Actualitatea creştină, nr. 04/2010

Păstorul Arhidiecezei

SCRISOARE PASTORALĂ DE PAŞTI, 2010 Iubiţi fraţi şi surori, Îmi place „să văd” cu ochii sufletului cum pe întregul pământ, pe toate continentele şi la popoarele de toate rasele care fac parte din Biserica noastră „Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică”, se sărbătoreşte în acelaşi timp Învierea Domnului nostru Isus Cristos.

Anul acesta îi avem alături de noi întru aceeaşi bucurie a Învierii şi pe fraţii ortodocşi. Cristos Înviat ne adună pe toţi în bucuria şi lumina pascală.

Biserica noastră locală, Arhidieceza noastră, cântă şi ea slavă şi recunoştinţă Fiului lui Dumnezeu care „a înviat a treia zi, după Scripturi”; şi spunând aceasta mă gândesc la preoţii care slujesc comunităţile noastre de credinţă. Ce s-ar face Biserica fără ei? Cum s-ar trăi Postul Mare şi Paştele dacă ei ar lipsi? Nu în zadar Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a declarat Anul Sfintei Preoţii (iunie 2009 – iunie 2010), căci viaţa de credinţă, viaţa Bisericii este imposibil de imaginat fără prezenţa preoţilor. De aceea Isus, în ajunul pătimirii, la Cina cea de Taină, le-a dat apostolilor darul Sfintei Preoţii, ca prin acest dar plin de mister, să avem printre noi, până la sfârşitul veacurilor, aceste „semne” vii ale prezenţei lui Cristos. Iată cum se roagă preoţii la Sfânta Liturghie a Crismei: „Dumnezeule, tu l-ai uns cu Duhul Sfânt pe Fiul tău unul-născut… dă-ne, te rugăm, darul ca noi, cei făcuţi părtaşi de aceeaşi consacrare, să fim în lume mărturisitori ai misterului răscumpărării”. Avem în această rugăciune o definiţie a preoţilor: „mărturisitori ai misterelor mântuirii”. În această calitate ne însoţesc preoţii, în general, de la botez până la mormânt şi tot ca atare ne-au călăuzit acum de la Miercurea Cenuşii încoace, prin rugăciuni şi meditarea suferinţelor lui Cristos, îndreptându-ne spre adâncul Postului, de unde să ne ridicăm primeniţi şi schimbaţi spre bucuria şi lumina pascală. Drumul crucii, moartea pe lemnul crucii, coborârea în mormânt sunt mistere ale mântuirii pe care preoţii, păstorii noştri sufleteşti, ni le-au împărtăşit în Postul Paştelui.

Tot ei ne-au condus la Taina Sfintei Spovezi şi la Taina Sfintei Euharistii: „Eu te dezleg de păcatele tale”; „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu; luaţi şi beţi, acesta este sângele meu”. Preotul este darul lui Dumnezeu care dăruieşte viaţa lui Dumnezeu. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Naşterea spirituală a sufletelor este un privilegiu al preoţilor: ei le fac să se nască la viaţa harului prin intermediul Botezului; prin intermediul lor, noi ne îmbrăcăm cu Cristos”. Într-adevăr, preoţii ne-au călăuzit şi ne-au crescut în credinţa cea dreaptă şi ne-au făcut prin Botez fii ai Bisericii zidite de Cristos.

Prefaţa Liturghiei Crismei din Joia Sfântă spune că Isus, Marele Preot, „a voit ca aceştia (preoţii) să reînnoiască, în numele lui, jertfa răscumpărării neamului omenesc, pregătindu-le fiilor tăi ospăţul pascal”. Ştim că ospăţul pascal este Cina de Taină, Cina preasfântă, jertfa nouă a legământului veşnic, iar preoţilor, prin apostoli şi prin urmaşii lor, odată cu ungerea Duhului, Isus le-a dat această poruncă: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. După cele două Sfinte Liturghii din Joia Sfântă, preoţii, după ce şi-au reînnoit făgăduinţele de la Preoţie, ne-au introdus în atmosfera din Vinerea şi Sâmbăta Sfântă, când adoraţia şi rugăciunea luau locul celebrărilor solemne, când comunităţile noastre contemplau moartea pe cruce a Răscumpărătorului şi starea unică a Fiului lui Dumnezeu care a fost pus în mormânt.

Iubiţi fraţi şi surori, Cel care spusese: „Eu sunt învierea şi viaţa” (In 11,24) nu putea să rămână mult în umbra morţii. Ştim din Evanghelii, de asemenea, că Isus vorbise de mai multe ori despre învierea sa, şi totuşi se pare că numai arhiereii şi fariseii şi-au amintit de această profeţie după moartea lui Isus şi de aceea au pus pază la mormânt (cf. Mt 27,62-66).

La începutul solemn al Vigiliei Pascale am auzit din gura preotului celebrant aceste cuvinte: „Biserica îi cheamă pe fiii săi, răspândiţi în lumea întreagă, să se adune în priveghere şi rugăciune. Dacă vom comemora astfel Paştele Domnului, ascultându-i cuvântul şi celebrându-i tainele sfinte, vom avea speranţa de a fi părtaşi de biruinţa lui asupra morţii”. Iată deci că pentru a intra în lumina Învierii avem nevoie de priveghere şi rugăciune, de ascultarea cuvântului şi de celebrarea Tainelor sfinte. Pe acestea le-am împlinit şi în timpul Postului, dar acum le săvârşim cu inimi reînnoite şi luminate, pentru că „aceasta este sărbătoarea Paştelui, în care este jertfit adevăratul Miel, cu sângele căruia sunt sfinţite sufletele credincioşilor” şi pentru că „Isus nr. 4/2010

1

2

Păstorul Arhidiecezei Cristos, ridicându-se glorios din mormânt, şi-a revărsat strălucirea asupra neamului omenesc” (Vestirea Solemnă a Învierii). Isus Înviat să binecuvânteze privegherea noastră şi să ne primească rugăciunile.

Ascultând cuvântul lui Dumnezeu, ne amintim ce spune Apostolul neamurilor: „Am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui, pentru ca, după cum Cristos a Înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). A umbla într-o viaţă nouă înseamnă să stai departe de tot ce se cheamă păcat, căci acesta este „boala şi mormântul sufletului”, cum spune un confrate ierarh şi teolog. Îl citez în continuare: „Prin păcat ni se întunecă vederea cea duhovnicească, ni se micşorează auzul cel lăuntric, ni se tocesc timpanele şi ni se împietreşte inima. Păcatul desfigurează chipul lui Dumnezeu din noi şi ne coboară din ce în ce mai jos”. Să căutăm aşadar nu mormântul sufletului nostru, ci mormântul lui Cristos care ne vorbeşte despre Înviere şi viaţă nouă, despre promisiunea învierii şi a mântuirii noastre. Să nu uităm că suntem fii ai luminii şi ai învierii şi ca atare să ascultăm şi să împlinim cuvintele Apostolului: „În sfârşit, fiţi toţi într-un gând, compătimitori, plini de iubire faţă de fraţi, milostivi şi smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici insultă pentru insultă, dimpotrivă, binecuvântaţi, pentru că la aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea. Într-adevăr, cine vrea să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi ferească limba de la rău şi buzele sale să nu vorbească cu înşelăciune, să evite răul şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmeze” (1Pt 3,8-11).

Celebrând Euharistia şi împărtăşindu-ne, îl primim, ca şi ucenicii de la Emaus, pe Isus cel Înviat, ca să ne fie binecuvântare în marea sărbătoare a Învierii şi cu îndurare să ne ocrotească de orice răutate a păcatului, păstrându-ne mereu uniţi, credincioşi şi preoţi, călugări şi călugăriţe, persoane consacrate şi oameni de bunăvoinţă, în iubirea sa fără margini.

Am amintit de mai multe ori de preoţi, în prima parte a acestor rânduri. Îmi place să-i „văd” sufleteşte stând în toate comunităţile noastre în mijlocul vostru, rugându-se cu voi, predicându-vă, celebrând Sfânta Liturghie pentru voi, bucurându-se de Paşti cu voi toţi. Vă mulţumesc, dragi colegi preoţi, pentru slujirea voastră, iar pe voi toţi, laici şi clerici, călugări şi călugăriţe, persoane consacrate, vă îndemn să-i iubiţi pe preoţii voştri aşa cum sunt, căci şi ei vă iubesc pe voi aşa cum sunteţi.

Tuturor, Sărbători Fericite!

Cristos a Înviat!

Cu binecuvântare, + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

SANCTITĂŢII SALE BENEDICT AL XVI-LEA PONTIF SUPREM Vatican Sfinte Părinte, Sărbătorind împreună cu întreaga lume creştină, cu sufletele pline de bucurie, Solemnitatea Învierii Domnului, lăudându-l cu mult zel pe Cristos - Lumina care risipeşte întunericul, Principele păcii şi Sfinţitorul tuturor muritorilor, mulţumind Părintelui Atotputernic prin Cristos Fiul său, intrat în glorie şi rânduit moştenitor a toate, Arhiepiscopul Arhidiecezei de Bucureşti, Episcopul său Auxiliar, toţi preoţii, congregaţiile religioase de femei şi bărbaţi şi turma credincioşilor încredinţaţi grijii sale pastorale, îşi mărturisesc iubirea sinceră, comuniunea de nezdruncinat şi ascultarea filială faţă de Succesorul Sfântului Apostol Petru şi Capul Bisericii lui Cristos. Şi cu acest prilej implorăm cu încredere pentru Sanctitatea Voastră, prin rugăciuni fierbinţi, plinătatea bucuriilor pascale, sănătate cât mai bună şi revărsarea îmbelşugată a darurilor Duhului Sfânt prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, Mama Bisericii şi Ocrotitoarea poporului creştin.

Vă cerem cu umilinţă Binecuvântarea Apostolică pentru lumea în care trăim, lume mântuită prin sângele preapreţios al lui Isus Cristos, ca şi pentru Biserica noastră locală, pentru Patria noastră şi pentru poporul nostru.

Bucureşti, 29 martie 2010

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE Papa Benedict al XVI-lea Experimentând iertarea, intrăm într-un raport cu adevărat filial cu Dumnezeu

(Angelus, 14 martie)

În a patra duminică din Postul Mare este proclamată Evanghelia cunoscută ca parabola „fiului risipitor” (Lc 15,11-32). Această pagină constituie o culme a spiritualităţii şi a literaturii din toate timpurile. Într-adevăr, ce ar fi cultura noastră, arta şi civilizaţia noastră fără această revelaţie a unui Dumnezeu Tată plin de milostivire? După ce Isus ne-a povestit despre Tatăl îndurător, lucrurile nu mai sunt ca înainte, acum îl cunoaştem pe Dumnezeu: El este Tatăl nostru care din iubire ne-a creat liberi şi ne-a dotat cu conştiinţă, care suferă dacă ne pierdem şi care face sărbătoare dacă ne reîntoarcem. De aceea, relaţia cu El se construieşte printr-o istorie, în mod analog cu ceea ce se întâmplă oricărui fiu cu propriii părinţi: la început depinde de ei; apoi îşi revendică propria autonomie; şi în fine – dacă are loc o evoluţie pozitivă – se ajunge la un raport matur, bazat pe recunoştinţă şi iubire reciprocă (…). În parabolă, cei doi fii se comportă în manieră opusă: cel mai mic pleacă şi cade tot mai jos, în timp ce fiul cel mare rămâne acasă, dar şi el are o relaţie imatură cu Tatăl; de fapt, când fratele cel mic se întoarce, cel mare nu este fericit aşa cum este Tatăl. Din contră, se mânie şi nu vrea să intre în casă. Cei doi fii reprezintă două moduri imature de a se raporta la Dumnezeu: răzvrătirea şi ipocrizia. Amândouă formele se depăşesc prin experienţa milostivirii. Numai experimentând iertarea, recunoscându-ne iubiţi cu o iubire gratuită, mai mare decât mizeria noastră, dar şi decât dreptatea noastră, intrăm într-un raport cu adevărat filial şi liber cu Dumnezeu.

„Nici eu nu te condamn. Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti” (Angelus, 21 martie)

Am ajuns la duminica a V-a din Postul Mare, în care Liturghia ne propune episodul evanghelic în care Isus salvează o femeie adulteră de condamnarea la moarte (In 8,1-11). În timp ce învaţă în templu, cărturarii şi fariseii aduc la Isus o femeie prinsă în adulter, pentru care legea mozaică prevedea uciderea cu pietre. Acei oameni îi cer lui Isus să o judece pe păcătoasă cu scopul de „a-l pune la încercare” şi de a-l induce să facă un pas greşit. Scena este încordată: de cuvintele lui Isus depinde viaţa acelei persoane, dar şi însăşi viaţa sa. Acuzatorii făţarnici, de fapt, se prefac că lasă pe seama sa judecata faptului, în timp ce în realitate tocmai pe El vor să-l acuze şi să-l judece.

Isus, în schimb, este „plin de har şi de adevăr” (In 1,14). El ştie ce este în inima fiecărui om, vrea să condamne păcatul, dar să-l salveze pe păcătos şi să demaşte ipocrizia. Evanghelistul Ioan scoate în relief un amănunt: în timp ce acuzatorii îl întreabă cu insistenţă, Isus se apleacă şi începe să scrie cu degetul pe pământ. Observă Sfântul Augustin că acel gest îl arată pe Cristos ca legiuitor divin: de fapt, Dumnezeu a scris legea cu degetul său pe table de piatră (cf. Comentariu la Evanghelia lui Ioan 33,5). Isus deci este Legiuitorul, este Dreptatea în nr. 4/2010

persoană. Şi care este sentinţa sa? „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Aceste cuvinte sunt pline de forţa dezarmantă a adevărului, care dărâmă zidul ipocriziei şi deschide conştiinţele la o dreptate mai mare, cea a iubirii, în care stă îndeplinirea deplină a oricărei porunci (cf. Rom 13,8-10). Este dreptatea care l-a salvat şi pe Saul din Tars, transformându-l în Sfântul Paul (cf. Fil 3,8-14)Când acuzatorii „s-au retras unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni”, Isus, dezlegând-o pe femeie de păcatul său, o introduce într-o nouă viaţă, orientată spre bine: „Nici eu nu te condamn. Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti”. Este acelaşi har care îl va face pe Apostol să spună: „Fac un singur lucru: dau uitării cele din urma mea şi tind la cele dinainte; cu ochii la ţintă, urmăresc răsplata la care Dumnezeu ne cheamă acolo sus în Cristos Isus” (Fil 3,14). În acest An al Sfintei Preoţii, doresc să-i îndemn pe păstori să-l imite pe Sfântul Paroh de Ars în ministerul Iertării sacramentale, pentru ca toţi credincioşii să-i descopere însemnătatea şi frumuseţea şi să fie reînsănătoşiţi de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care „ajunge până la a uita de bună voie păcatul, numai să ne ierte”.

3

4

Actualitate 5 ani de la trecerea la cele veşnice a Papei Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920 - 2 aprilie 2005)

Tereza-Brînduşa Palade

Papa Ioan Paul al II-lea, un profil intelectual

Memoria Papei Ioan Paul al II-lea este de obicei legată de profilul său spiritual marcat de devoţiunea către Maria şi Divina Milostivire, de carisma sa ieşită din comun, care a proiectat pontificatul său în centrul atenţiei mondiale, dar şi de lupta împotriva comunismului. Puţini sunt cei care accentuează şi inteligenţa subtilă şi rafinamentul său filozofic, care au oferit pontificatului său o semnificaţie intelectuală pentru Biserică şi pentru lume pe care, din epoca Reformei, nu a mai atins-o niciun alt pontificat – în opinia biografului său american George Weigel.

Papa Ioan Paul al II-lea a avut acea combinaţie rară, pe care o regăsim numai la marii sfinţi intelectuali ai Bisericii ca Augustin, Toma de Aquino şi Edith Stein, între o credinţă profundă şi puternică şi o rară subtilitate intelectuală. Format prin dialogul cu gânditori de statura lui Toma de Aquino, Husserl, Max Scheler, Paul Ricoeur, Emmanuel Levinas şi Leszek Kolakowski, Cardinalul Wojtyla a fost unul din puţinii oameni ai Bisericii din secolul al XX-lea care a fost şi o prezenţă creativă în peisajul intelectual european, înainte de alegerea sa ca papă – ceea ce explică şi caracteristicile intelectuale ale pontificatului său.

Weigel consemnează că, de la Papa Benedict al XIV-lea (1740-1758), niciun alt papă nu a menţinut contacte atât de strânse cu intelectuali şi cercetători atât de diferiţi, ce includeau seminarii bienale cu filozofi şi oameni de ştiinţă, dintre care majoritatea erau atei şi agnostici.

Ioan Paul al II-lea a reuşit să stabilească şi o

zonă de întâlnire între filozofia modernă de după Descartes, pe care mulţi filozofi catolici o privesc ca ireconciliabilă cu gândirea Bisericii, ancorată în teologia naturală a Sf. Toma de Aquino.

Formându-se ca un discipol autodidact al lui Husserl şi Max Scheler, el nu a renunţat niciodată la privirea complexă a fenomenologului asupra acţiunii morale omeneşti, pe care o împărtăşeşte, de altfel, şi cu Edith Stein. Pe de altă parte, aprecierea complexităţii psihice a omului nu l-a făcut să alunece în subiectivismul şi relativismul modernilor care uită că există şi valori morale indiscutabile. Gânditorul modern Karol Wojtyla a putut fi astfel, în acelaşi timp, şi un susţinător al metafizicii tomiste, pe care a reafimat-o cu tărie şi prin enciclica Fides et ratio.

