Page 1

®

Revista pentru promovarea tradiţiei şi culturii din mediul rural - anul V - Nr. 13, 2013 - 10 lei

Satul meu de basm

descoperit prin joc, poveşti, proverbe, zicători, ghicitori

De-ale bunicii Bucate tradiţionale

Repere:

Omenia s-a născut la sat

ARhitectuRA ŢăRăNeAScă din nordul Transilvaniei Dezvoltare rurală Miezul de Nucă,

un energizant de excepţie

Mărturisiri Concurs foto


Întregeşte-ţi colecţia!

Vă lipseşte vreunul din numerele 5 - 12? În urma solicitărilor numeroase, cei care doriţi şi numere anterioare ale revistei SATUL pentru a vă întregi colecţia, acum aveţi ocazia de a comanda: setul 5 – 12, la preţul de 50 lei + 6 lei taxele poştale n oricare dintre ediţiile afişate mai sus, la preţul de 6 lei + 2 lei timbrul poştal n

Cuprinsul fiecărei ediţii îl găsiţi aici: http://www.revista-satul.ro/revista.php

Comenzile se trimit la adresa: ana.negru@revista-satul.ro sau telefon: 0745-134278 Plata o veţi face ramburs, la primirea coletului.


® Anul V, nr. 13, 2013 20

12

18 16 30

10

7

34

24

4 5 6 7 8 9 10 16

18 20

24 26 29 30 34 38 41

38

26

Cuvânt înainte Tradiţii populare Evenimente Ce mai produc meşterii noştri populari? Un alt moment important din istoria Bisericii Evanghelice Criţ Evenimente muzeale Apariţii editoriale Arhitectură tradiţională şi patrimoniu Arhitectura ţărănească din nordul Transilvaniei Dezvoltare rurală Programul WWOOF - voluntariat la ferme ecologice şi tradiţionale Calea - Adevărul - Viaţa Puterea de a nu ne vinde Repere Omenia s-a născut la sat - o lecţie de bunătate şi credinţă trăită de doamna învăţătoare Leancă Bucătărie tradiţională Medicină naturistă Miezul de nucă - un energizant de excepţie De-ale bunicii Satul meu de basm Jocuri în natură, proverbe, zicători, poveşti Jurnal de călătorie Sauraha - pământul dintre ape Mărturisiri Clişeul şi ochiul privitorului Concurs de fotografie

editura: S.c. StARt-uP Advertising S.R.l. Manager: Ana A. NEGRU ana.negru@revista-satul.ro Fotografii: Ana A. NEGRU, www.fotolia.com www.shutterstock.com Colaboratori: prof. dr. Constantin MILICĂ prof. dr. Antoaneta OLTEANU prof. dr. Andrei BACIU prof. Alina GAŞLER Daniela IUREA Organizaţia “Cercetaşii României” Foto copertă: Ana A. Negru Serviciul abonamente: tel.: 0745-134.278 abonamente@revista-satul.ro Adresa de corespondenţă: ana.negru@revista-satul.ro distribuţie revista SAtul: Prin poştă, comandând ediţia / ediţiile dorite la adresa de e-mail menţionată mai sus; În librării: Braşov: librăriile ŞT. O. IOSIF, OKIAN, PREDANIA; Muzeul de Etnografie Braşov; la Cafeteca; Bucureşti: Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, Sibiu: Complexul Muzeal “ASTRA”, În ţară: prin reţeaua de librării CĂRTUREŞTI La diverse obiective turistice. iSSN 2066 – 5245

Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL. Toate drepturile rezervate. SATUL – Marcă înregistrată ®. Responsabilitatea informaţiilor din paginile publicitare aparţine societăţilor în cauză.


CUVâNT ÎNAiNTe

Cum de oamenii erau mai buni?

Acum, iată-ne rătăciţi într-o lume a străinilor, o lume “globală” în care se cultivă individualismul, acel “mie ce-mi iese dacă fac cutare lucru”, autosuficienţa, competitivitatea între noi, superficialitatea, virtualul, artificialul, încât toate acestea devin bariere pentru ca două sau mai multe suflete să se întâlnească sincer, în bunătate şi credinţă. Din povestea doamnei învăţătoare Leancă, în vârstă de 98 de ani, veţi fi uimiţi să aflaţi cât de buni şi săritori erau oamenii pe vremea bunicilor noştri. Întreaga comunitate trăia ca o mare familie şi bunătatea nu ţinea cont de graniţe, ci doar de Dumnezeu. Era parte din conştiinţa colectivă a ţăranului, din ADN-ul acestui popor. Cum bine analiza şi părintele Justin, după ce lumea s-a supramodernizat, tineretul a fost dezbrăcat, nu numai de hainele lui tradiţionale, identitare pentru un mod de viaţă complet sustenabil şi sănătos, ci şi de fondul lui sufletesc. Am fost încurajaţi să ne uităm trecutul, să ne ignorăm capacitatea creatoare care pe vremuri a asigurat libertatea bunicilor noştri (ei nu

4

cuVÂNt ÎNAiNte

Foto: Vlad Dumitrescu

E

rnest Bernea spunea că “Bunătatea este o esenţă a vieţii morale şi semn că suntem rupţi dintr-o lume nepământeană.” Acum câteva decenii, de sufletele oamenilor se îngrijea preotul satului, care prin poveţele lui reuşea să le cultive grija şi iubirea faţă de aproapele lor. Pe atunci, să sari în ajutorul celui aflat în nevoie, să-i oferi un adăpost şi să împarţi cu el tot ce ai era ceva firesc, o reacţie spontană a sufletului bun, obişnuit să fie deschis şi să rezoneze la nevoile celuilalt. În plus, frica de a nu-L supăra pe Dumnezeu cu vreo faptă rea era sădită în suflete încă din copilărie, iar asta avea ca rezultat o mai bună înţelegere între oameni. Într-adevăr, bunătatea vine de la D-zeu; ne naştem cu ea. Doar că, pe parcurs, uităm şi, încetul cu încetul, dăm la o parte ceea ce e dumnezeiesc în noi. Petre Ţuţea spunea că "Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri." Cu timpul, ne-am pierdut şi străbunii, care erau adevărate repere şi nucleul nostru spiritual ce ne ţinea uniţi prin credinţă, iubire de neam, de pământ şi ţară.

cumpărau nimic, făceau totul în casă), să ne vindem pământurile unor străini şi, astfel, am fost transformaţi în nişte cifre, piaţă de consum pentru marile corporaţii. Dragi cititori, să nu uităm, însă, că oamenii se formează de mici şi că a fi creativ înseamnă a fi liber. Ţăranul român exact aşa a fost. Prin urmare, am putea începe prin a-i învăţa pe copiii noştri ceea ce ne-au transmis bunicii: meşteşuguri tradiţionale; poveştile pline de tâlc din spatele creaţiilor populare; cântecul şi dansul tradiţional; istorisiri; proverbe şi zicători născute din înţelepciunea ţăranului; basmele de odinioară, din care ar putea înţelege, aşa cum bine analiza Andrei Baciu, că “Ce îl separă, de pildă, pe Harap-Alb de fraţii săi nu este vitejia, ci sufletul bun”. De asemenea, să-i îndemnăm pe copii la rugăciunea spusă în taină; să-i lăsăm să înveţe de la duhovnicii cu har, din faptele inspiraţionale ale unor români adevăraţi, precum Badea Cârţan; să petreacă timp în natură pentru a învăţa din firescul ei, să-i implicăm puţin câte puţin în ce înseamnă să planteze cu mâna lor o sămânţă sau un pom, de care mai apoi să aibă grijă. Astfel, le vom da practic şansa de a creşte mai sănătos şi echilibrat, conştienţi şi mândri de identitatea lor şi de valoarea spiritualităţii româneşti; vor creşte mai puternici, mai

responsabili, mai creativi şi inspiraţi, mai demni în faţa oricărui val de schimbări şi, nu în ultimul rând, vor fi mai buni la suflet. Binevenite în acest sens, pot fi şi proiectele axate pe voluntariat în mediul rural. Spre exemplu, WWOOF - Voluntari la Ferme Ecologice şi Tradiţionale, este un program de schimb cultural internaţional, iniţiat în România de către asociaţia Eco Ruralis, program ce sprijină gospodarii din sate să intre în contact cu voluntari care să-i ajute în munca lor de zi cu zi, aceştia din urmă primind în schimb cazare, masă şi experienţa unică de a trăi şi explora viaţa la ţară, de a cunoaşte mai multe lucruri despre biodiversitate, despre agricultura şi mişcarea ecologică. Aşadar, se poate! Bine aţi venit în lumea Satului!

Ana A. Negru SATUL - anul V, nr.13, 2013


calendarul momentelor zilei în tradiţiile populare Înainte de răsăritul soarelui ♦ Să te scoli înaintea soarelui, căci e păcat să răsară soarele peste tine dormind. ♦ Răsăritu-i ceas bun. Se deschide atunci ceru’ şi lumea se desfată de frumuseţe. Ce-i ca răsăritu’?! Ai văzut că şi la flori sau la grâne se spune că au răsărit, adică au şi ele o naştere, un început; toate sunt cu bucurie când încep. Timpu’ ăsta când s-arată roşaţa pe cer e aşa, ca un dar, ceva care se tot înalţă. ♦ Înainte de răsăritul soarelui, fata care merge să se spele la un izvor, să se spele din partea din care răsare soarele şi să zică: „După cum aşteaptă oamenii ca să răsară soarele, aşa să mă aştepte şi să mă dorească şi pe mine flăcăii“. ♦ Când cântă rândunica înainte de revărsarea zorilor în faţa casei e semn de mare noroc. ♦ Boala de ochi se vindecă spălându‑te cu apa luată dintr‑un râu curgător în Vinerea Paştelui sau în oricare zi, dar înainte de răsăritul soarelui. ♦ Când răsare soarele frumos, are să fie vreme bună în acea zi. ♦ Când răsare soarele în nouri, toată ziua are să fie vreme rea. ♦ Dacă cerul e senin când răsare soarele, dar îndată intră în nor, e semn de ploaie, şi încă în ziua aceea până la amiazi are să ploaie. ♦ Când cerul e senin dimineaţă, la răsărit, are să bată vânt. ♦ Când soarele răsare roşu, se schimbă vremea. ♦ Dacă ploaia începe în răsăritul soarelui, nu ţine nicio zi.

Dimineaţa Una dintre cele mai frumoase urări ce şi-o fac ţăranii români unii altora este „bună dimineaţa“. Această urare însemnează spor, reuşită în toate, sănătate şi fericire în cursul zilei ivite. În popor se crede că, dacă dimineaţa începi cu bine, apoi peste toată ziua are să‑ţi meargă bine, căci „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă“. Iar „a fi cu bună dimineaţa în sus“ însemnează a fi aşezat de‑a‑ndoaselea, cu totul dimpotrivă de cum ar trebui să

fie. „Bună dimineaţa“ se dă până la „prânzul ţărănesc“. Se dă „bună dimineaţa“ toată ziua, ba chiar şi noaptea, la nuntă, ceea ce însemnează o neîntreruptă urare de belşug, de sănătate şi de fericire tinerilor soţi. La Moş Ajun se zice toată ziua şi toată noaptea „bună dimineaţa“, în scopul de neîntreruptă urare de belşug, de sănătate şi de fericire pentru anul viitor. ♦ Dimineaţa nu-i ca seara şi nici seara ca dimineaţa; una-i începutu’ şi alta-i sfârşitu’. Dimineaţa e aşa, ca o bucurie, de pare că toate-s mai curate, mai frumoase. Seara vine mai tristă, că, vezi, soarele apune şi vine noaptea. Noaptea ai sufletul tot în bănuială; sunt ceasuri rele. ♦ Copiii minţioşi sunt acei cari se nasc dimineaţa, mai ales de sărbătoare. ♦ Când te trezeşti dimineaţa cu faţa în sus eşti norocos. ♦ Când cântă cocoşii dimineaţa, din noapte şi până se luminează de ziuă bine, va fi ziua bună. ♦ Când se culcă găinile devreme şi se scoală târziu, e belşug, iar de se scoală dimineaţă şi se culcă târziu, tot umblând după mâncare, îi a foamete. ♦ Să nu dai dimineaţa foc din casă, că toată săptămâna o să ai pagubă. ♦ Copiii să se scalde numai dimineaţa, după răsăritul soarelui şi seara mai înainte de a apune, ca să nu‑i piardă vederile când se va face în vârstă. ♦ Se crede că, dacă începe ploaia dis de dimineaţă, apoi nu durează lung. ♦ Dacă albinele pleacă dimineaţa devreme să-şi culeagă miere şi nu zboară departe şi îndată se întorc, e semn de ploaie.

Ziua ♦ Când se face ziuă, e într-un fel că se ridică lumina; e aşa ca la început. Când e amiază, e vremea în inima ei aşa, parcă e coaptă. Pe seară e altfel, ştii, că amurgeşte şi atunci se liniştesc toate; păsările în pădure şi lighioanele, şi omu’. ♦ Vânturile cari încep ziua sunt mai mari şi ţin mai mult decât acele care încep noaptea. ♦ Sunt semne că va ploua când cântă cocoşii ziua. ♦ Dacă huiesc albinele ziua şi noaptea

la prisacă însemnează că timpul cel frumos se va schimba în posomorât, ploios şi furtunos.

Amiaza ♦ Dacă cântă cocoşul la amiazăzi, se va schimba vremea. ♦ Când începe ploaia după prânz, nu ţine mult.

Asfinţit ♦ Când soarele este aproape de sfârşit, trebuie să stai până sfinţeşte şi apoi să începi lucrul. ♦ Cucul, dacă cântă după apusul soarelui, cobeşte a rău. ♦ Să nu mănânci în momentul când apune soarele, că te doare capul. ♦ Gunoiul nu e bine să‑l dai afară din casă după apusul soarelui, căci produce pagube. ♦ După ce soarele scapătă, unii ciobani nu mai vând nimic din productele oilor, ca să nu li moară din oi. ♦ De dai sare sau oţet după asfinţitul soarelui, îi cu primejdie pentru oi, din cauza lupilor. ♦ Copiii mici nu‑i bine a‑i lăsa să doarmă în timpul apusului soarelui, căci ei nu vor dormi noaptea. ♦ Nu‑i bine să dormi la asfinţitul soarelui, că te îmbolnăveşti. ♦ De vor cânta cocoşii după scăpătatul soarelui, se va schimba vremea în ziua următoare. ♦ Când se roşesc norii la apusul soarelui, e a vânt. ♦ Dacă înspre apus, după asfinţitul soarelui, se arată o geană roşie, e semn că a doua zi va fi vreme frumoasă. ♦ Când asfinţeşte soarele în senin, va fi vreme bună. ♦ Când se uită după asfinţit soarele înapoi, are să se schimbe vremea sau are să fie vânt. ♦ Când sfârşitul soarelui se face în nori, vremea se va strica. ♦ La apusul soarelui, de ciripesc păsările în tufişuri, va fi timp bun câteva zile. ( Sursa: Antoaneta Olteanu, “Calendarele poporului român”, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, 2009)


ce MAi PRoduc meşterii noştri populari ? Text: Daniela Iurea; foto: Ana A. Negru; Fotolia

A

flăm de pe internet despre un târg al meşterilor populari – Târgul Pantelimonului - care urma să se desfăşoare la Bran în perioada 9-11 august. Ne deplasăm până acolo şi încercăm să ne dăm seama, care din multitudinea de standuri cu produse, mai mult sau mai puţin tradiţionale din faţa castelului Bran, fac parte din târgul anunţat. Întrebăm la casa de bilete pentru vizitarea castelului şi ni se indică locul. La o primă impresie, produsele din cadrul târgului nu par să se diferenţieze prea mult de cele vândute de comercianţii ce vând permanent suveniruri turiştilor însetaţi după poveştile despre Dracula. Remarcăm un stand cu PRoDUSe DiN BLANĂ De oAie, dar ceva mai departe îmi atrage atenţia un stand cu SĂPUNURi hoMeMADe şi ne îndreptăm cu paşi repezi înspre acesta. Îmi amintesc că şi bunica mea făcea săpun de casă din grăsime de porc şi îl folosea la spălatul rufelor, cu apă de ploaie. Le miros din curiozitate pe fiecare în parte, să văd dacă seamănă cu cele pe care le făcea bunica şi citesc cu interes conţinutul acestora. Mă impresionează pozitiv diversitatea de uleiuri esenţiale din care sunt făcute, precum şi plantele mărunţite care se văd printre ele.

Foto: Ana A. Negru

Constat, cu mirare, că toate săpunurile conţin şi lapte de capră, despre care ni se spune că este foarte bun pentru piele.

6

eVeNiMeNte

Continui să le miros şi să citesc despre fiecare: cel negru e cu nămol de la Praid, cel roz-portocaliu cu ardei, cel «natural» e pentru copii şi femei însărcinate, altele sunt cu castraveţi, cu levănţică, cu cătină. Aflăm că e o afacere a unei familii din Odorheiul Secuiesc care a început acum câţiva ani şi că toate sunt fabricate prin procedeul «la rece». La următorul stand, miroase ca în podul cu fân al bunicii mele. Pe tejghea sunt PeRNUŢe De DifeRiTe foRMe Şi MĂRiMi UMPLUTe CU PLANTe MeDiCiNALe. Domnul care le vinde ne încurajează să le mirosim. Inspir cu nesaţ din fiecare tip până simt că mă apucă strănutul.

La un stand observ diferite ÎMPLeTiTURi şi o doamnă care tricotează. Îmi aminteşte de confortul pe care îl simţeam când o priveam pe mama împletindu-ne puloverele acelea din lână sau mohair şi pe care le aşteptam cu multă nerăbdare să fie gata. Chiar şi eu ţin minte că începusem cândva în copilărie să împletesc un pulover. Din păcate, acesta n-a mai ajuns niciodată să-şi împlinească destinul. După multitudinea de produse pe care le are doamna expuse – de la pulovere, căciuli, mănuşi, şosete, papucei pentru nou-născuţi până la chiloţei împletiţi din PNA cu dunguţe orizontale (zâmbesc amuzată la vederea lor, apoi mă gândesc că ar putea fi chiar utili la săniuş, spre exemplu) – înţeleg că acesta e mai mult decât un simplu hobby.

Ni se explică că uleiurile volatile pe care le emană te pot ajuta să scapi de insomnii şi să te relaxezi după o zi de lucru. Îl cred pe cuvânt, pentru că mă simt deja perfect relaxată. Ceea ce aflăm după aceea, mi se pare şi mai interesant. Plantele cu care sunt umplute pernuţele, cele de ceai şi din care sunt făcute tincturile recomandate pentru diferite afecţiuni, sunt cultivate absolut bio, aşadar fără pesticide, fără îngrăşăminte chimice, din soiuri nemodificate genetic, selectate cu grijă şi recoltate fără ajutorul mijloacelor mecanizate, pentru a nu-şi pierde calităţile terapeutice. Iniţiativa aparţine unei doamne doctor inginer din Bacău, care a înţeles cât de important este rolul plantelor şi al naturii, în general, în viaţa noastră şi care, de mai bine de zece ani, cultivă aceste plante pe o suprafaţă de câteva hectare. Mai sunt, se pare, doar încă vreo 4 - 5 astfel de cultivatori în toată ţara.

Apoi, ne continuăm periplul printre standuri, trecem de cel unde se vinde PĂLiNCA De PRUNe, de cel cu PRoDUSe APiCoLe şi ne oprim cu mult entuziasm la un stand plin cu SiRoPURi, DULCeŢURi Şi ZACUŞTi în borcănele şi sticluţe frumos ambalate. Este o afacere a unei familii din Câmpulung Muscel dezvoltată în paralel cu o altă afacere – agroturismul. Reuşesc să-şi mai vândă produsele la târguri prin ţară, de unde o parte din clienţi se fidelizează şi continuă să le cumpere produsele comandându-le prin curier. La rândul nostru, degustăm şi noi încântaţi din dulceaţa de zmeură.

Continuăm şi trecem de standurile cu tablouri şi obiecte decorative, cruci de lemn pictate, bijuterii şi accesorii de toate culorile şi modelele, făcute fie din metal, din lemn, din hârtie prin tehnica quilling, fie croşetate ori din pânză.

Mergem mai departe pe lângă standurile cu STRĂChiNi, CASTRoANe, fARfURii Şi PLAToURi din ceramică şi din lemn, mai aruncăm un ochi la standul cu MĂŞTi De ANUL NoU fĂCUTe ÎN MoLDoVA şi diferite iNSTRUMeNTe MUZiCALe (naiuri şi fluiere) sculptate în lemn şi frumos decorate, după care părăsim cu satisfacţie târgul, având în sacoşică noile achizitii: două săpunuri naturale, un ceai din fructe de pădure şi un plic de condimente bio, plus o lumânare cu propolis din ceară naturală de fagure.

