Issuu on Google+

Pagina

Ecouri Literare

2011

NR. 7


Pagina 2

Ecouri Literare

ECOURI LITERARE ANUL IV NUMĂRUL VII—2011

ECOURI LITERARE SUMAR

Editorial - Ioan Baban - pg. 3 Românii din depărtări - Lina Codreanu - pg. 4 Zbuciumul universal al asaltului tigrilor asiatici - Prf. Dr. Laurențiu Chiriac - pg. 6 Un manuscris inedit - Costin Clit - pg. 8 Epigramă - Ioan Toderașcu - pg. 13, 34 Prima monografie a scriitorului Ion Creangă - Silvia Rotaru - pg. 14 Poezie - Petru Făgăraș - pg. 15 Poezie - Cătălin Al Doamnei - pg. 16 Poezie - Cornelius Drăgan - pg. 18 Poezie - Felicia Feldiorean - pg. 18 Poezie - Mariana Eftimie Kabbout - pg. 19 Poezie - Ioan Baban - pg. 20 Poezie - Luca Cipolla - pg. 21 Poezie - Dorin Pînzariu - pg. 22 Poezie - Lucreția Ionescu Buiciuc - pg. 23 Poezie - Grigoraș Ion - pg. 23 Poezie - Ionuț Caragea - pg. 24 Poezie - Gabriel Paiu - pg. 25 Eseu - Bazil Rotariu - pg. 25 Epigramă - Vasile Vojoagă - pg. 26 Poezie - Luminița Scotnotis - pg. 27 Poezie - Elena Mititelu - pg. 28 Poezie - Mihai Apostu - pg. 29 Poezie - Rodica Cernea - pg. 30 Poezie - Elena Leuștean - pg. 31 Extemporal în fața vieții - Simion Bogdănescu - pg. 32 Din dor de dor - Vasilica Grigoraș - pg. 33 Stejărel Ionescu - Un poet al trăirilor - Irimie Străuț - pg. 35 Val Andreescu - Poetul toamnelor verzi - Prof. dr. Cătălin Afrăsinei - pg. 36 În satul cu bunic sau șase trepte ale inițierii - Emilian Marcu - pg. 38 Adrian Botez și profetul din propria inimă - Ionuț Caragea - pg. 38 Poezie - Petruș Andrei - pg. 39 Așa trece gloria celui care scrie - Ionuț Caragea - pg. 40 Fabula greierului - Val Andreescu - pg. 40 Poezie - Emilian Marcu - pg. 41 Clepsidra - Cosmin Preda - pg. 42 La salcâmi - Val Andreescu - pg. 46 Director de onoare: Ioan Baban, În toamna iubirilor interzise - Prof. dr. Monica Grasu - pg. 47 Redactor şef: Mihai FicțiuniApostu subterane - Prof. dr. Monica Grasu - pg. 48 Redactor: Luminiţa Scotnotis, Milenii, anotimpuri și Val iubiriAndreescu - Val Andreescu - pg. 49 Poetica revelației Cătălin Al Doamnei - pg. 54 Dorin Pînzariu, Andrada Leon Cristian Pântea și localitatea Dodești - Mihai Apostu - pg. 57 Redactor correspondent: Lina Codreanu, Emilian Marcu In memoriam Ion Enache - pg 59 Grafica: Cornelius Ioan Drăgan, Olaru- pg. 59 In memoriam Ioan Paul Iancu Lefter Cărți primiteM.A. la redacție - pg. 60 Tehnoredactare computerizată: Ego Escu - Mihai Apostu - pg. 61 Poezie - Ioan Mâcnea Vetrișanu - pg. 64 Oameni și fapte - Dumitru V. Marin și Dan Ravaru - pg. 65 ecouriliterare@yahoo.com www.poesis-moldaviae.ro Poezie - Ica Grasu - pg. 66 Poezie - Liliana Muștiuc - pg. 67 Cenaclul literar Poesis Moldaviae - Liliana Elena Muștiuc - pg. 68

ANUL III NUMĂRUL VI—2010

Poezie Proză Eseu

Vitrina cărților Fabulă, Epigramă


Pagina 3

Ecouri Literare

PROFESIONALISM SAU AMATORISM Editorial Deseori se face o distincţie artificială între ceea ce numesc unii scriitor profesionist şi scriitor amator. Profesionalismul şi amatorismul sunt motive de disociere şi apreciere. Ce se înţelege însă prin sintagma „scriitor profesionist” ţine de ceea ce s-ar putea numi „găselniţă”. Un scriitor există sau nu, dincolo de această afirmaţie, plutim în gol. Dacă Arthur Rimmaud a scris poezie doar doi ani ca apoi să se dedice altor preocupări, nu înseamnă că marele poet francez a fost un scriitor amator. Născut în anul 1854, a scris până la 20 de ani, din 1874 a abandonat scrisul. Ceea ce a făcut Rimmbaud pentru lirica universală nu se poate însă uita. Dar mi se pare că s-a uitat chiar de cine nu ar trebui. De fapt Rimmbaud a trasat liniile fundamentale ale liricii universale ulterioare. Nu se ştie dacă el a fost conştient de propria lui valoare. Dar să ne întoarcem de unde am plecat şi să vedem dacă există totuşi o motivaţie a ceea ce se numeşte profesionalism şi amatorism în literatură. Mai întâi de toate scrisul nu este o profesie ci un dar. Nu s-a auzit că un oarecine a fost încadrat ca scriitor şi trăieşte din ce face acolo la locul de muncă, scriind opere literare şi nu procese verbale. E drept că exista profesia aceasta la primăriile de acum un veac, deoarece lipseau maşinile de scris şi actele oficiale erau scrise de mână, iar cei însărcinaţi cu treaba asta se numeau scriitori şi primeau un salariu din care îşi duceau existenţa. Ba mai dădeau şi concurs de ocupare a locurilor vacante, unde se prezentau Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu şi câştiga cel care nu era bântuit de „Triumful talentului”, ca şi azi. Caragiale însă a avut intuiţii geniale. Dar, pe undeva el este cel care aduce în discuţie profesionalismul şi amatorismul în artă (vezi „Amatorul şi artistul” din vol. I. L. Caragiale, „Opere alese”, ed. Îngrijită de Mari Preda, „C. R.”, Buc. ,1982). Marele scriitor conchide în maniera lui comică: „Doamna mea, pentru un amator, lucrarea dumitale este minunată, şi cunosc destui artişti de la noi (citeşte profesionişti) care ar câştiga mult în stima mea dacă ar semna o asemenea operă.” Op. cit. p. 665) Magistral şi actual. Câţi scriitori profesionişti de azi (jumătate din ei membri ai U. S.) nu se află în starea aceasta caragialiană? Revenind la temă, nu cred că a auzit cineva însă de profesia de scriitor amintită mai sus, chiar dacă unii trăiesc într-adevăr din scris. Dar gazetarii nu sunt scriitori, iar atunci când devin, nu trăiesc din scrisul acela literar, ci din munca lor trudnică şi periculoasă de ziarist. Emil Gârleanu a trăit din scris ca ziarist, nu pentru că a scris „Din lumea celor care nu cuvântă”. Mai mult, nici din profesia de ziarist nu a câştigat atât cât ar fi trebuit să ducă o viaţă modestă, din care pricină deseori se umilea la confraţi ca să-l împrumute cu ceva bani pentru traiul zilnic, sau pentru rezolvarea unor probleme de sănătate în familie. Care ar fi concluzia? Altele ar trebui să fie criteriile de apreciere a scrisului unui scriitor. Ce te faci însă dacă ai de a face cu un critic născut şi făcut la o şcoală proprie, pus pe scandal şi negând ceea ce trebuie relevat şi laudă ce ar trebui neluat în seamă? Există un asemenea exemplar în literatura română, că la noi oricând se naşte o sămânţă de scandal. Cazul Caraion e memorabil, aşa că sunt puţine şanse ca unul de la Carabensiensis să aibă o soartă mai bună. Numai că acest exemplar a rămas în istoria literară, e consemnat în dicţionare, în timp ce scriitori importanţi sunt uitaţi. Este de asemenea foarte cunoscută celor care au trăit momentele respective, celebra rubrică din revista „Săptămâna” intitulată „La judecata de apoi a poeţilor”, editorial semnat de Eugen Barbu, de fapt un scriitor remarcabil dacă avem în vedere „Groapa”, „Princepele” şi „Săptămâna nebunilor”. El avea însă un singur scop, acela de a denigra fără suport estetic pe acei care îl călcau pe nervi. Divagaţia aceasta s-ar părea puerilă şi nu ar constitui o motivaţie solidă în favoarea negării conceptului de scriitor profesionist şi scriitor amator. Dacă avem în vedere că nu toţi cei care scriu remarcabil sunt genii, atunci ar trebui ca afirmaţiile şi evaluările să se facă după criterii absolut estetice. Dacă un critic se respectă în ceea ce apreciază sau neagă, atunci când are în faţă opera unui scriitor pe care nu-l cunoaşte personal, iar afirmaţiile lui sunt argumentate cu criteriile esteticii generale, dacă este la curent cu ea, lucrurile s-ar putea să stea sub semnul normalului. Din păcate asistăm la un soi de pseudo-critică practicată la nivel naţional, în fruntea plutonului aşezându-se cineva care se crede că este criticul selectat de epoca actuală şi orice mânuitor de condei aşteaptă de la el o confirmare motivată de alte criterii decât cele cunoscute. Nu cred că ar trebui să cultivăm o asemenea critică, mai bine lipsă. Mai mult, fenomenul literar s-a diversificat, s-a amplificat în aşa măsură, încât şi critica obiectivă, dacă mai există, e depăşită de situaţie. Este drept că literatura oferă surprize când nu te aştepţi, din păcate se întâmplă rar ca acestea să fie puse în evidenţă. Te poţi trezi cu mediocrităţi sau nulităţi „remarcabile” şi cu capodopere date la gunoi, pentru că aşa vrea cineva de la Carabensiensis ori de aiurea. Este puţin probabil că azi cei mai mulţi dintre critici sunt înzestraţi cu har. Dacă în rândul poeţilor, prozatorilor şi dramaturgilor găsim numeroase nume, din rândul criticilor şi istoricilor literari rămân în memoria colectivă atât de puţini, că degetele de la o singură mână sunt prea multe. Nimeni din oamenii de rând nu pot trece de cifra trei. Probabil că un „critic rău” e conştient că prin ceea ce face rămâne undeva printr-o pagină de carte ca exemplu negativ.

Ioan Baban


Pagina 4

Ecouri Literare

LINA CODREANU Românii din depărtări În faţa Centrului Român, în perimetrul Bisericii ortodoxe române din Edmonton „Sf. Constantin şi Elena”, a fost dezvelit, la 16 ianuarie 2011, bustul din bronz al lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet român din toate timpurile”, după cum, cu justeţe, este inscripţionat. Evenimentul are o importanţă majoră întrucât este un semn de profundă spiritualitate pentru românii uniţi în comunitatea Edmontonului canadian. În revista „Cuvântul adevărului” (nr. 3-4/2010) se anunţa evenimentul, preotul George Bazgan precizând că bustul va fi „montat pe o coloană de beton armat, înveşmântată artistic în piatră naturală cu quarţ”. La inspirata şi nobila iniţiativă a profesorului Constantin Clisu, sub imboldul creştin al preotului G. Bazgan şi prin contribuţia financiară a mai multor confraţi români stabiliţi în Edmonton, proiectul a prins întrupare, devenind un argument al sentimentului patriotic dăltuit în piatră. Întregul ansamblu monumental cuprinde bustul din bronz al poetului Mihai Eminescu, o carte deschisă, prinsă inclinat pe coloana edificiului şi plăcile de dedicare. Fiecare în parte merită un comentariu, căci sunt rodul unei îndelungi chibzuinţe şi întreprinderi. Pe placa laterală sunt consemnate numele membrilor din Comitetul de acţiune: pr. George Bazgan, prof. Constantin Clisu, dr. John Slănină, soţii Magda (fostă Scarlat) şi Keneth Jason Forner (arhitect) şi George Chiosa. De asemenea, în centru este înscris numele artistului sculptor Gheorghe Alupoaei. Este emoţionantă pentru un român vizitator, fie doar turist, fie stabilit în Canada, o asemenea mărturie de respect pentru cultura românească. Mai mult, e mândria noastră de a descoperi, deodată, două nume de personalităţi formate în arealul geografic vasluian, conlucrând întru zămislirea unei lucrări durate „în piatră”: Constantin Clisu şi Gheorghe Alupoaei. Turiştii aflaţi în trecere vor lua aminte, românii din diasporă le vor fi recunoscători. Redăm: S-o lăsaţi aşa, deschisă, Ca băiatul meu ori fata Să citească mai departe Ce n-a reuşit nici tata. Aşa scria, testamentar, un alt mare poet român – Grigore Vieru în Legământ, o poezie închinată lui Mihai Eminescu. Parcă ascultând îndemnul, românii din Edmonton aşa au ales forma cărţii sprijinite de soclu: „deschisă” spre a fi citită „mai departe” de şirul lung al generaţiilor ce vor veni. Asemenea, pilduitoare este alegerea versurilor din toată creaţia eminesciană: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor, .............................. La trecutu-ţi mare, mare viitor! Aceste versuri îndreaptă, în mod indubitabil, atenţia către matricea etnico-spirituală a tuturor: România – Eminescu. Regăsesc în această alegere suflul dragostei de neam sălăşluite toată viaţa în profundul fiinţei prof. Constatin Clisu, scriitor care, sufleteşte, n-a plecat niciodată din „acasa” bârlădeană. Bustul poetului este creaţia artistului Gheorghe Alupoaei, înscriindu-se drept o reuşită realizare sculpturală. Figura uşor meditativă a poetului îl defineşte ca romantic, linia artistică hotărâtă e a celui ce caută „cuvântul ce exprimă adevărul”, dârzenia aminteşte de atitudinea redactorului de la ziarul „Timpul”, lipsa artificiilor sculpturale îl clasicizează pe poet. Simbolic, prezenţa teiului tânăr care străjuieşte ansamblul – motiv al eternei armonii iubire-natură –, avivează imaginaţia şi memoria privitorului, legănarea frunzelor de tei transferându-se în foşnetul imaginar al filelor de carte…