Papei Ioan Paul al II-lea i se datorează şi faptul că gândirea socială a Bisericii a dobândit o semnificaţie universală, publică, ieşind dintre zidurile institutelor şi ale seminariilor catolice. Gândirea lui filozofică, experienţa din timpul nazismului şi comunismului, întâlnirea cu democraţia occidentală şi preocuparea sa pastorală pentru problemele Lumii a Treia l-au ajutat să articuleze o doctrină socială realistă, nuanţată, desprinsă clar de modelul marxist, dar şi apropiată radical de Evanghelie, în spiritul Conciliului Vatican II. Papa Ioan Paul al II-lea nu ar fi putut fi „un papă radical”, cum îl numeşte George Weigel, care a pus în pericol ideologia comunistă dominantă printr-o doctrină socială bazată ferm pe drepturile omului, dacă textele şi discursurile sale nu ar fi fost întemeiate pe o curajoasă reflecţie intelectuală. Ioan Paul al II-lea nu a contracarat ideologia comunismului printr-o altă schemă ideologică, ci printr-o critică filozofică a principiilor comuniste care se opun naturii spiritului uman (economismul, materialismul etc.). În aceeaşi cheie filozofică, el a reafimat libertatea, ca pe un principiu universal al naturii umane şi o trăsătură distinctivă a omului modern şi a proclamat prioritatea libertăţii religioase. Acest discurs ce pare să aparţină Iluminismului este totuşi cel al unui credincios profund şi al unui „tradiţionalist”.

Secretul complexităţii atât de personale a lui Karol Wojtyla pare să stea în curajul său de a gândi fără prejudecăţi şi în autenticitatea vieţii sale spirituale şi intelectuale.

Actualitate

CATOLICII DIN BUZĂU 100 de ani de existenţă a parohiei Sfântul Iosif „Prezenţa catolicilor la Buzău, după cum o dovedesc cercetările istorice, este mult mai veche, însă cu o sută de ani în urmă, în 1898, Arhiepiscopul Xaveriu von Hornstein a îmbogăţit zestrea parohiilor arhidiecezane cu o tânără dar inimoasă comunitate orăşenească”. Aceste cuvinte au fost scrise de ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, în cuvântul-înainte al monografiei Catolicii din Buzău.

Istorie şi credinţă.

Cartea a fost darul pe care actualul paroh al comunităţii din Buzău, părintele Pavel Butnariu, l-a făcut credincioşilor săi, dar şi întregii Arhidieceze. Lansarea a avut loc în ziua de 20 martie 2010 la ora 10, în cadrul Sfintei Liturghii solemne de hram.

Sfântul Iosif este cel care a primit, pe lângă alte comunităţi din Arhidieceza de Bucureşti, şi această parohie, - cândva mică, acum destul de înfloritoare, - sub ocrotire.

La sărbătoare a fost invitat şi ÎPS Ioan Robu, ArhiepiscopMitropolit de Bucureşti, care în anul 1977 a fost pentru o lună şi jumătate păstorul acestei comunităţi. Oaspetele special la Sfânta Liturghie a fost ÎPS Epifaniu Norocel, Întâistătătorul Episcopiei Buzăului şi Vrancei.

La Sfânta Liturghie au concelebrat împreună cu ÎPS Ioan preoţi

din parohiile vecine comunităţii din Buzău, atât din Arhidieceza de Bucureşti cât şi din Dieceza de Iaşi. Împreună cu credincioşii, catolici şi ortodocşi, ei i-au ridicat lui Dumnezeu un cânt de mulţumire pentru că a dat Bisericii întregi un ocrotitor atât de puternic şi fidel precum este Sfântul Iosif.

La sfârşitul sfintei celebrări, părintele paroh al comunităţii, Pavel Butnariu, a invitat-o pe doamna profesoară Tereza Sinigalia pentru a spune câteva cuvinte cu ocazia lansării monografiei Catolicii din Buzău. Istorie şi credinţă. “Probabil că acest hram nu a fost ales întâmplător.

Probabil că modelul Catedralei l-a inspirat pe Arhiepiscopul Netzhammer să confere acest hram şi nou-ziditei biserici din Buzău”.

După discursul doamnei Sinigalia, părintele Pavel a făcut o scurtă prezentare a comunităţii catolice din Buzău şi a mulţumit celor care au contribuit la restaurarea bisericii parohiale şi la construirea capelei mortuare şi a cimitirului. După aceea a dat cuvântul ÎPS Epifaniu care a subliniat legătura de suflet existentă între credincioşii ortodocşi şi cei catolici din Buzău.

La sfârşi a luat cuvântul şi fostul paroh de Buzău, actualul Păstor al Arhidiecezei de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu. Aducând în memoria celor prezenţi situaţia din secolul trecut, el a dorit să arate că, datorită lucrării harului lui Dumnezeu prin preoţi în sufletele creştinilor, parohiile mici înfloresc şi devin parohii active şi însufleţite de dragostea lui Cristos.

Pr. Vincenţiu BALINT www.arcb.ro

nr. 4/2010

MULŢUMIM! Centrul de Comunicaţii Sociale al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti aduce, pe această cale, mulţumiri Parohiei din Buzău, şi în mod special părintelui Pavel Butnariu şi colaboratorilor săi de la Tipografia Arhiepiscopiei Romano Catolice de Bucureşti.

Fără efortul, sacrificiile şi dăruirea lor, nu ar fi fost posibilă tipărirea atâtor cărţi religioase în timpul comunismului, ori a revistei Actualitatea Creştină (Curierul Catolic) în primii ani după 1990, şi n-ar fi putut vedea lumina tiparului nici multe dintre cărţile apărute în ultimii 20 de ani sub egida Editurii ARCB. Având în vedere baza materială precară a tipografiei, „este un miracol - spune Pr. Pavel în Monografie - ceea ce s-a tipărit şi încă se tipăreşte la Atelierul Tipografic”. Îi amintim în rugăciune şi pe cei care au plecat dintre noi: Pr. Ioan Ciuraru şi tipograful Gheorghe Bulai.

5

6

Din viaţa Arhidiecezei Oră de rugăciune sacerdotală Joi, 4 martie 2010, mai mulţi preoţi din decanatul de Brăila s-au adunat la ora 11.00 în biserica noastră parohială Adormirea Maicii Domnului pentru o oră de rugăciune sacerdotală.

Au participat parohii oraşelor Buzău, Călăraşi, Slobozia şi Nehoiu, precum şi preoţii parohiei gazdă. Ora de rugăciune a fost condusă de Pr. Ciprian Barticel care, după proclamarea unui fragment evanghelic după Matei (Mt 20,17-28), a ţinut o meditaţie despre misiunea dificilă a preotului în societatea contemporană. Părintele a insistat asupra capacităţii pastorale de a transmite mesajul evanghelic într-o manieră adaptată realităţilor unei societăţi care se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi trebuie sprijinită printr-un exemplu personal în trăirea credinţei.

Au dat mărturii şi preoţii Arcana Alois, paroh şi decan de Brăila, Pr. Butnariu Pavel, paroh de Buzău, şi Pr. Diac Emil, paroh de Călăraşi.

Pr. Andrei Ciprian

Săptămâna dăruirii Este deja o tradiţie ca, în timpul Postului Mare, elevii şi profesorii de la Colegiul Romano-Catolic Sfântul Iosif să organizeze Săptămâna dăruirii, în care fiecare dăruieşte ce poate pentru ajutorarea altor persoane. În acest an s-au strâns bani pentru victimele cutremurului din Haiti. „Bucuria de a dărui a fost atât de mare încât nu ne-am rezumat la bani, ci unii copii au adus jucăriile cele mai iubite, lucruri făcute manual sau chiar colecţiile lor, cu greu adunate, la care au renunţat cu drag ştiind că vor ajuta pe cineva.

Toate au fost puse la vânzare în cadrul unei tombole”, a declarat Smaranda Leorda, elevă în clasa a X-a B la Colegiul Sfântul Iosif.

În sprijinul celor nevoiaşi În cadrul parohiei Sfânta Cruce din Bucureşti funcţionează de mai bine de 16 ani Asociaţia Sfântul Vincenţiu de de Paul – Conferinţa Sfânta Maria, condusă de dr.

Cornelia Zita Dragoste. Asociaţia urmăreşte îndeosebi ajutorarea persoanelor în vârstă sau în dificultate, din cadrul parohiei. În anul 2009, pe o perioadă de trei luni, au fost acordate săptămânal câte 10 pachete cu alimente la un total de 50 de persoane, prin rotaţie.

Prin diferite sponsorizări au putut fi ajutate 4-5 persoane lunar pentru plata cheltuielilor de întreţinere, iar în fiecare marţi dimineaţă Asociaţia a oferit micul dejun, după Sfânta Liturghie de la ora 8, persoanelor care participaseră la celebrare. „Sperăm ca în anul 2010 sentimentul carităţii să constituie un imbold continuu pentru a putea răspunde nevoilor celor în dificultate”, a declarat Dali Popescu, vicepreşedinte al Asociaţiei.

Vizita pastorală a PS Cornel Damian la Giurgiu Duminică, 21 martie, la ora 10,30, PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, a celebrat Sfânta Liturghie solemnă în biserica parohială Vizita Maicii Domnului din Giurgiu. În vizita sa pastorală, Preasfinţitul a fost însoţit de părintele Vladimir Petercă şi de secretarul eparhial al Arhiepiscopiei de Bucureşti, părintele Gabriel Popa.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, Episcopul Cornel Damian a stat de vorbă cu enoriaşii prezenţi şi le-a oferit câte două cărţi despre viaţa şi martiriul eroic al Mons. Vladimir Ghika şi câte o imagine ca amintire a vizitei sale pastorale. A fost un moment înălţător pentru întreaga noastră comunitate, pentru că ne-a întărit în credinţă relatându-ne despre vizita ad limina a Episcopilor Catolici Români la Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea la Vatican.

Pr. Mihai Dascălu

Din viaţa Arhidiecezei Comemorarea Chiarei Lubich în Catedrala Sfântul Iosif „Flacără vie, care s-a dăruit cu totul pentru unitate prin iubire şi credinţă”. Cu aceste cuvinte a descris-o Arhiepiscopul Ioan Robu pe Chiara Lubich, în cadrul Sfintei Liturghii de comemorare a doi ani de la trecerea la cele veşnice a fondatoarei Mişcării Focolarelor. La celebrarea care a avut loc în seara de marţi, 16 martie, în Catedrala Sfântul Iosif, au luat parte membri ai comunităţii din Bucureşti din Mişcarea Focolarelor, prieteni ai Mişcării şi membri ai altor grupuri şi mişcări ecleziale din capitală. „Chiara Lubich – a afirmat Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti - a lăsat o urmă adâncă în spiritualitatea lumii de astăzi, urmă care se adânceşte şi atrage în continuare la acelaşi ideal al trăirii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. În cuvântările ei – şi am avut ocazia uneori să o ascult – revenea mereu tema iubirii, a iubirii care are toate calităţile, iubirea personificată. Această iubire a inspirat-o pe Chiara Lubich în toată viaţa ei, în toate activităţile, în toate cuvintele, meditaţiile şi conferinţele pe care le-a ţinut”.

Arhiepiscopul a amintit că „acest aniversar al trecerii la cele veşnice a Chiarei Lubich are loc în timpul pregătirii sărbătorii Sfântului Iosif”, patronul Catedralei din Bucureşti. Imaginea Sfântului Iosif, care „a vegheat asupra unităţii familiei din Nazaret”, ne trimite cu gândul la Chiara Lubich, „această mare fiinţă inspirată de Dumnezeu pentru timpurile noastre şi cele care vor veni”, „pasionată de unitate, o unitate bazată pentru aceeaşi legătură intimă, continuă cu Dumnezeu”.

Chiara Lubich s-a născut la Torino, în 1920. La 7 decembrie 1943 s-a consacrat lui Dumnezeu, cu voturi private, iar mai târziu a pus bazele Mişcării Focolarelor, o mişcare eclezială care are ca element central „spiritualitatea unităţii”. Astăzi, Mişcarea este prezentă în 182 de ţări şi numără peste 2 milioane de membri. Opera de unitate, de pace şi dialog între popoare, religii şi culturi, promovată de Chiara Lubich, este recunoscută astăzi de organisme internaţionale, culturale şi religioase. Chiara Lubich a trecut la cele veşnice la 14 martie 2008, în localitatea Rocca di Papa (Italia).

Hramul Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti Sărbătoarea Sfântului Iosif, patronul Catedralei arhidiecezane, a fost celebrată în mod solemn, în seara de 19 martie, în cadrul Sfintei Liturghii prezidate de Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.

Au concelebrat numeroşi preoţi din Bucureşti, împreună cu PS Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti, PS Mihai Frăţilă, episcop la Vicariatul Greco-Catolic din Bucureşti, şi PS Petko Hristov, episcop de Ruse. PS Petko, prin prezenţa sa la hramul Catedralei din Bucureşti, a răspuns invitaţiei pe care ÎPS Ioan Robu i-a adresat-o în octombrie 2009, la Ruse, cu ocazia hramului Catedralei Sfântul Paul al Crucii din localitate. În predica sa, PS Petko a subliniat rolul Sfântului Iosif ca tată al Fiului lui Dumnezeu şi i-a încurajat pe cei prezenţi să se roage cu încredere la Sfântul Iosif. Citând-o pe Sfânta Terza din Avila, PS Petko a spus: „Nu-mi amintesc să-i fi cerut ceva, ani de zile, în ziua sărbătorii lui, şi să nu fi primit!”.

După Sfânta Liturghie a urmat un concert de muzică sacră în cinstea Sfântului Iosif, susţinut de elevii de la Liceul de Muzică Dinu Lipatti din Bucureşti. nr. 4/2010

7

8

Anul Sfintei Preoţii

CRISTOS, UNICUL PREOT ASCULTAREA, DUPĂ MODELUL LUI CRISTOS

„Duhul Domnului este asupra mea (Lc 44,18). Duhul Sfânt revărsat în sacramentul Ordinului este izvor de sfinţenie şi chemare la sfinţire, nu numai pentru că-l face pe preot asemenea lui Cristos, dar şi pentru că-i animă şi-i înviorează existenţa zilnică, îmbogăţind-o cu daruri şi exigenţe, cu virtuţi şi imbolduri care se concretizează în iubirea pastorală”. Astfel începe Papa Ioan Paul al II-lea discursul legat de Exigenţa sacerdotală şi radicalismul evanghelic, discurs în care evidenţiază importanţa privilegiată pe care o au aşanumitele „sfaturi evanghelice” pentru viaţa fiecărui creştin şi, în special, pentru viaţa preotului (cf. Pastores dabo vobis, 27). În tradiţia de veacuri a Bisericii Romano-catolice, doar persoanele care se consacră la o formă de viaţă religioasă fac vot de ascultare, castitate şi sărăcie, totuşi trăirea acestor sfaturi evanghelice, propuse de Isus în predica de pe munte, devin o exigenţă a vieţii spirituale a tuturor preoţilor. Iar acest lucru este atât de real şi de autentic încât, în mediul sacerdotal, circulă o glumă, care sună cam aşa: călugării fac voturile şi preoţii diecezani le ţin. Lăsăm la o parte valabilitatea discutabilă a afirmaţiei conţinută în această glumă şi luăm în considerare doar ideea conştientizării, din partea preoţilor diecezani, a faptului că trebuie să trăiască sfaturile evanghelice, în experienţa vieţii lor.

Primul dintre aceste sfaturi evanghelice este ascultarea.

Despre ea, Papa Ioan Paul al IIlea spunea: „Printre virtuţile cele mai necesare slujirii preoţeşti, trebuie amintită acea dispoziţie sufletească prin care ei sunt întotdeauna gata să caute nu voia lor, ci voia Aceluia care i-a trimis (cf. In 4,34; 5,30; 6,38)” (Pastores dabo vobis, 28). Nu ar putea să lipsească din viaţa preotului, ucenicul lui Isus, ceea ce a caracterizat în mod fundamental viaţa Maestrului, atitudinea de ascultare faţă de voinţa Tatălui. Acest lucru este valabil, fără excepţie, de la începutul şi până la sfârşitul existenţei vieţii preoţeşti.

Făcând această afirmaţie, mi-am amintit de ultima întrebare care mi-a fost pusă la examenul de admitere la seminar. Întrebarea a fost: „Dacă vei fi admis, vei fi de acord să fii repartizat pentru dieceza de Bucureşti?” Într-o fracţiune de secundă mi-am spus în sinea mea: „Ar fi culmea să vreau să intru la seminar ca să devin preot şi să încep cu a spune NU la primul lucru care mi s-ar cere”.

Aşa că răspunsul meu a fost, desigur: „DA, sunt de acord”. „Atunci, vei fi pentru dieceza de Bucureşti”, a spus Monseniorul Gherghel, şeful comisiei de examinare. Iar, DA-ul exprimat faţă de voinţa superiorilor trebuie să însoţească în permanenţă şi chiar să anime cu bucurie viaţa de slujire a preotului.

Papa evidenţiază trei caracteristici ale ascultării exercitate de preot în misiunea sa. Mai întâi, ea este apostolică, în sensul că recunoaşte, iubeşte şi slujeşte

Biserica în structura ei ierarhică. „Nu există slujire preoţească decât în comuniune cu Suveranul Pontif şi colegiul episcopal, în speţă cu propriul episcop diecezan, cărora le datorează respectul filial şi ascultarea pe care le-au promis la hirotonire” (Pastores dabo vobis, 28). În al doilea rând, ascultarea preoţească prezintă o exigenţă comunitară: nu este ascultarea unuia singur care se raportează la propriul superior, ci este ascultarea inserată profund în unitatea ordinului preoţesc.

