Actualitatea creştină, nr. 8 / 2012

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

50 de ani de la Conciliul Vatican II În ianuarie 1959, Sfântul Părinte Papa Ioan al XXIII-lea anunţa pentru prima oară proiectul său de a convoca un conciliu. În mai 1959, Suveranul Pontif instituia o comisie care urma să se consulte cu toţi episcopii, cu toţi Superiorii călugăreşti şi cu toate Facultăţile catolice de teologie din lume.

Programul temelor de tratat la Conciliu avea să fie stabilit în raport cu răspunsurile primite de comisia respectivă; iar răspunsurile, reformulate în 8972 de propoziţii, au fost grupate tematic în mai multe scheme ce aveau să fie studiate treptat în sesiunile Conciliului Vatican II, convocat oficial la 25 decembrie 1961 cu întreitul scop de a reînnoi Biserica, de a-i uni pe creştini şi de a intra în dialog cu lumea.

Conciliul Vatican II, care a început la 11 octombrie 1962, se înscrie în linia tradiţiei Bisericii (tradiţie ce vine de la Apostoli) de a se aduna în conciliu în împrejurări deosebite, pentru a se analiza pe sine şi pentru a se întreba asupra semnelor timpurilor. În 1968, când am terminat Seminarul din Iaşi, nu auzisem mai nimic despre Conciliul al II-lea din Vatican, deşi trecuseră câţiva ani de la încheierea lui. Citisem, ce-i drept, o carte despre Conciliu, Vatican deux pour tous („Conciliul al II-lea din Vatican pentru toţi”), de Bernard Häring. Seminarul era izolat, ca toată ţara de altfel, şi veştile despre Conciliu veneau puţine, pe calea radioului, şi, apoi, şi mai puţine soseau la noi, studenţii şi elevii din Iaşi; câte un profesor ne mai spunea câte ceva.

Biserica deschisese o fereastră largă pentru un aggiornamento, dar noi eram prea departe, după un zid, ca să simţim şi noi ceva din suflul nou care răscolea Biserica.

Astfel, înainte de hirotonirea preoţească, am învăţat ambele forme de celebrare a Sfintei Liturghii, pre şi post conciliară. Tot din 1968, unii parohi, pe cont propriu, au început să aplice reforma liturgică şi să celebreze sacramentele, dar mai întâi Sfânta Liturghie, în limba română, conform noului ritual. În 1990, deci la 25 de ani de la încheierea Conciliului, am tradus şi am publicat şi noi documentele. Aş spune, pentru vremea respectivă, că la noi Conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată, rătăcită undeva şi, în sfârşit, descoperită şi citită anevoie şi, în general, fără entuziasm.

Dacă la noi s-au făcut cunoscute mai târziu documentele Conciliului, cel puţin cu atât ne putem mângâia că nu am asistat, de exemplu, la o aplicare exagerată a reformei liturgice; bisericile n-au fost golite de icoane şi de statui. La noi, evlaviile tradiţionale au supravieţuit şi au mers mai departe peste timp, îmbinându-se bine cu programele Sfintelor Liturghii, care şi ele au căldura lor prin cântecele şi participarea credincioşilor.

Astăzi, chiar dacă ne aflăm la 50 de ani distanţă de Conciliul al II-lea din Vatican, cred că suflul acestuia este prezent în Biserica noastră locală şi, în acelaşi timp, universală; cred că generaţiile noi de preoţi şi de credincioşi nu mai percep documentele conciliare ca pe o scrisoare întârziată, ci ca pe un apel mereu proaspăt la răspundere şi fidelitate faţă de Templul Duhului Sfânt, care este Biserica, locuirea lui Dumnezeu cu oamenii. Cred că noua stare de veghere pe care a adus-o Conciliul în Biserică dăinuie şi va dăinui încă. august 2012

Actualitatea Creştină

1

Acum, că se apropie Anul credinţei (11 octombrie 2012 – 24 noiembrie 2013), voi consacra, începând cu luna septembrie, în fiecare număr al revistei noastre, un articol de descriere succintă a fiecărui document dat de Conciliul Vatican II. Aceste documente sunt şaisprezece la număr; aşadar, în următoarele numere ale Actualităţii creştine, indiferent de sărbătorile care se celebrează peste an, veţi găsi câte o prezentare aparte a fiecărui document conciliar. Ţin mult ca toţi credincioşii noştri, de toate vârstele, să aibă o idee clară despre actele Conciliului, acestea fiind pentru noi, catolicii, un fel de ceas care arată timpul Bisericii în dialog cu Dumnezeu, cu propriii fii şi cu lumea de astăzi.

Pornind de la aceste articole şi consultând documentele conciliare în întregime, preoţii vor putea lărgi aria informaţiilor legate de fiecare document, cu ocazia orelor de religie şi de cateheză, în întâlnirile duminicale cu cei din comunitatea parohială, în contactele cu diferite grupuri, de toate vârstele, din parohie, din şcoli etc.

Aş dori ca odată încheiat Anul credinţei fiecare preot paroh să poată spune, în legătură cu Conciliul Vatican II, că toţi credincioşii îi cunosc documentele şi că efortul nostru nu a fost zadarnic. În Anul credinţei vor fi abordate şi alte teme, însă această căutare a conţinutului şi a spiritului Conciliului Vatican II va fi mereu prezentă.

Spuneam la începutul acestui articol că la noi Conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată; dar nu numai o dată scrisorile întârziate au adus mai multă bucurie decât cele sosite la timp.

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Telegramă de felicitare adresată Papei Benedict al XVI-lea cu ocazia zilei onomastice SANCTITĂŢII SALE BENEDICT AL XVI-LEA PONTIF SUPREM Vatican Sfinte Părinte, Sărbătoarea Sfântului Benedict Abate, Patron al Europei precum şi Patron ceresc şi Protectorul Pontificatului Sanctităţii Voastre, ne prilejuieşte mie, Episcopului meu Auxiliar, preoţilor mei, Congregaţiilor religioase de bărbaţi şi femei, precum şi întregului popor credincios al Arhidiecezei de Bucureşti ocazia fericită pentru a reînnoi, cu mare bucurie, sentimentele de comuniune nezdruncinată, de iubire sinceră, de supunere statornică şi de ascultare filială faţă de Păstorul suprem al Turmei lui Cristos în peregrinarea ei pe acest pământ şi faţă de Succesorul Sfântului Apostol Petru la conducerea întregii Biserici.

Prin rugăciuni stăruitoare şi zilnice implorăm, prin mijlocirea Sfintei fecioare Maria, Mama lui Cristos şi Mama Bisericii, pentru misiunea Sanctităţii Voastre, har îmbelşugat, sănătate cât mai bună şi o revărsare abundentă a darurilor Duhului Sfânt.

Pentru Biserica noastră locală, pentru Patria noastră şi pentru poporul nostru cerem cu multă umilinţă Binecuvântarea Apostolică, aducătoare de bunuri spirituale pentru noi toţi.

Bucureşti, 11 iulie 2012

2

Actualitatea Creştină

august 2012

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

PELERIN LA VATICAN

Castel Gandolfo, un loc în care Benedict al XVI-lea se simte fericit Anca Mărtinaş GIULIMONDI

Pentru al treilea an consecutiv, localitatea Castel Gandolfo, a fost aleasă în exclusivitate de Benedict al XVI-lea pentru petrecerea perioadei estive de odihnă. Sfântul Părinte se află în orăşelul de pe malul lacului Albano din dupăamiaza de 3 iulie, cu intenţia de a-şi pune concediul tot sub semnul îndemnului benedictin ora et labora („roagă-te şi munceşte”), pe care-l urmează fără întrerupere de-o viaţă întreagă. Revenirea în Vatican este prevăzută pentru sfârşitul lunii septembrie sau, cel mai târziu, în primele zile din octombrie.

Din declaraţiile părintelui Federico Lombardi, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun, aflăm că pe biroul Papei din Palatul Apostolic de la Castel Gandolfo se află manuscrisul în lucru al celui de-al treilea volum despre Isus, dedicat Evangheliilor copilăriei, pe care doreşte să-l încheie în vara aceasta; documentaţia pentru elaborarea „Exortaţiei apostolice post-sinodale privind Orientul Mijlociu” şi ciornele discursurilor pe care le va ţine în Liban, în apropiata călătorie apostolică din perioada 14-16 septembrie.

Ocupaţii deloc odihnitoare, cum se poate imagina, dar pentru Benedict al XVI-lea studiul îmbinat cu rugăciunea i-a procurat mereu bucuria pe care doar convieţuirea armonioasă dintre fides et ratio („credinţă şi raţiune”) o poate da fiinţei umane. Şi totuşi, de ce preferă Benedict al XVI-lea Castel Gandolfo ca loc de „odihnă”? Ar putea merge în munţii Alpi, departe de căldura sufocantă, atât de hotărâtă să ia în stăpânire centrul şi sudul Italiei. Răspunsul a fost dat chiar de Joseph Ratginger, pe 7 iulie anul trecut, când – de la fereastra Palatului Apostolic din Castel Gandolfo – i-a salutat pe credincioşii veniţi să-i dea bun venit, spunândule: „Aici găsesc totul: munte, lac, pot vedea chiar şi marea; o frumoasă biserică cu faţada renovată şi oameni buni. De aceea sunt fericit să mă aflu aici”.

Urban al VIII-lea, primul Papă în „concediu” la Castel Gandolfo

Orăşelul de pe malul lacului Albano, aflat la 24 de kilometri sud-est de Roma, a devenit reşedinţă papală estivă

începând cu pontificatul Papei Urban al VIII-lea. În 1623, imediat după alegerea sa ca urmaş al lui Petru, Urban al VIII-lea a dispus construirea unui edificiu pe terenul vastului parc roman ce a aparţinut în antichitate împăratului Domiţian.

Din istoria foarte recentă a Papilor, ştim că Palatul Apostolic din Castel Gandolfo a fost, în perioada 19461986, unicul loc dedicat perioadei estive a pontifilor. Dar, în 1987, Ioan Paul al IIlea a decis să-şi petreacă o parte din concediu în munţii Alpi. În anii succesivi, Karol Wojtiła a continuat să-şi împartă concediul între munte şi Castel Gandolfo, pe perioada pontificatului său mergând de zece ori în localitatea alpină italiană Les Combes, în Val d’Aosta, şi de şase ori în localităţile Lorenzago şi Bressanone, situate tot în munţii Alpi, din Italia. În 2002 şi 2003, din motive de sănătate, Ioan Paul al II-lea a rămas pe durata verii doar la Castel Gandolfo. În primele cinci veri ale pontificatului, Benedict al XVIlea a petrecut şi el o parte din concediu în munţii Alpi (de trei ori la Les Combes, o dată la Lorenzago şi o dată la Bressanone). Dar, din 2010, Josef Ratzinger a ales în exclusivitate orăşelul Castel Gandolfo pentru perioada estivă, dată fiind altitudinea potrivită, un spaţiu liniştit şi rezervat atât de necesar rugăciunii, studiului şi scrisului, dar şi o foarte bogată bibliotecă la îndemână, în orice moment.

Nu doar grădina şi livada seculară de măslini…

Reşedinţa pontificală din Castel Gandolfo nu se compune doar din Palatul Apostolic. Acesta este străjuit de o grădină de vis, „locuită” de pini, chiparoşi şi stejari, de pomi de lămâi şi măslini, înşiruiţi printre alei de trandafiri, violete, hortensii şi magnolii. Fântâni, statui, colonete, scări monumentale baroce şi vestigii romane se întrec în a o înfrumuseţa, în vreme ce păsările ce şi-au găsit acolo un adăpost regal se îngrijesc de asigurarea unei coloane sonore unice prin frumuseţe şi virtuozitate.

Pe lângă grădina splendidă, domeniul pontifical de la Castel Gandolfo include şi o gospodărie agricolă model, în august 2012

Actualitatea Creştină

3

MAGISTERIU care tradiţia face casă bună cu acele tehnologii ce favorizează respectarea ambientului şi naturaleţea produselor.

Gospodăria agricolă de la Castel Gandolfo are un grajd modern cu 25 de vaci de lapte, o crescătorie cu 300 de găini pentru ouă şi 60 de pui. Ferma mai conţine o livadă seculară de măslini ce produce între 2000 şi 3500 de litri de ulei pe an şi o livadă cu pomi fructiferi, în special caişi şi piersici, şi o seră cu plante ornamentale.

„Via Bunului Păstor”

La gospodăria din cadrul reşedinţei estive de la Castel Gandolfo, Benedict al XVI-lea a găsit anul acesta două noutăţi: două mici plantaţii de viţă-de-vie, una cu struguri negri şi alta cu struguri albi, dispuse la picioarele statuii

Bunului Păstor şi doi măgăruşi care au fost recent donaţi Domeniilor Pontificale.

Cu siguranţă, în plimbările sale duminicale, mai lungi decât cele din cursul săptămânii, Benedict al XVI-lea îşi bucură privirea cu cele vechi şi noi de la Castel Gandolfo. Şi, aproape cu siguranţă, trecând pe lângă mica piscină de 18 metri pătraţi, dorită de Ioan Paul al II-lea în grădina de la Castel Gandolfo în favoarea propriei sănătăţi fizice, Sfântul Părinte va zâmbi amintindu-şi de replica dată de predecesorul său gurilor rele care murmurau în legătură cu costurile piscinei: „Ar costa cu mult mai mult un nou Conclav”.

Karol Wojtiła a folosit această piscină până în anul 2000, una din ultimele dăţi fiind la întoarcerea de la întâlnirea cu tinerii, de la Tor Vergata, cu ocazia Zilei Mondiale a Tinerilor, într-o înăbuşitoare zi de august.

*

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA Aspiraţi să fiţi în întregime ai lui Isus Resplendens Stella. «O stea care să dăruiască prin sine o mare strălucire» (Cartea Vieţii 32, 11). Cu aceste cuvinte a îndemnat-o Domnul pe Sfânta Tereza a lui Isus să întemeieze în Avila mănăstirea Sfântul Iosif, care a constituit începutul reformei Carmelului, şi care pe 24 august împlineşte patru sute cinzeci de ani. Cu ocazia acestei fericite împrejurări, vreau să mă unesc în bucuria dragei Dieceze din Avila, a Ordinului Carmelitanilor Desculţi, al Poporului lui Dumnezeu care merge în pelerinaj în Spania, precum şi a tuturor celor care, în Biserica universală, au întâlnit în spiritualitatea tereziană un ghid sigur pentru descoperirea faptului că omul ajunge la adevărată reînnoire a vieţii sale numai prin Cristos. (…)

Reforma Ordinului Carmelitan, a cărei aniversare ne umple de bucurie interioară, ia fiinţă din rugăciune şi tinde spre rugăciune. Pentru a promova o întoarcere radicală la prima Regulă, îndepărtându-se de la Regula atenuată, Sfânta Tereza a lui Isus voia să instituie o formă de viaţă care să favorizeze întâlnirea personală cu Domnul, pentru care este necesar „să stai în singurătate şi să-L priveşti în interiorul tău, să nu te îndepărtezi de un oaspete atât de bun” (Drumul Perfecţiunii 28, 2). Mănăstirea Sfântul Iosif ia fiinţă tocmai pentru ca fiicele sale să aibă cele mai bune condiţii pentru a-l găsi pe Dumnezeu şi de a stabili o relaţie profundă şi intimă cu El. (…) În Faţă uitării de Dumnezeu, Sfânta, care este Doctor al Bisericii, încurajează comunităţile fundamentate pe rugăciune, care să-i sprijine cu ardoarea lor pe propovăduitori de pretutindeni ai Numelui lui Cristos, care să implore pentru nevoile Bisericii, care să înalţe la inima Mântuitorului strigătul tuturor popoarelor.

De asemenea, azi printre transformările rapide ca şi în secolul XVI, este necesar ca rugăciunea încrezătoare să fie

4

Actualitatea Creştină

august 2012

inima apostolatului, pentru ca să răsune foarte limpede şi cu un dinamism puternic mesajul mântuitor al lui Isus Cristos.

Este urgent să vibreze în suflete Cuvântul vieţii într-o formă armonioasă, cu note sonore şi atrăgătoare. (…)

Astfel, se pot forma familii autentice, care să descopere în Evanghelie focul căminului lor; comunităţi creştine vii şi unite, întemeiate în Cristos ca piatra de temelie şi care să facă din slujirea aproapelui cu generozitate şi iubire modul lor de viaţă. De asemenea, este de dorit ca rugăciunea neîncetată, să promoveze în mod prioritar pastorala vocaţiilor subliniind în mod deosebit frumuseţea vieţii consacrate, pe care trebuie să o însoţeşti în mod corespunzător ca pe un tezaur al Bisericii, ca un torent de binecuvântări, atât în dimensiunea sa activă cât şi în cea contemplativă. (…)

Mergând pe urmele Terezei a lui Isus, îngăduiţi-mi să spun celor care au un viitor înainte: Aspiraţi să fiţi voi în întregime ai lui Isus, numai ai lui Isus şi întotdeauna ai lui Isus. Nu vă temeţi să spuneţi Domnului Nostru ca şi ea: «A Ta sunt, pentru tine m-am născut, ce porunciţi să faceţi din mine?» (Poezia 2). Şi mă rog Lui ca să fiţi în stare să răspundeţi la chemările sale iluminaţi fiind de harul divin, cu Hotărâta determinare, pentru a oferi puţinul pe care îl aveţi în voi, având încredere că Dumnezeu nu îi părăseşte niciodată pe cei care lasă totul pentru slava sa (Drumul perfecţiunii 21, 2; 1, 2). (…)

(16 iulie, din Mesajul Papei cu ocazia Celei de a 450-a aniversări a întemeierii mănăstirii Sfântul Iosif din Avila şi a începutului reformei carmelitane).

VLADIMIR GHIKA

Mesajul Monseniorului pentru tineri

Pe coperta paginii de Facebook dedicată Monseniorului Ghika se află fotografia de mai sus. Datată cu probabilitate la 7 iulie 1947, fotografia a fost realizată în curtea bisericii greco-catolice de pe strada Polonă, din Bucureşti.

Grupul de studenţi greco-catolici (ASTRU) se adunase în jurul celor doi preoţi care le erau ghizi spirituali, Pr. Tit Liviu Chiezu (viitor episcop) şi Monseniorul Vladimir Ghika; amândoi vor da mai târziu mărturia supremă a credinţei lor în închisorile comuniste.

Puternica legătură de suflet dintre bătrânul preot şi aceşti tineri studenţi este atestată de multitudinea de fii spirituali care au rămas fideli Celui indicat de acesta chiar şi în momentele dificile ale prigoanei ateiste. Amintirile lui Horia Cosmovici sunt cele mai la îndemână pentru noi toţi, fiind publicate deja in doua ediţii sub titlul Monseniorul. Redăm în continuare un fragment de la pagina 31 din ediţia din 2011 : „Tot aici, în Polonă, îşi avea sediul Asociaţia Studenţilor Români Uniţi (ASTRU), care-şi ţinea cu regularitate şedinţele publice duminică după-amiază. Aceste şedinţe erau prezidate de Monsenior, care le urmărea cu foarte multă atenţie.

