume. Nu-i suficient?” Nu e. Şi tu, deşi o spui minunat, ştii că nu e. Ei, valuri de-ale vieţii. Dar, n-am ajuns unul pe-un mal şi altul pe celălalt. Da’ nici eu, măi, băiatule, n-am băgat divorţ de tine când mi-ai împuţit – scuze de cuvânt, dar nu ştiu altul mai corect - toată casa cu pastrama ta de oaie, de-am zis, din parcare, că mă loveşte apoplexia. Nici când m-ai dus prima dată în Grecia şi-ai uitat biletele de la hotel, acasă, n-am băgat divorţ, deşi, am zis că gata, mă despart de tine, măi, ameţitule. Şi nici când ai luat trei chei cu tine şi m-ai lăsat o noapte pe afară, de-am zis că te omor cu mâna mea, tot n-am făcut-o. De regulă, nu iei niciuna şi atunci ai luat-o şi pe-a ta, şi pe-a mea, şi, mama ei de viaţă, şi pe-a uşii. Of, şi nici când te apucă, fix, în crucea nopţii, foooooamea aia mare şi trebuie să mă duc taman la bucătărie, în celălalt corp de casă, de să-ţi aduc oarece, să nu te surpi de nemâncare, tot nu-mi vine să te las. Şi nici când ne certăm, ca chiorii, în faţa celor doi saci cu şosete desperecheate - fiecare solicitând răbdarea şi timpul celuilalt să le împerecheze – tot nu-mi vine să bag divorţ de tine. Nici când, prin curte, îmi mai pui mâna pe fund – obraznicule! – nu te-aş lăsa. Nici când te ascunzi la colţul casei şi mă sperii, de scap tava cu cafele peste mine. Şi nici când, o iei pe-o uşă şi ieşi pe alta, ca să te piteşti de mine. Nici când râzi de mine că mă vezi al nabii de cătrăită. Şi nici când furi zmeură, taman când te văd, ca să te iau la alergat cu jordia. De-i balamucul la noi, mai mereu. Noroc c-avem garduri înalte. Da’ şi tu, ce mai, stai cu gândul la mine. Mereu... Normal. Că te gândeşti că iar fac, Doamne sfinte, vreo boroboaţă.

Că îmi şi zici adesea: „of, fetiţo, doar plec de lângă tine şi o comiţi iar!” Dar şi sufletu-ţi tot pentru mine pâlpâie. Iar ochii îţi plâng, cu vorbe, după mine. Nu poţi să stai două zile fără să mă vezi. Doar ce mă suni, când eu cred că eşti altundeva: „ce faci? Mă ţii la poartă? Nu mă mai primeşti acasă?” Eu zic că te ţii de glume, dar câinii latră de nebuni, că au simţit că le-a venit stăpânul. Şi fug şi eu, ce să mai fac, să deschid porţile. Scrisoare de drag şi dor... Mai e, după atâţia ani, 30, cu cununie, drag şi dor? Nu ştiu cum o fi la alţii, dar la noi, uite că mai e. Habar n-am cum şi de ce, că, uneori, mi se pare că nu ne potrivim. Deloc. Eu, la mare, în nopţile târzii, când suntem doar noi, doi, pe malul ei, îţi recit poezia mării. Şi tu, inginereşte, îmi explici de ce şi cum zboară lampioanele. Eu ţin treaz, zile în şir, laptop-ul şi pe mine lângă el. Tu adormi cu tableta în braţe, după ce ai văzut că ăia de ţii cu ei au luat-o pe coajă, iar. Eu vreau, câteodată, să pun mâna pe drujbă şi să-i termin pe vreunii, cine mai ştie de ce. Tu îmi vorbeşti despre pace în lume, deşi, pe cuvânt, când erau fetele mici, tu cumpărai pentru ele mitraliere şi pistoale, în loc de păpuşi şi ursuleţi. Eu m-aş culca în zorii zilei, tu te-ai trezi odată cu găinile. Eu ţin cu Real Madrid, tu cu FC Barcelona. Sau, invers. Nu mai ştiu. Că, de fapt, eu nu ţin cu niciuna, doar te enervez pe tine. Eu mă-nvelesc până peste cap, să nu îngheţ, noaptea. Tu stai cu braţele afară, că zici că te sufoci. Şi-n loc să mănânci cutia de-ngheţată cu mine, să nu

- 57 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

mă mai laşi să mă lupt singură cu ea, tu razi, cu tupeu, o sticlă de vin. Cum am zis: nu ne potrivim... Cum om fi rezistat de aceeaşi parte a podului? Da’ noroc c-ai fost destupat la minte. Că eu m-am cam purtat cu fuste scurte, cu pantaloni strâmţi, cu bluze de mătase transparente, cu decolteu, cu tocuri, cu părul făcut în fel şi chip, machiată, şi tu n-ai avut niciodată, ca alţii, nimic de obiectat. Ba, dimpotrivă. Ţi-a plăcut. Şi-ţi place.

