__MAIN_TEXT__

Page 1


Păstorul Arhidiecezei

PACEM IN TERRIS O obligație permanentă

Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu. (Mt 5,9)

A

proape zilnic, în ultimul timp, suntem martori la tot felul de știri care vorbesc despre conflicte între popoare, despre războaie, despre persoane nevinovate persecutate și alungate din casele lor, fără a putea lua cu ele strictul necesar, mergând spre necunoscut, purtând cu ele doar teama și teroarea, nesiguranța zilei de mâine sau chiar a clipei prezente... La rugăciunea Angelus din 20 iulie a.c., Papa Francisc făcea un apel către întreaga Biserică, ca ,,să se înalțe din toată Biserica o rugăciune comună, invocând de la Duhul Sfânt, darul păcii”. Ascultând îndemnul Sfântului Părinte, mi-a revenit în minte Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea care, adresându-se într-un mesaj radio, spre sfârșitul lunii octombrie a anului 1962, mai marilor lumii de atunci, spunea: „Să asculte, cu mâna pe conștiință, strigătul plin de teamă care din toate colțurile țării, de la copii nevinovați și până la vârstnici, de la indivizi până la comunități întregi, se înalță spre ceruri: Pace! pace!” Era strigatul oamenilor, dar era și o rugăciune înălțată către Cer. Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului a devenit, astfel, anul acesta, o zi în care întreaga Biserică a înălțat rugăciuni pentru pace prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, Regina păcii. Noi credem în puterea rugăciunii, credem în mijlocirea puternică a Celei care este Născătoare de Dumnezeu, dar și Mamă a noastră. Desigur, pacea este darul Domnului, rod al rugăciunii, dar și lucrare a omului. Este o strânsă legătură între implicarea în favoarea păcii și respectul pentru adevăr... Întâlnirile politice, la orice nivel, ajută la realizarea păcii numai atunci când obligațiile comune sunt respectate de fiecare dintre părți. În caz contrar, astfel de întâlniri riscă să ajungă lipsite de relevanță, ori de-a dreptul inutile. Iar rezultatul este că lumea e tentată să creadă din ce în ce mai puțin în utilitatea dialogului și să se încreadă, în schimb, în folosirea forței ca soluție pentru rezolvarea conflictelor. Semne, gesturi concrete de pace se nasc din viața persoanelor care cultivă în mod constant în inima lor atitudini aducătoare de pace, acestea sunt rodul ,,făcătorilor de pace”. Gesturile de pace sunt posibile atunci când oamenii apreciază dimensiunea comunitară a vieții, astfel încât să realizeze semnificația și consecințele pe care unele

evenimente le au asupra propriei comunități și a întregii omeniri. Religia are un rol esențial în a stimula gesturi de pace și în a întări pacea, atunci când rămâne fidelă la ceea ce îi este specific: deschiderea față de Dumnezeu, propovăduirea fraternității universale și promovarea culturii solidarității. Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea nu era de acord cu cei care considerau că pacea ar fi imposibilă. La 11 aprilie 1963 semna enciclica Pacem in terris, un document pontifical care, pentru prima dată in istoria Bisericii, era adresat nu numai celor care făceau parte din Biserică, dar ,,tuturor oamenilor de bunăvoință”. Contextul enciclicei era izbucnirea iminentă a așa-numitului război rece. La sfârșitul anului 1962 umanitatea era amenințată de un conflict atomic mondial. În Pacem in terris, Ioan al XXIIIlea a identificat condițiile esențiale ale unei păci adevărate, pe care le-a asemănat cu patru coloane de susţinere. Nu există pace atâta timp cât nu există ADEVĂR. Adevărul va fi fundament al păcii, dacă fiecare om, cu onestitate, va fi conștient că pe lângă propriile drepturi, sunt și propriile obligații față de fiecare persoană umană. DREPTATEA va construi pacea dacă fiecare, în mod concret, va respecta drepturile celorlalți și își va îndeplini propriile obligații față de ceilalți. IUBIREA (identificată mai târziu de Sfântul Ioan Paul al II-lea cu solidaritatea) va fi ferment de pace dacă oamenii vor simți necesitățile celorlalți ca şi cum ar fi necesităţile proprii, și vor împărtăși cu ceilalți inclusiv valorile spirituale. LIBERTATEA va alimenta pacea și o va face să rodească dacă, în alegerea mijloacelor pentru a o dobândi, oamenii, judecând corect, își vor asuma cu curaj responsabilitatea propriilor acțiuni. Pacem in terris a Papei Ioan al XXIII-lea, deşi a fost scrisă acum mai bine de 50 de ani, trasează o linie care este valabilă și astăzi, o linie care începe cu pacea pe care să o construim în inimile noastre, și continuă cu modul de a acționa la toate nivelurile pentru ca lumea noastră să fie o lume a păcii. Sfânta Fecioară Maria, Regina păcii, să mijlocească pentru noi și lumea întreagă! PS Cornel DAMIAN Episcop auxiliar de Bucureşti Actualitatea Creștină septembrie 2014


Eveniment

Instalarea Preasfințitului Mihai Frățilă

Primul Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sf. Vasile cel Mare” de București

Î

n data de 30 August 2014, la Catedrala Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din București, a avut loc ceremonia de instalare a Preasfințitului Mihai Frățilă ca Episcop al noii Episcopii Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de București. Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a fost prezidată de Preafericitul Părinte Cardinalul Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite GrecoCatolice, în prezența Eminenței Sale

„F

ericita celebrare de astăzi marchează începutul noii Eparhii și începutul slujirii primului său Episcop, care urmează să fie înscăunat: prin analogie, putem spune că rânduiala pe care astăzi o împlinim este precum botezul acestei Biserici particulare, într-o strânsă și minunată legătură de comuniune cu celelalte eparhii ale Bisericii Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, și prin Întâistătătorul și Părintele său, Preafericirea Sa Cardinal Lucian, cu întreaga Biserică Catolică și Sfântul Părinte Francisc. Precum la celebrarea botezului, este nevoie ca persoana să fie de față: așa sunteți și voi toți acum împreună cu Episcopul vostru! Sigur, cineva ar putea să spună: „Nu începem să existăm de astăzi, trăiam și înainte aici, celebram aici Sfintele Taine”. Însă de astăzi, într-un mod stabil și deplin primiți darul de a manifesta taina lui Cristos și a Bisericii: Preasfințitul Mihai este chemat să fie păstorul și învățătorul vostru. El este capul, dar în felul lui Cristos, Cel care a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și pentru a-și da viața pentru răscumpărarea tuturor. […] […] să depuneți întotdeauna eforturi pentru a face mereu luminoasă mărturia comuniunii ecleziale. Mai întâi de toate, cu frații și surorile noastre de tradiție latină, ocazie cu care salut pe Înalt Preasfinția Sa, Arhiepiscopul Ioan Robu, dar, de asemenea, cu Biserica Ortodoxă din România, cu Patriarhul Daniel, pe care îl voi întâlni în această dupăamiază. Să ne străduim împreună să înfăptuim dreptatea și adevărul, să facem în fiecare zi gesturi de împăcare, repetând des cuvintele patriarhului Iosif, vândut ca rob în Egipt, dar care a ajuns să le spună celor care l-au îndepărtat: „Îi caut pe frații mei”. […] (din Predica Cardinalului Leonardo Sandri la Sfânta Liturghie de întronizare a PS Mihai)

„A

m găsit de bine să consacrăm noua Eparhie Maicii Celei Neprihănite, Cea puternică prin ascultare și disponibilitate față de planul lui Dumnezeu. Și reluăm în acest sens cuvintele prin care Arhiepiscopul Raymund Netzhammer descria în 1911 imaginea Maicii Sfinte zugrăvită în absida bisericii Sf. Vasile, Catedrală a noii Eparhii de București: «imaginea Maicii Domnului din absidă este de Actualitatea Creștină septembrie 2014

Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregațiilor Bisericilor Orientale de la Roma. Conform Codului Canoanelor Bisericilor Orientale și Dreptului Particular al Bisericii Române Unite, în timpul Sfintei Liturghii, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite i-a înmânat noului Episcop Eparh toiagul, mantia și mandatul, prin citirea publică a scrisorii de prevedere canonică sub sigiliul Arhiepiscopiei Majore de la Blaj. La ceremonie au participat, invitați din țară și străinătate, alături de credincioși greco-catolici, atât din București, cât și pelerini din alte județe ale țării.

N

oul Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, Preasfinţia Sa Mihai Frăţilă, s-a născut în data de 10 decembrie 1970 la AlbaIulia într-o familie cu tradiţii preoţeşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică Episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca Episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, Vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică Episcop al noii Episcopii Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.

o mare gingăşie şi nobilă graţie. Micul prunc Isus tronează în braţele Mamei Sale, care îşi întinde mâinile protejând pruncul, în acelaşi timp însă le întinde şi spre credincioşi». Dragi credincioși ai Eparhiei de București, împreună cu Ierarhul vostru veți lua Crucea pe umeri cu încredere, Cruce care vă va duce spre bucuria lui Isus cel Înviat. Veți semăna cu El, nu vă va lipsi harul Lui, iar Maica Sfântă nu va întârzia să vă ofere binecuvântarea sa de Mamă. Uniți în rugăciune de mulțumire, îi dorim Preasfințitului Episcop Mihai îndelungată și binecuvântată păstorire. Maicii Călăuzitoare, îi încredințăm drumul noii Eparhii și pe Păstorul ei, încredințați fiind că celui ce caută Împărăția lui Dumnezeu, toate celelalte i se vor adăuga din belșug. (din Cuvântul Preafericirii Sale Lucian cu ocazia instalării Preasfințitului Mihai) (după episcopiabucuresti.ro și e-communio.ro)


Magisteriu

Din alocuțiunile Sfântului Părinte la comuniune decât printr-o continuă convertire. Ce este convertirea? Înseamnă a cere Domnului harul de a nu vorbi de rău, de a nu critica, de a nu bârfi, de a-i iubi pe toţi. Este un har pe care ni-l dă Domnul. Asta înseamnă a converti inima. Şi să cerem ca ţesutul zilnic al relaţiilor noastre să poată deveni o reflexie tot mai frumoasă şi bucuroasă a raportului dintre Isus şi Tatăl. (Audienţa generală de miercuri, 27 august 2014)

Rămâneţi aproape de Domnul cu rugăciunea de fiecare zi Diviziunea este unul dintre cele mai grave păcate

D

e fiecare dată când reînnoim mărturisirea noastră de credinţă recitând „Crezul”, noi afirmăm că Biserica este „una” şi „sfântă”. Este una pentru că îşi are originea în Dumnezeu Treime, mister de unitate şi de comuniune deplină. Apoi Biserica este sfântă, deoarece este întemeiată pe Isus Cristos, însufleţită de Duhul său Sfânt, umplută de iubirea sa şi de mântuirea sa. Însă, în acelaşi timp, este sfântă şi compusă din păcătoşi, noi toţi, păcătoşi, care experimentăm în fiecare zi fragilităţile noastre şi mizeriile noastre. Aşadar, această credinţă pe care o mărturisim ne determină la convertire, să avem curajul de a trăi zilnic unitatea şi sfinţenia şi dacă noi nu suntem uniţi, dacă nu suntem sfinţi, este pentru că nu suntem fideli faţă de Isus. Însă El nu ne lasă singuri, nu abandonează Biserica! El merge cu noi, El ne înţelege. Înţelege slăbiciunile noastre, păcatele noastre, ne iartă, cu condiţia ca noi să ne lăsăm iertaţi. El este mereu cu noi, ajutându-ne să devenim mai puţin păcătoşi, mai sfinţi, mai uniţi.[…] Într-o comunitate creştină, diviziunea este unul dintre cele mai grave păcate, pentru că o face semn nu al lucrării lui Dumnezeu, ci al lucrării diavolului, care este prin definiţie cel care dezbină, care ruinează raporturile, care introduce prejudecăţi... Diviziunea într-o comunitate creştină, fie ea o şcoală, o parohie, sau o asociaţie, este un păcat foarte grav, pentru că este lucrare a diavolului. În schimb, Dumnezeu vrea să creştem în capacitatea de a ne primi, de a ne ierta şi de a ne iubi, pentru a ne asemăna tot mai mult cu El care este comuniune şi iubire. În asta constă sfinţenia Bisericii: în a ne recunoaşte după imaginea lui Dumnezeu, umplută de milostivirea sa şi de harul său. Dragi prieteni, să facem să răsune în inima noastră aceste cuvinte ale lui Isus: „Fericiţi făcătorii de pace, pentru că vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Să cerem cu sinceritate iertare pentru toate momentele în care am fost ocazie de diviziune sau de neînţelegere în cadrul comunităţilor noastre, ştiind bine că nu se ajunge

Dragi prieteni tineri, în acest timp al nostru Domnul contează pe voi! El a intrat în inimile voastre în ziua Botezului vostru; v-a dat Duhul său în ziua Mirului vostru; vă întăreşte constant prin prezenţa sa în Euharistie, aşa că puteţi să fiţi martorii săi în faţa lumii. Sunteţi gata să-i spuneţi „da”? Sunteţi gata? Permiteţi-mi să vă ofer trei sugestii despre modul în care puteţi să fiţi martori autentici şi bucuroşi ai Evangheliei. Gândiţi-vă şi încercaţi să faceţi din asta regula voastră de viaţă. Mai întâi, încredeţi-vă în forţa pe care Cristos v-o dăruieşte! Nu pierdeţi niciodată speranţa în adevărul cuvântului său şi în forţa harului său! Voi aţi fost botezaţi în trecerea sa de la moarte la viaţă şi confirmaţi în puterea Duhului Sfânt care locuieşte în inimile voastre. Nu vă îndoiţi niciodată de această forţă spirituală! Al doilea, rămâneţi aproape de Domnul cu rugăciunea de fiecare zi. Adoraţi-l pe Dumnezeu. Nu uitaţi să-l adoraţi pe Domnul. Duhul său să înalţe inimile voastre şi să vă ajute să cunoaşteţi şi să faceţi voinţa Tatălui. Luaţi bucurie şi forţă din Euharistie. Inimile voastre să fie curate şi bine orientate prin celebrarea frecventă a sacramentului Pocăinţei. Doresc ca participarea voastră la viaţa parohiilor voastre să fie activă şi generoasă; şi apoi nu uitaţi Evanghelia iubirii, a carităţii, luând parte cum puteţi mai bine la iniţiativele de caritate. Şi, în sfârşit, în mijlocul atâtor lumini contrare Evangheliei, vă doresc ca gândurile, cuvintele şi acţiunile voastre să fie mereu călăuzite de înţelepciunea cuvântului lui Cristos şi de forţa adevărului său. El vă va învăţa să evaluaţi bine orice lucru şi să cunoaşteţi în fiecare zi proiectul său cu privire la voi. Dacă El vă cheamă să-l slujiţi în preoţie sau în viaţa călugărească, vă va da harul de a nu avea teamă să-i spuneţi „da”. El vă va arăta calea spre adevărata fericire şi adevărata plinătate. (din Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc la întâlnirea cu tinerii din Asia, Sanctuarul din Solmoe, 15 august 2014) Actualitatea Creștină septembrie 2014


Din viața Arhidiecezei

Fericitul Vladimir Ghika, mărturisitor sublim al dragostei pentru unitatea Bisericilor

„O

amintire emoţionantă ne inundă pe toţi”, a spus Eminența Sa Cardinalul Leonardo Sandri, amintind duminică, 31 august a.c., în predica din cadrul Sfintei Liturghii celebrate în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, aniversarea unui an de la beatificarea martirului Vladimir Ghika. La Sfânta Liturghie prezidată de Eminenţa Sa au concelebrat mai mulţi episcopi romano şi greco-catolici din ţară şi din străinătate, care sâmbătă, 30 august, au luat parte la instalarea PS Mihai Frăţilă ca prim Episcop al noii Eparhii greco-catolice de Bucureşti. Referindu-se la această sărbătoare a comunităţii grecocatolice din capitală, Card. Sandri, Prefect al Congregației Pontificale pentru Bisericile Orientale, a amintit că Fericitul Vladimir Ghika, „mărturisitor sublim al dragostei pentru unitatea Bisericilor în Cristos”, a desfăşurat câţiva ani de apostolat în biserica greco-catolică din strada Polonă, devenită acum catedrală. „Mijlocirea lui să ne ajute îndeosebi pe drumul de comuniune dintre bisericile catolice latină și bizantină cu frații ortodocși. Cristos, lumina adevărată, care luminează pe tot omul, să ne călăuzească, după cum îi plăcea Fericitului să repete: «Lumina e tăcută. Aproape că nu se vede. Dar numai ea, lumina, ne permite să-l recunoaștem pe cel ce ne vorbește»”. Eminenţa Sa a amintit şi vizita istorică de acum 15 ani a Papei Ioan Paul al II-lea, declarat sfânt la 27 aprilie a.c. şi a invocat mijlocirea lui, a Sfântului Iosif, patronul Catedralei romano-catolice din Bucureşti, şi a Fericitului Vladimir Ghika, pentru a învăţa „să ne lăsăm seduşi în fiece zi de splendoarea şi tandreţea iubirii lui Dumnezeu”. Totodată, amintind de situaţiile dificile din Irak, Siria și Ucraina, Card. Sandri i-a îndemnat pe cei prezenți la celebrare să se alăture, prin rugăciune și post, și prin practicarea speranței și a carității fraterne, sentimentelor și eforturilor Papei Francisc. „Fie ca flăcările carității și solidarității să cuprindă Cardinalul Leonardo Sandri

Actualitatea Creștină septembrie 2014

Sfânta Liturghie celebrată în Catedrala Sfântul Iosif cu ocazia aniversării unui an de la beatificarea martirului Vladimir Ghika

și să le învingă pe cele criminale și iraționale ale celor care jefuiesc și aduc violență în numele lui Dumnezeu, ajungând chiar să violeze mintea copiilor învăţându-i să folosească distrugerea, ura şi violenţa împotriva fraților lor”, a spus Eminența Sa. La sfârșitul Sfintei Liturghii, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de București, i-a mulțumit Eminenței Sale pentru prezența la celebrarea din Catedrală, pentru gândurile frumoase și l-a rugat să transmită Sfântului Părinte Papa Francisc afecțiunea și supunerea clerului și credincioșilor catolici din România. La rândul său, Card. Sandri i-a oferit ÎPS Ioan Robu o medalie aniversară a celebrării canonizării celor doi Suverani Pontifi care au vizitat România de-a lungul vieții lor – Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea – și a transmis afecțiunea, salutul şi binecuvântarea Papei Francisc. arcb.ro


Din viața Arhidiecezei

Predeal: Celebrarea a 65 de ani de la consacrarea capelei catolice

L

a împlinirea a 65 de ani de la consacrarea capelei catolice din zona Cioplea a orașului Predeal, vineri, 22 august a.c., în capelă a avut loc celebrarea unei Sfinte Liturghii solemne prezidată de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de București, alături de care au concelebrat 11 preoți: Pr. Alois Arcana, parohul comunității din Predeal, Pr. Francisc Ungureanu, Postulatorul Cauzei de Canonizare a Fericitului Vladimir Ghika, Mons. Ieronim Iacob, Vicar episcopal de Dobrogea, Pr. Francisc Doboș, purtător de cuvânt al ARCB, Pr. Iosif Imbrișcă, decan de Ploiești, Pr. Ioan Gherman, de la Timișul de Sus, Pr. Petru Cojocaru, paroh de Sinaia, Pr. Mitică Baltag OFMConv, superiorul comunității franciscane de la Pârâul Rece, Pr. Dominic Soare, paroh de Târgoviște, Pr. Francisc Șerban, paroh de Pucioasa (Dâmbovița), Pr. Cristian Bîrnat, din Dieceza de Iași. La celebrare au participat credincioşi din Predeal, Azuga, Sinaia şi un grup de tineri membri Scout şi ai Acţiunii Catolice din Dieceza de Iaşi. Construită din lemn pe terenul dr. Eugenia Mihalovici, capela din Predeal a fost sfințită la 22 august 1949 de Episcopul Gerald Patrick O’Hara, pe atunci regent al Nunțiaturii Apostolice în România. La acea vreme aproape toţi episcopii catolici din România erau arestaţi, congregaţiile religioase desfiinţate, operele sociale și de educație ale Bisericii erau închise și toate bunurile naționalizate, Biserica Greco-Catolică era „desfiinţată”, prin decret (Nr. 358, art. 1, din 2 decembrie 1948), contactul cu străinătatea, şi deci implicit cu Sfântul Scaun, interzis prin lege... La capela din Predeal au slujit, mai întâi, Mons. Hieronim Menges, iar după arestarea acestuia, în noiembrie 1952, Pr. Victor Iacobec și ulterior preoţii de la Sinaia, care veneau la capelă de două ori pe săptămână pentru a celebra Sfânta Euharistie, marțea și duminica. Din 2010, parohul comunităţii este Pr. Alois Arcana. Capela este ctitorită de Fericitul Vladimir Ghika şi a fost destinată comunităţii de surori pe care Monseniorul o înfiinţase împreună cu dr. Mihalovici la Predeal (surorile locuiau în vila din stânga capelei, aparţinând dr. Mihalovici). Monseniorul Ghika a ales să dedice capela Sfintei Fecioare Maria, cu hramul „Sfânta Maică a Libertăţii”, cu referire evidentă la lipsa de libertate religioasă în care se afla Biserica Catolică din România în acea perioadă. Deşi proprietatea dr. Mihalovici a fost confiscată de autorităţi, capela nu a avut de suferit şi a rămas mereu deschisă pentru cult. Cu siguranță Fericitul Vladimir Ghika, care a avut ideea de a construi capela și s-a îngrijit de construcția ei, care a participat la consacrarea ei, care s-a rugat și a celebrat de mai multe ori la altarul ei, a și ocrotit capela în toată această perioadă. De-a lungul anilor, capela a ajuns să poarte numele „Adormirea Maicii Domnului”, probabil pentru că s-a transmis prin viu grai faptul că locașul de cult a fost dedicat Sfintei Fecioare Maria și că celebrarea a avut loc în luna august. Acum, la împlinirea a 65 de ani de la consacrarea