Pagina 5

Ecouri Literare

Tot cu prilejul dezvelirii monumentului a fost lansat un „Caiet omagial – Mihai Eminescu” (2011). Albumul se deschide cu un cuvânt introductiv („Eminescu şi modelul cultural românesc”) al lui Theodor Codreanu despre polivalenţa gândirii şi artei eminesciene, fiind urmat de un grupaj din cele mai cunoscute poezii. Preotul George Bazgan informează cititorii despre travaliul executării proiectului sculptural celebrat la 16 ianuarie 2011 şi dr. Ion J. Slănină (sponsor inimos al ansamblului) îşi mărturiseşte dragostea pentru „Poetul meu de suflet”. Constantin Clisu realizează un profil artistic al sculptorului Gh. Alupoaei, căruia i se ataşează pagini color incluzând imagini ale altor sculpturi ale artistului, precum şi ipostaze foto din timpul lucrului la bustul Eminescu. În final, prin redarea numelor sponsorilor se arată gratitudinea grupului de iniţiativă faţă de „donatorii pentru realizarea monumentului Mihai Eminescu din Edmonton”. O pagină din album dezvăluie emoţionant neostoitul „Dor de Eminescu” al scriitorului Constantin Clisu. În Eminescu, profesorul concentrează dorul de tot şi de toate cele rămase departe, rotunjindu-se-n lacrima 2009. 20. 05 - Bârlad C.D. Zeletin, Constantin din colţul ochiului sufletesc şi tulburându-i tihna uitării: Clisu, Lina şi Theodor Codreanu Departe de ţară, cei cărora în Cartea Destinului le-a fost scris să trăiască pe alte meleaguri, vibrând cu toate fibrele fiinţei lor pentru pământul natal, poartă cu sine, ca pe o taină, dorul de patria-mamă, în care includ, ca pe un talisman, pe Eminescu cu nemuritoarea sa operă. Aşadar nu e de mirare că neastâmpăratul dor de patria natală i-a înnobilat gândul şi a iniţiat proiecţia monumentului sculptural. Îmi permit să amintesc aici un moment deosebit din întâlnirile noastre cu scriitorul şi anume taifasul din „Salonul Codreanu” de la Huşi. În afară de dorinţa revederii, Domnia Sa a adus cu sine nu numai cărţile recent editate, ci şi un ştergar alb cusut cu motive florale tradiţionale. Pe spaţiul alb al ţesăturii erau aşternute semnăturile olografe ale diferitelor personalităţi din arealul cultural moldovenesc. Înţelegeam că românul Constantin Clisu voia să ducă acolo, în depărtata Canadă, mărturii sensibile despre legăturile frăţeşti şi dovezi de tradiţie românească. Cum nu ne lăsăm mai prejos, păstrăm în „Cronica de Salon” însemnarea Domniei Sale de-atunci: 29 octombrie 2005. Sunt deosebit de onorat să mă aflu în acest sfârşit de octombrie în Casa scriitorului, eseistului şi criticului de literatură de înaltă simţire şi substanţă şi a distinsei Doamne Codreanu – o Casă caldă în care frigul nu se simte nici acum când iarna a pornit la drum cu paşi repezi. Alături de cele mai alese şi bune gânduri, sincera mea preţuire şi stimă. Să dea Dumnezeu să mai avem un asemenea prilej de a ne afla împreună, fie şi pentru câteva clipe care pentru mine sunt şi vor fi mai mult decât preţioase. Dumnezeu să ocrotească această Casă şi pe cei ce locuiesc în ea cu toţi cei dragi. Cu aleasă stimă, Const. Clisu „Clipe preţioase”! Au mai fost momente de plăcută revedere şi vor mai exista. Aflat în octogenariatul vieţii, nu cred că Domnul Constantin Clisu nu va revedea în acest an plaiul natal şi pe cei dragi inimii lui. Oricând, vă aşteptăm cu plăcere, dar de pe-acum – „La mulţi ani!”, Dle profesor Constantin Clisu!


Pagina 6

Ecouri Literare

Prof. dr. LAURENŢIU CHIRIAC ZBUCIUMUL UNIVERSAL AL ASALTULUI TIGRILOR ASIATICI Deseori, singuri pe planeta inimii noastre, admirând frumuseţea senină şi rece, profund mişcătoare, a eternei TERRA, încercăm să ne eliberăm mai mereu de angoasele efemerului, ba chiar dorim să ne universalizăm trăirea prin spaţii mirifice - unde putem vedea întruparea liniştitorului vis apolinic al frumuseţii ei. De aceea, e firesc ca lucrarea de faţă - intitulată sugestiv ASALTUL TIGRILOR (apărută la editura ieşeană PIM, în 2010, 707 p.) să fie pentru autoarea ei, distinsa profesoară OLTEA RĂŞCANU GRAMATICU din Bârlad, o plăcută desfătare intelectuală a simţurilor estetice, o împlinire spirituală faţă de o lume deja luată în stăpânirea-i afectivă şi ştiinţifică. Cu inima de aventurier în simţire, călătoarea noastră a adulmecat natura departelui ca pe un spectacol contemplat dinăuntru, surprins în înfăţişările sale primordiale, căci trăirea în locuri fascinante a reuşit să-i proiecteze măcar pentru o clipă fiinţa umană pe fundalul eternităţii. De data aceasta, ochii îndumnezeirii ei au atras-o ca un magnet spre ţărmurile îndepărtate ale Pacificului, Sud-Estului Asiei şi ale Oceaniei. Mii de gânduri au împresurat-o atunci în extazul amurgului, când întreaga natură se acoperea cu o haină fantastică, iar imaginile îi reveneau în minte, atrăgând-o mereu cu ale lor poetice ademeniri. Această savoare captivantă a unor trăiri unice ale autoarei ne sunt relatate sub forma unui minunat periplu al minţii, sufletului şi trupului ei prin misterioasele civilizaţii din Australia, Noua Zeelandă, Indonezia, Singapore, Malaezia, Hong Kong, Macao, Taiwan, Coreea de Sud, Filipine şi Cercul de Foc al Pacificului. În revelaţia bucuriei ei intelectuale de a descoperi aceste colosale lumi, doamna profesoară ne îmbie să călătorim spre interesante pământuri ale contrastelor, spre soare, lumină şi ape tropicale învolburate, spre pustiuri deşertice şi insule paradisiace, împodobite cu recifuri de corali, dar şi spre aventura cunoaşterii tradiţiilor şi obiceiurilor diferitelor etnii situate la aceste mari depărtări şi, mai ales, spre grandoarea „tigrilor asiatici” gata de atac. Pe toate acestea suntem invitaţi să le privim ca pe o depăşire a conştiinţei limitelor, cu ajutorul mentalităţii multiplului, ba chiar ca pe o şansă enormă de a ne desfăta în linişte fiorul lăuntric, vibraţia clipei de revelaţie şi, de ce nu, parfumul propriilor noastre aspiraţii ! Astfel, prin altitudinea ei contemplativă, încercând să ne aprindă în interior vatra de jăratec a fiinţei, autoarea ne dezvăluie în acest jurnal de călătorie minunata ei CLIPĂ AUSTRALĂ, în care misterioasa „tristeţe a cangurului” se îmbină miraculos cu lumea stranie şi paradoxală a acestui pământul sălbatic de la Antipozi, inspirând parcă nedumerire în vastitatea sa oarecum aridă. După ce a trecut de la „timpul visării” ce aparţinuse aborigenilor la dramele colonizării şi ale goanei după aur a cuceritorilor, această „Terra Australis Incognita” - cu o fascinaţie naturală aparte, dată de relieful variat, dominat de arşiţă şi praf roşu închis, de curiozităţile sale montane şi de marele ei bazin artezian (Marea Barieră de Corali), dar şi de cascadele sale ca nişte panglici de argint învăluite într-un halou scânteind - a trebuit să treacă prin meandrele economice ale devenirii, căpătând însemnătate în lume. De la luxurianta pădure tropicală din zona Queensland-ului, la enigmaticul Brisbane şi la regiunea Kakadu a aborigenilor şi până la Insula Pinguinilor, Australia a evoluat enorm, iar acest lucru e vizibil în singulara şi multiculturala metropolă Sydney, în melancolicul centru politic Canberra şi, mai ales, în elegantul centru financiar Melbourne. La fel, NOUA ZEELANDĂ - ţară insulară muntoasă, aflată între Marea Tasmaniei şi Pacific, cu vulcani şi gheizere ce-ţi taie respiraţia - se profilează ca o pată verde, plină de mistere, dureri însângerate şi remuşcări ale vechiului genocid al surâsului arogant al maorilor. Ea trăieşte acum speranţele viitorului tolerant al unei reconcilieri istorice şi ne salutâ cu celebrul ei dans Haka. De la britanicul oraş Cristchurch la olimpicul munte Mount Cook şi la tărâmul de gheaţă de la Milford Sound, trăind apoi noaptea Valpurgiei în staţiunea Rotorua, autoarea pare să ne arate în cartea ei că razele astrului neozeelandez ni se oglindesc curtenitor prin sofisticata metropolă Auckland şi prin capitala speranţei - Welington. Prin modul ei personal de a-şi exterioriza trăirile şi, mai ales, retrăirile, doamna profesoară devine exemplu şi pentru alţii, căci îi învaţă să călătorească cu rost şi înţelepciune, să ştie să adulmece farmecul vieţii. Ea nu face altceva decât să ne îmbie, prin propria-i metaforă epică, spre ideile, sentimentele, peisajele lirice, însă toate concepute în participaţia noastră la profunzimile de durată asupra fiinţei sale şi la simţul palpitaţiei ei creatoare. De altfel, imaginile narate sunt potenţate de muzica interioară a sufletului său. Tocmai de aceea, aceste imagini caută stări, trăiri sublime, sugerate parcă de „dulcile evlavii” simţite acolo.


Pagina 7

Ecouri Literare

Iată cum, spre exemplu, chemarea atavică a spiritului său de explorator se întrupează în cuvinte de cristal atunci când ajunge în exotica INDONEZIE, la poalele vulcanului Bromo ce fumega dormind, ca un moşneag moţăind cu pipa în colţul gurii ştirbite: „Soarele îşi ridicase de pe faţă zăbranicul său de aburi roşietici, şi ajuns în răscrucile cerurilor, îşi cumpănea, parcă, neclintit, pe albastrul adâncurilor, discul său alb de lumină topită; iar din ceruri peste pământ, ca dintr-o imensă sită, mâini colosale şi nevăzute cerneau o ploaie de foc mistuitor... şi pământul părea cufundat într-o genune de flăcări. În tulburarea ei caniculară, arşiţa miezului înflăcărat al zilei muşca cu dinţi de foc de pretutindeni şi îţi ostoia setea sa covârşitoare cu cele de pe urmă picături de viaţă, umede şi vii, sorbite din vinele adânci ale lucrurilor... Şi pretutindeni, toate, într-un susur nedesluşit, sfârâiau a uscăciune! Arbori uriaşi, ca o mână de vreascuri netrebnice, se zvârcoleau neputincioşi şi ţipau de uscăciune înăbuşită, sub văpaia acestui incendiu universal”. În altă ordine de idei, ţări cu civilizaţii misterioase, oameni de o rară sensibilitate şi supleţe spirituală, pe umerii cărora stau încă magnifice miraje ale ancestralităţii şi reminiscenţe ale stăvechilor lor culturi, conturează zona „Tigrilor asiatici”. Toate aceste state au devenit parcă mesaje din negura vremurilor, clepsidre răsturnate şi a căror nisip nu te mai îndrumă cu paşii într-un timp real, ci mai degrabă într-un timp etern al propriei lor ascensiuni profunde. În fond, autoarea cărţii doreşte să ne atenţioneze - prin ceea ce a văzut - asupra faptului că proverbiala răbdare asiatică nu mai are astâmpăr şi s-a transformat deja într-o virtute a fabulosului! De exemplu, oraşul-stat SINGAPORE, aflat sub semnul leului şi având o puternică bază navală, supranumită „Gibraltarul Orientului”, a dat dovadă de o mare acrobaţie economică, devenind „Perla Asiei” şi centrul turismului medical mondial. Oraş al marilor contraste, cu locuitori care consumă tot ce mişcă în mare şi pe uscat, Singapore este şi un veritabil caleidoscop de etnii, obiceiuri rare, cultură, dialecte, religii, dar cu un sistem social atractiv şi echilibrat, unde tradiţia e reazăm de succes al modernităţii. Totodată, MALAEZIA - tărâm paradisiac şi multietnic, dezvoltat economic prin valorificarea mirodeniilor ei - are astăzi şansa frumuseţii naturale, fascinaţia istoriei, deliciile confortului şi îndrăzneala contemporaneităţii. Malaezia oscilează armonios între Orient şi Occident, fără ostentaţie, între ţărmuri de mare şi vârfuri de munţi, între distracţii rafinate şi destinaţii pentru turiştii sportivi. Ea suferă de sindromul „personalităţii multiple”: fie este o ţară superindustrializată, fie e un paradis exotic, un ţinut de legendă, al misterelor şi al aventurierilor, unde se amestecă insolit templele, piraţii, comorile, jungla şi sultanii, insulele idilice şi populaţiile aborigene. Însă, adevărata hegemonie asiatică, unde tigrii sud-estici promit să ne copleşească cândva, ni se înfăţişează de către autoare ca pe o simfonie ameninţătoare a zbuciumului universal, de unde puterile trezite ale adâncului îşi strigă acum pretenţiile lor clocotitoare. Mai întâi, sclipirile HONG KONG-ului - metropolă strălucitor de contrastantă, amestec seducător de lumini ale grandorii dezlănţuite - îţi dau senzaţia de plenitudinea prezentului şi de victoria viitorului asupra rutinei, apoi odihninduGrafică Corneliu Drăgan te puţin în oraşul plăcerilor şi al mirajelor demonice MACAO, ajungi în ghearele dragonului asiatic TAIWAN-ul, cel care încheie acest triptic al miracolului asiatic. La toate acestea se adaugă, ingeniozitatea COREEII DE SUD - denumită „Elveţia asiatică” şi cea a „exoticului arhipeleag al zeilor” - FILIPINE, dar numai după ce străbaţi CERCUL DE FOC AL PACIFICULUI şi insula BALI, un „paradis al zeilor neîmblânziţi”. Aşadar, sensul ultim al călătoriilor doamnei OLTEA a Bârladului constituie o nostalgie a orizonturilor ce se arată mereu în cartea-i, dar fără a se lăsa cucerite, ci ele doar exaltă şi devorează fără de început şi fără de sfârşit ! În fine, emfaza reflexivă şi poematica relatărilor ei dau sens acestor elegii pline de efluvii de senzorialitate şi ne sugerează faptul că un nimb de bucurie stă-n puterea autoarei şi o aură de soare e-n durerea sa, căci numai aşa ea şi-a putut elibera singurătatea de pe marea de sânge a sufletului său !