Ori de câte ori era cazul să facă anumite completări, le făcea cu multă generozitate şi delicateţe. În acest fel, autoritatea şedinţelor decurgea din prezenţa lui. Niciodată n-a lipsit de la aceste şedinţe. Iar la terminarea lor stătea la dispoziţia oricui dorea să-i vorbească. Monseniorul pleca cel din urmă. Şedinţele aveau loc în birourile de la parterul casei parohiale care, având glasvanduri, deveneau o singură mare sală. Prelegerile erau în număr de trei. Fiecare prelegere trebuia să se încadreze strict în cadrul a 20 de minute. Prima se referea la filosofia tomistă şi era ţinută de episcopul Liviu Chinezu, pe atunci preot, paroh al bisericii; a doua, despre dogme, pe care şi-o rezerva Monseniorul; iar ultima se referea la viaţa spirituală. În anul 1945 se ajunsese la un auditoriu de circa 100 de studenţi de la diverse facultăţi; aceştia erau de religii sau confesiuni diferite. Era o atmosferă foarte plăcută, unde sufletele se împrospătau pe nesimţite şi îşi schimbau optica

din zilele consumate cu preocupări banale. Tot aici, în Polonă, aveau loc şedinţe practice pentru a învăţa pe studenţi arta de a citi, de a scrie şi de a vorbi. La aceste şedinţe veneau şi colaboratorii de la Buletinul Parohial pentru a se perfecţiona şi pentru a obţine omogenitatea aceea atât de necesară eficacităţii oricărei colaborări. Totodată, se controlau articolele prezentate, pentru a vedea dacă ele corespund cu poziţia

magisteriului Bisericii.

Astfel că biserica aceasta din Polonă devenise un focar de lumină şi de îndrumare, nu numai pentru catolici, ci şi pentru tineri în general. Asta însă nu însemna că ar fi fost excluşi cei maturi sau cei bătrâni. Dimpotrivă, luau şi ei parte cu mult interes la aceste şedinţe.

Pe Monsenior, activitatea ASTRU-lui îl solicita şi dincolo de şedinţele duminicale, pentru că mulţi din studenţii care luau parte la activitatea din Polonă doreau să-l cunoască mai îndeaproape sau să-i ceară un sfat ori rezolvări în probleme personale”.

Cartea Monseniorul, scrisă de Horia Cosmovici, reprezintă, cu siguranţă, un text bun de citit sau recitit pentru perioada verii.

Postulatura Mons. Vladimir Ghika august 2012

Actualitatea Creştină

5

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI

Episcopii Conferinţei Episcopale din Umbria prezenţi în Catedrala Sfântul Iosif În perioada 3-6 iulie 2012, membrii Conferinţei Episcopale din Umbria, Italia, au vizitat Bucureştiul cu ocazia unui pelerinaj în România. Grupul a fost condus de către ÎPS Vincenzo Paglia, Preşedintele Conferinţei Episcopale din Umbria, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Familii, Arhiepiscop - Administrator Apostolic de Terni-Narni şi Amelia. Au fost prezenţi ÎPS Gualtiero Bassetti, Arhiepiscop Mitrolit de Perugia-Città della Pieve, Vicepreşedintele Conferinţei Episcopale Italiene; ÎPS Domenico Sorrentino, Arhiepiscop-Episcop de AssisiNocera-Gualdo, Vicepreşedintele Conferinţei Episcopale din Umbria; ÎPS Renato Boccardo, Arhiepiscop de Spoleto-Norcia; ÎPS Giuseppe Chiaretti, Arhiepiscop emerit de Perugia-Città della Pieve; PS Mario Ceccobelli, Episcop de Gubbio; PS Domenico Cancian, Episcop de Città di Castello; PS Benedetto Tuzia, Episcop de Orvieto-Todi; Mons.

Giuliano Salciarini, Economul Conferinţei Episcopale din Umbria; Dl Amilcare Conti, secretarul organizator al Conferinţei Episcopale din Umbria. Grupul de pelerini a fost însoţit şi de responsabili ai biroului de presă al Conferinţei Episcopale din Umbria.

După ce s-au întâlnit cu autorităţi de stat şi ale Bisericii Ortodoxe Române, episcopii din Umbria au celebrat, în seara de 4 iulie, Sfânta Liturghie în Catedrala mitropolitană romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti, gazdă fiind ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, care a şi prezidat Sfânta Jertfă. Din respect faţă de oaspeţi, Sfânta Liturghie a fost celebrată în limba italiană. La sfârşitul Sfintei Liturghii, ÎPS Domenico Sorrentino, Arhiepiscop-Episcop de Assisi-Nocera-Gualdo, Vicepreşedintele Conferinţei Episcopale din Umbria, a adresat un salut întregului popor creştin al Arhidiecezei de Bucureşti şi păstorilor lui. Înainte de binecuvântarea solemnă, ÎPS Ioan a observat că „e frumos să primim o astfel de vizită, aici, în Catedrala noastră; e rar, dar totuşi, iată, se-ntâmplă să avem mai mulţi episcopi împreună”. Apoi le-a mulţumit din nou episcopilor pentru prezenţa lor şi i-a invitat ca atunci când vor celebra Sfânta Liturghie cu poporul încredinţat păstoririi lor, să le adreseze un salut din partea episcopilor, preoţilor şi credincioşilor din Arhidieceza de Bucureşti. „Dumnezeu să vă binecuvânteze şi pe voi!”

Pr. Vincenţiu BALINT, www.arcb.ro

Oră de rugăciune pentru preoţi la Centrul Don Orione din Voluntari În dimineaţa zilei de miercuri, 4 iulie 2012, grupul preoţilor din comunităţile catolice bucureştene şi din vecinătatea capitalei, s-a întâlnit pentru obişnuita zi de rugăciune la Centrul „Don Orione” din Voluntari, Ilfov. La rugăciune au fost însoţiţi de episcopii Arhidiecezei, ÎPS Ioan Robu şi PS Cornel Damian, şi de către PS Virgil Bercea, Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, aflat în vizită la Bucureşti.

Centrul „Don Orione” din Voluntari îşi propune să acorde asistenţă persoanelor singure şi abandonate, precum şi copiilor cu dizabilităţi fizice sau mentale. Iniţial, proiectul a început în anul 1994 şi a fost inaugurat în data de 23 iunie 2007 de către ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. În cadrul Centrului funcţionează trei secţii: un Azil de bătrâni, o Casă pentru copii cu dizabilităţi şi un Centru de zi pentru copii cu dizabilităţi. Aici locuiesc 18 copii, iar marea majoritate suferă de autism, oferindu-li-se servicii de terapie, logopedie, muzicoterapie, kinetoterapie asistaţi de specialişti formaţi în Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. De asemenea, Azilul adăposteşte un număr de 30 de bătrâni. În

6

Actualitatea Creştină

august 2012

afară de personalul specializat, în Centru slujesc şi trei surori din Congregaţia Micile Surori ale Carităţii - „Don Orione”. În celelalte clădiri din cadrul Centrului sunt primite tinere ce provin din diferite orfelinate ale statului.

Ultimul program terapeutic care a fost implantat aici, tot într-o zi de 23 iunie dar a anului 2011, fiind primul de acest gen din România, este onoterapia, terapia cu ajutorul măgăruşilor. Cei patru măgăruşi găsiţi abandonaţi pe străzile din România au fost salvaţi de asociaţia italiană pentru protecţia animalelor „Save The Dogs and other Animals”, şi ei îi ajută pe copiii cu dizabilităţi în recuperarea lor, în special a copiilor care suferă de autism.

Programul de rugăciune s-a desfăşurat în capela Centrului şi a cuprins Adoraţie Euharistică, recitarea Orei Medii, timp de meditaţie şi reflecţie particulară şi o meditaţie intitulată: „Faruri de credinţă şi de civilizaţie”. În cadrul meditaţiei, don Roberto Polimeni, directorul Centrului, i-a invitat pe cei prezenţi să-l lase pe Don Orione la conducerea gândurilor lor, şi aceasta, mai ales, prin operele sale. „Don Orione vor-

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI beşte prin Congregaţia sa, prin operele şi istoria ei, iar gândurile care însoţesc creşterea şi dezvoltarea acesteia ne spun cine este Don Orione, făcându-ni-l cunoscut”.

Pentru a fi faruri de credinţă şi de civilizaţie, a continuat părintele, Don Orione oferă trei dinamici: dinamica spirituală, dinamica civilă şi dinamica apostolică.

Dinamica spirituală derivă din celebra expresie a lui don Orione: „A-l vedea şi a-l sluji pe Cristos în om”. Pentru a ajunge faruri de credinţă şi de civilizaţie e necesar ca „operele de caritate nu sunt destinate doar pentru a ajuta persoanele care beneficiază de slujire, ci au ca scop fundamental cel de a răspândi lumina iubirii lui Dumnezeu în societate” - dinamica civilă. Iar dinamica apostolică este exprimată de către sfântul Luigi Orione în cuvintele ce definesc pentru el apostolatul: „A da împreună cu pâinea pentru trup şi balsamul divin al credinţei”. „Caritatea atrage… Caritatea mişcă şi duce la credinţă şi la speranţă”.

După binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament, ÎPS Ioan Robu a spus câteva cuvinte în care şi-a exprimat re-

cunoştinţa şi mulţumirea pentru opera de caritate pe care o împlinesc cei de la Centrul Don Orione, o operă prin care le arată tuturor ce înseamnă caritatea adevărată, dovedind prin aceasta că „Dumnezeu iubeşte toate creaturile sale, dar providenţa sa nu poate să nu favorizeze pe cei săraci, pe cei nenorociţi, pe orfani, pe bolnavi, pe cei afectaţi în orice fel, după ce Isus i-a ridicat la cinstea de fraţi ai săi”.

Pr. Vincenţiu BALINT, www.arcb.ro

VARA ÎMPREUNĂ 2012 - BUCUREŞTI Parohia Adormirea Maicii Domnului În perioada 23-27 iunie 2012, timp de 4 ore şi jumătate, la Parohia Adormirea Maicii Domnului (Drumul Taberei) din Bucureşti a avut loc Vara Împreună cu tema: „Viaţa cu Louie”. Tinerii din parohie s-au întâlnit cu luni înainte de aceasta activitate şi au muncit din greu, scriind sceneta şi imnul, pregătind cateheza, lucrul manual şi jocurile.

Au participat aproximativ 80 de copii, dar animatorii s-au descurcat de minune, fiind alături de copii pas cu pas şi încurajându-i.

Echipele au avut nume de dulciuri: Hubba Bubba, Chupa Chups, Chokotoff şi Toffiffee.

Am ales aceste nume deoarece toţi copiii sunt înnebuniţi după dulciuri, asemenea lui Louie, personajul principal, care tot copil era.

Am dansat, am cântat, am râs, am colorat şi ne-am jucat împreună cu Louie. Toată lumea s-a simţit bine şi s-a distrat. Atât copiilor, cât şi tinerilor le-a plăcut foarte mult acest timp petrecut împreună, şi de-abia aşteaptă următoarea ediţie a Verii Împreună.

Parohia Sfânta Cruce Inedit debut de vacanţă în parohia noastră, pentru 23 de copii care au participat la proiectul „Vara împreună”. Timp de cinci zile, cele şapte ore şi jumătate s-au dovedit neîncăpătoare pentru toate cele propuse de cei cinci animatori, pentru exuberanţa, veselia şi creativitatea micilor artişti.

Dacă li se oferă un cadru propice şi îndrumare, copiii pot face minuni. La atelierele de creaţie au prins viaţă originale tablouri colective şi rafinate creaţii individuale, felicitări cu mesaje din Sfânta Scriptură, vaze cu flori din hârtie colorată, delicate flori din aluat multicolor. Mult gustatele momente de teatru – improvizaţii, „scaunul situaţional”, scenete cu sau fără marionete – au înmulţit voia bună şi au solicitat imaginaţia tuturor.

Iar când sala de cateheză nu ne mai putea cuprinde, veselia noastră s-a revărsat până la Muzeul de Artă, admirând capodoperele pictorilor autohtoni, şi la Zoo – de unde ne-am desprins cu greu. Jocurile şi cântecele au adus un plus de dinamism programului zilnic, chiar şi în staţia de autobuz, unde răsuna cu fervoare lauda adusă Domnului. Momentul de adoraţie a atins inimile tuturor şi ne-a condus la Acela care este izvorul vieţii şi al bucuriei noastre.

La final, după Liturghia de mulţumire, dorinţa unanimă a fost să ne mutăm cu toţii la parohie şi să cotinuăm programul ... toată vacanţa. Şi, la urma urmei, de ce doar vara? Nu se poate şi „Primăvara împreună”, „Iarna împreună”? Lăsând la o parte gluma, copiii au dreptate: VARA ÎMPREUNĂ trebuie să continue! Quod erat demonstrandum!

Annemarie BOTEZ august 2012

Actualitatea Creştină

7

ŞTIRI INTERNE

Dieceza romano-catolică de Iaşi Încheierea etapei diecezane în procesul de beatificare a pr. Martin Benedict, OFMConv Institutul Teologic Franciscan Roman a găzduit, sâmbătă, 30 iunie 2012, sesiunea de închidere a procesului informativ diecezan asupra vieţii, virtuţilor şi faimei de sfinţenie şi faimei de semne a slujitorului lui Dumnezeu preotul medic Martin Benedict (1931-1986). Sfânta Liturghie solemnă a fost prezidată de PS Petru Gherghel, alături de Pr. Marco Tasca, ministru general OFMConv., Pr. Angelo Paleri, postulator general OFMConv., Pr. Emilian Cătălin, ministru provincial, şi alţi preoţi.

La cuvântul de învăţătură pr. Mihai Budău a evocat câteva din virtuţile care au caracterizat viaţa pr. Martin Benedict, printre care viaţa de rugăciune, iubirea pentru ceilalţi, în special cei bolnavi fizic şi spiritual, capacitatea de jertfire, mărturia pentru Cristos. După Sfânta Liturghie a urmat sesiunea de închidere a procesului informativ diecezan asupra vieţii, virtuţilor şi faimei de sfinţenie a slujitorului lui Dumnezeu Martin Benedict. Notarul cauzei a prezentat actele originale, copiile şi traducerile procesului. S-au prezentat datele generale ale desfăşurării procesului. După ce promotorul de dreptate a afirmat că nu are nimic de obiectat asupra autenticităţii actelor procesului, Episcopul Petru Gherghel a sigilat cutiile ce conţineau documentaţia întregului proces, pe care le-a înmânat vicepostulatorului, împreună cu scrisorile de recomandare, care vor fi depuse la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, la Roma. În încheiere, PS Petru Gherghel i-a invitat pe toţi cei prezenţi să continue să se roage şi să ceară de la Dumnezeu ca Pr. Martin Benedict să fie înălţat cât mai curând la gloria altarelor şi împreună cu el şi alţi mărturisitori ai credinţei care au strălucit prin viaţa lor de credinţă şi prin trăirea eroică a virtuţilor sau chiar prin dăruirea vieţii, aşa cum a făcut Episcopul martir Anton Durcovici. fr. Virgil BLAJ sursa: ercis.ro

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Tabere de vară la Mănăstirea Sf. Maria din Baia Mare În perioada 1-8 şi 9-15 iulie, la mănăstirea „Sf. Maria” din Baia Mare s-au desfăşurat două tabere de vară, una pentru copii şi alta pentru tineri.

Tema pentru copii a fost „De mână cu Isus”, iar pentru tineri „Fericirea este doar la tine”, responsabile cu organizarea şi bunul mers fiind Sr. Claudia şi Sr. Maximiliana, OSBM. În prima serie au participat 52 de copii, iar în a doua serie 26 de tineri. În fiecare zi, atât copiilor cât şi tinerilor, le-a fost prezentată cateheza legată de tema taberei, urmate de diferite activităţi educative, religioase şi de gimnastică medicală, jocuri de cunoaştere, dansuri meditative şi ebraice, lucrări în grupuri. Miuca Mesaroş şi Ecaterina Pop, medici pediatri, le-au vorbit copiilor şi tinerilor despre igienă şi i-au format pentru viitor. Au răspuns totodată la întrebările copiilor, şi mai ales ale tinerilor care aşteptau cu nerăbdare răspunsuri la multe probleme pe care nu au avut curajul să le discute până atunci.

Pr. Angel Zarezcki, vicar cu laicii, a celebrat în fiecare zi Sf. Liturghie, a susţinut temele de formare catehetică şi umană, iar într-una dintre zile le-a vorbit tinerilor despre iubirea lui Dumnezeu, manifestată inclusiv prin Sacramentul Penitenţei, tinerii experimentând direct acest mod de iubire a lui Dumnezeu. Cu o seară înainte de încheierea taberei s-au pregătit sărmăluţe şi un foc de tabără, la care au participat Pr. Vasile Tofană, vicar general, şi Pr. Angel Zarezcki. Încheierea taberei a avut loc duminică la prânz, când părinţii au putut să vadă într-o prezentare multimedia toate activităţile care s-au desfăşurat pe perioada taberei. (după materialul semnat pe bru.ro de Sr. Maximiliana, OSBM) Sursa: catholica.ro

8

Actualitatea Creştină

august 2012

ŞTIRI EXTERNE

„Biblia lui Marco Polo” are o istorie veche care dateză de 700 de ani şi e fascinantă deoarece leagă Europa de China din timpul lui Kublai Khan. Este cunoscută ca „Biblia lui Marco Polo” şi este un manuscris din 1235 scris în latină. La sfârşitul secolului al XIII-lea, spun istoricii, a ajuns pe tărâm chinezesc unde a rămas timp de 400 de ani. A fost păstrată într-o familie de nobili chinezi iar mai târziu, în 1685, a fost readusă în Europa, la Florenţa, de preotul iezuit Couplet, care i-a dăruit-o marelui duce al Toscanei, Cosimo al III-lea de' Medici. Ulterior, volumul a fost păstrat în Biblioteca Laurenţiană până în zilele noastre. După ce a fost restaurată în întregime, pagină cu pagină, Biblia lui Marco Polo a fost supusă unui studiu amănunţit la Fundaţia de studii religioase Ioan al XXIII-lea din Italia, iar acum este expusă publicului larg în premieră, la Muzeul Operei al Catedralei din Prato.

Expoziţia, intitulată „Cuvântul, Calea, Secolele. Călătoria Bibliei lui Marco Polo”, va fi inaugurată la 4 septembrie.

Pe toată perioada expoziţiei, care se va încheia la 16 septembrie, intrarea va fi gratuită, iar în anumite zile organizatorii au prevăzut şi vizite ghidate gratuite. Volumul a fost numit „Biblia lui Marco Polo” de către Pr. Couplet, atunci când a adus cartea în Italia. „În acest fel preotul iezuit atestă manuscrisul în perioada dominaţiei mongole, în timpul în care a ajuns pe acele tărâmuri expediţia lui Marco Polo şi a altor europeni”, explică cercetătorul Riccardo Saccenti, curatorul expoziţiei.