65 de ani de la consacrarea capelei catolice (zona Cioplea-Predeal)

capelei, prin decretul IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, locașul de cult revine la hramul inițial, dorit de Monseniorul Ghika: Sfânta Maică a Libertății, care va fi sărbătorit la 18 iulie. Alegerea acestui nume pentru locașul de cult construit în plină perioadă de persecuție a Bisericii Catolice din România „a fost o viziune profetică a Monseniorului”, după cum a subliniat Pr. Ieronim Iacob, în predica din cadrul celebrării capelei catolice din Predeal, aniversării consacrării capelei: laAltarul care a celebrat și Fericitul Vladimir Ghika în anii 1949-1950 „Sfânta Maria i-a ajutat pe atâţia oameni în situaţii dificile de viaţă să trăiască libertatea adevărată. Unul dintre ei este chiar Monseniorul Ghika: a trăit dragostea adevărată faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, şi viaţa lui a fost o lecţie pentru mulţi dintre deţinuţi – în timpul detenţiei – şi chiar pentru unii dintre gardienii închisorii, pe care i-a ajutat să-şi găsească drumul către adevărata libertate, dobândită prin încredinţarea totală, necondiţionată voinţei lui Dumnezeu”. La sfârşitul celebrării, PS Cornel Damian le-a mulţumit credincioşilor din Predeal că de-a lungul anilor s-au îngrijit de capelă. Totodată, Episcopul a subliniat rolul pe care capela îl are pentru istoria Bisericii Catolice din România, şi în particular pentru Arhidieceza de Bucureşti, din perioada de persecuţie a Bisericii: „Cu siguranță, aici mulți l-au întâlnit pe Dumnezeu, mulți și-au redobândit libertatea interioară, mulți au avut ocazia să stea de vorbă cu – astăzi – Fericitul Vladimir, și multe din problemele Bisericii din acea perioadă de persecuție s-au rezolvat aici”. arcb.ro Actualitatea Creștină septembrie 2014


Din viața Arhidiecezei

Un început promiţător

Î

nceputul lunii august a adus o surpriză plăcută copiilor câmpineni. În parohia romano - catolică s-a organizat un campus iniţiat de părintele paroh Claudiu Cojan împreună cu surorile Sfântului Iosif de la Casa Speranţei. Animatori au fost câţiva adolescenţi din Câmpina sprijiniţi de un grup de voluntari italieni, cu experienţă în astfel de acţiuni. S-au adunat zilnic 40 – 50 de copii de vârste şi confesiuni diferite din Câmpina. Nu au lipsit nici copiii din Casa Speranţei, mai ales că două dintre animatoare, Maria şi Gina, erau de acolo. Cei mici, împărţiţi pe echipe, purtând şepci de culori diferite, s-au întrecut în dans, desen, confecţionare de paraşute, concursuri de îndemânare, atenţie, pantomimă şi rapiditate. Cei mai măricei au făcut exerciţii de acrobaţie, de forţă, toate însoţite de muzică. În fiecare dimineaţă, câţiva copii aleşi ad-hoc au prezentat câte un tablou dintr-o dramatizare a istoriei biblice a regelui David. Activitatea campusului s-a încheiat duminică, 3 august. Toţi ce implicaţi, copii şi animatori, au participat la Liturghia duminicală. Biserica părea neîncăpătoare, iar bucuria de a vedea atât de mulţi copii în faţa altarului i-a cuprins pe toţi cei prezenţi. După binecuvântarea finală enoriaşii au urmărit cu încântare dramatizarea Istoriei lui David, care s-a încheiat cu un cântec adecvat. A fost o săptămână de vis. Elementul cheie a fost comuniunea. Amintind cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”, pentru niciunul dintre ei vârsta

Campus pentru copiii din Câmpina

nu a constituit o piedică. Au venit cu bucurie copii de la 5-6 ani până la adolescenţi, catolici, ortodocşi ori de alte confesiuni, au socializat şi au demonstrat că Biserica lui Dumnezeu este una. În săptămâna care a urmat, campusul s-a mutat pentru trei zile la Drăgăneasa, un sat din apropierea Câmpinei. Aici există o comunitate de ţigani, mare parte din ei fiind neoprotestanţi (Creştini după Evanghelie). Surorile Sfântului Iosif sunt binecunoscute între localnici, pentru că au venit de multe ori în ajutorul unor familii foarte nevoiaşe. Şi aici s-au adunat foarte repede 35-40 de copii şi adolescenţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 19 ani, ca să petreacă câteva ore alături de voluntari. Timpul petrecut alături de ei a avut ca notă dominantă bucuria de a fi împreună, dorinţa de comunicare, de trăire a unui frumos sentiment de prietenie. Această acţiune a demonstrat încă o dată că toţi suntem copiii lui Dumnezeu. Mălina DUMITRU, Câmpina

Sinaia: Regal muzical la biserica Preasfânta Inimă a lui Isus

L

uni, 28 iulie 2014, în biserica romano-catolică Preasfânta Inimă a lui Isus, din Sinaia, a avut loc un regal muzical oferit de 13 adolescenţi şi tineri, absolvenţi ai cursurilor de vară masterclass „EUROPAfest Summer Music Academy Sinaia, 16 – 30 iulie 2014” . Proiectul a început acum 5 ani la iniţiativa unei persoane plecate din Sinaia în Franţa, care a invitat profesori de muzică instrumentală, de origine română, să organizeze la Sinaia clase de master la mai multe instrumente (vioară, violoncel, flaut, pian etc). Faima Academiei de Vară Sinaia a crescut; în acest an, 32 de tineri, cu vârste cuprinse între 12 şi 30 de ani, din Franţa, SUA, Irlanda, Costa Rica, Germania, Slovenia și România, au absolvit cursul intensiv, oferind publicului meloman patru concerte deosebite la Casino Sinaia, biserica romanocatolică și Centrul Cultural „Carmen Sylva”. Parohia romano-catolică din Sinaia a fost partener în acest proiect, fiind apreciată pentru căldura cu care părintele paroh Petrică Cojocaru şi credincioşii catolici i-au primit pe tinerii instrumentişti, cât şi pentru acustica deosebită a bisericii. Dumnezeu iubeşte armonia în toate formele ei de Actualitatea Creștină septembrie 2014

Regal muzical la biserica romano-catolică Preasfânta Inimă a lui Isus, Sinaia

exprimare, iar în această bucurie a Domnului suntem chemaţi şi noi. Luni seara ne-am bucurat împreună cu tinerii timp de trei ore ascultând muzică de calitate. Seria de concerte a continuat: între 5 august şi 19 august (ziua naşterii lui George Enescu) au avut loc alte concerte ale orchestrelor şi formaţiilor naţionale de tineret, iar biserica romano-catolică din Sinaia a găzduit din nou, cu aceeaşi bucurie şi iubire, diferite formaţii orchestrale româneşti. Mariana ALEXE


Știri interne

SITE DEDICAT ÎNTÂLNIRILOR NAŢIONALE ALE TINERETULUI

L

uni, 4 august 2014, a fost lansat site-ul Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic (INTC), cu care Eparhia GrecoCatolică de Cluj-Gherla dă startul pregătirilor pentru următoarea ediţie a INTC, ce va avea loc în 2015 la ClujNapoca, în perioada 22-26 iulie. Site-ul este disponibil în limbile română, maghiară şi engleză, şi oferă informaţii cu privire la INTC 2015, un scurt istoric al Întâlnirilor naţionale de până acum, o secţiune cu întrebări şi răspunsuri frecvente, date despre participarea la ediţia următoare, informaţii legate de voluntariat, resurse, mărturii etc. Este disponibilă, de asemenea, şi o pagină de Facebook dedicată evenimentului. Cu ocazia lansării site-ului, Pr. Radu Tălpălariu, coordonatorul general al INTC 2015 de la Cluj-Napoca şi consilier eparhial cu pastoraţia tineretului în Eparhia de ClujGherla a declarat, conform unui comunicat publicat pe site-ul intc.ro: „Ne bucurăm să anunţăm oficial faptul că în 2015, la Cluj-Napoca, Capitala Europeană a Tineretului, invităm toţi tinerii catolici de ambele rituri pentru o sărbătoare a credinţei şi

a fericirii. Site-ul lansat astăzi ne va permite să interacţionăm cu tinerii şi le va permite şi tinerilor să interacţioneze cu noi şi să ne ofere indicii despre cum doresc ei să vadă această sărbătoare. Aşteptăm tinerii şi nu numai în număr cât mai mare să ne viziteze site-ul şi să interacţioneze cu noi.” Noul site, disponibil la adresa www.intc.ro, a fost realizat printr-o colaborare între Departamentul pentru Tineret al Eparhiei de Cluj-Gherla, Asociaţia Tineretului Român Unit – ASTRU Cluj şi Asociaţia Catholica, şi doreşte să fie site-ul permanent al INTC, domeniul urmând a fi folosit atât pentru fiecare ediţie, cât şi pentru o arhivă a ediţiilor precedente. Înscrierile pentru INTC 2015 încep în luna noiembrie a anului curent. Pentru tinerii din Arhidieceza romano-catolică de Bucureşti, înscrierile pentru participare şi voluntariat sunt gestionate de Centrul Arhidiecezan pentru Pastoraţia Tineretului, responsabil Pr. Daniel Bulai.

DIECEZA DE IAȘI: FAMILIA - DAR ŞI SPERANŢĂ

S

âmbătă, pe 23 august 2014, la Bacău, în Parohia „Sfântul Nicolae” s-a celebrat cea de-a doua întâlnire diecezană a familiilor. Au fost prezenţi PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, PS Aurel Percă, Episcop Auxiliar de Iaşi, PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar al Arhidiecezei de Bucureşti, un mare număr de preoţi şi persoane consacrate şi circa 500 de familii din întreaga dieceză. Acestor familii, la Sfânta Liturghie li s-au mai adăugat alte circa 700 de familii din parohiile din Bacău. Ineditul zilei l-au constituit cele 40 de perechi de miri care s-au căsătorit anul acesta, îmbrăcaţi, mare parte dintre ei, în mire şi mireasă. După ce, cu o seară înainte, totul a fost anticipat de o oră de adoraţie coordonată de către Uniunea Mamelor Creştine, încă de dimineaţă, fiecare familie prezentă şi-a căutat cu grijă un loc, de unde să poată sorbi cu atenţie din cateheza despre familie, darul şi speranţa lui Dumnezeu, a Bisericii şi a societăţii, hrană împărţită cu multă atenţie şi delicateţe de către PS Cornel Damian, Episcopul Auxiliar al Arhidiecezei de Bucureşti. Preasfinţitul a fost precedat de către familia Ştefan şi Monica Giurgilă, care a împărtăşit celor prezenţi din experienţa vieţii lor de familie. Sfânta Liturghie a fost concelebrată de către cei trei episcopi prezenţi, PS Petru Gherghel, PS Aurel Percă, şi PS Cornel Damian, înconjuraţi cu multă bucurie de către preoţii diecezei, dar şi de marea şi bogata familie a familiilor diecezei. O familie tânără din Bacău i-a salutat pe episcopii, preoţii şi familiile prezente subliniind frumuseţea vieţii de familie şi necesitatea ca ea să rămână aşa cum o doreşte Biserica „sanctuarul iubirii şi al vieţii”. La ofertoriu, cei care au purtat darurile spre altar au fost o familie întreagă, părinţi şi copii, aducând fiecare, pe

lângă un dar specific şi entuziasmul sau preocupările inerente. La final, imaginea Întâlnirii a fost luată de către un grup din Parohia Butea însoţit la celebrare de către parohul comunităţii, pr. Petru Blaj, dar şi de primarul comunei, care vor fi organizatorii următoarei ediţii. După-amiază, au avut loc discuţiile pe ateliere. Teme precum „Familia, realitate naturală”, coordonată de către pr. Călin Sechelea, din Eparhia de Cluj-Gherla, „Căsătoria şi fecunditatea”, prezentată de către Asociaţia „Familia şi Viaţa”, „Teologia trupului”, teologie implementată de către Sfântul Ioan Paul al II-lea, subliniată cu mare profesionalism de către familia Marius şi Ileana Maier de la Cluj, „Familia şi munca”, muncită de către pr. dr. Felician Tiba, „Familia, suferinţa şi iertarea”, propusă de către doamna Eugenia Dămătar, masterand la Institutul Pontifical „Ioan Paul al II-lea” pentru Studiul Căsătoriei şi al Familiei din Roma, şi, nu în ultimul rând, o temă dragă tuturor, „Familia, leagănul vocaţiei”, prezentată nu doar cu profesionalism, ci şi cu mult entuziasm de către PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, toate acestea au avut rolul de a mări şi mai mult bucuria întâlnirii, constituind în acelaşi timp o ocazie inedită de îmbogăţire reciprocă. Într-o lume în care familia şi iubirea, liantul care o uneşte, se denaturează din ce în ce mai mult, Dieceza de Iaşi a decis s-o adune din nou în jurul mesei, s-o asculte, s-o încurajeze, s-o mângâie şi să o îmbrăţişeze... pentru că Dieceza de Iaşi, prin păstorii ei, preţuieşte familia! Pr. dr. Felician TIBA director al Oficiului pentru Pastoraţia Familiei şi a Laicilor Actualitatea Creștină septembrie 2014


Știri externe

Italia: Ziua pentru Ocrotirea Mediului

L

a 1 septembrie, Biserica din Italia a marcat Ziua pentru ocrotirea mediului, promovată de Conferinţa Episcopală a Italiei. Iniţiativa a ajuns la cea de-a noua ediţie, iar tema din acest an a fost «Educaţia în spiritul ocrotirii mediului, pentru sănătatea ţărilor şi oraşelor noastre». În mesajul trimis cu această ocazie, Conferinţa Episcopală a Italiei a exprimat strigătul de durere al celor care suferă din cauza dezastrelor ecologice, a schimbărilor climatice, a terenurilor defrişate, a tumorilor cauzate de poluare. A fost un îndemn la a ne face slujitori ai Cuvântului care luminează şi dă viaţă şi a-l pune în practică îngrijindu-ne cu iubire de rănile umanităţii şi ale mediului. „Astăzi, conştiinţa ecologică este peste tot într-o creştere

îmbucurătoare, chiar dacă există contraste dureroase între mediu şi muncă, în special în oraşele industriale. Tocmai această conştientizare a darului primit de la Dumnezeu ne determină să garantăm un mediu sustenabil pentru noi şi pentru fiii noştri, în bucuria de a ne lăsa încântaţi de frumuseţea grădinii. Într-un cuvânt: a ocroti”. Printre numeroasele iniţiative organizate cu această ocazie, la Assisi a avut loc cea de-a şasea ediţie a pelerinajului intitulat „Drumul lui Francisc”, care a durat trei zile. Pelerinii au mers pe jos, pe urmele Sfântului Francisc, de la Assisi la Gubbio, drum pe care şi el l-a parcurs în iarna dintre 1206-1207, după ce a renunţat la bogăţiile familiei.

Roma: Adunarea Generală a Mişcării Focolarelor

Î

n perioada 1 - 28 septembrie, va avea loc Adunarea Generală a Mişcării Focolarelor, după cea din 2008, desfăşurată în urma decesului fondatoarei, Chiara Lubich. Scopul Adunării, după câteva zile de reculegere şi de muncă în comun, va fi acela de alegere a preşedintelui, copreşedintelui şi consilierilor generali pentru următorii şase ani. Papa Francisc îi va primi în audienţă pe participanţi vineri, 26 septembrie, la ora 12.00, în Vatican La Centrul «Mariapoli» din Castelgandolfo, lângă Roma, sediul central al Mişcării Focolarelor, sunt aşteptaţi 494 de delegaţi ai Mişcării, reprezentanţi din centrul internaţional şi din diferite părţi ale lumii, ca expresie a pluralităţii ce caracterizează Mişcarea: laici şi persoane consacrate, adulţi şi tineri, bărbaţi şi femei. Vor mai participa alţi 49 de invitaţi, dintre care 15 persoane care aparţin unor Biserici creştine diferite de cea catolică, unor

religii necreştine şi unor culturi nereligioase, dar care fac parte din Mişcarea Focolarelor. Din pregătirile evenimentului a reieşit un mare număr de reflecţii şi propuneri pentru această Adunare. S-au evidenţiat în special identitatea carismatică, atenţia acordată tinerilor, persoanelor în vârstă şi familiilor, nevoia de a merge dincolo de propria Mişcare spre durerile umanităţii, privind mai ales la cei în nevoie. Aşa cum este menţionat şi în introducerile statutelor generale, „norma normelor, premisa oricărei alte norme” este iubirea reciprocă, care stă la baza acţiunii Duhului Sfânt. Toate aceste contribuţii au fost sintetizate în 12 teme majore, pe care participanţii la Adunarea Generală, atât în cele 32 de grupuri, cât şi în plen, vor trebui să le discute, pentru a trasa liniile ce vor conduce Mişcarea în anii ce vor urma.

„O

scrisoare de lacrimi”, astfel a intitulat părintele Behnam Benoka, preot irakian care slujește la Barletta, un mic oraș creștin din apropiere de Mosul, scrisoarea trimisă Papei Francisc prin mijloace „puțin ortodoxe”. Preotul a explicat agenției Zenit că, profitând de prezența prietenului său, jurnalistul Alan Holdren, în timpul zborului papal de întoarcere din Republica Coreea, i-a comunicat acestuia scrisoarea prin sistemul de mesaje „Viber”. Jurnalistul a transcris pe hârtie scrisoarea și i-a înmânat-o Sfântului Părinte. În scrisoare, părintele Behnam i-a explicat Papei situația tragică în care se află sute de mii de creștini: „(...) sunt preot la Bartella, un mic oraș creștin din apropiere de Mosul. Sunt directorul adjunct al Seminarului catolic, la Ankawa. Acum mă aflu însă într-un cort ridicat împreună cu un grup de medici și voluntari pentru a acorda ajutor fraților refugiați din cauza persecuției. Sanctitate, situația Actualitatea Creștină septembrie 2014

oițelor tale este tragică; mor și le este foame, celor mici ai tăi le este teamă și nu mai rezistă. Noi – preoți, călugări și călugărițe - suntem puțini la număr și ne temem că nu putem răspunde exigențelor fizice și psihice ale fiilor tăi și ai noștri”. Totodată, preotul și-a exprimat recunoștința față de apelurile continue ale Papei pentru a pune capăt suferinței fraților persecutați în Irak. Ca răspuns la această scrisoare, Papa Francisc i-a telefonat părintelui Behnam, la revenirea din Republica Coreea, spunându-i că este profund mișcat de scrisoarea primită și și-a exprimat gratitudinea față de voluntarii care-și pun la dispoziție energia și timpul în taberele de refugiați. Pontiful și-a reafirmat angajarea și apropierea față de creștinii persecutați, apoi le-a dat binecuvântarea apostolică, cerând de la Dumnezeu pentru ei darul perseverenței în credință.

(după radiovaticana.va)

Irak: Papa Francisc a telefonat într-o tabără de refugiați


Știri externe

Vizită apostolică în Albania

P

entru data de 21 septembrie este prevăzută o vizită apostolică în Albania. Sfântul Părinte va pleca de pe aeroportul Fiumicino din Roma, urmând să ajungă pe aerodromul „Maica Tereza” din Tirana, unde va fi salutat de premierul Edi Rama. De aici, va merge la palatul prezidenţial, unde va face o vizită de curtoazie preşedintelui Republicii Albaneze, Bujar Nishani, după care va saluta autorităţile politice. La ora 11.00, Papa Francisc va celebra Sfânta Liturghie şi se

va ruga rugăciunea Îngerul Domnului, în Piaţa Maica Tereza. Va urma o vizită la Nunţiatura Apostolică. După-amiază, se va adresa liderilor celorlalte religii, respectiv confesiuni creştine, la Universitatea Catolică „Maica Bunului Sfat”. La ora 17.00, va celebra Vesperele împreună cu preoţii, persoanele consacrate, seminariştii şi membrii laicatului albanez în Catedrala din Tirana, iar apoi îi va vizita pe copiii de la Centrul Betania, alături de persoane de la alte centre caritabile din Albania. În seara aceleiași zile, Papa se va întoarce la Roma.