Pagina 8

Ecouri Literare

COSTIN CLIT Un manuscris inedit al învăţătorului Ion Ionescu despre activitatea echipelor studenţeşti în satul Dodeşti în anii 1935 -1937 Manuscrisul pe care îl publicăm aparţine învăţătorului Ion Ionescu ( Ioan Ionescu la doamna Lina Codreanu), (născut în 1910 - decedat în 1982), căsătorit cu Janeta Ionescu (1905-1999), pe care o aminteşte. Au cunoscut ororile războiului, Ion Ionescu „a trăit cu un picior nevindecat până la sfârşitul vieţii”, cei doi soţi nu s-au numărat printre cei „aliniaţi” P.C.R.-ului. (Lina Codreanu, Învăţătorii din cercul amintirii (Dodeşti) în „Ecouri literare”,Vaslui, An II, nr. IV, 2009, p.6 ). În anul redactării lucrării „Zece ani de activitate 1935-1945 ”se simte amărăciunea şi nemulţumirea învăţătorului Ion Ionescu în Cuvântul său premergător, probabil dezamăgit de evoluţia României după 23 august 1944 şi accelerarea procesului de comunizare. Din lucrarea sa am depistat în Arhivele Naţionale din Bucureşti numai partea I-a, în care descrie sosirea primelor echipe studenţeşti la 5 iunie 1935 şi schiţează personalitatea principalilor actori ai activităţii. Nu ştim ce s-a întâmplat cu restul lucrării! Să fi suportat rigorile cenzurii comuniste? Din paginele care ni se păstrează, observăm atenţia acordată secetei şi urmărilor acesteea, temă regăsită şi în corespondenţa dintre Janeta Ionescu şi familia Theodor şi Lina Codreanu din Huşi (Lina Codreanu, op. cit., p.7 ). Lina Codreanu, conform discuţiilor purtate şi corespondenţei cu familia Ionescu, avansează ideea coordonării echipelor de studenţi de către Ion Ionescu în lipsa lui Victor Ion Popa, însă materialul de faţă ne dovedeşte clar existenţa unor „şefi”de echipă: Dumitru Dogaru, prima echipă, Gheorghe Marinescu, a doua echipă din 1936 şi Alexandru Cardalea în 1937. Ghenuţă Coman, student participant, scrie un articol în „Curierul echipelor studenţeşti” (1938), privitor la activitatea desfăşurată în satul Dodeşti, „satul lui Moş Ion, satul D-lui Victor Ion Popa”, reliefează realizarea unor obiective, cum ar fi: Căminul Cultural, în faţa căruia străjuia statuia bustul regelui Carol al II-lea (1930-1940), Dispensarul, Primăria, remiza de maşini şi unelte agricole pe locul unde „creşte cucuta înaltă de 2 metri, iar noi copii ne jucam pe acolo de-a ascunselea.”Unul dintre clopotele bisericii din sat era donaţia lui Victor Ion Popa. Se adaugă podurile bune, fântâni, maşini şi unelte agricole, pepenărie, dispensar şi baia comunală, obiectiv de mândrie pentru săteni (Ghenuţă Coman, Dodeşti – după trei ani ..., republicat în Marin Rotaru, Gheorghe Gherghe, Ghenuţă Coman O viaţă dedicată arheologiei, Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui, 2003, p.21-22). Bustul regelui Carol al II-lea a fost dăruit de Victor Ion Popa, pentru monument au contribuit instituţii locale, precum, Episcopia Huşilor (3000 lei), prefectura judeţului Fălciu (3000 lei) şi Camera de Agricultură (1000 lei).Clopotul dăruit de Victor Ion Popa a costat 14000 lei. Echipa Regală de la Dodeşti a fost vizitată de Nifon Criveanu, singurul oltean care a ocupat scaunul episcopal de la Huşi.Cantina din Dodeşti a fost susţinută financiar de regele Carol al II-lea (100000 lei). („Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938”, Tipografia şi Librăria George Cerchez, Huşi, 1938, p.78 - 79) Ion Ionescu aminteşte şi pe preotul sachelar Ioniţă Ciobanu, născut la 5 ianuarie 1901, hirotonit la 16 octombrie 1924 şi transferat din Ciocani – Tutova la Dodeşti în 1927. Era ajutat de cântăreţii bisericeşti Dănilă Bogos, născut la 23 aprilei 1913, numit la 1 ianuarie 1936, transferat la 1 noiembrie 1936, şi Neculai Balaur, născut la 30 septembrie 1895 şi numit în 1922 („Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938”, p. 78). Pentru ridicarea băii comunale au contribuit: Regele Carol al II-lea (100000 lei), Serviciul Sanitar al judeţului Fălciu (6000 lei) şi Fundaţia Regală (15000 lei) („Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938”, p. 78). Despre baia comunală deţinem câteva informaţii suplimentare. Al. Catanchin, medic primar al judeţului Fălciu, care a luat în primire Serviciul Sanitar la 1 august 1939, reliefează lipsa apei potabile, băii comunale, serviciului de curăţat closetele şi a triajului pentru vagabonzi din oraşul Huşi, depistând în judeţul Fălciu şase localuri noi de băi şi şase instalaţii de cazane şi duşuri trimise de Ministerul Sănătăţii, dintre care sunt montate cinci instalaţii din fondul sanitar local în localităţile Bohotin, Scoposeni, Pâhneşti, Călmăţui şi Podul Albiţa. A şasea instalaţie a fost montată la Fălciu pe cheltuiala Primăriei. Ministerul Sănătăţii a mai trimis trei instalaţii de cazane şi duşuri, una la dispensarul din Stănileşti, una la Dodeşti pentru baia comunală proprietatea Căminului şi una repartizată Serviciului Sanitar al oraşului Huşi.(Al. Catanchin, Activitatea Serviciului Sanitar al Jud. Fălciu, în „Graiul Fălciului”Foae de propagandă naţionalistă şi creştină, Huşi, An. I, nr. 4, din 1 septembrie 1940, p.2).


Pagina 9

Ecouri Literare

Satul Dodeşti nu este lipsit de tradiţia unor manifestări culturale. Cercul studenţesc fălcian „Ştefan cel Mare”, organizează manifestări culturale însoţite de serbări şi baluri, la Dodeşti (6 august 1934) şi Stănileşti (20 iulie 1934) ( „Ideea”, Huşi, An I, nr. 1, din 15 august 1934, p. 2).Redăm în continuare manuscrisul învăţătorului Ion Ionescu. Manuscris Asociaţia culturală Regală „Regele Mihai I” Căminul Cultural „Dodeşti” Com(una) Dodeşti Jud. Fălciu Zece ani de activitate 1935-1945 de înv(ăţător) Ion Ionescu Cuvânt premergător Cu strângere de inimă încep să scriu cele ce urmează. Cauza? Mă duc cu gândul zece ani în urmă şi nostalgia vremilor îmi copleşeşte sufletul ... Cât elan, câte năzuinţe, câte perspective, câţi oameni zgomotoşi! Şi atunci multe s-au realizat şi multe mai sunt de făcut. Tendinţa merge în baza inerţiei tot înainte.... la acest motiv de ordin mai mult sentimental se adaugă altul mai puternic şi anume acea stare de (...) domini lupus, despre care vorbea filozoful englez Th. Hobbes. Această stare nu numai că nu dispare, dar pe ce zi ce merge ia proporţii. La baza acestei stări stă egoismul, răutate(a) şi ura. Contra acestei stări, de a face pe om mai om trebuia dusă lupta, fiindcă în primul rând nu-i nici creştineşte, iar pe de altă parte discordia şi ambiţiile personale, - o ştim cu toţii – nu ne duce la progres. Pe de altă parte nu trebuie să uităm ce spunea filozoful german Goethe „In meiner Brust sind Zvei Seelen ”, adică în pieptul meu sunt două suflete: unul care mă atrage spre sfere mai înalte, spre tot ce e frumos şi bun, fiind legat de principiul unei lumi superioare, iar altul care mă ţine jos pe pământ şi mă îndeamnă astfel spre mirujiile unei vieţi comune de plăceri caduce şi slăbiciuni omeneşti. Dacă pentru un moment cea dintâi tendinţă poate fi neglijată să nu uităm însă c(ă) o avem, pentru a n(u) o înăbuşi cu totul, deoarece ea este generatoare de forme mai de viaţă – capabilă să ducă omenirea la (...) adevăr, bine şi frumos. Aceste teze am căutat să mi le pun încă de la început, cu dorinţa arzătoare de a fi cât mai obiectiv, când voi arăta strădania a zece ani de activitate în cadrul Căminului Cultural „Dodeşti”. Grafică Paul Olaru Satul Dodeşti Cuprins în albia dealurilor Gârzu şi Boboc – Valea Oanei, satul Dodeşti stă de veghe la graniţa de sud-vest a judeţului Fălciu. Aşezat între satele Tămăşeni, Stoişeşti, Ţifu, Jigălia şi Urdeşti, satul Dodeşti merge cu obârşia într-un trecut mult prea îndepărtat. Documentele ne spun doar că dodeştenii sunt răzeşi de ai lui Ştefan cel Mare. Răzeşia e doar un titlu de nobleţe pentru sătenii din Dodeşti. Satul Dodeşti numără astăzi 2600 suflete cu 780 capi de familii. Pe vremuri satul Dodeşti avea un mănunchi de familii, toţi aproape cu situaţie bună, cu gospodării frumoase, cu vii indigene şi revărsău din belşug rodul lor asupra satului, iar bătrânele păduri de stejar cădeau asupra satului.


Pagina 10

Ecouri Literare

Cu vremea pădurile au dispărut din preajma satului, aducând după ele uscăciunea, seceta şi cu ele sărăcia. Viile indigene au dispărut şi ele lăsând doar ici şi colo mărturii ce duc încă şi azi mândria familiilor Alexandrache, Popa ş.a. Crivăţul năprasnic, iarna şi Austrul uscăcios, vara au întărit mereu seceta, sătenii ducându-o din ce în ce mai greu. Astăzi se plâng pădurile, se caută vremurile trecute şi se încearcă împăcarea omului cu pădurea plantându-se salcâmii. Şi, această împăcare a pornit odată cu sosirea echipelor studenţeşti în satul Dodeşti. Partea de N. a islazului comunal are o perdea de salcâmi ce astăzi o avem pădure, ce a fost pusă din îndemnul dlui inginer silvic Alex. Russu, de la Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”. Se spune că această pildă a fost imitată de mulţi dodeşteni şi cei ce s-au gândit la viitorul de mâine, când nu vom mai avea păduri prin apropiere, au imitat-o şi şi-au asigurat lemnele necesare vieţii de toate zilele. Dar partea principală moştenit de la Echipele Regale este şi plantaţia cu pomi roditori altoiţi. Oameni(i) înţelegători ce urmăresc opera Fundaţiei Culturale Regale vor avea de toate, dacă vor asculta sfaturile şi îndemnurile date de această Înaltă Instituţie Regală.

Partea I Oameni, fapte, idei 5 iunie 1935. Zi fără pic de nor, zi de vară secetoasă asemenea celei de mai. Clopotele bat îndelung. Lumea e în sărbătoare. Câteva costume naţionale, care au mai rămas printre vremuri, flutură în adierea vântului pe fetele şi flăcăii bronzaţi de soare şi vânt. Taraful de muzicanţi ai satului, trăsurile, căruţele însoţite de flăcăi călare au pornit dis de dimineaţă să întâmpine în gara Banca Echipa Regală Studenţească. În Făgădău , bătrâni, tineri şi copii încărcaţi de flori, caută cu mâinile în zare apariţia celor aşteptaţi. Soarele se ridicase către prânz. Pe şosea coloana de praf urma alaiul făuritor şi deschizător de drumuri noi. Nerăbdarea creşte cu cât coloana se apropie. Dar... Iată-i... În fruntea coloanei alesul scriitor, d(omnul)l Victor Ion Popa, alături de soţia sa, gingaşa artisă, D (oamna)na Maria Mohor. În urmă mergea filozoful, D(omnu)l D(umitru) Dogaru, şeful echipei, scrutător de orizonturi noi. Echipierii, încolonaţi doi câte doi, duceau în fruntea lor o icoană mare reprezentând pe Domnul nostru I(i)sus Hristos. De o parte şi de alta echipierii erau străjuiţi de călăreţi, mândri şi voioşi. Trăsurile, căruţele, veneau în urmă la pas. Întâlnirea cu satul a fost precedată de prelungi urale, care anunţau prin ecoul lor, o muncă nouă, o viaţă nouă. Cuvinte scurte de bun venit şi bun găsit, au încadrat pe cei aleşi în viaţa satului. Şi munca începe cu temei.