Această exigenţă comunitară a ascultării cere un mai mare efort şi o mai mare disponibilitate pentru a fi observată în mod constructiv. Despre ea, Papa spune: „Acest aspect al ascultării preotului recere o asceză considerabilă, fie în sensul unei obişnuinţe de a nu ţine prea mult la preferinţele proprii sau la propriile puncte de vedere, fie în sensul de a lăsa loc confraţilor, ca ei să-şi poată pune în valoare talentele şi capacităţile proprii, excluzând orice gelozie, invidie şi rivalitate” (Pastores dabo vobis, 28). În sfârşit, a treia caracteristică a ascultării preoţeşti se referă la caracterul său pastoral, adică este trăită într-un climat de disponibilitate permanentă faţă de necesităţile şi cerinţele turmei care-i este încredinţată.

Altfel spus, întreaga viaţă a preotului este orientată spre grija de formare şi educare a comunităţii în spiritul Evangheliei şi a valorilor sale mântuitoare (cf.

Pastores dabo vobis 28).

Pr. Veniamin AENĂŞOAEI

Viaţa unui preot sfânt

9

Sfântul Damian de Veuster (1840-1889)

Contextul istoric. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, regatul Hawaii (în Oceania; din 1959 al 50-lea stat al S.U.A.) traversa o perioadă dramatică din punct de vedere sanitar. O gravă epidemie de lepră (adusă, probabil, de muncitorii agricoli veniţi din Asia) s-a adăugat bolilor „noi” (gripă, sifilis) purtate deja de către occidentali.

Leproşii erau adunaţi în adevărate „colonii ale morţii”, în nordul insulei Molokai. Către aceste trupuri în descompunere şi suflete răvăşite „s-a plecat” Părintele Damian, un adevărat samaritean milostiv al epocii moderne, aducându-le alinare şi har, devenind, în trup, asemenea lor: „Leprosul”.

Iosif de Veuster a crescut într-o familie de ţărani flamanzi, catolici practicanţi. Pe urmele fratelui său Auguste, a intrat în Congregaţia Preoţilor Preasfintelor Inimi ale lui Isus şi Mariei („Picpus”).

Ca şi Ioan Vianney, contemporanul său, Iosif era stângaci în maniere şi un “caz disperat” cât priveşte limba latină, într-o vreme când cunoaşterea acesteia era indispensabilă pentru preoţie. Rugăciunile şi străduinţele sale au schimbat impresia superiorilor care, în cele din urmă, l-au admis la călugărie (1860) cu numele Damian.

Molokai. În 1865, europenii şi americanii din Hawaii, îngrijoraţi de amploarea epidemiei de lepără, l-au convins pe regele Kamehameha al V-lea să-i trimită pe cei infectaţi în carantină. Ca urmare, toţi leproşii au fost smulşi din familii şi duşi în coloniile din Molokai (una din cele şapte insule mari, alături de celelalte 129 insule mici ale arhipelagului). Coloniile erau situate pe o fâşie de pământ, între un ţărm abrupt şi neprimitor şi câteva stânci sterpe şi colţuroase, care făceau dificilă comunicarea cu restul insulei. Sistemul sanitar precar şi lipsa mijloacelor elementare de existenţă au transformat curând coloniile leproşilor într-un spaţiu al disperării, guvernat de deviza pusă de Dante la porţile infernului: “Lăsaţi orice speranţă, voi, cei care intraţi!”.

Părintele Damian a ajuns în Hawaii în 1864, în locul fratelui său Auguste, care se îmbol-

năvise de tifos. Acolo a fost hirotonit preot, în Catedrala Sfânta Fecioară a Păcii din Honolulu, de către episcopul Maigret. Datorită lipsei de preoţi, Damian şi-a făcut ucenicia preoţească „la locul de muncă”. Repartizat în Big Island, a îndrăgit deîndată munca de misionar şi poporul hawaiian şi tot acolo, în Insula Mare, i-a întâlnit pentru prima dată pe leproşi. În 1870 a obţinut permisiunea de a merge în insula Molokai.

Când a sosit în colonia Kalaupapa, în 1873, leproşii i-au spus Părintelui Damian: “Aici nu există lege!” Într-adevăr, circa 800 bărbaţi, femei şi copii îşi aşteptau sfârşitul în condiţii inumane. Furturile şi beţiile, abuzurile şi nedreptăţile de orice fel, deveniseră un stil de viaţă. Cu tactul dobândit în mănăstire şi tenacitatea lui de ţăran a reuşit, treptat, să instaureze în colonie legea morală şi dreptatea socială. Curând, întreaga viaţă a început să graviteze în jurul bisericii construite de Părintele Damian, a cărei patroană era Sfânta Filomena. O grijă deosebită avea pentru muribunzi, pe care-i ajuta să treacă pragul veşniciei luminaţi de o rază de speranţă.

A muncit din greu, cu mâinile sale, atât la construirea de locuinţe pentru cei vii cât şi la confecţionarea de coşciuge pentru morţi. În ciuda aversiunii naturale pe care i-o producea contactul cu leproşii, amputa braţele şi picioarele cuprinse de cangrenă, chiar dacă – la început – trebuia să vomite la ieşirea din colibele pacienţilor şi să sufere migrene cumplite din cauza mirosului fetid.

Damian Leprosul. În decembrie 1884, punându-şi picioarele în apă caldă, nu a mai simţit căldura apei; şi-a dat imediat seama că a contactat şi el lepra. Lepros între leproşi, Părintele Damian şi-a continuat opera sa misionară, spirituală şi umanitară încă cinci ani, până când Domnul l-a chemat la el.

Sfântul Damian de Veuster: născut: 3 ianuarie 1840, la Tremelo (Belgia); decedat: 15 aprilie 1889, la Molokai (Hawaii); numele: „îmblânzitor al forţelor duşmănoase”; patron al: bolnavilor de lepră; beatificat: 3 iunie 1995, Papa Ioan Paul al II-lea; canonizat: 11 octombrie 2009, Papa Benedict al XVI-lea; memorie: 15 aprilie. nr. 4/2010

Pr. Ieronim IACOB

Damian Leprosul

10

Sfânta Scriptură Vigilia pascală (C) Evanghelia zilei: Lc 24,1-12 După întunericul (bezna) care a cuprins întreg pământul pe când Isus Cristos murea pe cruce, indiciile temporale ce deschid textul evanghelic citit în Noaptea preasfântă a Paştelui realizează un contrast semnificativ: zorile luminoase au menirea să vestească biruinţa Vieţii. În plus, ele deschid această primă zi a săptămânii care este şi cea mai lungă, în viziunea Sfântului Luca. Astfel, de-a lungul acestei zile se succed mai multe evenimente: femeile mironosiţe se duc la mormânt, doi dintre ucenici părăsesc Ierusalimul (locul manifestării mântuirii) îndreptându-se către Emaus, Cel înviat apare în mijlocul apostolilor care s-au închis în Cenacol.

Evenimentul Învierii glorioase este însă cât se poate de neaşteptat chiar şi pentru cei care auziseră cuvintele lui Isus: Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile celor păcătoşi, să fie răstignit, iar a treia zi să învie… Drept care femeile au adus cu ele la mormânt mirodeniile pentru îmbălsămare, de vreme ce s-au împăcat deja cu gândul că Învăţătorul a murit. Nici chiar descoperirea mormântului gol nu reprezintă pentru ele vreun semn al Învierii, ci doar o pricină de derută, neştiind ce să creadă. Sfântul Luca îi oferă totuşi cititorului un prim indiciu al Învierii lui Isus Cristos atunci când în versetul 2 îl numeşte Domnul Isus. Acest apelativ va deveni un adevărat titlu cristo-

”Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi?

Nu este aici, a înviat. Amintiţi-vă ce v-a spus pe când se afla încă în Galileea: Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile celor păcătoşi, să fie răstignit, iar a treia zi să învie” (Lc 24,5b-7).

logic prin care evangheliştii Îl vor desemna pe Isus Cristos Înviat.

Pentru a înţelege că această dimineaţă nu seamănă cu nicio altă dimineaţă din lume, trebuie ca cei doi bărbaţi în veşminte strălucitoare să le ridice femeilor (dar şi nouă) ochii din pământ, de la Cel mort, şi să le adreseze acea întrebare surprinzătoare: Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Ca şi cum Isus era căutat acolo unde nu se află… Abia după această întrebare ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus privitoare la Învierea sa şi au alergat să ducă vestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Dar, de vreme ce apostolilor şi ucenicilor vestea femeilor li se pare a fi o închipuire, ei nu-şi aduc aminte de spusele Mântuitorului refuzând, prin urmare, să le dea crezare. E drept că Petru se duce la mormânt ca să verifice spusele femeilor, spuse care se confirmă. Cu toate acestea, el va rămâne blocat într-o uimire care îi va întârzia bucuria întâlnirii cu Cel înviat. Cert este că odată cu vestea adusă de femei apostolilor şi ucenicilor a început evanghelizarea: Cristos este viu… a înviat… amintiţi-vă…!

Apoi i-a zis lui Toma: “Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios”. Toma i-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” I-a zis Isus: “Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!” (In 20,27-29).

Duminica a II-a a Paştelui (C) Evanghelia zilei: Ioan 20,19-31

Urmarea acestei pericope în care refuzul apostolului Toma de a crede în mărturia celorlalţi ucenici despre întâlnirea lor cu Isus Cristos Înviat ne este tuturor arhicunoscută. Opt zile mai târziu, în acelaşi cadru al primei întâlniri cu ucenicii săi, Isus Cristos îl va interpela pe Toma, prezent de această dată, cu aproximativ aceleaşi cuvinte prin care el îşi exprima refuzul de a crede: Adu-ţi degetul aici şi vezi mâinile mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. O astfel de interpelare, de-a lungul căreia degetul şi mâna apostolului au reiterat traseul cuielor la răstignire şi al lăncii ostaşului la străpungea inimii, avea să producă în el o transformare surprinzătoare. Prin gesturile sale, Toma făcea mai mult decât să verifice autenticitatea rănilor ştiute de el în trupul preasfânt al Învăţătorului său. Necredinciosul „repeta” răstignirea Mântuitorului, „repetare” care a trezit în el, probabil, un simţământ de vinovăţie. Doar un astfel de simţământ putea provoca acea exclamaţie atât de plină de căinţă dar şi de speranţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Şi totuşi, prima parte a pericopei acestei Duminici ne oferă câteva din consecinţele care decurg din victoria lui Isus Cristos asupra morţii. Astfel Învierea preaslăvită este pentru ucenici – şi nu numai – sursă de pace (Pace vouă!). Or, ucenicii (din toate timpurile) care au fost (sau sunt) alături de Isus în pătimirea Lui aveau (au) atâta nevoie de această Pace. Însă odată obţinută această Pace, apostolii, asupra cărora a coborât Duhul Sfânt, trebuie să o poarte tuturor oamenilor prin iertarea păcatelor. Doar o astfel de iertare a păcatelor, acordată în virtutea Duhului Celui Înviat, este aducătoare a acelei Păci care îi „redă viaţa” celui vinovat. Iar apostolul Toma ne este prezentat ca unul dintre cei care, de-a lungul experienţei sale, a ajuns nu doar să creadă în Învierea glorioasă a lui Cristos, ci chiar să „guste” Pacea sa.

Sfânta Scriptură Duminica a III-a a Paştelui (C) Evanghelia zilei: In 8,1-11

Le-a zis el: “Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrei şi veţi prinde”. Au aruncat mreaja şi de data aceasta nu puteau să o tragă de mulţimea peştilor. Atunci ucenicul pe care îl iubea Isus i-a zis lui Petru: “E Domnul!” (In 8,6-7a).

S-au scurs deja mai multe zile de când apostolii şi ucenicii au trăit la Ierusalim cea mai tulburătoare experienţă a vieţii lor. După entuziasmul inspirat de gândul că, odată ce Isus va fi recunoscut drept Mesia, ei se vor bucura de importante privilegii politice, şi după cumplita decepţie de a-L vedea pe Învăţătorul lor răstignit şi aşezat în mormânt, au trăit şi bucuria dătătoare de pace de a li se fi arătat înviat pentru vecii vecilor. Mai apoi, ei s-au reîntors la viaţa lor obişnuită, poate pentru a ne sugera că acolo vor trebui ucenicii să-L reîntâlnească pe Cel Înviat. Însă pericopa evanghelică vrea să ne spună mult mai mult de atât. Ea vrea să ne ofere o relatare de „recunoaştere”. Ca şi pentru Maria Magdalena (In 20,14) sau pentru ucenicii de la Emaus (Lc 24), Isus apare pe malul Mării Tiberiadei şi, după mai multe ezitări (nu şi din partea cititorului, întrucât el este avertizat – v. 4), este recunoscut de către ucenici. Se impune să precizăm faptul că aici termenul de „ucenic” nu îi desemnează doar pe cei doisprezece apostoli, ci se referă la toţi cei care vor avea de vestit Evanghelia. Or, termenul de „ucenic” apare în această naraţiune de şapte ori, iar în Evanghelia Sfântului Ioan nimic nu este întâmplător. Aceasta înseamnă că lucrarea cea mai importantă a ucenicului este tocmai aceea de a-L recunoaşte pe Domnul.

Ca întotdeauna, Petru ia iniţiativa. Îşi ia haina pe el întrucât era gol (aceasta este traducerea

Acestui scurt text evanghelic, care se citeşte în duminica a patra a Paştelui, îi lipseşte contextul ce ne-ar permite o mai bună înţelegere. Contextul ar fi următorul: este iarnă, ne spune Sfântul Ioan, iar Isus se perindă pe sub porticurile Templului, în timpul sărbătorii Dedicării (Hanukkah) când întregul Ierusalim era inundat de nenumăratele lumini ale torţelor. De aceea Isus nu va ezita să spună Eu sunt lumina lumii…

Cu această ocazie Isus va fi asaltat de numeroase întrebări care ne fac să ne gândim la un soi de proces intentat deja Lui nr. 4/2010

mai corectă a termenului gumnos, pentru că face aluzie, probabil, la starea lui Adam în grădina Edenului după ce s-a dezis de Dumnezeu: a văzut că era gol), se aruncă în apă (voind, oare, să evoce riscul muncii evanghelice?) venind către Cel despre care ucenicul pe care îl iubea Isus a spus: E Domnul! Mai apoi, relatarea apariţiei lui Isus Cristos înviat se continuă cu un episod foarte apropiat de cel din Lc 5, intitulat de obicei: pescuirea minunată. Tradiţia creştină a înţeles caracterul simbolic al numărului de peşti prinşi în mrejele pescarilor trimişi de către Domnul. Se pare că în acea epocă erau cunoscute 153 de specii de peşti, drept pentru care Sfântul Ieronim vede în această indicaţie a textului un mesaj de universalitate a mântuirii. Cu alte cuvinte, toţi oamenii, fără excepţie, au un loc în mrejele pescarilor apostolici, mreje care nu se rup. Această indicaţie din urmă ar voi să sugereze unitatea voită de Isus Cristos pentru Biserica sa. În sfârşit, gestul lui Isus de a fi pregătit pe ţărm jar pentru a frige peşte, iar alături pâine pentru pescarii veniţi de pe mare, evocă, în mod foarte discret, Cina: Isus a luat pâinea şi le-a dat-o lor, de asemenea şi peştele. În felul acesta, Sfântul Ioan încununează munca ucenicilor cu Sfânta Euharistie.

Duminica a IV-a a Paştelui (C) Evanghelia zilei: Ioan 10,27-30 de către Sinedriu, aidoma celui din Lc 22.

Iudeii îi vor pune o întrebare cât se poate de directă şi de provocatoare: Până când ne ţii cu sufletul la gură? Dacă Tu eşti Mesia, spune-ne pe faţă!

(In 10,23). Ca şi cum identitatea lui Isus era pentru ei o enigmă insuportabilă. Dar Isus, poate din cauza ambiguităţii referitoare la aşteptarea mesianică din societatea timpului său, nu răspunde în mod direct acestei provocări. El îi lasă să Îi descopere singuri, din cuvintele şi din faptele sale, identitatea mesianică. În acest context, Isus îşi însuşeşte metafora bunului păstor, metaforă pe care profetul

Ezechiel a utilizat-o împotriva „păstorilor” răi care nu se îngrijesc de „turma” încredinţată lor de Dumnezeu, ci o exploatează fără pic de milă (Ez 34).

Dumnezeu se mânie împotriva lor şi îi avertizează că se va ocupa El însuşi de „turmă” adunând-o laolaltă şi conducând-o la păşune bună. Or, interlocutorii lui Isus au înţeles foarte bine din cuvintele Lui – Eu sunt păstorul cel bun… – ce vrea El să spună. Isus pretinde că prin El Dumnezeu a început deja să se îngrijească de poporul lăsat de izbelişte de către conducătorii acelui timp, iar după Învierea sa glorioasă grija Lui s-a extins la toţi oamenii, din toate timpurile şi pentru vecii vecilor.

Pr. Tarciziu ŞERBAN

Isus a spus: “Eu sunt păstorul cel bun. Oile mele ascultă glasul meu: eu le cunosc şi ele mă urmează.” (In 10,27).

