Arhitectura ţărănească din
NoRdul tRANSilVANiei Text şi foto: Alina Gaşler
TRANSiLVANiA eSTe
URMĂToAReA ZoNĂ Pe CARe o VoM exPLoRA ÎN PeRiPLUL NoSTRU PRiN PeiSAjUL ARhiTeCTURii LoCUiNŢeLoR ŢĂRĂNeŞTi DiN Harta: www.dadrmaramures.ro
RoMâNiA. PeNTRU ÎNCePUT, Ne VoM oPRi ÎN NoRDUL
TRANSiLVANiei, SPAŢiU ÎN CARe, De-A DReAPTA Şi De-A STâNgA MUNŢiLoR
gUTâi Şi ŢiBLeŞ, Se AfLĂ
PATRU DiN ŢĂRiLe STRĂVeChi RoMâNeŞTi
-
ŢARA MARAMUReŞULUi, ŢARA oAŞULUi, ŢARA ChioARULUi Şi ŢARA LĂPUŞULUi.
Transilvania, la fel ca şi celelalte provincii ale ţării, a fost locuită din timpuri străvechi de populaţia românească autohtonă, de moşii şi strămoşii ţăranilor români. Situaţia României ca spaţiu de tranzit pentru numeroase valuri de migratori, atractivitatea sa în raport cu interesele de expansiune ale diferitelor popoare, relieful său, precum şi acoperirea în proporţie foarte mare cu păduri, ocupaţiile oamenilor şi nivelul de dezvoltare al tehnicilor pastorale şi agricole folosite de ei – toţi aceşti factori au favorizat un anumit tip de organizare socială şi teritorială a vechilor ţărani români.
pentru a-şi suplimenta hrana; animalele pot fi lăsate să pască şi ele din belşugul de roade; poienile naturale sau create de om prin defrişare servesc oamenilor pentru păşunatul animalelor lor, pentru agricultură sau pentru albinărit, în acest din urmă caz primind numele de prisăci. De-aceea, poate, ne-a şi rămas până azi povestea frăţiei între români şi codrii lor. Zonele acestea depresionare sunt umanizate treptat – se întemeiază sate, se stabilesc vetre şi hotare de sat, hotare ale căror terenuri sunt cucerite prin muncă şi distribuite pentru a se asigura accesul fiecărui ţăran la tot ceea ce are nevoie pentru traiul său – loc de casă în vatră, teren agricol, fâneaţă, apă, pădure.
În vremuri străvechi, aceştia şi-au ales zone depresionare, situate de cele mai multe ori de-a lungul văilor râurilor, pentru a-şi întemeia satele. Înconjurate de păduri, având acces la apă şi beneficiind de un sol propice atât culturilor agricole, cât şi păşunatului şi cosirii de fân, aceste zone oferă ţăranilor tot ceea ce au nevoie pentru traiul lor. Vastele păduri ce înconjoară aceste depresiuni au funcţii foarte importante pentru oameni – sunt o barieră aproape de nepătruns pentru diferiţii invadatori, pot fi folosite drept ascunzători când aceştia pătrund totuşi în zonă, pot fi folosite în scop defensiv şi ofensiv în lupte; oferă un belşug de material lemnos pentru construcţii şi pentru încălzire; oamenii pot culege roadele pădurii sau vâna
UN TiP De oRgANiZARe SoCiALĂ APARTe se naşte în aceste spaţii. Originar liberi, aceşti ţărani se organizează spre a-şi gospodări teritoriul. Se încheagă obştia satului, cuprinzând totalitatea gospodărilor, un for comunitar având drept de a decide şi de a acţiona în multiplele chestiuni ale vieţii ţăranilor. Obştiile de sat trimit, atunci când este cazul, reprezentanţi în adunările obştilor de vale (reunind satele situate pe un singur râu) iar obştile de vale sunt reprezentate şi ele în adunări ale obştiei de ocol. Ocolul este denumirea ce i se mai dă unei astfel de zone depresionare populate cu ţărani liberi – de cele mai multe ori, ţăranii înşişi numesc spaţiul mai larg pe care îl locuiesc şi pe care îl
A
junşi aici, putem să ne oprim asupra câtorva idei importante.
10 ARhitectuRă tRAdiŢioNAlă şi PAtRiMoNiu
“guvernează” ei înşişi“ţară”. Uneori ţăranii îşi pierd libertăţile – devin aserviţi unui stăpânitor, fie el un boier, o mănăstire sau domnul unui stat feudal românesc. Însă felul lor specific de viaţă, cu toate aspectele sale, este de o remarcabilă statornicie - până târziu în istorie, chiar până în secolul al XX-lea, el îşi păstrează neschimbate numeroase caracteristici. Se PeTReC SChiMBURi CULTURALe CU numeroasele populaţii nebăştinaşe ce au trecut prin spaţiul României sau s-au stabilit aici precum şi evoluţii ale formelor vieţii ţărăneşti – ele însă nu schimbă vreme foarte îndelungată cea mai mare parte a caracteristicilor esenţiale lumii ţăranilor români. Ferite, numeroase, răspândite pe tot teritoriul României, aceste ţări au fost nuclee de continuitate şi de răspândire a culturii şi civilizaţiei româneşti, în cele mai autentice forme ale sale, cele ţărăneşti. Diversitatea de manifestări ale creativităţii ţărăneşti precum şi o conştiinţă puternică a identităţii regionale a localnicilor fiecărei ţări a fost remarcată de cei ce le-au studiat înainte ca ele să îşi piardă cea mai mare parte a vechilor lor caractere. Dincolo însă de diversitate şi separare, răzbate însă evidenţa unei impresionante unităţi – caractere comune şi foarte puternice asemănări, dovezi că toate aceste ţări sunt manifestări diversificate în condiţiile locale ale unui trunchi de cultură şi civilizaţie comun – cel românesc. SATUL - anul V, nr.13, 2013