VICTOR ION POPA Fiu al satului Dodeşti, om cu multă pregătire cărturărească, cu multe rosturi în târgul cel mare regesc, Victor Ion Popa n(u) a uitat o clipă satul, sprijinindu-l de acolo de departe, cu vorba şi cu fapta. La datorie mereu, în câmpul (în)ţălinit, pentru ridicarea culturală a ţăranului pe de o parte şi a lucrătorului din fabrică pe de altă parte. Artist cu renume, aşezat în altarul culturii româneşti, de critica contemporană, Victor Ion Popa, a căutat şi caută să tragă un drum popular românesc, în cultura naţională. După cât se vede, viaţa artistului şi scriitorului Victor Ion Popa se frământă pentru trasarea acestui drum, punând bazele unui adevărat curent artistic-literar. Romancier şi dramaturg de seamă, tehnician şi artist de oameni şi roluri, Victor Ion Popa mai este şi un mare orator şi popular în acelaşi timp, copleşindu-l pe Moş Ion, fie cu sfatul, fie cu gluma sa, plin de haz şi subtilităţi. În modeste cuvinte, acesta, Victor Ion Popa, este fiul satului nostru, care s-a întors întors în satul său la 5 Iunie 1935 în calitate de inspector al Fundaţiei Culturale Regale „Mihai I”, pentru a face din Dodeşti un focar de ridicare, de emancipare a săteanului. Au trecut de atunci zece ani şi multe s-au schimbat dar fiul satului (...) a rămas acelaşi tânăr şi poate „ferice”.


Pagina 11

Ecouri Literare

Parcă-l văd acum zece ani stând cu moşul Ion la cislă pe prispa casei din vale ... nu prea înalt cu faţa bălană, cu ochi surâzători şi plini de bunătate, În graiul său moldovenesc, în privire, în strângeread e mână şi în sufletul său, oricine găseşte dacă nu un frate, un prieten cu siguranţă. O vară secetoasă, umblând de la gospodar la gospodar, născocind şi înfăptuind lucruri mari, Victor Ion Popa şi-a petrecut vremea pe meleagurile care i-au dăruit viaţa.

MARIA MOHOR Alături de Victor Ion Popa, Maria Mohor, artistă care întruchipează gingăşia şi naturalitatea, pare anume creată să fie tovarăşa de viaţă a maestrului nostru. Muză aleasă şi imbold de muncă, Maria Mohor, înfruntând intemperiile vremii şi vieţii de ţară, era mereu în preajma soţului său, ajutându-l în opera de ridicare a satului. Purtând cutia cu bomboane, colinda satul în lung şi în lat, copii aşteptând-o nerăbdători la portiţe, care de care arătându-i acestei nobile Doamne, fiică adoptivă a satului, că s-a spălat bine şi este curat. I-a plăcut artistei viaţa-n sat la noi. Aseaeori, sub farmecul cerului instalat, printre viile văii Oanei, Maria Mohor, înconjurată de echipieri, flăcăi şi fete din sat, îi şoptea soţului ei „Victor drag, vreau şi eu o căsuţă aici la Dodeşti.” Şi era într-adevăr frumos: când ziua îmbrăca hainele întunericului, fete şi flăcăi, gospodari şi gospodine, uitau că sunt după o zi lungă de muncă şi se adunau la şezătoare. Un foc mare la mijloc şi cu spontaneitatea săteanului se realiza o şezătoare de toată admiraţia. Şi cred că nu greşesc afirmând că, acele şezători erau creaţii(le) şi vrerea celui care voia cu orice preţ artişti săteni, pentru săteni, cu teatru sătesc, Victor Ion Popa. Şi a fost un început bun, cu roade frumoase.

DUMITRU DOGARU Calm la vorbă, domol în pas, cu ochii scrutători de filosof, „şeful”, cum i se spunea pe atunci, este astăzi directorul învăţământului muncitoresc, misiune grea, dar înaltă, făurită anume pentru iscusinţa şi priceperea sa. Sobru în toate, ochiului său vigilent nu-i scăpa nimic, totuşi nu era „şeful” în sensul obişnuit al cuvântului, ci „primul inter paris”. A condus echipa cu mult tact şi dibăcie, lăsând în lumea satului nostru şi a celor din jur, urme adânci. Filosoful, adept al sistemului sociologic al Prof. Dimitrie Gusti, Dumitru Dogaru predica ridicarea culturală a săteanului prin starea lui economică. Lucrând mână în mână cu Victor Ion Popa, Dumitru Dogaru a pus la punct problemele vieţii satului ce trebuiau rezolvate. Ca unul din pionerii muncii culturale la sate, Dumitru Dogaru a rămas şi astăzi colaboratorul strâns legat de principiile şi doctrina Fundaţiei Culturale „Regele Mihai I”.

GHEORGHE MARINESCU Licenţiat în teologie, a condus a doua echipă din 1936. Pe lângă supravegherea deosebită care a dato lucrărilor încă din anul precedent, Gh(eorghe) Marinescu, ca teolog, s-a interesat de viaţa sufletească a satului. Astăzi este preot căpitan.

ALEXANDRU CARDALEA Alexandru Cardalea activează în echipa anului al doilea, ca echipier, pentru ca în anul următor 1937 să vină şeful echipei. Fire realisăt şi perseverentă, începe să pună în practică ridicarea satului din punct de vedere cultural, prin ridicarea economică şi socială. E lucru ştiut că ţăranul cu greu îl urneşti la o treabă, care iese din cadrul preocupărilor obişnuite. E lucru ştiut că adeseori indolenţa ţăranului întrece limitele răbdării. Şi se mai ştie deasemenea că, pe ici-colo şi cei ce se numesc ţărani au asemenea defecte. Pe deasupra bântuie o boală care se cheamă „gura lumii”. Alexandru Cardalea a ştiut să înfrângă toate acestea, întrebuinţând un adevărat sistem de lucru supraomenesc.


Pagina 12

Ecouri Literare

Înlăturând pe unii, îşi apropie pe alţii, neţinând seama de ce se discută în jurul său, numai scopul final fiind urmărit: propăşirea şi ridicarea satului Dodeşti. Oricne trebuie să recunoască că nu ar fi putut înfrunta ce a înfruntat D(omnu)l Cardalea. De la 1936 a stat mereu în preajma satului, ţinând o permanentă legătură între Fundaţie şi sat. Realizările care vor fi trecute în viitor într-o carte specială, de la 1936 şi până astăzi se datoresc lui Al (exandru) Cardalea. Şi mari sunt realizările înfăptuite de acest om, încât Vasile Vasiliu, primul preşedinte al Căminului Cultural, avea dreptate când spunea: „Lumina ne vine de la Alex(andru) Cardalea”. Desigur că D(omnu)l Alex(andru) Cardalea singur n-ar fi putut face toate aceste realizări, dar superioritatea sa constă în diplomaţia cu care a ştiut să convingă, să se impună, trecând peste toate obstacolele ivite. Alex(andru) Cardalea activează şi astăzi pe acelaşi tărâm, iar dorinţa sătenilor ar fi ca să-l aibă în permanenţă. Către el se îndreaptă toate omagiile noastre şi (ale) dodeştenilor.

Colaborarea satului INTELECTUALII În general, intelectualii satului s-au încadrat în activitatea echipelor studenţeşti. Elevi, studenţi, învăţători, au stat zi de zi în jurul echipierilor, neprecupeţind sprijinul lor.

Pr(eotul) Ioniţă Ciobanu Colaborează în cadrul bisericii alături de echipele studenţeşti, sprijinindu-le activitatea. Mai mult încă, merge în urma convoaielor de care, care conduceau materiale de la Bârlad, pentru baia populară a Căminului. Predică şi ţine conferinţe în cadrul şcolilor ţărăneşti, şcoli ce au fost organizate în fiecare an la Dodeşti.

Înv(ăţătorul) Ghe(orghe) Popa Lucrează deasemenea alături de echipele studenţeşti, contribuind îndeosebi la construirea băii populare.

Înv(ăţătorul) Ion Ionescu Fire idealistă, pune timp şi suflet pentru ridicarea culturală a satului. Părinte şi îndeaproape sfetnic al celui din urmă sătean, Domnul Nicu, cum îi spun sătenii, se bucură de multă simpatie pretutindeni. Din primul moment a stat împreună cu soţia sa, Janeta Ionescu, alături de echipele studenţeşti, dând concursul lor cu multă dragoste. Atât Janeta cât şi Ion Ionescu, erau prietenii îndeaproape ai d-nei Maria Mohor şi ai d(omnu)lui Victor Ion Popa. Casa le-a fost deschisă tuturor echipierilor, iar fapta lor răspândită în fiecare colţişor de activitate. Încât, cu drept cuvânt se poate spune că Janeta şi Ion Ionescu au pus o cărămidă la temelia emancipării satului Dodeşti.

Înv(ăţătorul) Th. Năstase Activează în cadrul Căminului Cultural din anul 1937 ca director, iar în ultimii ani este detaşat în această calitate la Fundaţie. Th. Năstase este un specialist în chestiuni economico-cooperatiste, fiind un bun tehnician. Ia parte la cursurile şcolilor ţărăneşti organizate de Căminul Cultural „Dodeşti”. Este unul din cei 12 primi membri ai Căminului, care au ipotecat averea personală pentru procurarea de unelte şi maşini agricole.

Agronom(ul) Petre Marinică Încă de la început şi-a încadrat activitatea sa de tehnician agronom în cadrul Căminului Cultural. Roadele activităţii se cunosc îndeosebi în ramura agricolă. Dintre elevi şi studenţi au activat în cadrul echipelor studenţeşti ca voluntari următorii: Aurica şi Elena Mihăilescu, Agripina Dimitriu, Veneţia Colescu, Ghenuţă Coman Toţii fii ai satului, ce au căutat prin micile lor contribuţii să pună cărămizi la temelia de ridicare a satului lor natal.


Pagina 13

Ecouri Literare

FII SATULUI Afară de Victor Ion Popa şi ceilalţi mai sus menţionaţi, remarcăm contribuţia lui Nicolae Alexandrache, originar din Dodeşti şi actualmente învăţător pensionar la Puntişeni-Tutova.

Sătenii Desigur că peste 90 % din săteni au dat concursul, fiindcă la drept vorbind, fără ei nu s-ar fi putut, cu toate că pentru ei s-au făcut. Dintre săteni s-au evidenţiat multe nume, însă vom pomeni puţine, aducând cu acest prilej un omagiu tuturor celor ce au pus câte o cărămidă la temelia măreţii opere. Laudă şi cinste tuturor din parte(a) lumii înconjurătoare, recunoştinţă din partea posterităţii. Pe sudoarea frunţii lor căzută pe altarul ridicării culturale a satului, vor creşte mâine, mândri flăcăi, care vor fi mândria, nu numai a satului, ci şi a neamului românesc. În fruntea tuturor menţionăm pe Vasile Vasiliu, primul preşedinte al Căminului Cultural „Dodeşti”, om cuminte, muncitor, înţelegător, care a fost şi este încadrat în marea operă de gospodărie a satului. Mai cităm pe sfătosul Mihai Lungu, om de ispravă, care duce cu el noianul anilor plini de experienţă. Apoi pe Constantin Mitache, actualul preşedinte al Căminului, Toader Codreanu, C. F. Lungu, Ioan Gavrilă, Nicu Codreanu, etc, la fel de inimoşi şi de ispravă, muncind pentru ridicarea satului Dodeşti. Din cei care s-au dus din mijlocul nostru cităm pe Ilie Popa şi Petre Marin şi Const (antin) Iftene I, căzuţi la datorie pentru munca de ridicare a satului Dodeşti. În partea a II a lucrării vom trata realizările înfăptuite de Cămin, Echipă şi Şcoala Ţărănească de la 1937 şi până astăzi.

Înv. Ion Ionescu <ss> Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar 480 / 1946, f. 158 – 163, Original. Nota: Redactorul şef al revistei Ecouri literare aduce calde multumiri istoricului Costin Clit pentru documentul inedit despre comuna Dodeşti prezentat în acest număr.

IOAN TODERAŞCU Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu" din Mizil a fost gazda Festivalului Internaţional de Poezie şi Epigrame „Romeo şi Julieta la Mizil", ediţia a IV-a. La acest eveniment au fost prezenţi, Mircea Ionescu-Quintus şi Ştefan Cazimir, alături de alţi epigrameşti celebri din România. Competiţia care se desfăşoară anual a reunit 314 participanţi din toate judeţele, care au concurat de două secţiuni, una de poezie şi alte de epigrame. Marele premiu „George Ranetti" la secţiunea poezie a fost câştigat de Victoria Milescu din Bucureşti şi Liviu Ofileanu din Hunedoara. La secţiunea epigrame, acest premiu i-a revenit lui Ioan Toderaşcu, din Vaslui.

Oraşul Mizil şi renumele său

Protagonistele emisiunii „Te pui cu blondele?”

MIZILU-şi poartă mândru eticheta, Căci ieri, pe strada mare – cea cu crama ROMEO se plimba cu JULIETA, Iar azi mă plimb şi eu cu EPIGRAMA!

Intrând în platou, zâmbitoare, Şi vrând pe niciuna s-o scap, Le-admir, exclamând: „Ce picioare!” Dar, brusc, îmi revin: „Vai, ce cap!...”

Schimbare în relaţiile cu mamasoacră

Criza şi necazurile premierului Emil Boc

Chit că-şi mai ieşea din fire, De vreo patru luni încoace, N-a avut nicio ieşire... Odihnească-se în pace!

Îl vedem - marcat de-al ţării vaier Suferind alături de mulţime, Doar că el, fiind complet în aer, Are-n plus şi... rău de înălţime!