SATUL - anul V, nr.13, 2013


Un alt moment

iMPoRTANT

din istoria

Bisericii Evanghelice din Criţ Text: Daniela Iurea; foto: www.haferland.ro

D

uminică, 28 iulie 2013, am avut şansa să particip la festivitatea de inaugurare a orgii şi a bisericii proaspăt restaurate din satul Criţ (comuna Buneşti, judeţul Braşov), alături de alţi cca 450 de invitaţi. Evenimentul a fost organizat de Fundaţia Michael Schmidt împreună cu comunitatea criţeană şi face parte din Săptămâna “Ţara Ovăzului”, alături de alte acţiuni culturale programate să aibă loc în perioada 27 iulie – 4 august în satele Comunei Buneşti (Criţ, Buneşti, Viscri, Meşendorf, Roadeş şi Rupea), cu scopul promovării patrimoniului cultural, a obiceiurilor şi vechilor meşteşuguri din zonă.

BiSeRiCA, considerată ‘emblema’ localităţii Kreuz (denumirea germană a satului Criţ) şi a întregii comune, are o istorie de peste 700 de ani. Biserica iniţială s-a prăbuşit. Vechea biserică a fost demolată în 1810, iar cea nouă, construită în stil neoclasic, a fost terminată trei ani mai târziu. Fortificarea bisericii a început în secolul XV, odată cu ridicarea celor cinci turnuri şi a zidurilor care înconjoară biserica. Astăzi, din sistemul de fortificaţii mai există doar zidul de incintă şi patru turnuri din cele cinci iniţiale. La intrarea în curtea bisericii, suntem întâmpinaţi de două tinere frumos îmbrăcate în costume populare săseşti, care ne distribuie pliante informative. Slujba de inaugurare începuse deja, iar accesul în biserică nu a mai fost permis până la terminarea acesteia. Aşa că am rămas în tot acest timp în curte, alături de mulţi alţi participanţi, fapt ce mi-a creat oportunitatea să vorbesc cu unii dintre ei. AM DiSCUTAT MAi ÎNTâi CU câţiva din cei 28 de membri ai cunoscutului grup de fanfară ”Ţara Bârsei”. Ne-au atras atenţia prin frumoasele lor costume tradiţionale şi prin buna lor dispoziţie, de-a dreptul contagioasă. Suntem încurajaţi să discutăm cu toboşarul grupului, care e şi cel mai în vârstă membru din grup. La cei 93 de ani ai săi, ne povesteşte cu mândrie ca în tinereţe a fost trompetist şi că e alături de acest grup de mai bine de patruzeci de ani. Se termină slujba şi cu toţii ies afară, curtea bisericii umplându-se complet. E momentul pentru noi sa intrăm şi să vedem orga. Interiorul bisericii este destul de simplu. Altarul este dominat de scena crucificării lui Iisus, vegheat de doi apostoli de o parte şi de alta. Orga este poziţionată deasupra altarului, unde se află şi ochiul ”atoatevăzător” al Duhului Sfânt. AfLĂM CĂ restaurarea şi reintegrarea în patrimoniul istoric şi cultural a bisericii fortificate şi a orgii din această biserică a implicat 5 ani de eforturi colective din partea a diferite instituţii, persoane şi fundaţii. Astfel, restaurarea bisericii s-a făcut cu fonduri europene şi cu sprijinul Bisericii Evanghelice Române, iar orga bisericii a primit finanţare din partea Fundaţiei Michael Schmidt şi a membrilor comunităţii. feSTiViTATeA De iNAUgURARe a orgii şi bisericii restaurate a inclus, pe lângă slujba de sfinţire după tradiţiile cunoscute din bătrâni şi un moment muzical extrem de tonic, oferit de membrii Fanfarei ”Ţara Bârsei” pe care tocmai îi cunoscusem şi pe care i-am ascultat cu mare plăcere. Mult apreciată a fost şi masa festivă de prânz, de care s-au bucurat cele câteva sute de persoane care s-au adunat cu această ocazie şi care au însufleţit atmosfera. Ansamblul de dans german “Korona” ne-a încântat cu graţioasele dansuri populare germane şi costumele lor tradiţionale săseşti. PUNCTUL CULMiNANT al evenimentului a fost atins însă, fără echivoc, de concertul de orgă „Ein Fest für die Orgel”, conceput de către artiştii Ursula şi Kurt Philippi, bas continuu, împreună cu muzicianul Klaus Dieter Untch originar din Codlea - Braşov şi organistul de la Biserica Neagră, Steffen Schlandt. Aceştia au fost acompaniaţi de un ansamblu muzical de înaltă calitate. Corul “Bach” al Bisericii Negre din Braşov şi corul din Hărman s-au reunit în compania a 10 muzicieni profesionişti. Plecăm de la Criţ, cu singurul regret că n-am reuşit să stăm până la sfârşitul concertului, dar cu speranţa că vom reveni şi cu mulţumirea că am luat parte la încă un moment important din istoria bisericii din Criţ.

www.revista-satul.ro

7


eVeNiMeNte MuzeAle ÎNSeMNe şi cReStătuRi 12 septembrie – 11 octombrie 2013, Sala foaier din cadrul Muzeului Ţăranului Român

Raporturi urmărite: … serialitate… tipologie… proporţii şi raporturi… utilitate… estetica semnului şi a ornamentului obiect martor… obiect podoabă… obiect recipient… forma perfectă şi subjugarea ochiului – monumentalitatea şi simplitatea formei... amprentă… însemn... scriitură densă… poem... materie însemnată... cicatricile timpului... crestături pe trupul obiectului... Expoziţia va putea fi vizitată până pe 11 octombrie, de marţi până duminică, orele 10.00 – 18.00.

MoşteNiReA SăSeAScă - opt secole în transilvania 6 septembrie – 3 decembrie 2013, Muzeul ASTRA - Casa hermes, Piaţa Mică, nr. 11, Sibiu

Însemne şi crestături este al patrulea exerciţiu, după Cusături / ţesături, Dantele şi broderii, Oale şi ulcele, cu care încheiem o primă serie de experimente vizuale, care încearcă să construiască un dialog, o sumă de relaţii, de alăturare, de complementaritate, de împrietenire între obiectul de patrimoniu din colecţiile muzeului, obiectul de colecţie privată şi obiectul anonim şi umil – obiectul de acasă, investit cu valoare autobiografică şi demn de a fi muzeificat. Ca şi la celelalte exerciţii, tehnica cu care construim povestea este aceea a arheologiei subiective, o reinterpretare vizuală asupra obiectului tradiţional şi a însemnului cu care acesta este încărcat de sens. Funcţiei obiectului i se alătură o reinterpretare estetică, recompunând fragmentar, într-un context contemporan, un instrumentar care glisează de la utilitatea obiectului la sistemul decorativ care îl înfrumuseţează, dându-i valoare artistică şi estetică. Integrăm semnele şi simbolurile precreştine preluate de motivele decorative uzuale ale lumii ţărăneşti într-o privire compusă, alcătuind vizual un mic inventar de imagine, mai apropiat de forma unui eseu vizual, care propune o plimbare narativă prin arta meşteşugului ţărănesc. Mic instrumentar: Căuce / doniţe / tipare de caş / răbojuri / maiuri / furci / sărăriţe / lăzi de zestre / bâte / chiupuri gravate / cuţite cu teci / stâlpi de casă / troiţe / fragmente de arhitectură ţărănească.

8

eVeNiMeNte

Muzeul ASTRA invită publicul la Casa Hermes, Piaţa Mică, nr. 11, Sibiu, la expoziţia Curator şi fotograf despre Moştenirea săsească, ce surprinde aspecte de cultură şi civilizaţie specifice acestei comunităţi etnice, cu o istorie de opt secole pe teritoriul Transilvaniei. Bogatul patrimoniu material şi imaterial al saşilor este adus în faţa publicului prin intermediul pieselor din colecţiile Muzeului de Etnografie Săsească „Emil Sigerus”, a fotografiilor realizate de fotograful Laszlo Dudos dar şi a citatelor din interviuri realizate cu etnici saşi. Perspectiva muzeografului şi a fotografului se conjugă într-o meditaţie pe tema moştenirii culturale în Transilvania.

Moştenirea săsească prezentă pe meleagurile transilvănene timp de opt secole nu se va pierde. Treptat, în unele zone, va fi din ce în ce mai greu de surprins, însă ea va rămâne în muzee, în colecţii, în amintirea celor care au cunoscut-o, au apreciat-o atunci şi acum.

Muzeograful are obligaţia îmbogăţirii, păstrării şi valorificării patrimoniului tezaurizat în colecţii. Fotograful are misiunea de a surprinde obiectiv, chiar dacă uneori dramatic, ceea ce ne oferă prezentul. În expoziţie, raportarea la moştenirea săsească s-a făcut prin imaginea satului şi a bisericii, a celor care au în grijă patrimoniul ecleziastic, a celor care păstrează în casă, atmosfera tradiţională, şi mai ales prin asumarea modelului săsesc” mărturiseşte organizatorul expoziţiei, muzeograful Camelia Ştefan.

„Ce se va întâmpla cu această moştenire culturală trecută printr-o istorie zbuciumată şi aflată într-o lume plină de schimbări? SATUL - anul V, nr.13, 2013


APARiŢii editoRiAle Cu mare bucurie vă anunţăm că Andrei Baciu, colaborator al revistei SATUL, este coautor al cărţii de curând lansate “de ce fotografia?”, alături de Cristina Ţintă şi Dorin Bofan. V-o recomandăm cu drag! Publicată de Editura Filos, cartea „De ce fotografia?” este un proiect editorial extrem de interesant, o radiografie a modului de a gândi despre fotografie la început de secol XXI, în România. Fotografia văzută drept cale, întâlnire, joacă, vis, refugiu, căutare personală, libertate, necesitate, arhivă de stări interioare, mod de exprimare sau chiar mod de viaţă, într-o suită de eseuri, gânduri şi interviuri care vă vor aduce faţă în faţă cu întrebarea cheie: de ce fotografia? „Ceea ce ne interesează este a-tot-puternicul cum(?), cel cu zeci de mii de răspunsuri, cu sute de mii de păreri şi milioane de exemple vizuale. Cel departe de a fi întrebarea corectă. Ceea ce ar trebui să ne intereseze este de ce. De ce fotografia? De ce fotografiez? Din acest punct ar trebui să pornească (sau nu) orice demers fotografic. Dar, de cele mai multe ori, tocmai acest aspect este omis. Rezultatul? Milioane de oameni rătăciţi, care caută să afle cum, fără să ştie - de fapt - de ce. Sufletul ascunde promisiuni, argumente şi nevoi pe care, eventual, şi cu puţin noroc, doar le intuim. Rareori acţionăm. Nici măcar nu ne pasă... Din această carte nu veţi afla cum. Nici de ce. Această carte vă va ajuta să vă descoperiţi propriile răspunsuri, printre rândurile şi cuvintele autorilor. Mai devreme sau mai târziu, veţi renunţa la cum. Firesc, în acel moment, va interveni de ce... ” (Cristina Costieanu)

informaţii despre carte:

Autori: Andrei Baciu, Cristina Ţintă, Dorin Bofan Prefaţă: Cristina Costieanu Pagini: 270 Site de comandă: http://www.foto4all.ro/decefotografia/ Editura: Filos

despre autori:

ANDRei BACiU s-a născut la 24 octombrie 1983, locuieşte în comuna Măgurele, judeţul Prahova şi este doctor în literatură şi profesor la un liceu din apropiere. A publicat fotografii şi articole în majoritatea revistelor autohtone, tipărite sau doar online, de fotografie şi nu numai: Foto4All, Photo Magazine, Foto-Video digital, Revista “Satul”, Photo Travel, fotomagazin.ro, liternet.ro, avola.ro, fotografa.ro, mixuldecultura.ro. Acestora li se adaugă publicaţii străine precum Fotoblur, The Photo Paper, F-Stop, qTp Magazine, World Photographers' Summit, 210 Photographers. 1X2 (1x.com) sau 591photography.com. A fost nominalizat şi a câştigat o serie de premii la competiţii precum: Black & White Spider Awards, IPA (International Photography Awards), Digital Camera Photographer of the Year, British Romanian Chamber of Commerce Photo Competition etc. www.andreibaciu.ro CRiSTiNA ŢiNTĂ s-a născut la 28 februarie 1984, în Târgovişte. A urmat Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, însă pasiunea pentru fotografie a făcut-o să se apropie tot mai mult de acest domeniu. În prezent, este redactorul şef al revistei online de fotografie FOTO4all. Este, de asemenea, co-autoarea unei serii de ebook-uri despre fotografie apărute în colecţia FOTO4all Ghiduri practice.

www.revista-satul.ro

A publicat fotografii şi articole în revistele din România şi nu numai, tipărite sau doar online: Foto-Video digital (2008), Photo Magazine (2006 şi 2009), Ziarul Financiar, avola.ro, World Photographers Summit, The Photo Paper, F-Stop, Your Local Guradian, 591photography blog. A fost nominalizată şi a câştigat o serie de premii la competiţii precum: Black & White Spider Awards 2012, IPA (International Photography Awards) 2012, Photography Masters Cup 2012 – The Color Awards, Organisacion Astronomica Cantabra Constest, Fotogeografica, Astrofoto etc. A participat la numeroase expoziţii personale sau de grup, atât în ţară, cât şi în străinătate. www.foto4all.ro, www.cristinatinta.blogspot.com DoRiN BofAN s-a născut la 28 august 1984 în Piatra Neamţ şi locuieşte în Târgu Mureş. A absolvit ca economist în cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Fotografiile sale şi o serie de interviuri au apărut în reviste tipărite sau online ca National Geographic România, Photo Magazine, FotoVideo, FOTO4all, Photo Travel, foto-magazin.ro, whytake.net şi altele. A participat şi la câteva concursuri de fotografie, câştigând sau fiind în lista scurtă la International Photography Awards, Veolia Environnement Wildlife Photographer of the Year, Fotogeografica şi Milvus Photo Contest. Expoziţia “Spiritul Înălţimilor”, realizată împreună cu doi buni prieteni şi oameni de munte, a ajuns la Bucureşti, Sibiu, ClujNapoca şi Braşov. www.dorinbofan.com Vă invităm să comandaţi cartea de pe internet, de aici: www.foto4all.ro/decefotografia

9


Arhitectura ţărănească din

NoRdul tRANSilVANiei Text şi foto: Alina Gaşler

TRANSiLVANiA eSTe

URMĂToAReA ZoNĂ Pe CARe o VoM exPLoRA ÎN PeRiPLUL NoSTRU PRiN PeiSAjUL ARhiTeCTURii LoCUiNŢeLoR ŢĂRĂNeŞTi DiN Harta: www.dadrmaramures.ro

RoMâNiA. PeNTRU ÎNCePUT, Ne VoM oPRi ÎN NoRDUL

TRANSiLVANiei, SPAŢiU ÎN CARe, De-A DReAPTA Şi De-A STâNgA MUNŢiLoR

gUTâi Şi ŢiBLeŞ, Se AfLĂ

PATRU DiN ŢĂRiLe STRĂVeChi RoMâNeŞTi

-

ŢARA MARAMUReŞULUi, ŢARA oAŞULUi, ŢARA ChioARULUi Şi ŢARA LĂPUŞULUi.

Transilvania, la fel ca şi celelalte provincii ale ţării, a fost locuită din timpuri străvechi de populaţia românească autohtonă, de moşii şi strămoşii ţăranilor români. Situaţia României ca spaţiu de tranzit pentru numeroase valuri de migratori, atractivitatea sa în raport cu interesele de expansiune ale diferitelor popoare, relieful său, precum şi acoperirea în proporţie foarte mare cu păduri, ocupaţiile oamenilor şi nivelul de dezvoltare al tehnicilor pastorale şi agricole folosite de ei – toţi aceşti factori au favorizat un anumit tip de organizare socială şi teritorială a vechilor ţărani români.

pentru a-şi suplimenta hrana; animalele pot fi lăsate să pască şi ele din belşugul de roade; poienile naturale sau create de om prin defrişare servesc oamenilor pentru păşunatul animalelor lor, pentru agricultură sau pentru albinărit, în acest din urmă caz primind numele de prisăci. De-aceea, poate, ne-a şi rămas până azi povestea frăţiei între români şi codrii lor. Zonele acestea depresionare sunt umanizate treptat – se întemeiază sate, se stabilesc vetre şi hotare de sat, hotare ale căror terenuri sunt cucerite prin muncă şi distribuite pentru a se asigura accesul fiecărui ţăran la tot ceea ce are nevoie pentru traiul său – loc de casă în vatră, teren agricol, fâneaţă, apă, pădure.

În vremuri străvechi, aceştia şi-au ales zone depresionare, situate de cele mai multe ori de-a lungul văilor râurilor, pentru a-şi întemeia satele. Înconjurate de păduri, având acces la apă şi beneficiind de un sol propice atât culturilor agricole, cât şi păşunatului şi cosirii de fân, aceste zone oferă ţăranilor tot ceea ce au nevoie pentru traiul lor. Vastele păduri ce înconjoară aceste depresiuni au funcţii foarte importante pentru oameni – sunt o barieră aproape de nepătruns pentru diferiţii invadatori, pot fi folosite drept ascunzători când aceştia pătrund totuşi în zonă, pot fi folosite în scop defensiv şi ofensiv în lupte; oferă un belşug de material lemnos pentru construcţii şi pentru încălzire; oamenii pot culege roadele pădurii sau vâna

UN TiP De oRgANiZARe SoCiALĂ APARTe se naşte în aceste spaţii. Originar liberi, aceşti ţărani se organizează spre a-şi gospodări teritoriul. Se încheagă obştia satului, cuprinzând totalitatea gospodărilor, un for comunitar având drept de a decide şi de a acţiona în multiplele chestiuni ale vieţii ţăranilor. Obştiile de sat trimit, atunci când este cazul, reprezentanţi în adunările obştilor de vale (reunind satele situate pe un singur râu) iar obştile de vale sunt reprezentate şi ele în adunări ale obştiei de ocol. Ocolul este denumirea ce i se mai dă unei astfel de zone depresionare populate cu ţărani liberi – de cele mai multe ori, ţăranii înşişi numesc spaţiul mai larg pe care îl locuiesc şi pe care îl

A

junşi aici, putem să ne oprim asupra câtorva idei importante.