Că, ştii când erai în spital, înainte de operaţie, ce mi-ai zis, când m-ai văzut terminată, pierdută, ofilită şincercănată: „să nu te mai văd aşa. Aranjează-te, fă-ţi ochii aşa cum ţi-i faci de regulă, că eu aşa vreau să-i văd”. Nu m-ai vrut îmbrobodită. Cu basmaua pe cap. Cu poale lungi. La cratiţă. Ai ştiut că eu pot şi ştiu să fac multe şi virtutea mea nu stă, vorba aia, în lungimea fustei. Ei, şi ne-au trecut 30 de ani împreună. Tot pe partea aia, a podului. Tuberoze, multe, câte n-avem, din păcate, în grădină, ţi-au înflorit pe la tâmple. Lasăle să-nflorească. Mie tuberozele astea îmi plac. Cel mai mult. Mai ales că, ţi-o spun, seamănă cu sufletul tău.

Nici el, ca părul, nu e vopsit în negru sau altă culoare. După atâta amar de ani, eu sunt mulţumită. Cu tine.

De tine. Şi, pe cuvânt, că şi tu eşti muţumit de mine şi cu mine. Alta mai bună, s-avem pardon, nu găseai! Preţ n-ai. Seamăn n-ai. Ca tine, altul nu-i. Ştii rostul la pod. La viaţă. La familie. La necaz. La vorbă. La ascultat.

La geamurile sărite. La buzele mele. La ochii mei. Dar, vezi de nu ţi-o lua în cap, că mâine avem sfecla roşie de băgat la acrit. Şi, pe cuvânt, că io hrean pentru ea nu rad, de să mă jelesc pe la bucătărie, să plângă de mila mea şi vrabia de la streaşină. Păi, ce, vrei să-mi stric ochii? Doamne, şi cât am scris în scrisoarea asta de drag şi de dor. Chiar de dragoste, de nu l-oi supăra pe Drumeş, să-mi bată obrazul. Şi tu ştii că n-am spus mai nimc, deşi am scris aşa de mult, de pun lumea care ar fi citit, pe fugă. Uite, şi ziceam că nu scriu romane autobiografice. Ei, doar o scrisoare de drag şi de dor, aci... O scrisoare de drag. O scrisoare de dor... Şi, poftim, de când trudesc io cu scrisul, a stat şi vântul. Cred că a aflat că-ţi scriu o scrisoare de drag şi de dor şi s-a liniştit. Scrisoare de drag şi de dor. Cum am mai zis, de să ne facem amândoi de bâlciotecă. Of, scrisoareo de dor şi drag, gata, aici şi acum te închei! Că mă prinde Paştele!

Maria Niculescu

Marcoci Dorian Portolacul

Sonet

Zâmbea chipul bunicii din fiecare floare În raza dimineţii din faţa casei sale, Zâmbea copilăria-mi tihnită, roditoare, Lumină aurită tivită cu petale.

Din câte-s, tu îmi pari cea mai frumoasă, Ce dat îmi fu să văd în astă viaţă!

Geloasă sunt, când Luna te răsfaţă, Când Soarele te cere de mireasă,

Fragile nestemate se deschideau sub geam În efemere clipe ţesute-n veşnicie, Culori nenumărate cu sufletu-mpleteam Într-un fior sfielnic atins de poezie.

Albastrul când, sfios, te prinde-n braţă, Când stele, colier, pe piept 'ţi-se lasă, Când Dumnezeu aşterne, preţioasă, Privirea-ndepărtând a nopţii ceaţă.

Tu, gelozia-mi nu-o lua în seamă, Mă înţelege, sunt şi eu femeie, Dar te iubesc prea mult, de furi mi-e teamă!

De-acolo mâna sfântă, blajin-ocrotitoare Şi-acum mă mai dezmiardă, când anii sunt cărunţi, Dezvăluind lumina de portolac în floare Şi dragostea acelei ce-n suflet o săruţi.