Pagina 14

Ecouri Literare

SILVIA ROTARU Prima monografie a scriitorului Ion Creangă „La vie et l’œuvre de Ion Creanga” Jean Boutiere Numele lui Jean Boutiere merită să fie rostit cu multă stimă pentru eforturile depuse în realizarea biografiei lui Ion Creanga. A fost de fapt primul biograf al marelui povestitor. Pentru el, autorul „Poveştilor” si „Amintirilor” este „Ţăranul cel mare din Humuleşti”, ba chiar un zeu. Luându-şi ca teză de doctorat „un subiect aşa de greu şi într-un anume fel, disperat pentru un străin”, cel puţin aşa considera George Călinescu, lui Jean Boutiere îi trebuia o mare perseverenţă pentru a nu abandona. El a fost profesor de limba greacă si limba latină la liceele din Auch, Clermont, Rouen şi aducea în contactele cu Sarbona un spirit metodic, înclinat spre construcţii clare. Între anii 1920-1922, Jean Boutiere fusese profesor al „Misiunii universitare franceze în România” încât revelaţia fenomenului Creangă, se Ion Creangă (1837– 1889) sprijinea pe o iniţiere directă la sursă. În această perioadă, Jean Boutiere a învaţat româneşte. ”J’ai mis dans mon livre tout mon amour pour Creanga et pour Roumanie”. Principala operă a lui Jean Boutiere rămâne monografia despre Creangă, prezentată la 24 mai 1930 ca teză de doctorat, la Sorbona. Boutiere era „primul francez care se ocupa de un autor român” de mare importanţă. Atras de subiect, autorul tezei s-a documentat cu seriozitate în România. Despre mijloacele artistice, el afirma că „ne aflăm în faţa unui mare scriitor”, fără să ne introducă în secretul artei lui. În semn de admiraţie pentru români, Jean Boutiere organizează in Franţa „seri româneşti”, ţine conferinţe pe teme literare şi culturale. Nu pierde nici un prilej pentru a face cunoscută România în ţara sa. Publicistul francez spera ca lucrarea despre Creangă să fie primită destul de favorabil de către public şi aşa a şi fost. După mai mult timp de la data apariţiei, monografia lui Jean Boutiere lăsa loc unei rectificări. Conform analizei lui, Creangă s-ar fi născut la data de 1martie 1837 pe când documentele privitoare la scriitor demonstrează că data de naştere este 10 iunie 1838. La data publicării monografiei, studiile comparative ale lui Boutiere cu aplecare la Creangă, reprezentau, sub aspect ştiinţific, o premieră. În esenţă, biograful francez excelează în stabilirea structurilor tematice şi în explicaţiile filologice. Competenţa filologului se poate judeca şi după meticulosul glosar de la finele lucrării, cuprinzând 1976 de termeni, ca şi după comentariile privind Vocabularul, Morfologia, Sintaxa, unde plenar se afirma „ gramerianul” (grammaire=gramatica). Biograful francez obişnuia să spună că pentru Casa memoriala Ion Creangă înţelegerea unei gazete româneşti sunt de ajuns câteva luni de studiu, în timp ce pentru iniţierea în nuanţele vorbirii populare se cer contacte îndelungate cu operele lui Creangă. O maladie stingheritoare a redus mult timp puterea de muncă a provensalului, rămas toată viaţa un adorator al peisajelor solare. În sfârşit, cu speranţa unei terapii emanând de la orizonturile locului natal, retras „acolo unde furia soarelui, a migdalilor şi a apelor vii constituie un peisaj promis tuturor renaşterilor”, delicatul intelectual se stingea la 29 ianuarie 1967.


Pagina 15

Ecouri Literare

PETRU FĂGĂRAŞ - Membru in Cenaclul literar “Lucian Blaga” din Sebeș; - Membru in Liga Scriitorilor din Romania Filiala Cluj; -Creatorul si administratorul Retelei literare Cenaclul literar „Lucian Blaga” din Sebes : http://lucianblaga-sebes.ning.com/ Din volumul de versuri „Risipit in curcubeu”- autor Făgăraș Petru - Editura Altip - Alba Iulia 2010. Traducerea poemelor în limba franceză, prof. Virginia – Smărăndiţa Brǎescu.

CĂUTĂRI

VOYAGEUR

Ştiu cum eram când tu nu erai… de câte ori veneai, de atâtea ori eram totul!... de câte ori rămâneai, de atâtea ori credeam că tu eşti totul!... de câte ori plecai de atâtea ori eu eram nimic!... până când într-o bună zi nimeni nu a mai plecat şi nimeni nu a mai venit!...

J’ai voyagé au travers les âges, passager, en habits de prince et de nomade!... Au seuil des carrefours, du coup de tonnerre des années, mon rêve silencieux m’a foudroyé… et je t’ai rencontré, toi!...

RECHERCHES Je sais comment j’étais quand tu n’y étais pas... chaque fois quand tu venais tu étais tout pour moi! quand tu restais chez moi, je croyais que tu étais tout!... chaque fois quand tu partais je n’existais plus!... jusqu’un beau jour quand nul n’est plus parti et personne n’est revenu!...

IUBIRE Sărutul sărat al buzelor tale îmi cântă-n amintire o tainică chemare, raza de lumină sărută lacrima din val iar ochii mei presară rouă!... şi curg încet zi de zi, iar mâine ca şi ieri, voi sângera sau voi iubi!...

AMOUR CĂLĂTOR Am călătorit prin vârste, vremelnic, în straie de prinţ şi de nomad!... La praguri de răscruci, din tunetul anilor, m-a atins tăcerea visărilor… şi te-am întâlnit pe tine!...

Le baiser salé de tes lèvres réveille en moi le souvenir d’un appel secret, le rayon du soleil embrasse la larme du flot et mes yeux saupoudrent de rosée!... et coulent doucement jour après jour, demain, comme hier, je vais saigner

SUFLET La marginea cărărilor din noi, te chem în taină Visarea să-ţi pierzi, prin melancolia frunzelor ce cad, cu umbre ruginii!... Vino, peste miriştea sufletului meu, transformat în gară, în care nimeni nu vine, din care nimeni nu pleacă!... mă-mbăt apoi cu-un strop de vin din lacrimă de soare, din apa timpului retras în matcă!... de dorul tău, eu mai rămân!... ÂME Au bord de nos sentiers intérieurs, Mon appel secret Pour que ton rêve et son ombrage rougeâtre s’évanouissent comme la mélancolie des feuilles qui tombent, Viens, au-dessus de la chaume de mon âme Transfonne ne vient et d’où personne ne part! Et m’ennivrant d’une goutte de vin D’une larme ensoleilleé Comme tu me manques De l’eau du temps J’y reste encore... rmée en gare Où perso


Pagina 16

Ecouri Literare

CĂTĂLIN AL DOAMNEI Primeşti cartonaşul roşu când suferi de înalta boală le spusesem tuturor că nu pot să mor fără ca ei să-l cunoască de aceea mai înainte de a-şi da duhul toţi locuitorii cetăţii aliniaţi cu paturile-n spinare ca pentru ospiciu suferind de o boală nediagnosticată înalta boală –o numise pasternac ne ieşiseră de departe înainte în noaptea cu secetă aspră şi amara lună tandru apunând cocoţându-se pe zidurile spălate de ierni abisale ca să –l cunoască pe acela care venea să mărturisească şi să se facă cunoscut prin sublimele fapte ale nonacţiunii unii chiar voiau să-i ia locul în lume, crezând că, prin asta vor deveni mai buni ori mai cumsecade pregătindu-se a şi-l însuşi ca pe un noroc formidabil deşi el nu putea să aparţină nici măcar sieşi alţii, dimpotrivă, începuseră să se teamă, crezând că nu vor mai putea să moară, devenind nemuritorii de dinainte de cădere împrăştiaţi sau risipiţi pe câmpurile rămase neadunate dintre două războaie privind cum creşte grâul până la ceruri şi cum devine pleavă a lumii pământene dispărând instantaneu cu hoţii de cai decapitaţi şi vomaţi ca o mireasmă persană a cerului din vechime deşi el era tot ceea ce am mai bun în mine şi nu am vrut să spun ori tot ceea ce a fost mai rău în mine şi nu am vrut să le arăt pentru că eram cei mai vinovaţi din marea de amar când ţi se acordă cartonaşul roşu trebuie să ştii să-l primeşti cu o imperială distincţie până la viitoarea înscenare până la viitorul joc de păpuşi până la scoaterea măştilor

până la preschimbarea -n statui asurzitoare care, totuşi, într-o zi vor vorbi cu oamenii aşa cum se stă la masă cu zeii în olimp cu tălpile tocite de prea multa alergare pe pajiştile fiinţei din fragmentele presocraticilor adunând cenuşa imperiilor din cele patru zări înghiţind pe nerăsuflate otrăvurile lui socrate devenind imuni la provocările fiarei în cele din urmă ieşind dintre ziduri arzând a priori în coarnele de foc ale fantasmei ca-n vatra străbunilor pe care n-o împart cu nimeni.

Ars poetica frumuseţea fusese sfâşiată de un animal fioros până atunci nemaiîntâlnit ce se furişă-n amurg şi se făcu nevăzut într-un nerostit poem al crimei ascuns ca un orizont după un alt orizont m-ai silit să te las şi să plec de la mormintele alor mei lăsându-le pradă altor morminte văruite nu te-am putut urma nici întrece ori înţelege vameşii morţii orbiseră îngerul fiecărui lucru mai presus de mine mă urma stăteam întins la morga iluziilor pe un fel de masă dar care nu era masă ci un fel de cerc dar care nu era cerc ori inel din platina cea mai fină lex talionis o iubire perfect domestică distilată-n oţelării perfide după ce voiseră să ne scoată ochii minţii înduioşându-ne cu ochii crimei până la lacrimile sfincşilor nebunul regelui muri pe masa care nu era masă ci pumnal al lui brutus întors asupră-i de nu-l ucideam în acest poem ar fi revenit în alt amurg acum nimeni nu te mai poate omorâ când îţi vrea sufletul dă-i să bea din cupa regelui incestuos pregăteşte-i merindele din cele ce vor urma ai plecat la drum lung ce nu se mai sfârşeşte chiar dacă ai văzut the end of love story în toate zilele fără mine


Pagina 17

Quo vadis? (prima poveste cu păsărar) nu-l mai văzusem demult pe păsărar îmi doream să nu moară când el se ivi după un nor violet şi ne arătă luna sfâşiată de pe cer cu aceeaşi dexteritate a jongleurului pentru care viaţa nu are preţ nici vârstă începuse să scoată păsările din colivii de aur dând fiecăruia ce i se cuvine după merit sau nu pentru tine, mi-a zis, am ales această pasăre a paradisului de neatins pentru saltimbancii palizi la curtea de aur a înţeleptului fără nume mai ales când creşte harul şi se-ntinde hramul tuturor sfinţilor la cina cea de taină a celor fără de trup şi fără un nume pentru oasele sfărâmate în cuşca leilor pentru geniile neinventate copilul dărâma vechi balustrade pe unde să se –ntoarne păsărarul şi numai tu din poveste cu acelaşi foşnet nietzschean atât de blamabil atât de condamnabil în care lupul rus înfulecă o cometă şi cometa o stea de mare şi steaua de mare o haină roasă de genii după care păsărarul mută strada în mare şi marea într-un alt soare însă fără niciun vis.

Vedere din satul lui Chateaubriand pentru a alerga cât mai iute la cursa de şoareci fiecăruia i s-a dat şoricioaică în loc de demâncare de bucatele cele mai alese de pâinea cea de toate zilele un fel de pesticid mortal ce-ntrece viteza luminii la zenit după ce se dădea startul la olimpiada morţii fiecăruia i se smulgeau dinţii ca la Auschwitz dar cu mult mai perfid ori era pus să-mprăştie sub copite de cai sălbateci dansând în urgia vântului cuţite neascuţite din epoci megalitice

Ecouri Literare

până când eternitatea fiecăruia se topea în cuptorul de foc al sfinţilor care nu voiau să dispară definitiv apoi fiecăruia i se tăiau venele din care curgea un fel de sânge otrăvit irigând şanţurile otrăvite de pe crucea otrăvită nimeni nu-şi mai ştia biografia regală din poemele antume ca şi din cele post-mortem chiar dacă unii reuşiseră să trăiască şi clipele fericite ale altora imaginarul nocturn de dinainte de cădere ca şi zilele fericite de dincolo de crima cunoaşterii ce popula văile otrăvite ale apocalipsei amânate sine die

Grafică Corneliu Dragan

era gata-gata să erupă în poemul atonit scris de înger cu pene de foc când nimeni nu mai credea preschimbând fierea în firul de iarbă adiind ca zefirul pucioasa în pleoapele de copil adormit între două vise între două lumi între două cercuri fără putinţă de scăpare de pe norii de otravă risipiţi pe cerul singurătăţii precum vata de zahăr din caruselul iluziilor înfăşurată pe un băţ de alun locuiesc într-un sat otrăvit în care nu vorbesc decât morţii şi limba latină după rânduială, Chateaubriand, îl înmormântă pe Hamlet în pieptul universului.


Pagina 18

Ecouri Literare

CORNELIUS DRAGAN Ce mi-e mai aproape de tine? Inima? Sânul? Tu , dragostea mea, tronezi Ca un soare în sufletu-mi Crestând în fiece zi Iubirea de a trăi.

ARCĂ Dimineaţa în braţele tale e Altfel. Mă mişc, mişcător de eramTu mă săruţi, Eu îţi întorc sărutul. Tu mă cuvânţi, Eu îţi ascult cuvântul. Tu mă dezmierzi, Eu te ating. Tu surâzi, Eu,simplu, te doresc. Tu mă săruţi, Eu te iubesc. Mă mişc, mişcător de eram, În marea dragostei tale, Dis-de-dimineaţă.

DIMINEAŢA DEVREME Între coloanele pământului, Ca o formă ancestrală, O adevărată statuieStai tu în sufletul meu. Veghezi, mă strângi între Pulpele tale, Mă dezmierzi precum O antică zeitate romană.