NOUA ZEELANDĂ: Biserica respinge proiectul de lege despre eutanasie „Legalizarea eutanasiei ar însemna o periculoasă serie de abuzuri faţă de mulţi bătrâni şi faţă de alte persoane grav bolnave şi, în consecinţă, aflate într-o condiţie obiectivă de mare vulnerabilitate”, este de părere prof.

John Kleinsman, responsabil al Centrului Nathaniel din Wellington, cel mai important centru catolic de cercetare în domeniul bioeticii din Noua Zeelandă. Afirmaţia cercetătorului este o reacţie la proiectul de lege prezentat recent în Parlamentul neozeelandez, prin care se doreşte legalizarea eutanasiei. Într-un articol publicat pe site-ul Conferinţei episcopale neozeelandeze şi reluat de oficiosul Vaticanului, L’Osservatore Romano, prof. Kleinsman observă că „un astfel de proiect pare o ironie, întrucât în timp ce afirmă că doreşte să promoveze alegerea sfârşitului vieţii, de fapt le neagă multor persoane dreptul la viaţă. Dacă eutanasia va fi legalizată – adaugă el – mulţi dintre cei care se simt excluşi vor trebui să pună în discuţie propria existenţă, deoarece dorinţa de a continua să trăiască ar putea fi considerată drept o decizie egoistă”. „Rolul legislatorilor într-o societate democratică – a mai spus prof. Kleinsman – este acela de a garanta că interesele majorităţii nu sunt puse în pericol de nişte alegeri care privesc doar câţiva indivizi”.

REPUBLICA DOMINICANĂ: Opt copii din zece cad victime ale violenţei Circa 80% dintre copiii şi adolescenţii din Republica Dominicană sunt supuşi la rele tratamente, abuzuri şi violenţe sexuale în mediul familial sau de către vecini; în plus, sunt exploataţi prin muncă. Semnalul de alarmă a fost tras de „Red de Muchachas y Muchachos con Don Bosco”- RMMDB (Reţea de fete şi băieţi alături de Don Bosco), o reţea de organizaţii educative şi pastorale din cadrul Familiei Saleziene. Datele statistice sunt rezultatul unui studiu realizat de RMMDB pe parcursul unui an. În ultima perioadă, însă, cifrele au crescut, după cum a declarat Altagracia Castro, coordonatoarea reţelei de organizaţii, în timpul unui marş de protest la care au luat parte numeroşi copii însoţiţi de părinţi, vecini şi educatori.

PAPUA NOUA GUINEE: Fericitul To Rot, martir, model de fidelitate faţă de Evanghelie Biserica Catolică din Papua Noua Guibee a celebrat centenarul naşterii fericitului Peter To Rot catehet laic şi martir, primul fericit din istoria Bisericii locale. La celebrări a participat şi Cardinalul Joseph Zen, Sdb, trimis al Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea, care l-a descris pe Fericitul To Rot ca model de fidelitate faţă de Evanghelie, care ne învaţă valoarea familiei şi a căsătoriei. Cardinalul Zen a mai amintit, de asemenea, că anul curent, 2012, are o importanţă deosebită pentru Biserica locală, care aniversează totodată 130 de ani de la sosirea primilor Misionari ai Preasfintei Inimi a lui Isus (MSC) pe insula Matupit, şi 100 de ani de la fondarea primei comunităţi la Rabaul a surorilor Fiicele Sfintei Fecioare Maria Neprihănit Zămislită (FMI). În timpul celebrărilor, Arhiepiscopul de Rabaul, Mons. Francesco Panfilo, Sdb, a dat citire unei scrisori din partea Preşedintelui Conferinţei Episcopale Japoneze, Mons. Leo Giugno Ikenaga, SJ. În scrisoare, episcopii japonezi, amintind de martiriul fericitului To Rot, îşi cer scuze în numele Japoniei, faţă de locuitorii din Papua Nuova Guinee: Peter To Rot a fost ucis în timpul ocupaţiei japoneze, întrucât a refuzat să accepte poligamia.

CHINA: Doi soţi de 80 de ani au pregătit pentru Botez 26 de catehumeni Parohia Preasfânta Inimă a lui Isus din provincia chineză Yong Ning s-a mărit, după 5 iulie 2012: 26 de catehumeni au primit sacramentul Botezului. După cum a declarat agenţiei de ştiri Fides Pr. Zhang Tian Lu, parohul comunităţii, principalii cateheţi ai celor 26 de catehumeni au fost doi soţi în vârstă de 80 de ani.

Aceştia, la rândul lor, au primit Botezul cu un an în urmă. „Noi nu suntem decât nişte simpli ţărani - au explicat cei doi bătrâni. De aceea suntem convinşi că nu este meritul nostru, ci al Duhului Sfânt”. Pr. Zhang este foarte activ în parohie, organizând săptămânal întâlniri pentru explicarea Sfintei Scripturi şi pentru cateheză. august 2012

Actualitatea Creştină

Pagini realizate de Cristina GRIGORE

ITALIA: „Biblia lui Marco Polo”, expusă în premieră la Prato

9

SFÂNTA SCRIPTURĂ

uvântul Domnului

omentariu la Evanghelia duminicală

rubrică realizată de Pr. Tarciziu ŞERBAN

Duminica a XVIII-a (B) Aşadar, când a văzut mulţimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat şi ei în bărci şi au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus. Găsindu-l pe ţărmul celălalt al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” (In 6,24-35).

Acest fragment evanghelic urmează, în cadrul capitolului al şaselea al Evangheliei Sfântului Ioan, imediat după relatarea celor două minuni – înmulţirea pâinilor şi mersul lui Isus pe apele mării – care, reiterând oarecum experienţa eliberatore a exodului şi a hrănirii poporului lui Israel cu mană în pustiu, vor constitui pretextul unui lung discurs al lui Isus. Din acest lung discurs, duminica a XVIII-a ne propune o primă parte care explică semnificaţia profundă a minunii înmulţirii pâinilor.

Discursul referitor la pâinea vieţii este construit potrivit unei metode tipice a Sfântului Ioan: (a) o revelaţie misterioasă a lui Isus, (b) neînţelegere din partea auditoriului, (a’) explicaţii din partea lui Isus. Acest procedeu de revelaţie revine de mai multe ori în acest discurs care este orientat încă de la început către promisiunea Euharistiei.

Ca şi ceilalţi evanghelişti, Sfântul Ioan relatează minunea înmulţirii pâinilor arătând că este semnul Euharistiei, în timp ce discursul lui Isus îi explică misterul. (a) Revelaţia pe care Isus o face este provocată de întrebarea adresată de cei care au beneficiat de minunea înmulţirii pâinilor şi care, ulterior, au desco-

perit că părăsise locul miracolului, dar nu împreună cu discipolii săi: Rabbi, când ai ajuns aici? Mântuitorul, fără să răspundă acestei întrebări, iniţiază un dialog cu interlocutorii săi din care reiese că: 1. căutarea lor este interesată de faptul că au mâncat pâine şi s-au săturat în mod gratuit; 2. trebuie să se preocupe să descopere hrana care rămâne spre viaţa veşnică, pe care v-o va da Fiul Omului; 3. modalitatea de a săvârşi faptele lui Dumnezeu prin care ajung să obţină hrana dătătoare de viaţă veşnică este aceea de a crede în Cel pe care l-a trimis El. (b) Neînţelegerea din partea auditoriului se manifestă prin întrebarea pe care i-o adresează: Ce semn faci tu ca să vedem şi să credem în tine?...

Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer, în situaţia în care ei deja se săturaseră cu pâinea oferită lor cu generozitate în urma minunii săvârşite. Or, semnul pe care interlocutorii săi i-l cer avea menirea să-l „acrediteze” ca un trimis al lui Dumnezeu aidoma lui Moise care mijlocise în pustiu hrană pentru poporul înfometat şi epuizat de drumul anevoios spre ţara promisă.

(a’) Explicaţia lui Isus este alcătuită din mai multe elemente care arată că: 1. nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată; 2. pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii; 3. Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată. În aceste afirmaţii ale lui Isus trebuie să recunoaştem o deplasare a semnificaţiei termenului pâine de la sensul prim la cel metaforic. Ceea ce interlocutorii săi (şi noi împreună cu ei) trebuiau să descopere este la ce fel de pâine face referire Isus. Doar la Euharistie? Da, la Euharistie, dar şi la tot ceea ce a predicat şi a săvârşit în folosul mântuirii omului. Or, pentru a primi această hrană spirituală care este Cristos, suntem chemaţi ca, aidoma interlocutorilor, să credem, adică să recunoaştem că Isus este trimisul lui Dumnezeu şi să ne lăsăm mântuiţi de El. În timpul vacanţei, pentru a ne hrăni tot mai mult cu Cristos, pe lângă o rugăciune personală mai prelungită şi o participare mai atentă la Sfânta Liturghie, am putea să ne luăm ceva mai mult timp pentru citirea Evangheliei.

Duminica a XIX-a (B) Iudeii murmurau împotriva lui Isus, deoarece spusese: „Eu sunt pâinea coborâtă din cer”. Şi ziceau: „Nu este el Isus, fiul lui Iosif; nu cunoaştem noi pe tatăl şi pe mama lui? Atunci cum poate spune: «Eu m-am coborât din cer?»”

(In 6,41-51).

Discursul despre pâinea vieţii pune în lumină profunzimea semnificaţiei minunii înmulţirii pâinilor. Înmulţind pâinile, Isus arăta că El oferă şi este hrana spirituală capabilă să satisfacă orice aspiraţie a umanităţii. Dar, pentru ca Isus să devină pâinea vieţii, se impune ca omul să-l accepte printr-o credinţă personală. Acest lucru îşi propune să evidenţieze fragmentul evanghelic al acestei a XIX-a duminici de peste an.

10

Actualitatea Creştină

august 2012

În deschidere, fragmentul ne prezintă reacţia interlocutorilor la afirmaţia lui Isus: Eu sunt pâinea coborâtă din cer.

Reacţia constă într-un murmur [termenul utilizat este acelaşi care desemna în cartea Exodului neîncrederea şi reticenţa poporului evreu faţă de Dumnezeu şi faţă de Moise] venit din partea nu a întregii mulţimi, ci din partea iudeilor, opozanţii tradiţionali ai lui Isus din a patra Evanghelie. Ei se arată surprinşi de o astfel de afirmaţie de vreme ce au impresia că îl

SFÂNTA SCRIPTURĂ cunosc foarte bine atât pe El cât şi pe tatăl şi pe mama lui.

Isus nu răspunde la obiecţia iudeilor, ci reia cu alte cuvinte ceea ce a afirmat deja în v. 37 şi anume că Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l va atrage Tatăl, care m-a trimis. Altfel spus, pentru a vorbi despre Cristos şi a crede în El, trebuie să fii, în prealabil, atras de Tatăl. Această regulă, care nu cunoaşte nici o excepţie, pune în evidenţă faptul că în lucrarea mântuirii Dumnezeu Tatăl este cel care are iniţiativa şi care, fără a forţa pe nimeni, solicită din partea omului un răspuns liber. Cert este că în acest context Isus face o afirmaţie şi mai surprinzătoare atunci când prezintă relaţia sa cu Dumnezeu ca o relaţie Tată-Fiu, iar lucrarea pe care o înfăptuieşte este o însărcinare ce provine de la Cel care, în Sfânta Scriptură, e singurul care dă mântuirea. Or, termenul final al acestei mântuiri este viaţa veşnică. În final, Isus reia tema pâinii coborâte din cer din care cine va mânca va trăi în veci. Scopul acestei reluări

tematice este acela de a face un pas în plus în revelaţie, şi anume că pâinea pe care o va da, pentru viaţa lumii, este însuşi trupul său. Această afirmaţie ne pregăteşte deja pentru ultima parte a discursului pe care o vom medita duminica viitoare, când Isus va vorbi în mod explicit despre Euharistie.

Din această parte a discursului putem reţine că: 1. A murmura împotriva lui Dumnezeu şi a Celui pe care El l-a trimis este tentaţia permanentă căreia nici oamenii de astăzi nu îi scapă. Modalităţile acestei tentaţii variază de-a lungul timpului dar, în esenţă, ea se referă la acceptarea sau respingerea lui Cristos şi a planului său de mântuire. 2. Primirea lui Cristos prin credinţă este exprimată în textul nostru prin metafora pâinii vieţii, metaforă care sugerează că Euharistia nu este unicul loc al întâlnirii cu Isus, izvorul vieţii. Lectura a doua a acestei duminici (Ef 4,30-5,2) ne sugerează o perspectivă nemetaforică a acestei întâlniri cu Cristos.

Duminica a XX-a (B) Isus a spus mulţimii: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul meu” (In 6,51-59).

Fragmentul evanghelic al duminicii a XX-a de peste an constituie finalul Discursului despre pâine Vieţii (In 6,26-59) şi cuprinde o magistrală concluzie teologică.

Tema hranei a fost firul roşu al discursului. Acum idea de pâine a vieţii devine dominantă şi polarizează în jurul ei principalele întrebări care au ieşit la iveală de-a lungul dezbaterii dintre Isus şi interlocutorii săi: ar fi ea oare o hrană care reînnoieşte minunatele experienţe ale trecutului, aşa cum îşi imaginau iudeii (Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer…, v.

31) sau s-ar referi ea la Isus, Mesia, care îşi oferă trupul ca hrană şi sângele ca băutură, după cum pretinde în v. 55 (Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură)? Totuşi, în faţa unui enunţ care evocă carnea şi sângele nu putem să nu ne gândim la un eventual şoc pe care l-ar putea provoca asupra multora dintre cei de faţă… Într-adevăr, un evreu nu putea fi impresionat decât în modul cel mai dezagreabil atunci când i s-ar fi propus, de exemplu, să bea sânge.

Cartea Leviticului (17,10-14) interzice consumarea sângelui pe motiv că în el rezidă viaţa. Atâta doar că,

atunci când Sfânta Scriptură evocă cele două elemente, carnea şi sângele, sub forma unui binom, nu face decât să definească „omul întreg”.

Luate, însă, separat cele două componente ale omului Isus fac referire la aspectul sacrifical atât de frecvent în cultul religios iudaic. Or, Isus, în v. 51, sugerase oarecum faptul că va exista cândva o jertfă: …iar pâinea pe care eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul meu.

Noi, creştinii, putem înţelege în totalitate adevărul acestei învăţături a lui Isus: El, care a murit şi a înviat, este cu adevărat hrană şi băutură pentru noi câtă vreme, prin credinţă, ne conformăm vieţile cu voinţa lui.

Or, unul din cuvintele lui Isus, pe cât de surprinzător pe atât de adevărat, care ne hrăneşte şi dă sens vieţilor noastre este acesta: Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine acela o va afla (Mt 16,24-25). Cu alte cuvinte, doar jertfa crucii şi învierea puteau da sens profund şi răspuns la întrebarea iudeilor: Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm? În aceste câteva versete ale discursului lui Isus este cuprins tot ce

trebuie să ştim despre Euharistie. Sacramentul trupului şi al sângelui lui Cristos cuprinde în el şi actualizează lucrarea mântuitoare săvârşită nu doar pe Golgota, ci încă de la întruparea în lume a Fiului lui Dumnezeu şi până la glorificarea la dreapta Tatălui a Celui înviat. Referindu-ne permanent la acest mister înseamnă să ne hrănim vieţile şi sufletele cu ceea ce Cristos este şi ne revelează, înseamnă să realizăm acea comuniune atât de intimă pe care o descrie în v. 56: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el.

august 2012

Actualitatea Creştină

11

Duminica a XXI-a (B) În acel timp, mulţi dintre ucenicii lui, care-l auziseră, au spus: „Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?” Isus ştia în sine că ucenicii murmură împotriva lui (In 6,60-69).

ANUNŢ * ANUNŢ * ANUNŢ

Ultimele versete ale capitolului al şaselea al Evangheliei Sfântului Ioan ne relatează efectele pe care Discursul despre pâine Vieţii (In 6,26-59) l-a avut asupra ucenicilor care îl urmau deja de ceva timp pe Isus. O parte importantă a ucenicilor începe să murmure împotriva Învăţătorului şi refuză să-l mai urmeze (vv. 60-66). În schimb, Cei doisprezece, prin intermediul lui Petru, îşi mărturisesc credinţa în mesianitatea divină a Învăţătorului (vv. 67-69).

Referitor la primul grup de ucenici, să remarcăm faptul că ei adoptă aceeaşi atitudine pe care au manifestat-o iudeii la auzul primei părţi a discursului lui Isus (vv.

26-40), mai precis murmură împotriva Lui (vv. 41 şi 61) şi se scandalizează (v. 61). În faţa unei astfel de atitudini, Isus nu-şi modifică discursul pentru a-i păstra cu orice preţ, ştiind bine că ceea ce le-a spus sunt adevăruri fundamentale: cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă (v. 63b). El se miră doar de faptul că nu şi-au însuşit o astfel de revelaţie care nici măcar nu este cea mai grea de înţeles. O altă revelaţie referitoarea la ridicarea la cer a Fiului Omului – personaj important din cartea lui Daniel 7,13 cu care Isus se identifică – ar fi menită să le atragă atenţia asupra calităţii divine a Revelatorului. Or, tocmai că acest grup de ucenici nu recunoaşte în Isus o fiinţă transcendentă, pe cineva care să fi coborât din cer şi ale cărui cuvinte să fie înţelese cu o inteligenţă „spiri-

tuală”. Ei se lasă conduşi de ceea ce este pământesc, de trup care însă nu ajută cu nimic. Duhul este acela care dă viaţă şi întrucât cuvintele Lui sunt duh şi viaţă, în discursul lui referitor la pâinea vieţii trebuie căutată această viaţă (veşnică). Dar pentru ca să se realizeze acest lucru se impune ca ele să fie acceptate cu credinţă şi primite cu o inteligenţă luminată de Duhul Sfânt.

Cât priveşte răspunsul pe care Petru îl dă în numele Celor doisprezece, trebuie spus că este încărcat de semnificaţie: Doamne, la cine am putea merge? O astfel de întrebare retorică exprimă faptul că, pentru ei, credinţa înseamnă ataşare totală faţă de persoana lui Cristos şi faţă de cuvintele lui care sunt cuvintele vieţii veşnice. Mai mult, ei au recunoscut deja în Cel pe care îl urmează pe Mesia, pe Cel pe care Tatăl l-a consacrat, pe Fiul lui Dumnezeu.

Vreţi şi voi să plecaţi? Isus pune această întrebare decisivă fiecărui ucenic. Scopul ei este acela de a provoca un angajament mai personal şi mai hotărât, asemănător celui rostit de Petru în numele celor 12 apostoli. Şi, întrucât discursul din In 6 revelează că Euharistia este locul prin excelenţă al darului lui Isus, pâinea vieţii, tocmai în acest cadru liturgic Domnul ne adresează şi nouă întrebarea: Tu, care citeşti şi meditezi discursul lui Isus, ai descoperit în El pâinea dătătoare de viaţă, pâinea care hrăneşte aspiraţiile tale cele mai profunde? Simţi oare că pe El trebuie să îl urmezi cu adevărat?

Începând de la 1 iulie, Radio Vatican renunţă treptat la Undele Scurte şi Medii pentru America şi Europa.