Mitingul pentru Prietenie între Popoare

Î

n perioada 24 - 30 august s-a desfășurat la Rimini, în Italia, ediția 2014 a Mitingului pentru Prietenie între Popoare, manifestare culturală și religioasă organizată de mișcarea bisericească Comuniune și Eliberare. Tema din 2014 a fost: „Spre periferiile lumii și ale existenței. Destinul nu l-a lăsat singur pe om”. În Scrisoarea adresată participanților la miting, Papa spune, printre altele: „Creștinul nu se teme să se descentreze, să meargă spre periferie, pentru că centrul său se află în Isus Cristos. El ne eliberează de teamă; în compania lui putem înainta siguri

în orice loc, chiar și prin momentele întunecoase ale vieții, știind că, oriunde am merge, Domnul merge întotdeauna înaintea noastră cu harul său, iar bucuria noastră este să împărțim cu ceilalți vestea cea bună că El este cu noi”. Comuniune și Eliberare este o mişcare eclezială al cărei scop este de a-i educa pe cei care aderă la ea în maturitate creştină şi colaborare la misiunea Bisericii în toate sferele vieţii contemporane. Mişcarea este prezentă în aproximativ 70 de ţări. Mai multe detalii pot fi găsite pe site-ul ofocial: www.clonline.org.

Un meci de fotbal pentru pace în lume și educația tinerilor

J

ucători de fotbal de diferite culturi, naționalități și religii au dat viață, la 1 septembrie, unui eveniment inedit de dialog și înfrățire. Meciul interreligios pentru pace a fost organizat de fundațiile „Scholas Occurrentes” și „P.U.P.I”. Prima, instituție educativă de utilitate publică promovată de Papa Francisc, care folosește tehnologia, arta și sportul pentru a promova integrarea socială și cultura întâlnirii cu ceilalți, are sediul pe lângă Academia Pontificală de Științe Sociale. A doua, fundația P.U.P.I., înființată de jucătorul argentinian Javier Zanetti și soția sa, Paula, de zece ani promovează și susține programe de

adopție la distanță și asistență pentru a-i ajuta pe cei care trec prin condiții grele de viață. Încasările meciului, care a fost transmis în direct de primul canal al televiziunii italiene, au finanțat inițiativa „O alternativă de viață”, proiect care va oferi sprijin educativ și uman copiilor și adolescenților defavorizați din Buenos Aires. Jucătorii prezenți la eveniment au fost primiți de Papa Francisc în după-amiaza zilei de 1 septembrie în aula Paul al VI-lea din Vatican. Pontiful nu a fost prezent pe stadion; mesajul său pentru această ocazie a fost dat la întâlnirea cu jucătorii.

Sclavia - tema următoarei Zile Mondiale a Păcii

„N

u mai sunteţi sclavi, ci fraţi şi surori” este titlul mesajului pe care Papa Francisc îl va da pentru Ziua Mondială a Păcii, din 2015. Pentru celebrarea din 2015, care va fi a 48-a, Papa Francisc a ales tema sclaviei dintr-un set de trei propuneri înaintate de Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace, Pontiful adăugând în titlu referințe la fraternitate. Este astfel în continuitate cu mesajul din acest an, care a avut tema „Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace”. Alegând tema sclaviei, Papa Francisc confirmă preocuparea sa pentru traficul uman. „Mulţi oameni cred că sclavia ţine de trecut. În fapt, această plagă socială rămâne foarte

reală în lumea de astăzi”, se spune într-o notă a Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace. „Sclavia dă o lovitură puternică fraternităţii şi, de asemenea, păcii. Pacea poate exista doar acolo unde fiinţele umane se recunosc între ele ca fraţi şi surori, cu aceeaşi demnitate”. Mesajul papal va aborda teme precum: traficul uman, traficul de migranţi şi prostituate, exploatarea, munca cu sclavi şi înrobirea femeilor şi a copiilor. Consiliul Pontifical subliniază că pentru a contracara eficient sclavia „trebuie recunoscută demnitatea inviolabilă a fiecărei persoane”, precum şi faptul că suntem „copiii lui Dumnezeu”, fapt ce dă tuturor „demnitate egală ca fraţi şi surori”. Actualitatea Creștină septembrie 2014


Semnificații teologice

Cele șapte Taine cerești Teologia sacramentară a Sfântului Ambrozie

Î

n Catehismul Bisericii Catolice (nr. 1114 și urm.) se vorbește despre cele șapte Sacramente ca fiind „ale lui Cristos“, în sensul că El este cel care lucrează în ele, dar și că El este cel care le-a întemeiat, citându-se, în acest sens, un canon al Conciliului Tridentin. Această afirmație avea intenția de a rezolva unele dispute în teologia scolastică: existau păreri potrivit cărora Sacramentele (sau unele dintre ele), asemenea tuturor riturilor liturgice, au luat naștere în Biserică, iar originea lor poate fi dedusă de la Isus Cristos doar în mod mijlocit. Și astăzi se continuă discuția referitoare la întemeierea divină a Sacramentelor, uneori în alți termeni: de pildă, ce înseamnă, mai exact, că Isus Cristos a întemeiat Sacramentele? A făcut-o direct sau, în unele cazuri, este vorba doar de intenția lui, înțeleasă mai târziu de Apostoli? Această întrebare are sens mai ales în cazurile în care nu avem texte biblice explicite ca în cazul Euharistiei sau Botezului. Ba mai mult, un anumit mod de a folosi rezultatele exegezei biblice poate contesta și aceste texte explicite: de pildă, dat fiind că ultimele versete din Evanghelia după Matei au fost adăugate mai târziu, unii pot trage concluzia că porunca lui Isus de a merge în toată lumea și a boteza toate neamurile nu ar fi fost rostită în realitate de El. Să însemne deci că Isus nu a întemeiat (direct) nici măcar Botezul? Pe de altă parte, la ce ne referim atunci când spunem „Isus Cristos“? Este vorba de Isus cel istoric, care a trăit pe pământ, sau de Cristos înviat și înălțat în slavă? Dacă este vorba de Isus în timpul vieții sale pământești, în Evanghelii găsim în mod explicit și de necontestat doar relatarea instituirii Euharistiei. Dacă este vorba de Isus înviat, unii socotesc că Domnul le-a vorbit Apostolilor, atunci când li s-a arătat, și despre Sacramentele despre a căror instituire nu găsim nimic în Evanghelii (cf. Fapte 1, 3); totuși, dat fiind că nicăieri în altă parte a Noului Testament nu se precizează conținutul acestor convorbiri, este vorba doar de presupuneri. Dacă ne gândim însă la Cristos înălțat în slavă, putem înțelege că El, care este Capul Bisericii și o călăuzește prin Duhul Sfânt, a făcut în așa fel încât Biserica să conștientizeze treptat existența unora dintre Sacramente: este, de pildă, cazul Pocăinței, care, se pare, a început să fie înțeleasă astfel abia prin secolul al III-lea. Indiferent de modul în care înțelegem instituirea, Conciliul Tridentin era încredințat, ca și Catehismul de azi, că toate cele șapte Sacramente au fost instituite de Isus Cristos, întemeindu-și această convingere pe „învățătura Sfintelor Scripturi, tradițiile apostolice […] și gândul unanim al Părinților“ (citat în CBC, ibid.). Consultarea Părinților Bisericii este utilă interpretării corecte a Scripturilor. Pe tema noastră există două lucrări foarte cunoscute ale Sfântului Ambrozie, episcop de Milano, învățător al Actualitatea Creștină septembrie 2014

Sfântul Ambrozie (339-397) - pictură în ulei din sec XVII realizată de Claude Vignon

Bisericii (339-397). Este vorba de două lucrări catehetice, De mysteriis, redactată în scris de autor, și De sacramentis, publicată pornind de la notițele unui auditor al cursurilor de catehism ținute de marele Episcop. Ambrozie tratează problema instituirii Sacramentelor începând să arate că acestea preced semnele lucrării divine din Vechiul Testament (cum ar fi mana din pustiu dăruită poporului ales), sugerând că sunt din veșnicie în planul lui Dumnezeu. Astfel, nici Avraam, nici Moise nu au jertfit pâine și vin, ci misteriosul personaj Melchisedec (cf. Gen 14, 18), „fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții“, după cum îl descrie Scrisoarea către Evrei (7, 3). Acest rege și preot, al cărui nume înseamnă „Regele Dreptății“ și despre care se spune că este „Regele Salemului“ (adică „al Păcii“) este „asemănat Fiului lui Dumnezeu“ (Evr 7, 3), aceasta nu numai datorită numelui și a jertfei (aduse cu pâine și vin, asemenea Euharistiei), ci și nașterii sale „fără tată, fără mamă“, continuă Ambrozie: Fiul lui Dumnezeu nu are mamă la nașterea din veșnicie, în sânul Sfintei Treimi, și nu are tată la nașterea ca Om, prin întrupare. De aici, Sfântul Ambrozie trage îndată concluzia privind originea sacramentelor: „Așadar, autorul Sacramentelor cine este, dacă nu Domnul Isus? Din cer au venit aceste Sacramente, căci orice sfat din cer este. Cu adevărat este o minune mare și dumnezeiască faptul că Dumnezeu i-a dat poporului mană din cer“ (De sacramentis, IV, IV, 13). Autorul continuă apoi asemuind Sacramentele cu o nouă creație, ele fiind lucrări ale Cuvântului divin, ca și crearea lumii sau minunile din Vechiul Testament. Această temă are nevoie, însă, de mai mult spațiu și o vom trata, probabil, altă dată. Wilhelm TAUWINKL


Să construiești pacea e dificil, dar să trăiești fără pace e un chin!

„Totul se pierde prin război; nimic nu se pierde prin pace!”

Î

n timp ce amintim acest eveniment tragic (n.red. pe 28 iulie s-au împlinit o sută de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial), doresc ca să nu se repete greşelile din trecut, ci să se ţină cont de lecţiile istoriei, făcând să prevaleze mereu motivaţiile păcii printr-un dialog răbdător şi curajos. În mod deosebit, astăzi gândul meu se îndreaptă spre trei zone de criză: cea medio-orientală, cea irakiană şi cea ucraineană. Vă cer să continuaţi să vă uniţi cu rugăciunea mea pentru ca Domnul să acorde populaţiilor şi autorităţilor din acele zone înţelepciunea şi forţa necesare pentru a duce înainte cu determinare drumul păcii, înfruntând orice neînţelegere cu tenacitatea dialogului şi a negocierii şi cu forţa reconcilierii. În centrul fiecărei decizii să nu se pună interesele particulare, ci binele comun şi respectarea fiecărei persoane. Să ne amintim că totul se pierde cu războiul şi nimic nu se pierde cu pacea. Fraţi şi surori, să nu mai fie niciodată războiul! Să nu mai fie niciodată războiul! Mă gândesc mai ales la copii, cărora li se ia speranţa unei vieţi demne, a unui viitor: copii morţi, copii răniţi, copii mutilaţi, copii orfani, copii care au ca jucării rămăşiţe de război, copii care nu ştiu să zâmbească. Opriţi-vă, vă rog! Vă cer asta cu toată inima. Este ceasul să vă opriţi! Opriţi-vă, vă rog!” (Papa Francisc, rugăciunea Angelus, 27 iulie 2014)

Actualitatea Creștină septembrie 2014


Dosar

„Doamne, dă-ne nouă pacea!” LUCRAREA PAPILOR DEDICATĂ PĂCII

Î

ntr-un interviu pentru site-ul vaticaninsider.it, Marco Impagliazzo, istoric al Bisericii, președinte al Comunității Sant’Egidio și consultant al dicasteriilor din Vatican, dedicate Migranților și Culturii, afirma: „De câțiva ani studiez relația dintre război și Biserica Catolică. Trebuie să spun, în sinteză, că de la Primul Război Mondial și până astăzi poziția Bisericii a fost aceea de respingere categorică a oricărui conflict, mai ales pentru că războaiele contemporane implică și civili, semănând moarte și distrugere. Pentru Biserică, care este o realitate universală și are credincioși în orice parte a lumii, războiul este un teren de nelocuit. De la Benedict al XV-lea, care a numit Primul Război Mondial drept «un sacrificiu fără sens», la Papa Francisc, învățătura și acțiunile papilor au fost în apărarea păcii și în opoziție cu războiul. Și astăzi, îl vedem pe Papa ca figură reprezentativă în căutarea păcii la nivel mondial. Alături de el, organismele Sfântului Scaun acționează în plan politic și diplomatic în favoarea păcii. Nu lipsesc sprijinul și angajarea episcopilor, a preoților și a laicilor în marele efort care urmărește construirea și consolidarea păcii...”. Pontiful Roman este, așa cum bine se știe, Păstorul Bisericii Universale. Lui i-a încredințat Cristos o misiune religioasă: aceea de a călăuzi Biserica Sa. Dar în fața dramelor omenirii, Papa nu poate să tacă, nu poate să stea pasiv. Papa simte cu putere obligația sa de a fi Bunul Samaritean pe străzile

lumii. Este o angajare morală, profund legată de misiunea pastorală, după exemplul lui Isus care, în fața nevoilor oamenilor din timpul Său, exclama: „Mi-e milă de mulțime” (Mc 8, 2). Într-adevăr, dacă ne uităm în urmă, la istoria Bisericii a deloc liniștitului secol XX, a începutului celui de-al Treilea Mileniu și a primilor săi ani, nu putem să nu observăm contribuția importantă a Papilor și a Bisericii la menținerea sau la obținerea păcii în lumea întreagă. Pontifii ultimului secol au proclamat Evanghelia păcii și au acționat în mod concret pentru a o traduce în fapte. Papa Pius al X-lea (1903-1914), în preajma Primul Război Mondial, i-a răspuns ambasadorului austriac care-i cerea să binecuvânteze trupele austroungare ce urmau să invadeze Belgia, țară neutră: „Eu binecuvântez doar pacea”.

din Lateran, cu Benito Mussolini, dar după promulgarea legilor rasiale în Italia, condamnă antisemitismul ca inadmisibil. În 1937, prin enciclica Mit brennender Sorge („Cu profundă îngrijorare”), redactată în mod excepțional în limba germană pentru a facilita distribuirea și înțelegerea ei în Germania, Papa condamnă comportamentul lui Hitler, denunțând „miile de forme de comprimare a libertății religioase, divinizarea idolatră în funcție de rasă și de sânge, campaniile hidoase și scandaloase împotriva clerului, lupta împotriva școlilor catolice, sufocarea presei”.

Benedict al XV-lea (1914-1922), la 28 iulie 1915 vorbea despre o Italie care intră în acel „oribil măcel ce dezonorează Europa”, iar la 4 martie 1916, despre „sinuciderea Europei civilizate”. Datorită intervenției sale, în 1915 mai mulți deținuți civili au putut să se întoarcă la casele lor, iar în 1916 prizonierii italieni cu tuberculoză au putut să se întoarcă în patrie. A intervenit pentru a opri masacrul armenilor din Turcia.

Pius al XII-lea (1939-1958). La 23 august 1939, Pontiful rostește de la Castel Gandolfo, via radio, renumitul apel împotriva intervenției armate: „Nimic nu se pierde prin pace, totul se poate pierde prin război”. Dezaprobă invadarea Poloniei și-și intensifică apelurile pentru pace după 10 august 1940, când Italia intră în război. În timpul ocupației naziste din Italia, Pius al XII-lea a adăpostit în Vatican numeroase victime ale persecuției politice. Cercetătorul german Michael Hesemann afirmă că Pius al XII-lea ar fi oferit refugiu la peste 11.000 de evrei, numai în capitală (M. Hesemann, Pio XII. Il Papa che si oppose a Hitler – „Pius la XII-lea, Papa care i s-a opus lui Hitler”).

Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a semnat în 1928 Tratatul de Conciliere

Ioan al XXIII-lea (1958-1963). În 1962, când președintele american

Actualitatea Creștină septembrie 2014


Dosar J.F. Kennedy anunța prezența unor lansatoare de rachete în Cuba, Papa a făcut apel la pace via Radio Vatican, pentru a evita un război ale cărui consecințe îngrozitoare nimeni nu putea să le prevadă. În același an i s-a adresat lui Hrușciov, îndemându-l să retragă navele ce transportau lansatoare de rachete: „Dacă veți avea curajul să chemați înapoi navele... veți rămâne în istorie ca unul dintre pionierii unei revoluții a valorilor, bazată pe iubire”. Hrușciov ordonă întoarcerea navelor; la 15 decembrie 1962 îi scria Papei: „Sanctității Sale, Papa Ioan al XXIII-lea, cu ocazia sfintelor sărbători de Crăciun îl rog să accepte urările și felicitările unui om care îi dorește sănătate și putere pentru consecventa sa luptă pentru pace, fericire și bunăstare”. La 11 aprilie 1963 apare Enciclica Pacem in Terris, prin care Ioan al XXIII-lea se adresa oamenilor de bunăvoință, punând în centru valoarea persoanei, „dotată cu inteligență și voință liberă”, cu obligații și drepturi care sunt „universale, inviolabile și inalienabile”. Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a susținut o lungă și constantă activitate diplomatică atât pentru a preveni, cât și pentru a pune capăt Războiului din Vietnam. În 1967, anul în care este instituită Ziua Mondială a Păcii, apare Enciclica Populorum progressio, care este o încurajare pentru a lua atitudine contra abuzului de putere. „Popoarele înfometate fac astăzi un apel dramatic către popoarele ce trăiesc în opulență. Biserica se cutremură în fața acestui strigăt de durere”. Ioan Paul al II-lea (1978-2005). În 1979, vizitând Polonia, țara sa natală, afirma că „omul nu trebuie să fie considerat simplu mijloc de producție”. Mihail Gorbaciov, fostul lider sovietic, a recunoscut în Ioan Paul al II-lea principalul artizan al căderii Zidului Berlinului în decembrie 1989 și al căderii URSS-ului în 1991. Cancelarul german Helmut Kohl, care în 1996 a pășit alături de pontif prin Poarta Brandenburg, îl considera pe Papă „santinelă la poarta libertății”.

În 1999, în timpul crizei balcanice, Papa afirma: „Este întotdeauna timp pentru a negocia”. În 2000, cu ocazia vizitei în Țara Sfântă, la Zidul Plângerii lasă un bilet în care cere iertare pentru greșelile Bisericii Catolice și imploră pacea pentru întreaga omenire. În 2003, Papa își exprimă totalul dezacord față de războiul din Irak, reafirmând că o agresiune militară era o violare a dreptului internațional. Cu curaj profetic, el a încercat și medierea directă, trimițându-l ca reprezentant al său pe Cardinalul Roger Etchegaray la Bagdad, și pe Cardinalul Pio Laghi la Washington, pentru a duce mesaje de pace președinților Saddam Hussein și George W. Bush. Papa îi invita pe cei doi președinți să reflecteze, înaintea lui Dumnezeu și înaintea propriei conștiințe, cu privire la căile posibile de soluționare a litigiului, în scopul de a proteja binele primar al păcii, bazat pe dreptate și drept internațional. Benedict al XVI-lea (2005 - 2013). Sensibil la problemele legate de mediu și oponent al energiei nucleare, Papa dorea să înlocuiască vânzarea de arme cu „proiecte de dezvoltare” pentru țările cele mai sărace. În 2012, cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii, Papa afirma: „Pacea nu este un vis, nu este o utopie: este posibilă. Ochii noştri trebuie să vadă mai în profunzime, sub suprafaţa aparenţelor şi a fenomenelor, pentru a observa o realitate pozitivă care există în inimi, pentru că orice om este creat după chipul lui Dumnezeu şi este chemat să crească, contribuind la edificarea unei lumi noi.” Papa Francisc, încă de la începutul pontificatului său (martie 2013), s-a remarcat ca adevărat apărător și susținător al păcii, în lumea întreagă. Anul trecut, Papa a proclamat, pentru data de 7 septembrie, o zi de post și de rugăciune pentru pace în Siria, inițiativă la care au aderat mii de persoane din lumea întreagă, de diferite religii și confesiuni. Pontiful scria atunci pe contul său de Twitter: „Niciodată să nu mai fie război!” și „Să se înalțe în

lumea întreagă strigătul de pace!”. Tot anul trecut, pe 5 septembrie, ziua în care la San Petersburg începea summitul G20, referindu-se la situația din Siria, Papa i-a scris o scrisoare președintelui rus, Vladimir Putin, în care cerea celor mai puternici oameni ai acestui pământ să „găsească o soluție care să împiedice masacrul”. Anul acesta, după vizita în Țara Sfântă, Papa i-a invitat în Vatican pe președinții israelian și palestinian, Shimon Peres și Mahmoud Abbas, la o întâlnire de rugăciune pentru a invoca darul păcii. La întâlnire s-a alăturat și Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Preafericirea Sa Bartolomeu I. În discursul său, Papa spunea: „Această întâlnire a noastră de invocare a păcii în Ţara Sfântă, în Orientul Mijlociu şi în toată lumea este însoţită de rugăciunea foarte multor persoane, apartenente la diferite culturi, patrii, limbi şi religii: persoane care s-au rugat pentru această întâlnire şi care acum sunt unite cu noi în aceeaşi invocare.” În luna august a acestui an, Papa Francisc a făcut un nou apel la rugăciune, de data aceasta pentru pacea în Irak, afirmând că „violenţa naşte mai multă violenţă; dialogul este singura cale spre pace”. Pe aceeași linie a apărării și promovării păcii se înscrie o inițiativă mai puțin obișnuită: un meci de fotbal interreligios pentru pace, la inițiativa Papei Francisc. Stele ale fotbalului italian și mondial, reprezentanți ai unor culturi și religii diverse (creștini, budiști, evrei, musulmani, hinduiști) au încercat să transmită un mesaj de fraternitate și de bună înțelegere între popoare, în numele păcii. Biserica, prin vocea Pontifilor Romani, Păstorii ei Supremi, dar și Buni Samariteni, a lucrat mereu pentru pacea în lume. Biserica lucrează și se roagă îndemnând la aceasta întreg poporul, prin înseși cuvintele Liturghiei: „Doamne, dă-ne, nouă pacea!”, cerând pacea pentru toate zonele unde există focare de conflict sau de război. Cristina ȘOICAN

Actualitatea Creștină septembrie 2014


Dosar

„Violența nu se învinge prin violență. Violența se învinge prin pace!”