Draga mea, Binecuvântează-mă. Sărută-mă sălbatic în locul Numit gură, Plănge-mă în locul cuvântat Drept inimă, Atinge-mă, arde-mă, să fii Simţirea mea, iubita mea, Draga mea. Iubito-cer şi pământ, Marea mea; Fă-mă să mă mai Îndragostesc o dată, Încă o dată, Şi încă o dată, Ultima dată, Marea mea, Dragostea mea.

ANIVERSARE Iubito, hai, Hai vino şi stai În noaptea înaltă. Sărută-mă-n călcâi, Sărută-mă antic, Ca mersul meu să fie albastru. Iubito ,hai, Hai înalţă-mă cu dragostea Ta. Dă-mi aripi de Icar îndrăgostit, Zboară-mă cât mai aproape de lună, Înşelându-mi astfel căderea. ÎN NOAPTE

Arăt ca un copil Ce-şi caută sânul mamei, Ating doar gura ta Ca să mă adăp. Mi-e plânsetul veselie Iar curgerea paşilor ondulaţi Mă duce uşor, uşor În infinitul dragostei tale.

ÎNDRĂGOSTIT

Grafică Corneliu Dragan

Nota redacției: Titlurile poemelor sunt așezate la dreapta sub poem, la cererea autorului.


Pagina 19

Ecouri Literare

FELICIA FELDIOREAN

MARIANA EFTIMIE KABBOUT

SUNT PRIMĂVARA…

TRIO

Sunt primăvara într-un strop de rouă, Sunt primăvara într-un mugur viu, Sunt primăvara dăruită vouă, ...Atâta cât am fost şi am să fiu.

Ce să-ţi şoptesc, că mai adun cuvinte Să-mpodobesc şi ziua care vine? Că mi-aş dori, aşa cum se cuvine, Să o găseşti frumoasă şi cuminte?

Sunt primăvara străbătându-ţi viaţa, Sunt floarea care-ţi cade pe obraji, Sunt înflorirea şi sunt dimineaţa, Sunt roua care plânge printre paşi.

Ce să-ţi mai cânt? Un asfinţit degrabă, Fără culori plecate să ne cheme? Ș i-n ora împlinirilor supreme, Să nu-l ascult pe cel care mă-ntreabă

Sunt revărsarea firului de iarbă, Ce îţi mângâie gleznele mereu, Sunt infinitu-n fiecare brazdă, Sunt picătura de la Dumnezeu. Sunt contopirea nopţii cu iubirea, Sunt şi cocorul răzbătând prin nori, Eu îmi doresc să-mi aflu nemurirea, La tine-n suflet şi cu tine-n flori.

REÎNVIEREA

De pot să-ţi spun că te iubesc, oriunde? Ș i dacă mint, de ce nu mint deodată? Ca lumea să se termine-ntr-o pată Pe fruntea despărţirilor flămânde? Ce să-ţi şoptesc?... Să-ţi cânt? Să-ţi spun adio? Ș i la hotarul dintre noi şi vină, Să fim ecou, mireasmă şi lumină Tu, eu şi viaţa - inefabil trio?...

ZĂPEZI

Eu am murit ca să renasc mai vie Eu am murit ca să vă fiu de leac Şi am reînviat cum reînvie În fiecare an Isus în veac.

Priveşte-mă, lumină! Iar uiţi că sunt aici? Nu vezi că noaptea asta încearcă să mă fure? Nu am destulă vreme, vise şi aripi, nici Pe ramurile toate, mireasmă de pădure...

Eu am murit în fiecare noapte De câte ori am vrut să vă iubesc Nu mi-aţi văzut nici steaua prea departe Şi nici al meu destin nepământesc.

Până şi primăvara a mai crezut că tu Ai frânt în două timpul, să nu ajung la tine... Nu-mi spune, azi, că trece prin gândul meu, o, nu, Nu-mi spune că mai trece doar pasul - fără mine...

M-aţi condamnat să vă aduc Iubire M-aţi condamnat să mor de-atâta Dor Dar aţi uitat Credinţa-n nemurire Şi aţi uitat Credinţa-n al meu zbor.

Lumină, hai, priveşte! E-atât de trist să ştiu Că-n puncte cardinale seara-i protagonistă! Să înţeleg că glasu-mi vei auzi, îţi scriu, Doar câteva cuvinte ce, azi, nu mai există...

Eu m-am întors acum în primăvara Dorindu-vă să fiţi mai fericiţi Eu am murit şi nu v-am fost povară Şi am reînviat stiind că mă iubiţi...

La tine de-or ajunge, ca veşnice zăpezi, Citeşte doar tristeţea pe care nu o vezi.

17 martie 2011 Donnerstag

Galaţi 2011


Pagina 20

Ecouri Literare

IOAN BABAN SE TIMBREAZĂ ŞOAPTA... stau la coada cozii şi nu spun nimic, cumpăr de la piaţă piei de bolşevic; se timbrează şoapta cu marcă poştală, merg pe stradă fete mari în pielea goală, curg în urmă zilnic ceţuri mari şi grele, cântă mamelucii la TV manele, mor în strană popii de singurătate, nici o babă chioară nu citeşte-o carte, în cuvinte plouă mâzgă sau mocirlă, la cantina străzii se-mparte povirlă, sună toaca mare morţii cer tichete, pruncii se prăsesc doar în eprubete şi la urma urmei tot ca în ajun cu desaga goală vine Moş Crăciun…

NU ÎNCHIDEŢI POARTA...

OMUL ESTE LUP

nu mai puneţi garduri între cei de-afară şi miazanoaptea casei de nebuni; nu închideţi poarta, când porneşte-o moară nici când piatra morii macină minciuni; nu ascundeți noaptea primăveri furate nu mai lingeţi talpa unor sunt sau foşti drept o garanţie de imbecilitate, ori o comedie scrisă pentru proşti; te cruceşti cum cântă goarna ca o cioară celebrându-şi ziua ultimă de post adunăm cu grebla colțuri de fanfară şi boim cuvinte spuse pe de rost; până la sorocul adunat în saci pregătim castroane pentru cei săraci…

bate-un vânt de noapte câmpu-i otrăvit văd pe unde trece unda grea de foc lanul din răscruce n-a mai odrăslit s-a ascuns cum intră taina în ghioc; o fantomă unsă cu pojar de lună taie ca un câine urletul în două sufletul durerii nestropit cu rouă cel puţin odată la o săptămână; ce rămâne-n urmă ştiu doar şobolanii stăpânind întinsul, un covor de praf, cine mai întreabă hoţul despre jaf sau ce fac la umbra deasă calpuzanii ?… paznicul noptatic sună-ncet din surlă omul este lup chiar dacă nu urlă…

O SĂ VINĂ TOAMNA...

VIAŢA ASTA ESTE...

o să vină toamna tot aşa cu sila o să bată-n poartă ca un ceas uituc, timpu-o să rămână ca un om năuc după ce o noapte a băut techila; nişte zei mă-treabă iar de paşaport ca şi cum spre seară aş pleca pe lună sau aş fi un greier țipând pe-o păşună, ori aş aduce-n ţară uitare din import; mă simt bătrân ca bomba dintr-un război trecut rămasă în buricul din dealul cu chirie sau ca un proprietar de vâsc şi păpădie ori ca o iarbă veche nedată la păscut; nu ştiu ce alte nevoi o să suspend dar o să cumpăr pâine de la second hand…

viaţa asta este-un soi de învârtită, un fel de amintire rămasă o fosilă, un prânz sărac mâncat mai mult în silă, o pojghiţă de carne de râmă putrezită; nici o schimbare nu mai aduce bucurie, droaga hârbuită e ruptă în proţap de chiriaşi cu ziua bătuţi cu leuca-n cap ce mâncă doar ciolane dintr-o carmangerie; un pumn de ciorbă acră se pune la dejun, se-adună rinocerii sculaţi de prin gunoi la troaca dimineţii s-o răstoarne aşteptând la coadă să vină felul doi… de multe stimulente se bucură prostia în ţara asta beată numită Utopia…


Pagina 21

Ecouri Literare

DE LA IPOTEŞTI LA CESANO

LUCA CIPOLLA Cesano Boscone-Milano Italia

PLOAIA MUSONULUI Pe mâinile tale tăbăcite munca pe câmp, clinchetul verbal, hainele mandarine. Ești sclava orezului, patroana nimicului, piele îmbrobonită de sudoare. Nu auzi călugări în contemplație nu știi de Mao, nici de revoluție. La est un strigăt, la vest un Dumnezeu, tu, între cei doi, adevărata regină, diva soarelui la cotă joasă. În trăsăturile tale virginale sensul vieții. Cui scurte lumini modelate din mâna divină? Cui șolduri gingașe, deliciul mișcărilor? Cui mâini mici și numele din dulce semnificat? Un semn al capului tău, forța privirii tale, ploaia musonului...

LA PIOGGIA DEL MONSONE Sulle tue grezze mani il lavoro dei campi, il tintinnìo verbale, le vesti mandarine. Sei schiava del riso, padrona di niente, pelle imperlata di sudore. Non odi monaci in contemplazione né sai di Mao, della rivoluzione. Ad est un grido, ad ovest un dio, tu, fra i due, la vera regina, diva del sole a bassa quota. Nei tuoi tratti virginei il senso della vita. A chi brevi luci modellate da mano divina? A chi fianchi gentili, delizia di movenze? A chi piccole mani e il nome dal dolce significato? Un cenno del tuo capo, la forza del tuo sguardo, la pioggia del monsone...

Caleașca valea tăia și poetul din icoană pe pat vorbea, îndepărtat timpul și limbi ca degete priveau; o cortină care valea ascundea și poetul din icoana pe pat vorbea; din lac femeia aia nu mai venea, printre trestii nu aparea și pe-afară lentă nea este ceața, limbi ca degete privind; candida față a unui elev mic fulgi priveau atragerea, și se jucau mai departe pe mâna mamei

DA IPOTEŞTI A CESANO Il calesse la valle tagliava e il poeta dall'icona sul letto parlava, scostante il tempo e lancette come dita rimirava; un sipario che la valle celava e il poeta dall'icona sul letto parlava; dal lago quella donna non veniva, di tra le canne non spuntava, e fuori lenta neve è foschia, lancette come dita a rimirare; candida fuori di un piccolo allievo la neve a fiocchi lo sguardo attirava, e giocare lontano alla madre per mano.

ARTIOLA Lasa rochia aceea că noaptea te reclamă, alinată, o vibrație a frunzelor pe care vocea ta le cheama.. discretă ca un pas, într-o urmă diafană, desprinzi zborul, un vultur care tânjește la țara sa

ARTIOLA Lascia quella veste che la notte ti reclama, quieta, un vibrar di foglie che la tua voce chiama.. silente come un passo, nell' impronta diafana, spicchi il volo, un'aquila che la sua terra brama.


Pagina 22

DORIN PÎNZARIU Alfabetul luminii Plecat-am spre lumină şnuruind lutul printre furnici, când luna încă se iubea cu frunzele şi sudoarea lor săruta buzele fierbinţi ale ierbii. De ce căutam lumina , când orizontu-mi topea crezul? De ce căutam lumina, când spada adevărului gonea umbrele tăcerii? De ce căutam lumina , când eul sihastru mă îmbălsăma în cuvinte veşnice? Poate nu cunoşteam alfabetul luminii!...

Ecouri Literare

Punctuaţie Dincolo Dincolo de mine eşti doar tu, dincolo de noi e doar roua pe care –o varsă Dumnezeu din ochiul lui ce-I plânge noaptea. Dincolo de tăcere sunt doar trilurile cântând odiseea iubirii. Dincolo de vis e doar cuvântul ce dăltuieşte –n inimi de granit metafora cenuşii.

La marginea cuvintelor Picură Picură stelele-n ceruri şi zarea-şi inundă tumultul. E-atâta iubire şi pace că vreau s-o ascund în petale de mac. Picură stelele-n ceruri şi marea-şi înghite adâncul. E-atâta iubire şi pace, că vreau s-o ascund într-un crater de timp. Picură stelele-n ceruri şi pacea-şi ucide umbra iubirii, topind-o în picuri de rouă.

Fluviul Sunt fluviul ce sapă în maluri de timp şi cară-n adâncuri durere şi sparge de stânca uitării clipele-mpietrite-n scoici. Sunt fluviul ce sapă în maluri de dor şi-ascultă pământul cum geme şi plânge cu clipe-mpietrite-n prundiş. Sunt fluviul ce sapă în maluri de-amor şi rupe zăgazuri de stele şi bate în porţi ferecate plângând cu nuferi în delte. Sunt fluviul ce –adoarme în jar de nesomn , în delte cu nuferi de şoapte.

La marginea cuvintelor de dor e soarele primăvăratic sau e nor? La marginea cuvintelor ce-alină e lacrimă de stea sau e lumină? La marginea cuvintelor de foc e iadul plin de flăcări sau e joc? La marginea cuvintelor de apă e călătorul abătut ce se adapă. La marginea cuvântului suprem e punctul ce-ncheie un poem.

Scriindu-mi cartea vieţii drept îndemn, de multe ori am fost o virgulă într-un poem, atunci când fraza mi s-a poticnit în drum şi n-am ştiut ce să mai spun. Când verbul cel tăios a fost prea dur înfipt şi puncte de suspensie am acceptat, iar dacă vraja sublimului destin m-a exaltat, am fost un ţanţoş semn al exclamării, chiar dacă sorţii îmi mânau din urmă un uriaş de semn al întrebării. Dar niciodată n-am greşit la punct. Ce s-ar fi spus după ce-aş fi fost defunct, că-s mediocru la ortografie şi-am schilodit zeiţa poezie?

Criză Nu mai am pe ce scrie, despre ce scrie, ce scrie, cui scrie.

Fabricile de idei au dat faliment şi doar erau conduse de un eminent. Voi scrie poezie despre noi… Fabrica mea de idei mai are un singur muncitor: eu.