11

12

Ştiri interne Eparhia Greco-Catolică de Oradea Asociaţia Caritas, Premiul special pentru campanie de voluntariat public Asociaţia Caritas Eparhial Oradea a câştigat, în cadrul Galei „Oameni pentru Oameni”, ediţia a VII-a (2010), Premiul special pentru campanie de voluntariat public, cu proiectul "Oameni pentru oameni” . Motivaţia Juriului: „Un proiect ce a adus înapoi zâmbetul copiilor sărmani sau bolnavi din Oradea, prin spectacole şi vizite ale clovnilor-voluntari la spitalele din localitate”. Premiul a fost înmânat la 11 martie, în cadrul Galei, de către Dorel Şandor, Director al Centrului pentru Studii Politice şi Analize Comparative.

Cele 145 proiecte înscrise în concurs au mobilizat resurse în valoare de 17.600.000 EUR, cu 10 milioane mai puţin decât totalizau proiectele înscrise în ediţia din 2009. Cu toate acestea, companiile şi organizaţiile care acţionează în sectorul social au găsit metode creative pentru a se implica.

Gala Oameni pentru Oameni este un eveniment organizat de Asociaţia pentru Relaţii Comunitare şi Camera de Comerţ Americană în România. sursa: www.caritas.org.ro

Dieceza Romano-Catolică de Timişoara A IV-a Întâlnire Naţională a Preoţilor la Timişoara „În anul Sfintei Preoţii (…) preoţii se întâlnesc în mod periodic într-unul dintre oraşele episcopale ale ţării noastre. (...) Ne bucurăm să putem fi gazde pentru preoţii sosiţi din întreaga ţară”. Cu aceste cuvinte PS Martin Roos, Episcop de Timişoara, a întâmpinat delegaţiile de preoţi din diecezele şi eparhiile catolice de pe teritoriul României sosite în ora-

şul de pe Bega la cea de a IV-a Întâlnire Naţională a Preoţilor. Întâlnirea de la Timişoara s-a desfăşurat între 15 şi18 martie 2010, iar prelegerile au fost ţinute de PS Udvardy György, Episcop auxiliar al Diecezei Esztergom-Budapesta.

Ziua de miercuri, 17 martie 2010, s-a încheiat cu rugăciunea Vesperelor şi celebrarea Sfintei Liturghii în Catedrala Sfântul Gheorghe. La omilia făcută în limbile maghiară şi română, PS Martin Roos i-a îndemnat pe preoţi la fidelitate în urmarea chemării primite de la Isus, Marele Preot, şi pe credincioşi la încredere în preoţi şi la oferirea de rugăciuni şi jertfe pentru ca ei să fie sfinţi şi statornici în urmarea lui

Cristos.

Din Arhidieceza de Bucureşti au participat Pr. Gabriel Popa, secretar eparhial, Pr. Mihai Baciu, paroh de Mioveni (Argeş), Pr. Petrică Balint, paroh la Constanţa (Padre Pio), Pr. Iosif Balint, vicar la Ploieşti (Cristos Rege), Pr. Andrei Ciprian, vicar la Brăila, Pr. Ciprian Mărtişcă, vicar la Bucureşti (Sf. Tereza), Pr. Claudiu Herciu, vicar la Popeşti Leordeni (Ilfov) şi Pr. Vincenţiu Balint, colaborator al parohiei Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti. Următoarele întâlniri ale preoţilor vor avea loc la Lugoj (13-16 aprilie) şi Oradea (17-20 mai). sursa: după www.arcb.ro

Ştiri externe CE cere Turciei să recunoască juridic Patriarhia Ecumenică Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, cunoscută şi sub numele de Comisia de la Veneţia, a emis o sentinţă prin care îi solicită Turciei să recunoască, asemenea întregii comunităţi internaţionale, statutul Patriarhiei Ecumenice şi rolul său istoric aşa cum s-a conturat încă din secolul al VI-lea. În aceeaşi sentinţă se cere recunoaşterea statutului juridic al minorităţilor religioase în Turcia.

Comisia de la Veneţia sprijină implementarea democraţiei prin drept şi este parte a Consiliului Europei la care şi-au dat adeziunea 47 de ţări, inclusiv Turcia.

Autorităţile turceşti au refuzat să recunoască statutul juridic şi religios al sediului patriarhal de la Constantinopol, considerându-l o simplă structură a comunităţii ortodoxe din Istanbul.

Comisia europeană susţine că titlul de „ecumenic” care revine Patriarhiei de Constantinopol este universal recunoscut, drept care nu se înţelege refuzul autorităţilor turceşti de a recunoaşte un fapt istoric şi acceptat în întreaga lume.

De rolul ecumenic al Patriarhiei este condiţionată şi funcţionarea şcolii teologice de la Haliki, a cărei deschidere imediată a fost solicitată de Comisia Consiliului Europei.

O comisie internaţională va investiga cazul Medjugorje Pe 17 martie, biroul de presă al Vaticanului a anunţat că a fost înfiinţată „o comisie internaţională de investigaţie a cazului Medjugorje, sub conducerea Cardinalului Camillo Ruini, şi care ţine de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei”. „Această comisie, compusă din cardinali, episcopi, specialişti şi experţi, va lucra în manieră rezervată, supunând rezultatul propriului studiu instanţelor Dicasterului” condus de cardinalul american William Levada.

Comisia va studia faptele legate de Medjugorje, un mic sat din Bosnia-Herţegovina, situat la circa 25 de km sud-vest de Mostar, care este loc de pelerinaj pentru milioane de persoane. Şase tineri din această localitate susţin că, începând cu anul 1981, primesc mesaje de la Sfânta Fecioară Maria.

Ierarhia catolică locală priveşte cu scepticism fenomenul; Episcopul Ratko Peric al Diecezei de Mostar, pe teritoriul căreia se află Medjugorje, a afirmat că apariţiile nu pot fi oficial considerate autentice. Totuşi, sunt organizate pelerinaje, chiar cu formă oficială, fapt nepotrivit în condiţiile în care Biserica nu s-a pronunţat. nr. 4/2010

Exortaţie apostolică despre Biblie Pe 8 martie, Arhiepiscopul Nikola Eterovic, prezentând un volum de reflecţii asupra ultimului Sinod al Episcopilor, a anunţat că Papa va publica o Exortaţie apostolică despre Biblie. În octombrie 2008, Sinodul Episcopilor s-a întâlnit în Vatican pentru a discuta despre relaţia dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi Biserică.

Potrivit secretarului general al Sinodului, Arhiepiscopul Eterovic, catolicii pot aştepta documentul de la Sfântul Părinte după Paşti. „Exortaţia - a explicat Arhiepiscopul Eterovic - este adresată întregii Biserici şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Papa îi va invita pe toţi să citească Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l găsi pe Isus Cristos, Calea, Adevărul şi Viaţa pentru toţi”.

Oamenii ne cer să fim preoţi şi nimic altceva În perioada 11-12 martie, la Roma s-a desfăşurat conferinţa internaţională teologică cu tema „Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului”, care şi-a propus să aducă lumină asupra identităţii preoţeşti, asupra liturgiei şi a celibatului. La eveniment au participat peste 50 de Episcopi şi 500 de preoţi.

Adresându-li-se celor prezenţi, Suveranul Pontif a abordat tema identităţii preotului afirmând că este important să fie evitate greşelile din trecut când preotul era văzut mai mult ca un „… operator social, riscând să trădeze însăşi Preoţia lui Cristos”.

Făcând referire la Catehismul Bisericii Catolice, Papa a amintit că „preotul nuşi mai aparţine sieşi ci, prin sigiliul sacramental primit, este proprietate a lui Dumnezeu. Acest a fi al Altuia al preotului trebuie să poată fi recunoscut de toţi, printr-o mărturie limpede”. În încheierea intervenţiei sale, Pontiful a insistat asupra prevalenţei caracteristicilor slujirii preoţeşti: „Preaiubiţi preoţi, bărbaţii şi femeile din timpul nostru ne cer numai să fim până la capăt preoţi şi nimic altceva. Credincioşii laici vor găsi în atâtea alte persoane ceea ce au nevoie din punct de vedere uman, dar numai în preot vor putea găsi acel cuvânt al lui Dumnezeu care trebuie să fie mereu pe buzele lui; Milostivirea Tatălui, dăruită din belşug şi în mod gratuit în sacramentul Reconcilierii; pâinea vieţii noi, adevărată hrană dăruită oamenilor”.

13

14

Semnificaţii liturgice

Focul şi apa în noaptea de Paşti

Wilhelm Tauwinkl

Focul cel nou Celebrarea Vigiliei Pascale începe cu binecuvântarea focului, care simbolizează lumina veşnică a lui Dumnezeu, primită de creştini prin Fiul său, care înflăcărează credinţa.

Lumânarea pascală De la focul cel nou se aprinde lumânarea pascală, cu care se porneşte în procesiune, şi de la care participanţii îşi aprind lumânările. Astfel, învierea lui Cristos se arată ca o lumină ce risipeşte întunericul inimii şi al minţii. Procesiunea cu lumânarea purtată în frunte trimite şi la episodul ieşirii din Egipt a poporului lui Dumnezeu, călăuzit în timpul nopţii de un stâlp de foc (Ex 13,21). Exodul este o prefigurare a Paştelui creştin: prin învierea lui Cristos, oamenii sunt eliberaţi de robia păcatului, aşa cum odinioară, poporul lui Israel a fost eliberat din robia faraonului.

Aprinderea mulţimii de lumânări ale creştinilor de la o singură lumânare arată modul în care se răspândeşte darul lui Dumnezeu, care, deşi este primit de mulţi, nu se împuţinează. Vestirea solemnă a Învierii explică acest fapt: „deşi flacăra sa a fost împărţită la atâţia, ea nu şi-a pierdut nimic din strălucire”. Continuarea explicaţiei

Noaptea de Paşti, priveghere în cinstea Domnului, privilegiază simbolismul luminii şi al focului: lumânările aprinse din mâinile credincioşilor semnifică aşteptarea întoarcerii Domnului, în priveghere, pentru ca El, sosind, să-i aşeze la masa Lui.

din acelaşi text arată şi mişcarea inversă: o singură lumânare pascală este obţinută „din fiinţa multor flori, preschimbată de maica albină în ceară preţioasă”. Aceeaşi idee a darului neîmpuţinat este ilustrată în Evanghelie, la înmulţirea pâinilor (Mc 6,30-44), un semn al Euharistiei care şi ea se împarte rămânând neîmpuţinată; mai mult, aceasta manifestă unitatea Trupului mistic alcătuit din multe mădulare, asemeni pâinii şi vinului obţinute din multe boabe de grâu şi de struguri (cf.

1Cor 10,17; Didahé 9, 1; Ciprian, Epistola către Magnus, 6).

Lumânarea rămâne aprinsă până la sfârşitul vigiliei pascale, la venirea zorilor: „Să o afle aprinsă luceafărul dimineţii, acel Luceafăr care nu cunoaşte asfinţit, Cristos”. Ea manifestă, aşadar, credinţa trează ce veghează până la a doua venire a Domnului.

Apa, izvorul Botezului Paştele este noaptea în care, odinioară, Dumnezeu i-a scos din Egipt pe fiii lui Israel şi i-a trecut Marea Roşie pe cale uscată (cf. Vestirea solemnă a Învierii).

Marea Roşie este o prefigurare a apei Botezului: ea i-a îngăduit poporului lui Dumnezeu să scape de urmăritori, peste care s-a revărsat, înghiţindu-i (Ex 14,15-

31). Tot astfel, apa Botezului nimiceşte păcatul şi-l eliberează pe om de robie, renăscându-l la o viaţă nouă. O prefigurare similară este constituită de apele potopului, care s-au revărsat peste păcătoşi, dar i-au îngăduit lui Noe cel drept să se salveze (Gen 6,13 – 8, 22): „una şi aceeaşi apă a însemnat în mod tainic şi sfârşitul păcatului şi începutul sfinţeniei” (rugăciunea de binecuvântare a apei). În viaţa lui Isus, harul Botezului este ilustrat în special de episodul botezului lui Isus în Iordan (Mt 3,13-17) şi de răstignirea lui, la care din coasta lui au izvorât sânge şi apă (In 19,34).

Forţele naturii lucrând laolaltă Focul şi apa, aceste două forţe importante ale naturii, sunt aduse laolaltă în momentul central al celebrării Vigiliei Pascale, Botezul; prin el oamenii dobândesc roadele răscumpărării şi ale Învierii lui Cristos.

La încheierea rugăciunii de binecuvântare a apei, preotul cufundă de trei ori lumânarea pascală în apă, ilustrând coborârea puterii dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, dar şi ideea că Botezul este o înmormântare împreună cu Cristos şi ridicare împreună cu El în învierea vieţii celei noi (Rom 6,3-4).

Preoţia în Biblie

15

Jertfa de ispăşire a Mielului

Vom încheia meditarea unor texte din Scrisoarea către Evrei cugetând la sensul Jertfei lui Cristos. Să citim, cu admiraţie, următorul text: „Pentru aceasta, intrând în lume, El spune: Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci Mi-ai alcătuit un trup. Nu Ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin – în sulul cărţii este scris despre Mine – ca să fac voinţa Ta, Dumnezeule (Evr 10,5-8; cf. Ps 39,7-9).

Pentru a înţelege acest pasaj biblic vom folosi texte din Vechiul Testament, care cuprind teme referitoare la jertfă. Astfel, din învăţăturile profeţilor aflăm că sacrificiile de odinioară, aduse neîncetat în fiecare an (Evr 10,1) la templu, erau zadarnice. În dorinţa lor de a se apropia de Dumnezeu, cu o conştiinţă purificată de păcat, iudeii înmulţeau jertfele, recunoscând faptul că aveau nevoie de un mântuitor. Dar, în secolul al VI-lea î.C., profetul Deutero-Isaia (Is 40-55) a destrămat sensul material al jertfelor prevestindu-l, printr-un personaj tainic, numit Slujitorul Domnului, pe adevăratul Miel Isus Cristos, care va ispăşi păcatul lumii. Comentând al patrulea Cânt al Slujitorului (Is 53), Gaubert H. afirma : „Un sens de ispăşire, cu totul deosebit, apare în conştiinţa omenească.

Datorită acestui slujitor, începem să întrezărim că victima animală, inconştientă de rolul pe care-l are când este înjunghiată, va fi înlocuită cu o altă victimă, omenească; aceasta se va dărui ca jertfă pentru mântuirea călăilor ei. Atingem, în acest fel, culmea revelaţiei profetice” (H. GAUBERT, L'exil à Babylone).

Sfântul Ioan Gură de Aur, în predicile sale, a explicat diferenţa dintre jertfele din vechime şi Jertfa lui Cristos: „Primul chivot era construit de mâini omeneşti, al nostru se întrupează de la Duhul Sfânt; în cel dintâi nu se vărsa decât sângele berbecului, în al nostru, sângele Domnului; tot primul îl primea pe preot în picioare, al nostru îl celebrează pe Marele Preot, aşezat la dreapta Tatălui”. În vocabularul biblic specific liturgiei de la Templu, jertfa de ispăşire a păcatelor era gestul suprem prin care omul implora iertarea lui Dumnezeu, sacrificându-i un berbec. Cuvântul aşam, atribuit ispăşirii, înseamnă greşeală, păcat, vină, responsabilitate. În Isaia 53,10 dăruirea necondiţionată a vieţii Slujitorului este comparată cu jertfa aşam: Dacă-şi va dărui viaţa, ca o jertfă de ispăşire a păcatelor, îşi va vedea urmaşii, nenumărate vor fi zilele sale. Exprimarea profetului este o nr. 4/2010

metaforă, pentru că nu avem în acest cânt un cadru liturgic pentru jertfă şi ofranda obligatorie pentru aşam, un cap de berbec. Slujitorul nu oferă, în realitate, o jertfă: viaţa sa dăruită este comparată cu un sacrificiu, aşam. Este singurul text al Vechiului Testament care evocă o victimă omenească, oferită ca ispăşire.

De ce profetul compară darul liber al vieţii Slujitorului cu jertfa aşam? Ca să răspundem la această întrebare trebuie să înţelegem natura unui astfel de sacrificiu în Biblie. În sens liturgic sau cultual, jertfa de ispăşire desemnează responsabilitatea omului (cu sens de ispăşire) în faţa lui Dumnezeu, în urma deteriorării unui bun sfânt şi jertfa specifică, prevăzută pentru obţinerea iertării acestei deteriorări.

Ofranda acestei jertfe exprima părerea de rău a celui greşitor, pentru că el a alterat un bun sfânt, dar şi dorinţa lui de a fi iertat; din partea lui Dumnezeu, jertfa reprezenta mijlocul prin care se obţinea iertarea. Asemănarea între darul vieţii Slujitorului Cristos cu jertfa aşam este dublă. Condamnarea la moarte a lui Cristos a fost o deteriorare a unui bun al Domnului, pentru că El era Fiul lui Dumnezeu; această pagubă cerea ceva asemănător jertfei aşam pentru ispăşire. În acest sens, jertfa lui Cristos este privită sub două aspecte: din exterior, El este condamnat la moartea prin violenţă a celor nedrepţi; din interior, Isus alege liber să-şi dea viaţa, devenind mijlocul prin care cei nedrepţi erau iertaţi. Jertfa aşam reuneşte aceste două înţelesuri, pentru că este determinată de distrugerea vieţii Slujitorului şi de acceptarea voită a morţii sale de martir. Cu alte cuvinte, în ochii lui Dumnezeu, Fiul său ispăşeşte păcatele lumii prin ascultarea sa liberă. Aceste două aspecte se răsfrâng în tragedia Calvarului. În încheiere, aş vrea să ne reamintim întrebarea lui Isaac adresată tatălui său, Abraham, pe când urcau, în tăcere, Muntele Moria: Tată, unde este Mielul pentru jertfă? (Gen 22,7). Răspunsul, purtat necruţător de tainic până pe Golgota, se va auzi, până la sfârşitul veacurilor, în Ierusalimul ceresc: Cristos este Mielul preaiubit al Tatălui.