Î

n ultimele luni, Irakul a devenit scena unor violențe greu de imaginat, unde a avut loc o teribilă epurare etnică și religioasă. Gruparea sunnită autoinititulată ISIL („Statul Islamic în Irak şi Levant”) a preluat controlul asupra unor orașe importante cum ar fi Mosul, Tal Afar, Bagdad. Cunoscută și ca „Statul Islamic în Irak și Siria” (ISIS), ISIL a fost o ramură a grupării teroriste Al Qaida, dar a fost respinsă de liderul acesteia, Ayman al-Zawahiri, din cauza metodelor brutale folosite. Toate acțiunile ISIL au în vedere crearea unui califat musulman în Siria și Irak. La începutul lunii august, militanții ISIL au atacat majoritatea satelor din platoul Ninive, reușind astfel să controleze regiunea. Cei aproape o sută de mii de creștini au fugit îngroziți din casele și satele lor, doar cu ce aveau pe ei, îndreptându-se spre orașele kurde Erbil, Duhok și Soulaymiyia. Printre cei confruntați cu această adevărată catastrofă se aflau copii, bătrâni, bolnavi. Epurarea religioasă a creştinilor şi a altor minorităţi religioase din oraşul irakian Mosul este fără precedent. Pentru prima oară în 1.800 de ani, oraşul este golit de creştini, după ce ultimele familii au părăsit oraşul la sfârșitul lunii iulie, în contextul ultimatumului emis de militanţii islamişti ISIL. Mulţi dintre creştini au fost jefuiţi de bunurile lor în drumul spre Kurdistan. Mosul este un oraș golit efectiv de prezența creștină. Întrun interval de doar 10 ani s-a ajuns de la 100.000 de creștini în 2004 la 5000 în iunie 2014. După recentele și repetatele atacuri violente ale grupărilor radicale islamiste, celor câteva sute de creștini rămași, plecarea spre unele localități mai sigure era singura posibilitate de a evita să aleagă între convertirea la islam, plătirea unui tribut sau moartea sigură. Şi oameni de alte religii trec prin situaţii similare, militanţii ISIL distrugând biserici, moschei şi sanctuare, şi confiscând proprietăţi, fapt ce arată tot mai mult a epurare religioasă. În cadrul unei Liturghii celebrate la Bagdad, Patriarhul caldeu Louis Raphaël I Sako spunea că „oribila nelegiuire a Statului Islamic este orientată nu doar împotriva creştinilor, ci împotriva omenirii”. În semn de protest şi de solidaritate cu cei persecutaţi, mai mulți Actualitatea Creștină septembrie 2014

Distrugerea moscheii Profetului Iona, Irak, Mosul

creştini din întreaga lume s-au însemnat cu litera „N” - (‫)ن‬, prima literă din cuvântul arab pentru creştini, nasrani sau nazarineni, cu care teroriştii ISIL au marcat casele creştinilor ca să-i poată alunga din oraş. Pe 20 iulie, premierul irakian Nouri al-Maliki a condamnat acţiunile ISIL, susţinând că agresiunile lor „arată dincolo de orice dubiu caracterul extremist, criminal şi terorist al acestei grupări”. Despre bisericile din zonele ocupate, observatorii au declarat că au fost distruse sau profanate. Moscheea dedicată Profetului Iona, unde tradiția spune că acest profet, cinstit de cele trei religii monoteiste, a fost îngropat, și Mausoleul Sfântului Gheorghe, patronul spiritual al orașului Mosul, din nordul


Dosar Irakului, au fost aruncate în aer de către jihadiștii statului islamic (ISIL). Cu ceva timp înainte, milițienii ISIL au distrus mormântul legendarului Seth, venerat de evrei, creștini și musulmani ca fiu al lui Adam și al Evei. Papa Francisc urmărește cu îngrijorare veștile care sosesc din Irak. Duminică, 20 iulie, la rugăciunea Îngerul Domnului, Papa Francisc afirma: „Frații noștri sunt persecutați, alungați, siliți să-și lase casele fără să poată lua nimic cu ei. Acestor familii și acestor persoane doresc să le exprim apropierea și rugăciunea mea constantă. Dragi frați și surori, care îndurați o atât de mare persecuție, eu știu cât de mult suferiți, știu că sunteți despuiați de tot ce aveți. Sunt cu voi în credința în Acela care a învins răul!” Papa a făcut apel la conștiința tuturor și a repetat fiecărui credincios în parte: „Dumnezeul păcii să suscite în toți o autentică dorință de dialog și de reconciliere. Violența nu se învinge prin violență. Violența se învinge prin pace! Să ne rugăm în tăcere, cerând pacea; toți, în tăcere (…) Marie, Regina Păcii, roagă-te pentru noi” – spunea Papa pe 20 iulie 2014. De asemenea, Pontiful a adresat un apel insistent către Comunitatea Internațională pentru a interveni în vederea stopării tragediei umanitare, implicându-se în vederea asigurării ajutoarelor necesare, mai ales ale celor care se prezintă ca fiind foarte urgente, pentru numeroasele persoane constrânse să-și părăsească casele și localitățile, și a căror soartă depinde de solidaritatea din partea altora. În lumina situației dramatice din Irak, la începutul lunii august, Papa l-a numit pe Cardinalul Fernando Filoni, Prefect al Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor, trimisul său personal pentru a exprima apropierea spirituală față de populațiile care suferă și pentru a le duce solidaritatea Bisericii. Cardinalul Fernando Filoni, care până în 2006 a fost Nunţiu Apostolic la Bagdad, spune despre situația din Irak: „Nu putem să vorbim despre regăsirea păcii pierdute, pentru că de la invadarea Irakului, în 2003, au fost unsprezece ani de sânge, de migraţii forţate, de mare suferinţă din cauza atentatelor zilnice, a violenţei sectare, fie împotriva creştinilor, fie între sunniţi şi şiiţi. Şi cum se poate vorbi despre pace cu o situaţie politică ce nu a reuşit să găsească până acum calea înţelegerii? În această situaţie de slăbiciune au crescut tendinţe aşa de puternic contrapuse încât să dea naştere la o conflictualitate zilnică, în care s-au inserat acum forţe externe şi s-au evidenţiat forţe latente de mult timp, subevaluate sau ignorate. Situaţia dramatică creată în zona Mosul este cea mai tristă experienţă a modului în care violenţele şi fanatismul reuşesc să se impună, şi militar, în această ţară frumoasă şi minunată, foarte bogată în cultură, dar în mod tragic fragilă încă de la crearea ei, în 1920. Pacea rămâne mereu un bine, înainte de toate de voit şi apoi de obţinut prin angajarea diferitelor componente ale ţării. Drumul este în întregime în urcuş şi presărat cu multe obstacole pe calea diviziunilor dintre sunniţi, şiiţi şi curzi, şi prin bogăţia izvoarelor energetice, obiect al ţintelor internaţionale”. Iar despre rădăcinile vechi ale dramei creștinilor în Irak, prelatul spune: „Cu căderea Imperiului Otoman şi constituirea

Membri ai minorității yazidi s-au refugiat în munții Sinjar, în nordul Irakului, din cauza ofensivei extremiștilor sunniți ai Statului Islamic, august 2014

Turciei ca stat, mii de creştini – sirieni, caldei, asirieni, armeni, greco-ortodocşi sau greco-catolici – au fost ucişi sau expulzaţi. Supravieţuitorii au îndurat deportări, au înfruntat fugi şi mulţi au murit de foame şi de boli. Între 1915 şi 1918, cinci episcopi au îndurat martiriul, trei au murit în exil; din şaisprezece dieceze catolice au rămas în viaţă trei; din cei 250 de preoţi, o jumătate au fost ucişi împreună cu numeroase călugăriţe. Delegatul apostolic Giacomo Emilio Sontag a fost ucis la Urmia. Apoi, în anii ’60, mii de creştini au fost expulzaţi în timpul revoltelor din Kurdistan, găsind refugiu la Mosul, în câmpia Ninive sau la Bagdad. Acum suntem la a treia mare persecuţie. Vor putea creştinii din aceste ţinuturi să aibă drept la propria casă, fiind cetăţeni stimaţi şi respectaţi, să aibă recunoaştere deplină a propriei demnităţi în ţinuturile strămoşilor lor?” Pe 25 august, Cardinalul Filoni declara că Papa Francisc a trimis un milion de dolari, adică peste 750.000 de euro, pentru ajutorarea refugiaților irakieni. Această sumă este destinată ajutorării creștinilor și a altor minorități care au fugit din fața jihadiștilor ISIL. 75% din sumă a fost destinată credincioșilor catolici, iar 25% comunității Yazidi  (preislamici, cu rădăcini foarte vechi în regiune). Cardinalul Pietro Parolin, Secretarul de Stat al Sfântului Scaun, răspunzând câtorva întrebări puse de Vaticaninsider despre situația din Irak, a spus: „ (...) Recent am citit unele rapoarte de la Nunţiul din Siria, ce explică faptul că şi mulţi musulmani suferă din cauza acestor evenimente şi sunt alături de creştini. Deci în mod categoric nu este o ciocnire între islam şi creştinism. Sunt oameni din cadrul islamului, iar eu cred că majoritatea refuză aceste metode brutale şi inumane. Din păcate, unele facţiuni adoptă astfel de metode, dar cred că nu sunt susţinuţi de majoritatea musulmanilor. Sperăm că vor vorbi împotriva a ceea ce se întâmplă acum, făcând o distincţie clară între ce este admisibil şi ce nu; sperăm că lumea musulmană va vorbi”. Încercând să răspundă celor ce acuză Sfântul Scaun că nu intervine, că este prea tăcut în faţa tragediilor din Irak, prelatul a spus: „Să strigi nu rezolvă întotdeauna problemele. Sunt alte căi, alte metode. Oricum, Papa a vorbit de multe ori. Nu este corect să se spună că Biserica ar fi prea tăcută. În plus, căutăm mereu căi concrete de rezolvare a acestor probleme”. Cristina ȘOICAN Actualitatea Creștină septembrie 2014


Dosar

„Să construiești pacea e dificil, dar să trăiești fără pace e un chin” DESPRE PACEA ÎN ȚARA SFÂNTĂ

Î

n ultimele luni, conflictul între Israel și Palestina a revenit în prim plan din cauza violențelor și a atacurilor de ambele părți. Pentru a înţelege conflictul israelianopalestinian se impune o scurtă incursiune în disputa din care izvorăşte acesta. După secole de pribegie a poporului evreu prin lumea întreagă (așa-numita diaspora, inițiată odată cu distrugerea Ierusalimului și alungarea populației de către Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonulu), în secolul al XIX-lea prind viață primele mișcări sioniste, care-și propuneau să adune în propria lor țară toți evreii răspândiți în lumea întreagă. Zona aleasă a fost cea din actualul Orient Mijlociu, zonă aflată sub dominație arabă încă de la căderea Imperiului Roman. Momentul crucial a sosit după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, când în septembrie 1947 Comitetul Special al Naţiunilor Unite pentru Palestina a propus crearea pe acest teritoriu aflat sub mandat britanic a unui stat arab independent, a unui stat evreu independent şi Oraşul Ierusalim, independent de ambele. Niciuna dintre părţi nu a fost de acord cu această propunere; totuși, în luna noiembrie a aceluiași an, în ciuda protestelor şi a nemulţumirilor exprimate de palestinieni şi statele arabe înconjurătoare, ONU a decis să pună în aplicare recomandările Comitetului pentru Palestina, fapt ce a dus la atacuri ale arabilor nemulţumiţi de această rezoluţie. În anii ce au urmat, conflictele armate au fost constante. După ani de atacuri ale palestinienilor din Fâşia Gaza, susţinute de Egipt, Israel a lansat un atac asupra egiptenilor; conflictul a dus la Războiul de Şase Zile, prin care Israel captura Fâşia Gaza de la Egipt, şi Cisiordania de la Iordania, precum şi suveranitatea asupra întregului Ierusalim. În 1987 a început mişcarea de eliberare naţională a palestinienilor – Intifada – prima acţiune a populaţiei palestiniene la care au participat oameni ce nu erau afiliaţi grupărilor paramilitare și care s-a caracterizat prin proteste, manifestări publice, boicoturi. Actualitatea Creștină septembrie 2014

În 1988, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a declarat instituirea statului palestinian, care a recunoscut Israelul ca stat. În timp, situația a continuat să se deterioreze tot mai mult, conflictul cauzând pierderi umane în rândul civililor, victime fiind bătrâni, femei sau copii. Ultima rundă de violenţe a început pe 7 iulie 2014, în urma răpirii şi uciderii în iunie a trei adolescenţi israelieni şi a uciderii pe 2 iulie a unui adolescent palestinian, în Ierusalim. Loviturile aeriene israeliene au ucis mai mult de 1.900 de palestinieni, majoritatea civili. Printre israelieni, pe de altă parte, au fost ucişi 64 de soldaţi şi trei civili. Acţiunile ambelor tabere au fost condamnate şi organizaţiile internaţionale au solicitat încetarea conflictului şi ajungerea la un armistiţiu. La sfârșitul lunii iulie, părintele Raed Abusahliah, director al Caritas-ului Ierusalim, făcând un bilanț asupra situației din zonă, afirma că peste 1300 de palestinieni, în cea mai mare parte musulmani, s-au refugiat într-o biserică ortodoxă din Gaza, pentru a scăpa de bombardamentele armatei israeliene. Alte șapte sute de persoane și-au găsit refugiul într-o biserică catolică. Supraviețuirea acestor persoane depindea, în cea mai mare parte, de asistența acordată de Caritas Ierusalim. De asemenea, Caritas trebuia să facă față situației de urgență impusă de cele peste 130.000 de persoane strămutate, dintre care 70.000 au găsit refugiu în școlile ONU, persoane care au trebuit să-și lase casele la începutul lunii iulie, când Israelul a lansat o nouă operațiune militară. Ca urmare a acesteia, între palestinieni au fost peste 700 de morți; lucrătorii sanitari din Fâșia Gaza reușeau cu greu să facă față persoanelor rănite: peste 4.000. Părintele Abusahliah amintea și faptul că în toate parohiile din Iordania, Palestina și Israel urmau ca să se facă rugăciuni pentru restabilirea păcii și să se strângă fonduri în favoarea populației din Fâșia Gaza. „Referitor la acest aspect


Dosar – declara părintele Raed Abusahliah – adresez un apel plin de umilință către Papa Francisc: să convoace o veghe de post și de rugăciune pentru Țara Sfântă, așa cum a făcut pentru Siria. Toate popoarele care locuiesc acest pământ, pământul lui Isus, au ostenit să mai trăiască în teamă și în durere”. Conflictul din Țara Sfântă a fost întotdeauna în atenția Bisericii. Pe 5 ianuarie 1964, Papa Paul al VI-lea vizita Ţara Sfântă; era primul papă, după Sfântul Petru, care s-a întors la locurile în care a propovăduit Isus. Au fost trei zile pe care Paul al VI-lea le-a trăit cu mare intensitate, fiind prima călătorie internaţională a unui papă din perioada contemporană. Ajuns în Israel, a fost salutat de președintele Zalman Shazar, căruia i-a răspuns prezentându-se ca „pelerin al păci, venit să venereze locurile sfinte și să se roage”. La Betleem, „unde cu douăzeci de secole în urmă s-a născut Principele Păcii”, Paul al VI-lea a adresat șefilor de stat un îndemn pentru a se angaja în construirea și păstrarea păcii în lumea întreagă. Când Papa Ioan Paul al II-lea a devenit succesor al lui Petru, el a găsit în Țara Sfântă o situație dureroasă ce a continuat pe tot parcursul pontificatului său. Papa a menținut contacte strânse cu părțile în litigiu și a întreprins numeroase inițiative. Poziția Sfântului Scaun din perioada pontificatului său ar putea fi rezumată astfel: rezoluțiile ONU trebuie respectate, în special rezoluția 242 din 22 noiembrie 1967 privind retragerea israeliană „din teritoriile ocupate”; cele două popoare, israelienii și palestinienii, au drept la propriul lor stat, cu granițe bine definite; orașul Ierusalim trebuie să se bucure de un statut special garantat la nivel internațional; situația umanitară a refugiaților palestinieni trebuie să fie rezolvată în conformitate cu principiile dreptății și solidarității internaționale. Apoi, cu ocazia Jubileului Anului 2000, Papa a vizitat Țara Sfântă, îndemnând din nou părțile implicate să caute împreună un drum de reconciliere și de pace. „Fără pace, nu se poate realiza o dezvoltare autentică a acestei regiuni, nici o viață mai bună pentru popoarele ce o locuiesc (...). Cele trei mari religii monoteiste includ pacea, binele și respectul printre valorile lor importante”, spunea Ioan Paul al II-lea la începutul vizitei sale. „Mesajul de la Betleem este Vestea cea Bună a împăcării între oameni, a păcii la orice nivel, a relațiilor între indivizi și națiuni. Să invocăm pacea pentru poporul palestinian, pace pentru toate popoarele din regiune!”, afirma atunci pontiful pe aeroportul din Betleem. Pe 20 mai 2009, Papa Benedict, recapitulând pelerinajul său în Țara Sfântă, spunea: „Există o cale de ieşire din spirala violenţei ce afectează Orientul Mijlociu, iar această cale depinde de asumarea de către credincioşi a chemării făcute de Dumnezeu prin Avraam (...). În această ţară binecuvântată de Dumnezeu pare uneori că e imposibil de ieșit din spirala violenţei. Dar nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu şi pentru cei care cred în El! (...). Ierusalimul este răscrucea a trei mari religii monoteiste, şi însuşi numele lui – Cetatea

păcii – exprimă planul lui Dumnezeu pentru omenire: de a face din ea o mare familie”. Cu ocazia tradiţionalului discurs de Anul Nou ţinut în faţa corpurilor diplomatice acreditate la Sfântul Scaun, pe 11 ianuarie 2010 Benedict al XVI-lea spunea: „Încă o dată fac apel la recunoaşterea universală a dreptului statului Israel de a exista şi a se bucura de pace şi securitate în cadrul graniţelor internaţional recunoscute. De asemenea, dreptul poporului palestinian la o patrie suverană şi independentă, de a trăi în demnitate şi a se bucura de libertatea de mişcare, trebuie să fie recunoscut”. În iunie 2011, Papa Benedict al XVI-lea, primindu-l pe Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, a discutat cu acesta despre pacea în Orientul Mijlociu şi despre un stat pentru Palestina cu graniţe recunoscute internaţional. „Un accent deosebit s-a pus pe nevoia urgentă de găsire a unei soluţii juste şi durabile la conflictul israeliano-palestinian, a uneia capabile să asigure respectarea drepturilor tuturor, şi implicit realizarea aspiraţiilor legitime ale poporului palestinian pentru un stat independent”. Papa şi Abbas au vorbit despre „un spirit de cooperare şi de deschidere spre reconciliere”, pentru ca Ţara Sfântă să ajungă „să cunoască pacea”. Papa Francisc s-a făcut încă de la începutul pontificatului său pelerin al păcii în lumea întreagă și mai ales în zonele marcate de conflicte puternice. „Mulţumesc autorităţilor Regatului pentru ceea ce fac şi încurajez să continue să se angajeze în căutarea doritei păci durabile pentru toată regiunea; în acest scop devine deosebit de necesară şi urgentă o soluţie paşnică pentru criza siriană, precum şi o soluţionare justă a conflictului israelianopalestinian”, spunea Papa pe 24 mai 2014, în discursul de la Întâlnirea cu autorităţile din Regatul Iordaniei. Pe 25 mai, la rugăciunea Regina coeli, la Betleem, Papa Francisc afirma: „În acest loc, în care s-a născut Principele Păcii, doresc să adresez o invitaţie dumneavoastră, Domnule Preşedinte Mahmoud Abbas, şi Domnului Preşedinte Shimon Peres, să înălţaţi împreună cu mine o intensă rugăciune invocând de la Dumnezeu darul păcii. Ofer casa mea din Vatican pentru a găzdui această întâlnire de rugăciune”. Invitația Papei s-a concretizat pe 8 iunie, când s-au întâlnit în Vatican, pentru a invoca pacea, Papa Francisc, preşedinţii israelian şi palestinian și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. Din păcate, la doar o lună după acest gest istoric, începea o altă rundă de violenţe între israelieni și palestinieni. Mai este drum de parcurs. „Pacea nu se poate cumpăra, nu se vinde. Pacea este un dar care trebuie căutat cu răbdare şi construit «artizanal» prin gesturi mici şi mari, care implică viaţa noastră zilnică. Drumul păcii se consolidează dacă recunoaştem că toţi avem acelaşi sânge şi facem parte din neamul omenesc; dacă nu uităm că avem un unic Tată în cer şi că suntem cu toţii fiii Săi, făcuţi după chipul şi asemănarea Sa”. A.C. Actualitatea Creștină septembrie 2014


„Te rugăm să luminezi şi să inspiri inițiative de pace în Ucraina...”

