Pagina 11
Ecouri literare nr. 8
consecinţe juridice, libertatea cuvântului, la noi, fiind o garanţie a libertăţii persoanei, după care, în final, când cu sufletul la gură mă aşteptam la un diagnostic, la o reţetă parafată de un conducător de doctorate, amicul Hurjui, doctorul voluntar al scriitorilor ieşeni, mi-a întins mâna şi a plecat grăbit, scuzându-se că trebuie să iasă la plimbare cu nepotul şi că deja este în întârziere… Gestul lui precipitat m-a îngrijorat! Dacă B.C. are dreptate? Când doctorul tace, înseamnă că nu are ce să-ţi spună personal, ci numai familiei! ( Să se pregătească pentru ce-i mai rău!). Din nefericire, nimeni din familie nu era acasă. Îmi scosesem şnurul de la pantof, fără să mă vait de şale, păşisem pe linia imaginară, fără să mă clatin sau să mă scap alături, greşisem două „pietre” în capul caprei, deci, cam cât la sută eram bolnav şi cam cât sănătos mental? Dar greşelile de pronunţie ale crainicilor TV- Ei!? Şi nimeni nu-i bănuieşte de „minte plecată în vacanţă!” Sigur, e o mică diferenţă… Ei au 25-30 de ani, şi eu 82! Poate din această cauză doctorul Hurjui a plecat eliptic! N-a vrut să-mi strice „vacanţa”! Care vacanţă? A mea, cea subvenţionată, sau aceea diagnosticată de dl. Bogdan Creţu? Până la aflarea adevărului – eu „cu cine votez?” Cu părerea d-lui Bogdan Creţu sau cu tăcerea doctorului Ion Hurjui? Ştiu şi eu? Tăcerea e de aur! – zice zicala şi „Vorba-i de argint!” – mai ales dacă-i scrisă într-un tiraj de masă şi atestată academic! Numai că, de multe ori, „Verba volant!” – ca puful de păpădie, dovadă că nu are greutate mare… NB. Recitindu-mi aceste rânduri grijulii pentru sănătatea mea mentală, mi-am dat seama că sunt octogenar şi, totuşi, mintea-mi este acasă… S-o fi întors din vacanţă sau nici nu a plecat? Şi atunci cum rămâne cu „atacul la vârsta a III-a” a domnului Bogdan Creţu? Am să-l mai invit odată la mine pe profesorul doctor I. Hurjui şi am să aduc vorba de „chestiune”, aşa, aleatoriu, şi sper să nu mai găsească un motiv de plecare instantanee, mai ales că şi domnia sa mânuie aprig condeiul prin pleiada vârstei a III-a de creatori şi pe deasupra este şi gerontolog! Dar până la o nouă întâlnire cu eminentul profesordoctor, personal cred că prof.univ. Bogdan Creţu a întocmit o hartă a senectuţii fără să ajungă pe teritoriul ei!
Confesiuni materne decembrie 2007. Ziua Naţională a României şi obişnuita mea vizită la mama, la Vaslui. Nimic nu părea să iasă din tipicul acestor întâlniri bilunare, pe care eu le făceam de circa patruzeci de ani. Îi aduceam de cele trebuincioase, constatam starea ei de sănătate, evoluţia senectuţii şi ne umpleam timpul, cât stăteam la dânsa până la ora când trebuia să plec la gară, cu amintiri. Eu nu o provocam decât foarte rar pentru a afla vreo informaţie din îndepărtatul trecut al tinereţii sale, de care îşi amintea cu o precizie de invidiat. Încă din copilărie mă obişnuisem, de acum, să accept o realitate în totală contradicţie cu sentimentele mele, să-i ascult în tăcere o ură ancestrală faţă de bunica mea, pe care o cunoscusem în copilărie şi căruia îi duceam pe ascuns câte ceva de ale mâncării. Aversiunea mamei împotriva bunicii mele nu cunoştea margini. Din momentul când fugise de acasă pe la vârsta de 20 de ani, nu-i mai vorbise şi nu-i mai călcase ograda niciodată. Nu asistase nici măcar la înmormântarea ei, după ce îndurase ani de chin şi de batjocură de la fiul său Costică, comportament ce nu îl mai descriu aici, el fiind tratat pe larg în povestirea „Doamne din cine mă trag!” Motivele acestei rupturi catastrofale între mamă şi fiică erau numeroase: deşi era copil de veteran de război şi avea dreptul, refuzase să o dea la o şcoală secundară pe banii statului, aşa cum le trimisese pe celelalte trei surori ale ei: Natalia, Lenţa şi Maria, care-şi croiseră în viaţă alte drumuri, decât cel al ei, la coada sapei, de slugă persecutată zi şi noapte de o mamă nu prea „în toate minţile”. Cu această credinţă că bunica i-a închis toate orizonturile, găseam întrucâtva întemeiată ura ei maladivă faţă de o mamă totuşi – mamă! – dar niciodată înţeleasă de mine şi acceptată în sinea mea. Când o ataca – şi nu scăpa nici o ocazie să-şi verse veninul pe memoria mamei sale - de mult trecută în rândul celor care nu mai sunt - tăceam, pentru că tăcerea ascunde cum nu se poate mai bine, opinii deranjante şi chiar nepoliticoase pentru un fiu faţă de mama lui. Acum, data de mai sus, întinsesem pe masă bucate care să-i îndulcească singurătatea şi să o scutească de grija zilei de mâine, şi după ospătare, şi o cafea dulce, adusesem vorba că până la aniversa-
1