Că nime-alături n-ar putea să-ţi steie, Este triumf şi nicidecum o dramă: Eşti, Terrei, intarsiată Odisee.

- 58 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

COSTEL ZĂGAN

Daniel Bratu Căpitan de play Sunt singur, îmi filează lampa mică în cort mărunt de mare căpitan al plaiului cu vite și urzică pre limba mea crescută an de an și plâng încet - cortina se ridică, jelesc și toți ostașii-mi, simultan, pe scena de Antipa la borcan, când cine știe... Carevasăzică a fost frumos, cu seceri și ciocan, cu sânge, zoaie, whiskey la ulcică, stele-făclii și blonde care pică de-acum sub tăvălugul barosan... În parte-s tot copil...Partea-mi matură i-ar da un dos de palmă peste gură...

Serban Mihai Georgescu

nebun de poezie Joc șah cu îngerul de pază eternitatea să treacă mai ușor eu mut un cântec el o rază cât Dumnezeu nu este la vizor Eternitatea să treacă mai ușor și azi vă iert în câte-o poezie și la tăcere cum n-am spor mă-mpart la toți fir-ar să fie Și azi vă iert în câte-o poezie eu mut un cântec el o rază tablă de șah să fiu o veșnicie mai joc cu îngerul de pază Eternitatea trece mai ușor el mut-o doină eu un dor * CEZEISME II

Problemă - Sus mâinile! răcni jandarmul împungându-l cu arma în tâmplă pe fluturele Gilette care își vedea liniștit de treabă, la locul lui, cu aripile strânse...

Fluturele de bună credință se conformă pe loc, despicându-l instantaneu pe jandarm.

Să se stabilească adevăratul ucigaș...

Procedeu La muncă, dacă-mi piere chefu', Mă duc la şef, cum e firesc Şi îl întreb: "Permiteţi, şefu', De mâine să... mă-mbolnăvesc?"

Un fante la atac Infatuatul armele îşi scoate, Ţintind cu foc roşcata, blonda, bruna...

- 59 -

Dar, când constată că nu-(i) pică toate, Se mulţumeşte bietul cu... niciuna.

AntePortas Ante Portas

Replică domestică - Vrei să scapi de mine? Aş!

Geaba vorbe goale-ndrugi...

Să mă laşi - eşti mult prea laş Şi prea gras ca să mai fugi. ***

Pove-ştiri din lumea satului - Ce eşti, lele, mânioasă, Ori nu-ţi sunt toţi boii-acasă?

Păi, juncanii-s la arat, Iar plăvanu-i mort de beat.

Revistă de literatură și artă

Melania Briciu Atanasiu La Arcanu amintirile mi-au fost luate cu arcanul

***

Optimistul incurabil Chiar dacă pământescul trai L-a dus în lux şi în păcat, El speră să ajungă-n Rai...

Că iadu-i prea aglomerat. ***

Unui turist care cotemplă nudul unei tinere Pe plaja-ncinsă unde stai, Când vezi angelica făptură În suflet simţi fiori de Rai Şi-n trup a iadului căldură. ***

Moştenirea Pe-acest frumos picior de plai De la strămoşul nostru, dacul, Am moştenit un colţ de Rai... În care-şi vâră coada dracul. ***

Similitudine Chiţibuşară cum e ea Şi cu figura foarte acră, Pot zice despre şefa mea, Că are "calităţi" de soacră.

Arcanu poate nici nu a fost l-a inventat un copil solitar care clădea din cioburi de sticlă palate pentru furnici Geza bácsi este desigur o nălucire îngenuncheată în fața păstrăvilor-curcubeu așa pătimaș cum știa el să se roage și să înjure pe limba lui nu putea nimeni s-o facă probabil am visat acea dimineață când am eliberat din cutia de vaselină toți cosașii amputați credeam că rădăcinilor din care creștea încet libertatea le este suficientă dorința nici cosașii nici unchiul nu mi-au mulțumit câtă lipsă de educație nici Ilona néni nu a fost reală cu părul împletit ca o cunună de grâu mirosea a levănțică a săpun de casă în urma ei și atunci când am supărat-o cu bobocii de rață păpădiile mele înotătoare în acea bulboană de primăvară i-am dus la scăldat și duși au fost bocșele sunt tot un zvâcnet de vis atunci de ce îmi înțeapă nările uneori acolo și-a ars Mozsi piciorul până la os precum mă mistui eu sub pocruț de cuvinte uscate în mangal de uitare la Arcanu amintirile mi-au fost luate cu arcanul și mi s-a făcut dintr-odată atâta dor de mine