10 ARhitectuRă tRAdiŢioNAlă şi PAtRiMoNiu

“guvernează” ei înşişi“ţară”. Uneori ţăranii îşi pierd libertăţile – devin aserviţi unui stăpânitor, fie el un boier, o mănăstire sau domnul unui stat feudal românesc. Însă felul lor specific de viaţă, cu toate aspectele sale, este de o remarcabilă statornicie - până târziu în istorie, chiar până în secolul al XX-lea, el îşi păstrează neschimbate numeroase caracteristici. Se PeTReC SChiMBURi CULTURALe CU numeroasele populaţii nebăştinaşe ce au trecut prin spaţiul României sau s-au stabilit aici precum şi evoluţii ale formelor vieţii ţărăneşti – ele însă nu schimbă vreme foarte îndelungată cea mai mare parte a caracteristicilor esenţiale lumii ţăranilor români. Ferite, numeroase, răspândite pe tot teritoriul României, aceste ţări au fost nuclee de continuitate şi de răspândire a culturii şi civilizaţiei româneşti, în cele mai autentice forme ale sale, cele ţărăneşti. Diversitatea de manifestări ale creativităţii ţărăneşti precum şi o conştiinţă puternică a identităţii regionale a localnicilor fiecărei ţări a fost remarcată de cei ce le-au studiat înainte ca ele să îşi piardă cea mai mare parte a vechilor lor caractere. Dincolo însă de diversitate şi separare, răzbate însă evidenţa unei impresionante unităţi – caractere comune şi foarte puternice asemănări, dovezi că toate aceste ţări sunt manifestări diversificate în condiţiile locale ale unui trunchi de cultură şi civilizaţie comun – cel românesc. SATUL - anul V, nr.13, 2013


Arhitectura ţărănească în Ţara Maramureşului, oaşului, chioarului şi lăpuşului Arhitectura ţărănească este încă o dovadă a unităţii în diversitate a culturii şi civilizaţiei româneşti precum şi a remarcabilei lor continuităţi, fapt ce poate fi observat şi prin studierea celor patru ţări româneşti din nordul Transilvaniei. Arhitectura ţărănească tradiţională este relativ unitară în caracteristicile sale pe teritoriul ţărilor Maramureşului, Oaşului, Chioarului şi Lăpuşului. Totuşi, câteva note distictive ale acesteia pot fi remarcate în fiecare din aceste zone, individualizându-le. LeMNUL eSTe MATeRiALUL De CoNSTRUCŢie foLoSiT aproape în exclusivitate în acest spaţiu. Sunt folosite, totuşi, diferite esenţe lemnoase – în Maramureş, pe văile Izei şi Vişeului este utilizat lemnul de brad, în vreme ce în depresiunea Şugatag locul acestuia este luat de stejar; în Ţara Oaşului se foloseşte cu precădere lemnul de stejar; în Chioar si Lăpuş se utilizează şi bradul, şi stejarul. CASeLe SUNT RiDiCATe ÎN geNeRe Pe o TeMeLie De PiATRĂ, puţin ridicată deasupra solului, lăsată ceva mai lată în preajma faţadei casei pentru a forma o prispă. Pe această temelie se aşează tălpile casei, peste care se ridică, din bârne, pereţii casei. În modalitatea de construire a acestora se poate observa aceeaşi unitate în diversitate. Astfel, în toate cele 4 zone, zidurile caselor din vechime se realizau din trunchiuri rotunde, nefasonate, de copaci, având un diametru de 15-30 de cm. Prin secolul al XVIII-lea apar zidurile realizate din grinzi fasonate de dimensiuni uriaşe (lungi de 3-4 metri, groase de 20 de cm şi late de 80-100 de cm). Cele mai recente construcţii ţărăneşti renunţă la acest tip de grinzi masive, preferate în locul lor fiind bârnele fasonate prin cioplire, cu secţiunea de formă pătrată, având laturile de 10-25 de cm. Îmbinările de la capetele bârnelor sunt rotunde sau “drepte”,

www.revista-satul.ro

corespunzător formei bârnelor. Uneori, capetele bârnelor ce formează pereţii laterali ai casei sunt lăsate mai lungi pentru a feri prispa de vânt. Tot în zona prispei se plasează uneori, pe capetele tălpilor pereţilor transversali, o scândură lată ce va servi drept laiţă. Prispa e mărginită de stâlpi uneori, caz în care primeşte numele de “târnaţ sau şatră”. Includerea stâlpilor ce delimitează prispatârnaţ este mai curând o caracteristică a Maramureşului şi Oaşului, Lăpuşul şi Chioarul menţinănd prispa deschisă, simplă. Când pereţii sunt gata, între bârnele lor se îndeasă, invariabil, muşchi - cu rol de izolare. Apoi, dacă în Maramureş şi Oaş, lemnul zidurilor rămâne de regulă aparent, în Chioar, pereţii sunt întotdeauna lipiţi şi văruiţi, iar în Lăpuş sunt lipite cu lut şi văruite uneori - în albastru pal - numai spaţiile dintre bârne.

11


ACoPeRiŞURiLe CASeLoR, ÎN PATRU APe, SUNT foARTe ÎNALTe – ca regulă, un căprior al acoperişului are lungimea egală cu lăţimea casei.

Odinioară, toate învelitorilor acoperişurilor se realizau din paie şi aveau o formă circulară în partea de jos, a streaşinii.

Constructorii caselor mai recente renunţă de cele mai multe ori la învelitorile din paie, utilizând în schimb draniţa. Totuşi, paiele se mai folosesc pe alocuri şi în această perioadă – mai pot fi întâlnite, foarte rar, în Maramureş, rar în Chioar şi Oaş şi cu precădere, încă, în Lăpuş. Învelitorile din draniţă ale acoperişurilor sunt alcătuite dintr-un strat sau două de draniţă, aşezată pe rânduri, ultimul dintre acestea, de pe coamă, find tăiat uneori în forme decorative. În apa acoperişului situată către faţada casei sunt realizate de regulă 2 - 3 deschideri, ochiuri prin care iese fumul din pod.

12 ARhitectuRă tRAdiŢioNAlă şi PAtRiMoNiu

PLANURiLe CASeLoR SUNT LegATe De LUNgiMeA PRiSPei – parţială sau de-a lungul întregii faţade. Planul caselor ce au prispa întinsă pe lungimea întregii faţade evoluează, la fel ca în celelalte zone ale ţării, de la tipul cel mai simplu, cu o încăpere spre tipuri mai complexe – cu 2 şi 3. Spre mijlocul secolului al XX-lea, casele cu o singură încăpere nu mai pot fi întâlnite de cercetătorii satelor de aici. Aceştia identifică însă, rar, case aparţinând tipului cu 2 odăi - una este tinda, lipsită de tavan, prin care se intră în camera de locuit. Poate fi întâlnit apoi tipul caselor cu tindă, cameră de locuit şi cămară – intrarea se face prin tindă iar din aceasta, în lateral, stânga şi dreapta, spre cămară şi camera de locuit; tinda şi cămara sunt încăperi înguste, de 1,5-2 metri lăţime, iar cămara este lipsită complet de ferestre. Cămara integrată în casă este caracteristică Maramureşului şi Lăpuşului - în gospodăriile din Oaş şi Chioar cămara este construită separat de casă. În cazul caselor cu prispă parţială, îndinzându-se de-a lungul unei părţi din faţadă, planurile cuprind, la fel, două încăperi (tindă, cameră de locuit) sau trei (tindă, cămară, cameră de locuit). Prispa parţială este situată de-a lungul tindei în cazul casei cu 2 încăperi şi de-a lungul tindei şi cămării în cea cu trei. În Maramureş poate fi întâlnit şi un tip aparte de prispă – aceasta este mai lată în dreptul tindei şi cămării, întinzându-se apoi, cu lăţime înjumătăţită, şi de-a lungul odăii de locuit. Intrarea se face prin tindă şi în cazul acestor case. Distinctivă pentru Maramureş este plasarea intrării în cămară în fundul tindei, în rest, uşile către celelalte două încăperi fiind plasate în pereţii laterali ai tindei. Fie că au prispă de-a lungul întregiii faţade sau doar parţială, casele din vechime, din toate cele 4 ţări, sunt caracterizate prin asimetria planurilor lor – intrarea se face prin tinda plasată lateral, iar odaia de locuit este mult mai lungă şi încăpătoare decât tinda şi cămara. Către începutul secolului al XX-lea, planurile caselor se modifică, tinzând tot mai mult spre simetrie. Cămara se transformă într-o încăpere destinată locuirii permanente, în vreme ce odaia cea mare SATUL - anul V, nr.13, 2013


devine odaia curată, folosită pentru depozitarea bunurilor de preţ ale familiei, primirea de oaspeţi, mese şi ceremonii festive. Cu timpul, cele două odăi mai mari tind să devină egale ca suprafaţă, iar tinda este deplasată spre centru. Acum, intrarea se face prin tinda centrală, din care se deschid în lateral uşile către celelalte două odăi ale casei. Prispa se extinde invariabil de-a lungul întregii case şi, uneori, chiar de-a lungul unui perete lateral al acesteia, de obicei cel orientat spre drum. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, apare în planul caselor şi un foişor la intrarea în casă – mai ales în Oas şi Maramureş. În cele din urmă, începând cu anii '20-30 ai secolului al XX-lea se dezvoltă, sub influenţa centrelor urbane din zonă, un plan ce include şi o a patra odaie, o bucătărie. fRUMUSeŢeA CASeLoR DiN ACeASTĂ PARTe A TRANSiLVANiei este asigurată atât prin armonia proporţiilor, cât şi prin elemente de decor aplicate diferitelor suprafeţe ale casei. În fapt, casele de aici sunt considerate unele dintre cele mai frumoase realizări ale arhitecturii ţărăneşti din România, îmbinând cu succes, şi ele, ca restul obiectelor ţărăneşti, frumosul şi funcţionalul. Reuşita proporţionare a acestor case contribuie semnificativ la impresia pe care ele o fac privitorilor – armonia volumelor face plăcută priveliştea şi prezenţa lor. Laturile scurte ale caselor celor mai vechi reprezintă circa două treimi din cele lungi. Înălţimea pereţilor în raport cu cea a acoperişului respectă şi ea această proporţie. Mai mult, întreaga casă este împodobită de ţăranii de aici prin utilizarea unor tehnici şi motive diverse. Acoperişurile învelite cu paie sunt frumos bătute şi rotunjite. Cele învelite cu draniţă sunt rodul migalei, impresionând şi ele – linia coamei acoperişului este împodobită cu un şir de draniţă tăiată spre a închipui diferite forme; la fel, capetele vizibile ale unora din şirurile de draniţă sunt tăiate şi ele în forme diverse – vârfuri ascuţite, semicercuri, cozi de rândunică; adesea şirurile de draniţă sunt fixate pe acoperiş în aşa fel, încât fibrele lemnoase să fie orientate diferit pe fiecare dintre rânduri. Acest procedeu naşte un efect frumos, în funcţie de felul în care cade lumina într-un anumit moment, rândurile părând mai luminoase sau mai întunecate. Masivitatea pereţilor este întreruptă şi echilibrată de zona uşilor şi ferestrelor – ramele acestora sunt cioplite cu frânghii şi rozete, romburi. Ferestrele, în partea de sus şi de jos, sunt încadrate de două console orizontale, iar în dreptul uşii, lângă locul cheii – şi ea de lemn – poate fi găsită o poliţă

www.revista-satul.ro

împodobită şi ea cu motive crestate – romburi, rozete.

de lemn două elemente de sprijin numite “chituşi”.

Apoi, stâlpii casei sunt cei ce poartă, de regulă, densitatea cea mai mare de decor a casei. Stâlpii, numiţi brânci sau căpriori de localnici, sunt împărţiţi de specialişti în două categorii – cei împărţiţi în două registre (tipuri de arii decorate) şi cei împărţiţi în trei. Primii au partea de jos, până spre mijlocul lor, fasonată într-o formă cu secţiune pătrată. Jumătatea superioară fie ia forma unui fus, fie este formată dintr-o succesiune de 2-3 volume cioplite de jur împrejur – tridimensional – pe trei laturi sau doar pe latura din faţă a stâlpului. Acest prim tip de stâlpi este specific Oaşului, Chioarului şi Lăpuşului.

Aceşti chituşi sunt ciopliţi în forma unor începuturi de arce, au în partea inferioară câte o protuberanţă, perforată sau nu, şi se prind, pe de o parte, de stâlpi, pe de altă parte, de fruntarul prispei. Aceasta din urmă este fie drept, fie uşor arcuit în intervalul dintre doi stâlpi. Arcatura fruntarului şi începutul de arc al chituşului formează împreună o arcadă. Arcadele acestea sunt o caracteristică a caselor maramureşene, fiind rar întâlnite în Lăpuş, Oaş sau Chioar. Fruntarul, stâlpii şi chituşii sunt uneori decoraţi şi cu crestături mici triunghiulare,

În Maramureş, predomină stâlpii alcătuiţi din trei registre. Prima treime este de secţiune pătrată şi serveşte drept suport pentru scândurile de la balustrada prispei. Închiderea cu balustradă a şatrei sau târnaţului este un fapt caracteristic caselor mai noi din Maramureş – această practică se răspândeşte mult în trecutul recent, nefiind caracteristică niciunei dintre cele 4 ţări în vremuri mai îndepărtate de zilele noastre. Balustrada este formată din scânduri orizontale sau verticale, înalte de 80-100 de cm. În cazul în care sunt aşezate vertical, scândurile sunt la rândul lor traforate cu diferite motive. A doua parte a stâlpilor din Maramureş este cioplită în diferite corpuri – poliedre, cuburi, cilindri – prinse între brăţări de lemn cioplit, mai subţiri. Cilindrii pot fi fasonaţi fusiform, după care pot fi împodobiţi suplimentar prin cioplire. Ultima parte a acestor stâlpi este mult mai elaborată – aceasta este mai îngustă, asemănătoare cu o limbă, pe ea ataşându-se, în lateral, cu ajutorul unor îmbinări şi cepuri

ce dau un ritm plăcut volumelor lor cioplite. Mai mult, capetele grinzilor ce alcătuiesc acoperişul prispei sunt şi ele cioplite, decupate în scări sau uşor arcuite. În fine, către zilele noastre decorul se realizează cu mijloace tehnice diferite. Stâlpii sunt strunjiţi, în vreme ce chituşii şi fruntarul sunt înlocuiţi cu scânduri traforate în aşa fel, încât să se asemene cu vechile forme cioplite.

Bibliografie: 1. Florescu, Paul, Florea, Bobu, Petrescu, Paul, (red. responsabili) et. al., Arta populară românească, Bucureşti, Editura Acadamiei Republicii Socialiste România, 1969; 2. Petrescu, Paul, Arhitectura taraneasca de lemn din Romania, Bucureşti, Meridiane, 1974 3. Stahl, Henri H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. 1-3, Bucureşti, editura Academiei R.P.R., 1958-1960.

13


voluntariat la ferme ecologice şi tradiţionale

W

WOOF (Willing Workers on Organic Farms / Voluntari la Ferme Ecologice şi Tradiţionale) este un program de schimb internaţional care ajută fermierii să intre în contact cu voluntari. Agricultorii beneficiează de ajutor în munca lor, iar în schimb, voluntarii primesc cazare, masă şi experienţa unică de a trăi şi de a explora viaţa la ţară.

curând o mulţime de fermieri erau dornici să primească voluntari în gazdă, oferindu-le în schimbul ajutorului lor, mâncare şi cazare. În anul 2000, avea loc prima conferinţă internaţională WWOOF, care a fost susţinută de reprezentanţii săi din 15 ţări. Pe parcursul timpului, peste 35 de ţări au aderat, creând organizaţii naţionale WWOOF, între care şi România.

Voluntarii au ocazia să discute şi să înveţe din experienţa fermierilor despre biodiversitate, agricultura şi mişcarea ecologică. Din întregul schimb cultural, beneficiază atât fermierii, cât şi voluntarii.

Rolul WWoof România

Cum s-a născut WWoof în lume

Iniţial denumit “Working Weekends on Organic Farms”/ Weekend-uri de Lucru la Ferme Organice”, programul WWOOF a demarat în Anglia, în toamna anului 1971, când o secretară ce locuia şi muncea în Londra a conştientizat nevoia oamenilor de la oraş de a-şi petrece weekend-urile într-un mod activ şi sănătos undeva la sat şi, de ce nu, ajutând fermieri la muncile câmpului şi în gospodărie. Ideea ei a început printr-un weekend pilot planificat pentru patru persoane. Bucurându-se de un mare succes şi popularitate, în

16 dezVoltARe RuRAlă

WWOOF România a fost creat de o echipă de voluntari, la sugestiile unor prieteni fermieri. Aceştia promovează principiile WWOOF şi oferă celor interesaţi o listă de ferme. Rolul programului este de a asigura informaţie pentru public şi de a facilita legătura dintre voluntari şi fermele care îi vor găzdui.

De ce România?

Cultura românească este un amestec de modernitate şi practici tradiţionale, vizibile în special în agricultura de subzistenţă practicată de majoritatea populaţiei din mediul rural. Deşi unele aspecte ale culturii româneşti se regăsesc şi în alte ţări din regiunea balcanică, limba română, amestecul de oameni (români, minorităţi de maghiari, saşi, rromi etc.), mâncarea şi tradiţiile oferă vizitatorilor o experienţă cu adevărat specială.

SATUL - anul V, nr.13, 2013

Foto: Ana A. Negru

Programul WWOOF,


Cine poate deveni voluntar?

În general, voluntarii trebuie să fie capabili să participe la muncă fizică şi să îndeplinească sarcini precum cules, compostare, muls, construire / reparare de garduri sau hrănire a animalelor dintr-o gospodărie. Totuşi, unele ferme găzduiesc voluntari care preferă să facă alt gen de activităţi, cum ar fi munca de birou, supraveghere a copiilor, creare/întreţinere website sau vânzare a produselor de la fermă. Cel mai important este ca voluntarii să se simtă confortabil în familiile de fermieri şi să se poată adapta la o situaţie şi un mediu nou. Se recomandă voluntarilor care au sub 18 ani, să fie acompaniaţi de o persoană majoră.

Condiţii la ferme

Practic, voluntariatul la fermele înscrise în această reţea presupune pe lângă contribuţia voluntarilor la muncile din gospodărie, un schimb cultural cu zona în care se află ferma gazdă. Programul zilnic al voluntarilor depinde, în primul rând, de îndemânarea acestora şi de dorinţa de a învăţa practici agricole ecologice şi tradiţionale, dar şi de necesităţile fermierilor. În general, voluntarii prestează 6-8 ore de activitate în fiecare zi lucrătoare, iar sfărşiturile de săptămână sunt destinate vizitelor şi participării la evenimentele sociale şi culturale din sat şi din împrejurimile acestuia. În felul acesta, ei intră în contact cu atmosfera şi farmecul vieţii de la ţară. Pe perioada voluntariatului, cazarea de face la fermă şi veţi consuma produse sănătoase din gospodărie, lucruri pentru care nu trebuie să contribuiţi financiar.

Cum poţi deveni voluntar?

1. Înregistrare pe pagina de internet WWOOF România. www.wwoof.ro 2. Activarea contului de voluntar WWOOF România Pentru voluntarii din România, activarea contului se face în mod gratuit, în termen de 24 ore de către coordonatorul WWOOF România. 3. Alegerea fermei(lor) Ori de câte ori vreţi să accesaţi contul dvs, trebuie doar să folosiţi numele de utilizator şi parola dvs. După ce aţi intrat pe secţiunea de membri, în bara de navigare principală vor apărea două noi legături (‘listă gazde’ - cu informaţii detaliate şi de contact ale gazdelor şi ‘listă wwooferi’ - lista voluntarilor înregistraţi în WWOOF România). Daţi click pe ‘listă gazde’ pentru a vizualiza fermele şi pentru a o alege pe cea unde vreţi să voluntariaţi.

6.c. Cum veţi ajunge la fermă (sau detalii despre întâlnirea dvs cu fermierul) 6.d. Masa şi cazarea 6.e. Ce fel de muncă veţi voluntaria 6.f. Câte ore/zile veţi lucra pe săptămână 7. Alte consideraţii Accidente/Asigurare: WWOOF România nu poate fi tras la răspundere pentru eventuale accidentări care s-ar putea întâmpla la fermă. Voluntarii sunt rugaţi să fie precauţi şi să nu lucreze peste abilităţile personale. Aplicaţia pentru voluntari poate fi găsită la următoarea adresă: http://www.wwoof.ro/index.php?p=volunteers.

Sfaturi pentru voluntari

Există câteva reguli nescrise ale bunului simţ, pe care dorim să le prezentăm, pentru momentul în care veţi discuta cu fermierii: • Dacă îi contactaţi telefonic, vă rugăm să sunaţi la o oră rezonabilă din timpul zilei; • Vă rugăm să aveţi o comunicare respectuasă şi să le explicaţi cât mai precis care sunt îndemânările voastre şi care este motivaţia voastră de a munci la fermă; • Reţineţi că în medie, o zi de lucru pentru voluntari este de 6 ore; • Vă rugăm să respectaţi cerinţele fermierilor pentru perioada minimă (şi maximă) de şedere; • Luaţi în considerare că la fermă se consumă produse ţărăneşti şi veţi consuma meniul lor zilnic, fără pretenţii (cu excepţia cazului în care aveţi regim special, ex. vegetarian); • În funcţie de ce activităţi sunt necesare la fermă, nu uitaţi totuşi să vă luaţi mănuşi, bocanci rezistenţi şi o pălărie; • Odată ce aţi intrat în contact cu fermierul, întrebaţi dacă trebuie să vă aduceţi sacul de dormit (în funcţie de preferinţe, pe perioada verii cazarea voastră poate să varieze de la dormitor în casă, până la cort în curtea gospodăriei). • Datorită programului încărcat al fermierilor, vă rugăm să trimiteţi cereri de înscriere cu o lună înainte de a vă planifica sosirea la fermele acestora.

Voluntariat pentru eco Ruralis

WWOOF România este un proiect Eco Ruralis, asociaţie care sprijină ţăranii români care practică o agricultură ecologică şi tradiţională. Eco Ruralis este deschis să lucreze cu voluntari care să ofere ajutor în cadrul WWOOF România, dar şi în alte proiecte. Contact: ecoruralis@gmail.com.