Emisiunile în limba română pot fi ascultate oricând pe Internet şi la Radio Maria România. Radio Vatican consideră că a venit timpul în care să fie posibilă reducerea transmisiunilor cu ajutorul tehnologiilor tradiţionale ale Undelor Scurte şi ale Undelor Medii, transferând resursele în alte direcţii.

De aceea, de la 1 iulie, vor înceta toate transmisiunile în Unde Medii şi Scurte făcute de la Centrul de Transmisiune din localitatea Santa Maria di Galeria spre mare parte din Europa şi America, adică regiunile din lume în care acoperirea – prin retransmiterea de către radiourile locale şi accesul la programele noastre prin Internet – reprezintă deja căile preponderente pentru a beneficia de serviciile Radio Vatican.

Cum puteţi urmări emisiunile noastre în noua situaţie?

Sfânta Liturghie în ritul bizantin român continuă să fie transmisă în fiecare duminică şi la marile sărbători începând cu ora 9.10, ora României pe FM - frecvenţa 93,3; pe Undele Scurte cu frecvenţele de 7250 şi 9645 kHz; de asemenea, pe Internet - Web Canale 1: audiţie în direct.

Emisiunile Programului Român Radio Vatican 1) - Emisiunea noastră este difuzată zilnic între 21 şi 21.20 ora României, pe unda medie cu frecvenţa de 1260 kHz. 2) - Zilnic, ne puteţi asculta la Radio Maria România, între 15.10 şi 15.30, ora României.

3) - De asemenea, emisiunile noastre sunt difuzate prin satelit - Eutelsat Europa - Telepace, seara de la 21 până la 21,20, şi dimineaţa în reluare între 7.20 şi 7.40, ora României.

(EUTELSAT: HotBird 13 grade E - 12380V - RV Telepace - 118004V - 105 FM) 4) - În fine, ne puteţi urmări pe Internet: radiovaticana.va pagina română - Web Canal 3: audiţie în direct - Web on demand - Podcast Exprimăm speranţa ca Radio Vatican, „Vocea Papei şi a Bisericii în dialog cu lumea”, să rămână mai departe o prezenţă constantă pentru ascultătorii de limbă română.

Mons. Anton LUCACI / Radio Vatican

12

Actualitatea Creştină

august 2012

DOSAR

Ediţia I: Vizantea (1991) Ediţia a II-a: Gheorghe Doja (1992) Ediţia a III-a: Fărăoani (1993) Ediţia a IV-a: Cărbunari, Blaj (1994) Ediţia a V-a: Butea (1995) Ediţia a VI-a: Bucureşti (1996) Ediţia a VII-a: Cluj (1998) Ediţia a VIII-a: Timişoara (2001) Ediţia a IX-a: Oradea (2003) Ediţia a X-a: Şumuleu Ciuc (2006) Ediţia a XI-a: Baia Mare (2009)

„Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4) Vă îndemn să fiţi misionari ai bucuriei!

Nu putem fi fericiţi dacă ceilalţi nu sunt fericiţi: deci bucuria trebuie să fie împărtăşită. Mergeţi şi povestiţi celorlalţi tineri bucuria voastră că aţi găsit acea comoară preţioasă care este însuşi Isus.

Nu putem ţine pentru noi bucuria credinţei: pentru ca ea să poată rămâne în noi, trebuie să o transmitem. (din Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru a XXVII-a Zi Mondială a Tineretului) august 2012

Actualitatea Creştină

13

DOSAR

Întâlnirea Naţională a Tinerilor Catolici din România Întâlnirea Naţională a Tinerilor Catolici din România (INTC) este cel mai mare eveniment al Bisericii Catolice din România la care participă tineri din toate diecezele romano-catolice şi eparhiile greco-catolice. Evenimentul s-a născut în urma dorinţei tinerilor de a se întâlni şi de a manifesta împreună credinţa creştină.

INTC doreşte să ofere ocazia tinerilor catolici din România să se întâlnească şi să se cunoască, să participe la activităţi de formare umană şi spirituală, să-şi manifeste entuziasmul prin momente culturale şi artistice. Întâlnirea Naţională a Tinerilor Catolici din România este o ocazie de a propune tinerilor dimensiunea misionară a vieţii de credinţă. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a reliefat foarte bine acest aspect în 2011, la Madrid, la Omilia de la Liturghia de încheiere a Zilei Mondiale a Tineretului: „Vă cer, dragi prieteni, să iubiţi Biserica ce v-a născut la credinţă, care v-a ajutat să-l cunoaşteţi mai bine pe Cristos, care v-a făcut să descoperiţi frumuseţea iubirii sale. Pentru creşterea prieteniei voastre cu Cristos este fundamental să recunoaşteţi importanţa inserării voastre fericite în parohii, în comunităţi şi mişcări, precum şi participarea la Euharistie în fiecare duminică, apropierea frecventă de sacramentul reconcilierii şi cultivarea rugăciunii şi a meditării Cuvântului lui Dumnezeu”.

Care este scopul Întâlnirilor? Întâlnirile Naţionale ale Tinerilor Catolici din România sunt organizate în spiritul Zilelor Mondiale ale Tineretului şi doresc să ofere posibilitatea tinerilor catolici să se întâlnească într-un climat de rugăciune, bucurie şi cultură avându-l în centrul atenţiei pe Cristos, care adresează o chemare şi încredinţează o misiune fiecărui tânăr.

Aceste întâlniri îşi propun să le ofere tinerilor ocazia să participe la activităţi de formare umană şi spirituală, să-şi manifeste entuziasmul prin momente culturale şi artistice, toate acestea în spiritul Zilelor Mondiale ale Tineretului, avându-l în centru pe Isus Cristos, singurul care poate să satisfacă aspiraţiile profunde ale tinerilor. Astfel de manifestări sunt organizate de comunitatea catolică de ambele rituri din ţara noastră.

Ediţiile INTC Primele ediţii: I. Vizantea (1991); II. Gheorghe Doja (1992); III. Faraoani (1993); IV. Cărbunari, Blaj (1994); V. Butea (1995).

14

Actualitatea Creştină

august 2012

Începând cu anul 1996, Întâlnirile Naţionale ale Tinerilor Catolici din România au început să se desfăşoare sub patronajul Conferinţei Episcopilor Catolici din România.

Cea de-a VI-a ediţie a fost organizată de Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. S-a desfăşurat în 1996 la Bucureşti sub mottoul: „Voi sunteţi chemaţi la libertate” şi a dezvoltat tema: Adevărul şi libertatea.

Cea de-a VII-a ediţie a fost organizată de Episcopia Greco-Catolică Cluj-Gherla. S-a desfăşurat în 1998 la Cluj, sub mottoul: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” şi a dezvoltat tema: Sfinţenie pentru zilele noastre.

Cea de-a VIII-a ediţie a fost organizată de Episcopia Romano-Catolică de Timişoara. S-a desfăşurat în 2001 la Timişoara, sub mottoul: „Învăţătorule, e bine că suntem aici” (Lc 9, 33) şi a dezvoltat tema: Tinerii din Europa în schimbare.

Cea de-a IX-a ediţie a fost organizată de Eparhia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea. S-a desfăşurat în 2003, la Oradea, sub mottoul: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu… mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Mc 4,26-29) şi a dezvoltat tema: Tinerii sunt soarele sau furtuna zilei de mâine.

Cea de-a X-a ediţie a fost organizată de Oficiul Romano-Catolic Arhidiecezan pentru Tineret Alba-Iulia. S-a desfăşurat în 2006, la Şumuleu Ciuc, judeţul Harghita, sub mottoul: „Voi toţi sunteţi fraţi” (Mt 23, 8) şi a dezvoltat tema: Reconcilierea.

Cea de-a XI- a ediţie a fost organizată de Episcopia Greco-Catolică Maramureş. S-a desfăşurat în 2009, la Baia Mare, Maramureş, sub mottoul: „Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1. 21) şi a dezvoltat tema: Un foc care aprinde alte focuri.

Cea de-a XII-a ediţie a fost organizată de Episcopia de Iaşi. S-a desfăşurat în perioada 25-29 iulie 2012, la Iaşi, şi a dezvoltat tema: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4).

DOSAR

Dragi tineri...

Bucuraţi-vă!

Anul acesta, între 25 şi 29 iulie, oraşul Iaşi devine locul unui eveniment ce se înscrie în suita de întâlniri naţionale ale tinerilor catolici din întreaga ţară, cu o invitaţie puternică la bucurie, la bucurie în credinţă şi în iubire, conform cu îndemnul repetat al îngerilor, care au coborât din cer pe pământ să aducă vestea cea bună a Naşterii şi Învierii Domnului; potrivit cu declaraţia lui Isus de pe Muntele fericirilor: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci mare va fi în ceruri răsplata voastră”; potrivit cu recomandarea Apostolului neamurilor făcută filipenilor, pe care ne-o semnalează Sfântul Părinte.

Apostolul neamurilor, Sfântul Paul, care a descoperit cel mai bine înţelesul şi fundamentul adevăratei bucurii, a bucuriei în Domnul, a bucuriei întâlnirii cu Cristos, o recomandă şi o asigură cu toată convingerea tuturor celor care îl aleg pe Domnul şi îl urmează cu fidelitate. Bucuria este deplină, dacă îl are ca motivaţie pe acela care a venit din ceruri să umple inima noastră cu darurile iubirii dumnezeieşti, dintre care pacea, ce se bazează pe statornicia în Domnul (cf. Fil 4,1). (…) Îndrept spre voi un îndemn plin de iubire şi de speranţă şi vă spun: „Bun venit” la marea întâlnire a tineretului din întreaga ţară; bun venit la Iaşi, în oraşul celor şapte coline; bun venit în capitala spirituală a Moldovei, în dulcele târg al Iaşilor, în centrul universitar cel mai vechi din ţară, în atmosfera bojdeucii lui Creangă din Ţicău. Fiţi bineveniţi, aşadar, la noi acasă pentru a experimenta pentru câteva zile bucuria întâlnirii cu Cristos, autorul a tot ce avem şi ne înconjoară, cu Acela care vrea să vă arate încă o dată cât de mult vă iubeşte, care vă preţuieşte alegându-vă ca prieteni ai săi şi aşteaptă ca voi să răspândiţi în lume farmecul iubirii şi al Evangheliei sale şi să deveniţi multiplicatorii adevăratelor motive de bucurie în această lume suferindă şi fără prea multă speranţă.

Veniţi şi umpleţi-vă de bucurie şi, întorcându-vă, împărtăşiţi-o tuturor!

Veniţi să vă bucuraţi mereu în Domnul!

PS Petru GHERGHEL, Episcop de Iaşi (din Mesajul adresat participanţilor la INTC Iaşi, 2012)

Păstraţi-vă credinţa mereu vie!

Această întâlnire să fie pentru voi o ocazie de a-L cunoaşte mai profund pe Isus Cristos, de a căuta şi de a găsi mijloacele spirituale cele mai potrivite pentru a deveni prieteni din ce în ce mai apropiaţi ai Lui (…).

Prin momentele liturgice şi de rugăciune, prin conferinţele şi activităţile propuse, prin întâlnirile pe care le aveţi între voi, învăţaţi să trăiţi credinţa voastră, căutând zilnic voinţa lui Dumnezeu, care să se reflecte în faptele şi deciziile voastre, învăţaţi să-l cunoaşteţi şi să-l iubiţi pe Cristos, să cunoaşteţi şi să iubiţi Biserica, să vă cunoaşteţi între voi şi să vă iubiţi unii pe alţii.

Păstraţi-vă credinţa mereu vie, care să fie un foc care arde în sufletele voastre, care protejează elanul, generozitatea şi speranţa voastră. Deveniţi molipsitori, aprindeţi alte focuri prin exemplul vieţii voastre, dăruiţi altora bucuria de a putea să trăiască cu adevărat.

PS Ioan ŞIŞEŞTEAN, Episcop de Maramureş al Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma (din Mesajul adresat tinerilor participanţi la INTC Baia Mare, 2009)

Iubirea... un lucru normal Iubirea, iubirea aproapelui nu ar trebui să devină „virtute” extraordinară, când în realitate ea trebuie să fie un lucru normal: ea nu poate fi excepţie, ea trebuie să devină regulă. A îngriji un copil, a ajuta un tânăr, a nu abandona un bătrân... înseamnă a fi cetăţeni ai unei societăţi mai umane, înseamnă a te lăsa educat de propunerea Evangheliei, înseamnă a iubi.

Dificultăţi există: mediul cultural şi social în care trăim nu este întotdeauna acela al comuniunii fraterne. Numărul celor care trăiesc în situaţii reale de sărăcie este tot mai mare iar logica „de a trăi mai bine” ne face să uităm adesea de orice formă de comuniune, să uităm că suntem chemaţi să dăruim un dram de dragoste şi un dram din binele nostru celor care nu îl au. Vai, cât de des anumite interpelări etice ne lasă indiferenţi... (…) Nu legile sunt cele care vor schimba mentalităţile sau care vor răspândi solidaritatea şi cultura iubirii. Dacă nu vom schimba modul nostru de a fi, de a gândi, de a acţiona ca cetăţeni, ca tineri creştini, nicio acţiune legislativă nu va putea transmite dragostea faţă de aproapele, nu va putea promova unitatea, nu va putea susţine minorităţile etnice şi nu-i va putea ajuta pe cei care trăiesc în sărăcie sau sunt marginalizaţi.

PS Virgil Bercea, Episcop de Oradea Mare (din Mesajul adresat tinerilor participanţi la INTC Oradea, 2003)

august 2012

Actualitatea Creştină

15

DOSAR

Despre INTC Iaşi Catehezele INTC Iaşi

Drumul spre INTC 2012 a fost însoţit de o pregătire corespunzătoare, deoarece acest eveniment nu s-a dorit o simplă activitate estivală, ci o fi o întâlnire semnificativă cu Cristos, cel care împlineşte aspiraţiile cele mai profunde ale omului. În vederea unei bune pregătiri pentru INTC 2012, au fost realizate trei cateheze, pentru a fi de folos tinerilor care se pregăteau să participe la acest eveniment. Titlurile celor trei cateheze sunt: În căutarea bucuriei, Valoarea întâlnirii, Rodul întâlnirii. Materialul catehetic a fost pregătit de o echipă formată din Pr. Petru-Sebastian Tamaş, Sr. Silvia Brandiu, Sr. Viviana Radu, Fr. Daniel Ciobanu FSC, Pr. Cornel Gabor.

Catehezele pot fi vizualizate şi descărcate de pe site-ul oficial al INTC Iaşi: http://intc2012.ro/cateheze-intc-2012/

Logo-ul INTC 2012

Logo-ul Întâlnirii din acest an este compus din elemente care fac referire la natura evenimentului pe care îl reprezintă şi ţine cont de faptul că acest eveniment este destinat tinerilor. Elementele sunt dinamice pentru a sugera tema întâlnirii: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4), inspirată din Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru

cea de-a XXVII-a Zi Mondială a Tineretului.

Elementul din centru reprezintă toate valorile comune care îi unesc pe tinerii participanţi: aceeaşi credinţă, aceeaşi Biserică, apartenenţa la o comunitate, mărturisirea credinţei cu propria viaţă etc.

Aceste valori ar trebui să strălucească în viaţa tinerilor.

Crucea, care se înalţă spre cer, este semnul lui Cristos, Răstignit şi Înviat, care ne oferă mântuirea şi ne pregăteşte pentru viaţa veşnică. Crucea prezentă în logo este imaginea crucii care încoronează cupola Catedralei Sfânta Fecioară Maria, Regină, din Iaşi, oraşul în care s-a desfăşurat ediţia din acest an a Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic.

La baza crucii, ca într-o floare, sunt prezente elementele care fac referinţă la specificul naţional al evenimentului şi de aceea sunt reprezentate culorile drapelului României.

Inima, care compune şi conturul unei persoane, este semnul tuturor participanţilor care se îndreaptă spre Cristos.

Elementele laterale din partea superioară simbolizează două braţe care sunt întinse spre cruce şi, în acelaşi timp, pot fi imaginea cerului spre care ne îndreaptă crucea, ca semn al vieţii veşnice.

YOUCAT în limba română Organizatorii INTC Iaşi 2012 au dorit să poată materializa un proiect şi au reuşit: au lansat Catehismului pentru tineri - Youcat.

La Ziua Mondială a Tineretului din august 2011, Sfântul Părinte a oferit o copie a acestui catehism tuturor tinerilor prezenţi la Madrid. Urmând exemplul Papei, Episcopia RomanoCatolică de Iaşi a oferit o copie în limba română celor care au fost prezenţi la INTC de la Iaşi.

Editura Sapientia s-a ocupat de ediţia în limba română a Youcat, traducerea fiind asigurată de pr. dr. Mihai Pătraşcu, iar redactarea de pr. dr. Ştefan Lupu. Ediţia în limba română păstrează coperta originală galbenă cu titlul alb, amintind de culorile pontificale, în timp ce pe fundal este un mare Y făcut din multe cruci mici.

16

Actualitatea Creştină

Ce este YOUCAT? Youcat, termen provenit de la „Youth Catechism” (Catehismul pentru tineri), este un instrument dedicat tinerilor, care îi ajută la înţelegerea Catehismului Bisericii Catolice. După Prefaţa scrisă de Benedict al XVI-lea urmează circa trei sute de pagini, împărţite în patru secţiuni. „Ce anume credem”, „Celebrarea misterului creştin”, „Viaţa în Cristos”, „Rugăciunea în viaţa creştină”: Youcat încearcă să dea un răspuns la aceste patru probleme de fond.

Youcat este o iniţiativă a Conferinţei Episcopilor din Austria şi e structurat tradiţional cu întrebări şi răspunsuri, ilustrate de imagini şi reprezentări artistice, cu elemente complementare, cum ar fi citatele luate din Scriptură şi din vieţile sfinţilor. Rod al muncii unei

august 2012

echipe de teologi austrieci şi al unui grup de tineri, Youcat a avut supervizarea Arhiepiscopului de Viena, Cardinalul Christoph Schönborn. Există deja peste 30 de traduceri în diferite limbi şi se pregăteşte traducerea în alte 20 de limbi! În prefaţă, Papa Benedict al XVIlea îi îndeamnă pe tineri: „Studiaţi catehismul! Aceasta este urarea mea din inimă. Acest instrument ajutător pentru înţelegerea Catehismului nu vă flatează; nu oferă soluţii uşoare; cere o nouă viaţă din partea voastră; vă prezintă mesajul Evangheliei ca «mărgăritar de preţ» (Mt 13,45) pentru care trebuie dat orice lucru. Pentru aceasta vă cer: studiaţi catehismul cu pasiune şi perseverenţă!

Sacrificaţi timpul vostru pentru aceasta!

Studiaţi-l în liniştea camerei voastre, citiţi-l în doi, dacă sunteţi prieteni, formaţi grupuri şi reţele de studiu, schimbaţi între voi idei pe Internet. Rămâneţi în orice mod în dialog cu privire la credinţa voastră!”.

DOSAR

Olimpiada naţională a bucuriei...

INTC 2012 „Iaşi, INTC 2012, veniiiim...!”