- 60 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Valentin Tufan

Marius Csenger

Noua ordine mondială ceasul meu de perete și-a introvertit secundele – totul abundă într-un amalgam de minute, ore și zile ce se scurg zadarnice în gura unui limbut născocind paradigme în burta primordială a timpului

Moartea unui neuron

un șir alambicat de zile s-au scurs pe perete ca o inundație scăpată de sub control – noua ordine a timpului a produs convulsii și a crescut intensitatea percepției

In dosul frunţii unui om Slăbuţ, plăpând şi pricăjit, Stătea pitit un neuron Si-era de moarte plictisit!

timpul își aruncă reziduurile în neant, iar viața intră într-un proces empiric și sacadat de stări dezordonate ce își au centrul de control într-un soi de joc la nivel global, cu decizii de scurtcircuitare a fundamentelor sociale.

- Păi cum? Sunt singur într-un cap?

Si cred că asta nu se poate…

Eu plec să caut, poate scap De boala de singurătate.

Ana Maria Gîbu

Pe-un creier ondulat ca munţii Umblă săracul, şi-ostenit Se-ntoarse iar în dosul frunţii: Nici un confrate n-a găsit!

mă vei recunoaşte sunt fata în ie cu brâu vărgat şi traistă din lăicerul de pe laiţă

Nervos, plăpândul neuron Ii comandă stăpânului Să-şi dea cu capul de-un şopron Să-şi facă-n frunte un cucui!

Si prostul, căci de el vorbim, Dădu cu capul de şopron.

De şoc şi spaimă, ne gândim, Muri şi bietul neuron!

Morala: De-şi dă cu capul de pereţi Stiind că n-are niciun rost, Rezultă, după cum vedeţi Că prostul iese şi mai prost!

fac motocei şi-i agăţ de vise te chem de unde eşti la o margine de timp

- 61 -

stau lângă prispă sub bucata mea de cer printre scânduri în derivă umbrele nu ştiu cui îmi urmăresc nerăbdarea doar tăcerea din zori îmi înţelege căutările

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Maria-Ileana Tănase

Ella Blue

Între doi poli În acea zi de sărbătoare, cu cerul jefuit de stele, depărtările au prins rădăcini, le-au crescut ramuri cu muguri de tăcere.

Câte o pasăre rătăcită mai survola cerul să-i fure din culoare să ne-o împrumute, aveam de implinit un vis rămăs undeva suspendat intr-o dorintă. Împinşi de timp la două extreme, număram clipele ca pe-o mare avere, între cei doi poli alintam amintirea iubirii noastre nebune rămasă la fel de tânără şi frumoasă…

Atunci când clipa te va strânge-n menghină dorului visează-mă, iubitule, prin aşternuturi diafane in camera cu oglinzi şi susur de candelabre acorduri de Vivaldi – ''Anotimp de primăvară'' chiar dacă noi iubite, suntem o toamnă.

Insomnii Să-mi lași un semn când luna stinsă moare Străpunsă-n van de palide luciri Să-mi amintească stropul de candoare Când ne credeam Luminii întâii miri Și câte au murit pe nesimțite De când ne-am spus iubirea mea dintâi E totul alb acum în jur iubite Dar îmi așez albastrul căpătâi Să dorm ușor cum numai veșnicia Ar mai putea să-mi fie somnifer Să-mi tragi pe ochi drept giulgiu poezia Albastru pur și totuși efemer… ***

Negarea negării Nu scriu despre soare Pentru că sunt Lumină Nu scriu despre flori Pentru că sunt Petală în care pământul își pune seva Nu scriu despre iubire Pentru că sunt Iubire