4. Scrieţi un email la fermă(e) Scrieţi un email la ferma aleasă, exprimând dorinţa dvs de a voluntaria la ei. În email: 4.a. Menţionaţi ‘Aplicaţie voluntar WWOOF’ în titlul mesajului 4.b. La Carbon Copy (CC) introduceţi: wwoofromania@gmail.com 4.c. Copiaţi şi completaţi Aplicaţia dvs de Voluntar

Foto: Adrian Andrei

5. Aşteptaţi răspunsul gazdei Dacă o fermă este interesată, o să vă ofere un răspuns pozitiv. 6. Discutaţi termenii voluntariatului şi ai şederii Înainte să decideţi plecarea spre fermă, trebuie să vă înţelegeţi cu fermierul despre câteva detalii: 6.a. Perioada voluntariatului 6.b. Data la care ajungeţi la fermă

www.revista-satul.ro

17


PUTeReA de a nu ne vinde

S

ă nu ne mirăm de ce există o aşa mare degradare în societatea de azi. Tineretul îşi are rădăcina în familie. Dacă familia a fost sănătoasă, a fost familie creştină, a fost o mamă bună, a fost o biserică sănătoasă, a avut preoţi, a avut duhovnici, atunci şi societatea, şi lumea tineretului a mers pe un drum sănătos. Dar după ce lumea s-a supramodernizat, tineretul nostru a fost dezbrăcat, nu numai de costumaţia lui originară, ci şi de fondul lui sufletesc. Că a schimbat iţarii în blugi, a schimbat viaţa lui într-una uşuratică; pentru că a intrat televizorul în casă, radioul şi toate lucrurile acestea, cum spunea ţăranul nostru când a văzut radioul pentru prima dată în casă: “Măi, asta-i diavolul în casa noastră”. Lumea s-a modernizat din ce în ce mai mult, a intrat într-o tehnică oarbă. Acum omul nu mai poate merge cinci metri. Aşteaptă tramvaiul 15 – 20 de minute, că nu poate merge pe jos, e obosit.

Tehnica ne-a lenevit, ne-a dus într-o stare de amorţire şi trupească, şi sufletească. E distanţă mare între mama noastră de altădată, care avea de dus câte două oale la sapă, avea şi un copil după ea, altul la sânul ei. Dacă intri într-un muzeu să vezi cusătura la un epitaf de o frumuseţe artistică ce îţi fură ochii, înţelegi că femeia a fost acolo într-o oboseală şi trudă cu nopţi nedormite. Astăzi, femeia noastră modernă e grăbită, stă ore întregi la televizor sau la discuţii goale şi pierde timpul.

Pierderea timpului este şi moartea sufletului. Tehnica a venit pentru acest fapt: să-i fure omului timpul, să nu se mai ocupe cu cele duhovniceşti, pentru că a venit concepţia aceasta materialistă peste noi, că omul nu mai are suflet. Are numai trup, bunuri de consum care trebuie să-i fie la dispoziţie în orice magazin. Merge 7 sau 12 ore la serviciu, vine acasă, se îngrijeşte de o hrană mai puţin sănătoasă, pentru că acum vine şi schimbarea genetică a alimentaţiei. Omul nu mai are un suport sănătos, un sirop sănătos, un ghiveci, o hrană şi o băutură sănătoasă. Ia o sticlă de suc, o desface, o dă copilului care nu mai are laptele natural, nici dezvoltarea naturală.

De când e născut, copilul trăieşte într-un fals. Îndată îi pune suzeta în gura şi trage din ea toată ziua, dar nu iese nimic. Omul trebuie să trăiască precum pasărea, unde este libertate deplină. Aşa cum pasărea din înălţimi vede nimicnicia pământului, la fel şi omul în libertate poate să-şi vadă păcătoşenia. Noi am luat tehnica aceasta prea devreme, prea abrupt ca să putem rezista împotriva ei. Omul nostru se vede în faţa televizorului, a calculatorului, unde pierde ore şi zile întregi şi e

18 cAleA - AdeVăRul - ViAŢA

furat de tot felul de imagini, încât nu se mai gândeşte la icoana lui de altădată, nici la frumuseţea cerului, a pădurilor, nu se mai opreşte la bogăţiile ţării noastre. Copilul nostru nu mai este învăţat cu o spovedanie, să meargă la o biserică, să cânte o cântare bisericească, nu mai este învăţat să se adreseze lui Dumnezeu şi acesta este cel mai mare rău care bântuie ţara noastră şi viaţa noastră materială şi spirituală. Învăţământul nostru este din ce în ce mai nepregătit. Avem exemplul cu tinerii noştri bacalaureaţi. Nu ne mai trebuie alt indiciu că şcoala trebuie să se trezească. Oamenii care au pe umerii lor răspunderea unui învăţământ, a generaţiilor care vor urma, au de dus sarcinile acestei ţări. Dacă mergem aşa, nu vom mai avea învăţători buni, medici buni pe care să-i doară de sufletul acestei naţiuni. Care sunt oleacă mai luminaţi, abia aşteaptă să termine o şcoală şi să plece în străinătate.

Tinerii noştri pleacă în lume. De ce? Pentru că în şcoală nu s-a fixat noţiunea de dragoste de neam şi de ţară. Manualele de istorie sunt cele ale lui Roller şi funcţionează până astăzi. Toată lumea aşteaptă ceva nou, dar noul acesta nu vine decât începând cu noi înşine, lăsând la o parte conducerea care este într-un stat.

Ce facem noi ca indivizi? Pentru că nu va veni să-mi facă mie gospodărie partidul sau guvernul. Dacă noi încercăm să ne redresăm viaţa, atunci toată ţara va înflori. O ţară nu înfloreşte din parlament, nici din guvern,

SATUL - anul V, nr.13, 2013


înfloreşte din străduinţa şi din conştiinţa fiecărui individ în parte. Pe vremea monarhiei, se spunea că regele domneşte, iar guvernul conduce. Acum, nu mai avem nici guvern, nici rege. Stăm în amorţirea aceasta, cum aşteaptă puiul de vrabie ca mama să-i aducă o furnică în guşa ei. Aşa aşteptăm noi, oamenii moderni, pentru că societatea noastră nu este obişnuită cu o muncă sănătoasă. Noi mergem să arăm pustietăţile Americii, să menţinem sănătatea Germaniei cu medici români. Iată un exemplu de neglijenţă: Dacă mă duc să cumpăr ceva din oraş şi sunt două magazine, unul grecesc şi unul românesc, românul se duce la grec, nu se duce la fratele lui să-i dea posibilitatea de a câştiga un ban, ca la rândul lui să vină tot în ajutorul ţăranului şi al românului nostru. Vin pălării din export, din nu-ştiu-ce ţară, intră în magazinele noastre: “A, asta-i pălărie americană, asta e grecească, asta e românească” şi se opreşte la cea de la străini, nu o ia pe cea de la români. Şi e mult mai slabă marfa chinezului, decât marfa noastră. Îmi povestea un cultivator de fructe din ţinutul Sucevei, unde are hectare de meri. A mers şi el în piaţă cu roadele lui, socotind că poate face ceva. Dar au venit din Polonia vreo şapte-opt tiruri cu fructe şi l-a paralizat pe bietul român. Şi iată cum se produce dezechilibrul acesta de la cel material, la cel spiritual, pentru că nu este un creier care să dirijeze toate lucrurile acestea. Se merge pe o concurenţă financiară peste tot. Se duce în prăpastie toată munca bietului român, care ajunge cerşetor prin Occident şi ţi-e jenă să spui în afară că eşti român, pentru că toţi te privesc cu compătimire.

Ne întrebăm de ce avem atâtea greutăţi în viaţa noastră? Pentru că a rămas numai numele de român. Românul nostru s-a pierdut. Pentru că fetele noastre s-au căsătorit cu negri, cu chinezi, cu germani, cu ruşi, cu toate naţiile care şi-au deschis portmoneul. De unde să iubească pruncii lor ţara, dacă ei nu au nicio ţară, nicio familie, când şi la noi se vrea ca pe buletine să nu se mai treacă prenumele părinţilor? Aşa încât să nu mai ştii cine eşti. Nu mai vorbim de globalizarea asta care a venit peste noi fără vreme, ca să ne contopim cu totul. Am ajuns acum la concluzia că nu mai e nevoie de hotare, de nişte zone naţionale ca să ne putem ajuta spiritual: dacă e un basarabean, important e să fie un creştin bun; dacă-i moldovean, să fie un creştin bun; dacă-i ungur, să fie un creştin bun şi în felul acesta facem globalizarea spirituală, că cea materială, fizică nu se mai poate face. De aceea, noi, românii, cum terminăm un bacalaureat, fugim – acum şi bacalaureatul acesta îi vai de el, când altădată auzeai de atâtea sclipiri intelectuale. Asta dovedeşte şi lipsa de pregătire, chiar din familie. Îmi amintesc că la şcoală aveam table din acelea pe care scriam cu piatră şi un manual aveam pentru patru clase. Acolo era şi istoria, acolo era şi religia, botanica şi tot ce vrei într-un singur manual. Şi manualul se moştenea din generaţie în generaţie. Aşa se învăţa. Aşa a învăţat şi Iorga, aşa a învăţat Stăniloaie şi toţi cărturarii şi savanţii României, încât i-am întrecut pe occidentalii noştri cam în toate. Acum un tânăr de-ai noştri care termină bacalaureatul, nu are decât un gând:

să plece în străinătate. El nu se gândeşte că pământul acesta e aşa de bogat şi de fertil, încât dacă s-ar apuca să facă oleacă de agricultură, s-ar descurca. Nu, el pleacă în alte părţi, să fie argat la străini. Cum spunea un tânăr: “Mă duc să spăl farfuriile în Occident.” Bine, dacă nu vrei să ai farfuria ta aici acasă, du-te în Occident. Admiram un inginer agronom care avea vreo 50 de hectare. O Moldovă întreagă era ţinută numai din recolta lui, din munca lui proprie. Numai cu soţia şi doi copii. Se urca de dimineaţă pe tractor, lucra până la orele 12 – 14, apoi era boier: se ducea făcea baie, se uita la un film. Occidentalii spun că trăiesc bine. Sigur că trăiesc bine de pe urma muncii noastre. Vine câte-un român cu câte o maşină din afară şi ţăranii admiră marca maşinii, dar nu se uită la obrajii lui, la ochii duşi în fundul capului. El şi-a dat toată viaţa şi toată energia lui pentru tehnica aceasta occidentală.

Românul nostru nu mai poate ieşi din noroi, e mereu slugă la alţii, pentru că nu are în sat niciun învăţător la care să vadă un model de grădină, de livadă, cum se plantează un pom; cel care chiar vrea să facă ceva te copiază. În plus, la noi în ţară sunt sectanţii care merg cu o viteză nemaipomenită. Bucovina e aproape în mâna lor. Îmi povestea un preot din Iaşi, a cărui fată n-avea serviciu de vreo 2 – 3 ani. A fost nevoită să meargă la o gospodărie de stat şi să ceară un serviciu acolo. Şi i s-a oferit de lucru, dar la ieşire, i se spune să vină la casa de adunare. Şi fata a venit şi i-a zis părintelui, care a sfătuit-o: “Măi, mai bine stai acasă, o să facem cum putem, dar nu te vinde.” De aceea, la noi prefectul e sectant, secretarul e bulgar şi aşa ne dirijează străinii care n-au nicio legătură cu neamul nostru. Aşa făcea şi sistemul comunist. La conducere erau numai străini.

Străinul n-are nicio tangenţă cu bunătatea, cu dragostea, cu valorile creştin-ortodoxe. Vă doresc să puteţi duce mai departe cuvântul acesta românesc să se poată folosi şi cei ce ascultă şi să ne găsim cu toţii dincolo. (Sursa: “Ne vorbeşte Părintele Iustin” – volumul II, Petru Vodă, februarie 2013, Fundaţia Justin Pârvu). www.revista-satul.ro

19


Omenia s-a născut la sat o lecţie de bunătate şi credinţă trăită de d-na învăţătoare Leancă, cea mai în vârstă localnică din satul Bod (judeţul Braşov)

Text şi foto: Ana A. Negru ovestea doamnei Pelaghia Elena Leancă începe acum 98 de ani, în Basarabia, pe malul Nistrului, în judeţul Soroca.

P

Nu şi-a văzut tatăl niciodată, pentru că s-a născut pe vremea când acesta fusese luat în concentrare pentru primul război mondial. “Tata ştia doar că am venit pe lume. Iar eu, tot ce ştiam şi ce aveam de la el au fost nişte fotografii şi o carte poştală pe care i-o trimisese mamei şi în care îi spunea să vândă caii, ca să nu mai aibă şi grija lor, dar vaca să nu cumva să o dea, ca să aibă lapte să mă crească pe mine. Acea carte poştală o păstram ca pe o icoană... Apoi, când aveam eu doi ani, tatăl meu era deja mort pe front şi n-a mai apucat să mă cunoască. După moartea tatălui, mama a vrut la un moment dat să plece în America. Însă, cu copil nu putea, aşa că a vorbit cu sora ei şi aceasta îşi luase angajamentul să mă crească ea. Lucrurile, mama le dăduse pe toate la vecini, că nu puteai vinde nimic atunci, că n-avea lumea bani. Ea trebuia să meargă în America cu un cumnat, care mai pleca cu două fete. A fost plătit tot drumul până la vapor, dar ele când au văzut oceanul şi vaporul, s-au speriat şi au început pur şi simplu să ţipe: “Nu ne urcăm! Nu ne urcăm!”, aşa că s-au întors. Mamei şi de tren i-a fost foarte frică. Că în Basarabia era o singură cale ferată, dar era departe de noi şi multă lume îmbătrânea

20 RePeRe

fără să fi văzut vreodată tren. Bărbaţii îl vedeau prima oară când plecau la armată. Când a venit mama acasă după încercarea nereuşită de a pleca în America, lucrurile date nu le-a mai recuperat, că nimeni n-a zis: “Uite, mi-ai dat lucrul ăla, acum ia-l înapoi.” Încă un lucru care s-a întâmplat atunci cu plecarea mamei, a fost că dacă ea şi-a părăsit casa, a intrat acolo un frate de-ai lui tata, care n-a vrut să i-o mai dea înapoi. A promis , în schimb, că o să-i clădească alta, însă lucrul ăsta nu s-a mai întâmplat... Aşa că am stat la sora mamei.

copilăria cu lipsurile şi simplitatea ei Pe atunci, nu era luxul ăsta. Lumea trăia mult, mult mai simplu decât acum. Aveam cinci ani când mi-a făcut mama rochiţă dintr-o cămaşă de-ale ei pe care n-o mai purta; din părţile ei bune, mi-a croit mie rochiţa. Şi aşa proceda cam toată lumea. Sau când am plecat la orfelinat, mama şi-a descusut paltonul, a întors materialul pe cealaltă parte şi din ăla mi-a făcut mie palton, că pe atunci, nu avea lumea bani să cumpere ceva nou. Şi mai cu seamă, lumea de la sat simţea mai tare lipsa banului. De exemplu, la prăvălie ne duceam cu ouă, în loc de bani. Şi umblam desculţi, că n-aveam cu ce ne încălţa.

Primele ghete le-am avut la şapte ani, că mi le-a cumpărat mama special pentru şcoală. Şi puneam ghetele pe batistă, aşa eram de bucuroasă că le am. Erau şi familii care luau încălţăminte pentru copiii lor, însă mama îmi croşeta din lână şi cosea la talpă piele de oaie tăbăcită, ca să nu se rupă repede. Iarna, cei mai mari aveam un fel de galoşi, pe care îi purtam cu şosete mai groase. Eu primeam galoşi de la verişoare. Una dintre ele era învăţătoare şi de la ea am învăţat foarte multe lucruri - să fiu ordonată, să mă port frumos în lume - aşa că idealul meu era să ajung şi eu ca ea, învăţătoare. În plus, era şi frumoasă tare; avea un păr frumos pe care-l purta cunună pe cap şi mă gândeam că şi eu vreau să-mi port părul ca ea. Însă, ştiam că mama nu mă lasă să merg mai departe la şcoală, pentru că vrea să rămân s-o ajut la câmp. Pe atunci se făceau patru clase obligatorii, a cincea şi a şasea erau pentru cine vroia. Eu am făcut şase clase, după care, la final, ne-a dat să facem o compunere despre ce vrem să devenim în viaţă. Eu, bineînţeles, am scris că vreau să devin învăţătoare, dar că mama nu mă lasă să plec; că auzisem de orfelinatele astea. Când am citit compunerea în clasă, directorul a spus : “Eu o să te ajut să mergi la orfelinat.” SATUL - anul V, nr.13, 2013


În toată ţara erau două orfelinate: unul la Cernăuţi, iar altul la Predeal. În 1929, când m-am dus să dau examen de admitere la Cernăuţi, am văzut pentru prima dată tren. Mi-a fost frică să mă urc, dar m-am dus cu un văr de-ai mei care făcea liceul acolo şi care, de altfel, mă şi pregătise pentru examen. El m-a luat în braţe şi a urcat cu mine în tren, că eu nu vroiam. Maşini, la fel, dacă am văzut trei până atunci, şi astea doar când mergeam la şosea cu vitele în câmp. Era viaţa mult mai simplă, dar omul era mulţumit cu atât.

Acum, cu luxul ăsta, se uită lumea la cel de lângă şi zice: “Uite, ăla cât are, să am şi eu, dar mai mult decât are el!” Noi eram mulţumiţi aşa, cu sărăcia noastră, cu necazul nostru. Mama avea mult pământ de lucrat şi, fiind singură, nu avea timp şi de altceva. În schimb, s-a ajutat mult cu rudele, care n-o lăsau să se chinuiască. Iarna, mama ţesea. Avea război de ţesut şi făcea covoare foarte frumoase. Se ajuta cu vecina. Mergea s-o ajute să ţeasă un covor, după care venea ea la mama s-o ajute la un covor.

copiii nu făceau rele de frica lui dumnezeu În general, în sat părinţii nu aveau timp să se ocupe prea mult de copii, pentru că erau în câmp de dimineaţa până seara, timp în care rămâneam acasă o droaie de copii, aproape sălbăticiţi, că n-aveai de la cine lua un exemplu. Înainte de a pleca la câmp, părinţii ne lăsau vorbă: “Hrăneşti porcii, hrăneşti păsările, faci cutare şi cutare lucru.” N-aveau timp să ne dea poveţe, să ne înveţe prea multe. Însă, norocul vremurilor de atunci, e că la noi credinţa era puternică şi de mici ne era sădită în suflet frica de Dumnezeu. Aşa că nici nu făceam rele, de frică să nu-L supărăm. La şcoală se ţineau şi ore de religie, iar eu eram în corul bisericesc şi mergeam la biserică în fiecare duminică, însă mai mult singură, ca mama rămânea să facă mâncare pentru toată săptămâna, că pe-atunci se făcea totul în casă, şi pâine, şi tot. Nu cumpăra lumea nimic.

Din poveţele preotului, învăţam foarte multe lucruri bune. Tot satul îi purta un respect nemaipomenit. Noi copiii, dacă îl întâlneam pe stradă, îi sărutam mâna mereu. Aşa era obiceiul.

www.revista-satul.ro

Şi tot ca urmare a poveţelor bisericeşti şi a ceea ce ne învăţa religia, era şi acea solidaritate între oameni. Când era vorba de ajutat pe cineva sau dacă, Doamne-fereşte, se întâmpla vreo pagubă la cineva în sat – ardeau case sau mureau vite la careva, fiecare, cu cât putea, ajuta familia respectivă.

orfanii de război aveau anumite privilegii Am făcut opt clase, că atât se făcea atunci, la şcoala de învăţătoare (Şcoala Normală, se numea) şi ca orfană de război, am fost întreţinută de stat în toată perioada asta. Viaţa în orfelinat era îndeajuns de bună, deşi mă simţeam între străini, eu fiind obişnuită cu rudele. Dar, eram îngrijiţi destul de bine: ne îmbrăcau modest, dar frumos, că de multe ori noi, orfanele, eram îmbrăcate mai bine decât alte fete de la ţară; apoi ne dădeau manuale şi ne plăteau taxa la şcoală. Când am terminat în 1938, cei din seria noastră trebuiau să aştepte trei ani ca să fie numiţi în post, însă noi, ca orfani de război, am fost numiţi încă din primul an. Eu am fost repartizată în judeţul Rădăuţi din Bucovina. O aveam şi pe mama de întreţinut, o ajutam cât puteam, desigur. În 1941, când au intrat ruşii în Basarabia, am fost acasă, dar noi n-am ştiut nimic până când am văzut tractoare cu armata sovietică cântând din acordeoane şi aruncând bani la copiii curioşi care fugeau după ei. Am rămas în Basarabia. În 1942 m-am căsătorit şi în 1943 am născut primul copil.