Sr. Cristiana MAREŞ cj

este pacea noastră

16

ANASTASIS - Locul martor al Învierii

ANASTASIS - Locul În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, ele au plecat la mormânt, ducând miresmele pregătite.

Au găsit piatra de la mormânt rostogolită, iar când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus.

Pe când ele erau nedumerite de acest fapt, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine strălucitoare.

Cuprinse de spaimă, şi-au plecat faţa spre pământ. Atunci ei le-au spus: „De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Nu este aici. A înviat. Amintiţi-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea: «Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâna oamenilor păcătoşi, să fie răstignit, iar a treia zi să învie»”. Atunci şi-au amintit de cuvintele lui. Întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.

(Evanghelia din Noaptea Învierii – Anul C)

Locul Învierii, Anastasis, după cum îl numesc creştinii locului, a început să fie frecventat chiar de către primii creştini, cei proveniţi din iudaism şi din neamurile care locuiau atunci la Ierusalim (romani, cretani, amoniţi, edomiţi, amoriţi, cananeeni etc.), care, în ciuda persecuţiilor puterii romane, au transmis de la o generaţie la alta mesajul minunii petrecute în acest loc: Învierea Fiului lui Dumnezeu.

ANASTASIS - Locul martor al Învierii

martor al Învierii Repere istorice

În zadar a încercat împăratul roman Adrian să deturneze atenţia creştinilor de la acest loc sfânt, construind deasupra Mormântului lui Isus un altar dedicat zeiţei Afrodita. Timp de peste două secole, creştinii nu au putut vedea şi venera piatra pe care a fost aşezat trupul mort al lui Isus, locul Învierii. Aşteptau însă vremea când altarul zeiţei păgâne avea să fie demolat pentru a se aduce cult adevăratului Dumnezeu.

A venit şi acest moment, odată cu Constantin, care a domnit ca Împărat al Imperiului Roman între anii 306 - 337. Fire liberală, a dat în anul 313 faimosul Edict din Milano, prin care decreta încetarea persecuţiilor pe motive religioase şi returnarea tuturor proprietăţilor confiscate de la creştini.

Sfânta Elena, ctitor al Bazilicii Învierii Sfânta Elena, mama lui Constantin, a îmbrăţişat total creştinismul şi a dorit să redea acestor locuri sfinte demnitatea la care au fost ridicate prin prezenţa fizică a Fiului lui Dumnezeu. A construit multe lăcaşe de cult în Ierusalim, Betleem şi în toată Galileea, dar şi-a fixat atenţia în primul rând asupra locului considerat cel mai important pentru credinţa creştină, Locul Învierii. Sfânta Elena era convinsă de cuvintele Apostolului Paul: „Dacă Isus n-ar fi înviat, zadarnică ar fi predica şi credinţa noastră” (1Cor 15, 17). Începe prin demolarea altarului păgân; îndepărtează dealul în care Iosif din Arimateea îşi săpase mormântul şi pe care l-a „oferit” Mântuitorului; păstrează

din tot acel loc numai piatra funerară, piatra pe care s-a aflat aşezat Trupul Mântuitorului şi, în jurul acelei pietre, construieşte o măreaţă Bazilică, dedicată Învierii, cu ajutorul arhitecţilor imperiali Eustaţiu şi Zenobiu. La început era un complex de trei biserici legate între ele, construite peste trei locuri sfinte diferite, incluzând o biserică mare, Martyrium-ul, cum o numeşte pelerina Egeria, în anii 380, un atrium cu coloane încorporat (Triportico), construit în jurul Stâncii tradiţionale a Calvarului, şi o rotondă, numită Anastasis (Învierea), care conţine rămăşiţele peşterii pe care Sfânta Elena şi Sfântul Macarie, Patriarh al Ierusalimului, le-au identificat ca fiind locul de înmormântare a Mântuitorului. În jurul Momântului a edificat o structură, numită Edicula (din latinescul aediculum, clădire mică), în centrul rotondei.

Reconstrucţia Bazilicii Multe dintre bisericile de azi din Ţara Sfântă poartă amprenta Evului Mediu. Însăşi Bazilica Învierii, aşa cum se poate vedea astăzi, a fost construită în întregime de către Cruciaţi. Godefroy de Bouillon, primul Rege al Ierusalimului, se declară Advocatus Sancti Sepulchri, „Protector al Sfântului Mormânt”. În 1149 sunt terminate lucrările de reconstrucţie care unesc într-un singur edificiu cele trei locuri sfinte ale Pătimirii, Morţii şi Învierii Mântuitorului. Chiar dacă stăpânirea regatului latin nu va dura decât până în 1187, creştinii vor fi lăsaţi să meargă în

Harta Ierusalimului din secolul al V-lea În descoperirile de dată recentă, făcute la Madaba în Iordania, se poate vedea, în pardoseala bisericii construite în secolul V, un mozaic în care, printre altele, descoperim şi harta Ierusalimului, aşa cum era cunoscut la vremea aceea. Coroborând harta de la Madaba cu descoperirile arheologice din Ierusalim, cercetătorii au ajuns la concluzia că Bazilica Învierii construită de Sfânta Elena îşi avea intrarea solemnă de la Strada Cardo Maximus, urcând pe nişte trepte maiestuoase, asemenea imenselor temple descoperite în diverse cetăţi romane. Urma corpul propriu-zis al Bisericii, cu mai multe rânduri de coloane; se ieşea apoi afară, într-o curte interioară, unde, privind în partea stângă, se putea vedea o cruce ridicată pe colina Calvarului; apoi, astfel pregătit sufleteşte, creştinul se apropia de Sfânta Sfintelor, Rotonda sau Capela Învierii. În centrul acestei ultime clădiri cu formă rotundă, unde odinioară era un deal în care lumea îşi săpa mormintele, se afla acum Mausoleul construit în jurul pietrei de pe care Isus a înviat spre a nu mai muri. nr. 4/2010

17

18

ANASTASIS - Locul martor al Învierii pelerinaj la Locul Învierii şi în timpul ocupaţiei musulmane.

Creştinii împart între ei Locul Învierii În secolul al XV-lea otomanii impun o pace prin care Anastasis, cu toate dependinţele sale, este împărţită diferitelor confesiuni creştine. Această pace va căpăta forma de statu quo, prin care fiecare, catolicii, grecii şi armenii îşi împart spaţiile şi timpul de folosire a altarelor Bazilicii cu obligaţia de a nu modifica nimic, fapt ce ar atrage pierderea dreptului asupra acelor spaţii.

Această situaţie împiedică orice renovare a spaţiilor deteriorate de multe cutremure şi incendii. Fapt este că, după incendiul foarte grav din 1808, care a distrus Anastasis, biserica ortodoxă greacă a renovat aşezământul eliminând multe dintre urmele cruciaţilor. În 1954, Custodia Ţării Sfinte, adică partea latină, a chemat un grup de arhitecţi din diferite naţiuni pentru a exprima o părere tehnică şi artistică pentru conservarea Bazilicii Sfântului Mormânt.

Concluziile acestei comisii au fost publicate în noiembrie 1955 cu propunerile concrete de renovare.

Adversarii Locului Învierii * Împăratul Adrian (117-138) voia ca prin construirea altarului dedicat zeiţei Afrodita deasupra Mormântului lui Isus, lumea să uite de învierea acestuia. Însă rezultatul a fost contrar. Creştinii nu au uitat şi au considerat altarul ca semn al adevăratului loc al Învierii. Altarul păgân a avut de fapt rolul de a apăra şi de a marca locul exact unde Isus a murit pe cruce şi unde, apoi, a fost înmormântat. * Armata perşilor, condusă de Cosroe al II-lea, avea să distrugă în anul 614 aproape toate bisericile construite de Sfânta Elena şi de generaţiile de creştini de după ea, inclusiv pe cea a Învierii. Unica Biserică ce nu a fost atinsă de perşi a fost Bazilica Naşterii Mântuitorului din Betleem (vezi Actualitatea Creştină, nr. 13/2009, p. 9). Anastasis va fi reconstruită de Patriarhul Modest al Ierusalimului. * În 1009 Califul al-Hakim ordonă distrugerea Bazilicii Sfântului Mormânt. Faptul a intensificat tratativele Constantinopolului de a redobândi proprietatea Locului Învierii iar în Europa a stârnit dorinţa cruciadelor.

Numărul creştinilor din Ţara Sfântă s-a diminuat drastic în ultimii ani, atât din cauza puternicului fenomen al emigraţiei datorat situaţiei politice, cât şi din cauza natalităţii reduse în rândurile creştinilor în comparaţie cu rata ridicată a natalităţii în rândurile familiilor religioase de evrei şi de musulmani. Deşi procentul creştinilor este azi de circa 1-1,3% din totalul populaţiei din Israel, Palestina şi Iordania, creştinii (ortodocşi, catolici, protestanţi, maroniţi, siriaci, melkiţi, copţi, etiopieni etc.) sunt şi continuă să rămână pietrele vii ale Bisericii din Ţara Sfântă. Prin prezenţa lor, sunt martori vii ai continuităţii acelei comunităţi primare la care face referinţă cartea Faptele Apostolilor sau multe dintre Scrisorile Apostolice.

Orice pelerinaj la locurile sfinte, pe lângă îmbogăţirea spirituală personală, are şi darul de a-i încuraja în credinţă pe creştinii din Ţara Sfântă, de a le spune că, în ciuda greutăţilor prin care trec, ei nu sunt singuri, nu sunt uitaţi, ci au sprijinul şi comuniunea de rugăciune a tuturor fraţilor creştini.

Faţada Bazilicii Anastasis

Capela Învierii

ANASTASIS - Locul martor al Învierii

19

Pelerini la Locul Învierii

nr. 4/2010

Piatra ungerii al XVI-lea, şi cea Siro-Iacobită de unde se poate ajunge la mormântul lui Iosif din Arimateea.

Privind intrarea în Anastasis, la dreapta este zona catolică, aşa-numita capelă franciscană, cu un altar, o sacristie şi o altă capelă mai încăpătoare a Sfântului Sacrament.

Având Anastasis în urmă şi capela ortodoxă la dreapta, se poate merge spre alte capele cum ar fi capela lui Longin sau capela împărţirii hainelor. Apoi se coboară spre capela Sfintei Elena şi capela Regăsirii Sfintei Cruci.

O dată pe zi franciscanii conduc o procesiune prin toate aceste capele cântând şi înălţând rugăciuni în limba latină.

Pelerinul care vine la Locurile Sfinte nu caută să găsească Biserici extraordinare, artă arhitecturală, picturi semnate de pictori renumiţi, ci vine conştient de faptul că aici poate adăuga în rugăciunile sale adverbul de loc AICI: (aici îngerul Domnului a vestit Mariei; aici Cuvântul s-a făcut Trup; aici s-a născut Isus; aici a copilărit; aici a predicat; aici a murit pe cruce; aici a fost înmormântat; de aici a înviat, de aici s-a înălţat la ceruri).

Această conştiinţă a faptului de a fi prezent fizic în astfel de locuri are harul nu de a da credinţă, ci de a o întări. Femeile sfinte venite la mormânt în prima zi a săptămânii pentru a definitiva ritualul îmbălsămării celor morţi, văzând mormântul gol şi auzind vocea îngerului prezent în mormânt, au crezut şi au dus şi celorlalţi această veste a învierii lui Cristos. Sfânta Maria Magdalena devine astfel prima care a spus acest salut, atât de folosit în aceste zile de către toţi creştinii: Cristos a înviat! Noi, spre deosebire de Sfân-tul Apostol Toma, suntem fericiţi pentru că, fără să fi văzut, credem. Dar, venind, văzând, rugându-ne la aceste locuri sfinte, credinţa noastră creşte în profunzime şi putem spune împreună cu tatăl acelui copil vindecat de Isus: „Cred Doamne, măreşte credinţa mea!” (Mc 9,24).

Texte şi foto dossier: Pr. Cristian VĂCARU (www.romcatil.cnet.ro) şi Pr. Francisc UNGUREANU

Intrând pe uşa ale cărei chei le deţin două familii musulmane, se ajunge în centrul marelui complex al bazilicii. Imediat la dreapta sunt scările care urcă la Calvar, împărţit între capela Răstignirii, locul unde Isus a fost pironit pe cruce, şi capela Calvarului, locul unde Isus a murit pe crucea înfiptă în pământ.

Altarul răstignirii, din bronz, este de o mare valoare artistică, fiind realizat la Florenţa şi donat de cardinalul Ferdinand de Medici în 1588. Coborând pe alte scări în formă elicoidală se ajunge la capela lui Adam, aflată chiar sub Calvar, fiind vizibilă o crăpătură în piatră prin care Sângele Mântuitor al lui Isus de pe cruce ajunge pe căpăţâna lui Adam.

De altfel colina Golgotei se mai chema şi a căpăţânii. Această capelă este la nivelul uşii de intrare şi, imediat, ajungem iarăşi în centrul bazilicii unde se află o piatră de culoare galben-roşiatică, piatra ungerii de pe locul unde trupul lui Isus luat de pe cruce a fost uns în grabă înainte de a fi pus în mormânt.

Mozaicul de pe peretele din spatele acestei lespezi de marmură ne explică misterul meditat în acest loc, iar candelele care atârnă din tavan şi mulţimea care se Mormântul gol apleacă spre a atinge piatra îmbibată de balsam ne indică înţelegerea misterului.

Lăsând piatra ungerii şi Calvarul în spate, ajungem la Anastasis, de la intrare în partea stângă. Aceasta este Edicula, ca o mică biserică, sau un mausoleu, care acoperă piatra pe care a fost aşezat trupul lui Isus, mormântul. Edificiul are două încăperi. Prima este capela Îngerului, unde conform tradiţiei îngerul i-a anunţat Mariei Magdalena faptul Învierii. Aceasta este ca un vestibul care conduce printr-o uşă joasă spre mormântul propriu-zis. Aici nu au loc mai mult de câteva persoane, dar locul vibrează de pietatea milioanelor de pelerini care au sărutat piatra Sfântului Mormânt, martora Învierii Domnului. În faţa acestui monument al învierii este capela ortodoxă. În spate este capela Bisericii de rit Copt, din secolul

20

Biserică şi societate

Reflecţii pe marginea scrisorii Papei Benedict al XVI-lea către catolicii irlandezi În urma unei investigaţii a autorităţilor irlandeze, anul trecut au fost denunţate mai multe cazuri de abuzuri sexuale asupra minorilor în această ţară. Printre acuzaţi s-au numărat şi membri ai clerului irlandez. Pe 15 şi 16 februarie, Papa Benedict al XVI-lea s-a întâlnit la Vatican cu cei 24 de episcopi din diecezele din Irlanda, pentru a discuta această problemă, iar la 19 martie Suveranul Pontif a adresat o scrisoare Bisericii irlandeze.

Încă din primele rânduri am avut impresia că citesc o pagină desprinsă din scrierile Noului Testament, undeva între prima şi a doua Scrisoare a Sfântului Paul către Corinteni.

Demnitatea copiilor şi a minorilor, rănită în numeroase situaţii chiar de cei chemaţi să-i slujească, a impus adoptarea unui stil adecvat situaţiei, îmbinând intransigenţa faţă de păcat cu indulgenţa faţă de cel care păcătuieşte.

Mâhnirea, ruşinea, părerea de rău a Papei, dar şi umilinţa sa deschisă speranţei, au toate o rezonanţă profund apostolică.

Papa Benedict: „Toleranţă zero” Pe când era cardinal, Sfântul Părinte a denunţat „murdăria” care se acumulase în Biserică şi a fost primul care a impus „toleranţa zero” faţă de preoţii vinovaţi de crime atât de odioase. Şi în Scrisoarea către irlandezi, Papa şi-a însuşit adânca durere a credincioşilor pentru răul incalculabil provocat de infidelitatea unor preoţi şi incapacitatea unor episcopi. E de ajuns o singură expresie pentru a cuprinde spiritul întregii Scrisori: „Veţi da cont în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor!”. De aici, o serie de măsuri practice faţă de cei vinovaţi, de altfel măsuri predispuse deja de multă vreme în dreptul canonic şi normele succesive, dar trecute cu vederea de cei responsabili dintr-o preocupare nepotrivită pentru bunul nume al Bisericii. Unii se aşteptau ca Sfântul Părinte să răspundă la acuzele îndreptate împotriva Bisericii şi a persoanei sale, dar Benedict al XVI-lea a arătat că nu face parte din stilul Bisericii folosirea unui limbaj mediocru, care se descalifică singur, şi nici războiul cifrelor, în convingerea că şi numai un singur caz de abuz dacă s-ar fi confirmat, şi acela ar fi fost prea mult.

Observatori „laici” avertizează asupra atacurilor împotriva Bisericii Este ştiut că scrisoarea Papei către irlandezi vine în urma unor săptămâni în care Biserica Catolică a fost supusă unor mari presiuni mediatice. Acuzaţiile de pedofilie au început să curgă dintr-o dată într-un ritm imposibil de urmărit. Sincronizarea aproape perfectă de la un meridian la altul al planetei şi abundenţa de amănunte despre cazuri din trecut au dus cu gândul la existenţa unei strategii planificate.