Acest gând i-a animat pe toţi cei aproape 2.000 de tineri care au participat la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic (INTC) la Iaşi, în perioada 25-29 iulie 2012.

La această întâlnire a bucuriei au venit tineri din toate diecezele/eparhiile din ţară, însoţiţi de episcopii şi preoţii lor. Din Arhidieceza RomanoCatolică de Bucureşti au participat 165 de tineri însoţiţi de mai multe persoane consacrate, de cinci preoţi printre care şi Pr. Daniel Bulai, responsabil cu pastoraţia tineretului din Arhidieceză. La Liturghia Solemnă de deschidere a întâlnirii a fost prezent şi Arhidepiscopul Mitropolit Ioan Robu care i-a salutat cu multă bucurie pe tinerii prezenţi, încurajându-i să se simtă bine la Iaşi, să devină martori ai bucuriei în întreaga lor viaţă.

Entuziasmul şi buna dispoziţie a tinerilor au susţinut tema Întâlniri Naţionale a Tineretului Catolic „Bucuraţi-vă mereu în Domnul!”

(Fil 4,4), demonstrând că aceştia cunosc foarte bine sensul acestui îndemn. Şi deoarece rugăciunea ocupă un loc foarte important în viaţa oricărui creştin, la INTC toţi tinerii au avut ocazia să mediteze asupra vieţii lor prin participarea la momente de ru-

M-a impresionat cel mai mult organizarea animatorilor voluntari: au o energie, o stare de spirit care m-au surprins în mod plăcut şi mi-au transmis o dorinţă profundă de a face şi eu ceva în parohia mea. Sper ca împreună cu prietenii mei care au fost prezenţi la INTC Iaşi să reuşim să entuziasmăm activităţile cu tinerii şi copiii din parohia noastră.

Bianca, Parohia „Sfântul Pio din Pietrelcina”, Constanţa

găciune, la Sfinte Liturghii, cateheze, conferinţe şi discuţii în grupuri mici.

Astfel, tinerii în urma participării la programul liturgic şi catehetic au învăţat că bucuria reprezintă un eleCeea ce m-a impresionat cel mai mult la această ediţie a INTC a fost faptul că toţi participanţii au trăit cu adevărat tema întâlnirii: bucuria în Domnul. Aceasta s-a manifestat prin chiote şi scandări spontane a cuvântului „bucurie”, cântece la chitară şi legăturile de prietenie formate între tineri.

Ioana Georgescu, 23 ani, Parohia „Sancta Maria Gratiarum”, Bucureşti ment esenţial al vieţii, care trebuie trăit în comuniune cu ceilalţi. Dar, pentru a putea transmite bucuria, trebuie mai înainte de toate să fie ei înşişi plini de bucurie, pentru a nu rămâne „secătuiţi” după ce transmit bucuria şi celorlalţi. De asememea, participanţii au descoperit ce chip are bucuria: Isus Cristos. Mântuitorul nostru ia chipul bucuriei, atunci când noi ne lăsăm pătrunşi de bucurie şi devenim noi înşine bucurie.

Totodată, tinerii au aflat că ei au o misiune importantă în ceea ce priveşte modul de trăire a credinţei, fiind „sarea pământului”, chermaţi să ofere un nou gust credinţei, şi „lumina lumii”,

Cristos fiind cel care se bazează pe tinereţea, entuziasmul, creativitatea şi bucuria lor de a-şi manifesta cu mult curaj credinţa.

Se ştie că imaginaţia tinerilor nu are limite. Astfel că, în cadrul unor discuţii în grupurile mici, câţiva tineri au oferit o interpretare inedită bucuriei: Bucuria e speranţă şi alinare Dozator de răcoritoare, vara pe căldură mare.

Dimineaţa mă trezesc şi soarelui îi zâmbesc, Împărţind cu fiecare, bucuria mea cea mare.

Cola, Fanta, Sprite, alune, Ia sa vezi! Am gânduri bune...

Să răspândesc bucuria Chiar în toată România.

Bucuraţi-vă în Domnul El viaţă ne-a dat Să cântăm cu fericire, Dumnezeu e bucurie.

Bucuria ce ne-a dat-o, S-o avem mereu cu noi.

Festivalul s-a-ncheiat, Dar avem un ultim sfat: Fiecare gest să fie, Un izvor de bucurie!

august 2012

(Grupurile de discuţii M3 Verde, 92 şi 109) Actualitatea Creştină

17

DOSAR Un moment mult aşteptat de toţi participanţii a fost „Festivalul Bucuriei”, unde diecezele/eparhiile au prezentat momente artistice inedite: scenete, dansuri, cântece. La acest program, Arhidieceza de Bucureşti a partcipat cu două momente. Primul moment a constat într-o scenetă interpretată de „Comunitatea Sfântul Ioan”, care a dorit să evidenţieze corelaţia dintre ştiinţă şi credinţă, zbuciumul vieţii şi găsirea armoniei, a bucuriei profunde. Cel deal doilea moment a fost reprezentat de un cântec, intitulat „Iubirea ta”, pregătit de grupul de tineri de la parohia „Maica Îndurerată” (Bucureştii Noi - Bucureşti).

Pentru mine, INTC a fost un prilej de mare bucurie. Această întâlnire a fost o oportunitate de a ajunge la acel izvor de bucurie din sufletele noastre, acel izvor numit Isus Cristos. Am avut multe de câştigat din experienţa acestor zile, atât la nivel uman, cât şi spiritual: am întâlnit oameni care ne-au inspirat adevărate instrumente ale bucuriei sfinte, am învăţat lucruri noi, am învăţat că bucuria se găseşte în lucruri mărunte şi că trebuie să o transmit şi celor din jurul meu. Cu toţii am învăţat să creştem şi să ne bucurăm în Domnul.

Deşi Sărbătoarea Bucuriei la INTC s-a terminat, dar fiecare duce acasă un mare DAR: BUCURIA.

Raluca Iacob, 22 ani, Parohia „Adormirea Maicii Domnului”, Brăila

Această bucurie trebuie TRĂITĂ, PĂSTRATĂ şi TRANSMISĂ.

Aşadar, dragi tineri, TRĂIŢI CU BUCURIE! Andreea IMBRIŞCĂ

Cred că pământurile româneşti ale Moldovei lui Ştefan cel Mare au fost binecuvântate în aceste zile prin venirea la Iaşi a 2000 de tineri catolici din toate colţurile României.

Domnul ne-a umplut de bucurie adunându-ne pe toţi la Iaşi.

Ce poate fi mai frumos decât să-ţi împărtăşeşti trăirile, speranţele, credinţa cu oameni de aceeaşi vârstă cu tine, alături de păstorii Bisericii şi sub ocrotirea Tatălui Ceresc, care ştim sigur că a fost cu noi.

Domnul a fost în mijlocul nostru şi ne-a dăruit bucuria Sa, pe care şi noi, acum, la rândul nostru, încercăm să o împărtăşim semenilor noştri.

Godeanu Robert Parohia „Toţii Sfinţii”, Craiova

18

Actualitatea Creştină

august 2012

Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, căutător de Dumnezeu! În perioada 25-29 iulie 2012, Iaşul a devenit „Capitala Bucuriei”. Cea de-a XII-a Întâlnire Naţională a Tineretului Catolic din ţară a oferit participanţilor un suflu nou: Bucuria şi numai bucuria credinţei poate îmbrăca omenirea cu haina speranţei! În aceste zile, peste tot în Iaşi se putea auzi: Bucurie, Bucurie, Bucurie! În Parcul Copou, la Sfintele Liturghii, la Cateheze, la Rugăciuni, la Programele artistice, în grupurile mici se putea auzi: Bucurie, Bucurie, Bucurie! Pe aleele Parcului Copou, pe străzile şi bulevardele centrale ale Iaşului, în Căminele studenţeşti, în Frumoasa şi măreaţa Catedrală din Iaşi se putea auzi: Bucurie, Bucurie, Bucurie!

La Universitatea A. I. Cuza, la Seminarul Teologic, în impresionantul Parc Palas se putea auzi: Bucurie, Bucurie, Bucurie! Tinerii prezenţi la această întâlnire au înţeles că sunt chemaţi de Cristos să-şi trăiască credinţa cu bucurie; că sunt invitaţi să nu-şi mai pună nicio „mască pe faţă” pentru ca lumea care îi întâlneşte să înţeleagă că merită să-l urmeze cu fidelitate pe Cristos; că sunt chemaţi să nuşi mai risipească timpul, ci să-l fructifice cu înţelepciune pentru a aduce „roade bogate”. Tinerii prezenţi la Iaşi au descoperit că Isus Cristos se bazează pe „tinereţe” lor; se bazează pe entuziasmul şi creativitatea lor; se bazează pe „bucuria” lor. La Iaşi, tinerii au avut ocazia minunată să-şi alimenteze bine „candela credinţei” pentru ca întorşi acasă să o păstreze „aprinsă şi la vedere” pentru ca lumea care îi va întâlni să devină „ceva mai bună”!

Pr. Daniel BULAI

DOSAR

Pălăria... semnul de recunoaştere a Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti La Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, tinerii Arhidiecezei de Bucureşti nu au trecut neobservaţi, datorită semnului distinctiv al grupului...o pălărie neagră, care a dus cu gândul la îndrăgiţii actori de comedie Stan şi Bran sau Charlie Chaplin.

Aşa cum bucuria este personalizată şi s-a ajustat perfect pe chipul fiecărui participant la INTC, la fel şi pălăriile au purtat amprenta personalităţii tinerilor. Cu insigne ataşate sau fără, cu bolul îndoit sau nu, pălăriile „ştrengăreşti” au oferit identitate şi unicitate tinerilor din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti.

IPS Ioan Robu: Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, o întâlnire pe teritoriul credinţei Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic (INTC) din acest an a fost o întâlnire pe teritoriul Diecezei de Iaşi, dar totodată şi o întâlnire „pe teritoriul credinţei, în conştinţa şi atmosfera prezenţei statornice a lui Dumnezeu în viaţa noastră a fiecăruia, în viaţa Bisericii şi a lumii”. Cu aceste cuvinte a descris ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, evenimentul de la Iaşi care a reunit peste 2.000 de tineri catolici din toată ţara, dintre care circa 170 de tineri din parohiile Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. ÎPS Ioan Robu a prezidat în dimineaţa zilei de joi, 26 iulie, Sfânta Liturghie de deschidere a INTC 2012, adresându-le tinerilor prezenţi câteva cuvinte la sfârşitul celebrării. Făcând referire la tema întâlnirii, „Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4), Arhiepiscopul Mitropolit de Bucureşti a amintit că fiecare a primit, prin Botez, sămânţa credinţei „care a adus diferite roade, dar care a adâncit, mai presus de toate, în fiecare din noi conştiinţa că întotdeauna suntem însoţiţi de prezenţa lui Dumnezeu”. „În această conştiinţă – a adăugat – poate să crească bucuria noastră în orice circumstanţă ne-am afla, fie că ne întâlnim cu iubirea sau cu ura, cu viaţa sau cu moartea, cu descurajarea şi cu orice ar putea să pătrundă în inima omului. Găsim şi regăsim întotdeauna în noi în acest teren al credinţei noastre prezenţa lui Dumnezeu, prezenţă care ne sfătuieşte, ne mângâie, ne învaţă, care ne cheamă totuşi peste toate, oricând la bucurie”. august 2012

Actualitatea Creştină

19

SEMNIFICAŢII LITURGICE

Utilitatea liturgiei La ce foloseşte cultul Bisericii? Din punct de vedere practic, se poate spune că nu foloseşte la nimic. Elementele materiale care intervin în el sunt simbolice; astfel, dacă Botezul este o baie, aceasta nu are ca scop igiena personală, iar dacă Euharistia este o hrană, celebrându-se cu pâine şi vin, ea nu are ca scop potolirea foamei şi a setei participanţilor. Putem continua astfel şi în cazul celorlalte sacramente şi sacramentalii. Cei care reuşesc să obţină foloase materiale de pe urma cultului Bisericii — manipulându-l — săvârşesc un abuz; ţine de natura Liturgiei ca aceasta să fie cu totul gratuită.

Păstrând proporţiile, putem găsi o paralelă, sub acest aspect, între Liturgie şi joc. Nici acesta din urmă nu are vreo utilitate practică; atunci când jocul este manipulat în vederea obţinerii unor câştiguri (ca în cazul aranjării meciurilor), acesta îşi perverteşte raţiunea de a fi: jocul are un rost tocmai fiindcă nu foloseşte la nimic concret.

Dacă lărgim perspectiva, observăm că elementul material — fără utilitate practică —, ce intervine în cadrul sacramentelor, este o situaţie de mijloc între riturile Vechiului Legământ şi împlinirea escatologică. Prefigurările sacramentelor în legea veche trimit la elementul material al acestora: prefigurări ale Botezului, cum sunt potopul şi exodul, trimit la apa Botezului; mana (Ex 16), prepeliţele (Num 11, 4-34) şi înmulţirea pâinilor realizată de profetul Elizeu (2 Rg 4, 42-44) trimit la aspectul de hrană al Euharistiei.

Dar importanţa acestui element material scade pe măsură ce înaintăm în istoria mântuirii, spre împlinirea echatologică. Chiar dacă reflecţia religioasă a descoperit că adevăratul lor sens va fi împlinit în mod escatologic, evenimentele salvifice din Vechiul Testament aveau o eficienţă în sine: eliberarea de duşmani era cu adevărat o victorie militară concretă; hrănirea poporului cu ajutorul manei şi a prepeliţelor era esenţială pentru supravieţuirea în pustiu.

Trecând pe planul economiei sacramentale creştine, observăm că, deşi sacramentele cuprind gesturi din viaţa de zi cu zi — cum ar fi spălatul şi mâncatul —, participarea la ele

Wilhelm TAUWINKL

nu este destinată dobândirii unor efecte fizice, ci îndreptată explicit spre obţinerea unui efect spiritual.

Mergând şi mai departe, în împărăţia cerurilor nu vor mai fi nici măcar semnele materiale ale sacramentelor, fiindcă cei mântuiţi îl vor putea vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Recapitulând, putem descrie cele trei planuri astfel: — în Vechiul Testament avem evenimente istorice concrete, cu efect de utilitate practică, a căror semnificaţie spirituală a fost descoperită prin reflecţie ulterioară; — în economia sacramentală (în viaţa actuală a Bisericii), semnele implică gesturi concrete din viaţă, dar acestea nu au utilitate practică, comportând, în schimb, un efect spiritual explicit; — în realitatea escatologică, semnele sunt înlocuite de vederea „faţă către faţă“, iar aspectele semnificate de semne ajung la împlinire.

Dacă ţinem seama de toate acestea, putem vorbi, la figurat, şi de o „utilitate“ a cultului. După cum spunea Sfântul Ignaţiu de Loyola, creştinii trebuie să evite ceea ce-i îndepărtează de la mântuirea veşnică şi să insiste pe ceea ce-i apropie de aceasta; în această perspectivă, se poate spune că Liturgia este utilă, deoarece îi călăuzeşte pe oameni la mântuire.

Programul Sfintelor Liturghii în parohii, la munte şi la mare LA MARE Constanţa (Sf. Anton de Padova) - de luni până sâmbătă: orele 8.00 şi 18.00 - duminica: orele 9.00, 10.30, 12.00 şi 18.00 Constanţa (Sf. Pius din Pietrelcina) - de luni până sâmbătă: ora 18.00 - miercuri: ora 8.00 - duminica: orele 10.00 şi 18.00, în limba română; ora 12.00 în limba engleză

20

Actualitatea Creştină

Techirghiol - duminica: ora 14.30 Năvodari - de luni până sâmbătă: orele 18.00 - duminica: orele 9.00 şi 18.00 Mangalia - luni, marţi, joi şi vineri: ora 18.00 - miercuri şi sâmbătă: ora 8.00 - duminica: orele 10.30 şi 18.00 LA MUNTE Sinaia - de luni până sâmbătă: ora 18.00

august 2012

- duminica: orele 11.00 şi 18.00 Predeal - marţi: ora 17.30 - duminica: ora 8.45 - prima vineri şi prima sâmbătă din lună: ora 17.30 Azuga - marţi: ora 16.00 - duminica: ora 10.30 - prima vineri şi prima sâmbătă din lună: ora 16.00

MICUL PRINŢ

Sfântul Tarciziu, martir al Euharistiei şi patron al ministranţilor Pe 15 august, calendarul romano-catolic îl aminteşte pe Sfântul Tarciziu, copilul care a ales să moară decât să lase să fie profanată Sfânta Euharistie.

Istoria

În perioada persecuţiilor, primii creştini nu puteau să se adune în biserici pentru a participa la Sfânta Liturghie, pentru a se împărtăşi sau pentru a se ruga. De aceea se adunau în Catacombe, locuri subterane, ca nişte subsoluri, pe care anticii le foloseau ca să-şi îngroape morţii. Acele cimitire subterane erau respectate de toţi ca locuri sfinte. Aşadar, în perioada persecuţiilor, creştinii au ales acele cimitire sacre, sau Catacombe, pentru a-şi înmormânta cu cinste martirii, dar şi ca să se adune pentru rugăciune şi pentru celelalte rituali sacre. Altarul pe care se celebra Sfânta Liturghie era mereu o piatră care acoperea mormântul unui martir.

Ne aflăm în secolul al III-lea, perioadă în care împăratul Valerian îi persecuta dur pe creştini. Tarciziu era un tânăr care frecventa Catacombele Sfântului Calist, din Roma; el era fidel Bisericii şi credinţei creştine, de aceea a şi primit sacramentele, chiar dacă în vremea aceea se administrau doar adulţilor. Datorită implicării sale, a devenit şi acolit (ministrant).

Martiriul

Obiceiul de a duce Euharistia celor închişi şi celor bolnavi devenea tot mai periculos. Într-o zi, când preotul a întrebat cine era dispus să ducă Euharistia celorlalţi fraţi şi surori, s-a ridicat tânărul Tarciziu şi a spus: „Părinte, trimite-mă pe mine!”. Băiatul părea prea tânăr pentru o slujire atât de importantă! „Tinereţea mea - a spus Tarciziu - va fi cea mai bună protecţie pentru Sfânta Euharistie”. Preotul i-a încredinţat acea pâine preţioasă spunându-i: „Tarciziu, aminteşteţi că o comoară cerească este încredinţată grijilor tale slabe. Evită drumurile aglomerate şi nu uita că lucrurile sfinte nu trebuie să fie aruncate la câini şi nici mărgăritarele la porci. Vei păzi cu fidelitate şi siguranţă sfintele taine?”. „Le voi păzi - a răspuns hotărât Tarciziu – chiar dacă ar fi să mor pentru asta”. Pe drum a întâlnit câţiva prieteni care i-au cerut să se joace împreună. La răspunsul lui negativ, ei au devenit suspicioşi şi insistenţi; şi-au dat seama că strângea la piept un lucru preţios pe care părea să-l apere. Au încercat să-l smulgă, dar în zadar; lupta a devenit tot mai furioasă, mai ales când au aflat că Tarciziu era creştin. L-au luat la şuturi, au aruncat cu pietre în el, dar el nu a cedat. Muribund, a fost dus la preot de Quadrato, un pretorian devenit şi el creştin. A ajuns acolo lipsit de viaţă, dar strâns la piept ţinea încă o mică pânză de lână în care era Euharistia.