C

riza în Ucraina a început pe 22 noiembrie 2013, când președintele Viktor Yanukovych, după ani de tratative, a refuzat să semneze acordurile politice și comerciale cu Uniunea Europeană. Decizia, care a fost luată după o întâlnire la Moscova cu președintele Vladimir Putin, a readus Ucraina sub influența Rusiei, fapt ce a generat protestele cetățenilor ucrainieni care doreau și susțineau intrarea țării lor în Uniunea Europeană. Pașnice la început, protestele s-au transformat ulterior în repetate acte de violență, forțele de ordine confruntânduse de mai multe ori cu manifestanții. Prima confruntare a avut loc la 30 noiembrie și s-a soldat cu arestarea a 35 de persoane. În fața intervenției masive a oamenilor de ordine, protestatarii s-au înmulțit; la 1 decembrie, sute de persoane au ieșit pe străzile Kievului, declanșând astfel o criză fără precedent în Ucraina. La 22 ianuarie 2014 au avut loc mai multe proteste la Kiev și în alte orașe ale țării. Guvernul a reacționat dur: patru persoane au murit și au fost zeci de răniți. Ciocnirile continuă, ajungând într-un punct fără întoarcere. Pe 18, 19 și 20 februarie 2014 poliția deschide focul asupra manifestanților. Bilanțul este teribil: 148 de morți și sute de răniți. Kievul este scena unei adevărate revoluții: clădiri arse, cadavre pe străzi, manifestanți și poliție care se luptă. Președintele Yanukovich părăsește Kievul și Parlamentul este destituit. Criza din Ucraina pare să ia sfârșit: țara se întoarce la normalitate. Primul act democratic al noii etape istorice sunt alegerile prezidențiale de pe 24 mai, câștigate de Petro Poroșenko, candidat independent, ale cărui priorități sunt să „pună capăt războiului” şi să conducă ţara pe calea „integrării europene”. Dar liniștea este doar aparentă. La numai o zi după alegerile prezidențiale, situația din estul Ucrainei nu este una calmă. Separatiștii continuă să se confrunte cu forțele guvernamentale în regiunea Donețc. Pe 24 august, președintele ucrainean semnează decretul prin care dizolvă actualul Parlament al țării, explicând că acest fapt face parte din planul de restaurare a păcii. Pe 28 august, președintele anunță că trupele militare ale Rusiei au fost trimise în Ucraina. Situația în regiunea Donețc s-a deteriorat, iar separatiștii proruși au ocupat orașul Novoazovsk de la malul mării. „Prin acţiunile sale în ajunul summit-urilor UE şi NATO, Rusia demonstrează un dispreţ faţă de dreptul internaţional, aruncând o provocare întregii lumi democratice şi ruinând ordinea Actualitatea Creștină septembrie 2014

mondială existentă. Ca urmare a intervenţiei unităţilor armate ale Federaţiei Ruse în Ucraina, s-a creat o nouă situaţie. Realmente, aceasta prezintă un nou pas în realizarea strategiei Kremlinului – război fără proclamarea războiului, dezechilibrarea Ucrainei, jocul pe marginea slăbiciunilor Occidentului”, se arată într-un comunicat din 29 august 2014 al Ambasadei ucrainene la București. Pentru că problema păcii în lume este una din prioritățile Papei Francisc, Pontiful a urmărit cu îngrijorare și evoluția situației din această țară. Pe 26 aprilie, l-a primit în audiență pe premierul Ucrainei, Arseniy Yatsenyuk, iar în cadrul discuţiilor s-a exprimat speranţa că toate părţile implicate vor colabora în mod constructiv pentru refacerea stabilităţii politice şi sociale în ţară şi pentru promovarea înţelegerii între popoarele din regiune. Atenţia s-a îndreptat spre rolul specific al Bisericilor şi organizaţiilor religioase, precum şi al credincioşilor, cu toţii fiind chemaţi să dezvolte respectul reciproc şi armonia în societate. În mesajul Urbi et orbi, cu ocazia Paștelui, Papa se ruga astfel: „Te rugăm să luminezi şi să inspiri iniţiative de pace în Ucraina, pentru ca toate părţile interesate, susţinute de Comunitatea internaţională, să întreprindă orice efort pentru a împiedica violenţa şi să construiască, într-un spirit de unitate şi de dialog, viitorul ţării”. Pe 18 iulie, după prăbușirea avionului Malaysian Airlines pe teritoriul Ucrainei, zonă afectată de putenice tensiuni, Papa a primit cu consternare această veste dramatică. Pentru a „evita pe viitor noi victime nevinovate”, Pontiful a îndemnat din nou la dialog și la găsirea unor soluţii între Rusia şi Ucraina. Pe 24 august, după rugăciunea Angelus, Papa Francisc a spus: „Gândul meu se îndreaptă astăzi în mod deosebit către iubita ţară Ucraina, a cărei sărbătoare naţională este astăzi, către toţii fiii şi fiicele sale, către dorinţele lor de pace şi seninătate, ameninţaţi de o situaţie de tensiune şi de conflict care nu dă semne să se potolească, generând atâta suferinţă în rândul populaţiei civile. Să-i încredinţăm Domnului Isus şi Sfintei Fecioare Maria întreaga naţiune şi să ne rugăm uniţi mai ales pentru victime, pentru familiile lor şi pentru cei care suferă. Am primit scrisoarea unui episcop care relatează toată această durere. S-o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria pentru această iubită ţară Ucraina în ziua sărbătorii sale naţionale: Marie, Regina păcii, roagă-te pentru noi!”. A.C.


Retrospectivă

Vizita Papei Francisc în Coreea 13 – 18 august 2014

„Papa lasă ca moştenire poporului coreean iubirea faţă de cei mai mici şi faţă de cei mai marginalizaţi”

„C

oreea, ieşi din tristeţe!” - aşa a intitulat cel mai important ziar financiar din Coreea de Sud, Hank ook II Bo - Il Sole 24 ore vizita pastorală a Papei Francisc. Şi Korea Times a dedicat jumătate din prima pagină martirilor coreeni beatificaţi de Pontif, un număr impresionant, 124. Televiziunea naţională Kbs a dedicat vizitei mai multe ore de transmisiuni directe. Aşadar, Coreea a manifestat un interes deosebit faţă de Papa. Fabian Hong-joun Choi este scriitor şi producător de documentare de televiziune. A fost preşedintele apostolatului laicilor din Biserica coreeană. Acesta a acordat un interviu trimisului Sir la Seul, Maria Chiara Biagioni.

Papa a subliniat pericolul unei culturi a banului. De ce tocmai aici, în Coreea?

Pentru că societatea noastră este străbătută de un materialism puternic. Ceea ce Occidentul a experimentat, noi repetăm. Se dezvoltă o cultură în care nu mai există spaţiu pentru Dumnezeu. Şi Papa a venit tocmai în acest moment, atât de dificil. A rostit cuvinte foarte puternice referitoare la consecinţe, în termeni de sărăcie şi marginalizare pe care le provoacă o cultură întemeiată pe bani, pe costul sistemelor economice neînfrânate, ce conduc la un deşert interior. Simt că trebuie să ne deschidem inimile la ceea ce a spus Papa şi să realizăm. Este în joc salvarea naţiunii.

Coreea de Nord şi de Sud: Papa le-a definit popoare care fac parte dintr-o familie. Cum aţi primit aceste În piaţa Gwanghwamun au participat la Liturghie cuvinte? Am fost de două ori în Coreea de Nord şi pot spune că pentru beatificarea celor 124 de martiri circa un milion de persoane. Cum se explică o mulţime aşa de cele două ţări sunt foarte diferite între ele. Ne-a uimit mult şi lansarea de rachete chiar în ziua sosirii Papei. Toate acestea numeroasă în Coreea? Chiar și pentru cea mai faimoasă persoană din lume ar fi fost imposibil să se adune toţi aceşti oameni. Cred că pentru a aduna un milion de persoane a fost intervenţia lui Dumnezeu. Pentru noi, piaţa Gwanghwamun are o semnificaţie foarte importantă. Gwangh înseamnă lumină. Şi acele persoane care s-au adunat reprezintă o lumină pentru Coreea, o lumină care străluceşte în locul în care au murit ca martiri sute de catolici. Sângele lor a devenit astăzi lumină pentru Coreea. Arată că în încercare se poate mereu învia. Pentru aceasta cred că Dumnezeu a fost cel care a realizat toate acestea. Nu a fost faima unei persoane.

De ce anume are nevoie Coreea?

Papa a repetat de mai multe ori apelul la reconciliere. Şi este un mesaj care pătrunde profund în poporul coreean străbătut de puternice tensiuni care provoacă fracturi şi diviziuni la multe niveluri: între generaţii, între nordul şi sudul ţării, între bogaţi şi săraci. Este o tensiune care cere să fie reconciliată. Însă pentru a o reconcilia este nevoie de iertare. Dacă nu există iertare, nu poate exista reconciliere. Şi Papa a repetat deseori în aceste zile provocarea iertării, a reconcilierii şi a păcii. Coreea are nevoie de iertare, de reconciliere şi de pace.

Papa a ajuns într-o societate profund zdruncinată de tragedia feribotului Sewol. Care a fost atitudinea lui?

Şi cu privire la acest eveniment, de exemplu, se trăieşte o tensiune foarte puternică. Papa s-a apropiat de rudele victimelor, le-a îmbrăţişat şi le-a consolat, însă şi aceste gesturi au fost instrumentalizate de diferitele părţi şi exploatate pentru a întări diferitele opinii.

arată că procesul de reconciliere şi de pace nu este simplu. Papa a vorbit despre familie. Vom ajunge acolo, dar va fi un proces lung. Şi inimile s-au răcit: până în urmă cu 15 ani, coreenii din sud duceau ajutoare în nord. Apoi au fost morţi şi bombardamente şi poporul, în mod inevitabil, s-a răcit. Dar nu trebuie să pierdem speranţa că poate să existe şi pentru noi posibilitatea ca într-o zi să ne putem îmbrățișa din nou, că poate să aibă loc şi aici miracolul unificării care a avut loc, de exemplu, pentru Germania.

Cum credeţi că se va schimba Biserica după vizita Papei Francisc?

Trebuie să luăm în serios angajarea unei schimbări interioare care ne este solicitată de cuvintele şi de exemplul lui Francisc, altminteri vizita Papei va trece ca un eveniment efemer. Papa i-a încurajat pe laici să iasă afară, să meargă spre periferii. Dacă vom face asta, inima noastră se va schimba. Dacă vom pune în practică asta, vom contribui la transformarea societăţii şi a Bisericii.

Ce moştenire lasă Papa Francisc Bisericii şi societății?

Ca Biserică, am putut vedea că Papa Francisc trăieşte ceea ce spune. La întâlnirea cu laicii, pregătisem un scaun foarte mare pe care el însă l-a dat deoparte pentru a se aşeza pe un scaun normal. În el, cuvântul şi acţiunea coincid. Această suprapunere perfectă a capului cu inima trebuie s-o învăţăm! Ce lasă în societatea coreeană? Poporul coreean a văzut iubirea Papei faţă de tineri, faţă de suferinzi, faţă de bolnavi. Lasă ca moştenire iubirea faţă de cei mai mici şi faţă de cei mai marginalizaţi. (după www.agensir.it) Actualitatea Creștină septembrie 2014


Pagina Ghika

Mărturii epistolare din Arhiva Ghika despre piesa „Femeia adulteră” de Vladimir Ghika

Î

ntr-o scrisoare adresată cumnatei sale, Elisabeth Ghika, datată 3 ianuarie 1925, după mai bine de un an de la hirotonirea sa, după ce îi vorbeşte despre ajunul Crăciunului din 1924 care l-a solicitat 24 de ore, îi spune că o astfel de zi de activitate continuă (care totuşi nu reprezenta decât o excepţie şi care nu îl obosea, ajutat fiind şi de harul stării), nu îi îngăduie şi „o muncă de birou, corespondenţă sau alte scrieri”. Şi referinduse la aceste scrieri, fără să o numească cu titlul cu care va fi publicată, vorbeşte despre piesa de teatru „Femeia adulteră”, piesă pe care doreşte să i-o trimită. Urmează în continuare câteva informaţii importante despre această piesă care nu va fi tipărită decât în 1931, în limba franceză şi în 1938, în traducere în limba română. Din scrisoare reiese că piesa a fost citită de diferite persoane din lumea dramatică, printre care Rondel, Ghéon şi alţi prieteni din domeniul literar. Aceştia au apreciat-o, Rondel socotind că piesa poate să producă un „efect considerabil, existând şi unele dificultăţi de execuţie datorită formei cu totul neobişnuite de acţiune scenică”. Din partea lui Ghéon, Vladimir Ghika aştepta un verdict „competent şi sever”. Dacă acesta o considera potrivită pentru a fi pusă în scenă, atunci el putea să şi realizeze acest lucru prin trupa sa, „Les Compagnons de Notre-Dame” – „companie de actori şi confrerie pioasă”. Mai departe, Vladimir Ghika prezintă opinia sa despre piesă, care este o meditaţie dialogată şi foarte dramatică (însă mult mai puţin dramatică decât realitatea şi decât realitatea zilnică), despre greşeală, iertare, şi despre preţul adevărat al iertării. Este istoria tipică a Răscumpărării şi femeia care constituie subiectul ei reprezintă întreaga omenire vinovată, mai mult decât ea însăşi (de unde şi un minim de culoare locală şi de asemănare materială, încercând să o fac în acelaşi timp şi foarte vie şi foarte generală). Paul Claudel îi scrie într-o carte poştală trimisă de la New York la 10 aprilie 1931: „Îmi cer iertare că am aşteptat atât de mult timp pentru a vă mulţumi pentru drama dumneavoastră atât de pioasă şi atât de emoţionantă, «Femeia adulteră». Ideea de a face din ea predecesoarea Veronicăi este frumoasă”. În anul 1935, Maurice Kehrig îi scrie Monseniorului Ghika pe 3 ianuarie, pentru a-i mulţumi pentru o scrisoare anterioară şi pentru un pachet. „Cu ce plăcere v-am recitit, pe dumneavoastră atât de prolific şi atât de nuanţat”, spune M. Kehrig. În continuare referindu-se la piesa Femeia adulteră, pe care o numeşte „prea minunată” îşi propune să o recitească „în doze mici pentru a extrage dacă este posibil toată rezonanţa, toată splendoarea luminoasă”. Legat de publicarea piesei „Femeia adulteră” există Actualitatea Creștină septembrie 2014

numeroase scrisori din partea editorului, Gabriel Enault, care datează din anul 1931, din perioada ianuarienoiembrie, din care reiese că au existat 3 ediţii ale piesei şi că aceste ediţii au fost diferite între ele. Ediţia a doua avea un aviz către public (un fel de prolog rostit de un înger, „Prologue angélique” numit mai întâi, apoi „Un ange parle”), iar cea de-a treia conţinea în plus o prefaţă semnată de Francis Jammes. Din prima scrisoare, datată 12 ianuarie 1931, adresată de G. Enault lui Vladimir Ghika aflăm că în această perioadă Monseniorul începe demersurile cu acest editor pentru publicarea piesei sale. Intermediar între editor şi Vladimir Ghika a fost P. Roblot, director la Cahiers Catholiques. Într-o altă scrisoare adresată lui P. Roblot se menţionează piesa lui Vladimir Ghika şi acordul editorului pentru publicarea acesteia pentru zilele artei religioase. O primă ediţie a piesei a fost publicată pentru zilele artei religioase care s-au desfăşurat la Paris în luna februarie a anului 1931. Celelalte două ediţii au fost publicate în cursul aceluiaşi an. Această piesă a fost tradusă în limba română de Alexandru Lascarov-Moldovanu. Traducerea a fost publicată la Tipografia „Serafica” din Săbăoani, Roman, în anul 1938. Înaintea publicării traducerii a existat o corespondenţă între Al. Lascarov-Moldovanu şi Vladimir Ghika. În Arhiva Ghika se păstrează patru scrisori originale adresate de Lascarov-Moldovanu lui Vladimir Ghika, datate 1 octombrie 1936, 21 decembrie 1936, 8 iulie 1937 şi 1 ianuarie 1938. Din aceste scrisori reiese cât de mult îl aprecia Lascarov-Moldovanu pe Vladimir Ghika şi cât a preţuit lucrul la traducerea piesei La femme adultère. Din agenda Monseniorului Ghika din anul 1937 vedem că cei doi s-au întâlnit pe 30 noiembrie şi pe 10 decembrie, iar din agenda din 1938 reiese că s-au întâlnit în zilele de 31 octombrie, 5 şi 8 decembrie. În scrisoarea din 1 octombrie 1936, Lascarov-Moldovanu îl întreabă pe Monseniorul Ghika cu privire la intenţia de tipărire a traducerii şi îi recomandă să caute o tipografie particulară: Nu cunosc intenţiile Voastre cu privire la tipărire, dar aştept dispoziţiile ce-mi veţi trimite. Pe aici, editurile sunt toate închise şi neînţelegătoare, aşa că pe ele nu se poate conta. Numai pe un tipar propriu. În aceeaşi scrisoare, care se pare că însoţeşte trimiterea manuscrisului traducerii, Lascarov-Moldovanu îşi exprimă opinia cu privire la această piesă pe care o consideră „o lucrare atâta de frumoasă şi atâta de folositoare sufletelor însetate de adevăr”. De asemenea, referindu-se la traducere precizează că a făcut-o „cu o deosebită plăcere”. Iar despre


Pagina Ghika autorul piesei spune că pentru el poartă „o amintire neştearsă” şi că „ceasurile petrecute în preajma persoanei Voastre, au lăsat în sufletul meu o mireasmă pe care n-o pot uita”. Consideră traducerea realizată ca „un omagiu modest pe care-l aduc omului de profundă credinţă şi de adevărată smerenie, care a putut concepe o piesă atât de frumoasă”. În agenda din anul 1937 sunt notate vizite ale lui Vladimir Ghika în Moldova, una din ele la Săbăoani, care are loc în 17 septembrie, şi o alta, în 1 octombrie, la Iaşi, la editura Presa Bună, unde se întâlneşte şi cu Episcopul Mihai Robu. Poate cu ocazia acestor vizite a discutat şi despre publicarea traducerii la piesa sa. În scrisoarea datată 1 ianuarie 1938, care este un răspuns la o scrisoare a Monseniorului Ghika, Lascarov-Moldovanu îşi exprimă mulţumirea „pentru bunele cuvinte ce-aţi avut

Pelerinajul relicvei Fericitului Vladimir Ghika (18 noiembrie 2013 – 18 noiembrie 2014)

F

ericitul Martir Vladimir a făcut deja 50 de vizite în parohiile și comunitățile Arhidiecezei de București. Pelerinajul relicvei a început în data de 18 noiembrie, la comemorarea arestării Monseniorului Ghika, și a găsit peste tot loc în pietatea și în inimile credincioșilor și ale oamenilor de bunăvoință. Între timp, am celebrat prima comemorare liturgică a Fericitului Vladimir, 16 mai 2014, care a coincis cu aniversarea a 60 de ani de la jertfa sa martirică. Iată continuarea pelerinajului conform calendarului decis până în prezent: Parohiile din Târgoviște - 4 octombrie; Giurgiu - 5 octombrie; Nehoiu - 11-12 octombrie; Pucioasa - 18 octombrie; Craiova - 22-25 octombrie; Chitila - 26 octombrie. Parohia Sf. Francisc (București), prima comunitate vizitată, va găzdui încheierea pelerinajului în zilele 16-18 noiembrie. N.B. Puteți urmări pelerinajul în multiplele albume foto de pe facebook, pagina Servus Dei Vladimir Ghika, martyr, sau cele ale parohiilor vizitate. Pr. Francisc UNGUREANU

Postulatorul Cauzei de Canonizare a Fericitului Vladimir Ghika

pentru felul în care am făcut traducerea prea frumoasei voastre lucrări”, mărturiseşte că aşteaptă tipărirea ei şi că simte o „deosebită cinste ca modestul meu nume să stea alături de al Excelenţei Voastre”. Speră ca „atât cartea, cât şi reprezentarea” să aibă succes „în sufletele credincioşilor”. Tipărirea s-a făcut după cum s-a menţionat mai sus la „Serafica”, Săbăoani. Piesa publicată în limba română nu conţine prefaţa lui Francis Jammes, dar cuprinde fragmentul cu îngerul care vorbeşte către public. Reprezentaţia în limba română nu a avut loc în timpul vieţii autorului. Piesa în limba franceză a fost jucată la Paris în cadrul Zilelor artei religioase din perioada 1-8 februarie 1931. Iulia COJOCARIU

DATE 31 august 2013, are loc la București Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, martir 06 octombrie 2013, la Paris, în Catedrala Notre Dame, se celebrează Liturghia de mulțumire pentru beatificarea Monseniorului Ghika 18 noiembrie 2013, începe pelerinajul relicvei Fericitului Vladimir 16 mai 2014, are loc prima comemorare liturgică a Fericitului Vladimir 31 august 2014, se împlinește un an de la beatificare 18 noiembrie 2014, este prevăzută încheierea pelerinajului în parohiile și comunitățile din Arhidieceza de București

CIFRE 10.000 – numărul credincioșilor prezenți la Romexpo pentru beatificarea Monseniorului Ghika 5.800 – vizualizări pe Youtube ale înregistrării realizate de către televiziunea catolică de la Paris KTO a evenimentului beatificării 4.700 – vizualizări online ale ceremoniei de beatificare transmise pe TVR+ și apoi postate pe Youtube 2.000 – vizualizări pe Youtube ale Liturghiei de la Paris 1.055 – aprecieri pe facebook ale contului „Servus Dei Vladimir Ghika, martyr” 50 – parohiile și comunitățile vizitate de relicva Fericitului Vladimir 100 – relicve devoționale încredințate pentru uz comunitar 25 – titluri de cărți despre Vladimir Ghika Actualitatea Creștină septembrie 2014


Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale -

Duminica a XXIII-a (A)

Ez 33,7-9; Ps 94; Rom 13,8-10; Mt 18,15-20 lături de fidelitatea faţă de adevărul evanghelic pentru care au avut de suferit, potrivit textelor biblice ale duminicii trecute, atât profetul Ieremia (ca de altfel mai toţi profeţii), cât şi Isus (iar după El toţi apostolii), una din misiunile încredinţate de Dumnezeu trimişilor săi este buna călăuzire a membrilor comunităţii pe calea exigenţelor divine exprimate, mai întâi, în Legea lui Moise şi, mai apoi, în mod desăvârşit în Evanghelia predicată de Mântuitorul. Referitor la exprimare a voinţei divine în Lege şi Evanghelie, lectura a doua din această duminică spune: De fapt, ce spune Legea: să nu săvârşeşti adulterul, să nu ucizi, să nu furi, să nu pofteşti, aceste porunci şi toate celelalte sunt cuprinse în această poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Iubirea nu face nici un rău aproapelui. Iubirea este deci împlinirea desăvârşită a Legii. De aici decurge în mod firesc îndemnul: să nu aveţi nici o datorie faţă de nimeni, afară de datoria de a vă iubi unii pe alţii, căci cel care îl iubeşte pe celălalt a împlinit Legea. Or, pe lângă misiunea predicării, trimişilor lui Dumnezeu le revine şi misiunea atenţionării celor care, deşi s-au angajat să trăiască potrivit acestor exigenţe, se abat în mod vinovat de la ele înfăptuind nelegiuiri aducătoare de dezordine şi chiar de moarte. Astfel, potrivit primei lecturi, profetul Ezechiel a primit misiunea de „santinelă” pentru ca să observe şi să atragă atenţia asupra pericolelor ce decurg din încălcarea Legii: Fiul omului, te pun supraveghetor [în original „santinelă”] peste israeliţi. Tu trebuie să asculţi cuvântul care iese din gura mea şi să-i înştiinţezi din partea mea.  Dacă eu îi spun celui nelegiuit: «Vei muri» şi tu nu-i spui şi nu-i atragi atenţia, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, atunci cel nelegiuit va muri din cauza răutăţii lui, dar eu te voi trage pe tine la răspundere pentru moartea lui. Dimpotrivă, dacă tu îi atragi atenţia celui nelegiuit să se întoarcă de la calea lui şi el nu se întoarce, el va muri în răutatea lui, dar tu îţi vei salva viaţa. Şi Isus, în Evanghelie, le cere responsabililor comunităţii o vehegere atentă asupra comportamentului membrilor. În învăţătura sa, Mântuitorul le sugerează o pedagogie cât se poate de respectuoasă. Pedagogia indicată de Isus se bazează pe un dialog fratern în care trebuie să primeze iubirea. Totuşi, când dialogul se dovedeşte ineficient, atunci responsabilii pot uza de autoritatea cu care au fost investiţi. Această autoritate este sprijinită chiar pe Cristos. Într-adevăr, El îi asigură că: unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt eu în mijlocul lor şi tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri. Omului de astăzi îi repugnă ideea supunerii faţă de autoritate. Noi trebuie să ştim, însă, că autoritatea exercitată cu iubire conduce la evitarea cufundării în dezordine (în haos), în moarte.

A

Actualitatea Creștină septembrie 2014

Duminica a XXIV-a (A) – Înălţarea Sfintei Cruci

Num 21,4-9; Ps 77; Fil 2,6-11; In 3,13-17 ulţi sfinţi părinţi ai antichităţii creştine au considerat, pe bună dreptate, sărbătoarea Înălţării sfintei Cruci ca fiind Paştele de toamnă întrucât, după arşiţa şi uscăciunea verii, roua şi primele ploi ale toamnei readuc la viaţă întreaga natură. Această revenire la viaţă a întregii naturi ne predispune la meditarea misterului pascal şi ne invită, încă o dată, la conformarea vieţii noastre cu el. Textele biblice ale acestei sărbători reamintesc elementele constitutive ale misterului pascal. Astfel, prima lectură evocă motivul principal care avea să facă necesară mântuirea lui Dumnezeu: răzvrătirea omului, păcatul lui împotriva lui Dumnezeu. În concret, lectura întâi evocă răzvrătirea poporului lui Israel împotriva lui Moise şi implicit împotriva lui Dumnezeu din cauza drumului şi a oboselii: Pentru ce neaţi scos din Egipt? Ca să murim în pustiu? Nu avem pâine, nu este nici apă şi ni s-a făcut silă de această hrană mizerabilă. Unei astfel de răzvrătiri ce denotă neîncredere în Eliberatorul din robia Egiptului, Dumnezeu îi răspunde cu pedeapsa trimiterii de şerpi veninoşi. Moartea provocată de muşcăturile lor a determinat poporul să se căiască şi să ceară mântuirea: Am păcătuit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi şerpii. Iar mântuirea le-a venit odată cu ridicarea privirii către şarpele de aramă înălţat de Moise pe un stâlp. Fragmentul evanghelic al sărbătorii de astăzi reaminteşte acest episod al şarpelui de aramă în contextul dialogului dintre Isus şi Nicodim, acel farizeu venit în noapte la Cel care, de ceva timp, săvârşea semne ce atestau că Dumnezeu era cu El. Dialogul dintre ei s-a orientat repede către un alt element constitutiv al misterului pascal: dacă cineva nu se naşte din nou nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Or, această naştere din nou nu poate fi rodul decât al lucrării Celui care s-a coborât din cer, lucrare ce presupune ca, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică. De remarcat este faptul că această înălţare a Fiului Omului asemenea şarpelui de aramă, traduce sentimentul cu care Dumnezeu realizează mântuirea omului: atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unulnăscut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. În sfârşit, în lectura a doua, Sfântul Paul rezumă în cheie pascală întreg procesul răscumpărător ce culminează cu glorificarea lui Isus Cristos care nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu...  S-a umilit, făcându-se ascultător până la moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, pentru ca toată făptura în cer, pe pământ şi în adâncuri să-şi plece genunchiul şi să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul!

M


Sfânta Scriptură Contemplând crucea, ne revine nouă să aplicăm la viaţa noastră misterul revelat prin ea.

Duminica a XXV-a (A)

Is 55,6-9; Ps 144; Fil 1,20c-24.27a; Mt 20,1-16a

D

upă ce în ultimele două duminici textele biblice ale Sfintei Liturghii s-au preocupat de organizarea şi consolidarea comunităţii ecleziale prin propunerea de reguli fundamentale de comportament, cum ar fi atenţionarea celor care încalcă normele de conduită ori acordarea iertării celui care ar greşi chiar de 70 de ori câte şapte când îşi cere iertare, în următoarele trei duminici această învăţătură este completată prin intermediul unor parabole. Ele pun în scenă atitudini surprinzătoare (chiar paradoxale) ale personajelor principale prin care ni se revelează, mai întâi, ce simte şi ce face Dumnezeu în favoarea oamenilor şi, mai apoi, ne invită să ne însuşim această viziune şi această atitudine în relaţiile cu semenii noştri. În parabola evanghelică a acestei duminici comportamentul paradoxal al Stăpânului viei constă în faptul că El cere administratorului ca toţi lucrătorii tocmiţi să muncească în via Sa, să fie plătiţi cu un dinar (plata obişnuită pentru o zi de muncă), indiferent de ora la care şiau început munca (ora întâi, a treia, a şasea, a noua şi chiar a unsprezecea, echivalentul orei 5 după amiază). Această atitudine, împotriva căreia murmură cei angajaţi în primele ore ale zilei de muncă, cei care au dus greul zilei şi arşiţa, revelează că Stăpânul este drept faţă de aceştia întrucât i-a plătit cu cât s-au tocmit şi tot odată este bun întrucât El vrea să le ofere şi ultimilor tocmiţi salariul unei zile de muncă. Dacă în parabola noastră apare un element de tensiune, el provine din modul în care ochiul rău al celor ce se consideră nedreptăţiţi citeşte atitudinea bună a Stăpânului. Cu alte cuvinte, Stăpânul (Dumnezeu) rămânând mereu drept, ştie să înţeleagă situaţia prin care trece fiecare dintre noi şi să-şi arate bunătatea şi milostivirea care să ne încurajeze şi să ne susţină în momentele grele. Un astfel de mod de a fi al lui Dumnezeu îl determină pe profetul Isaia, potrivit primei lecturi, să îi îndemne pe contemporanii săi abătuţi de necazuri: Căutaţi-l pe Domnul cât timp îl mai puteţi găsi... Cel rău să-şi părăsească drumul lui... să se întoarcă la Domnul nostru cel mult iertător. Căci „gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele”, spune Domnul. Lectura a doua ne oferă, în persoana Sfântului Paul, un exemplu de ataşament faţă de Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos din momentul în care a cunoscut bunătatea şi milostivirea sa. El îşi vrea experienţa sa exemplară pentru creştinii din Filipi, pentru ca şi ei să ducă o viaţă vrednică de Cristos, Cel care şi-a arătat măreţia în trupul său. Într-adevăr, după ce L-a cunoscut pe Fiul său pe drumul Damascului, pentru Paul a trăi înseamnă Cristos, iar a muri este un câştig. Prin urmare, viaţa lui pe pământ nu mai are alt rost decât să îi ajute pe oameni să descopere aceeaşi bogăţie de iubire şi de milostivire a lui Dumnezeu revelată în mod desăvârşit prin Fiul său Isus Cristos. Domnul să ne ajute şi pe noi să descoperim această bogăţie!

Duminica a XXVI-a (A)

Ez 18,25-28; Ps 24; Fil 2,1-11; Mt 21,28-32 n seria celor trei duminici în care, prin intermediul unor parabole, Isus Cristos propune o învăţătură menită să indice corecta conformare cu voinţa lui Dumnezeu pentru o viaţă bună personală, comunitară şi socială, în această a doua duminică ni se propune spre meditare Parabola celor doi fii. Parabola schiţează o scenă în care un tată se adresează personal fiecăruia dintre cei doi fii, trimiţându-i să muncească în via sa. Până aici scena rămâne în limitele banalului cotidian. Ea devine însă surprinzătoare în momentul în care cel dintâi dintre fii, cu o atitudine obraznică, îi răspunde tatălui Nu vreau!, dar pe urmă, părându-i rău, s-a dus. Dimpotrivă, fratele său, adoptă în faţa aceleiaşi porunci, atitudinea de fiu obedient, răspunzându-i tatălui său, Da, mă duc!, dar, continuă Isus, nu s-a dus. Mântuitorul povesteşte această parabolă în contextul în care, după intrarea triumfală în Ierusalim şi după alungarea vânzătorilor din Templu, este interpelat de către mai marii preoţilor şi de către bătrâni, Cu ce autoritate săvârşeşte gesturile acestea şi cine i-a dat autoritatea? (cf.21,23). Incapabili să recunoască originea divină a autorităţii mesianice a lui Isus, responsabilii religioşi şi politici ai acelui timp se aseamănă cu cel de-al doilea fiu care afirmă că, prin ceea ce fac, împlinesc voinţa lui Dumnezeu dar, în realitate, i se opun trimisului Stăpânului ceresc. Dimpotrivă, numeroasele exemple de convertiri din rândul vameşilor şi al desfrânatelor îi îngăduie Mântuitorului să îi indice pe aceştia ca fiind autentici împlinitori ai voinţei lui Dumnezeu, care se vor bucura de acceptarea filială în Împărăţia lui Dumnezeu. Celelalte două texte biblice ale Liturghiei de astăzi nu fac decât să întărească trăsăturile profilurilor schiţate lui Dumnezeu, împlinitorilor dar şi neîmplinitorilor voinţei divine. Astfel prima lectură face să răsune vocile contestatarilor din timpul profetului Ezechiel: Calea Domnului nu este dreaptă! Acestor remarci Dumnezeu le răspunde printr-o întrebare: oare calea mea nu este dreaptă, sau căile voastre nu sunt drepte? Mai apoi, Domnul le face cunoscute consecinţele atât ale abaterii de la voinţa Sa, cât şi pe cele ale convertirii: Dacă cel drept se abate de la dreptatea sa şi săvârşeşte fărădelegea, apoi moare în starea aceasta, el moare pentru fărădelegea pe care a săvârşit-o. Iar dacă cel rău se întoarce de la fărădelegea pe care a săvârşit-o şi face ceea ce este bun şi drept, îşi va salva viaţa. Creştinilor din Filipi Sfântul Paul le detaliază puţin în ce constă, în concret, împlinirea voinţei Domnului: faceţi-mi bucuria prin aceea că aveţi cu toţii o singură simţire, o singură dragoste şi un singur gând; nu faceţi nimic din spirit de ceartă sau de mărire deşartă! Dar să aveţi destulă smerenie, ca să-i consideraţi pe ceilalţi superiori vouă. Fiecare dintre voi să se gândească nu la interesele proprii, ci la binele celorlalţi. Să aveţi deci în voi aceleaşi simţăminte pe care le avea şi Cristos Isus. În încercarea de a împlini şi noi voinţa lui Dumnezeu, Îl putem ruga cu cuvintele psalmistului: Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale. Povăţuieşte-mă în adevărul tău... Pr. Tarciziu ȘERBAN

Î

kl Actualitatea Creștină septembrie 2014


Biserica Catolică în lume

BISERICA CATOLICĂ în BHUTAN - partea I -

Locul 8 în lume la fericire

C

onform unui sondaj efectuat de Business Week în 2006 pe un eşantion de 80.000 de persoane din 174 de ţări, Bhutan, această mică ţară fără ieşire la mare din Asia Centrală ar fi fost pe locul 8 în lume (şi locul 1 în Asia!) ca nivel de fericire, după Danemarca, Elveţia, Austria, Islanda, Bahamas, Finlanda şi Suedia. Sondajul, care pornea de la o serie de criterii cum ar fi accesul la educaţie şi servicii de sănătate, a fost destul de criticat, dar a pus în evidenţă câţiva factori care pot sta la baza „fericrii naţionale”. Între aceştia, coeziunea socială şi o identitate naţională clar conturată, în contextul unui stat de dimensiuni relativ reduse, par a fi reţeta perfectă. Bhutanul este un mic stat de circa 47.000 km2, situat pe versantul sudic al munţilor Himalaia, între India şi Tibet; conform ultimului recensămnt (datând din 2005), populaţia era de circa 650.000 locuitori. Primele urme de locuire se situează cu 2.000 de ani înanite de Așezare geopolitică - Bhutan Cristos, însă istoria propriuzisă a Bhutanului începe cu secolul XVII, când Shabdrung Ngawang Namgyal, un lider militar şi spiritual refugiat din Tibet, s-a stabilit în Thimphu (actuala capitală a Bhutanului), unificând micile stătuleţe feudale care existau în teritoriu şi conferindu-le o identitate culturală proprie. Influenţa acestui lider a fost atât de puternică încât moartea sa, care a survenit în 1651, a fost tăinută de către guvernatori timp de 54 de ani pentru a evita fărâmiţarea statului nou întemeiat. Primii călători europeni în Bhutan au fost iezuiţii portughezi Estevao Cacella şi João Cabral, care au ajuns aici în 1627. Raportul întocmit de aceştia către superiori este unul dintre rarele documente care s-au păstrat cu privire la istoria Bhutanului (cele mai multe pierzându-se într-un incendiu din capitala Punakha în 1825). Iezuiţii au fost uimiţi să descopere că Shabdrung era o gazdă inteligentă şi sensibilă la problemele celorlalţi, un om energic şi iubitor de litere şi arte. Ugyen Wangchuk, primul rege al Bhutanului Aşa cum se cuvenea unui mare Actualitatea Creștină septembrie 2014

Punakha Dzong, sediul guvernului din Buthan, până în 1955, situat în Punakha, vechea capitală a Buthanului

lama, era şi o persoană care medita îndelung; în momentul întâlnirii cu călugării iezuiţi, tocmai încheiase o reculegere în tăcere care durase timp de trei ani. Conducătorul era mândru să îi aibă ca oaspeţi pe iezuiţi şi nu voia să îi lase să plece. S-a oferit să-i sprijine în evanghelizare punându-le la dispoziţie oameni şi fonduri pentru construirea de biserici, dar iezuiţii erau decişi să pătrundă şi mai adânc în inima Tibetului în căutarea bisericii apostate despre care se credea că ar fi existat, izolată, în centrul Asiei (vechi comunităţi de confesiune nestoriană, a căror urmă se pierduse). În secolele care au urmat, Bhutanul s-a menţinut într-o izolare aproape totală faţă de comunitatea internaţională. Abia începând cu al treilea monarh al dinastiei Wangchuck (dinastie inaugurată în anul 1907 prin alegerea unanimă a lui Ugyen Wangchuck), regele Jigme Dorji, venit la tron în 1952, Bhutanul a intrat într-un proces treptat de descentralizare. Astfel, Jigme Dorji a abolit relaţiile feudale şi sclavia, a încurajat diverse inovaţii tehnice (de exemplu, introducerea transportului pe roţi, pentru a uşura munca ţăranilor!), a reformat sistemul judiciar şi a înfiinţat primul parlament unicameral al ţării. În 1972, regele moare în urma unui atac de cord, la 43 de ani, şi este urmat la tron de către fiul său Jigme Singye Wangchuck, pe atunci în vârstă de numai 17 ani. Educat la liceul St. Joseph din Darjeeling şi mai apoi la Londra, acesta a continuat procesul de modernizare moderată iniţiat de tatăl său, înfiinţând spitale şi şcoli (până atunci educaţia era apanajul mănăstirilor budiste), construind reţeaua de drumuri şi inaugurând prima linie aeriană etc. Ţara s-a deschis turismului internaţional în 1974; televiziunea şi internetul au fost introduse prin decizie guvernamentală în 1999, iar telefonia mobilă în 2003. Dar cele mai importante realizări ale regelui Jigme Singye Wangchuck au fost stabilirea de tratate de cooperare cu statele din zonă, trecerea de la o monarhie absolutistă la monarhia constituţională (constituţia fiind elaborată pe parcursul mai multor ani, pe baza unui amplu proces de consultare cu toate forurile şi comunităţile bhutaneze), şi adoptarea unui indicator de dezvoltare în premieră unică pe glob: FIB – „fericirea internă brută”. Mai degrabă decât produsul intern brut, care contabilizează doar sume de bani – arăta monarhul bhutanez, inspirat de principiile sale religioase –, FIB este un indicator care pune în centru persoana umană, inclusiv dimensiunea spirituală şi emoţională a acesteia.


Biserica Biserica Catolică Catolică în lume în lume partea ţărilor-gazdă (SUA, de exemplu, s-a oferit în 2007 să primească 60.000 de persoane), intergrarea este dificilă. Un studiu desfăşurat în SUA arată că rata sinuciderilor este mult peste medie atât în lagărele de refugiaţi din Nepal, cât şi în rândul celor care au fost ajutaţi să emigreze. Printre cauzele principale de sinucidere erau teama de a nu-şi putea întreţine familia şi de a nu-şi păstra propriile valori culturale. Ceea ce confirmă un proverb american care spune că „poţi scoate băiatul de la ţară, dar nu poţi scoate ţara din băiat”. În depărtare, muntele GangkharPuensum, muntele pe care nu a urcat încă nimeni, altitudinea sa fiind de 7 570 m

Monarhia verde În 2005, regele Jigme Singye Wangchuck, aflat la vârsta de 50 de ani şi în al 34-lea an de domnie, a anunţat că va abdica în favoarea fiului său, Jigme Khesar Namgyel Wangchuck. Acesta i-a urmat la tron în 2006, continuând filosofia de dezvoltare naţională iniţiată de tatăl său, cu accent pe sustenabilitate, conservarea şi promovarea valorilor culturale şi a tradiţiilor naţionale şi protejarea mediului. Pe un site promoţional, www.littlebhutan.org, se arată că „Bhutanul este conştient de efectele negative ale unei modernizări rapide şi a decis să înainteze cu precauţie fără să îşi piardă sufletul. Fiecare decizie este cântărită cu atenţie pentru binele poporului. Politica de turism a guvernului – «turism de valoare, cu volum mic» – este un astfel de exemplu care descrie strădania guvenului de a ţine influenţele străine la distanţă în timp ce sprijină valorile bhutaneze de acasă.” În prezent, peste 60% din suprafaţa ţării este împădurită, 40% din teritoriu a fost declarat parc naţional, iar alte 9 procente reprezintă coridoare protejate de trecere de la o rezervaţie la alta.