Mulţi credincioşi catolici s-au simţit asediaţi de media, umiliţi de comentatori, trădaţi de o parte a preoţilor lor. Vocabularul indignării a fost folosit cu o tehnică impecabilă pentru a sugera ideea de oroare şi dezgust nu atât pentru cazurile particulare ci pentru întregul din care fac parte. La greşelile grave comise de unii membri ai clerului s-au adăugat astfel unele distorsiuni nu mai puţin grave în percepţia indusă opiniei publice. Cum se explică toate acestea?

Fără a minimaliza cu nimic preocuparea sinceră pentru demnitatea copiilor – fondul continuu al problemei în discuţie – unii observatori italieni au semnalat, în acest sens, şi apariţia unor simptome culturale neobişnuite până acum. Acest fapt, în opinia lor, constituie un semnal de alarmă atât pentru Biserici cât şi pentru instanţele democraţiei, iar observaţiile lor sunt cu atât mai credibile cu cât ei nu sunt catolici, şi nici creştini, ci „laici” în sensul ideologic al cuvântului.

Astfel, Senatorul Marcello Pera, într-o scrisoare deschisă, arată că „problema preoţilor acuzaţi de pedofilie are ca ţintă persoana Papei”. „Este în curs un adevărat război etic între laicism şi creştinism. Laiciştii ştiu bine că dacă

Biserică şi societate un strop de noroi ar ajunge pe haina albă a Papei, ar fi murdărită Biserica întreagă şi, prin urmare, religia creştină în general. Ar trebui să readucem în memorie nazismul şi comunismul pentru a regăsi aceeaşi procedură. Se schimbă mijloacele, dar scopul rămâne acelaşi: astăzi, ca şi ieri, se urmăreşte distrugerea religiei. Dar însăşi democraţia ar fi pierdută dacă Europa ar lepăda din nou creştinismul” (Corriere della Sera, 17 martie 2010, p. 23).

Despre o mare transformare a spiritului public a vorbit şi prof. Ernesto Galli Della Loggia: „Cu o tot mai mare frecvenţă, discursul public al societăţilor occidentale adoptă o atitudine de dispreţ, dacă nu chiar de ostilitate făţişă faţă de Creştinism. Ţinta adevărată şi majoră este substanţial ideea creştină în ansamblul ei, dar cei vizaţi în mod special sunt aproape întotdeauna catolicismul şi Biserica sa. Specificul noului discurs îl reprezintă contestaţia de pe terenul principiilor, cerând Bisericii să dea seamă pe un ton de insultă, ca şi cum ne-am afla în pragul unei bătălii finale. S-ar spune că în societăţile noastre însuşi simţul comun al majorităţii este pe cale de a deveni de facto anticreştin” (Corriere della Sera, 21 martie 2010, p.1/12). În fine, al treilea observator, Giuliano Ferrara, fost ministru şi în prezent directorul unui cotidian: „Scrisoarea Papei către irlandezi, notează Ferrara, a fost criticată imediat cu asprime de subiecţii care în lume susţin campania anticatolică şi alimentează rezonanţa ei mediatică, cu scopul de a modifica în adâncime natura specială a Bisericii Catolice, secularizând-o cu forţa, democratizând-o, supunând-o printr-un asediu cultural şi civil la un protocol care-i este străin, şi fireşte, demonizând viaţa ei adevărată şi întreagă, depreciind mizerabil tezaurul ei de virtute, eroism şi sfinţenie, pentru care Biserica Catolică, împreună cu multe alte denumiri creştine, dă mărturie în cele patru zări ale lumii” (Il Foglio, 22 martie 2010, p.1). În loc de încheiere Avem o comoară în vase de lut, iar acceptarea adevărului şi îndreptarea greşelilor nu distrug, ci întăresc credibilitatea mesajului creştin. Pe un blog catolic al credincioşilor irlandezi am găsit şi acest apel: „The Catholics of Ireland need the prayers of people around the world” – „avem nevoie de rugăciunea credincioşilor din întreaga lume”. Pe Calea crucii către Înviere, să nu-i lăsăm singuri!

Pr. Adrian Dancă Programul Român Radio Vatican www.radiovaticana.org/rom nr. 4/2010

Rugăciune pentru Biserica din Irlanda Dumnezeul Părinţilor noştri, reînnoieşte-ne în credinţa care pentru noi e viaţă şi mântuire, în speranţa care făgăduieşte iertarea şi reînnoirea lăuntrică, în caritatea care purifică şi deschide inimile noastre ca să Te iubim pe Tine, şi în Tine, pe fraţii şi surorile noastre.

Doamne Isuse Cristoase, fă ca Biserica din Irlanda să-şi reînnoiască dăruirea ei milenară în formarea tinerilor noştri pe calea adevărului, bunătăţii, sfinţeniei şi a slujirii generoase a societăţii.

Duhule Sfânt, mângâietor, apărător şi călăuză, insuflă o nouă primăvară de sfinţenie şi zel apostolic pentru Biserica din Irlanda.

Fă ca tristeţea şi lacrimile noastre, efortul nostru sincer de reparare a greşelilor din trecut şi propunerea noastră sinceră de îndreptare să aducă roade îmbelşugate de har, pentru aprofundarea credinţei în familiile, parohiile, şcolile şi asociaţiile noastre, pentru progresul spiritual al societăţii irlandeze şi spre creşterea carităţii, dreptăţii, bucuriei şi păcii în întreaga familie umană.

Preasfântă Treime, Cu mare încredere în ocrotirea Mariei, Regina Irlandei, Maica noastră, a Sfântului Patriciu, a Sfintei Brigita şi a tuturor sfinţilor, ne încredinţăm pe noi înşine, Îţi încredinţăm copiii noştri şi necesităţile Bisericii din Irlanda.

Amin.

(Benedict al XVI-lea, Scrisoare pastorală către catolicii din Irlanda, 19 martie 2010, Solemnitatea Sfântului Iosif)

21

22

Universul familiei

abc -ul familiei

D ...de la dăruire

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Dintre multele semnificaţii ale verbului a dărui – prezente în DEX -, cum ar fi a acorda, da, dota, înzestra, preda, a da în dar ceva cuiva, a face cuiva un dar, a cinsti pe cineva cu ceva, a înzestra pe cineva cu ceva, amintim în chip deosebit a (se) dedica (unei idei, unui scop), dar mai ales unei persoane.

Căsătoria se înscrie în logica dăruirii, a dedicării. Un bărbat şi o femeie se dăruiesc unul altuia pentru toată viaţa. Iar logica dăruirii e bine surprinsă în cuvintele evangheliei: „dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod” (In 12,24). Darul pascal al Euharistiei spune multe despre darul căsătoriei.

Căsătorie şi Euharistie. Ce este, de fapt, viaţa de căsătorie?

Este întâlnirea personală, liberă, între un bărbat şi o femeie; relaţia duală, în care soţul şi soţia, în darul de sine, se împlinesc reciproc. În felul acesta, în căsătorie, bărbatul se specifică mai mult ca bărbat cu cât dăruirea faţă de propria sa femeie este mai mare. Totodată realizează desăvârşirea femeii sale, dar şi a propriei sale fiinţe.

Acest mare paradox îl putem aprofunda la lumina tainei Euharistiei. Cine dăruieşte este, de fapt, un cerşetor. Cine dăruieşte cere (implicit) să fie acceptat. Unicul mod de a face efectiv darul este ca acesta să fie primit. Într-o relaţie, cine dăruieşte este totdeauna un cerşetor. În timp ce dăruieşte cere ca darul

să fie primit pentru a fi întrutotul dăruitor. Cine primeşte darul completează şi împlineşte pe dăruitor. Primirea persoanei în actul dăruirii înseamnă a o împlini în chiar clipa revărsării în inima ta.

La fel şi Cristos, dăruind pâinea şi vinul, cere să fie acceptat de comesenii săi; fără consimţământul lor primitor Euharistia nu şi-ar fi atins menirea. Cristos, de fapt, sub chipul pâinii şi al vinului se dăruie ca să se facă total intim celui care îl primeşte şi ca să poată rămâne în el. Iar cel ce îl primeşte pe Cristos/pâinea, îl primeşte cu întreaga sa fiinţă: cu mâinile, cu gura, cu inima, cu mintea, cu credinţa. Aşa cum Cristos se dăruie total, la fel şi cel ce îl primeşte îl primeşte cu totalitatea fiinţei sale.

Dăruire şi primire. Euharistia arată multe despre cuplul conjugal în sensul dăruirii şi primirii. Cine îl primeşte pe Cristos în Euharistie devine Cristos. Te transformi în cel pe care îl primeşti.

Sfântul Augustin făcea această comparaţie. Când mănânci hrana cea de toate zilele tu eşti cel care asimilezi şi transformi pâinea în tine. Când te împărtăşeşti din Euharistie, pâinea primită este aceea care te transformă în sine. Cel ce te iubeşte şi care se dăruieşte în pâinea euharistică vrea ca Fiinţa sa, Viaţa sa, să devină a ta. De aceea în Euharistie Cel pe care îl primeşti te transformă în el.

Acelaşi dinamism caracterizează şi relaţia conjugală. Logica

conjugală e aceasta: nu ţii atât la tine, cât la celălalt. Vrei atât de mult binele celuilalt încât trăieşti un adevărat extaz (ieşire din sine), vrei să fii şi să locuieşti în celălalt. Dacă te primeşte, te împlineşte pe tine şi gestul tău, şi drept urmare celălalt la rândul său cunoaşte împlinirea de sine deoarece trăieşte la rândul său “extazul” pentru a te primi şi a locui în tine. Înfrângere şi victorie. (Un alt mare paradox!). Credinţa euharistică celebrează totuşi memoria unei înfrângeri, nu a unei victorii. Mai precis: „din înfrângere prinde rădăcini şi aduce rod sămânţa iubirii şi a speranţei. Mulţi au învins, în multele feluri pe care le cunoaştem bine: numai Isus a învins pe lemnul crucii. De această victorie-înfrângere specială îşi aminteşte cel credincios în credinţă” (F. Gentiloni). Împărtăşirea cu trupul lui Cristos aduce cu sine mentalitatea dăruirii, aparent păguboasă, costisitoare, care nu asigură automat succesul.

Mentalitatea dăruirii îi preferă preamăririi înjosirea; puterii slujirea; exteriorizării ascunderea. Dăruirea fără condiţii şi fără pretenţii.

De fapt, Euharistia e capacitatea de a se pierde, e voinţă de dăruire, de fidelitate până la sfârşit, în ciuda trădării, a abandonului, a refuzului, a singurătăţii. Euharistia, ca şi crucea, nu e o probă de forţă, ci doar de slăbiciune; chiar un pariu pus pe slăbiciune.

Iubirea nu are nevoie de forţă.

Oameni ai credinţei

Două mame creştine, două modele de credinţă În scrisoarea către Romani, Apostolul Paul face o menţiune foarte importantă pentru tema pe care am ales-o cu acestă ocazie: „credinţa vine prin predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos!”

(10,7). În această declaraţie plină de îmbărbătare a apostolului Paul se ascunde un mare adevăr de viaţă poate uitat de noi mânaţi şi de grijile de fiecare zi. Altfel spus, a fost valabil ieri, este valabil şi astăzi şi va fi valabil şi-n ziua de mâine. Noi cei mai mari şi mai în vârstă avem obligaţia de suflet să facem cunoscută gereraţiilor tinere credinţa din sufletul nostru. Pe de altă parte, să nu ne dăm odihnă conştiinţei noastre până când nu ne-am văzut visul împlinit. Noi contiuăm să existăm prin urmaşii noştri care ne fac cinste prin modul lor de a se comporta şi de a crede. Cele două mame creştine, prima purtând frumosul nume de Loida, care era bunica lui Timotei, iar a doua, Eunice, un nume deosebit de delicat, mama lui. De amândouă aceste femei, Apostolul Paul se simţea puternic legat sufleteşte, ele evocând Apostolului amintiri dintre cele mai frumoase din trecutul său. Aceste amintiri, izvor de bucurie sufletească, îl legau pe Paul atât de strâns de familia lui Timotei. Este un semn de mare cinste că atât bunica lui Timotei, cât şi neobosita sa mamă, sunt amintite amândouă cu numele în cea de a doua scrisoare către Timotei. De fapt, se vede din acestă scrisoare cât de mult îl iubea Apostolul Paul pe Timotei, pe care îl numeşte de-a dreptul „copilul meu iubit”, după ce în prima sa scrisoare, tot la începutul ei, el îl numea „adevăratul fiu în credinţă!” Sunt cuvinte mari, dar pentru apostolul Paul sunt cuvinte absolut normale la adresa acestor trei persoane, Timotei, Eunice şi Loida, care toate şi-au făcut datoria de creştin în mod exemplar. Apostolul Paul, de acum bătrân şi departe de ţinutul Palestinei, devenit prizonier în îndepărtata Romă, „se afla în lanţuri” (2Tim 1,8). Este un moment deosebit de delicat, căci situaţia lui Paul este gravă, aşa cum spune chiar el: „La prima mea apărare nimeni nu mi-a fost alturi, ci toţi m-au părăsit; să nu li se ia în seamă!” (2Tim 4,16).

Apostolul simte că sfârşitul îi este mai aproape ca oricând, însă el este sigur de „coroana dreptăţii” (2Tim 4,8) pe care i-o va da Dumnezeu. Aceasta a fost conjunctura în care Apostolul Paul îi scrie lui Timotei pentru a doua oară, într-o atmosferă încordată, plină de surprize, ceea ce face ca totul să fie absolut nesigur. Paul va fi arestat pentru a nr. 4/2010

doua oară; de aceea scrisoarea se prezintă ca un testament al său. El îi scrie lui Timotei, „cuprins de dorul de a-l vedea” şi de multă nostalgie: „Îmi mai amintesc de credinţa neprefăcută care este în tine, care a fost mai intâi în bunica ta, Loida, şi în mama ta, Eunice, şi sunt convins că aşa este şi în tine!”

(2Tim 1,5).

Este un text biblic ce a fost transmis de la inimă la inimă de apostolul Paul, scris la modul direct, fără ocolişuri şi fără menajamente în care cei trei sunt menţionaţi pe nume: Timotei, mama sa, Eunice, şi bunica sa, Loida. Despre tatăl lui Timotei cunoaştem foarte puţine lucruri. Ştim doar atât că era „grec”, aşa cum se menţiomează în Fap 16,1. În ceea ce-l priveşte, este de presupus că a fost păgân, de vreme ce Timotei nu a fost tăiat împrejur în a opta zi, conform legii mozaice. Mama sa, Eunice, era în schimb „o evreică credincioasă”, aşa o cum caracterizează Faptele Apostolilor. Îi cunoaştem originea evreiască, dar şi faptul că era profund credincioasă, ajutată în munca ei îndeaproape de către bunica sa, Loida. De fapt, mama şi bunica au ţinut mereu aprinsă flacăra credinţei în tânărul Timotei educându-l, încă din copilărie, mai ales în ceea ce priveşte Sfintele Scripturi (2Tim 3,14-15). Din textul apostolului Paul reţinem două expresii semnificative. Mai întâi, Paul, referindu-se la Timotei, foloseşte expresia: „credinţa neprefăcută!”. Prin această expresie, Paul se referă la calitatrea credinţei sale, dar şi la puterea de influenţă a celor două persoane dragi lui Timotei, mama şi bunica sa. Aceste femei vrednice, cu răbdare şi cu vorba bună, cu dragoste şi multă rugăciune, au făcut din tânărul Timotei un model de credinţă cu adevărat „neprefăcută”. Este un lucru extraordinar să fii sincer în viaţă atât cu tine însuţi, cât şi cu ceilalţi oameni, dar mai important este să fi sincer, adică neprefăcut, cu Dumnezeu, Cel atotputernic. A doua expresie folosită de Paul este „sunt convins”. Prin această expresie, Paul vrea să ne transmită că el nu are absolut niciun dubiu asupra personei integre a lui Timotei. Şi într-un caz şi în celalălt, Apostolul Paul le face un compliment celor două femei sfinte: Eunice şi Loida. În acelaşi timp, ele ne dau şi nouă un exemplu extraordinar de viaţă, despre modul cum au ştiut ele să-l educe şi să-l convingă pe Timotei de importanţa lui Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.

Pr. Vladimir PETERCĂ

23

24

Arta de a trăi

Cristina ŞOICAN

„El râde şi nu ştie că este fiul pe care nu-l vrei…” şi Franţa. O În bătrâna Europă care are atâta nevoie de panoramă dezoun suflu nou, de voci vesele de copii care să o lantă, îngrijorătoare şi anime, de un aer proaspăt adus de tineri plini de sumbră! speranţă şi dinamism, avortul a devenit un fenomen impresionant atât din cauza În Declaraţia Unicifrelor cât şi a tendinţelor actuale versală a Drepturilor Omului se afir„El respiră în tine, şi a impactului social şi politic pe mă: „Orice fiinţă umană are dreptul la trăieşte în tine, care a ajuns să îl aibă. viaţă, la libertate şi la securitatea sa” se leagănă în tine Datele furnizate în luna martie de (art.3); „Nimeni nu va fi supus la torInstitutul de Politică Familială din şi nu ştie că vrei tură, nici la pedepse sau tratamente Madrid în Raportul privind avortul în crude, inumane sau degradante (art. să te lepezi de el (…); Europa sunt alarmante: o sarcină 5)”. Cu toate acestea, există legi care el râde şi nu ştie din cinci sfârşeşte printr-un avort. „legalizează” violarea acestor drepturi că este fiul În Uniunea Europeană, în ultimii 15 elementare şi fundamentale ale perpe care nu-l vrei…” ani nu s-au născut din cauza avorsoanei umane, pentru că se pleacă de (In te, Nek). tului 20 de milioane de copii. E ca şi la premiza că omul este fiinţă umană cum ar fi dispărut întreaga populadoar după trei luni de la concepere. Se ţie a României sau a Olandei. În întreaga Europă, ignoră faptul că putem şi trebuie să considerăm în fiecare an se nasc aproximativ 3 milioane de că „omul este om din momentul conceperii. Fiinţa copii, o cifră egală cu cea a populaţiei din Estonia, omenească este de atunci desăvârşit unică” (geneCipru, Luxemburg şi Malta puse împreună. ticianul Jérôme Lejeune).