- 62 -

Ante Portas

Doina Bezea

Revistă de literatură și artă

Tatiana Dabija Cercul închis de cuvinte

Amintiri de cafea Scrisoarea din umbra de tei foșnea răsăritul adormit pe alei, peste cafeaua cu gust de arțar râșnită prin pieptu-ți otrăvit cu amar. râdeai, așezându-ți dimineața pe ochi și mâna-ți de lut tremura, prinzând plopi, colibe făceai din fărâme de pâini să-ngropi înserarea ca pe-o șatră de câini. sub tălpile-ți reci, mușuroi de furnici cărau inocența-ți pe sub frunze, c-un bici, și tremur de vânt se-așeza, lin, în păr, să-ți simtă lumina cuprinzându-l cu dor. de tine uitai, doar, la mine gândeai, spuneai că eternul, e doar umbra din Rai, făcuseși un pled de prin ierburi târzii și-n sufletul lor adunai stele mii. aduceri aminte de prin gânduri de flori cărau, lin, cocorii adăpând doru-n nori, dar, tu nu vedeai, și, turnai iar cafea din umbra de zaț doar pământul sorbea. și, tot mă-nveleai, luând pământul de păr la fel ca atunci când, plecat-ai în zbor, demult, nu mai sorb amintiri de cafea mi-ar fi mult prea greu fără tine, ceva, doar vântul mi-aduce aroma în zbor de tine, de ochi-ți, de nopți care dor!

Cu sau fără de noi Ziua de mâine Trece și vine Cercul închis de cuvinte.

Nopțile parcă Rămân ca să tacă.

Glasul viorii Tremur-un pic La răsărit.

Cu sau fără de noi Ziua de mâine trece și vine Cercul închis de cuvinte.

Ai venit, mai rămâi!? Și-ai plecat...

Pletele roșii De fumul tăcerii Ți-ai scuturat.

Lacrima vede...

Căzând prin caiete, Lucruri banale S-au încâlcit.

Laudă Domnului Grâul s-a copt, Altul în spice a-nverzit.

Toate se scutur Dau floare, se scutur Cu sau fără de noi.

Ziua de mâine Trece și vine Cercul închis de cuvinte.

- 63 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Daniela Toma pe când înălțimea nu-mi trecuse încă de genunchi mi-am cumpărat inconștiențe dintr-un loc înalt și greu, m-am crezut abur și le-am înfășurat în jocuri de tot felul atât le-a trebuit lanțurilor că au și început să înflorească la soare cât e ziua de lungă să nu vă gândiți că-mi era ușor să aleg straie pentru tăceri frumoase, nu ... puteam să-mi umplu casa cu cioburi de vârste apropiate și nimeni n-ar fi înțeles cum de adormeam mereu cu furtuni deocheate în brațe în vremea aceasta, apa sâmbetei cobora în mi bemol spre oglinda din care dumnezeu desprindea minuni eu nu-i înțelegeam mesajul ... nu exista un acoperiș și nici scrâșnete hotărâte să iasă pentru a mă dumiri de o lumină aveam nevoie și de un veștmânt urmat de flăcări prin care vocea de jos să nu treacă fără sărbători puteam spune tot ce știu ca să cresc repede odată cu cei doi bani dați pe fluieratul vântului cu sunete sau fără ele, am ajuns între încăperea unu și încăperea doi și m-am trezit într-o dimineață din somnul tuturor femeilor din lume se spune că forma îngerului nu trebuie să înghețe în drum spre casă, ritmul să rămână întotdeauna smintit sau măcar îndreptat spre tine definitiv dar eu ... eu ce făceam în vremea aceasta? păi .. scriam de zor declarații de imunitate pentru nervii cerului, nu-mi ajungeau formele în care mă descopeream, o daniela în altă daniela și, până la urmă, din ce în ce mai multe, nu le mai puteam aduna spre miezul acestui aspect fără ca dependența de înălțime să nu conteze și știi ceva? în interior abia începuse războiul ...

- 64 -

AntePortas Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Femeie, stăpâna iubirii

Claudia Bota

Femeie te-asemeni cu marea, Trădată-n furtuni câteodată, Dar ţii răsăritul şi zarea Pe umeri, cu răni, sfâşiată.

Tragem linii prin viață

Când eşti tulburată-n străfunduri Ai vrea să îneci lumea toată, În valuri îţi speli mii de gânduri, Te-mbuni şi te-ntorci iar la matcă.

Când ai obosit în colajul vieții, Tragi linii nedefinite, Numai tu poți face asta!

Linii orizontale pentru a privi, Cum visele tale prind contur, Într-un dans fără pereche.

Chemarea inimii tale te îndeamnă, Mai aproape, tot mai aproape, Unde ecoul pulsează și prinde rădăcini.

Până în adâncurile de deasupra, Atingând lumina nevăzută, A sufletului tău.

Tragi linii colorate pentru a nu umbri, Veșnicia.