A fost înmormântat în catacombele Sfântului Calixt. Papa Damas a făcut o inscripţie pentru mormântul Sfântului Tarciziu, conform căreia tânărul a murit în anul 257. În secolul al XIX-lea, Sfântul Tarciziu, martirul Euharistiei, a fost ales patron şi model al ministranţilor. august 2012

Actualitatea Creştină

21

ARTA DE A TRĂI

Despre relaţiile prematrimoniale Până în anii '90, discuţiile referitoare la sexualitate, chiar şi acelea care ţineau de minima educaţie în acest sens, erau tabù. Puţine erau familiile unde se discuta cu copiii, adolescenţii sau cu tinerii chiar aproape de vârsta căsătoriei, probleme de acest fel. Astăzi, în schimb, sexualitatea şi erotismul sunt arborate peste tot: internetul, presa scrisă, televiziunile, panourile publicitare – toate aceste mijloace abundă în imagini şi informaţii explicite sau cu tentă erotică. Astăzi, mai mult ca oricând, tinerii sunt asaltaţi în mod constant şi agresiv de imagini şi de idei care încurajează experienţele sexuale de la o vârstă din ce în ce mai fragedă şi, implicit, relaprematrimoniale.

ţiile

Tendinţa actuală

Astăzi, printre tinerii care sunt prieteni şi formează deja un „cuplu” sau între logodnici s-a încetăţenit moda de a se cunoaşte imediat şi din punct de vedere fizic. Ei cred că o prietenie adevărată între un băiat şi o fată sau o eventuală căsătorie solidă se bazează în special pe compatibilitatea, pe potrivirea sexuală. Într-o relaţie de dragoste, „antrenamentele” sunt binevenite şi binefăcătoare, dar ele constau în respectarea celuilalt, în cunoaşterea persoanei şi a personalităţii celuilalt, în dialog bazat pe încredere, în tandreţe respectuoasă. Până acum nu s-a demonstrat încă, nici chiar de către moraliştii cei mai permisivi, că reuşita unei căsătorii este garantată de anticiparea relaţiilor intime.

Educaţia la „aşteptare”

Iar în faţa acestei stări de fapt, tinerii au nevoie de protecţie. Şi nu mă refer la protecţie ca la un clopot de sticlă sub care să fie închişi pentru a nu ajunge la ei pervertirile din ce în ce mai grosolane pe care le oferă societatea de azi.

Când spun protecţie mă refer la educaţie, la formarea lor ca oameni, cuvânt scris cu literă mare, ca tineri creştini autentici care-şi trăiesc această vârstă atât de frumoasă descoperind bucurii şi satisfacţii în lucruri cu adevărat importante şi valoroase pentru această etapă a vieţii lor. Aşadar, tinerii pot fi ajutaţi printr-o educaţie la „aşteptare”!

De ce să aştepţi?

Care sunt motivele pe care putem să i le oferim unui tânăr atunci când vrem să-l facem să înţeleagă că este bine pentru el să se abţină de la relaţiile sexuale prematrimoniale? Există un motiv de bază, fundamental: morala creştină interzice acest lucru. Acesta însă riscă să fie insuficient înţeles şi foarte puţin convingător, mai ales că lumea de azi propune un alt fel de morală, cu alte principii care nu concordă cu morala creştină. Pe lângă acesta mai există nume-

22

Actualitatea Creştină

august 2012

roase alte motive pentru a rămâne fideli învăţăturii creştine şi este important ca tinerii să cunoască aceste motive.

Este bine să aştepţi pentru că aşteptarea favorizează şi construieşte o relaţie mai mult personală decât fizică. Atunci când pe primul loc se află relaţia intimă şi apropierea fizică, iubirea aceea adevărată, dezinteresată se dezvoltă şi creşte mai greu sau, poate, nu se ajunge niciodată la ea.

Este bine să aştepţi pentru că aşteptarea îţi oferă o iubire care creşte mereu, şi nu una care distruge. Senzualitatea fără limite nu face să crească iubirea adevărată, pentru că este egoism în doi.

Este bine să aştepţi pentru că aşteptarea ajută la realizarea trainică a structurii personale de valori şi de convingeri, care va face ca viaţa de căsătorie să fie sigură; o structură bazată pe răbdare, pe mortificare, pe renunţarea la dorinţele proprii.

Este bine să aştepţi pentru că aşteptarea creează o relaţie care se bazează pe încredere. Încrederea este fundamentală într-o căsătorie. Atunci când tânărul sau tânăra ştie că ce-

ARTA DE A TRĂI

lălalt a aşteptat, încrederea sporeşte. Atunci când un tânăr sau o tânără aşteaptă până la căsătorie pentru a avea relaţii intime cu tovarăşul său de viaţă, există o garanţie în plus că va rămâne fidel şi după căsătorie.

Consecinţele „neaşteptării”

A nu aştepta înseamnă să ai amintiri pe care să le înfrunţi, cu care să te lupţi, pentru că una dintre cele mai importante abilităţi ale minţii umane este capacitatea de a-şi aminti.

Pe forumurile care dezbat astfel de probleme, zeci de tineri mărturisesc că se luptă cu teama de a nu face comparaţii între experienţele lor timpurii şi relaţia prezentă, matură şi responsabilă. În multe cazuri, aceste „fantasme ale tinereţii” pot reveni şi pot afecta o căsătorie care se prefigura a fi fără probleme.

A nu aştepta înseamnă să distrugi autostima. Vina şi părerea de rău însoţesc de cele mai multe ori relaţiile prematrimoniale. Şi asta poate ruina stima de sine a unei persoane tinere.

A nu aştepta înseamnă posibilitatea apariţiei unei sarcini, de cele mai multe ori neluate în calcul şi, deci, nedorite. Această situaţie, care ar fi trebuit să fie prilej de bucurie pentru cei implicaţi, cauzează suferinţă atât tinerilor care, luaţi pe nepregătite, realizează că vor deveni părinţi, familiilor acestora, dar şi copilului care se va naşte într-un climat nu tocmai potrivit.

Poziţia Bisericii

Cel mai adesea, atunci când este vorba de morala creştină, Biserica Catolică este acuzată de tradiţionalism, de faptul că propune o morală învechită, care nu se mai pliază pe realităţile actuale. Însă Biserica, şi atunci când este vorba de sexualitate, este prudentă şi vigilentă pentru că se îngrijeşte de binele fiilor ei şi ştie că sexualitatea afectează toate aspectele persoanei umane, în unitatea trupului şi a sufletului ei. Biserica nu condamnă iubirea, ci distorsiunea sexualităţii: libertinajul, incestul, pedofilia, homosexualitatea, unirea liberă - acte contrare naturii lucrurilor. În ciuda opoziţiei pe care o întâmpină, în ciuda faptului că este pusă

la zid din acest motiv, Biserica continuă să afirme cu tărie că relaţiile intime sunt rezervate exclusiv celor căsătoriţi. „Mulţi cer astăzi un fel de «drept la probă», atunci când există intenţia de căsătorie. Oricare ar fi fermitatea hotărârii celor care se angajează în raporturi sexuale premature, «acestea nu îngăduie să se asigure, în sinceritatea şi fidelitatea ei, relaţia interpersonală dintre un bărbat şi o femeie, şi mai ales nu-i pot proteja împotriva fanteziilor şi capriciilor». Unirea trupească nu este moralmente legitimă decât atunci când s-a instaurat o comunitate de viaţă definitivă între bărbat şi femeie. Iubirea omenească nu admite «proba».

Pretinde o dăruire totală şi definitivă a persoanelor una faţă de cealaltă” (Catehismul Bisericii Catolice, 2391). Locul unic care face posibilă o astfel de dăruire, după adevărul integral, este Căsătoria sau pactul de dragoste conjugală ori alegerea conştientă şi liberă cu care bărbatul şi femeia se unesc într-o comunitate intimă de viaţă şi de dragoste voită de însuşi Dumnezeu şi care numai în această lumină îşi află adevărata semnificaţie” (Familiaris consortio, nr. 11).

Aspiraţia la bucurie

Nu întâmplător am abordat acest subiect în plină vară.

Vara este anotimpul relaxării, iar dacă anul şcolar sau universitar a fost unul greu, solicitant, în perioada vacanţei, nevoia de „a evada”, de a trăi bucurii şi emoţii puternice este cu atât mai mare. Foarte puternică este şi nevoia de a te lăsa purtat de aventură. Şi nu pentru puţini tineri, perioada vacanţei este anotimpul perfect pentru aventuri sentimentale de scurtă durată. Se lasă duşi de val, se abandonează acestei îndeletniciri căutând bucurii sezoniere. Este firesc ca tinerii să caute bucuria, deoarece „aspiraţia la bucurie este imprimată în interiorul fiinţei umane”. Însă un „tânăr de caracter” trebuie să ştie că „bucuriile autentice, cele mici din cotidian sau cele mari din viaţă, îşi au toate originea în Dumnezeu”. „Bucuria se naşte din întâlnirea cu Domnul şi se păstrează recunoscând în fiecare zi prezenţa sa în viaţa proprie. Între bucurie şi iubire este o strânsă legătură: Iubirea produce bucurie şi bucuria este o formă de iubire”.

Cristina ŞOICAN

august 2012

Actualitatea Creştină

23

SOCIAL

Cu voi, pentru voi Experienţa lui Andrea şi Marco în Satul tinerilor de la Ciocănari (România) Andrea şi Marco sunt doi tineri voluntari italieni care au trăit o experienţă de 6 luni în Satul Tinerilor de la Ciocănari. Iată relatarea lui Andrea referitor la experienţa lor.

Vă scriu după 4 luni petrecute în Satul tinerilor de la Ciocănari, unde fac o experienţă de 6 şase luni. Împreună cu Marco, prieten şi tovarăş de călătorie, desfăşor aici diverse activităţi: conducem un atelier de limba italiană în cele două şcoli din zonă (cu predare după metoda educaţiei non-formale); facem antrenamente de fotbal cu două grupe de copii în noua sală de sport a comunei; organizăm şi un after-school de două ori pe săptămână în incinta Satului tinerilor, la care participă regulat peste 30 de copii.

Costel

Printre copiii care vin la after-school se numără şi prietenul meu Costel.

El este în clasa a IV-a şi nu ştia să citească în limba română când a venit pentru prima oară la noi. În schimb este campion la TABELLINE, chiar aş putea să spun că e cel mai bun; însă nu ştie să calculeze cât fac 14x23 pentru că a uitat cum se fac înmulţirile în mod corect. În fiecare după-amiază de marţi şi joi ne aşteaptă cu ghiozdanul în spate în poarta casei, vine cu bucurie să îşi facă temele şi învaţă cu entuziasm împreună cu noi, într-atât încât seara nu ar mai vrea să plece acasă! Acum Costel ştie să citească în mod cursiv şi să înmulţească şi a înţeles că viitorul său poate fi mai bun dacă este capabil să citească şi să scrie.

Satul tinerilor: caritate în acţiune

Am descoperit că a fi educator înseamnă să stai în faţa unui copil asemenea unui prieten care îl iubeşte, să treci dincolo de actul sec al instruirii rigide impuse sub imperiul pedepsei, să-i arăţi partea frumoasă a vieţii pe care o trăieşte şi să-l faci să înţeleagă că mediul sărac din care provine nu trebuie privit numai ca pe ceva din care trebuie să evadezi, ci că poate fi transformat şi îmbunătăţit. De fapt, aceasta este misiunea Satului tinerilor, transformată în realitate cotidiană de către persoanele care trăiesc în comunitatea de la Ciocănari. Petrecând timp împreună cu aceste familii care trăiesc în Satul tinerilor, am înţeles mai bine ce înseamnă cu adevărat caritatea care se manifestă prin acte de iubire. Aici fiecare gest cotidian reprezintă un dar pentru că este pus în serviciul celorlalţi, al copiilor daţi în grija familiilor, al persoanelor nevoiaşe. În acelaşi timp, întreaga activitate a Satului de la Ciocănari este „susţinută” de caritate, de numeroasele iniţiative umanitare organizate de prietenii din Italia. Caritatea este cea care ne învaţă să trăim şi acest lucru se vede aici cel mai bine: nu numai din punct de vedere economic (aici ajută chiar şi 100 de euro strânşi în urma câtorva iniţiative), ci şi sub aspectul relaţiilor, consolidate prin mici acte de iubire.

24

Actualitatea Creştină

august 2012

Aceeaşi cale, dar într-un alt fel

Confirmarea faptului că reuşesc să construiesc ceva durabil, chiar şi prin gesturi neînsemnate, mi-o dă ceea ce umple fiecare act de caritate, fiecare relaţie, adică ceea ce înseamnă viaţa : Isus. Acel Isus pe care învăţ să-l cunosc mai bine trăind în mijlocul Mişcării Ecleziale Carmelitane (MEC). Mişcarea Eclezială Carmelitană mi-a dat ocazia de a petrece o parte din viaţa mea în România, unde am întâlnit oameni ce aparţin lui Isus. Apartenenţa la MEC a fost încă de la început unul din motivele pentru care am ales să fac această experienţă de voluntariat, care s-a născut din dorinţa de a parcurge aceeaşi cale dar într-un alt fel, de a continua un drum pe care alţii l-au început şi pe care alţii îl vor continua. Astfel, participarea la viaţa MEC-ului din România este un aspect cheie al experienţei mele: împreună cu Părintele Stefano, Marco şi cu mine ne asumăm de fapt responsabilitatea ghidării Grupului de tineret al Mişcării. O dată pe săptămână ne întâlnim cu tinerii din Bucureşti pentru a organiza Şcoala de Creştinism sau Târgul de Caritate (în diferite locuri vindem articole second hand primite din Baule di Rodegno Saiano - Italia); de Crăciun am colindat parohiile din oraş pentru a aduna banii necesari participării la Exerciţiile Spirituale din Italia. În week-end-uri îl însoţim adesea pe Părintele Stefano în vizitele pe care le face comunităţilor din Valea Mică şi din Dărmăneşti (ambele din Moldova) şi familiilor. Aceste întâlniri mi-au dat posibilitatea de a cunoaşte mai bine pe ceilalţi şi de a lega prietenii. Mi-a plăcut să văd că multor tineri le pasă de destinul comunităţii şi că sunt conştienţi că de acest lucru depinde însăşi dezvoltarea lor din punct de vedere spiritual şi uman.

Misiunea

Eu cred că misiunea nu înseamnă doar stabilirea unui obiectiv îndepărtat, ci este o dimensiune fundamentală a vieţii fiecăruia dintre noi. Dacă admitem că suntem trimişi (adică misionari) şi credem că Dumnezeu este cel care ne trimite, asta înseamnă că acceptăm misiunea, adică găsirea unui loc al nostru in calitate de trimişi ai Domnului. Astfel, un om poate fi misionar chiar în propria sa casă dacă este conştient de misiunea sa. În fond, misiunea este doar un alt fel de a spune vocaţie, pentru că Dumnezeu ne trimite chiar acolo unde ne cheamă să trăim. Misiunea fiecăruia este aceea de a trăi „aici şi acum” din „punctul de vedere al maximei profunzimi si al maximei implicări”, aşa cum ne învaţă carisma carmelitană.

Andrea PIVA

BISERICĂ ŞI SOCIETATE

BISERICA ŞI OLIMPIADELE. O legătură care durează demult Opinia publică îl recunoaşte pe Ioan Paul al II-lea ca pontif „sportiv” prin excelenţă. Şi totuşi, chiar el l-a indicat pe predecesorul său Giuseppe Sarto, Papa Pius al X-lea, drept primul pontif legat de sport şi de olimpiade, amintind că „Sfântul Pius al X-lea a încurajat iniţiativa nobilă a baronului Pierre De Coubertin care a reînviat în epoca contemporană, cu un succes tot mai mare, Jocurile Olimpice”.

Pius al X-lea a fost primul papă care a sprijinit Olimpiada; şi nu doar atât, a fost primul care a deschis larg porţile Vaticanului pentru sportivi.

Lumea sportivă, şi nu numai, celebrează în acest an evenimentul mediatic cu cea mai mare audienţă pe scară mondială: peste 2,5 miliarde de persoane urmăresc la televizor ceremonia de inaugurare; simbolul celor cinci cercuri este cel mai cunoscut la nivel mondial, după crucea creştină; numărul ţărilor participante (peste 204) este superior numărului statelor membre ale ONU (cu doar 193 de ţări membre). În sinteză, acesta ar fi profilul Jocurilor Olimpice, o manifestare voită de Pierre De Coubertin în 1894, care a reînviat o antică celebrare a Jocurilor Olimpice greceşti. În realitate, baronul francez nu se gândea doar să propună din nou un simplu eveniment sportiv.

Adevăratul său obiectiv a fost altul, cu caracter pedagogic şi mondial. Scopul ultim al Jocurilor Olimpice trebuia să fie acela de „a face lumea mai bună şi mai pacifică”, aşa cum se specifică în Carta olimpică, „constituţia” sportului mondial, păstrată până în zilele noastre.

Ce înseamnă acest lucru? Pur şi simplu că sportul, atunci când devine purtător al unui nucleu de valori puternice, care se bazează pe respectarea drepturilor omului, pe fraternitate, pe respectarea regulilor, pe înţelegere, pe fair play, ne propune un model de comportament care pleacă de la un individ pentru a educa o lume întreagă. Pierre

ŞTIAŢI CĂ… ?

De Coubertin a fost un mare inovator propunând un model de agregare nou şi revoluţionar (e de ajuns să ne gândim că dimensiunea internaţională a sportului era aproape inexistentă şi că procentul populaţiei care practica o activitate sportivă era sub 1%), care a devenit apoi un fenomen de masă recunoscut astăzi ca fenomenul care a caracterizat cel mai mult secolul al XX-lea.

Ei bine, toată această modernitate a fost percepută de Biserică printr-un papă, Sfântul Pius al X-lea. O perspectivă cu totul nouă asupra vieţii şi operei acestui pontif a fost posibilă datorită unui citat descoperit în „Memoriile” lui De Coubertin, care se referă la momentul candidaturii olimpice a oraşului Roma în 1908. De Coubertin, care fusese în Italia în februarie 1905 pentru o serie de întâlniri oficiale, îl citează în mod expres pe Pius al X-lea şi aminteşte sprijinul acestuia pentru ideea Olimpiadei, adăugând că dacă negocierile cu Statul italian ar fi eşuat, iar Roma şi-ar fi retras candidatura, negocierile cu Vaticanul aveau rezultate mult mai favorabile.

Astfel, De Coubertin relatează că Pontiful, prin secretarul său de Stat, Card. Merry del Val, exprimase cuvinte de laudă şi, ca semn de bunăvoinţă faţă de sport, îşi dăduse consimţământul ca Vaticanul să găzduiască sesiuni sportive duminicale pentru tinerii din oratoriile din Roma, precum şi întâlniri sportive internaţionale între oratorii.