Cei fără-de-ţară Atraşi de stabilitatea de care se bucura Bhutanul, şi pe fondul unor îndelungi frământări politice în propria ţară de origine, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea un număr tot mai mare de nepalezi, majoritatea de origine hindusă, au migrat către sudul Buthanului, o zonă pe atunci slab dezvoltată şi lipsită de interes guvenamental. Până la începutul anilor 1970, imigranţii au fost bine primiţi deoarece reprezentau o forţă de muncă; au primit cetăţenie şi chiar au fost împropietăriţi. Dar când acest segment de populaţie în creştere a început să aibă revendicări naţionaliste, Bhutanul a trecut la o expulzare în masă, soldată cu exodul a peste 100.000 de persoane. Adunate în mai multe lagăre de refugiaţi din Nepal, cu un regim restrictiv care nu le dădea dreptul la muncă decât în anumite profesii, şi fără a li se acorda cetăţenie nepaleză, aceste persoane s-au trezit prinse într-o situaţie fără ieşire. Cu asistenţa Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi, a Serviciului Iezuit pentru Refugiaţi (JRS), a Caritasului Nepal şi altor organisme internaţionale, mulţi dintre aceşti refugiaţi au emigrat către ţări din Europa, precum şi în Canada şi SUA, unde au fost ajutaţi să se naturalizeze. Totuşi, în ciuda celor mai bune eforturi din

Biserica Catolică în Bhutan Trei sferturi din populaţia Bhutanului este de religie budistă (religia de stat a ţării). Restul practică hinduismul, cu excepţia a două trei procente de animişti şi şamanişti. Creştinismul nu este recunoscut ca religie oficială, dar se crede că în Bhutan ar trăi între 6 şi 10.000 de creştini, dintre care cel puţin 1.000 ar fi catolici. Prozelitismul şi convertirile sunt interzise prin lege şi, deşi constituţia garantează libertatea religioasă, buthanezii care se declară creştini riscă să fie discriminaţi la serviciu ori la studii. Ca jurisdicţie apostolică, teritoriul Buthanului ţine de Dieceza de Darjeeling, cu sediul episcopal la Calcutta. Accesul organizaţiilor catolice este permis în Buthan în cadrul proiectelor de formare sau de asistenţă medicală şi socială; astfel, iezuiţii în 1963 şi salezienii în 1965 au fost invitaţi să deschidă şcoli în Bhutan. În 1982 însă, salezienii au fost expulzaţi sub acuzaţia de prozelitism, singurul misionar catolic rămas, până la moartea sa în 1995, fiind iezuitul William Mackey, care se afla acolo pentru a deschide diverse licee şi un institut preuniversitar. Prezenţa lui a fost continuată de preotul iezuit Joseph Kinley Tshering, o rudă a familiei regale buthaneze, care s-a convertit la catolicism pe când urma Liceul St. Joseph din Bangalore, India. În 1995, „prin mărinimia regelui nostru”, după cum declara într-un interviu acordat agenţiei AsiaNews în aprilie 2013, părintele Tshering SJ a putut deschide „o capelă regală” cumpărând şi reamenajând un hotel dezafectat din capitala Bhutanului. Timp de mulţi ani după convertire, părintele Tshering s-a luptat cu chemarea la preoţie, dar a reuşit să îi dea curs în urma unei întâlniri întâmplătoare cu Maica Tereza de Calcutta în avion. La intrarea în seminar, mama lui, budistă practicantă, se resemnase spunându-i: „Fii un călugăr bun, şi nu uita de oameni, mai ales de cei săraci.” Iar la hirotonire a declarat: „Acum nouă ani mi-am vărsat toate lacrimile de mâhnire, iar acum mă bucur cu fiul meu, căci de azi înainte va sluji omenirea.”

Timpuri apostolice Tot agenţia AsiaNews prezintă in extenso relatarea unei călătorii întreprinse în 2011 în Bhutan de către Mons. Menamparampi, Arhiepbiscop de Guwahati (India), cu ocazia unui proiect de formare. Datorită bogăţiei ei, vom prezenta integral acestă relatare în numărul viitor. Liana GEHL Actualitatea Creștină septembrie 2014


File de istorie

Punţi peste oceane Partea I CARTEA CU COPERŢI AURITE

În anul 2010, un contract pe lângă o şcoală din Augusta, Georgia, a făcut să ne transferăm cu întreaga familie peste ocean, în SUA. Experienţa americană a avut şi părţi bune, şi rele; una peste alta, făcând socoteala, la sfârşitul anului şcolar, adică în vara lui 2011, am decis să revenim în România. Ultimele zile în Augusta, zile de sortat şi împachetat, au fost cel puţin caraghioase: unul punea un lucru în grămada „de dat”, altul îl scotea şi-l punea la bagaje. Printre acestea s-a aflat şi o monografie a Diecezei de Savannah, de care aparţineam ca parohie, primită la o consfătuire. Nu ştiam exact ce cuprinde cartea, nu avusesem timp să o răsfoiesc, dar era frumoasă, avea ilustraţii în peniţă şi o copertă verde cu auriu, cartonată. Astfel încât, când a ajuns şi ea, inevitabil, în grămada de aruncat, eu am extras-o de acolo şi am reuşit să o strecor într-o valiză ce avea să traverseze, de la vest la est, Oceanul Atlantic. Nu bănuiam – am descoperit abia târziu, când eram de acum iar la Bucureşti – că această monografie era ea însăşi istoria a nenumărate traversări similare, săvârşite de către cei care puseseră temelia statului Georgia, întemeind oraşe (trasate mai întâi cu creionul pe hărţi rudimentare şi aproximative), ridicând şcoli şi biserici, alegând conducători vajnici, păstrând ca pe o piatră rară tradiţiile de acasă, dar căutând să evite capcanele lumii vechi (şi căzând în altele noi) – în fine, un popor întreg de imigranţi, pricepuţi, demni, energici şi organizaţi, decişi să întemeieze o ţară, o lume nouă, mai bună decât cea veche şi mult iubită, dar de acum lăsată în urmă. Deşi prin natura lor aceste traversări se făceau mai mult de la est la vest, având caracter defninitv, existau şi dintre aceia care parcurgeau traseul în sens invers, şi atunci mai mult decât o dată. Despre un astfel de om aveam să aflu din cartea cu coperţi verzi-aurii. El a trăit când America era de acum o ţară întemeiată, care îşi depăşise în mare parte propriile contradicţii interne, o ţară fericită şi sigură de sine. Deşi timp de aproape 200 de ani catolicismul fusese interzis în diverse state americane, printre care şi Georgia, libertatea religioasă devenise de curând un drept garantat şi pentru supuşii Papei de la Roma, iar omul despre care vorbim era episcopul unei comunităţi vibrante, aflată acum în plină creştere, asemenea multor altor comunităţi similare care cuprindeau întreg teritoriul Statelor Unite.

AMBASADOR PRIN VOCAŢIE

Gerald Patrick O’Hara s-a născut la 4 mai 1895 în Pennsylvania, fiind primul dintre cei opt copii ai doctorului P.J. O’Hara, imigrant irlandez ce văzuse lumina zilei pe vaporul care îi aducea părinţii în America, peste ocean. Atras de mic de viaţa evlavioasă, Patrick O’Hara a intrat la seminar în Philadelphia, iar după primii ani de studiu Actualitatea Creștină septembrie 2014

a întreprins prima sa traversare a Atlanticului, de la vest la est, fiind trimis de superiori să-şi definitiveze studiile la Roma, unde a şi fost hirotonit. Tot aici, în decursul a numai câţiva ani, a obţinut trei doctorate: în teologie, drept civil şi drept canonic. Întors acasă, a înaintat rapid în cariera ecleziastică, ajungând, la 36 de ani, Episcop auxiliar de Philadelphia, iar la 42 de ani, Episcop de Savannah. Aici începe o activitate Arhiepiscopul Patrick O’Hara, la întoarcerea din România în Statele Unite, 1950 impetuoasă, înfiinţând şcoli şi spitale, construind sau reconstruind biserici şi mănăstiri, luptând pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare. După zece ani de astfel de trudă laborioasă, în 1946 Papa Pius al XII-lea îi cere Episcopului O’Hara să traverseze din nou Atlanticul de la vest la est, numindu-l nunţiu apostolic în Albania. Cum însă noul guvern albanez, de sorginte comunistă, refuza acordarea vizei, Papa decide să îl trimită pe O’Hara în România, unde ajunge în 1947. Şi aici, după cum bine ştim, lucrurile aveau să ia curând o întorsătură devastatoare pentru credincioşii catolici şi ierarhii lor. O parte a Bisericii Catolice (ritul greco-catolic) este scoasă în afara legii; mănăstirile, şcolile şi spitalele confesionale sunt desfiinţate, un mare număr de preoţi, precum şi toţi episcopii, sunt treptat arestaţi sau li se impune domiciliu forţat. Cu aceeaşi energie de care dăduse dovadă ca Episcop de Savannah, Nunţiul O’Hara luptă acum să păstreze integritatea Bisericii Catolice române, căutând să menţină legătura între Vatican şi clerul local, tratând cu autorităţile, dar refuzând cu fermitate clauzele înjositoare. În iunie 1949, în ziua arestării Episcopului Anton Durcovici (ultimul episcop care mai rămăsese în libertate), nunţiul se oferă ad hoc să prezideze ceremonia de conferire a mirului în Parohia Popeşti-Leordeni, unde Episcopul Durcovici nu mai putuse ajunge. Întărâtaţi de atitudinea nunţiului, dar neputându-l ataca direct, autorităţile comuniste intentează un fals proces şoferului acestuia, Nicolae Popescu, şi câtorva altor persoane din grupul său. Popescu primeşte şapte ani de închisoare grea, alţi doi sunt condamnaţi la moarte. La 4 iulie 1950, nunţiul este anunţat că are trei zile ca să părăsească ţara. Revenit la Roma, Papa Pius al XII-lea îl ridică pe Nunţiul Patrick O’Hara la rangul de arhiepiscop, ca o recunoaştere a activităţii meritorii pe care o desfăşurase de cealaltă parte a Cortinei de Fier. La întoarcerea acasă, credincioşii şi presa îl aclamă ca pe un erou. Descriind condiţiile de viaţă din Europa


File de istorie de Est, O’Hara declară presei că guvernul comunist redusese populaţia la o „stare de sclavie” şi că religia organizată fusese practic desfiinţată. Prin intermediul lui, mai adăuga fostul nunţiu, Sfântul Scaun încercase în nenumărate rânduri să menţină bune relaţii cu noul guvern, dar concesiile cerute de comunişti erau atât de exagerate încât „a ne supune ar fi echivalat cu a ne trăda credinţa”. După acest intemezzo european de patru ani, Arhiepiscopul O’Hara reia conducerea Diecezei de Savannah, demarând un program de dezvoltare comunitară structurat în şapte puncte, program ce se concretizează prin întărirea parohiilor rurale, formarea preoţilor, crearea de şcoli, spitale şi orfelinate, acordarea de asistenţă socială copiilor de culoare, depăşirea consecinţelor segregării rasiale. În acelaşi timp, cu o energie prodigioasă, O’Hara îşi continuă activitatea diplomatică, fiind numit nunţiu apostolic în Irlanda în 1951 şi delegat apostolic în Marea Britanie în 1956. În 1959 cere să demisioneze din funcţia de Episcop de Savannah pentru a putea da curs unei noi numiri, aceea de nunţiu apostolic la Londra. În 1960, devine primul legat papal care face o vizită Parlamentului Britanic după o întrerupere de 400 de ani. Moare în urma unui atac de cord, la Londra, în 1963, la vârsta de 68 de ani. I se acordă onoruri funebre oficiale în Westminster Abbey, după care trupul său neînsufleţit va mai traversa încă o dată Atlanticul, pentru a fi înmormântat în Catedrala Sfinţilor Petru şi Paul din Philadelphia. Toate acestea le-am aflat, nu fără uimire, după ce ne întorsesem deja din şederea noastră de un an în Dieceza de Savannah, Georgia, într-o zi din vara lui 2011, luând în mână cartea cu coperţi verzi aurite. Era de remarcat mai ales faptul că amintirea unei perioade dramatice din istoria noastră românească se păstrase atât de vie undeva departe, într-o dieceză americană.

NOI PUNŢI PESTE OCEAN

Dar povestea nu se opreşte aici. În primăvara lui 2014, cu ocazia iminentei beatificări a Episcopului Anton

Durcovici, declarat martir pentru credinţă, s-a vorbit mult de evenimentele scurtului, dar agitatului său episcopat. Miam amintit atunci de Arhiepiscopul O’Hara, care fusese consacratorul principal la ceremonia de sfinţire a episcopului martir. Cunoscusem, via e-mail, un preot din Savannah, părintele Brett Brannen, pe care l-am întrebat dacă nu cumva se mai păstrează la ei ceva din activitatea Nunţiului O’Hara în România. Părintele Brannen m-a pus imediat în legătură cu arhiva diecezană, de unde mi s-a răspuns că, întradevăr, se află acolo 54 de cutii cu documente ce au aparţinut Arhiepiscopului O’Hara, dintre care două poartă eticheta „România”. Cu mare emoţie, câteva luni mai târziu mă aflam în arhiva din Savannah, în faţa celor două cutii. Timpul numi permitea să citesc totul, dar am făcut un inventar al conţinutului şi am obţinut fotocopii ale celor mai însemnate documente. Între acestea se aflau o serie de procese verbale dactilografiate redând interogatoriile la care a fost supus Nicolae Popescu – şoferul nunţiului –, revista presei locale din lunile procesului (compilată în limba engleză pentru uzul intern al Legaţiilor americană şi britanică), o lege a cultelor pentru România, adnotată de mână în limba italiană, şi un schimb de scrisori, ulterioare morţii Arhiepiscopului, între dna Gillian Brown, arhivar al diecezei, şi dl Pierre Hayet care se interesa de posibila existenţă a unor documente legate de figura Monseniorului Ghika. Bucuroasă de aceste (re)descoperiri, am traversat din nou Atlanticul, de la vest la est. Pe când ne aflam încă deasupra oceanului, m-a fulgerat un gând: „Şi dacă erau şi fotografii?”. Nu văzusem niciuna în cutiile consultate. Ajunsă acasă, am luat din nou legătura cu dna Gillian Brown, de la Arhiva Diecezei de Savannah, şi, da, într-adevăr, în altă cutie erau şi fotografii. Despre câteva dintre ele puteţi citi în paginile numărului viitor comentariul dlui prof. Dănuţ Doboş, iar despre restul... în numerele care vor urma. Liana GEHL

File de istorie

Francisc Durkowitsch (1884-1975)

A fost fratele Fericitului Anton Durcovici. S-a născut la 31 August 1884 la Deutsch-Altenburg (Austria) și a venit în România în anul 1895, împreună cu fratele său, Anton și mama sa, Maria. A urmat cursurile școlilor parohiale din Iași și Ploiești și ale Școlii Arhiepiscopale din București. Ulterior a urmat o școală de arte și meserii, devenind sculptor în București. În anul 1920 s-a căsătorit cu Margareta Aigner, iar un an mai târziu s-a născut fiul său, Anton („Toni”), nepotul Fericitului Anton Durcovici. Francisc Durkowitsch s-a reîntors în anul 1938 în Austria, stabilindu-se împreună cu familia sa la Hainburg. Nu avea să-i mai revadă niciodată pe fratele său, Episcopul Anton Durcovici, și nici pe mama sa, Maria. A murit la Hainburg în anul 1975. dr. Dănuț DOBOȘ Actualitatea Creștină septembrie 2014


Universul familiei

Familia este calea Bisericii CĂTRE SINODUL PENTRU FAMILII DIN 2015

L

a data de 8 octombrie 2013 biroul de presă al Sfântului Scaun, prin vocea părintelui Federico Lombardi anunţa convocarea celei de-a III-a Adunări Generale Extraordinare a Sinodului Episcopilor în perioada 5 - 19 octombrie 2014, cu tema „Provocările pastorale ale familiei în contextul evanghelizării”. Sinodul Episcopilor are menirea de a purta mai departe spiritul de comuniune în Biserică şi de colegialitate între episcopi intuit, voit şi propus de Conciliul Vatican al II-lea. Până acum în istoria recentă a Bisericii au mai avut loc alte două adunări generale extraordinare. Prima s-a desfăşurat în 1969 pentru a dezbate raportul dintre Sfântul Scaun şi Conferinţele Episcopale, iar cea de-a doua s-a desfăşurat în 1985 cu ocazia aniversării a 20 de ani de la încheierea Conciliului Vatican al II-lea. Adunări ordinare au fost treisprezece, iar rezultatul lor a fost întotdeauna sintetizat într-un document post-sinodal, intitulat Exortaţie (Îndemn). Papa Francisc a voit să pregătească cea de-a XIV-a Adunare ordinară a Sinodului Episcopilor din 2015 prin convocarea mai întâi a unei Adunări extraordinare la care vor lua parte cei 114 capi ai Conferinţelor Episcopale, patriarhi, episcopi majori, câţiva reprezentanţi ai institutelor călugăreşti şi câţiva laici. În statutul sinodului, la articolul 4, se precizează că sinodul extraordinar se convoacă atunci când „materia pusă în dezbatere, care priveşte binele Bisericii universale, are nevoie de o definire urgentă” pe când în cazul adunării ordinare „materia pusă în dezbatere prin natura sa şi prin importanţa pe care o are pentru binele Bisericii universale cere doctrina, prudenţa şi părerea întregului episcopat catolic”. Până la reunirea întregului episcopat în toamna lui 2015 vor fi parcurse mai multe etape. Prima, la data de 8 octombrie, 2013, a fost redactarea şi prezentarea Documentului pregătitor care a fost însoţit de Chestionarul cu un set de nouă categorii de întrebări. În document s-a expus pe scurt planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie şi familie, iar întrebările din chestionar au avut menirea de a cunoaşte în ce măsură credincioşii, respectiv familiile, care sunt răspândiţi pe toată faţa pământului cunosc, trăiesc şi îşi însuşesc doctrina biblică şi bisericească pe această temă. Rodul răspunsurilor la chestionare a dus la elaborarea Instrumentum Laboris (Instrument de lucru) prezentat cu ocazia unei conferinţe de presă la data de 26 iunie 2014. Scopul Instrumentului de lucru este de a orienta discuţiile în cadrul sinodului de luna viitoare. Adunarea extraordinară are la rândul său rolul de a elabora status questionis pentru sinodul ordinar din 2015. În mod grăitor la prezentarea Instrumentum laboris alături de cardinalii Lorenzo Baldisseri, secretar general al Sinodului Episcopilor, de Péter Erdő, raportor general al celei de-a III-a Adunări Generale Extraordinare a Sinodului Actualitatea Creștină septembrie 2014

Episcopilor, de André Vingt-Trois, preşedinte delegat, de Mons. Bruno Forte, teolog, au luat parte soţii Pina de Simone şi Franco Miano, părinţi a doi copii, care şi-au adus contribuţia la redactarea documentului. Din intervenţia celor doi soţi la conferinţă amintim „Provocarea fundamentală a omului de azi este modul de a înţelege relaţiile şi în anumite privinţe însăşi posibilitatea relaţiei. Familia este locul relaţiilor prin excelenţă şi este normal ca membrii săi să întâmpine greutăţi în a trăi relaţiile în vremurile actuale. Şi familia pare marcată de sentimentul fragilităţii, al împrăştierii şi mai ales de o anumită tendinţă spre privatizare. Aparent suntem mai liberi să alegem, relaţiile sunt mai mobile, mai intense, dar mai fragile. A revendica pentru relaţiile afective un spaţiu total privat aduce cu sine riscul de a izola legăturile cele mai puternice ale vieţii într-un spaţiu care, sustras de la orice referinţă normativă şi de la orice dimensiune instituţională, se arată a fi adesea loc de singurătate, de rătăcire şi uneori de angoasă. Familia are nevoie să se redescopere ca realitate de relaţie în cadrul unei reţele de relaţii”. Pe 26 februarie, anul acesta, Papa se adresa familiilor printr-o Scrisoare deschisă în care amintea că întâlnirea sinodală „este dedicată în mod special vouă, vocaţiei şi misiunii voastre în Biserică şi în societate, problemelor căsătoriei, ale vieţii familiale, ale educaţiei copiilor şi rolului familiilor în misiunea Bisericii”. Apoi, referinduse la adunarea ordinară ce va avea loc în 2015 aminteşte că aceasta va fi precedată de Cea de-a VIII-a Întâlnire Mondială a Familiilor, din Philadelphia, din septembrie 2015. Prin urmare, Papa Francisc cheamă familiile să se roage pentru ca „prin aceste evenimente, Biserica să parcurgă un adevărat drum de discernământ şi să adopte mijloacele pastorale corespunzătoare pentru a ajuta familiile să înfrunte provocările actuale cu lumina şi forţa care vin din Evanghelie”. În lunile următoare, în această pagină vom prezenta informaţii cu privire la desfăşurarea acestor evenimente. Este interesant că Papa Francisc, la fel ca Sfântul Ioan Paul al II-lea, şi-a început pontificatul cu convocarea sinodului pentru familie. Pr. Fabian MĂRIUŢ