Omenirea mea mai produce un singur subiect: tu. Singurul instrument de scris neimpozitat este inima mea. Hărţuire Singurii oameni care mai Am furat din pumnul neputinţei citesc poezie clocotul de lacrimi suntem noi: tu şi eu. stoarse din abis . Pălmuit de tenebre, Extazul pentru că n-am ştiut Gonind pe cărări de lumină, să uit curcubeul pătat, cu pana în mână şi spada-n am căzut în dinţii minciunii. priviri Verbul vulgar am străpuns cugetarea stăpână pietrifică –n clepsidră rezidind din cuvinte piramidele. nesfârşitul.


Pagina 23

Ecouri Literare

LUCREŢIA IONESCU BUICIUC

GRIGORAŞ ION

(debut) Iaşi

(debut)

AŞTEPTARE

POVESTEA MEA

Aşteaptă! Va veni cineva să tragă zăvorul trecutului, dar să nu te grăbeşti ca de obicei şi să nu plângi, cârduri de păsări vor pleca spre locuri străine, ducând pe aripele lor speranţe-nghemuite într-o clipă de dor vor desena în aerul înmiresmat de salcâm litera dragă ţie….o mai ții minte? E pe la începutul alfabetului pe care ai uitat să-o mai cânţi în cuvinte. Ninge.., ninge… fără cuvinte, doar cu petale de mai ce fac din fiecare literă câte o stea, şi câte o toamnă şi aşa viaţa are de partea ei cerul şi mai jos de mine, pământul în care am să mă-n grop cu atâtea vaiete ale stelelor. Aşteaptă! Mâine, trecut de miezul nopţii, se vor înnegri literele din orele albe ale descântecului fusul vieţii se învârte fără rost, dar nu-l poţi opri. Şi tot mâine, mai spre dimineaţă, vor veni Ielele.., ai auzit doar de ele în noaptea renunţării, cu o plasă ţesută din orele care dor, şi care mor…, va mai ofta câte-o stea căzătore, câte un vis pierdut într-un ungher de sertar, uitat de ani, şi nu va mai fi nimic, nimic…, doar noapte, noapte.., noapte.

O poveste simplă regretată Dar cât se poate de adevărată Care-ncepe cu „A fost odată” Mă cheamă trist spre altădată În sat la noi, livada-ntunecată Cu via de struguri încărcată Şi falnici plopi cu crengile aplecate Răzoare- ntregi cu flori puternic parfumate Ce toate vorbesc între ele, doar în şoapte... Pletoase sălcii către apă se înclină Părând că aproape se alină În jur e-atâta miros de sulfină Pe ici pe colo mături de grădină Toate-n bătaia vântului ce-aduce Salcâmi vânjoşi din glie se ridică Şi-n jur e-atâta miros de pelin şi urzică Toate-n bătaia vântului se-nclină-ncetişor Parcă întrebându-mă, dacă de cineva mi-i dor Acolo e poveste mea Înveşmântată-n neagra catifea Cu tristeţea aşa, nedescrisă, cum e ea, Acolo a fost viaţa mea În negri nori cu formele rotunde O rază de soare-ncetişor s-ascunde Lăsând să se vadă lumina, doar o clipă Cât un fâlfâit de pasăre rănită !... Acum predomină regretul Pentru că durerea-mi vine cu încetul Greu fiind de deschis iată Pentru că totul se termină cu a fost odată Nu doar în miros de sulfină Cum era cândva ... o fată Pentru că băiatul plecat n-o să mai vină Şi nu-l vom mai revedea niciodată !... Aceasta e povestea mea Înveşmântată-n neagră catifea Pentru că nu se stie când Şi eu voi rămâne doar un gând Când de acolo dintre nori Vă voi zâmbi din când în când Doar uneori, De vechi şi sfinte sărbători !...

Grafică Cornelius Drăgan


Pagina 24

IONUȚ CARAGEA

Ecouri Literare

Vânzătorii de iluzii Montréal - Canada

Mâncătorii de visuri Trăim într-o lume de minuni banale în care răul devine credinţa cea mai de preţ şi te întrebi de ce strig? Trezeşte-te copile de nisip, îţi dăruiesc suflet de cuarţ făurit de inima mea, încă nestinsă de vânturile dorului! Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa în fântâna dorinţelor, numai acolo oamenii sunt fără măşti, o mie de ochi nemişcaţi în o mie şi una de nopţi. Mă rog pentru picăturile de ploaie rătăcite pe dunele albastre, rămăşiţe uscate de mirodenie pământie ascund seminţe însetate de iubire. În depărtare aud cântecul fantomatic al nibelungilor, Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători. Bătrâne, viermii ne surpă vieţile, suntem marionetele războiului in vitro, sclavii propriului nostru coşmar. Azi curcubeul este ucis de zeul smog, Valhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri ce-şi slăvesc prezentul putred pe aleea celebrităţilor, alte stele răsar, cerul îl ating cu mâna zeii de râncedă carne. Trăim într-o lume de minuni banale în care binele este privit cu răutate şi dispreţ şi te întrebi de ce n-adorm? Mâine o să-l clonăm pe Iisus, îl vom ucide a doua oară, cu nepăsare, cu ignoranţă, cu sânge rece, îl vom îngropa de viu, astfel nu ne va mai orbi lumina de Paşte. Poimâine vom inventa maşina timpului, vom fugi în viitorul extatic, acolo unde clepsidrele sunt goale. Îmi vine să mă arunc cu braţele deschise în somnul adânc, dar mâncătorii de visuri mă opresc şi scriu.

trăim într-o lume plină de adevăruri chinuitoare în care singura-alinare este o fiolă de morfină iubita mea seringă înţeapă înc-o dată-n venă mi-au ajuns bătăile inimii un stereotip de pickhammere lacrimile sufletului învelite într-un ambalaj de cuvinte îţi sărută tălpile poate vei prinde aripi trezeşte-te copile vin mamele călătoare purtând în ciocul lor un nou născut micul Mesia adus de Sfânta Barză plouă cu soare toate speranţele vor înmuguri îmi plac culorile curcubeului şi ochii tăi verzi până când vine toamna şi cade prima brumă pe straturi de-amintiri privirile mă-ngheaţă să nu crezi niciodată în Moş Crăciun un tip lunatic ca şi îndrăgostitul ce-a visat în nopţi cu lună plină la lunile de miere stau şi mă întreb de ce mi-au dat din biberon lapte praf vacile astea ce şi-au dorit să fie libere de turmă oare câţi oameni sunt sufocaţi zilnic de un prezervativ? îmi plac filmele sunt atât de reale iar au scris în ziar o minciună tirajele cresc îmi plac povestirile de dragoste şi totul despre sex personajele nu se plictisesc niciodată te ţin cu sufletul la gură ca-ntâiul deget din care ne-am hrănit singura realitate din universul acesta circumscris.

Lumea tenebrelor Tenebrele Marea problemă a acestei planete O lume invizibilă Care se mişcă impredictibil şi constant În jurul nostru Este blestemul unei generaţii Menită să închidă porţi Tenebre încăpăţânate să tragă cu dinţii De copilul din noi De bărbatul copil de femeia copil De îngerul care comite adulter Suntem studiul continuu Al disecţiei pe propriul creier Sub protecţia unei iubiri iluzorii Avem un discipol în fiecare dintre noi Eul raportat la celălalt Eu Mergând pe firul fragil dintre viaţa închipuită Şi viaţa pe care-o visăm infinită Un destin între credinţă şi negarea totală Dumnezeu un pretext al existenţei Tenebrele o manifestare directă A urii de a nu şti cine suntem.


Pagina 25

Ecouri Literare

GABRIEL PAIU

BAZIL ROTARIU Madrid

Londra

Amendă

VOCEA

Se război şi mai mult cu mine, decrepita voce infamă, nu s-a priceput să mă ajusteze pe ici pe acolo, e un huruit de avion îndepărtat, imperceptibil înlemnit, nu ştii dacă respectă vreun orar vine spre aeroport sau pleacă, mă părăseşte să facă alte farse sau să se transforme într-una mai gravă sau mai juFerestrele s-au luminat căuşă, de neştiut dacă o să înceteze, n-o să mai treacă la vreo În stânga mea era un întuneric încă răzbunare. Din care un pulover lung s-a împletit Unică ea, ca vocea în donnie darko, ca voce în înţelesul Iar eu un nevăzut am devenit. meu, dacă vorbind de înţelesul meu se poate discuta cam la Dar am deschis fermoarul timpului nesfârşit ca de neînţelesul unei vieţi, ea trece semeaţă, ea este De mult ce mă topea căldura ca pe un miez întrucâtva semeaţă, dacă nu înfruntă viaţa atunci moartea, prin de planetă locurile unde ea moare, odată, la intervale repetabile de timp, Scăpându-mi printre dinţi o rugăciune atunci, măcar atunci, măcar acum, când ea poate să moară, pripită. cine poate vieţui poate şi muri, despre ce mai poate vedea cinEl a venit la mine îmbrăcat în diamant eva care mă vede şi aude pe mine, ca o limită, când ea îşi dă Mi-a înmânat o amenda pe o coală A4 de obştescul sfârşit, dispare definitiv, gâfâie ea, expectorează ea. diamant Dacă nu-i de carne înseamnă că nu-i nimeni, viaţa Am semnat cu un vârf de grafit, curge altfel fără voce, fără organul vocii, fără aerul pompat involuntar să o produci, probabil prin alte artificii ceva care receptează, aude audibilul, aude neaudibilul, şi organe pe undeva, picioare sau mâini, ea le-ar considera picioare sau chiar mâini chinuindu-se să alcătuiască un organism, ceva ce ar putea lăsa răni, salivă, spermă în urmă, în ceea ce nu se întâmplă, se întâmplă, cu repaus intre greşeli sau fără, căci sunt într-adevăr minime, greşelile nu sunt ale relatării, mereu ale poveştii, decrepita voce infamă, doar ea e, viscolind subţire şi lăsând răni îngheţate. Cine nu e om, nu e interes. Răni, vrea sa le prezerve, congelate, aşa, cum lasă gerul promoroacă, gheaţă la maluri, cu asta vrea să desăvârşească viaţa pe care o visează, nu o visează, dar va sucomba în curând, nu va fi trăire, nu va fi fost trăire, va fi liniştea, nedesluşitul, gândacul care mai tremură o clipă, înainte de a fi prins în boaba de chihlimbar, peste altele promoroaca topindu-se la primul contact cu saliva, sângele. Aer, îngheţat, gazul acesta lipseşte aici, nimic care sa se spulbere în crivăţ, crivăţul ar exista, să vorbeşti de timp, clipe infame, e ca să comunici ceva, se întâmplă, iată, vorbele pe care ea le rostuieşte, le molfăie, le bâlbâie, le-a molfăit şi bâlbâit mereu, le va folosi mereu, despre situaţii şi lucruri care nu există, sau care subzistă pe ascuns, daca îţi doreşti, dacă asta e o evaluare a existenţei, nu-i vorba de altădată, de altcum, altunde, a eşuat aici, remanenţa lui aici, trebuia să evadeze într-o burtă noroioasă, unde timpul parcă ar curge si elementele chimice şi-ar pierde valenţele, s-ar disipa, un scurt respiro, obscurul celui mai prost azur, acolo unde-şi are ea rădăcinile poate, de unde se mândreşte că trebuie să fi sosit, ca să poată persista, milostivindu-se, vorbind de atâtea fantasme şi iluzii. Să evadezi, da, de unde puterea ei pare sa aibă folos. Timpuri imense dispar din propria mea viaţă, ar fi ştiut sa mă organizeze, dar aer nu e în rărunchi ca să o pot plânge, vocea şi-a suflat crivăţul în zadar, infatigabil, imposibil, vocea nu a vorbit în zadar, dacă aş fi măcar prin împrejurimi, acolo măcar, aş putea-o plânge, dacă m-ar fi născut din burta ei noroios îngheţată, cu viaţa mea într-o ordine sau dezordine mai puţin acum, aş înjura-o, sau aş dezmierdao, oricum ar fi în creierii mei, în plămânii mei, în carnea mea, şi-ar susura veninul în urechile mele prin propriile laringe, înjurând dibaci, sau dezmierdând anapoda, călătoria vocii e ultima etapă când mă întorc la mine însumi, nu mă întorc, cine ştie, n-aş mai şti ce să spun, dacă am ştiut vreodată, poate n-am ştiut până în ultima clipă, atâtea lucruri inutile, nu întotdeauna loial cauzelor pierdute. Astea-s bulele înghiţite de peşti, să se ridice hidrostatic, sunt printre cele din urmă. Compasiunea, îndurarea, clemenţa, fără indulgenţă, care poate dezgheţa acest vid, să le stârnească măcar, sunt formulări doar, trebuie nimicite din faşă, care e locul de plecare, vocea se întreabă, ea se recunoaşte în constructorul de cloacă, şi de nu-i cumva iluzia vieţii gândăcelului în grăuntele de chihlimbar, printre rămăşiţele stridente ale speranţei omeneşti, vocea vorbeşte, vocea unei mentalităţi care spune că timpul e himeră, poate doar înşiruire de himere, viata gândăcelului doar o idee răutăcioasă, altă formulare, o infamă iluzie a unei fiinţe insignifiante, specie Eram singur la semafor Ştiu sigur că am trecut pe alb Când de niciunde, vertiginos Se crăpă de ziuă.