Refugiul în România În 1944, m-au refugiat în România, pentru că soţul meu era în concentrare la Braşov, în vederea celui de-al doilea război mondial. Am fugit cu copilul de nici un an în braţe, că n-am mai avut timp să iau ceva şi am luat-o şi pe mama cu noi. Ordinul de refugiu a fost pentru Caracal. Însă nu vă spun ce de griji ne-am făcut, eram distruşi psihic! Nu ştiam unde o să stăm, ce-o să facem, eram cu copiii în braţe...

Am stat în trenuri zile şi nopţi fără să ieşim. Închipuiţi-vă ce aer era în trenul ăla, că ne punea pe linie moartă şi trebuia să aşteptăm acolo, până puteau să ne ducă mai departe.

Refugiaţii au fost primiţi cu braţele deschise de sătenii din oltenia Ne-au ajutat mult oamenii din zonele unde era oprit trenul. De exemplu, la gara din Ploieşti, ne-au adus sătenii lapte, mâncare. Nu era nimic organizat, lumea venea, pur şi

simplu, să ne aducă de-ale gurii. În ziua în care am ajuns în Caracal, în faţă la primarie ne aşteptau oameni veniţi cu căruţe. Eram mulţi, dar sătenii fuseseră anunţaţi şi întrebaţi cine vrea să ia refugiaţi.

Familia care ne-a luat pe noi era venită cu căruţa dintr-o comună de la 15 km distanţă – Apele Vii. Cu toată dragostea ne-au luat, ne-au ţinut o lună de zile cu mâncare, ne-au dat cameră separat, aşternut, tot, tot. Au fost foarte, foarte atenţi şi cumsecade cu noi. La început am dus-o greu, însă cadrele didactice din Apele Vii ne-au ajutat foarte mult; au venit cu alimente, ne-au dus la livezile, la viile şi la ogoarele lor cu pepeni şi ne-au arătat: “Uite, aici e al nostru; când vă vine dorul, duceţi-vă şi luaţi fără nicio grijă, că noi n-avem timp să tot venim.” Sigur că nu ne-am dus; asta şi pentru că într-o zi ne aduceau unii, într-altă zi ne aduceau alţii, dar ne-au uns la suflet vorbele şi dărnicia lor; faptul că împărţeau cu noi, care eram nişte străini, tot ce aveau. De asemenea, statul îi ajuta foarte mult pe refugiaţi. Ca ajutor de început, ne dădeau trei salarii în avans. Între timp, soţul meu a terminat concentrarea şi a fost trimis pe front, însă eu trebuia să nasc cel de-al doilea copil, aşa că le-a spus la Regiment că noi suntem refugiaţi, că nu am pe nimeni şi că urmează să nasc, aşa că i-au dat un fel de concediu, de cca două luni.

După ce-am născut, toţi vecinii ne-au ajutat cu alimente, cu tot ce aveam nevoie, de parcă am fi făcut parte din familia lor. Câteodată avem câte un lighean plin cu pulpe de pasăre fripte, pentru că ne aduceau mulţi oameni şi nu puteam să-i refuz, că le cădea greu. Chiar dacă le spuneam: “Mulţumesc frumos, dar mai am, nu trebuia să-mi aduci.” ei răspundeau: “Nu-i nimic, le-am adus ca să le las, nu să le duc înapoi”. Un profesor de-acolo din Apele Vii, Chiriţă, s-a oferit să ne boteze copilul. Apoi, comuniştii ne-au tot îndemnat să plecăm înapoi în Basarabia. Noi n-am avut curajul, pentru că făcuserăm o greşeală faţă de comunişti, că am fugit de ei, chipurile. În realitate, eu fugisem pentru bărbatu-meu. Aşadar, am rămas în România. Aflasem, după aceea, că pe toţi cei rămaşi în Basarabia i-ar fi ridicat şi i-ar fi dus în Siberia. Însă, au fost minciuni, pentru că în realitate au ridicat doar câteva familii de oameni bogaţi, nişte moşieri. În tot timpul ăsta, am ţinut legătura cu rudele mele din Basarabia. Chiar şi acum trei ani am fost să le vizitez.

21


oameni ca pâinea caldă şi în Ardeal Din Oltenia, m-au repartizat, apoi, în mai multe sate din Transilvania, motiv pentru care a trebuit să locuim cu chirie la diverse familii. Am fost învăţătoare mai întâi la Ormeniş, apoi la Araci, unde statul ne dăduse un loc să ne construim casă. Araci era un sat de unguri şi români, dar şi unii, şi alţii, ne-au ajutat foarte mult. Au cărat o grămadă de piatră pentru casă! Ne anunţau numai: “D-na Leancă, duc un car cu piatră şi-l descarc la locul ăla.”

Când am început să ne construim casa, au venit oamenii să ne ajute gratis şi îmi ziceau să nu cumva să cheltuiesc ceva cu ei şi nici mâncare să nu le fac, că ei doar ne ajută şi apoi pleacă acasă să mănânce. Aşa ne-au ajutat să ridicăm casa la roşu. Tot în Araci, mi-aduc aminte că era o boieroaică, d-na Dobrescu; avea castel. Ea mă angajase să-i meditez băiatul pentru şcoală. În acea perioadă n-aveam în casă nimic, nimic, decât ce-mi trebuia azi, pe mâine nu mai aveam. Aşteptam să cumpăr sau să-mi dea cineva. Vecinii te-ajutau, dar ţi-era jenă să tot spui că nu ai. Doamna asta, când mergeam la ea, aranja pe masă diferite bunătăţi, că trăia foarte bine. Dar eu nu gustam din nimic, că mă gândeam că acasă n-avem nici pâine şi eu gust din astea…Nu puteam, pur şi simplu. Într-o zi, băiatul ei a venit la mine să mă anunţe că în ziua respectivă nu putem ţine lecţiile, că plecau nu-ştiu-unde şi s-a dus acasă şi i-a povestit maică-sii că nu aveam nimic în casă. În pat aveam paie şi peste paie, un cearşaf. Într-un colţ din tindă, aveam nişte ghindă, că luase bărbatu-meu un purcel şi să avem cu ce să-l creştem. Atât aveam. Ei, şi când m-am dus data următoare să fac lecţii cu băiatul, doamna Dobrescu mi-a spus: “Doamna Leancă, de ce nu mi-ai spus că trăieşti aşa de greu? Că eu te puteam ajuta mult.” Din ziua aceea, femeia nu-mi mai punea mie să gust, ci îmi făcea pachet, iar eu eram bucuroasă că duc la copii. Într-o zi, mi-a spus să duc copiii la ea, că vrea să-i vadă. Şi l-am dus doar pe cel mare, care avea trei ani, că pe cel mic n-aveam cu ce-l îmbrăca mai frumos. Copilul era obişnuit cu străinii şi tare uşor se împrietenea. Apoi, l-a întrebat ce vrea să mănânce, iar el a răspuns că lapte, că asta era cea mai bună mâncare pe care o ştia el. Însă, tocmai lapte nu avea femeia în casă şi a trimis pe una din servitoare să-i aducă. De atunci, tare mult m-a ajutat femeia aceea şi în general, oamenii din sat.

22 RePeRe

Foarte săritori erau; ne-au ajutat cu haine, cu pături, cu ce putea fiecare şi aşa puneau problema, încât să nu te simţi umilit: “D-na Leana, uitaţi, am asta şi v-am adus şi dvs, că i-am mai dus şi lui cutare”, chipurile, ca să nu mă jignească. După aceea, ne-am revenit, dar până am reuşit să ne cumpărăm în casă ce trebuie, ne-a ajutat lumea foarte mult. Între timp, însă, s-a desfiinţat cliclul II la Araci, aşa că în 1954 m-au repartizat în satul Bod şi a trebuit să vindem casa şi să plecăm. Aici, nu era post liber ca învăţătoare şi am predat la ciclul II ca profesoară. În fiecare vacanţă trebuia să facem cursuri pentru postul de profesoară. Am rămas la Bod, unde am avut relaţii foarte bune şi cu românii, şi cu saşii. M-am gândit după aceea, că dacă am fi rămas în Oltenia, poate ar fi fost mai bine. Traiul acolo era cu mult mai ieftin, pe când aici în Ardeal, atunci când am venit era o scumpete, că nici nu ziceai că e în aceeaşi ţară. Ardelenii nu vindeau ca să trăiască, pentru că erau fabrici unde puteau să lucreze, pe când oltenii, nu aveau pe ce altceva să facă bani, decât pe alimente, aşa că le găseai ieftin. Când am venit în Bod, însă, eram deja aranjaţi de-ajuns de bine.

34 de ani în învăţământ Ca învăţătoare şi ca profesoară, eram destul de exigentă. Copiii îmi spuneau “Vlad Ţepeş”. Pentru minciună, mai ales, pedepseam aspru. Însă, prin felul meu de-a fi, i-am ajutat pe mulţi elevi şi ca drept mulţumire, mi-au scris după ani buni, spunându-mi că-mi sunt recunoscători, că mă apreciază şi că dacă nu aş fi fost aşa aspră cu ei, nu ar fi ajuns cineva în viaţă. Mi-au uns sufletul vrobele astea. Şi oricum, chiar dacă erai aspru, să ştiţi că era o relaţie strânsă elev – profesor; făceam cu ei tot felul de excursii în natură, îi ajutam pe cei care erau mai necăjiţi. În 1972, am ieşit la pensie. Tot atunci, am cumpărat casa de la o familie cumsecade care ne-a îngăduit s-o putem plăti în rate, în trei ani, că nu prea erau bani pe-atunci.

o viaţă fără medicamente De 41 de ani sunt pensionară. Mulţumesc lui D-zeu că n-am fost bolnavă. Tot timpul cât am fost în învăţământ, eu n-am avut o zi de concediu, decât de maternitate. E drept că eu tot timpul am şi fost o fire care nu m-am lăsat, să zic imediat:”Vai, m-am îmbolnăvit, nu mai fac nimic.”. Eu tot timpul am lucrat. Şi cred că felul ăsta de a fi l-am dobândit din orfelinat; că acolo, dacă nu aveam îngrijirea părinţilor, a trebuit să mă obişnuiesc să mă descurc singură, chiar dacă viaţa e aspră. Perioada de acolo m-a întărit. Apoi, când mergeam în vacanţe la rude, căutam să lucrez cât mai

Satul Bod, în anii ‘50. În prim plan, biserica săsească şi Şcoala germană, iar în spate, dealurile Araciului şi Ariujdiului.

mult, ca să pot să-mi plătesc mâncarea pe care mi-o dădeau, nu că mi-ar fi impus ei asta, aşa judecam eu că e corect şi normal. Numai acum, de vreun an, simt că nu prea mai am putere şi îmi slăbeşte vederea şi auzul. Altfel, nu am nimic, nu mă doare nimic. M-a mai durut câteodată spatele, dar a fost ceva trecător, nimic grav. Şi mi se mai umflă picioarele din când în când, dar îmi pun compresă cu foi de varză. În viaţa m-am ferit de medicamente.

M-am tratat doar cu ceaiuri. De exemplu, ştiam că ceaiul de tei e bun pentru transpiraţie şi când ai febră, ceaiul de spin albastru e foarte bun pentru tuse etc. Atunci când aveam băieţii bolnavi, tot aşa, îi făceam bine doar cu ceaiuri. Când eram în Basarabia, acolo unde stăteam nu prea erau păduri şi nu puteam să folosesc plante, dar se găsea ceaiul rusesc, asemănător cu ceaiul negru.

SATUL - anul V, nr.13, 2013


Când făceau băieţii gâlci (nişte noduri care apăreau la exteriorul gâtului) le puneam felii de cartofi cruzi pe care îi legam cu un prosop şi pentru febră le dădeam ceai de tei. Când erau mici, dacă îi durea burta, le puneam comprese cu oţet diluat cu apă. Nu i-am învăţat cu medicamente şi ei sunt mulţumiţi pentru asta, că şi-acum la 70 de ani, au o sănătate bună, îi mulţumesc lui D-zeu. Pe atunci, nu se făceau nici aşa multe vaccinuri. Pe ei i-am vaccinat doar pentru vărsat de vânt.

Mi-am menţinut sănătatea până Mesaj pentru tineri la anii ăştia, pentru că m-am obişnuit să mă ţin de un Să nu-ţi părăseşti ţara! program. Eu şi astăzi duc dorul Basarabiei. Zilnic mă trezesc la ora 6 şi mănânc la oră fixă – dimineaţa, la amiaz’ şi seara. Nu mănânc între mese, că-mi stric pofta. Şi mănânc atât cât e necesar, adică să nu fiu nici lipsită, dar nici îmbuibată.

Şi când mă duc în vizită, când trec frontiera, am nişte emoţii groaznice! Aşadar, rămâneţi în ţară, pe pământul vostru. Oricum, trăind pe lângă rudele tale, şi supărat dacă eşti, când ai un necaz, sar toţi şi te-ajută. Altfel, e greu, e foarte greu între străini.

Doctorul şi femeile din sat ne Eu şi acum sunt vegetariană. dădeau multe sfaturi despre cum Pot să nu mănânc luni de zile Bucuraţi-vă de copii din plin! că totul în viaţă e bucuria de la copil. să tratăm sau să prevenim carne, că nu mi-e dor. naturist diferite boli. Îmi aduc aminte că atunci când eram copil, În ce mă priveşte, mulţumesc lui Dumnezeu, De exemplu, pentru tuse măgărească şi pentru temperatură, era o hârtie albastră cu care se înveleau cărţile; ei, această hârtie se ungea cu untură de oaie şi se punea pe piept.

www.revista-satul.ro

vara mâncam mai mult fructe. De exemplu, struguri, mere, pere. Şi le mâncam goale sau cu pâine.

că eu am bucurie de la copii. Am trei nepoţi şi doi strănepoţi.

23


Gogoşi cu dovlecei Reţete culese din Ardeal

Găluşte cu prune Ingrediente: -

1 kg prune 4 - 5 cartofi fierţi 2 ouă 400 g făină un strop sare 2 linguri zahăr (din care una pentru tăvălit găluştele) - 1 plic zahăr vanilat - 1 lingură pesmet

Mod de preparare: 1. Se zdrobesc cartofii fierţi. 2. Se adaugă ouăle, o lingură de zahăr, un strop de sare şi se amestecă. 3. Se pune făina. 4. Între timp, se pregătesc prunele. Se spală, se taie în jumătăţi. 5. Se modelează găluştele, punând pruna la mijloc. 6. Se fierb găluştele în apa care deja clocoteşte. 7. Sunt gata când ies la suprafaţă. 8. Se scot cu lingura de supă şi se tăvălesc pe rând prin pesmetul amestecat cu o lingură de zahăr. 9. Se servesc calde. Poftă bună!

Ingrediente: -

2 dovlecei un praf sare 1 lingură zahăr 2 ouă 500 g făină cca 200 ml ulei 2 linguri cu zahăr pentru tăvălit gogoşile

Mod de preparare: 1. Se spală dovleceii, se dau pe răzătoarea mare. 2. Se pune sarea, pentru ca dovleceii să-şi lase zeama, care după aceea se scurge. 3. Se adaugă ouăle, făina, zahărul şi se amestecă. 4. Între timp, se pune uleiul în tigaie la încins. 5. Se pun găluştele la prăjit. 6. Sunt gata când sunt rumenite pe ambele părţi. 7. Se tăvălesc prin zahăr dacă au fost pregătite ca şi desert sau pot fi lăsate fără zahăr, pentru a fi consumate ca aperitiv. 8. Se servesc, după preferinţă, calde sau reci. Poftă bună!

24 BucătăRie tRAdiŢioNAlă

SATUL - anul V, nr.13, 2013


Supă de roşii coapte la cuptor Sirop de zmeură cu miere Ingrediente: - 1 kg de zmeură - 1 kg jumătate de miere - zeama de la o lămâie

Mod de preparare: 1. Se zdrobeşte zmeura cu furculiţa sau folosind robotul de bucătărie. 2. Pulpa obţinută se dă prin sită, pentru a extrage sucul. 3. Se pregătesc sticlele şi se pune 1 parte suc şi 2 părţi miere. Se adaugă sucul de lămâie. Se înfiletează. 4. Se agită în mod repetat pentru a se amesteca foarte bine şi se repetă această operaţiune şi în cursul următoarelor două - trei zile. 5. Se păstrează la loc răcoros sau în frigider. 6. Se consumă diluat cu apă ca băutură sau câte-o linguriţă pe stomacul gol înainte de masă cu jumătate de oră, fiind foarte bun pentru prevenirea răcelilor, bronşitelor.

Spumă de zmeură Ingrediente: - 1 cană plină cu zmeură - 3 linguri zahăr (sau zahăr pudră) - 3 albuşuri de ou - 1 lingură apă

Mod de preparare: 1. Se separă ouăle şi se bat albuşurile spumă, adăugând treptat zahărul şi o lingură cu apă. 2. Se spală bine zmeura şi se adaugă peste spumă, amestecându-se bine. 3. Se serveşte imediat sau de la frigider. Poftă bună!

www.revista-satul.ro

Ingrediente: -

8 - 10 roşii mari 1 morcov 1 pătrunjel 3 - 4 căţei de usturoi 2 linguri ulei 1 crenguţă de cimbru 1 crenguţă de busuioc pătrunjel verde sare după gust

Mod de preparare: 1. Se spală roşiile, se dă pieliţa jos, se taie în sferturi şi se pun într-o tavă, alături de morcovul şi pătrunjelul care se taie rondele pentru a se coace mai repede. 2. Se adaugă usturoiul, crenguţa de cimbru, de busuioc şi sarea. o 3. Între timp, se încinge cuptorul la 200 Celsius. 4. Se dă tava la cuptor pentru cca 40 - 50 minute. Roşiile îşi vor lăsa zeama şi se vor coace în sucul lor. Dacă doriţi o supă mai subţire, atunci puteţi să completaţi cu apă. 5. Când sunt gata, se scot şi se lasă la răcit. 6. Se mărunţesc în robotul de bucătărie. 7. Se presară pătrunjel verde sau busuioc. 8. Se serveşte cu pâine prăjită. Poftă bună!

25


Foto: Ana A. Negru

MieZUL De N

un energizant de excepţie Autor: prof. univ. dr. Constantin MILICĂ

n toate zonele unde nucul este prezent, oamenii îl consideră cel mai frumos şi impunător pom, admirându-i talia înaltă, coroana uriaşă, ramurile puternice şi frunzişul dens, de un verde sănătos. Apelativul de rege al tuturor pomilor a fost susţinut de marele savant Carl Linne, care i-a dat denumirea ştiinţifică de Juglans regia, de la cuvintele latine Jupiter (stăpânul zeilor), glans – nucă şi regia – regesc. Se pare că existenţa nucului pe Terra se pierde în negura vremurilor. A fost prezent înainte de perioada glaciară, după care a rezistat numai în câteva zone de pe glob şi anume în centrul şi vestul Asiei, în câteva depresiuni din Peninsula Balcanică şi din Peninsula Iberică. Timp de mii de ani s-au păstrat, până în prezent, forme sălbatice de nuc în Caucaz, Armenia, estul Turciei, nordul Iranului, Tibet, Afganistan, Pakistan şi nordul Indiei. Primele livezi cultivate cu nuci au existat încă din Antichitate, mai întâi în China, Japonia şi India, de unde nucul a ajuns în Europa, prin intermediul romanilor. Treptat, s-a extins în toate ţările cu climat temperat şi subtropical, atât din Europa (Franţa, Spania, Bulgaria, Serbia, Grecia, România, Ucraina, Republica Moldova), cât şi în alte zone (SUA, China, Iran, India, Turcia, Egipt, Brazilia). În prezent, cele mai intensive culturi de nuci există în Franţa (cu peste 20.000 de hectare în zona Perigord, pe valea Garonne şi Grenoble) şi mai ales în California (SUA) cu peste 100.000 de hectare de livezi cu soiuri selecţionate.