Universul familiei

Oglinda păcii

Î

n orice distrugere există o calomnie, spunea Fericitul Vladimir. Ce îl duce pe om la distrugere? Se spune că întrebarea i-a fost pusă lui Gandi, marele propovăduitor al non-violenţei. El ar fi răspuns: „politica fără principii, plăcerea fără angajament, bogăţia fără muncă, inteligenţa fără caracter, afacerile fără morală, ştiinţa fără umanitate, rugăciunea fără caritate” – iată tot atâtea forme de calomnie. Apoi ar fi adăugat „Viaţa m-a învăţat că lumea e amabilă dacă eu sunt amabil, că persoanele sunt triste dacă eu sunt trist (…) că lumea este fericită dacă eu sunt fericit, că există persoane recunoscătoare dacă eu sunt recunoscător. Viaţa este ca o oglindă, atitudinea pe care o am în faţa vieţii este aceeaşi pe care viaţa o are faţă de mine”. Cugetarea lui Gandi ne-a trimis la un gând al Fericitului Vladimir: Dumnezeu se apleacă fără încetare asupra sufletului nostru. Dacă faţa pe care acesta i-o arată, e liniştită şi nepătată, această oglindă îl va reflecta cu uşurinţă. În ziua de 15 august privirea noastră se îndreaptă an de an către Maica Domnului înălţată cu trupul şi sufletul la slava cerească. Anul acesta, la Sfânta Liturghie din această mare solemnitate, la îndemnul Episcopului nostru Ioan şi al Papei Francisc ne-am alăturat corului de persoane rugătoare din toate parohiile diecezei şi ale Bisericii universale pentru a cere darul păcii în lume. În chip deosebit ne-am rugat pentru Irak, ţară în care comunitatea creştină trece prin persecuţii fără precedent, şi în care creştinii au pornit într-un exod forţat lăsând în urmă agoniseala de o viaţă. Creştinii, şi nu numai ei, sunt victimele colaterale ori directe ale politicii fără principii cu miros de petro-dolari şi ale afacerilor fără morală care au răscolit instincte primitive de lăcomie şi mânie. Cu simţ ironic şi lapidar Fericitul Vladimir spunea într-un alt gând: „Cea mai mare îndărătnică: Justiţia”. Desigur, îndărătnică atunci când pe talger se află multe mizerii şi meschinării umane care trag balanţa în jos părând a fi mult mai grele decât virtuţile umane. Cu certitudine că Dumnezeu se apleacă întotdeauna asupra sufletelor necăjite, supuse violenţelor. Se apleacă zi de zi şi asupra noastră care poate suntem mai norocoşi şi trăim în ţinuturi mai liniştite. Nu ascundem însă că simţim aproape şi apăsătoare drama Ucrainei angajată într-un război fratricid. Irakul, Orientul apropiat, Ucraina şi alte focare de

conflict din lume sunt tot atâtea surse de nelinişte şi moarte. Sunt asemenea oglinzii murdare de noroi şi sânge în care e greu de tot ca Dumnezeu să-şi arate chipul. Chiar noi care trăim actualmente în oaze de pace avem oglinda sufletului mânjită de interese, de griji inutile şi mai ales de o stranie indiferenţă. De Adormirea Maicii Domnului am privit ca într-o oglindă la icoana Mariei. Am privit la ea ca oglindă a dreptăţii. Câtă şansă şi ce bucurie să facem parte din rândul celor care o au ca Mamă. Pe chipul său neprihănit Dumnezeu îşi arată chipul. Iar noi, fiii şi fiicele sale, înălţăm la Dumnezeu rugăciunea cu conştiinţa că suntem parte din trupul lui Cristos, Biserica, în care Maica Domnului este toată frumoasă. Tot prin mijlocirea ei ridicăm o rugăciune plină de căinţă desprinsă din gândurile Fericitului nostru Vladimir: Fie ca iertarea în Cer să fie atât de profundă pe cât este uitarea faţă de noi pe pământ. Fie ca puţin din această indiferenţă, din această ignorare, din absenţa faţă de noi înşine să intre în ceea ce ne va întâmpina din toate părţile pe unde am greşit; atunci, această anihilare, atât de greu de contemplat altfel, devine ceva blând. În iconiţa cu chipul Fericitului Vladimir pe care am primit-o anul acesta când ne-au fost binecuvântate casele de către preoţii noştri la început de an era scris: „Orice pace se sprijină pe o armonie şi orice armonie, pe un mister”. Pentru noi creştinii misterul constă înainte de toate în faptul că Dumnezeu şi-a arătat chipul în persoana Fiului său, Isus. Chipul lui Isus s-a oglindit în modul cel mai desăvârşit în Maica sa preasfântă, Regina păcii, devenită oglinda care reflectă armonia. O calomnie, un factor de distrugere a chipului omului, este „rugăciunea fără caritate”. În multe părţi din lume credincioşii au adoptat familii întregi de refugiaţi din Irak oferindu-le ajutorul umanitar de care au atâta nevoie, ba chiar punându-le la dispoziţie casa. E dărnicia fără măsură care întrece dreptatea şi care aduce mângâiere. Să o invocăm pe Maica Domnului ca Oglindă a dreptăţii şi ca Regină a păcii! Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” Actualitatea Creștină septembrie 2014


Suflet tânăr Bucureşti, PS Cornel Damian, Episcop Întâlnirea Diecezană auxiliar de Bucureşti, şi ajutaţi de a Tineretului Catolic 2014 și curajul de a da mărturie de credință echipa diecezană, de animatorii de

Î

n urmă cu aproximativ o lună de zile am participat la Întâlnirea Diecezană a Tineretului Catolic 2014. Tema acestei întâlniri, „Isus pe primul loc”, a fost inspirată din mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc – „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerului” (Mt 5,3). Întâlnirea a fost organizată pentru tinerii din toate parohiile Arhidiecezei Romano-Catolice de București. Patru zile am încercat să redescoperim frumuseţea unităţii, frumuseţea de a sta împreună cu Cristos, frumusețea demnității noastre catolice. Nimic nu este mai frumos în viața noastră de tineri, decât a-L avea în mijlocul nostru pe Isus Cristos! În acele zile, îndrumaţi de catehezele episcopilor arhidiecezei noastre - IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de

De la mersul pe două biciclete la mersul pe o singură bicicletă

S

e spune că în viață nimic nu este întâmplător... Nici drumurile noastre nu s-au intersectat accidental. Totul a început cu un telefon și astfel am început să lucrăm cu tinerii din Arhidieceza de București, sub îndrumarea părintelui Daniel Bulai, responsabil cu Pastorația Tineretului. Am participat la foarte multe activități cu tinerii și, ani la rând, nu am lipsit de la viața tinerilor din Arhidieceza noastră! Noi, Andreea și Viorel, am întâlnit foarte mulți tineri, dar la un moment dat în sufletele noastre ceva s-a întâmplat... Când, cum, de ce!? – am pus totul pe lucrarea lui Dumnezeu! Ceea ce vrem să mărturisim este faptul că întâlnirile cu tinerii au reprezentat întotdeauna un mijloc extrem de important pentru

la grupuri, de Pr. Daniel Bulai și de toți preoţii prezenţi, am încercat să vedem care sunt priorităţile noastre şi pe ce loc îl punem pe Dumnezeu. La sfârşitul acelor zile puteam afirma că toţi participanţii au înțeles mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc. Însă provocarea cea mai mare este aceea de a continua ceea ce a început în acele 4 zile, adică să-L păstrăm pe Isus pe primul loc, indiferent de mediul în care ne aflăm. Perioada verii, a vacanţelor şi a concediilor este prima parte a provocării pentru că aparent sunt perioade în care ieşim din rutina zilnică. Dar nu trebuie să uităm faptul că zilnic se întâmplă lucruri noi, iar noi suntem responsabili de locul pe care i-L oferim zilnic lui Cristos. Adriana CALOTĂ

interacțiune și descoperire a ceea ce suntem, a ceea ce vrem să fim și unde vrem să ajungem. Având în minte întotdeauna ideea că Isus este pe primul loc, întâlnirile cu tinerii accentuează importanța lui Isus în viața noastră și că El este un „magnet de oameni”, care însuflețește și animă cu bucurie pe fiecare dintre noi. De-a lungul anilor de interacțiune cu tinerii am descoperit că entuziasmul molipsitor și dorința tinerilor de a „mișca munții din loc” trebuie să ne însoțească toată viața pentru a putea rămâne întotdeauna tineri între tineri. Știm că planurile lui Dumnezeu sunt un mister și că fiecare are un traseu al său de urmat în viață, dar pentru a descoperi propriul drum trebuie să te încrezi în Dumnezeu și să îi faci loc pentru a planifica cu tine viitorul. Încrezându-ne în Dumnezeu, pe 9 august 2014, ne-am căsătorit, am devenit o familie și pornim la un drum nou împreună. Ne place să credem că dacă până acum am mers fiecare pe bicicleta sa, căsătoria este ca mersul în doi pe aceeași bicicletă.

Actualitatea Creștină septembrie 2014

Andreea și Viorel FERENȚ

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Trăim într-o lume care „nu mai are timp”. La tot pasul auzim expresiile: „Nu mai am timp! Sunt atât de ocupat! Am atâtea de făcut!” Chiar printre creștini auzim: „Nu mai am timp să mă rog! Nu mai am timp să merg la Biserică! Nu mai am timp să mă spovedesc!” Pe străzi, lumea aleargă îngândurată cu ochii ațintiți, drept înainte; este grăbită să ajungă undeva și își mărește încontinuu pasul; nu se mai oprește să stea de vorbă cu un prieten și vrea să rezolve totul astăzi... Suntem martorii unei crize de timp. De ce oare am ajuns aici?! Să căutăm un vinovat în afara noastră sau în interiorul nostru? Să fie de vină egoismul nostru? Să fie de vină lipsa lui Dumnezeu din viața noastră? Să fie vinovată societatea în care ne-am născut? De ce timpul este atât de „puțin” și în același timp atât de „prețios”? Timpul este un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat tot ceea ce noi vedem și simțim în timp, și a pus timp peste toate. În timp, creația se desăvârșește și tot în timp, omul ajunge la sfințenie. În timp, tot ce există respectă o ordine, și tot în timp, omul este chemat să respecte glasul lăuntric al sufletului. În timp, omenirea va ajunge la „performanță”, și tot în timp, creștinul trebuie să se implice ca Dumnezeu să fie viu, să fie recunoscut de toți în timpul care se scurge. Când timpul se scurge fără Dumnezeu, totul este mult mai sărac. Când lăsăm timpul să treacă fără Dumnezeu, totul devine fără sens, devine rece, devine insuportabil. Când omul își trăiește timpul fără Dumnezeu, îl lasă să se scurgă pe lângă el fără a-L simți pe Dumnezeu aproape, îl lasă să treacă cu ușurință fără a-L întâlni pe Dumnezeu și totul devine grabă, devine frică, devine stres! Timpul vine de la Dumnezeu și îi aparține numai lui Dumnezeu. Dumnezeu este stăpânul timpului! Pr. Daniel BULAI


Recenzie

EDUCAŢIA – în slujba vieţii PAPA FRANCISC (Cardinal Jorge Maria Bergoglio sj)

C

artea pe care vă propunem s-o citiţi în această lună se găseşte deja în Librăria Sfântul Iosif. Unii dintre dumneavoastră poate că au şi citit-o. Numele autorului ei o recomandă de la sine: Papa Francisc. Scrisă pe când era Cardinal, păstor al diecezei de Buenos Aires, paginile rămân însă de o mare actualitate nu numai pentru societatea şi poporul argentinian, ci şi pentru întreaga Biserică Catolică. Volumul este alcătuit din trei părţi, fiecare dintre ele reprezentând de fapt mesajul Cardinalului Bergoglio către educatori cu ocazia Postului Mare din anii 2003, 2004 şi 2005. Surprinde cu siguranţă atenţia pe care păstorul diecezei o dă tinerei generaţii, ca şi insistenţa cu care se adresează celor care lucrează pentru a forma cultura şi caracterul acesteia. Educaţia unui popor este fundamentală pentru supravieţuirea poporului şi a culturii sale. Cultura este, în viziunea actualului papă, prioritară în faţa tuturor celorlalte aspecte ale vieţii: a educa, spune el încă din titlul volumului, înseamnă a alege viaţa. În timpurile dificile pe care le trăim, când pare că ne strivesc problemele economice, Cardinalul nu oferă soluţii care să ajute la depăşirea crizei, ci propune un singur cuvânt: educaţia. Asemenea lui Belgrano, o mare personalitate a istoriei argentiniene, el afirmă că „un popor cult nu va putea fi niciodată subjugat”. Copiii şi tinerii au nevoie să cunoască şi să fie capabili să interpreteze singuri, chiar cu riscul de a greşi, realitatea în care trăiesc şi societatea din care fac parte. Fie că ne vorbeşte despre credinţă, despre educaţie, politică sau economie, Papa Francisc, prin intermediul acestei cărţi, nu afirmă nimic nou. Cuvintele sale nu fac altceva decât să ne amintească adevăruri fundamentale pentru o societate care se consideră modernă, şi care sunt profund înrădăcinate în sufletul fiecăruia dintre noi. Este important să avem curajul de a gândi, de a pune întrebări, de a visa la o lume mai bună şi de a crede că este posibilă. Rolul educatorului este tocmai acesta: de a-i ajuta pe ceilalţi să se exprime nu numai prin activităţi materiale, ci şi prin dezvoltatea capacităţii de a-şi exprima dorinţele, curiozitatea şi de a formula întrebările cele mai diverse pe care de multe ori nici nu ne dăm seama că le purtăm în noi. Aceste lucruri trebuie afirmate astăzi cu atât mai mult cu cât societatea noastră traversează o perioadă de criză economică şi morală. Dar, aşa cum scrie Papa, „greutăţile devin provocări, provocările apelează la speranţă şi generează bucuria de a ne şti artizanii unui lucru nou”.

Iar acest fapt devine mai mult decât evident dacă, în credinţa noastră, privim la Isus, care este Înţelepciunea lui Dumnezeu întrupată. Un creştin adevărat nu poate fi indiferent în faţa problemelor patriei sale, iar educatorii ar trebui să fie protagoniştii schimbării, dat fiind că ei sunt primii care ar trebui să fie capabili să citească şi să interpreteze semnele timpurilor. Fără îndoială, Papa Francisc dă o responsabilitate imensă educatorilor, mai ales când afirmă că puterea de a schimba ceva stă tocmai în mâinile lor, nu ale economiştilor sau ale politicienilor. Într-o societate care este din ce în ce mai materialistă şi crede din ce în ce mai puţin în învăţământ, el vine şi răstoarnă vechea mentalitate că studiul nu foloseşte la nimic şi cartea nu dă de mâncare: dimpotrivă, spune el, prin cultură, un popor nu numai că iese din ignoranţă şi îşi recucereşte demnitatea, ci redescoperă şi modalităţile de a atinge un nivel de bunăstare naţională. Cu toate acestea, Cardinalul Bergoglio nu este naiv: ştie că ceea ce spune este ceva nou pentru educatori şi, fără îndoială, mulţi dintre cei cărora li se adresează nu au curajul necesar de a-şi asuma o astfel de responsabilitate, fiind ei primii cei cărora le este teamă de a gândi, prinşi în capcana fricii de a nu fi depăşiţi de elevii lor, de a nu mai putea ţine situaţia sub control. Lor, dar nu numai profesorilor, ci tuturor celor care, într-un fel sau altul lucrează în domeniul educaţiei, Papa le adresează un mesaj profund de încurajare, asigurându-i de ajutorul său. În acest volum, care este de fapt o culegere de cateheze pentru educatori, îl descoperim pe Cardinalul Bergoglio, acum Papa Francisc nu numai ca pe un mare teolog, ci şi un mare educator, un adevărat păstor al turmei care i-a fost încredinţate, capabil să citească nevoile societăţii sale şi mai ales care are curajul de a crede în puterea laicului, în special a educatorului, de a fi profet în mediul în care trăieşte. Larisa BALBUZAN Actualitatea Creștină septembrie 2014


Sfântul lunii

Sfântul Pius din Pietrelcina – Padre Pio 1887-1968

- comemorat la 23 septembrie -

F

rancesco Forgione s-a născut la Pietrelcina, provincia Benevento, la 25 mai 1887. La 16 ani a intrat în mănăstire şi, ca franciscan capucin, îşi ia numele de fratele Pius de Pietrelcina. A devenit preot şapte ani mai târziu, pe data de 10 august 1910. În 1916, superiorii s-au gândit să-l mute la „San Giovanni Rotondo”, pe Muntele Gargano, şi aici, în mănăstirea „Santa Maria delle Grazie”, a început pentru părintele Pius o extraordinară aventură de taumaturg şi de apostol al confesionalului. La 20 septembrie 1918, capucinul a primit stigmatele canonice infamante; fratele cu stigmate se declară „fiu al pătimirii lui Cristos, care vor rămâne deschise, dureroase ascultării” şi suportă totul cu răbdare serafică. şi sângerânde pentru cincizeci de ani. A murit la 23 Chilia lui, numărul 5, avea întotdeauna pe uşă o inscripţie septembrie 1968, la vârsta de 81 de ani. A fost declarat cu o frază celebră a Sfântului Bernard: „Maria este întreaga venerabil în 1997, beatificat în 1999 şi canonizat în 2002. raţiune a speranţei mele”. Maria este secretul măreţiei lui Când a murit, la 23 septembrie 1968, la 81 de ani, Padre Pio, secretul sfinţeniei sale. Ei îi dedică, în mai 1956, stigmatele au dispărut de pe trupul său şi înaintea a „Casa Sollievo della Sofferenza” (Casa pentru alinarea circa 100.000 de persoane venite de pretutindeni la suferinței), una dintre structurile sanitare cele mai renumite înmormântarea sa, s-a iniţiat procesul de sanctificare ce îl la nivel naţional şi inernaţional, cu 70.000 de internări pe aşază, cu mult înainte ca Biserica să-l fi înălţat la cinstea an, dotări ultramoderne şi legături cu principalele institute altarelor, în devoţiunea creştinilor din toată lumea, ca unul de cercetări din lume. În anii ‘40, pentru a lupta cu arma dintre sfinţii cei mai iubiţi din ultimul secol. rugăciunii împotriva realităţii cutremurătoare a Celui dePărinţii săi, Grazio şi Giuseppa, erau ţărani săraci, dar Al Doilea Război Mondial, Padre Pio a iniţiat grupurile de foarte credincioşi. În familie „Iubiţi-o pe Sfânta Fecioară şi faceţi să fie iubită. rugăciune, una dintre realităţile se spunea Rozariul în fiecare ecleziale cele mai răspândite Recitaţi mereu Rozariul!” seară, în casă, cu toţii împreună. actualmente în lume, cu mai Supranaturalul s-a revărsat destul de timpuriu în viaţa mult de 200.000 de oameni evlavioşi răspândiţi pe tot viitorului sfânt: încă de copil, primea vizite frecvente pământul. Alături de Casa pentru alinarea suferinței, aceste din partea lui Isus şi a Mariei, vedea diavoli şi îngeri, dar grupuri constituie moştenirea lui spirituală, semnul unei întrucât se gândea că toţi s-ar fi putut să aibă posibilitatea vieţi dedicate în întregime rugăciunii şi însemnate de o aceasta, nu vorbea despre ele cu nimeni. La 22 ianuarie devoţiune arzătoare faţă de Sfânta Fecioară Maria. 1903, intră în mănăstire. Vrea să plece ca misionar în ţările Întotdeauna îi îndemna pe fiii săi spirituali să se roage îndepărtate, după ce a fost sfinţit preot, dar Dumnezeu are Rozariul şi să imite virtuţile Mariei: umilinţa, răbdarea, cu el alte planuri cu totul aparte. tăcerea, curăţia, caritatea. El însuși avea întotdeauna Primii ani de preoţie sunt compromişi şi amari din cauza rozariul în mână. Îl recita fără încetare, în întregime, mai condiţiilor grave de sănătate, aşa încât superiorii îl trimit de ales în ceasurile de noapte. „Această rugăciune - spunea mai multe ori la Pietrelcina, în casa părinţilor, unde clima i Padre Pio - este credinţa noastră, sprijinul speranţei noastre, se potriveşte mai mult. Părintele Pius este destul de bolnav revărsarea carităţii noastre”. cu plămânii. Medicii îi mai dau puţin de trăit. Ca şi cum Testamentul său spiritual, la sfârşitul vieţii, a fost acesta: n-ar fi de ajuns, bolii i se mai adaugă teribilele încercări „Iubiţi-o pe Sfânta Fecioară şi faceţi să fie iubită. Recitaţi la care îl supune diavolul care nu-l lasă deloc în pace pe mereu Rozariul!”. sărmanul frate, torturându-l în trup şi în duh. Despre figura lui, în ultimii ani, s-au revărsat râuri de În 1916, este transferat la „San Giovanni Rotondo”. Un cerneală. De ce atâta devoţiune pentru acest Sfânt Francisc număr incalculabil de bărbaţi şi femei încep să alerge la din sud, așa cum a mai fost numit? confesionalul lui, unde stă câte 14-16 ore pe zi. Slujirea care Părintele Raniero Cantalamessa explică: „Dacă toată îşi soarbe propria forţă din rugăciune şi din altar, părintele lumea aleargă după Padre Pio - aşa cum odinioară alerga Pius o realizează nu fără mari suferinţe fizice şi morale. după Sfântul Francisc din Assisi, - o face pentru că intuieşte La 20 septembrie 1918, capucinul primeşte stigmatele vag că nu tehnica, cu toate posibilităţile ei, nici ştiinţa, cu pătimirii lui Cristos. Părintele Pius este vizitat de un toate promisiunile ei, nu ne vor salva: numai sfinţenia. mare număr de medici, suferind din cauza neînţelegerilor Asta înseamnă ca şi cum ai spune: iubirea”. şi calomniilor pentru care trebuie să suporte inspecţii (după calendarcatolic.ro) Actualitatea Creștină septembrie 2014


Profile for Revista Actualitatea Crestina

Actualitatea Crestina, nr. 09/2014  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București www.actualitatea-crestina.ro

Actualitatea Crestina, nr. 09/2014  

Publicație a Arhidiecezei Romano-Catolice de București www.actualitatea-crestina.ro

Advertisement