Avortul este prima cauză a mortalităţii în În faţa acestor date statistice care redau starea Europa. În douăsprezece zile mor mai mulţi copii de fapt existentă în Europa apare întrebarea: Ce se nenăscuţi decât oamenii care îşi pierd viaţa în accipoate face? Un răspuns îl putem găsi în discursul dente rutiere într-un an întreg. În Europa, avortul prof. Jérôme Lejeune la Conferinţa „Omul, religia nu a fost încă legalizat în Irlanda şi Malta. În 14 şi cultura”, Tallin, Estonia, 29 mai 1993: «Ca om state, legea permite avortul în prezenţa anumitor de ştiinţă, sunt gata să mă adresez oricărui parlacircumstanţe. În 11 ţări, avortul se poate face fără ment din lume: „Parlamentari, nu aveţi dreptul nicio restricţie. 30% din statele Uniunii Europene să ascundeţi adevărul de cei care v-au ales! nu recunosc dreptul la obiecţia de conştiinţă.

Trebuie să le spuneţi oamenilor că fiinţa umană Îngrijorătoare este şi tendinţa actuală înregisîncepe în momentul conceperii, altfel tot ceea trată în mai multe ţări din UE: avortul la tinerele ce realizaţi nu se va numi consens, ci nonsens, adolescente. În acest sens, a fost surprinzătoare adică o confuzie totală, un refuz al adevărului. poziţia regelui Juan Carlos al Spaniei care la înOamenilor trebuie să li se ofere doar adevărul şi ceputul lunii martie a semnat o lege aprobată de nimic în afară de adevăr. Căci numai adevărul parlamentul spaniol pentru extinderea avorturine face liberi”. Ultimul lucru. Dacă voi credeţi în lor legalizate. Parlamentul spaniol a aprobat verDumnezeu, nu e nevoie să studiaţi genetica – veţi siunea finală a unei noi legi care extinde avortul şti şi aşa cum să vă comportaţi. Veţi şti şi răsşi nu cere acordul parental pentru adolescentele punsul la întrebările de tipul: ce înseamnă fiinţa care doresc să avorteze. În Spania, avortul a fost umană, cum putem apăra fiinţa umană, cum să aprobat oficial în 1985. respectăm fiinţa umană, putem sau nu să manipulăm embrionii umani. Pentru luarea de decizii, Nici în România situaţia nu este mai puţin nu trebuie să ascultaţi comentarii la radio şi teleîngrijorătoare. După ce prin Decretul - Lege nr. 1 viziune. Cel mai important este să reţineţi un mic din 26 decembrie 1989 a fost liberalizat avortul, ţara precept. Dacă legislatorii, oamenii de ştiinţă etc. noastră a cunoscut o scădere dramatică a populavor învăţa să respecte acest precept, voi putea să ţiei. România, alături de Marea Britanie, Franţa şi cred că în continuare ştiinţa va sluji corect omeniItalia, face parte din grupul care conduce în tristul rii. Acest precept este foarte simplu şi rezolvă totul: clasament al morţii. Ocupă poziţia a treia pe con„Adevărat vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre tinent în privinţa procentajului privind avorturile fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”». (numărul de avorturi la 100 de sarcini), după Anglia

Pelerin la Vatican

„Românii în Italia între respingere şi acceptare”

Realitatea românească din Peninsulă, în oglinda Caritas Unde-s doi puterea creşte I romeni in Italia tra rifiuto e accoglienza (Românii în Italia - între respingere şi acceptare), aşa se intitulează volumul bilingv, în italiană şi română, editat de Caritas Italiana în colaborare cu Confederaţia Caritas România.

Volumul a fost prezentat, pe 25 martie, la centrul român de cultură din Roma, Accademia di Romania.

Rod al colaborării dintre cele două asociaţii de caritate ale Bisericii Catolice – italiană şi română – volumul reprezintă un instrument util colaborării, dialogului şi coeziunii dintre două ţări care aparţin realităţii europene unite. O lucrare coordonată de Franco Pittau, Antonio Ricci şi Laura Ildiko Timşa, ce descrie situaţia raporturilor dintre cele două ţări atât de legate istoric şi cultural şi care dă glas unor aspiraţii comune, atât de bine exprimate de cele două simboluri reproduse pe coperţile lucrării: Coloana infinitului, opera lui Brâncuşi, şi binecunoscuta Columnă a lui Traian.

Mobilitate, nu imigraţie Prezentarea, la care a participat un numeros public românoitalian, a prilejuit o dezbatere la care au luat parte directorul institutului Accademia di Romania, prof. Mihai Barbulescu, ambasadorul României în Italia, domnul Răzvan Rusu, care a pus accentul pe necesitatea abolirii termenului de imigraţie în ceea ce-i priveşte pe români şi adoptării, în schimb, a unui alt termen care se înscrie în dimensiunea europeană şi anume: „mobilitate”.

Au intervenit de asemenea directorul general al departamentului imigraţie din cadrul Ministerului Muncii şi Politicilor Sociale, G. M. Silveri, şi directorul general al Oficiului naţional nr. 4/2010

italian de antidiscriminare rasială, M. Monnanni.

Rezultat al unor aprofundate şi consecvente studii realizate de specialişti din cadrul Dosarului statistic imigraţie din Italia, în colaborare cu cercetători şi analişti români, volumul pune la dispoziţie nu doar date statistice, dar şi preţioase analize sociologice privind situaţia românilor din Italia. Potrivit raportului Caritas, numărul românilor din Italia a ajuns la cel puţin 1.165.000, comunitatea românilor ocupând primul loc în Peninsulă şi locul doi ca număr de imigranţi în spaţiul Uniunii Europene, după comunitatea turcă.

fost făcute cunoscute de domnul Roberto Nicastro de la UniCredit Italia şi de părintele Livio Corazza, de la Caritas Italia.

Imigraţia riscă să devină un factor de sărăcire pentru România O importantă intervenţie a fost cea a părintelui Egidiu Condac, de la Confederaţia Caritas din România, care a ilustrat şi aprofundat situaţia din România a familiilor emigranţilor, cu consecinţe asupra copiilor şi cu profunde schimbări în raporturile dintre soţi, ca şi dintre părinţi şi copii. Cu privire la efectele negative ale emigraţiei, părintele Condac face în introducerea volumului o reflecţie care trezeşte multe întrebări, mai ales că punctul său de vedere s-a format în cadrul comunităţilor catolice.

El spune: „Natalitatea scăzută drastic, sate parţial depopulate, lipsa forţei de muncă, familii dezorganizate, periclitarea valorilor tradiţionale (inclusiv a celor religioase), efecte pozitive ale întoarcerilor, care sunt lente sau nu sunt pe măsura aşteptărilor.

Din partea românească se crede că imigraţia este inevitabilă: este exagerat însă să fie considerată singura soluţie pentru dezvoltarea ţării când, de fapt, riscă să devină un factor de sărăcire”.

Cei mai mulţi români din Italia muncesc şi se comportă ireproşabil Prezentate de doctor Antonio Ricci, din echipa de cercetare a Dosarului statistic Caritas/ Migrantes, şi de profesoara Laura Timşa, de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, cercetările conţinute în volum arată că cei mai mulţi dintre românii prezenţi în Italia au intenţia fermă de a se integra, majoritatea reuşind să depăşească o situaţie economică nesatisfăcătoare, muncind, creând firme, demonstrând recunoştinţă şi ataşament pentru ţara care i-a primit. Caritas face cunoscut că circa 700.000 de români muncesc oficial în Italia, din care 28.000 deţin firme în Peninsulă.

Rezultatele cercetărilor au fost comentate de jurnalista Miruna Cajvaneanu, corespondent pentru Hotnews Romania şi Gazeta Românească, iar diversele puncte de vedere din perspectivă Pr. Egidiu Condac şi Pr. Livio Corazza socio-economică, culAnca MĂRTINAş GIULIMONDI turală, educativă şi religioasă au

25

26

Vladimir Ghika Vladimir Ghika şi preoţia sa

„Dominus sit inter me et te”

„Dominus sit inter me et te” (Domnul să fie între mine şi tine!) „este o urare; mai mult decât o urare, o rugăciune”, zice Monseniorul. Sub această rugăciune Valdimir Ghika pune o meditaţie despre „Ora sfântă – pentru Joia Mare”.

Sigur că gândul din meditaţie este de redescoperit, aici însă mă opresc la conştiinţa părintelui că este în totală dependenţă de Domnul atunci când exercită misiunea pastorală. „Când cineva vorbeşte despre Dumnezeu cu semenii săi, în fapt mediul în care se înţeleg este Dumnezeu însuşi”. Interlocutorii Monseniorului Ghika au

fost ajutaţi să intre în acest mediu şi au şi rămas în acest mediu, pentru că este o pregustare a Paradisului, la care suntem chemaţi cu toţii. „Nimic din ceea ce voi încerca, cu graţia lui Dumnezeu, să scot pentru voi din sufletul meu, nu va ajunge la sufletul vostru, dacă nu s-a născut din mine în Dumnezeu, luat în Dumnezeu pentru voi, dus de El în voi şi în voi primit pentru El.” (UPF) Postulatura Cauzei de Beatificare a Mons. Vladimir Ghika

Monseniorul Vladimir Ghika, martir în România Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti împreună cu Academia Română, prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, au evocat, joi, 4 aprilie, în cadrul unui simpozion, personalitatea Monseniorului Vladimir Ghika, martir în România.

Simpozionul a avut loc în amfiteatrul I.H. Rădulescu al Bibliotecii Academiei Române, care s-a dovedit a fi neîncăpător pentru numărul mare de persoane interesate de figura Monseniorului Vladimir Ghika. În sală au fost prezenţi şi Excelenţa Sa Francisco-Xavier Lozano, Nunţiu Apostolic în România,

PS Mihai Frăţilă, Episcop greco-catolic al Vicariatului de Bucureşti şi PS Cornel Damian, Episcop auxiliar al Arhidiecezei noastre.

Personalitatea Monseniorului Vladimir Ghika a fost evocată pe rând de Acad.

Eugen Simion, Prof. Neagu Djuvara, ÎPS Ioan Robu, Cercetător Lucia Toader, Cercetător Emanuel Cosmovici, Prof.

Francisca Băltăceanu, Conf.

Monica Broşteanu. În cadrul simpozionului a avut loc şi premiera filmului documentar Fratelui meu din exil, realizat de Ana Boariu (52 min., SIGNIS/KTO, 2009). Câteva zile mai târziu, filmul Fratelui meu din exil - o cronică a epocii staliniste în România bazată pe scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika - a primit premiul Uniunii Cineaştilor din România (UCIN) pentru cel mai bun documentar de lung metraj, ex-aequo cu documentarul Faust – drumul clipei, realizat de Laurenţiu Damian. Într-un comunicat de presă, emis de Arhiepiscopia Romano-Catolică

de Bucureşti cu ocazia simpozionului, Înalt Preasfinţitul Ioan Robu afirma că Monseniorul Vladimir Ghika „se află în galeria personalităţilor care fac cinste poporului român şi Bisericii lui Cristos”. „Dorim ca, aşa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, amintirea martiriului său «să fie transmisă din generaţie în generaţie, astfel încât să devină o sămânţă rodnică pentru o profundă reînnoire creştină» (Ioan Paul al II-lea, Omilie, 7 mai 2000)”, a mai precizat arhiepiscopul.

Cristina GRIGORE

Sfântul lunii în iconografie

O capodoperă salvează un oraş de la distrugere

„Învierea lui Cristos” de Piero della Francesca Evangheliile canonice nu relatează momentul propriu-zis al Învierii Domnului. Ca urmare, artiştii sacri au avut mereu un amplu spaţiu de interpretare, bazat îndeosebi pe exegeza Părinţilor Bisericii. În timp ce iconografia orientală s-a oprit preponderent la două momente „pascale”, respectiv „Coborârea la iad” şi „Femeile mironosiţe la mormânt”, arta occidentală le-a oferit credincioşilor – şi nu numai – o mult mai bogată paletă de meditaţie a misterului central al religiei creştine. Printre cele mai celebre „Învieri” se numără opera pictorului italian Piero della Francesca.

Câteva date istorice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, căpitanul englez Anthony Clarke a ordonat încetarea focului de artilerie asupra orăşelului toscan Sansepolcro (în traducere, Sfântul Mormânt). N-a făcut-o din motive tactice, ci pentru că şi-a amintit că acolo se află „Învierea lui Cristos”, opera lui Piero della Francesca (c.1415-1492).Într-adevăr, faimoasa frescă fusese pictată la mijlocul sec. al XV-lea, pentru o biserică din oraşul natal al lui Piero, care purta în nume şi în semnul de pe steag Mormântul Mântuitorului.

Capodopera atrăsese admiraţia călătorilor englezi începând cu mijlocul sec. al XIX-lea. Apoi, timp de un secol, criticii de artă s-au întrecut în a-i atribui cele mai alese superlative.

Lucrarea a intrat în sfera de interes a publicului larg, mai ales după ce scriitorul englez Aldous Huxley a apreciat-o ca fiind „cea mai frumoasă pictură din lume”. „Învierea lui Cristos”.

Fresca (225/200 cm), păstrată azi în Muzeul civic al oraşului Sansepolcro, este încadrată într-o cornişă clasică, formată din coloane cu capiteluri şi arhitrave. Piero della Franceca a ales pentru scena „Învierii” o versiune statică şi silenţioasă: totul pare încremenit în maiestatea şi solemnitatea momentului decisiv al istoriei. Cristos se ridică din mormânt, solemn şi hieratic. Trupul său glorificat devine axa despărţitoare între lumea veche, care nr. 4/2010

aştepta răscumpărarea (peisajul uscat, din partea stângă) şi lumea nouă, răscumpărată (peisajul înverzit, din partea dreaptă). Răscumpărătorul ţine în mână stindardul biruinţei asupra morţii şi păcatului, cu o cruce roşie pe fond alb, simbolul Învierii. Sfântul Mormânt, reprezentat printr-un sarcofag plasat într-un spaţiu deschis, devine prag, loc de trecere, pe care se sprijină piciorul Mântuitorului în actul Învierii.

Starea „glorioasă” a lui Cristos este sugerată nu de lumina solară, orbitoare, ca în majoritatea operelor de acest gen, ci prin perfecţiunea şi frumuseţea trupului, pictat după canoanele artei clasice. În contrast cu „Cel viu”, omenirea, reprezentată de soldaţii puşi de veghe la mormât, rămâne dominată de starea de somnolenţă.

Tabloul devine astfel o sursă de inspiraţie pentru discursul parenetic, o invitaţie făcută omului la starea la „trezire”, condiţie şi garanţie a Învierii sale.

Când privesc „Învierea lui Cristos” a lui Piero della Francesca, încep să murmur, instinctiv, străvechea şi mereu actuală rugăciune: „Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin Sfânta ta Cruce şi glorioasa-ţi Înviere ai răscumpărat lumea!”

Pr. Ieronim IACOB

27

28

Micul Prinţ

Fiica lui Iair

oameni mergea după ei.

Într-o zi, pe când Isus se afla pe malul mării, s-a adunat în jurul lui o mulţime mare de oameni. Un bărbat, pe nume Iair, care era unul dintre conducătorii sinagogii, a venit la Isus, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat: „Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi puneţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască". Iair avea o singură fiică, de doisprezece ani. Atunci Isus a plecat împreună cu Iair spre casa acestuia, iar mulţimea de

Pe drum, Iair s-a întâlnit cu cineva din casa lui, care l-a anunţat: „Fiica ta a murit. Nu-l mai deranja pe învăţător". Dar Isus, neţinând seama, i-a zis lui Iair: „Nu te teme. Trebuie să ai credinţă!"

Când au ajuns la casa lui Iair, Isus a văzut că cei prezenţi erau neliniştiţi şi plângeau. Atunci le-a spus: „De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila nu a murit, ci doarme". Dar ei nu l-au crezut.

Isus nu a permis nimănui să intre în casă în afară de Petru, de Iacob şi de Ioan, fratele lui Iacob, şi de părinţii fetiţei. Şi luând-o pe fetiţă de mână, i-a spus: „Talitha qum!”, adică: „Fetiţă, scoală-te!" Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Isus le-a spus părinţilor ei să-i dea de mâncare. Toţi cei prezenţi erau uimiţi de cele întâmplate, dar Isus le-a poruncit cu hotărâre să nu spună nimănui.

Isus a putut să-i redea fetiţei viaţa pentru că El era Fiul lui Dumnezeu.

Colorează Adaptare de Cristina GRIGORE

Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, Cristos, Regele nostru, a înviat pentru noi din morţi şi ne-a redat viaţa.

Cristos, Cuvântul Veşnic, a înviat pentru noi din morţi ca să preţuim viaţa.

Cristos, Lumină din Lumină, a înviat pentru noi din morţi ca să descoperim sensul vieţii.

Prin Cristos noua viaţă a început!

Cu Cristos noua viaţă este posibilă după fiecare cădere! În Cristos noua viaţă îl ajută pe om să pătrundă planul de iubire al lui Dumnezeu.