Parcurgând verticalitatea spațiului dat, Într-un timp fără de timp, Recreezi viața, o inimă plină, fără egal!

Te-ascult uneori ca pe-un cântec, Vrăjit, în surdină, doar şoapte, De vrei, poţi să-mi fii şi descântec Când sufăr de gânduri deşarte.

Femeie te-asemeni cu ploaia Dezlănţui iubirea-n rafale, Cu tunet îmi stingi vălvătaia De-alerg în picioarele goale.

Te strig şi te caut prin fulger, Cerşesc inundaţii cu tine, Revii... şi cu aripi de înger Mă porţi prin ninsori clandestine.

Angelina Nădejde

Te simt uneori precum vântul, Adii sau furtună eşti toată, Mă prinzi şi mă-nghite tumultul, Scăpat, întru-n iad de-îndată.

Eşti foc ori lumina curată Pârjol faci prin mine când treci, Blând soare, de vrei alintată Şi-n jocuri de raze mă-neci.

Femeie te-asemeni cu zarea Ai taine neatinse vreodată, Eşti vieţii din mine salvarea În poarta iubirii chemată.

Eşti leacul ascuns al durerii Sau rana mereu sângerândă, Cum pot să fac faţă candorii Cu care mă mistui flămândă?

- 65 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Camelia Oehmig (Ardelean)

Karenin Anna/ Elena Spiridon Acasă în trup bagaj tangoul obsesie compresie găndurilor zidurilor chin ardent desuet

Azi nu...

Azi nu mai sorb din veșteda fântână Cu umbre vii și existențe mate, Ci sap în mine după nestemate, Plivesc de scame soarta cea păgână.

Azi nu mai stau pe margine de gânduri, Sub felinare mute de-așteptare, Ci, hăcuind himerele avare, Reasamblez lumina pe sub scânduri.

pisica neagră strălucire nălucire apasă acasă trup uitat sfâşiat aclamat.

Mă curg prin tine Mă curg prin tine bazalt erupt din adâncuri în adâncuri spre apusul luminat de o pulbere de stea ce veghează calea mea şi calea ta.

Azi nu mai storc regrete din crevase, Nici versuri noi din slove însetate, M-adap cu ploi chiar și-n pustietate, Extrag din ceruri două linguri rase.

Nu mai tratez rugina de pe vreme Cu elixir din lacrimi însurite Și, conservând surâsuri ilicite, Aștept eternitatea să mă cheme...

- 66 -

Petru Ususan

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

GALERIA CU ARTIȘTI Pentru Petru Ususan, lemnul este un mijloc de comunicare între natură și artă. De fapt, artistul lasă uneltele să ”vorbească” în diferite esențe: cireș, nuc, arin, tei, și de fiecare dată descoperă că limbajul sufletului se vrea ghidat după o lumină pe care o atinge odată cu finalizarea fiecărei lucrări.

Am putea spune că din razele ei se reflectă harul, iar dăruirea este factorul cheie în spațiul pe care Petru Ususan îl stăpânește pe deplin și care îl face demn de întreaga noastră apreciere. (G.Z.)

- 67 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

Râurile care izvorăsc din cer După debutul editorial fulminant, cu volumul de versuri Pareidolia, apărut la editura Humanitas (volum lansat la Târgul Internaţional Gaudeamus din noiembrie 2011) Laurenţiu Belizan „recidivează”, în 2012, când îi iese de sub tipar cartea Onirograme, apărută în cadrul proiectului Scriitori buzoieni pentru literatura română, sub egida Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”.

Un poet surprinzător, s-ar putea spune, dacă se ignoră faptul că autorul, absolvent al Facultăţii de Electrotehnică din Bucureşti, fiul profesorului de limba română Alexandru Belizan, este depozitarul unor valori culturale, la care a adăugat lecturi esenţiale şi incurabila singurătate a poeţilor autentici. Singurătate relativă, desigur, dacă ne gândim la apariţiile poetului în spaţiul virtual (poeme traduse în spaniolă şi publicate în revista online Circulo Poetico RefleXos - Espacio Niram, Madrid, sub îngrijirea Ariadnei Petri; poeme tălmăcite în engleză de prof. Veronica Văleanu şi editate în revistele online Cuadernos literarios şi Cultural Club; Premiul special RefleXos (Madrid) în cadrul ediţiei 2010 a Concursului „Astenia de primăvară”, organizat de Hermeneia.com etc.