Î

cei MAi MulŢi Nuci cReSc ÎN olteNiA În România, nucul este cultivat în toată ţara, de la şes până la altitudinea de 700-800 de metri, fie în nuceturi compacte, fie ca arbori izolaţi în câmp deschis, livezi pomicole, vii, vatra satelor, pe marginea proprietăţilor, a drumurilor şi a cursurilor de apă. Pătrunde adesea până la baza versanţilor de munte şi în depresiunile intramontane. Principalele nucete şi plantaţii masive se găsesc în nordul Olteniei (Gorj, Vâlcea), în nordul Munteniei (Dâmboviţa, Prahova) şi în

26 MediciNă NAtuRiStă

unele judeţe din Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava, Iaşi). În stare sălbăticită, creşte prin păduri de foioase din zonele deluroase, mai frecvent în regiunile cu influenţe mediteraneene (Banat, vestul Olteniei şi sud-vestul Transilvaniei). Înainte de cel de-al doilea război mondial, existau în România 4,3 milioane de pomi, cu o producţie de aproximativ 200.000 de tone de fructe. Din nefericire, goana după lemn tare de nuc, care s-ar folosi pentru foc şi pentru mobilă, a declanşat o furie a tăierilor nechibzuite, deşi nucul este un arbore protejat de stat printr-o lege specială.

coNŢiNut RidicAt ÎN iod În măreţia sa, nucul este un arbore singuratic, atât în mijlocul câmpului, pe marginea şoselelor sau într-un colţ de grădină, preferând zona cea mai înaltă, de unde domină întrejurimile. Asemenea zeilor de odinioară, nu acceptă alţi copaci să răsară în jurul lui; cine îi calcă teritoriul moare rapid. Datorită cantităţii mari de iod degajat de frunze, sub umbra nucului „nici iarba nu creşte“, insectele şi dăunătorii sunt ţinuţi la distanţă, iar oamenii evită odihna şi relaxarea la umbra prea răcoroasă a nucului. Numit popular nucar sau nuc-costeliv, este unul dintre cei mai impunători arbori, cu o talie măreaţă, precum şi unul dintre pomii cei mai longevivi (în medie 80-100 de ani), uneori ajungând la peste 450 de ani. De menţionat că în Georgia există un nuc vechi de peste 1.000 de ani, iar în oraşul Odessa se află un trunchi de nuc petrificat cu vârsta de peste 1.500 de ani.

NucA, uN AliMeNt coMPlet Organele vegetale folosite de la nuc sunt: - frunzele tinere fără peţiol; - florile mascule (mâţişori); - fructele verzi; - coaja fructelor la recoltare; - fructele uscate.

SATUL - anul V, nr.13, 2013


Conţinutul biochimic din organele nucului sunt foarte mult diversificate, asigurând multiple utilizări în terapia medicală şi în alimentaţie. fRuNzele tiNeRe coNŢiN: taninuri complexe, acizi organici (galic, elagic, cafeic, cumaric), un principiu amar (juglandină), o oxinaftochinonă (juglonă, hidrojuglonă), inozitol, tirozină, clorofilă, pectine, ulei esenţial, vitamina C, iod legat organic, săruri minerale. coAjA fRucteloR VeRzi coNŢiNe: taninuri catehinice, flavone, leucoantociani, naftochinone, acizi organici. Conţinutul ridicat de substanţe tanante (de tipul acizilor galic şi egalic) permite folosirea la tăbăcitul pieilor. Alte calcule arată că un kg de coajă verde conţine 5-8 g vitamina C, adică atât cât se poate extrage din 10 kg lămâi. fRuctele MAtuRe, RecoltAte toAMNA, coNŢiN: substanţe grase (52-70%), proteine, glucide solubile (sub 5%), vitamine (A, B1, B2, C, E, PP), acizi graşi nesaturaţi, fibre alimentare şi săruri minerale de Cu, Zn, Mg, K, P, Fe, Ca. Prin valoarea energetică foarte ridicată (636 de calorii/100 g miez), nuca este un aliment complet, foarte caloric şi concentrat, deosebit de valoros pentru copii anemici, bătrâni, convalescenţi, diabetici şi persoane nevrotice.

PRoPRietăŢi teRAPeutice Ale fRuNzeloR, cojiloR VeRzi şi Ale fRucteloR Datorită conţinutului biochimic foarte diversificat, există multiple proprietăţi terapeutice. fRuNzele şi cojile VeRzi ale fructelor au următoarele însuşiri valorificabile în tratamentele medicale: - hipoglicemiante, depurative; - stomahice, antidiareice, antiseptice intestinal, bactericide, antifungice, dezinfectante gastro-intestinale, astringente, vermifuge, antiscorbutice, tonic-amare; - uşor hipotensive, antialergice, hemostatice; - antileucoreice, antiinflamatoare, antisudorifice, dezinfectante renal, antisifilitice; - cicatrizante, antimicotice, emoliente, calmante, antieczematoase. Miezul fRucteloR MAtuRe are proprietăţi nutritive (hipocalorice), energizante, antianemice, tonifiante fizic şi psihic, dar şi laxative, vermifuge, emoliente, calmante.

S-a calculat că 1 kg nuci echivalează cu 1 kg pâine, cu 0,5 kg carne, 0,5 kg peşte, 0,5 kg cartofi, 0,5 kg prune uscate sau 1 kg pere.

ÎNtReBuiNŢăRi Ale fRuNzeloR uScAte în diabet zaharat, cu reducerea glicemiei, hepatită, icter, enterite acute, stimularea digestiei şi a funcţiilor hepatice, hemoragii digestive, candidoze, curăţirea sângelui, infecţii renale şi genitale, edeme renale, hemoragii uterine, eliminarea transpiraţiei nocturne la bolnavii de TBC, lipsa poftei de mâncare. Se prepară infuzie simplă, dintr-o linguriţă frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă clocotită; se infuzează 5 - 10 minute şi se beau 2 - 3 ceaiuri pe zi; n

în diaree, dizenterie, transpiraţii excesive, constipaţie, leucoree – (scurgere albă), rahitism (carenţa vitaminei D), scrofuloză (inflamarea ganglionilor limfatici, cervicali, inghinali sau axilari), intoxicaţii cu compuşi de mercur, helmintiază, hemoroizi interni, incontinenţă urinară, metroanexită, inflamaţia vaselor sanguine, curăţirea sângelui. Se prepară infuzie concentrată din 4 linguri frunze uscate şi mărunţite la 250 ml apă clocotită; se iau câte 3-4 linguri pe zi. n

în eczeme zemuinde, dermatoze, furunculoze, ulcer varicos, antrax, prurit, acnee juvenilă, negi, mătreaţă, afecţiuni oculare. Se prepară un decoct concentrat: 3 linguri la 250 ml apă cu fierbere 10 minute. n

n pentru erupţii purulente, ulceraţii cutanate, răni greu vindecabile, eczeme şi coji pe cap la copii, scabie, păduchi, leucoree, degerături, transpiraţia mâinilor şi picioarelor (eventual în amestec cu pulbere de pedicuţă), osteoporoză, sciatică, umflături de articulaţii, unghii purulente, seboree şi căderea masivă a părului; Se fac băi generale şi spălături cu decoct din 200 g frunze la 3-5 litri apă, eventual cu 2 kg sare marină, care fierbe 15 minute, se strecoară şi se adaugă în apa de baie.

n

băi de şezut cu decoct concentrat contra hemoroizilor externi;

n pentru stomatite, amigdalite, gingivite, afte bucale, afecţiuni ale gâtului şi laringelui. Se face gargară şi clătirea gurii cu infuzie concentrată din frunze (15 g la 200 ml apă clocotită).

n pentru a evita înţepăturile albinelor şi ale altor insecte sau pentru zonele dureroase provocate de gută. Se iau frunze proaspete de nuc cu care se freacă faţa şi mâinile.

pentru vindecarea rănilor, arsurilor solare şi pentru tenuri grase. Se utilizează alifie din frunze de nuc.

n

Alifie diN fRuNze uScAte de Nuc iNgRedieNte: - 15 g frunze uscate - 100 ml floarea soarelui - 15 g ceară de albine Mod de PRePARARe: 1. Se mărunţesc frunzele; 2. Se macerează timp de 7 zile în ulei, la temperatura camerei; 3. Se fierbe pe baie de apă timp de 3 ore; 4. Se strecoară prin tifon; 5. Se adaugă ceara de albine cu care se uniformizează printr-o nouă fierbere pe baie de apă, timp de 30 de minute.

www.revista-satul.ro

27


ÎNlocuieşte cARNeA

utilizAReA cojiloR de Nuci VeRzi

Preparatele din coji sunt eficiente în: n fortificarea stomacului slăbit şi a intestinelor leneşe; n îmbunătăţirea funcţionării ficatului şi a tractului gastro-intestinal; n purificarea sângelui şi normalizarea consistenţei sângelui îngroşat; n incontinenţă urinară; n infecţii streptococice şi stafilococice. ÎN uz exteRN, cojile tocate se aplică sub formă de cataplasmă: n în cazul micozelor cutanate şi pitiriazis pe faţă; n contra sciaticii, a nevralgiilor dentare; n pentru vopsirea părului.

ViNdecă Bolile MiNtAle

uz iNteRN: n pentru convalescenţi, nevralgii dentare şi paraziţi intestinali; n pentru creşterea rezistenţei sistemului imunitar, accelerarea metabolismului, stimularea poftei de mâncare, anemie, astenie şi oboseli.

Nucile VeRzi cuRăŢă ficAtul şi SÂNgele Nucile verzi sunt benefice în: n înlăturarea leneviei stomacului, n colita de putrefacţie, n lipsa poftei de mâncare, anemie, astenie n curăţirea ficatului şi a sângelui prea îngroşat.

PAStă diN Nuci PeNtRu iNfecŢii

PAStă diN Nuci PeNtRu PăR şi teN

1. Se macină 6 - 8 nuci, 2. Se amestecă cu o lingură de miere polifloră într-un pahar cu suc natural şi se obţine astfel o pastă care este un energizant de excepţie. 3. Se consumă prin înghiţituri mici, cu efecte şi în ateroscleroză sau reducerea colesterolului.

1. Câteva miezuri măcinate se amestecă cu făină şi smântână sau iaurt gras. 2. Se aplică de 2 - 3 ori pe zi timp de 3 zile consecutiv pe zonele cu răni infectate, având rol în colectarea puroiului sau ca protector cutanat în caz de arsuri, insolaţie şi bronzare excesivă.

1. Se iau 2 - 3 nuci mari, se pisează uniform şi se amestecă cu câteva linguriţe de apă caldă până se formează o pastă albă. 2. Se aplică pe faţă şi decolteu, masând pielea prin mişcări circulatorii.

1. Se recoltează nucile verzi înainte de Sânziene, când pot fi înţepate uşor; 2. Se aleg 20 de nuci mari, se curăţă de coajă, se taie în sferturi şi se pun într-o sticlă cu gât larg cu un litru de alcool de 40 grade; 3. După 2-4 săptămâni de expunere la soare sau la un loc călduţ, se strecoară şi se adaugă 2-3 cuişoare, o bucată de scorţişoară, 1 baton de vanilie, coaja de la o portocală şi 500 g zahăr dizolvat într-un litru de apă. 4. Lichiorul se trece în sticluţe de culoare închisă şi se consumă câte o linguriţă plină, înainte de mesele principale, într-o cură de o lună, pentru a trata anemia.

Încă din Evul Mediu, nuca era recunoscută prin virtuţile ei de vindecare a bolilor mintale, avându-se în vedere asemănarea între forma fructului şi forma creierului omenesc. Treptat, s-a dovedit că, într-adevăr, nuca este un bun remediu pentru îmbunătăţirea memoriei, un energizant de excepţie şi un leac minunat contra oricăror boli mintale sau a durerilor de cap.

Ajută PăRul şi teNul

PAStă diN Nuci eNeRgizANtă

tiNctuRă SAu lichioR de Nuci VeRzi

Miezul de nucă este un aliment complet, foarte bogat în calorii, grăsimi şi săruri minerale. De aceea, poate avea o mare importanţă în alimentaţia vegetarienilor şi a diabeticilor, deoarece înlocuieşte cu succes carnea şi conţine o cantitate foarte redusă de glucide solubile. Pentru oamenii cu posibilităţi materiale mai reduse, nuca poate reprezenta un aliment de bază, astfel că un pumn de nuci şi o bucată de pâine pot asigura hrana pe zile întregi. Bogăţia în fosfor şi în alte minerale asigură o sursă principală de aprovizionare a organismului cu elemente necesare păstrării echilibrului nervos şi bunei funcţionări la nivelul muşchilor, oaselor şi a diferitelor organe.

Preparatele pe bază de miez de nucă sunt mult folosite în cosmetică la revigorarea părului şi la întreţinerea tenurilor grase. Aplicând prin masare pastă din nuci, se constată că apar efecte benefice de împrospătare a tenului, irigarea cu sânge şi curăţirea în profunzime, cu îndepărtarea stratului de celule epidermice moarte.

uleiul diN Nuci e BuN ÎN ANeMii La copiii rahitici şi anemici sau cu boli de oase, se recomandă frecţii zilnice pe corp cu ulei din miez de nucă.

lichioR StoMAhic diN coji VeRzi 1. Se macerează 500 g coji verzi într-un litru de rachiu timp de 3 luni ; 2. După filtrare se amestecă cu 3 litri vin şi se îndulceşte cu zahăr sau cu miere de albine. 3. Se consumă într-o cură de o lună.

De asemenea, uleiul extras prin presare din miezul de nucă este bogat în acizi graşi (din care peste 50% acid linoleic) şi de aceea este recomandat în alimentaţia dietetică pentru: n

prevenirea aterosclerozei coronariene;

n

reducerea colesterolului;

n

ameliorarea bronşitei cronice;

n

reducerea tuberculozei;

n

n

28 MediciNă NAtuRiStă

reducerea constipaţiei, a paraziţilor intestinali (inclusiv teniază); litiază renală, leucoree, enurezis şi sifilis.

SATUL - anul V, nr.13, 2013


ştiAŢi că? n

n

n

n

Frunzele de nuc absorb metalele grele din atmosferă şi purifică aerul;

n

Cojile de nuci verzi au de 40 de ori mai multă vitamina C decât sucul de portocale şi de 10 ori mai multă decât sucul de lămâi. S-a constatat că femeile care consumă săptămânal minimum 5 nuci, atât separat cât şi în diferite preparate de patiserie, prezintă cu 35% mai puţine riscuri pentru accidente coronariene. Efectul benefic al nucilor verzi în vindecarea unor maladii grave a fost constatat cu ocazia epidemiei de ciumă din oraşul Rostock (1603), când au supravieţuit numai persoanele care au băut zilnic suc din nuci verzi.

n

Frunzele verzi au rol insecticid, alungând ploşniţele, puricii, moliile, muştele, furnicile şi alte insecte nedorite din locuinţă. În acest scop se introduc în saltelele sau cuştile câinilor ori se atârnă în încăperi; Decoctul concentrat din frunze şi coji de nuci servea odinioară la sate pentru vopsirea lânii, a bumbacului şi mătăsii, fiind considerat netoxic şi foarte rezistent la decolorare. De asemenea, decoctul este utilizat la spălarea blănii animalelor, pentru a le apăra de muşte şi tăuni;

n

Uleiul de nucă este folosit la tratarea bovinelor în caz de indigestii şi balonări;

n

n

n

n

Uleiul de nucă este un component utilizat frecvent la prepararea săpunurilor de lux, a şampoanelor pentru păr, precum şi în pictură şi la fabricarea cernelei tipografice; În anumite zone ale globului, miezul de nucă se folosea ca valută de schimb. În prezent, nuca se utilizează şi ca hrană concentrată pentru astronauţi. Nucii izolaţi şi cei din plantaţii masive au rol esenţial în protejarea solului contra eroziunilor şi a alunecărilor de teren. Rădăcinile lor puternice pot să reţină straturile de pământ până la adâncimea de 10-15 metri.

De-ale bunicii Învăţături culese de Ana A. Negru

SăNătAte Hreanul te scapă de dureri

Frunzele proaspete de hrean se pun pe frunte şi la ceafă pentru a ameliora durerile de cap şi migrenele. Pentru a scăpa de durerile reumatice, se aplică pe zonele articulaţiilor frunze de hrean ce au fost mai înainte înmuiate în apă cu sare. Rădăcina rasă de hrean e bună pentru stimularea digestiei, pentru recăpătarea poftei de mâncare şi dacă vă simţiţi slăbiţi. În caz de crampe intestinale sau indigestie, se rade rădăcina de hrean şi se face o pastă care se aplică timp de cca 20 de minute pe zona stomacului. La fel, în caz de lombosciatică, se pune pastă de hrean ras într-o pânză şi se oblojeşte locul dureros timp de 30 de minute.

Oţet cu usturoi pentru indigestie

Pisaţi bine patru căţei de usturoi; stoarceţi apoi sucul, după care adăugaţi trei linguri de oţet. Beţi preparatul cu înghiţituri mici şi vă veţi simţi mai bine.

Ca să nu te pişte ţânţarii

Mănâncă mult usturoi proaspăt şi ţânţarii te vor ocoli.

www.revista-satul.ro

BucătăRie Salate mai gustoase

Frunzele de hrean se pot adăuga şi la salatele de vară cu castraveţi şi telemea, dând un gust răcoritor. De asemenea, frunzele de hrean se pot folosi pentru umplut cu carne, precum cele de viţă, ştevie sau tei.

goSPodăRie Pentru fân mai aromat

În creşterea animalelor, chimenul se seamănă pe păşuni pentru aromatizarea fânului consumat de animale.

Pentru o toaletă curată

Amestecaţi zeama de la 2 - 3 lămâi cu pudră de borax şi veţi observa cât de bine se curăţă toaleta, lasând şi un miros natural.

Insecticide naturale

Se prepară ceaiuri de urzică şi muşeţel cu care se stropesc apoi legumele. Spre exemplu, cu cât roşiile sunt mai neregulate, cu atât sunt mai netratate chimic.

Pentru ca roşiile să ţină mai mult

Ţine roşiile la temperatura camerei pentru a rezista mai mult. Depozitate în frigider, se strică mai repede. va urma

29


Satul meu de basm

descoperit prin joc, poveşti, proverbe, zicători, ghicitori, cântec, fotografie, ateliere de creaţie

Dragi cititori, ie că sunteţi deja părinţi ori pedagogi sau pur şi simplu iubiţi copiii şi satul românesc, vă propun să desfăşurăm împreună un proiect plăcut şi educativ, care să vină în întâmpinarea nevoii de a ne creşte copiii într-un mod firesc şi totodată plin de sens, prin activităţi şi poveşti cu tâlc izvorâte din simplitatea şi înţelepciunea cu care au trăit străbunii noştri la sate. Ne dorim ca acestea să-i inspire şi să le ofere copiilor repere pentru ce înseamnă să trăieşti în armonie cu tine, cu ceilalţi, cu întregul din care facem parte, toate astea într-o lume a vitezei,

a ţăranului român şi să readucem în lumină legătura lui cu natura, valorile pe care le preţuia, creativitatea acestuia. Vom redescoperi împreună legende, poveşti, ghicitori, proverbe, zicători, poveţe şi, de asemenea, vă propunem o serie de jocuri şi idei creative. Să-i apropiem mai mult pe copii de viaţa la sat, de natură şi să-i ajutăm să le descopere cu toate simţurile şi cu sufletul deschis! Ceea ce face fiecare dintre noi, contează. Aşadar, vă invităm să vă alăturaţi şi să contribuiţi la continuitatea acestui proiect, trimiţându-ne idei, materiale, poveşti pentru copii create de voi, istorisiri despre jocurile şi jucăriile de odinioară, ilustraţii, colaje foto, propuneri de activităţi menite să sprijine şi să dezvolte această iniţiativă.

Colaj foto: Ana A. Negru

F

în care parcă nu mai e timp să ne gândim la ce are sau nu un rost în viaţă. Scopul proiectului e ca ei, copiii noştri, să devină Oameni frumoşi, crescuţi mai aproape de natură, cu credinţă, cu respect şi chiar mândrie faţă de identitatea lor, faţă de valorile care contează şi faţă de harul ţăranului român; vor învăţa să caute şi să aprecieze lucrurile simple, născute cu trudă, dar în ritmul lor firesc, pentru că aşa cum spunea şi Ernest Bernea în volumul său "Îndemn la simplitate - Mărturisiri pentru un om nou", “simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine; omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare; (...) se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.” În continuare, haideţi să deschidem lada de zestre

30 SAtul Meu de BASM

SATUL - anul V, nr.13, 2013


Cultul copacului Pe vremea când omul era mai mult conectat la natură, s-a dezvoltat un cult al arborilor care, astfel, îndeplineau funcţii şi semnificaţii sacre. De pildă, bradul devine “frate" cu omul, fiind părtaş la toate momentele importante din viaţa acestuia, de la naştere, până la moarte. Un vechi obicei spune că atunci când se năştea un copil, bătrânii mergeau în pădure să-i aleagă un brăduţ, pe care apoi îl aduceau şi-l plantau în curte sau grădină. Din acel moment, bradul devenea protectorul celui mic, un “frate” mai mare care-l apăra de rele şi care prelua asupra sa orice neplăcere. După ce creştea, copilul avea grijă de copacul lui şi în momentele de bucurie, de cumpănă sau de necaz, mergea la copac şi plângea, i se spovedea, şi-l îmbrăţişa. Prin acest frate vegetal, el se ruga lui Dumnezeu şi se încărca cu energie pozitivă, pentru că lângă copacul-frate, toate necazurile şi durerile dispăreau. În basmele noastre, fata cea bună curăţă pomul care îi dă roade sau pomul cu fructe de aur care dă putere veşnică sau stejarul de judecată. Iar bătrânii, înainte de a tăia un copac, îşi cereau iertare de la acesta.