Viaţa este un mister.

De aceea are nevoie de Dumnezeu.

Viaţa este o minune.

De aceea îi aparţine lui Dumnezeu.

Viaţa este un dar.

De aceea trebuie trăită cu Dumnezeu.

Pr. Daniel BULAI

Anunţ important pentru tinerii din arhidieceză Păstorul între tineri!

Sâmbătă, 24 aprilie 2010, în ajunul Duminicii Bunului Păstor, în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Robu se va întâlni cu tinerii din întreaga Arhidieceză.

Programul: Ora 10.00 – Primirea grupurilor parohiale în Catedrală; Ora 10.30 – Cateheza, ţinută de Arhiepiscop; dialogul tinerilor cu Păstorul lor; Ora 12.00 – Sfânta Liturghie; Ora 13.30 – Un moment cultural-artistic; Ora 15.00 – La revedere!

Tema întâlnirii: ”Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”

(Mc 10,17). nr. 4/2010

Învăţătorule bun, ce trebuie să fac Ziua de reculegere pentru tineri Pe 13 martie, tinerii din Bucureşti şi-au dat întâlnire la Mănăstirea Sfânta Agnes (Popeşti Leordeni) pentru a participa la o zi de reculegere, care a avut ca scop pregătirea spirituală pentru întâmpinarea cu vrednicie a sărbătorilor Pascale. Participanţii au primit un dar simbolic - câte un cui - pe care, la sfârşitul actului penitenţial, l-au bătut într-o cruce. Cuiele reprezintă păcatele, iar faptul că au fost bătute în cruce arată cum omul îl răstigneşte pe Cristos de fiecare dată când face un păcat.

Meditaţiile au fost ţinute de părintele carmelitan Tarcisio Favaro. Părintele a subliniat faptul că trebuie să fim nişte tineri interesaţi, care-şi pun întrebări privind viaţa lor, care bat la uşa Tatălui lor, asemenea tânărului care i-a adresat lui Isus întrebarea: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”.

Această zi deosebită a fost încununată de o Sfântă Liturghie prezidată de Episcopul Auxiliar de Bucureşti, Preasfinţitul Cornel Damian, care s-a arătat entuziasmat de numărul mare de tineri prezenţi la ziua de reculegere. „Fiecare dintre voi are daruri de la Dumnezeu şi trebuie să faceţi ca acestea să sporească şi să aducă rod, pentru sufletul vostru dar şi pentru alţii!”, le-a spus Preasfinţitul tinerilor prezenţi.

Andreea IMBRIŞCĂ

A 25-a Zi Mondială a Tineretului, 28martie, Duminica Floriilor Dragi prieteni, Această a XXV-a zi reprezintă o etapă către următoarea Întâlnire Mondială a Tinerilor, care va avea loc în luna august 2011, la Madrid, unde sper că veţi fi numeroşi ca să trăiţi acest eveniment de har. (...) În acest An al Sfintei Preoţii, vă invit să cunoaşteţi viaţa sfinţilor, îndeosebi pe cea a preoţilor sfinţi. Veţi vedea că Dumnezeu i-a condus şi că ei şi-au găsit drumul zi după zi, tocmai în credinţă, în speranţă şi în iubire. Cristos vă cheamă pe fiecare dintre voi să vă angajaţi alături de el şi să vă asumaţi propriile responsabilităţi pentru a construi civilizaţia iubirii. Dacă veţi urma cuvântul lui, drumul vostru se va lumina şi vă va conduce la ţinte înalte, care dau bucurie şi sens deplin vieţii.

Fie ca Fecioara Maria, Maica Bisericii, să vă însoţească cu ocrotirea ei. Vă asigur de rugăciunea mea şi cu mare iubire vă binecuvântez.

Benedict al XVI-lea

(Fragmente din Mesajul Sfântului Părinte.

Textul integral este disponibil pe www.tic.ro).

29

30

Lecturi

Silvano Cola, Scrieri şi mărturii Antologie de texte, coordonator Pr. Cristinel Fodor, editura Sapientia, Iaşi 2010, colecţia Cateheză, 228 de pagini «Acest lucru mi se pare important: să ne apropiem de preoţie sperând că suntem capabili să murim pentru noi înşine în favoarea celor pe care-i întâlnim (…), să fim numai iubire. Toată Evanghelia e aici. A fi comuniune te salvează pe tine şi-i salvează pe toţi…» Cu aceste cuvinte se adresa don Silvano Cola unui grup de 60 de seminarişti în ultima sa intervenţie publică, la Grottaferrata, în 30 decembrie 2006. Testament spiritual, “pentru noua generaţie de preoţi” , al unui preot care a făcut din “spiritualitatea de comuniune” piatra de căpătâi a preoţiei sale şi care, alături de Chiara Lubich, a întemeiat Mişcarea sacerdotală (ramură a Mişcării Focolarelor), din care fac parte astăzi peste 20.000 de slujitori ai altarului. „Există zeci şi zeci de preoţi-model – arăta recent părintele Cristinel Fodor, curator şi traducător al antologiei –, despre care am auzit sau am citit, dar don Silvano are ceva mai mult din prospeţimea PREOTULUI: pătruns de fascinaţia pentru Cuvânt, înrădăcinat în tradiţia Sfinţilor Părinţi, scufundat în timp, monolitic în punctele «tari». (…) S-a identificat atât de mult cu Cristos!

Secretul preoţiei trăite de don Silvano este Cristos cel răstignit, care pe cruce dă naştere Bisericii.” „Am înţeles într-adevăr ce este preoţia – scrie în acest sens don Silvano – pentru că tocmai prin părăsirea şi moartea pe cruce Isus a dat naştere Bisericii, asumând în sine păcatul şi durerea universală. Şi mi-am spus: a mea este deci sfâşierea dintre Bisericile creştine, a mea este dezorientarea doctrinală, a mea este lipsa de comunicare dintre preot şi episcop, dintre preot şi preot, dintre preot şi laic, a mea este neînţelegerea celibatului, a mea este ispita raţionalistă, a mea minciuna existenţială dintre predicare şi trăire, a mea este singurătatea preoţilor… Dar (…), toate se prăbuşesc astăzi? Nu. Dacă vrem, acestea sunt zorile care-L vestesc pe Cel Înviat.”

APARIŢII EDITORIALE

O antologie extrem de realistă, născută dintr-o experienţă trăită pe viu, volumul Scrieri şi mărturii cuprinde, după cum o spune şi titlul, o serie de Scrieri, (intervenţii ale părintelui Silvano Cola în diverse ocazii), şi o culegere de Mărturii din partea celor care l-au cunoscut îndeaproape. Dintre aceştia din urmă, amintim evocările Monseniorului Piero Coda, a părintelui Pasquale Foresi şi a lui Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii Sant’Egidio. Cât despre scrieri, acestea ating o varietate de teme extrem de actuale; cităm câteva titluri: „Chipul lui Isus părăsit în lumea sacerdotală”, „Laici şi preoţi împreună pentru omenire”, „Carismă feminină, profil marian şi preoţie la Chiara Lubich”, „Sfaturile evanghelice”, „Seminarul: grup sau comunitate?” Cele două mari capitole sunt încadrate de un Profil al părintelui Silvano, trasat de Chiara Lubich, Mons. Giuseppe Petrocchi şi Hubertus Blaumeister, şi de un Epilog în care medicul său evocă ultimii ani şi moartea lui don Silvano. În încheierea acestei succinte prezentări, departe de a fi exhaustivă, redăm cuvintele Părintelui Cristinel Fodor, care a coordonat traducerea: “Dacă ochii ţi s-au oprit pe această carte, dacă mâinile au atins-o în treacăt, nu trece mai departe, nu o lăsa jos fără a citi din ea: dacă eşti preot, te va ajuta să fii preot cu pasiune. Dacă nu eşti preot, fii sigur că vei înţelege mai bine preotul, cel cunoscut sau cel despre care atât de des vorbeşte lumea.

Nu sunt teorii. E viaţă trăită. Citeşte-o!” Ştiut fiind că traducătorul este acela care are privilegiul de a pătrunde cel mai adânc sufletul unei cărţi, îndemnul Părintelui Cristinel Fodor este cu siguranţă întemeiat.

Liana gehl

Carlo Carretto

Patrick Ahern

Iubire în tăcere.

Gânduri pentru fiecare zi

Maurice şi Tereza Istoria unei iubiri

Editura ARCB, 2010

Editura ARCB, 2010

Îndrumar mediatic

Teleforumul parohial: DECALOGUL I (Kieslowski) Din lista filmelor care trebuie să fie vizionate în teleforumurile parohiale, spuneam în articolul din ultimul număr al revistei noastre, nu poate lipsi Decalogul lui Krzysztof Kieślowski. În continuare, aş vrea să prezint câteva idei care pot fi de folos în înţelegerea acestor filme şi o scurtă analiză a primului episod, Decalogul unu, ca schemă de lucru.

Decalogul este alcătuit din zece episoade, circa o oră fiecare, în care sunt reprezentate cele Zece Porunci, dar nu în mod direct, ci poruncile trebuie mai degrabă intuite. În toate filmele se vorbeşte despre o călătorie plină de capcane şi de suferinţă. Personajele caută fericirea, iubirea, bucuria, viaţa, adică îl caută pe Dumnezeu, însă îl caută în locuri greşite. Dumnezeu, vrea să le spună Krzysztof Kieślowski telespectatorilor, nu este în exterior, ci în interiorul fiecăruia.

Suferinţa este prezentată ca fiind necesară pentru a descoperi cine suntem cu adevărat, pentru a ne maturiza, pentru a nu rămâne copii toată viaţa.

Metodă de lucru La începutul vizionării filmelor lui Kieślowski, fiecare telespectator trebuie să aibă clar în minte porunca lui Dumnezeu la care face referinţă filmul. Apoi, trebuie să încerce să vadă unde se regăseşte porunca lui Dumnezeu în fiecare dintre cele zece episoade.

De exemplu, în Decalogul unu porunca supremă este: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui”. Vom încerca la sfârşitul filmului să vedem „Cine este şi cum este nr. 4/2010

Dumnezeu nişti?”

pentru

protago-

Când Dumnezeu este… un computer

Krzysztof şi fiul său, Pawel, în faţa computerului Profesorul universitar, protagonistul filmului Decalogul unu, are un alt dumnezeu: computerul. El crede cu tărie în răspunsurile pe care i le dă acest computer, îl idolatrizează. Nu acceptă misterul. În anumite momente, computerul pare că vrea să-l contrazică şi să-i demonstreze că este doar un simplu instrument de prelucrare a datelor. De pildă, abia întorşi de la partida de şah, tatăl şi fiul găsesc computerul aprins, iar în timpul discuţiei dintre ei pe ecran apar scrise următoarele cuvinte: „I am ready” („Sunt gata”). Ecranul aprins apare şi într-o scurtă secvenţă finală, după accident, camera de filmat îl surprinde pe Krzystof, tatăl copilului, singur în casă, încremenit de durerea pierderii fiului, iar pentru o fracţiune de secundă vedem din nou cuvintele de pe ecranul computerului: „I am ready”. Pentru ce este gata? Probabil vrea să-i spună că atâta poate, că este limitat.

Prima dată îl stinge deoarece pentru el tot ceea ce nu este logic nu se poate întâmpla.

Tot pe computer se bazează şi când verifică gheaţa de pe lacul din faţa casei ca să-l lase

pe Pawel, fiul său, să patineze.

Gheaţa, însă, cu toate calculele făcute de computer, se rupe şi copilul moare.

După accident, în faţa altarului dărâmat, pare că tatăl a înţeles că dumnezeul pe care l-a adorat este un dumnezeu fals. În faţa misterului rămâne în tăcere. Reuşeşte doar să mişte un pic buzele, probabil spunea o rugăciune.

Sora lui Krzysztof, Irina, îl caracterizează bine când îi spune nepotului său: „Tatăl tău era mai mic decât tine când a descoperit că multe lucruri se pot calcula, măsura, iar apoi a început să gândească astfel despre fiecare lucru şi a rămas cu această idee”.

Transcendentul plânge moartea copilului Aceeaşi Irina îl determină pe nepotul său să dea un frumos răspuns la întrebarea „Cine este şi cum este Dumnezeu?”

L-a luat în braţe şi l-a întrebat: „Spune-mi ce simţi acum?” – „Te iubesc!”, a răspuns copilul.

– „Exact! El este iubire”. Mătuşa lui Pawel nu distruge afirmaţiile fratelui său, dar adună firimiturile de adevăr care există în aceste afirmaţii, dându-le un orizont mai uman şi adevărat.

Dumnezeul la care face referinţă filmul nu este un Dumnezeu rău, un Dumnezeu care ucide un copil pentru a-l determina pe tatăl său să creadă, ci dimpotrivă, aşa cum reiese şi din scena finală în care picăturile de ceară de la nişte lumânări dărâmate de pe altar curg, ca nişte lacrimi, pe tabloul Madonei Negre de la Czestochowa, regizorul vrea să ne sugereze cum şi Transcendentul plânge copilul mort.

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

31

32

Din istoria Bisericii

Jubileele în istorie: o ocazie de convertire (I) Se împlinesc 10 ani de la Jubileul anului 2000 şi îmi amintesc de numeroasele iniţiative cu privire la desfăşurarea acelui jubileu. Aţi putea să îmi clarificaţi când şi cu ce scop a apărut această tradiţie în Biserica Catolică?

Olga C. – Sibiu Jubileul sau Anul Sfânt apare în 1300 la dorinţa poporului. A fost o noutate pentru toţi, inclusiv pentru papa, dar a fost performanţa unei cereri populare care avea să devină pentru totdeauna cea mai mare şi impresionantă de-a lungul multor secole.

După aşa-numitul obicei al Crăciunului practicat în acele vremuri la Roma, anul 1300 trebuia să înceapă nu la 1 ianuarie, ci pe 25 decembrie 1299. În preajma acestei sărbători de Crăciun circula printre romani şi numeroşii pelerini o informaţie excepţională: o mare „iertare“ era rezervată celor care vizitau bazilica Sfântul Petru din Vatican.

Decizia Papei Bonifaciu al VIII-lea Se constată o evicţiune deosebită a oamenilor mai cu seamă în seara de 1 ianuarie, considerată ultima zi în care se putea obţine indulgenţa. Un cronicar al epocii scria: „Drumurile care duceau la Sfântul Petru se umpleau de o mulţime nemaiîn-

tâlnită şi unii credincioşi făceau atât de multe ture în jurul altarului Apostolului încât ceilalţi erau împiedicaţi să mai participe“.

Curia romană, care nu se aştepta la aşa ceva, a fost luată prin surprindere. Papa de atunci, Bonifaciu al VIII-lea, vrând să se lămurească, a făcut o investigaţie amănunţită şi nu a reuşit să stabilească cu certitudine să mai fi existat aşa ceva. De fapt, precedente existau, dar nu semănau în totalitate cu ceea ce se întâmpla în acele zile.

Evaluând amplitudinea fenomenului şi insistenţa solicitărilor, Papa Caetani ia în sfârşit decizia aşteptată de toţi: pe 22 februarie 1300 (sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru) de la amvonul bazilicii vaticane promulgă primul Jubileu creştin autentic din istorie, confirmând de fapt ceea ce credincioşii înţeleseseră şi făcuseră deja. Papa a precizat că „pentru a obţine iertare pentru toate păcatele“, va trebui să fie căiţi, spovediţi şi obligatoriu să viziteze cu pietate bazilicile Sfântul Petru şi Sfântul Paul, „dacă sunt romani, cel puţin treizeci de zile consecutiv sau intercalat, fie una, fie cealaltă cel puţin o dată pe zi. Pelerinii sau străinii aveau obligaţia vizitării bazilicilor în aceleaşi condiţii, însă pe parcursul a cincisprezece zile“. Şi toate acestea puteau fi făcute o dată la fiecare sută de ani.

Pr. Emanuel DUMITRU

In memoriam

Radu A. DUDUICA (8 martie 1940-26 martie 2010)

Colegii şi prietenii din Institutul Teologic Romano-Catolic Sfânta Tereza a Pruncului Isus, din redacţiile revistelor Actualitatea creştină şi Verbum şi din Mişcarea Comunione e Liberazione îşi iau rămas bun şi aduc un ultim omagiu celui ce a fost Radu A. Duduica, plecat la Domnul după o lungă şi grea suferinţă. Spirit ales, de o vastă cultură teologică şi filosofică, Radu A. Duduica a fost un pasionat al cărţii şi un apărător al valorilor creştine şi umaniste în vremuri de restrişte, iar mai apoi un slujitor admirabil al culturii catolice. Membru al Societăţii internaţionale „Jean Maritain” şi al Societăţii Internaţionale de Studii Tomiste, Radu A. Duduica era cunoscut în cercurile intelectuale ale disidenţei poloneze şi în cele ale jurnaliştilor catolici francezi şi italieni, ca un apărător intransigent al libertăţii de expresie religioasă înainte de 1989. Intelectualitatea catolică din Bucureşti a pierdut cu el un membru distins al generaţiei sale, studenţii şi tinerii un model al gândirii riguroase, iar Biserica noastră un slujitor devotat. Crucea suferinţei pe care a purtat-o de-a lungul vieţii, şi mai cu seamă în ultimii opt ani de ţintuire la pat a fost însă calea predilectă prin care a fost ales să păşească spre Înviere. De aceea, amintirea lui ne însoţeşte mai cu seamă în aceste zile sfinte, ca o chemare la convertire.

Violeta BARBU