Andrei Velea, comentând volumul Pareidolia, sub titlul unui poem din carte: „O să te muşc de umeri până îţi va da soarele”, notează (în revista Dunărea de Jos/ nr.122, aprilie 2012): „Volumul este destul de liniar, fără suficiente suişuri sau coborâşuri. Îmi amintesc de sfatul pe care Călinescu îl dădea în «Cursul de poe-zie», acela de a alterna poemele mai bune cu cele mai puţin bune. Laurenţiu Belizan nu are poeme slabe, ci foarte multe poeme bune şi câteva excelente. El este, după cum remarcau şi alţi cronicari, un calofil. Poeme de dragoste, vag erotice, amintiri, referiri la lecturi şi realităţi medicale sau tehnologie, tot felul de meditaţii despre poezie sau despre viaţă, toate sunt prinse cu măiestrie şi rafinament într-o broderie (...) Horia Gârbea spunea undeva: «Între numele care par a aduce o schimbare de paradigmă în poezia românească, figurează şi cel al lui Laurenţiu Belizan» (cu eticheta de ceva mai calofil). Eu nu văd aşa. Îl văd, într-adevăr, «ceva mai calofil» pe Laurenţiu Belizan, însă îl văd în afara oricărei «schimbări de paradigmă poetică». Un poet bun pur şi simplu, în afara oricărei generaţii”.

De fapt, în pofida faptului că Laurenţiu Belizan este, oricum, un poet născut nu făcut, el îşi asumă riscul unor căutări menite să-l definească, să îl individualizeze ca voce lirică. Aventurându-se în deşănţarea suprarealistă, poetul încearcă să realcătuiască rostirea ca primordialitate a lumii (La început a fost cuvântul!) din multitudinea de fragmente spiralate ale misterelor ADN-ului universal. Chiar şi titlul primului volum sugerează această tentativă, încarcerată în capriciile unei intuiţii neliniştite. Aşadar, nu putem decât să fim de acord cu Andrei Velea: Laurenţiu Belizan este poet, pur şi simplu, abordând un postmodernism afişat (uneori) dar nelăsându-se dus de... apele geografiei lirice ci, mai curând, visându-şi ploile din amonte, cele care fac râurile să izvorască din cer. Onirogramele, cu cele trei subtitluri ce alcătuiesc un - 68 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

fel de adagio (Nihil, Sine, Anima) amintesc, pe alocuri, prin limpezime, versul lui Odysseas Elytis: „Toate frunţile libere// Iar ca sentiment un cristal”.

Străfulgerările de acest fel sunt blitzuri ce declanşează umbrele irealităţii: „intrăm la loc în ceasul ruginit/ orbul ridică pleoapa/ în fiecare orbită o inimă” (inima dimprejur tăiată). Poetul nu se mulţumeşte cu sinele, încercând să devoaleze un adevăr transcendent: „oamenii păreau străini de lupta tăcută/ numai eu vedeam moartea când intră în ei/ era atât de blândă!” - iată cristalul, şi apoi orbitoarea lui topire în magma luminii, ca o eşarfă-sentiment ce acoperă ochii condamnaţilor la viaţă: „le punea o eşarfă pe ochi/ înainte de a-i exila în rădăcini/ pomii se decolorau ciudat şi neuniform/ un amalgam de portocaliu verde-brun potasiu/ şi maro-albicios (...)/ şi am văzut acea hecatombă a palmelor săpându-şi/ mormântul/ sunt singurul martor al apocalipsei vegetale/ din toamna acelui an// la întoarcere/ m-am gândit cu adevărat la tine pentru prima oară” (să nu ne ucidă prea devreme).

Spunea cineva: „A fost necesar strigătul suprarealiştilor de la mijlocul veacului nostru pentru a readuce lucrurile acolo unde le lăsase Homer.” Aşadar, se întâmplă, între limpezire şi întuneric, fel de fel de miracole, un amalgam de zboruri şi păsări care ciugulesc fulgere globulare străluminând prin iarba înaltă. Poezia actuală a lui Belizan (una a căutărilor, cum spuneam) are toate şansele să ridice un Colosseumbestiar, după arhitectura năucitoare a lui Antonio Gaudi: „gomdwana/ gondwana/ de când m-am rupt de tine/ sicomorii-mi cresc/ cu rădăcinile în sus/ cariatide răzvrătite/ adulmecând zei noi/ maimuţele cu barba albă/ stau îngândurate la mesele de calcar/ iar hipopotamii/ dansează pe poante/ ferindu-se de libelulele dragon/ ce plâng cu sulf şi pucioasă// gondwana/ îmi scot batista din marsupiu/ o flutur melancolic spre zări violacee/ şi-ţi spun adio” (insula fugară).