Sfaturi de la un copac: - Începe-ţi ziua ascultând cântecul păsărilor! - Ai grijă de rădăcinile tale! Copacul cu rădăcini adânci, nu se teme de furtună. - fii cu picioarele pe pământ, dar aspiră să cucereşti înălţimile! - fii tu însuţi, acceptă-ţi identitatea! - fă lucrurile la timpul lor! - Bucură-te de viaţă! - Bea multă apă! - fii gazdă bună! - Adu-ţi aminte că sfârşitul e, de fapt, doar începutul.

Data viitoare când vei ieşi în natură, opreşte-te un pic lângă un copac şi pune mâna pe el, pentru a te conecta cu esenţa şi energia vieţii, cu divinitatea, cu tine însuţi.

Să Ne jucăM ÎN NAtuRă Iată în continuare două jocuri, prin intermediul cărora copiii să se apropie de natură, să-şi descrie emoţiile, sentimentele şi să înveţe să aleagă ceea ce este important pentru ei.

Recunoaşterea copacului

La acest joc pot participa copii din clasele primare. Fiecare copil este legat la ochi şi dus în preajma unui copac. Acestuia i se va spune că pomul este noul său prieten şi că trebuie să îl cunoască cât mai bine, aşa că trebuie să răspundă la cerinţe precum: • Fă cunoştinţă cu el! • Îmbrăţişează-ţi noul prieten! • Bate palma cu el! • Mângâie-l ! etc. După 3-5 minute copii sunt adunaţi într-un grup şi dezlegaţi la ochi. Provocarea pentru ei va fi să îşi regăsească prietenul. Este important să existe observatori care să reţină în dreptul cărui copac a fost aşezat fiecare copil pentru a vedea dacă aceştia au reuşit să îi identifice la sfârşitul jocului. Vă recomandăm să delimitaţi spaţiul în care se găsesc copacii la care veţi duce copiii, evitând astfel ca cei mici să fie foarte dispersaţi în momentul în care îşi vor căuta noii prieteni. După finalizarea acestei activităţi, fiind una care i-a solicitat psihic pentru a se descoperi, ne uităm la ceas şi realizăm că e nevoie de o pauză în care să-şi mănânce prânzul. Le vom da 20 de minute pentru aceasta. (Activitate propusă de Organizaţia “Cercetaşii României”, www.scout.ro)

www.revista-satul.ro

Foto: Fotolia

Alegeri Alegeţi un loc liniştit, în natură, un loc care să faciliteze meditaţia. Staţi cu toţii în cerc şi începeţi prin a pune următoarea întrebare: Dacă aţi avea doar o oră la dispoziţie şi ar trebui să alegeţi între a face ceva pentru familie, prieteni şi voi înşivă, pe cine aţi alege? De ce? Puteţi discuta timp de 5 minute. Fiecare om are propriile priorităţi, determinate de propriile nevoi şi dorinţe. Ele se pot schimba în timp, aşa cum şi noi ne schimbăm. Le putem sugera o listă cu câteva lucruri care pot fi importante pentru un om. explicaţi instrucţiunile: vom încerca să facem o prioritizare a lucrurilor importante pentru noi. Trasaţi pe pământ câteva cercuri concentrice, în jurul locului unde staţi aproape cu grupul (acestea pot fi 4). Aceste cercuri ne vor ajuta să prioritizăm. Astfel, cercurile mai aproape de noi arată că unele lucruri de pe listă sunt mai importante pentru noi. Pe măsură ce ne depărtăm, ele devin mai puţin importante. Valorile plasate în afara cercurilor nu sunt importante deloc. Fiecare participant primeşte câteva bucăţele de hârtie şi ceva de scris. Pe acestea, fiecare va nota câte unul din lucrurile pe care le consideră importante pentru sine. Apoi, fiecare le va plasa într-unul din cercuri. Menţionaţi că se pot adăuga şi aspecte care nu se regăsesc în lista de mai sus, în funcţie de dorinţa fiecăruia, iar unele aspecte de pe listă pot să nu fie alese. Oferiţi grupului timp să mediteze individual, iar când fiecare e gata poate să-şi plaseze hârtiuţele în cercuri.

La final, discutaţi despre alegeri, motivaţii, dorinţe. Unde ne-am plasat pe noi şi unde pe ceilalţi? Unde am plasat bunăstarea lumii în care trăim şi cum ne raportăm la ea? Cât de departe putem merge pentru a contribui la crearea acestei lumi? Cât de responsabili ne simţim pentru noi şi pentru lumea în care trăim? Implicit, cât de mult se pot baza ceilalşi pe noi? Cât de mult depinde de noi să îndeplinim lucrurile alese? Pentru a ajuta, puteţi începe activitatea cu o meditaţie condusă, în care fiecare poate să scrie ce-i trece prin cap, pornind de la ceva ce zice liderul. De exemplu, liderul incepe cu: ”Îmi doresc …” şi lasă participanţii să scrie ce vor timp de 1 minut. Apoi continuă cu ”Dacă aş putea…” apoi cu ”Pentru mine…” etc. Este bine ca la această activitate fiecare participant să aibă cu el un jurnal (dacă ţine jurnal) sau să fie încurajat să înceapă unul atunci. Puteţi să oferiţi dvs un caiet mai deosebit participanţilor, pe post de jurnal, sau să-i rugaţi să-şi aducă unul. Acest lucru va stimula implicarea lor şi îi va ajuta să integreze activitatea în evoluţia lor personală în timp, s-o documenteze şi să se observe mai bine pe ei înşişi. Suntem la sfârşitul activităţii, după cca 90 de minute. Propun să facem o mică evaluare (fie că e o discuţie liberă destre cum s-au simţit, fie că vor completa un desen cu diferite culori în funcţie de ce au învăţat sau cum s-au simţit.) (Activitate propusă de Organizaţia “Cercetaşii României”, www.scout.ro)

31


Mică notă despre

natura paradigmatică

a basmelor

româneşti

Da, într-adevăr, în basm nu se spune nimic despre vreo întâlnire a celorlalţi doi fraţi cu cerşetoarea-surpriză, dar nu pentru că aceasta nu ar fi avut loc, ci pentru că, din păcate pentru ei, nu e nimic de spus în această privinţă.

Text: prof. dr. Andrei Baciu

Foto: Fotolia

NoU

PoVeSteA tA Aici q

F

ăt-Frumos nu e Făt-Frumos prin pre-determinare oarbă, după cum nici oamenii „obişnuiţi” nu rămân doar la acest stadiu din vreun motiv similar. Şi el, şi ei au calităţi latente similare, doar că el devine Făt-Frumos prin alegerile pe care le face. Ce îl separă, de pildă, pe Harap-Alb de fraţii săi nu este vitejia, ci sufletul bun. De la mila arătată Sfintei Duminici, deghizate în cerşetoare, şi nu de la altceva pleacă întregul lui parcurs iniţiatic. Pare chiar că personajele adjuvante fac aproape totul pentru el – cu singura condiţie a calităţii sale umane, care nu este autentică (şi care nu capătă fiinţă, mai precis) decât prin decizia personală de a o pune în act, de a o asuma prin trăire, nu doar discursiv. (Sola fide – o foarte călduţă opţiune.)

Îţi poţi da seama, cred, de starea unei societăţi din felul în care îşi concepe eroii. Societatea occidentală nu mai are decât caricaturi ale eroului adevărat, iar acest lucru se vede foarte bine în cinematografie, corespondent, trist prin concretizarea sa, al basmelor de odinioară. Egoişti şi aroganţi la o scrutare limpede, eroii săi luptă pentru „binele omenirii” nu pentru omenirea în sine, ci pentru ei înşişi, pentru că dincolo de ei nu se află, în ultimă instanţă, decât sofismul ideologic şi/sau, mai precis, nimicul. Îmi vin în minte Shakespeare in Love şi desenul animat Beowulf, cu pretinşi eroi, în fapt triste reprezentări-avorton, ce – lucrul cel mai grav dintre toate – par a descrie şi explica această categorie existenţială fundamentală, dar, de fapt, o schilodesc interesat, prin uzurpare.

Creează o poveste pentru copii şi noi ţi-o publicăm! Mai multe detalii pe www.revista-satul.ro.

Dar şi el, brotăcelul Cioică, avea degetele de la lăbuţe lipite unul de altul cu o pieliţă subţire, iar cand le ţinea foarte întinse, ar fi putut să fie aripi. Trebuie să reuşească.

Text: Mircea Samoilă Ilustraţii: Adina Cenuşă

H

a, ha, ha, ce faci acolo?, râse copacul. Râdea aşa de tare, că i se scuturau frunzele. Brotăcelul nu a răspuns. Cu greu s-a căţărat până la prima creangă a copacului. Apoi, s-a aruncat învârtind din picioruşe. A căzut cu o bufnitură şi un norişor de praf, s-a scuturat şi a luat-o de la capăt.

32 SAtul Meu de BASM

Contact: ana.negru@revista-satul.ro.

- Ce te-a apucat, măi brotăcel, te crezi pasăre?, întrebă iar’ copacul. - Învăt să zbor, răspunse brotacul. Era obosit şi îl durea tot corpul de la căzături. Dar era foarte hotărat şi văzuse doar cum prietenul lui, puiul de vrăbiuţă, învăţase să zboare. E adevărat, Cip-Cirip, puiul de vrăbiuţă, avea aripi şi pene.

Întreaga zi, Cioică a sărit din copac, fiecare săritură însoţită de o bufnitură şi un norişor de praf. A renunţat în cele din urmă, când prietenosul soare s-a dus la culcare. Supărat, obosit şi plin de vânătăi, brotăcelul s-a întors în balta cea verde din mijlocul poienii, unde îşi avea casa. Gândurile, însă, nu îi dădeau pace şi nu putea să doarmă: ‘De ce nu pot şi eu să zbor? Vreau să fiu ca prietenul meu Cip-Cirip, să mă iau la întrecere cu vântul, să vorbesc cu prietenul soare şi să fac giumbuşlucuri în aer. Toată ziua în balta mea verde, parcă sunt la închisoare. Fără niciun rost, fără niciun folos. De ce oare mai exist pe această lume?’ ...se întreba el posac. A doua zi a luat-o de la capăt. SATUL - anul V, nr.13, 2013


?

PRoVeRBe Şi ZiCĂToRi

ghiCi, ghiCiToAReA MeA

Binele tău aruncă-l în dreapta şi-n stânga şi la nevoie ai să-l găseşti.

Un dovleac cu şapte găurele. (Capul)

Cine nu se leneveşte, aur şi în piatră găseşte.

Cum îi rupi ţoalele, el râde. (Porumbul)

Ce poţi face singur, nu aştepta de la alţii.

N-are minte, dar te prinde. (Capcana)

Greu se cunoaşte cineva pe sine.

Cine trece prin părete şi nu-l sparge? (Gândul)

Binecuvântarea părinţilor întăreşte casa fiilor. Bogat e acela ce nu e dator.

Ce apa este-n lume fără nisip? (Lacrima) Cine bate şi nu e bătut? (Ceasornicul)

Găina vecinului totdeauna e curcă.

Ce stă drept şi din coadă face fâţa-fâţa? (Cântarul)

Boul se leagă de coarne şi omul de cuvânt. Cine se scoală de dimineaţă, acela e mai mare în sat. Cine va să mănance miezul, trebuie mai întâi să spargă coaja. Cinsteşte lucrul câmpului, ca să nu pieri de foame. Când a cântat ciocârlia, să fie plugul în brazdă.

Ce stă în umezeală şi nu se udă? (Untdelemnul) Vârâi mâna-ntr-o găleată Şi scosei pe lelea beată. (Gogoneaua murată)

Cugetul bun, cea mai bună pernă.

Am un purcel, Şi-l ţiu de coadă Până se îngraşă. (Fusul)

Pe dinafara horii, mulţi dascăli se găsesc.

Ce nu-mbătrâneşte niciodată?(Hora)

(“Fântâna adevărată nu îngheaţă niciodată”, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1980)

(“Cinel-cinel, Ghicitori”, Editura “Biblioteca pentru toţi”, 1964)

Ceea ce e curat, n-are trebuinţă de spălat.

Copacul nu mai râdea acum. Vietăţile pădurii erau îngrijorate: nici măcar înţeleptul pădurii, bufniţa Bu, nu a reuşit să îl potolească pe Cioică din dorinţa lui neobosită de zbor.

Şi aşa, zi după zi, din ce în ce mai slab şi mai plin de vânătăi, brotăcelul sărea iar din copac şi cădea iar’ şi iar’ cu o bufnitură şi un norişor de praf. Într-o zi, Cip-Cirip, puiul de vrăbiuţa, s-a aşezat lângă brotăcel pe creanga copacului. - Cioică, nu ai obosit? Nu te-ai săturat? Nici măcar nu mai înoţi prin balta ta verde. Şi aşa de mult îţi plăcea să înoţi.

www.revista-satul.ro

Iar mie îmi plăcea să te privesc. Eşti un foarte bun înotător, zise vrăbiuţa. - Pentru că vreau să zbor, Cip-Cirip. Vreau să fiu ca tine, răspunse brotăcelul. - Cioică, dar tu eşti o broscuţă. Şi broscuţele nu pot zbura, la fel cum vrăbiuţele nu pot înota. - Nu contează, eu voi continua să încerc, spuse Cioică cu hotărâre. - Atunci - răspunse Cip-Cirip - şi eu voi învăţa să înot. Chiar acum. Şi de îndată a zburat până la balta verde şi s-a aruncat în apă.

Cip-Cirip, bineînteles, nu putea să înoate. Oricât de mult a dat din aripioare, oricât de mult s-a zbătut, a început să se scufunde şi să înghită tot mai multă apă. Vrăbiuţa era pe cale să se înece. Sus pe creangă, brotăcelul s-a uitat îngrozit la chinul prietenului lui. Şi-a dat seama că se va îneca. De îndată s-a azvârlit din copac, căzând bineînţeles cu o bufnitură şi un norişor de praf şi din trei ţopăituri a ajuns la baltă. A sărit şi l-a ajutat pe Cip-Cirip să ajungă la mal teafăr şi nevătămat. - Ce sperietură, bunul meu prieten! a strigat Cioică. Am crezut că am să te pierd.

DAR, ÎN SfâRSiT, AM ÎNŢeLeS: nu pot să fiu ca tine, oricât de mult mi-aş dori. Pot să fiu doar ca mine. Şi doar fiind eu însumi am putut să te salvez de la înec. Îţi mulţumesc. Cioică era, în sfârşit, împăcat. Şi-a adus aminte cât de mult îi plăcea să înoate în balta cea verde şi ce liber se simţea străbătând apa cu viteză de la un capăt la altul al bălţii. Parcă zbura prin apă. Încă se mai căţăra din când în când până pe creanga de pe care obişnuia să sară, dar numai pentru a sta la poveşti cu copacul, cu înţeleptul pădurii, Bufniţa Bu şi cu bunul său prieten, Cip-Cirip. Într-o zi, Bufniţa Bu l-a îndemnat să i se suie în spinare şi şi-a luat zborul pe deasupra pădurii. Mângâiat de vânt şi de prietenosul soare, brotăcelul Cioică a mulţumit Mamei Natură pentru viaţa minunată pe care i-o dăruise. Zbura.

33


SAURAhA

pământul dintre ape Text şi foto: Ionel Onofraş

NePA L Sauraha

Sauraha este un sat din Nepal, situat în apropierea raului Rapti şi a Parcului Naţional Chitwan. Are o populaţie de cca 3000 de locuitori.

S

auraha este satul în care, de câteva sute de ani, nu se schimbă nimic, doar stratul de piatră adus cu nişte camioane mai vechi decât cel mai bătrân dintre locuitori; piatra e culeasă de prin albia râurilor, că sunt destule în zonă, iar ei nici nu se obosesc să o aleagă pe sorturi, o pun de-a valma. Drumul e primenit înaintea ploilor, să se aşeze, pentru că vin turiştii din toamnă. Satul Sauraha s-a alcătuit mai mult singur. Acum, un lung şir de bordeie de lut şi bambus se întinde de o parte şi de alta a drumului.

Aseară, un om a fost atacat de un tigru, un fel de mândrie a locului. Felina şi-a potolit foamea cu o capră, până la urmă, dar a fost motiv de mare dispută şi comentarii dimineaţa când am ajuns în sat. Fiecare, cu mic, cu mare îşi spunea părerea, în timp ce alţii stropeau cu o ulcică improvizată curtea mare şi bătătorită de vremuri din faţa muzeului, iar câteva fetişcane, de nici zece ani, o măturau cu seriozitate şi pricepere. Când am scos din rucsac ciocolata, pasta de dinţi, biscuiţii şi multe altele, au uitat cu toţii de tigru, invitându-mă, care cum putea, pe la gospodăriile lor. Focul ardea în bordeie şi prima masă din zi era aşteptată cu nerăbdare de puzderie de copilaşi de toate vârstele. (M-am simţit ca acasă la nana mea care avea patru copii şi ne repezeam cu toţii la cartofii scoşi din spuză sau la turtele coapte pe plită şi care răspândeau un miros de urlau câinii tocmai din satul vecin.)

Este satul în care ogrăzile sunt zilnic măturate, iar puzderia de copii se joacă cu caprele aproape sacre şi iezii de câteva săptămâni, chiar mai zburdalnici decât aceştia. Trăind între ape, oamenii au prins meşteşugul plaselor pentru pescuit sau răsucesc fir pe fus pentru a face un fel de gută, pentru undiţă. Majoritatea localnicilor sunt fete. De aceea, familiile fac copii până le dă Dumnezeu cu mare mila Lui un băiat, să fie stâlp la casă mai târziu.

34 juRNAl de călătoRie

SATUL - anul V, nr.13, 2013


În sat, îndeletnicirea principală este creşterea animalelor şi agricultura.

fiecare grădină din spatele casei are câteva palme de pământ pregătit pentru noua recoltă de orez. Mai întâi, localnicii pun un fel de răsad pe care îl îngrijesc cu mare atenţie, apoi, când răsadul creşte suficient, este smuls, scuturat de pământ la rădăcină, legat în mănunchiuri cât un pumn şi mutat cu mic, cu mare, la plantat în apa.

www.revista-satul.ro

35


ei foarte rar stau aşezaţi pe o băncuţă, un lemn sau o piatră; preferă poziţia pe vine, aşa s-au obişnuit de ani buni. Chiar şi multe din treburi le fac aşa.

Aici se mănâncă cu mâna. Într-un vas întins, se strânge orezul între degete şi se amestecă cu ou sau cu legume, cel mai adesea.

Au şi o şcoala în sat, dar copiii cel mai bine învaţă dimineaţa pe prispă, când soarele este încă domol şi nu pârjoleşte totul în jur.

Bordeiele lor nu au ferestre; sticla ar fi un lux mult prea mare. Doar la şcoală au geam cu sticlă. Acasă au o gaură în perete unde au înfipt, când lutul era încă umed, tulpini subţiri de trestie sau bambus, una lângă alta, atât cât să nu intre muştele, dar să se strecoare lumina. e bun sistemul şi pentru ventilaţie; doar aşa se poate dormi în arşiţa nopţii.

36 juRNAl de călătoRie

SATUL - anul V, nr.13, 2013


Mamele îşi iubesc copiii, îi alăptează şi îşi fac timp să se joace cu ei.

femeile muncesc mult, în timp ce bărbaţii sunt plecaţi cu animalele sau la pescuit. oamenii din Sauraha trăiesc în comunitate ca într-o mare familie şi sunt bucuroşi şi fericiţi aşa. Doar animalele pădurii le mai tulbură liniştea şi turiştii...

www.revista-satul.ro

37


Clişeul

şi ochiul privitorului Text şi foto: Andrei Baciu

F

rumuseţea va mântui lumea. O tristă umbră cu miros coclit de plastic postmodern s-a aşezat uzurpator, de la o vreme încoace, pe umerii acestui fundamental, prin firescul său, enunţ al lui Dostoievski. Aceasta, deoarece e o modă curentă ca, atunci când cineva o aduce în discuţie, să ridici relativist din sprâncene şi să te întrebi cvasiretoric dacă nu cumva afirmaţia respectivă nu e decât un clişeu. Dar dacă am accepta o asemenea cruntă deraiere de la normalitate, nu ar însemna decât că tot ceea ce ne mai rămâne de făcut este să ne convingem şi că, de pildă, sentimentul recunoştinţei pentru cineva care ţi-a făcut un bine când aveai cea mai mare nevoie ori chiar dragostea mamei pentru copilul ei sunt şi ele încadrabile în aceeaşi categorie. CUM eSTe ToTUŞi PoSiBiL CA UN ADeVĂR aşa de viu ca cel formulat de romancierul rus să devină, dintr-o dată, suspect? Elementar, pentru că lui, suspectului, nu i se dă niciodată voie să vorbească. Altfel spus, „frumuseţea va mântui lumea” a ajuns să pară un clişeu deoarece, pe nevăzute, întregul căruia îi aparţine a fost trimis la plimbare, iar ea a rămas, picătură în deşert, o simplă şi orfană propoziţie, incapabilă în astfel de condiţii să se apere.