Mergând înapoi în timp, cercetând Arhivele secrete ale Vaticanului, precum şi presa din acea vreme, a ieşit la iveală imaginea lui Pius al X-lea ca prim Pontif care s-a interesat de ideea Olimpiadei într-o epocă în care acest eveniment era departe de măreţia lui de azi. Discursul său adresat tinerilor, la 8 octombrie 1905, este considerat un fel de „Magna Charta” a sportului la Vatican: „Admir şi binecuvântez din inimă toate jocurile voastre, gimnastica, ciclismul, alpinismul, nataţia,

* În 1972 a fost înfiinţat Campionatul Vatican de Fotbal; echipele reprezintă diferite oficii şi dicasterii ale Statului Vatican; primul campionat, intitulat Cupa Prieteniei, a fost câştigat de echipa oficiosului Vaticanului, L’Osservatore Romano; * În 1984 a fost înfiinţată Cupa Vaticană; * În 2007 a fost înfiinţată Supercupa Vaticană, pentru care se confruntă câştigătoarea Campionatului Vatican de Fotbal cu câştigătoarea Cupei Vaticane; * În 2007 a fost înfiinţată Clericus Cup, competiţie de fotbal pentru colegiile, seminariile, mănăstirile şi universităţile catolice; * Multiplul campion mondial kenyan David Lekuta Rudisha, care concurează şi la Olimpiada de la Londra, este antrenat de un călugăr catolic irlandez, Fr. Colm O'Connell. Profesor de geografie, astăzi în vârstă de 63 de ani, Fr. O’Connell a dat sportului 5 campioni olimpici şi 25 de campioni mondiali. crosul, cursele, concursurile şi probele cărora vă dedicaţi: deoarece exerciţiile fizice ale trupului influenţează în mod minunat exerciţiile spiritului; deoarece aceste activităţi necesită muncă, vă vor ţine departe de lene, care este mama viciilor, şi pentru că în sfârşit concursurile vor fi prin voi o imagine a întrecerii în exercitarea virtuţii”.

Intuiţia Papei Pius al X-lea a fost atunci (într-o perioadă în care sportul constituia un aspect cu totul marginal al vieţii sociale) aceea de a-şi imagina - chiar dacă atunci era doar un început - posibilitatea unei pastoraţii a sportului, plasând-o în misiunea Bisericii printr-o punte simbolică ce-l uneşte pe Dumnezeu cu omul şi pe om cu Dumnezeu prin sport. În acest sens Papa Pius al X-lea a dat dovadă de mare atenţie şi de modernitate.

(Antonella STELITANO, Chiesa e Olimpiadi. Un antico legame, SIR, 26 iulie 2012.

Traducere de Cristina Grigore)

august 2012

Actualitatea Creştină

25

UNIVERSUL FAMILIEI

Unitatea de măsură pentru credinţă Credinţa nu poate fi pusă pe cântar, nici nu poate fi măsurată cu metrul, nici nu i se poate lua pulsul… Şi totuşi…

Unitatea de măsură a credinţei este fidelitatea credincioşilor faţă de Ziua Domnului. A forma noile generaţii de creştini în spiritul Sfintei Liturghii duminicale pare a fi una din marile provocări al vremurilor de azi.

Nu ne putem imagina un real progres spiritual fără participarea regulată, săptămânală la Sfânta Liturghie, fără spovada şi împărtăşania deasă. Ştafeta pe care părinţii o transmit copiilor şi pe care Biserica de azi o transmite celei de mâine nu se rezumă la bagajul doctrinal, nici la o sumă de adevăruri morale, ci la un modus vivendi, la o cale concretă de viaţă.

Aşa s-a întâmplat încă din primele veacuri. Creştinii numeau itinerariul lor de viaţă hodos, adică drum, din care nu putea lipsi jertfa euharistică.

Marea putere a duminicii, fondată pe Euharistia celebrată în casă, i-a dus pe credincioşii din Abitene în secolul al III-lea (astăzi Bari, Italia) până la martiriu. Actele martirilor relatează cum prezbiterul Saturnin a fost întrebat de către legatul împăratului: „Ai desconsiderat porunca împăraţilor şi a cezarilor adunându-i pe toţi aceştia?” Inspirat de Duhul Sfânt, a răspuns: „Am celebrat Euharistia duminicală fără să ţinem cont de poruncă”. Proconsulul l-a întrebat: „De ce?” A răspuns: „Deoarece noi

26

Actualitatea Creştină

nu putem trăi fără Euharistia duminicală”.

A vedea părinţi care vin de mână cu copii la Sfânta Liturghie, a vedea familii care se înşiruie la scaunul de spovadă pentru a primi iertarea păcatelor este icoana vie a credinţei, a prelungirii Evangheliei în istorie. Este modalitatea palpabilă de a spune: nu putem trăi fără Euharistie.

Relaţia dintre duminică şi Euharistie, între Biserică şi misiune, între familie şi slujirea altora, cere o reînnoită operă de introducere la esenţa vieţii creştine care să trezească o nouă conştiinţă misionară. O afirmă şi documentul Dies Domini: „Euharistia duminicală, dar şi duminica în ansamblul ei, devin o mare şcoală a iubirii, dreptăţii şi păcii. Prezenţa Celui Înviat în mijlocul alor săi devine un apel la solidaritate, îndeamnă la o reînnoire interioară, incită la schimbarea structurilor de păcat ce încătuşează persoanele, comunităţile şi chiar, uneori, popoare întregi. Duminica creştină este, aşadar, cu totul altceva decât o evadare. Este mai degrabă o „profeţie” înscrisă în timp, o profeţie care îi obligă pe credincioşi să urmeze paşii Celui care a venit să ducă vestea cea bună săracilor, să-i vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască prinşilor în război eliberarea şi orbilor vederea, să-i izbăvească pe cei striviţi şi să vestesacă un an de îndurare a Domnului (cf. Lc 4,18-19).

Euharistia este centrul vieţii de credinţă. Nu putem fi adevăraţi catolici fără să preţuim cum se cuvine această minunată taină. Poate că în fiecare comunitate de credinţă, în fiecare parohie, fiecare credincios, fiecare familie, fiecare preot ar trebui să aprofundeze şi

august 2012

Pr. Fabian MĂRIUŢ

mai mult această comoară. Amintind cugetarea unui rabin „nu ştiu dacă evreii au ţinut sabatul, ori sabatul i-a susţinut pe evrei”, am putea-o parafraza „nu atât noi, în calitate de creştini ţinem duminica, cât mai ales duminica, Euharistia duminicală, ne ţine pe noi” La Milano - cu ocazia Celei de-a şaptea Întâlniri Mondiale a Familiilor - cineva spunea: „Omul a câştigat timpul liber, dar a pierdut semnificaţia sărbătorii. Multe familii au ajuns să aibă duminica mai ocupată şi mai febrilă decât zilele de lucru. Duminica a devenit sfârşitul săptămânii, week-end-ul, care se suprapune peste Ziua Domnului. Par a avea mai mult preţ activităţile culturale, politice, sportive. Un fenomen social căruia nu i se pot nega aspectele pozitive în măsura în care contribuie la promovare valorilor autentic umane. Totuşi, atunci când duminica devine doar sfârşit de săptămână, omul se închide într-un orizont strâmt, care nu-i mai îngăduie să vadă cerul. Îmbrăcat de sărbătoare, omul devine incapabil să trăiască sărbătoarea”.

Ucenicilor lui Cristos li se cere să nu confunde sfârşitul de săptămână înţeles ca timp de odihnă şi divertisment cu Ziua lui Cristos Înviat, adevărata sărbătoare. După cum li se cere să nu confunde vacanţa cu un timp prelungit de evadare, în care duminica e o zi printre altele. Nu putem trăi fără duminică, nu putem trăi fără Euharistie!

UNIVERSUL FAMILIEI

Pelerinajul Regina Mărturisitorilor Pe 14 iulie, a avut loc pelerinajul intitulat Regina Mărturisitorilor, cu ocazia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel. Au participat familii – părinţi, copiii şi tineri - din diferite parohii bucureştene. Grupurile cele mai consistente au fost din parohia Regina Sfântului Rozariu (Popeşti), parohia Sfânta Cruce şi parohia Inima lui Isus. Pelerinajul a fost deschis de către PS Cornel Damian.

Pe parcursul celor 8 km ne-am rugat Laudele de dimineaţă, Sfântul Rozariul şi am cântat, am luat prânzul împreună. Am meditat pe marginea temelor propuse de preoţii care ne-au însoţit.

Prezntăm câteva mărturii ale unor participanţi: „În dimineaţa zilei de 14 iulie, locuitorii din Baloteşti au putut vedea încă o dată pelerinajul credincioşilor care începea în localitatea lor, îndreptându-se spre Mănăstirea fraţilor carmelitani de la Ciofliceni. Pelerinajul, de acum tradiţional, a deschis tridumul solemnităţii Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel, patroana Ordinului Carmelitan, şi a durat puţin mai mult de patru ore, străbătând câmpurile şi pădurea care despart Baloteştii de Ciofliceni. În ciuda prafului şi a căldurii, pelerinii au cântat şi s-au rugat tot drumul, într-o atmosferă de reculegere şi de profundă devoţiune, neaşteptate, dacă ne gândim la numărul mare de copii şi tineri care au participat. Chiar şi cei mai în vârstă au ţinut pasul cu cei mai tineri, oferind Mamei cereşti oboseala lor, rugându-se împreună pentru Biserică, pentru cei departe de credinţă, pentru copii şi tineri, pentru familii şi pentru vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată.

A fost „un moment de har”, cum obosit şi bucuros afirma un părinte carmelitan la sfârşitul pelerinajului. Un har care urma altui har, dacă amintim că doar cu o săptămână înainte, pe 7 iulie, avusese loc hirotonirea primului preot carmelitan de origine română, fratele Mihai al Euharistiei” (Larisa Balbuzan). „Pelerinajul ocazionat de Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel a ajuns la a şaptea ediţie. După mine, cel de anul acesta a fost deosebit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, datorită participării PS Cornel care ne-a însoţit de la începutul pelerinajului până la încheierea acestuia, cu Sfânta Liturghie. În al doilea rând, pentru că a fost organizat pentru prima dată de Mişcarea Eclezială Carmelitană împreună cu Asociaţia Familiilor Catolice Vladimir Ghika. În al treilea rând, datorită temei alese, Regina mărturisitorilor, ca anticipare a Anului Credinţei, ce va începe pe 11 octombrie 2012.

Lângă cele trei motive mai adaug unul: anul acesta au început lucrările de construire a sanctuarului închinat Sfintei Feciore Maria de pe Muntele Carmel. De la primul pelerinaj, din 2005, i-am cerut Maicii Domnului mijlocirea pentru a avea o biserică a mănăstirii. Temelia bisericii a fost pusă deja. Avem speranţa că în acelaşi timp se pun bazele unui spirit reînnoit de comuniune între credincioşii Arhidiecezei de Bucureşti, între toţi cei care au devoţiune faţă de Maica Domnului.

Avem speranţa că biserica pe care o construim va fi casa tuturor credincioşilor, mereu deschisă.

După cuvintele PS Cornel şi conform dorinţei exprimate de mai mulţi participanţi, avem încrederea că pelerinajul va deveni o întâlnire anuală de credinţă şi de comuniune bisericească. Cu ajutorul lui Dumnezeu să ne vedem şi la anul; cine ştie…, poate că până atunci Biserica mănăstirii va fi gata.

De-a lungul drumului parcurs pe 14 iulie am găsit de cuviinţă să le amintesc pelerinilor un postulat al spiritualităţii monastice orientale: coborârea intelectului în inimă.

Credinţa trebuie să coboare mereu din minte la inimă ca să nu rămână un simplu enunţ, un adevăr abstract. La acest gând am adăugat spusele unui episcop contemporan pentru care credinţa înainte de a ajunge din minte la inimă trece prin picioare, ca să devină drum de viaţă. Ca model o avem tocmai pe Fecioara Maria care a trăit pelerinajul credinţei, ajutându-ne să ne deschidem harului lui Dumnezeu.

(Pr. Stefano Conotter, priorul mănăstirii) „Am plecat la drum cu gândul de recunoştinţă faţă de dragostea pe care Maica Domnului ne-o arată la tot pasul. În drumul anevoios către mănăstire, în căldura de afară, ori la umbra copacilor din pădure am trăit cu multă intensitate harul de a fi parte din poporul lui Dumnezeu în drum către patria promisă. Sfânta Fecioară Maria a scapularului ne-a ocrotit şi ne ocroteşte”. (familia Aga şi Gheorge Ilie) A consemnat Ioan ROBU august 2012

Actualitatea Creştină

27

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Biserica Catolică în Irak Date generale La data de 15 decembrie 2011 trupele americane şi-au încheiat misiunea militară în Irak, marcând sfârşitul (oficial) al unui conflict sângeros care se declanşase cu mai bine de opt ani în urmă. Experienţa războilului era însă încă şi mai veche pentru irakieni, ţara fiind practic angajată în conflicte armate de diverse proporţii pentru mai bine de 30 de ani (războiul cu Iranul, războiul din Golful Persic etc.)

Cu o suprafaţă de 438.317 km pătraţi şi o populaţie de circa 32 de milioane de locuitori, Irakul este astăzi o republică federală care îşi caută cu greu drumul spre democraţie, după ce de-a lungul istoriei sale de aproape 9 milenii a făcut parte – fie ca dominator, fie ca dominat – din 17 imperii.

Variat ca populaţie şi cultură (aici trăiesc arabi, asirieni, kurzi şi populaţii turcice), Irakul se situează pe teritoriul anticei Mesopotamii – „leagănul civilizaţiei”, unde au apărut pentru întâia oară scrierea, roata, sistemul legislativ etc.

Originea numelui Irak nu este sigură – unii specialişti o pun în legătură cu numele oraşului sumerian Uruk, derivat de la ur (=„oraş” şi totodată numele unuia dintre cele mai vechi oraşe din lume - Ur). După alte păreri, numele ţării ar fi legat de un cuvât arab care însemnă „rodnic, bine înrădăcinat” (aluzie la ţinuturile fertile dintre fluviile Tigru şi Eufrat).

Capitala este Bagdad, oraşul fabulos al celor 1001 de nopţi, dar care nu şi-a mai regăsit niciodată vechea strălucire după invaziile mongole din secolele XIII-XV. Pe lângă o istorie foarte veche, Irakul se mai mândreşte şi cu faptul că deţine locul doi în lume, după Arabia Saudită, ca rezerve de petrol (rezerve care însă rămân neexploatate în proporţie de aproape 90%, după Biserica catolica din Bagdad unele estimări).

Religia în Irak Majoritatea locuitorilor din Irak sunt de religie musulmană (95%), dintre care peste două treimi sunt şiiţi, iar ceva mai puţin de o treime – suniţi. Restul de 5% sunt creştini de diferite confesiuni, ori membri ai altor religii specifice Orientului Mijlociu. Conflictele interreligioase (între grupările musulmane de orientări diferite) şi persecuţia minorităţilor nemusulmane, în special a creştinilor, sunt două elemente dureroase ale tabloului religios din Irakul de astăzi.

Creştinii au fost prezenţi în Irak încă de la începuturi, credinţa în Isus Cristos fiind adusă aici de Sfântul Apostol Toma şi colaboratorii săi. Cei mai mulţi creştini sunt de origine asiriană şi aparţin diverselor rituri orientale, printre care: - Biserica Catolică de rit caldeu (în unire cu episcopul

28

Actualitatea Creştină

august 2012

Romei) - Biserica Asiriană a Răsăritului (numită şi „nestoriană”) - Biserica Ortodoxă Siriacă - Biserica Catolică Siriacă (în unire cu episcopul Romei) Alături de acestea mai există comunităţi aparţinând Bisericii Apostolice Armene, Bisericilor Catolice de rituri latin, armean şi melchit (toate în unire cu Episcopul Romei), Bisericii Ortodoxe Melchite, precum şi diverse confesiuni protestante.

Dacă la mijlocul secolului XX creştinii reprezentau aproape o zecime din populaţia ţării, în urma conflictelor din ultimii 30 de ani această cifră s-a redus la mai puţin de jumătate. După delcanşarea războiului, în 2003, actele de violenţă împotriva creştinilor au crescut alarmant, cea mai tristă pagină fiind scrisă în ziua de 31 octombrie 2010, când 58 de persoane au fost ucise în timpul unui atac cu bombe asupra unei biserici din Bagdad în care se celebra Sfânta Liturghie. În cartea sa Christianity in Iraq, dr. Suha Rassam arată că încă de la începuturile creştinismului Bisericile din Irak au fost înfloritoare şi veacuri de-a rândul au jucat un rol major în dezvoltarea teologiei şi a spritualităţii creştine. Până în secolul VII d.C., misionari proveniţi din aceste Biserici duseseră deja învăţătura creştină în China, Asia Centrală şi India. Dar puţini oameni în lume cunosc vibrantul trecut creştin al acestei regiuni, ori faptul că şi azi creştinii sunt o prezenţă semnificativă în Irak. Ar fi o tragedie, arată autoarea, dacă această prezenţă ar înceta să mai existe.

Structura Bisericii Catolice în Irak Biserica Catolică din Irak se compune din comunităţi de diverse rituri, organizate în 16 dieceze şi eparhii (plus încă 5 azi desfiinţate). Conform statisticilor oferite de www.catholicgerarchy.org, între anii 2007-2010 existau: - 12 eparhii şi arhieparhii de rit caldeu (cu peste 380.000 de credincioşi, având 103 parohii şi 106 preoţi) - o arhidieceză de rit latin, cu 2.500 de credincioşi, având 3 parohii şi 14 preoţi, plus aproape 200 de călugări şi călugăriţe) - o dieceză armeană cu 1600 de credincioşi, două parohii şi doi preoţi) - două arhieparhii siriace (cu peste 1.800 de credincioşi, 3 parohii şi 7 preoţi) - un exarhat patriarhal melchit, despre care sursa nu furnizează statistici.

Biserica Catolică Caldee

Este o biserică patriarhală sui iuris, în comuniune cu Episcopul Romei, prezentă în Orientul Mijlociu, Oceania şi America de Nord. Primatul Bisericii Catolice Caldee este Patriarhul de Babilon, actualmente Emmanuel III Delly, cardinal, cu sediul la Baghdad. În lumea întreagă, catolicii

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

Celebrarea Învierii Domnului, Irak

viaţa este extrem de complicată.... La spitatul din Mossul, unde lucrează o mică soră, lipsesc toate – medicamentele, echipamentul sanitar. Liftul e stricat şi spitalul are 7 etaje.

Unii bolnavi stau pe jos, din lipsă de paturi.

Un aspect pozitiv – serviciul Micilor surori. Fiecare este fericită la locul ei de muncă, pentru că atmosfera e bună, fără ranchiune confesionale, şi cu toţii ne întrebăm cum şi de ce au ajuns oamenii să se omoare între ei.