Invocarea continentului primordial, sfâşierea lui ulterioară, pe care am „cărat-o” în fragilitatea memoriei de-a lungul unei evoluţii mereu nesigure face, din acest poem, un punct cardinal în imaginarul liric al poetului. Interesantă ni se pare şi viziunea sa asupra timpului, care nu e curgere ci, mai curând, o succesiune de cadre, născându-ne şi murindu-ne în fiecare clipă; o forţare a staticului, un fel de fotografii sugerând colapsul sinelui către potenţialul viitor Bigbang: „-atât de înţelept/ încât am pierdut sensul mişcării/ stau ca un baobab/ în aşteptarea unei priviri admirative/ voi încerca să rămân fericit şi neclintit// orice adiere a fiinţei mele/ va însemna o lume tristă/ fără să ştie că e tristă/ o lume fără înţeleptul/ vitregit de vraja rotirii” (dervişul rotitor).

Văzut dinspre începuturile fiinţei, timpul lumii: „este un cerc/ iar eu un copil învârtindu-l/ în pragul genunii// tu să plângi// în fiecare lacrimă/ cineva a sculptat/ lacrimi de sare”(zen on). Multitudinea de spaţii şi intersectării cosmice, raportează realitatea la „n” irealităţi fascinante: „e de ajuns să te arunci în apă ca să intri într-o altă/ dimensiune” (Maelström); „oare aş putea să te iubesc în două dimensiuni/ ca pe o icoană” (pe muntele athos se scoate izvod nou); „uneori când merg cu metroul/ în flashurile de graffitti/ recunosc acel urlet sălbatic ce zace în noi” (Cum să prinzi luna în zona 5).

E greu de spus cum/spre ce va evolua poezie a lui Laurenţiu Belizan şi ce va deveni primordial în alcătuirea zborurilor ei incomode: lirismul dureros (astăzi furtuna/ a smuls toţi zeii din/ epiderma basoreliefurilor// pe chipul alb al marmorei/ se zbate/ o - 69 -

Ante Portas

Revistă de literatură și artă

păpădie care-şi ţine/ povara nimbului” - Spirală în timp), livrescul elaborat („în rest, ştii tu, Santiago, Hemingway, peştele uriaş,/ Manilo, trabucul lui Fidel, un pic de Che, o guerilă a/ viselor şi tequila pe care mi-a confiscat-o la escala/ din Amsterdam/ Ce spui? Îţi place magnetul pe care ţi l-am lipit pe frigider?” - Scrisoare din Puerto Vallarta) sau postmodernismul disimulat: („fiecare dintre noi are propria intrare în infern/ când se făcea frig/ fură crucile de lemn din cimitir şi le punea pe foc/ băiatului îi spunea să nu risipească umbrele morţilor/ care stăteau toată ziua îmbrăcaţi în redingote şi cămăşi/ albe/ aliniaţi pe alee în fotolii de bambus putrezit// în spatele draperiei mă apăram de ziua următoare/ făcând dragoste cu tine/ de fiecare dată ajungeam în alt oraş/ fiecare îmbrăţişare mă trimitea pe alt meridian/ descoperind încet-încet cu faţa pansată de/ fâşii de lumină/ o lume unde din găurile viermilor ţâşneşte dorinţa/ mă priveai/ într-o zi va veni rândul tău să înţelegi" (ascensiune înlăuntrul tău).

Un prim răspuns - pe care pariem - ar fi, pur şi simplu spre descifrarea sinelui. Un al doilea l-a dat portughezul Fernando Pessoa, cel care a „convieţuit” cu trei, la fel de celebre, pseudonime ale sale (Alberto Caeiro, Alvaro de Campos şi Ricardo Reis) şi tot atâtea modalităţi (diferite) de a scrie poezie.

Lucian Mănăilescu

Poezia Poezia este ochiul care plânge.

Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge.

Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge.

Ea este ţapa care plânge, ochiul călcâiului care plânge.

O voi, prieteni, poezia nu este lacrimă ea este însuşi plânsul, plânsul unui ochi neinventat, lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos, lacrima celui care trebuie să fie fericit.

Nichita Stănescu - 70 -