38 MăRtuRiSiRi

Şi nu e vorba aici doar de privarea de întregul textual care a produs-o, anume de scrierile excepţionale ale lui Dostoievski în general, care numai clişee nu sunt, ci, dimpotrivă, alcătuiesc una dintre cele mai profunde sondări ale condiţiei umane – iar acest lucru nu este şi nu poate fi contestat de nimeni. E vorba de întregul vieţii înseşi, aşa cum, banal de evident, înainte de a fi scriitor ori fotograf, trebuie mai întâi să exişti, pur şi simplu, ca persoană. Aşa se face că, în chipul cel mai nemetaforic cu putinţă, nu ai cum să pătrunzi semnificaţia cuvintelor doar citindu-le/rostindu-le. Ele pot fi înţelese doar prin trăirea lor integrală, punându-le în act, experimentândule cu totalitatea propriei fiinţe. Nu poţi înţelege ce înseamnă „albastru” doar din dicţionar, fără să priveşti cerul, nu poţi pătrunde vocabula „iubire” dacă nu ai iubit niciodată, nu poţi ştii ce e acela un cozonac fără să fi gustat măcar o bucăţică. oR, exACT ACeSTA e MeCANiSMUL eSeNŢiAL AL CLiŞeULUi – scoaterea unei părţi din întregul de care aparţine organic, ruperea din context, la fel cum, se ştie, tertipurile sofistice – ale antichităţii ori ale postmodernităţii – reuşesc să păcălească doar odată cu această separare a vorbelor/discursului în sine de fiinţarea

extraverbală (iar discursul este incontinent tocmai pentru că, în această situaţie, îşi poate permite să o ia razna pe câmp ca o iadă scăpată din ţarc). Iar aceasta e o izbândă cu adevărat diabolică: diabolos, „cel care separă”. Ca să ne definim cât mai limpede termenii, să facem precizarea de bază că, atunci când discutăm despre clişeu, introducem în joc, chit că ne dăm seama, chit că nu, trei elemente: mesajul în sine (textul pentru un scriitor, fotografia pentru un fotograf etc), care este susceptibil de a fi un clişeu, emiţătorul lui (scriitorul, fotograful etc) şi, ceea ce e prea lesne trecut cu vederea, receptorul însuşi al mesajului. Suntem totodată de acord că un clişeu este acel mesaj alcătuit doar dintr-o formă care şi-a pierdut conţinutul, prin, aşa cum arătam anterior, ciuntirea întregului şi păstrarea frauduloasă a numai unui ciob din acesta. ei BiNe, ÎN ACeST MoMeNT APARe ÎNTReBAReA CAPiTALĂ: când ai capacitatea de a-ţi da seama că un mesaj (fie că eşti producătorul lui, fie că eşti doar un receptor) este sau nu un clişeu? În modul cel mai logic, atunci când poţi să vezi realitatea în ansamblul ei.

SATUL - anul V, nr.13, 2013


Iar percepţia asupra realităţii este cu atât mai clară, cu cât este mai purificată de toxinele egolatre ale propriului sine, în sensul în care calea cea mai sigură înspre orbire este, să nu ne amăgim, trufia. Bineînţeles, în această complexă ecuaţie intră şi alţi factori, ca de pildă stăpânirea limbajului în care se articulează mesajul ori bagajul cultural. Dincolo de acestea însă, în mod esenţial, clişeul, ca stereotip, ca placă stricată ce repetă mecanic – deci ratând fluxul imposibil de algebrizat al existenţei – aceleaşi forme, trădează incapacitatea de adaptare la integralitatea vieţii măsurând, în primul rând, autenticitatea sufletească. Autenticitate, să ne înţelegem, atât a emiţătorului, cât şi a receptorului, căci, în afară de cel propriu-zis, apărut din cauza celui dintâi, există şi falsul clişeu, adică mesajul viu, coerent, dar nedetectat ca atare de receptor deoarece acesta este, el, limitat şi, incapabil să privească şi să simtă în profunzime, i se pare că totul e un clişeu. Iată, dar, nu doar frumosul, ci şi clişeul este în ochiul privitorului.

a stabili nişte relaţii (între personaje şi/sau între ele şi mediu), dezlegând astfel enigma propusă de autor. Şi, dacă acestea îţi reuşesc, ţi se revelează ceva, despre viaţă şi despre tine – în ambele cazuri. Aceasta e toată bătaia peştelui. A susţine că, prin particularităţile sale, unul dintre cele două genuri (oricare ar fi el) îl anulează pe celălalt e o crasă absurditate. E ca şi cum ai spune că, pentru că nu are acţiune precum proza, poezia nu are ce căuta pe lumea asta. Dacă ar fi după unii, nu ne-ar mai rămâne decât să ardem toate aceste cărţi/fotografii, atât de, oh, impenitente. Similar, şi în numele aceleiaşi pretinse lucidităţi, se afirmă că peisajele cu ceaţă nu mai merită băgate în seamă pentru că s-au mai făcut. Pentru că nu aduc nimic nou. Replica imediată a unui fotograf din acest domeniu ar fi una simplă: niciodată un peisaj nu este acelaşi. Fiecare nouă zi aduce ceva distinct, mai ales pentru cine vrea cu adevărat să privească, în afară şi în-lăuntru. Iar cine nu crede, este invitat să vină şi să vadă (şi, în lumina a ceea ce afirmam mai

sus, să nu se limiteze doar la cuvinte). În plus, cum rămâne atunci cu vorba aceea, că toate cărţile bune au fost deja scrise? Probabil nu ar trebui să uităm că ea aparţine unui scrib. Şi că a fost spusă cu ani buni înainte de Hristos. (Serios acum, câte din cărţile bune pe care le-aţi citit au mai mult de două milenii vechime?) Acelaşi lucru e valabil şi în privinţa omoloagei ei fotografice, cum că toate fotografiile bune au fost deja făcute. Da, să nu lăsăm raţiunea să adoarmă (dar nici să nu îi injectăm steroizi, că o dăm în isterie – a fi nebun înseamnă a avea doar raţiune) şi să sesizăm că problemele esenţiale ale vieţii, stările şi emoţiile pe care le poate avea o fiinţă umană, precum şi temele/ motivele fotografice/literare corespondente sunt inventariabile. Adică finite. Dar să observăm imediat apoi că, de fapt, nu ele însele sunt cele inventariabile, ci numirea lor: „sens al vieţii”, „iubire”, „frumos”, „destin”, „înţelepciune”, „tăcere”, „speranţă”, „bucurie”, „cunoaştere”, „bine”, „rău” etc.

APARŢiNe SAU NU o iMAgiNe CU UN CoPAC SiNgUR Pe CâMPie ACeSTUi NefAST gRUP? Da, dacă autorul încearcă prin ea, să zicem, să ne convingă că exprimă spleen-ulprodus-de-destinul-crunt-al-omului-ca-fiinţă -solitară-într-un-univers-ostil-bla-blaparam-pam-pam!, când, de fapt, tot ce se vede e doar un copac singur pe o câmpie. Nu, dacă fotograful a intenţionat – şi a reuşit – să arate nu altceva decât frumuseţea, pur şi simplu, a scenei capturate, bucuria intensă prilejuită de gestul contemplării. Este cât se poate de corect să sancţionezi impostura, dar este cât se poate de eronat să crezi că toate imaginile cu un copac pretind mişeleşte că au o grea încărcătură filozofică, după cum greşit este şi să respingi, închis ermetic într-o tristă prejudecată, orice imagine cu copac pe motiv că nu are cum, prin definiţie, să fie ceva de capul ei. UNei LA feL De PRoCUSTieNe VâNĂToRi De VRĂjiToARe eSTe SUPUS, ÎN UNeLe MeDii, Şi PeiSAjUL, CA geN foTogRAfiC. Un argument recurent, cu pretenţii de neadormită luciditate, este cel potrivit căruia peisajele (cu ceaţă) suferă o insurmontabilă carenţă: acestea nu transmit o poveste, nu creează suspans, nu lansează întrebări, aşa cum o fac alte imagini. Prejudecata, aici, nu rezidă în observaţia în sine, care nu e altfel decât corectă, ci în socotirea ei ca fiind un motiv de ostracizare – încă fără drept de apel – a acestui tip de fotografie. Problema este prin urmare că nu se distinge între ceea ce sunt, pur şi simplu, două genuri de fotografie diferite. Peisajul cu ceaţă este liric şi activează preponderent emoţia, în vreme ce, să zicem, fotografia de stradă e, prin însăşi natura ei, narativă. În cazul primului, contempli şi asculţi tăcerea din el şi din tine, iar în cazul al doilea, faci un efort mental de

www.revista-satul.ro

39


Termenii ne îndreaptă numai către ele, iar fiecare dintre noi le locuieşte diferit de ceilalţi, prin definiţie. Mai mult chiar, fiecare dintre noi le trăim diferit în momentele diferite ale vieţii, aşa cum până şi umila ceaşcă matinală de ceai e mereu alta. Aşa se explică de ce putem să vedem o sută de fotografii (bune) ce prezintă un individ într-un contrast sau altul cu un grup de semeni şi să fim copleşiţi de fiece cadru în parte. Toate tratează tema identităţii, însă fiecare dă seamă despre un avatar unic al acestei teme şi, simultan, o felie distinctă şi cu nimic mai puţin vie ca celelalte a existenţei. o exPLiCAŢie ReVeLAToARe privind originile tuturor acestor pre(a)judecăţi postmoderniste o oferă Katharine Thayer în fundamentalul articol Embracing Beauty, apărut în revista „LensWork”, nr. 53 (iunie – iulie 2004), pp. 26 – 33. Aşa cum se ştie, arată autoarea, fotografia cuprinde două mari părţi: pictorialismul, care se concentrează nu pe subiectul cadrului în sine, ci pe emoţia pe care o simte fotograful faţă de el, şi fotografia documentară, unde acest raport se inversează. Totuşi, denumirea de „fotografie pictorialistă” este cel puţin inexactă. Această (mai mult decât) jumătate a fotografiei nu este deloc tributară, ca decizie expresivă, picturii, aşa cum ar rezulta din numele ei. Nu îi este, deci, subordonată, ci ambele sunt coplanare, fiind concretizări în medii diferite ale aceleiaşi intenţii: a exprima întregul alcătuit din percepţia empiricului şi din trăirile pe care acesta le produce în sufletul creatorului. Fotografia e într-adevăr îndatorată picturii la nivel istoric, dar numai întrucât aceasta a fost prima posibilă din punct de vedere tehnic. Dacă o mare parte a gramaticii sale vizuale se regăseşte şi la congenera ei, acest lucru nu se întâmplă, aşadar, printr-un furt brutal, ci datorită faptului că sunt, ambele, domenii bidimensionale de expresie documentară, unde acest raport se inversează. O primă idee preconcepută este aceea că, în acest mediu, ca şi în artă, modalităţile de gândire/ stilurile se află într-o evoluţie strict liniară. În realitate însă, aşa cum o arată orice analiză istorică de bun-simţ a fenomenului, ele nu se succed, ci alternează fără a se repeta, aşa cum nepoţii seamănă bunicilor, având totuşi o viaţă proprie. Eroarea, adaug eu, provine într-o anume măsură şi din echivalarea nefondată a progresului tehnologic (indubitabil) al societăţii de azi cu un pretins corespondent spiritual al său. Paralelismul ar fi comic, dacă nu ar fi, totuşi, tragic. E destul să constatăm că nu au existat orori mai mari în istoria omenirii decât cele întâmplate în ultima sută de ani ca să înţelegem cam pe unde se află omul contemporan din punct de vedere spiritual cu adevărat. Acum şase sute, o mie, trei mii de ani, oamenii nu ştiau nici măcar că pământul este rotund, ceea ce

40 MăRtuRiSiRi

nu i-a împiedicat (vezi pictura şi literatura medievală, vezi Iliada ori Epopeea lui Ghilgameş) să se însoare, să fie geloşi, să poarte războaie sau să fie trişti ori fericiţi. Pe cale de consecinţă, să nu lăsăm formulări precum „Fotografia / literatura / arta a evoluat, a făcut, a dres etc” să ne adoarmă, uitând că aici e o numai o figură de stil. Oamenii au făcut din fotografie / literatură / artă ceea ce au făcut. Au respectat implicit, pe măsură ce le descopereau, proprietăţile intrinseci ale acestora, fireşte, însă, dincolo de aceasta, ei au luat toate deciziile. (E ceea ce nu înţelege şi nu vrea să înţeleagă alde S. Sontag când se plânge că, vezi Doamne, fotografiile – de război – desensibilizează, prin cantitatea lor, receptorul. Vina, dacă aşa ceva se întâmplă, e a acestuia, şi e una calitativă.) Revenind la textul lui Katherine Thayer, fotografia de peisaj ar fi aşadar irelevantă pentru că ar constitui un refuz al prezentului şi un refugiu în trecut. Dacă nu conţine clădiri, relee de telefonie mobilă, centrale nucleare, pet-uri şi aşa mai departe, adică elementele care ar conferi unei atare imagini doza de ironie şi contradicţie postmodernistă ce ar salva-o de banalitate, stereotipie şi desuetudine, o fotografie de natură este necinstită şi sentimentală. Ni se spune să fotografiem ce vedem în jur, dar nu frumuseţea naturii, deoarece aceasta nu ar mai exista. Dar ce ne facem atunci cu invitaţia fotografului peisagist de mai sus? Cum îl poate combate cineva, dacă nu a fost niciodată acolo? Ce ne facem cu noi înşine, cu bucuria noastră şi a copiilor noştri, simţită în mijlocul naturii atunci, sus pe munte? Totul e relativ, susţin postmoderniştii? Cum mai pot dormi atunci liniştiţi noaptea – dacă legea atracţiei universale va înceta brusc să funcţioneze? „După decenii de contradicţie şi de ironie, contradicţia şi ironia sunt cele care au devenit, ele însele, cele banale”, conchide Thayer. Discreditarea pictorialismului, continuă ea, este absolut nefondată, întrucât acesta nu e în nici un chip identic cu sentimentalismul.

Nu, pentru că cel din urmă formează, în raport cu ironia, pur şi simplu cealaltă faţă a aceleiaşi monede, aceea a alterării unei afectivităţi normale şi sănătoase. Relativ la începutul acestor rânduri ale subsemnatului, iată cum descoperim aici un fals clişeu, prezent numai în ochiul privitorului. Postmodernismul a ciuntit pictorialismul reducându-l la ce a putut el să priceapă din acesta. Aşa cum sentimentalismul este excesiv şi nesincer de emoţional, ironia neagă autenticitatea oricărei emoţii. Ele nu pot produce artă propriu-zisă deoarece nici primul, nici a doua nu posedă „combinaţia de onestitate şi de afirmare a vieţii şi a umanităţii ce este necesară pentru o creaţie care să dăinuie. Aceasta nu presupune că arta trebuie să fie neapărat «drăguţă»; chiar deloc, doar că o operă care dăinuie crede realmente în ceea ce transmite şi nu îi este frică să exprime trăirea sinceră, orice trăire ar fi aceea. Oamenii, atât consumatorii, cât şi creatorii de artă, tânjesc după acea artă care confirmă şi afirmă acest tip de sinceritate.” Concluzia scriitoarei americane relevă o idee capitală, nu nouă, însă din păcate prea proaspătă pentru mulţi – dacă arta e fie revoluţionară, fie plagiatoare, atunci, în vremurile noastre, când ironia (arogantă), documentarea (seacă), (ipocritul) comentariu asupra culturii populare şi păpuşile (Barbie) cu arme sunt pe toate drumurile, a exprima frumosul, curat şi cuminte, reprezintă adevărata revoluţie fotografică. În numărul următor al „LensWork”, în faimoasele sale EndNotes, Bill Jay susţinea punctul de vedere al lui Thayer: „Fotografiile sunt foarte bune la evidenţierea emoţiilor; şi foarte proaste la exprimarea ideilor. Dacă ideile ori cuvintele există deja, fotografiile le pot învesti cu potenţă emoţională. Uneori, totuşi, emoţia dintr-o fotografie este suficientă. Acesta e pictorialismul.”

SATUL - anul V, nr.13, 2013


CUM RĂMâNe, UNA PeSTe ALTA, CU foTogRAfii De RâND, CARe VoR DoAR SĂ Se BUCURe De foTogRAfie? CUM RĂMâNe CU CLiŞeUL Şi, iMPLiCiT, CU oRigiNALiTATeA? Există un episod al serialului de comedie Seinfeld în care personajul principal se întâlneşte cu dragostea vieţii sale. Foarte frumoasă, la fel de inteligentă ca el şi dovedind aceleaşi trăsături şi acelaşi simţ al umorului, ea este femeia perfectă. Şi totuşi, când jocurile unui final marital fericit păreau făcute, Seinfeld se desparte de ea. Motivul este demn de o producţie de televiziune ce, în perfectă manieră postmodernistă, se autocaracterizează ca una despre nimic: se plictisise de ea şi ajunsese să nu o mai suporte, pentru că era exact ca el, iar el se detestă pe sine. Şi pe ea însăşi o percepea, cu alte cuvinte, ca pe un clişeu. Marele plictis, marea ură, marea clişeizare – iată iadul zilelor noastre. Culmea e că oricum postmodernitatea vede iadul ca fiind mult mai „interesant” decât raiul. Da, pentru că această perspectivă, aşa

cum însuşi adjectivul în cauză o arată, presupune o receptare mentală, sau, mai corect, exclusiv mentală. Dacă raiul nu este perceput altfel decât ca fiind plicticos, aceasta se explică pentru că el nu e doar pentru raţiune, ci pentru iubire. Nu poţi fotografia decât ce cunoşti. Şi nu poţi cunoaşte decât ceea ce iubeşti. Iar lucrul acesta nu poate fi înţeles decât dinăuntru, căci din afară pare doar, exact, un clişeu. Însă numai pentru că a fost rostit (şi nu trăit) de prea mulţi cinici. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuieşti priveliştea răvăşitoare de sus. De aici şi explicaţia goanei nebune după originalitate şi complexele produse de ea. Sufocat sufleteşte de idolul hipertrofiat al raţiunii şi de (auto)minciuna în care se zbate, omul postmodern vede numai cu ochii empirici şi inventariază nevrotic creaţiile de dinaintea lui, căutând o nişă virgină pe care să şi-o însuşească. Demers falimentar prin definiţie, ce nu conduce decât înspre

contorsiuni sterile. Nemaivăzute, e drept, dar doar atât. A SPUNe CĂ 1+1 fAC 3 e o CeRTĂ PRoBĂ De oRigiNALiTATe – DAR NU De AUTeNTiCiTATe. A căuta să faci lucruri inedite cu orice preţ înseamnă a comite o inversiune ilegitimă, amplasând criteriul originalităţii în premize, ca scop în sine, şi nu în concluzii, ca urmare obiectivă a unui efort sincer de exprimare vie şi autentică. Iar aceasta nu înseamnă nici pe departe că nu trebuie să vrem să fim originali. Chestiune de bun-simţ, pentru că eu sunt eu şi tu eşti tu, originalitatea este implicită existenţei fiecăruia, însă ea iese la suprafaţă numai odată cu o fiinţare autentică. Tot ce avem de făcut, spunea Horia Bernea, e să ne străduim să spunem adevărul şi originalitatea va veni de la sine. Şi curăţenia ochiului nostru fotografic. Şi toate celelalte. Ni se vor adăuga. Nouă.

coNcuRS de fotogRAfie Tema pentru concursul următor este:

Ceaţa peste sat

Termen limită de înscriere: 15 ianuarie 2013 Mai multe detalii pe www.revista-satul.ro, la rubrica “Concurs”. www.revista-satul.ro

41

SATUL - www.revista-satul.ro  

Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you