Ceea ce ne dă curaj şi ne ajută să o luăm de la capăt zi de zi este răbdarea poporului nostru şi dorinţa sa de a ieşi din această situaţie. Toţi îşi doresc pacea şi siguranţa, şi asta ne ajută să fim sollidari cu ei şi să învăţăm de la ei cum să trăim aceste evenimente în pace.”

caldei sunt circa un milion; mai mult de o treime dintre Păstorii Bisericii despre Irak aceştia trăiesc în Irak.

Irakul nu a primit vizita niciunui papă. Ioan Paul al II-lea Liturghia caldee este aproape în intregime cântată, a visat să o poată face, după cum mărturiseşte în autobiograinclusiv Evanghelia, şi se celebrează atât în arabă, cât şi fia sa, Sculaţi-vă, să mergem! (EARCB 2008, pag. 166-167): în aramaică. În biserică, bărbaţii şi femeile stau separat; „Doream ca pelerinajul meu să aibă loc în Anul Jubiliar. la primirea Sfintei împărtăşanii, femeile îşi acoperă capul. Trebuia să înceapă de la Ur, din pământul Caldeii, care se Pentru a putea celebra liturghia duminicală, preoţii trebuie află pe teritoriul Irakului de azi, de unde cu veacuri în urmă să postească începând cu miezul nopţii de sâmbătă spre a plecat Abraham, urmând chemarea lui Dumnezeu (cf Gen duminică.

12,1-3). [...] Călătoria mea n-a fost să fie întru totul aşa cum o Confrm tradiţiei, Biserica Caldee a fost întemeiată de plănuisem iniţial. N-am reuşit să realizez prima parte, cea pe Sfântul Apostol Toma. În urma contestării unor decizii im- urmele lui Abraham. A fost singurul loc la care nu am putut portante ale Conciliilor din Efes (431) şi Calcedonia (451), ajunge pentru că n-au fost de acord autorităţile din Irak.” s-a constituit într-o biserică autocefală (Biserica asiriană). În În 1991, Papa Ioan Paul al II-lea a luat public poziţie secolul al XIII-lea, diverşi membri ai bisericilor asiriană şi împotriva Războiului din Golf. În mesajul de la Angelus din maronită s-au refugiat în insula Cipru, unde după o perioadă 16 martie 2003, acelaşi papă a pledat din nou pentru evitarea şi-au manifestat dorinţa de a se reuni cu Roma, unire recu- unui conflict armat în Irak, spunând că existau încă posibinoscută oficial de către Papa Eugen al IV-lea în 1445, dar lităţi de negociere. Două zile mai târziu, războiul a început. zădărnicită la scurt timp după aceea de cucerirea insulei de către veneţia, care a impus locuitorilor trecerea la ritul latin. Tentativele de reunificare cu Roma s-au repetat în secolele următoare; la 5 iulie 1830 Giovanni Homez a fost recunoscut de Sfântul Sacun drept patriarhul tutror catolicilor caldei. În deceniile următoare, relaţia cu Roma a fost tensionată datorită presiunilor făcute de patriarhii caldei pentru a putea numi ierarhia bisericească în Biserica Siromalabreză din India. Tensiunile s-au încheiat cu supunerea desăvârşită faţă de Catedra Sfântului Petru. În urma confictelor din Irak, numeroşi creştini caldei (catolici sau asirieni) au emigrat în America şi Australia, întemeind comunităţi acolo. În 2008 un episcop asirian american, Mar Bawai Soro, a cerut să poată intra în deplină comuniune cu Biserica Romei Mosul, mănăstirea Sfântul Ilie (din sec. al VI-lea d. C.) împreună cu tot clerul şi credincioşii diecezei sale.

Mărturii

În numărul 33/2007 al buletinului lor, Nouvelles des fraternités, Micile surori ale lui Charles de Foucauld, din comunitatea Dora, Bagdad, scriau: „Enorm de multe familii au părăsit cartierul ca să plece în nord sau prin alte ţări. Într-o vreme, toate vizitele pe care le făceam erau ca să spunem adio... În parohia noastră, preotul a părăsit brusc cartierul; doi preoţi tineri au fost ridicaţi, apoi noul paroh, fără să ştim de ce... Pe scurt,

Papa Benedict al XVI-lea menţine aceeaşi poziţie, subliniind – la vremea începerii conflictului – că „pare clar că urmările negative [ale războiului] vor fi mai mari decât orice efect pozitiv care s-ar putea obţine [prin violenţă]”. Un mesaj după care pământul arid al Irakului însetează aproape încă de la începuturile istoriei sale.

Pagini realizate de Liana GEHL august 2012

Actualitatea Creştină

29

RECENZIE

Cum sa citeşti un jurnal sau ce înseamnă istoria din spaţiul temporal al zilei care trece La editura Eurostampa din Timişoara a apărut jurnalul lui Nicolae Brînzeu, preot greco-catolic al eparhiei Lugojului. Promoţie 1883, originar din Valea Jiului hunedorean, şcolit la Viena şi Budapesta, şi titular al unui doctorat în teologie, autorul a fost consacrat de publicaţiile sale de teologie pastorală, celebre în epocă, sau cele care au oferit un nou statut dialogului dintre Biserică şi social, după modelul occidental. Jurnalul, oferit circuitului istoriografic cu o inteligentă generozitate de către profesoara universitară Pia Brînzeu, nepoata autorului, ne propune perioada dintre 1932 şi 1948, cu adausurile necesare, scrise după ieşirea din temniţă, despre persecuţia Bisericii Unite de după 1948.

Biserica Română Unită, născută la 1700 din unirea cu Roma a ortodocşilor din Ardeal, avea titulatura de „naţională”, prin Constituţia din 1923. Era păstrătoare a acelui univers în care naţia românească din Ardeal încercase să-şi clădească soarta pe ceea ce însemna valoare după Evanghelie, în spiritul neo-latin ilustrat în opera corifeilor Şcolii Ardelene, ai căror artizani erau de fapt proprii călugări sau preoţi. Brînzeu este, la acest capitol, un om al epocii sale, care forma cetăţeanul printr-un elan însufleţitor, cultivându-i în viaţa cetăţii după modelul cultural de Mittel-Europa.

Această strategie, în vigoare şi după 1918, a fost suportul prin care Biserica Unită a dat naţiei române cadrul cultural al Evangheliei şi erudiţia emancipării ca neam. Jurnalul ne oferă multe informaţii despre această tradiţie militantă a românilor ardeleni, motivaţi de spiritul unei „Românii Mari” zidită pe principii moral-creştine.

Nicolae Brînzeu scrie pentru propria memorie, face note pe marginea evenimentelor la care asistă şi consemnează lucruri care îl ajută pe el însuşi să perceapă în timp o imagine cât mai corectă a realităţii. De aceea paginile jurnalului său trebuie citite integral pentru a fi de faţă la schimbarea inevitabilă pe care, dacă nu o aduce ziua, o poate aduce săptămâna, luna sau anul. Descoperim astfel o minte ageră care judecă fenomenul politic intern sau extern şi constată că imaginea românească în lume pare nu de puţine ori defavorizată. Asistăm impresionaţi şi la consideraţii de politică externă din perioada domniei lui Carol al II-lea şi a dictaturii antonesciene, care, în timp, ne confirmă acel echilibru pe care autorul îl destăinuie, întro veritabilă judecată a evenimentelor izvorâtă din şcoala vieţii, a răgazului, dar mai ales prin erudiţia unui spirit atent la libertatea de a nu accepta clişee neverificate. După

30

Actualitatea Creştină

august 2012

o lectură completă şi atentă a jurnalului observăm că prelatul ştie să se pună în discuţie, lăsând întâietate Proniei divine, ce conduce istoria şi purifică percepţiile omului în favoarea lui Dumnezeu.

Nicolae BRÎNZEU, Jurnalul unui preot bătrân, Editura Eurostampa, Timişoara 2012

Prezent prin funcţiile sale bisericeşti în viaţa Lugojului şi a Banatului creştin, protagonist al societăţii românşti, autorul ne descoperă în paginile sale şi amploarea unei existenţe cheltuite pe altarul răspunderilor civice. Apar astfel, pe fundalul epocii interbelice şi al anilor 40, persoane şi situaţii de unde se observă bine grijile şi speranţele Bisericii Unite. Atent, canonicul Nicolae Brînzeu oferă cititorului, în cele 784 de pagini ale jurnalului, elemente ale vieţii Bisericii Greco-Catolice nu numai din propria eparhie, ci şi din întreaga provincie cu centrul la Blaj. Coleg cu oameni politici ai vremii, printre care Petru Groza, autorul a cunoscut sau a fost prieten al multor personalităţi naţionale – Iorga, Sadoveanu, Goga, Maniu, Miron Cristea, Nicodim, Onisifor Ghibu, VaidaVoievod, Carol al II-lea, şi a făcut parte din elita românimii ardelene cu importante legături la Bucureşti.

Ni se descoperă în jurnal grijile unui tată pentru copiii săi, bucuriile care vin din realizările lor – ale lui Pius Brînzeu, de pildă, mai târziu somitate a medicinei româneşti. Vedem felul în care se întemeiază o familie creştină, imaginea soţiei, universul unui preot cu familie care a ştiut să ţină, dimpreună cu propria casă, misiunea de cleric activ şi responsabil. Ne sunt prezentate astfel nu numai o epocă cu bune şi rele, ci şi stilul unei perioade şi, chiar dacă pare să sucombe în faţa propriilor sensibilităţi sau a propriei viziuni, Nicolae Brînzeu îşi salvează judecata prin întemeierea relaţiei cu semenii tocmai pe latura lor umană, înainte de a le simţi funcţia sau autoritatea. Acest lucru îi permite să rămână de cele mai multe ori echilibrat şi deschis noilor percepţii care, desprinzându-se în timp, pe parcursul anilor, îl ajută să nu se exprime temerar sau definitiv.

Un jurnal nu este o carte de memorii, ci şansa de a exterioriza frământarea propriilor împliniri, nemulţumiri sau frustrări tocmai pentru a nu le lansa în circuitul exterior

RECENZIE ex abrupto. Orice persoană care se destăinuie este descrisă de aşteptări şi se reprezintă prin preocupări. Paginile canonicului Brînzeu (+1962), el însuşi un mărturisitor al credinţei, aduc mai multă claritate pentru a înţelege viaţa Bisericii Române Unite. Consemnarea atâtor detalii precum şi situarea lor în spaţiul temporal al zilei ne introduc, desigur, în judecata imediată a realităţii autorului menţinută în cadru intim. Unele judecăţi care manifestă o anumită duritate mărturisesc spiritul unei epoci puţin dispuse să arate toleranţă faţă de lene, incompetenţă, lipsa seriozităţii şi a superficialităţii. Până la urmă, constatăm cu surprindere că polemica canonicului Brînzeu se defineşte ca examen de conştiinţă, în care simţim cu certitudine că judecata lui Dumnezeu este cea care are ultimul cuvânt de spus.

Ultimele pagini ale volumului descriu momente penibile, unde ni se amintesc umilirile şi suferinţa acelora care, privaţi de libertatea fizică, n-au consimţit să accepte alt adevăr decât acela pe care viaţa îl întemeia pe bunul simţ, dăruit cu generozitate de Dumnezeu omului onest. Nicolae Brînzeu este el însuşi răstignit pe calvarul Bisericii sale, desfiinţată de comunişti prin simulacrul unificării din octombrie-decembrie 1948 cu Biserica Ortodoxă. Avem astfel definitiv confirmarea că autorul nostru rămâne un personaj de caracter, coerent cu crezul vieţii sale verificat la ceasul prigoanei.

După 1990, perioada istorică ce precede instaurarea comunismului a îmbrăcat inevitabil aura perfecţiunii umane: totul era perfect şi normal. În acest spirit, vor fi poate mulţi care nu ar vedea oportună publicarea unor pagini în care elementul uman, incomod, pare să cutremure unele vanităţi imaginare ale prezentului, cu atât mai mult cu cât se văd imperfecţiunile unor ecleziastici greco-catolici consacraţi definitiv în epoca suferinţei.

Aceşti oameni, iată, foarte umani, consumaţi de inadvertenţe sau sensibilităţi contrarii, au ştiut prin har să spună „da!” la ceasul cernerii mari. De aceea nimic şi nimeni nu poate atinge – în general, dar şi în textul canonicului Brînzeu – adevărul mărturiei de sânge fiindcă au murit pentru Hristos. Demistificarea orgoliilor, care împiedică acceptarea neputinţei umane drept suport al harului divin, reprezintă, până la urmă, trezirea la realismul îndurării lui Dumnezeu. Numai într-o umanitate perfect asumată, cu bune şi mai puţin bune, se poate realiza în acelaşi timp miracolul mântuirii, dar şi edificiul măreţ şi spiritual al Bisericii lui Hristos.

Mihai FRĂŢILĂ Episcop, vicarul greco-catolic al Bucureştilor (vicariatbucuresti.wordpress.com)

APARIŢIE EDITORIALĂ la Editura ARCB „Credincioşii din Parohia Sfântul Anton din cartierul bucureştean Colentina sunt beneficiarii unui dublu eveniment spiritual şi cultural: sfinţirea noii biserici cu hramul Sfântul Anton şi apariţia volumului monografic dedicat Parohiei Sfântul Anton – Colentina. În mod obişnuit, nu sunt redactate monografii pentru parohii care nu au nici un secol de existenţă. În cazul de faţă, există un motiv special: părintele paroh Liviu Bălăşcuţi, care urmează să plece să păstorească o altă parohie, peste hotare, a dorit să lase în urmă o comunitate împlinită, cu o biserică nouă şi frumoasă, visul tuturor parohilor anteriori, dar şi cu o cronică desluşită, care cuprinde istoria, uneori zbuciumată, de 76 de ani a Parohiei Sfântul Anton. Îl felicităm, aşadar, pe părintele paroh pentru această nobilă iniţiativă spirituală, dar şi pe autorii volumului, care s-au străduit să ofere credincioşilor acest dar special.

La acest moment de sărbătoare se cuvine să exprimăm un gând de recunoştinţă şi preţuire înaintaşilor noştri, care în anul 1936 au pus bazele acestei Coord. dr. Dănuţ DOBOŞ comunităţi parohiale aparţinând Bisericii noastre locale: ArhiepiParohia „Sfântul Anton de Padova”, scopul Alexandru Theodor Cisar, Bucureşti (Colentina). File de istorie, Episcopul Iosif Schubert, canoEditura ARCB, Bucureşti 2012 nicul Gheorghe Arpad Horvath şi parohul Edmond Barciovschi.

Acelaşi gând de mulţumire teşti, ca fii devotaţi ai lui Dumnezeu adresăm şi parohilor care au admişi ai credinţei noastre catolice. Ne nistrat alăturăm cu bucurie la sărbătoarea Parohia Sfântul Anton după anul comunităţii Parohiale Sfântul Anton 1966 şi care îşi continuă astăzi – Colentina. activitatea pastorală în alte parohii din Capitală, precum şi binefăcăTuturor cititorilor acestui volum, torilor de ieri şi de azi ai bisericii, binecuvântarea noastră. printre care se numără constructorii şi arhitecţii acesteia.

Dr. Ioan ROBU Rugăciunile noastre le îndreptăm Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti spre ocrotirea credincioşilor acestei comunităţi, care timp de 76 de ani (Prefaţă la volumul monografic) s-au aflat alături de păstorii lor sufleaugust 2012

Actualitatea Creştină

31

ANUNŢURI

Numiri şi transferuri în Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

Prin decrete arhiepiscopale, Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, a procedat la următoarele numiri şi transferuri în Arhidieceza Romano-Catolică Bucureşti, care vor intra în vigoare începând cu data de 1 august: Pr. Daniel ABALINTOAIE, Paroh la Parohia Toţi Sfinţii (Craiova) Pr. Ciprian ANDREI, Paroh la Parohia Sfântul Anton de Padova (Bucureşti) Pr. Gabriel ANGHEL, Vicar parohial la Parohia Catedralei Sfântul Iosif (Bucureşti) Pr. Robert Silvestru BĂLAN, notar şi vice-cancelar Pr. Petru BEŞLEAGĂ, Paroh la Parohia Înălţarea Sfintei Cruci (Pantelimonu de Sus, Constanţa) Pr. Matei CATARAGIU, Asistent spiritual la Caritas Bucureşti Pr. Andrei DUMITRESCU, Vicar parohial la Parohia Cristos Rege (Ploieşti) Pr. Anton GHIUZAN, administrator la Casa de odihnă a Bisericii Catolice (Sinaia) Pr. Romeo HORVAT, OFMcap Paroh la Parohia Preasfânta Inimă a lui Isus (Slobozia); în parohie vor mai activa Fr. Albert Iştoc (guardian) şi Fr. Alois Palincaş.

Pr. Daniel MARŢIU, Paroh la Parohia Sf. Francisc de Assisi (Bucureşti)

Diaspora Pr. Vincenţiu BALINT, studii la Pontificia Università Lateranense (Roma - Italia) Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI, pastoraţie în parohia St. Jakobus, Niederkassel, Germania (Arhidieceza de Köln) Pr. Paulică Petrică MARŢIU, Preot colaborator la Rouen (Franţa)

Rubrică realizată de Dr. Dănuţ DOBOŞ

File de istorie

32

Admitere, anul universitar 2012-2013

MASTER Înscrieri: 3-10 septembrie 2012 Examen: 14 septembrie 2012 Afişarea rezultatelor: 17 septembrie 2012 Programe de studiu: ASISTENŢA SOCIALĂ A BISERICII COMUNICARE BIBLICĂ ŞI ECLESIALĂ Profilul programului de master: Teologie Durata studiilor: 2 ani / 4 semestre Nr. locuri buget pentru programul Asistenţa socială a Bisericii: 10 Nr. locuri cu taxă: 10 (3 000 RON/an) Nr. locuri buget pentru programul Comunicare biblică şi eclesială: 10 Nr. locuri cu taxă: 10 (3 000 RON/an) Înscrierile se fac la sediul Facultăţii: str. G-ral Berthelot, nr. 19, Cod 010164, Bucureşti, sector 1 (clădirea Institutului Teologic Romano-Catolic ”Sf. Tereza”).

Tel./Fax: 21 314 86 10 E-mail: office_trc@yahoo.com

Preotul IOSIF BONOV

Preotul Iosif Bonov s-a născut la 8 martie 1864 la Cioplea-Dudeşti, şi a urmat cursurile Seminarului arhidiecezan de la Bucureşti – Cioplea. A fost sfinţit preot la 30 noiembrie 1890 la Bucureşti, activând apoi ca prefect al Seminarului mic de la Bucureşti, capelan la Bărăţia – Bucureşti, paroh la Râmnicu-Vâlcea şi Popeşti-Leordeni, şi preot colaborator la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti.

De asemenea, a deţinut temporar funcţia de econom general al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. În perioada august 1916 – martie 1918, preotul Iosif Bonov, care era de origine bulgară dar avea cetăţenie română, a fost arestat de guvernul român şi internat în Moldova, la Săveni, alături de alţi preoţi de origine străină. A trecut la cele veşnice la 17 decembrie 1926, şi conform dorinţei testamentare a fost înhumat în cavoul familiei din satul Cioplea.

Actualitatea Creştină

august 2012

Pentru mai multe detalii, vezi: www.ftcub.ro