Pagina 26

Ecouri Literare

umana, specie canină, globi oculari bulboşi atârnând ca mieii pe tarabe înainte să fi văzut ceva, e firesc, da, nu, nu e infinit necesar, nu mai mult ca ceilalţi, fără înfrânare de la nimic, fără coeficientul de frecare miu, în alunecare liberă, sau în ridicare, nimic sa nu o oprească, poate o să sfârşească înlănţuită în gâtlej. Sigur, n-a prea fost vorba de amor propriu, oricum ar răstălmăci-o, dar nu-i un motiv să speri că timpul care-ţi trece ţi-e prevestit, că va exista vreodată unul să-l trimiţi să crape de spaimă in trecutul tău ca în ridicolele puneri în scenă japoneze, cu umbrele lor cu tot, de neiertat, de neînvins. Picătura aia de viaţă iar îţi iese din nas, nu se vede, ba da. Dar ce aşteaptă ea în definitiv, de vreme ce-i de neoprit, neocolit, să bată din solzoasele aripi ca un pterodactil incendiat, croncănitul ca o ultimă luare de cuvânt, rememorare a tuturor carnagiilor, cadenţă demnă de viitorime. Interogaţii finale, sclifoseli de jună puberă în cearceafurile dezvirginării, imago mundi final, dintr-o poveste imensă povestita de ea. Oare-i posibil, acolo-i în sfârşit trupul posibil, acest terchea berchea neînsemnat, în plin întuneric să-şi închidă ochii, să sucombe în felurite umbre, umbrele oricum merg la sigur, evenimentul realizabil, ca întâmplarea să ia sfârşit şi ea sa nu mai rupă tăcerea, ci doar liniştea, se interoghează ea, vocea asta care-i tăcere promiscuă, sau eu în mine însumi, nu pot să ştiu de mine, egoul meu din cinci litere, acolo-s vise şi fantasme, tăceri promiscue identice, dar ale cărui destinatar, iluziile cui, interogări mai vechi de când securitatea, mai vechi de când lumea, despre noi care suntem iluzie rece pe sternul plat al altei închipuiri, noi care nu am realizat nimic niciodată, eu şi ea, ea şi eu, după ea nu o să mai existe nimic acolo unde nu a existat niciodata nimic. Şi cui îi vine cuvântul şi vorbeşte în/de cuvinte, la fiecare mut decibel, şi sufocat ca de cenuşă de remuşcări agonizând, înghiţitură în înghiţitură, să fie obligatoriu să auzi, imperios sa zici, dincoace de cel mai mic decibel, atâtea minciuni, de-atâtea ori atâtea minciuni, de-atâtea ori aceleaşi minciuni mincinos dezminţite, dureros de rană de nu, umplându-ţi alveolele plămânilor cu spumele încenuşate ale unei furii de şiş de da, aşa spune ea, se întreabă ea când nu există. Curiozitatea, ce-a devenit, se întreabă ea, inexistenţă, răspunde, sufletul nu există, creierul nu există, nimeni nu-şi pune întrebări, nu are vreun sentiment de fraudă, nu declamă nimic, nu are in timpane nimic, e liniştea şi tăcerea surdă. Adevărat, fals, ba nu, e adevărat, veridic, verificat, ba nu e fals şi neverificat, poate fi şi adevărat şi fals, e liniştea şi nu-i liniştea, scurte mişcări şi ample mişcări, un bar plăcut unde se bea vodkă si un bar unde nu se bea nimic, scribul care anunţă ca prostul cu peniţa miezul nopţii. Şi vocea, decrepita voce infamă, care se chirceşte şi se strânge în ea, chiar daca n-ar mai murmura nimic la final şi tot n-ar fi veridic, verificabil, cum este fals că ar spune ceva, ea nu declara, nu spune nimic, nu poate tăcea. Ar fi o viaţă unde nu e viaţă, căci ea nu poate naşte. Sau o naştere, când nu văd alte posibilităţi de a-mi spune rugăciunea înainte de a cădea în somn spre viaţă, din fiinţa ei nealcătuit, crivăţ vid, întunecat, ceva mai înainte, acum, in curând, mişcările astea de buze să fie înregistrate undeva, ar putea să fie ultimele

VASILE VAJOGĂ Aparenţe tandre Vrând probabil să răstoarne O părere ce-l privea, El îi căuta în coarne, Însă ea i le punea.

"Cherchez la femme" E un principiu foarte vechi. Adam, Urmându-l, mult a pătimit săracul, Căci a pornit de la "cherchez la femme" Şi pân' la urmă l-a găsit pe dracul!

Dialog la "Trei iazuri" Chelneriţa mă vrăjeşte, Mini, ten fardat strident... - Ce doriţi? - Aveţi un peşte? - N-am, lucrez independent!

Diferenţa De-mparţi cu ei un simplu colţ de pâine Pe drumul vieţii aspru, sinuos, Un câine e-un prieten credincios, Iar un prieten, uneori e câine! Epigrama Pe câmpia literară Epigrama-i, s-ar părea, Pentru unii floare rară, Pentru alţii, iarbă rea.


Pagina 27

LUMINIŢA SCOTNOTIS TÂNĂRA MEA SINGURĂTATE Să-ţi zboare soarele prin călcâie şi să-ţi treacă noaptea în ochi, e ca şi o împlinire neaşteptată. De-ngenunchi din mila palmelor, îţi voi vorbi muţeşte. Te voi adăpa cu laptele nespuselor mele. Degeaba respiri prin două neînţelesuri. Nimic deosebit… un mâine dintr-un păcat cu tihna mâhnită. Pasărea lingavă pricepe graiul umbrelor, căci sărutul puterii se află-n apele reci. Un altfel de legământ mi-e aşteptarea… tăcerea dintre oglinzi prin care trec ca o blândă rază, spre ungherele nechibzuitei tale stingeri. Prin fragila-ţi îmbrăţişare să curg, tropa…trop cu noaptea. Şi-n toate uitate veşnic, tânăra mea singurătate… de groaza ochilor, iubindu-te orbeşte. Avut în taina neavutului… răsucirea unei clipe mutante.

TEMEIUL CAVALERULUI Prea tânăr şi nestins ai fost lovit în toate şi din lăuntrul Evei, doar plânsul te mai cată. Prin astre nenăscute ce te respiră-n artă, veşminte de-nţelesuri, tu îmbrăcat-ai frate! Rotundă se adună şi cântă cruda moarte. Nu o chema pe nume sa se arate buna, sărut-o doar pe frunte că fuge iar nebuna, când nopţile amare te schilodesc cu şoapte. Prea tânăr şi nestins ai fost lovit în toate,… şi genele-ţi cad grele şi orele-s deşarte, şi din întreaga lume ce ne diferă, frate, Eu am trecut prin tine, spre marea-ntâietate!

Ecouri Literare

Sclipirea unui vis, în candela veşnicei nopţi cu flacăra ei vineţie. Jalea mânioasă prin care trec, în scorbura pământului. Se poate muri cu braţele goale şi uscate de dor!… Apus de vis prelins în al frigului bocet. Singurul mormânt pe care nu mi l-aţi văzut. Că-l veţi afla azi sau mâine, soare întors spre ochiul celui mai minunat repaus. Durerea s-o inunde, El mai deschide-o poartă către albastrul neştiut de voi.

ÎN TROPOT DE CAI Nimeni nu vine, nimeni nu trece să mă vadă Cum plâng subconştiinţa vieţii mele, Un rob tăcut, bizar lăsat ca pradă Desfrâului temut, căzut în timpuri grele. Ei prind în vertical idei mărunte, Cuvinte sparte, vremuri fără punte, Iar zboru-acesta care-mi este drag Nu mai e lin. E într-un ritm zig-zag. Nimeni nu vine, nimeni nu trece să mă vadă. Cerşesc cuvântului citire şi aştept Ca într-un vis, dar cine să mă creadă C-aştept murind cu-acestă rană-n piept? Vai şi amar de-acel Poet învins Că n-a clădit sublimul! Doar îngână. Sub crucea unui gând va fi închis, Va prăpădi întreaga lui lumină.

SE POATE MURI

Prin valuri stârnite de foamea puterii Se va pierde odata cu timpul. Doar vechile taine din lumina-nvierii, Vor însuşi veşnic cuvântul...

Întru glăsuirea morţii… ultima constrângere; Se poate muri în bătaia inimii, fără ca primul cer să mă vadă.

Nimeni nu vine, nimeni nu trece să îmi vadă, Curcubeu-mi de jad, a viselor paradă Şi-aştept încă un veac, refuz să se piardă, Căci va veni cineva cu ochi de NAIADĂ.


Pagina 28

Ecouri Literare

ELENA MITITELU CÂT TE IUBESC, FRUMOASO-MI UIT MĂSURA... ( sonet ) Cât te iubesc, frumoaso-mi uit măsura, Iar mintea-mi fuge prin oglinzi mioape, De-al tău fior pătruns spun vorbe şchioape, Când vrei să fim: tu - gheaţa, eu – căldura. Te-aştept să vii cu neaua prinsă-n pleoape, Să ningă peste ochii tăi ca mura, Eu să topesc steluţele cu gura, Învăluindu-te, să-mi fii aproape. Iubita mea, eşti plină de candoare, Tu mă aprinzi de dor, cu dor mai mult Şi faci să simt a cerului splendoare, Dar şi căldura dragostei s-ascult. Cât te doresc...! Ai străluciri din soare Şi liniştea ţâşnită din tumult...

VINO IAR! - rondel Vino iar sub teiul din vale, Să simţi al naturii tumult, Sub creştet să-ţi pun braţu-mi moale, Zvâcnirea iubirii-ţi s-ascult. Să ningă pe noi cu petale, Balsamul s-adie mai mult, Vino iar sub teiul din vale, Să simţi al naturii tumult. Sub ocrotitoarele-i poale, Noi viaţa să-i punem zălog, Cu floarea iubirii în cale, Te-aştept şi, din suflet, te rog... Vino iar sub teiul din vale!

UN DANGĂT TRIST STRĂBATE-N UNDE ZAREA... ( sonet )

ZĂPADA PLÂNGE, SPUMEGÂND ŞIROAIE... ( sonet ) Zăpada plânge, spumegând şiroaie. Privind la apa ce-n pâraie creşte, Şăgalnic soarele rotind priveşte, Prin norii groşi cu rădăcini de ploaie. Cu dulce rod sămânţa încolţeşte, Arcada frunzei de lumini se-ndoaie, Natura se îmbracă-n mândre straie, Pe-aripi cântarea codrului porneşte. Întreaga viaţă îşi întoarce ceasul, C-un verde crud pe negru-alb în zori, Făcând întâi în inimi reci popasul, Zvâcnind din sevă-n tainice culori. Pe calde unduiri, grăbindu-şi pasul, Ne-aduce Primăvara peţitori...

Un dangăt trist străbate-n unde zarea, E semn că terminară-a vieţii artă; Pleca-va cine spre o altă hartă, Şi-a cui o fi fiind astăzi chemarea!? Avem toţi pământenii-aceeaşi soartă, Nu ştim când programată-i de-ntruparea, Pe satu-ntreg se-aşterne întristarea, Că fi-va zăvorâtă altă poartă... Se va-nălţa spre ceruri lin cântarea, Pe calea spre lumină-n dulci fiori, Aici nu-i frate nimeni cu-ntronarea. Când vom pleca , nu vom lua comori, Valoarea vieţii va-nfrunta uitarea, Fiind prin lume - simpli trecători!

URARE SPECIALĂ… CADOU SFÂNT Mult iubita mea soţie, Spor la muncă şi mulţi ani, Îţi trimit din puşcărie, Nu uita…pachet şi bani!

De 8 Martie-am primit, Cel mai scump cadou din viaţă, De la soţul meu iubit… Dumnezei de dimineaţă.

EA…DE ŢUICĂ; EL…DE VIN… Mi-e rău, deschide, abia viu, Picioarele cu greu mă ţin; Nevasta…beată de rachiu, Îi ţipă: Bă, miroşi a vin!! Elena Mititelu


Pagina 29

MIHAI APOSTU TEMPLU CU O MIE DE FEŢE La început mi-am dat seama că nu am casă – apoi cărămidă lângă cărămidă mi-am construit un adevărat palat. Speriat de goliciunea camerelor, într-una am aşezat un pat, într-una o masă iar în rest am presărat frunze. Un timp îmi era drag să mă plimb prin încăperile palatului. Când mi-am dat seama că sunt singur mi-am divizat trupul: jumătate femeie. mulţi au spus că aceasta este o muză – eu i-am spus Ea pentru că era ruptă din Eu. Totul părea perfect, dar plimbându-mă într-o seară în jurul palatului au început să mă doară genunchii şi am căzut. În acel loc au crescut două aripi care băteau aerul în neputinţa desprinderii. … Dumnezeu vrea o jertfă şi atunci... mi-am jertfit comunul. Aripile s-au ridicat spre cer şi am început să uit durerea genunchilor. Am distrus toate încăperile, am distrus-o pe Ea construind pe acel loc un templu cu o mie de feţe. Mulţimea mă întreabă: mai ai loc, mai construieşti ? Atunci se aude o voce dintr-o mie de voci: Nuuu ! Nuuu ! În sufletul tău nu mai loc! sufletul tău trebuie dărâmat.

ESENŢA ŞI CELE DOUĂ CHESTIUNI Erau două chestiuni simple: să traversezi Esenţialul fără să aluneci de la principiile tale şi a doua chestiune… Primii paşi te-au dus în Paradisul Plăcerilor. munţii erau judecătorii tăi, dar erau aşa de mari încât nu-i vedeai. Apoi dive, una lângă alta îţi ofereau cupe cu ambrozie, te invitau în iatacurile lor… tu trebuia doar să traversezi Esenţialul. Ce simplu a fost când ai primit jumătate din aurul lumii şi tu ai spus: numai atât? Şi a venit şi cealaltă jumătate.

Ecouri Literare

Ce simplu a fost când ai întrebat: primesc numai o veşnicie? Şi paradoxal o voce striga: toate veşniciile şi toate divele. Doar câţiva paşi ai făcut şi ai căzut în mijlocul Esenţialului. Tu trebuia să-l traversezi într-o perioadă de timp. Când te-ai trezit plin de aur, de veşnicii doar atât ai mai putut să gândeşti: numai atât? Şi te-ai dus să te mai naşti o data mai trist , mai gol . Şi când mă gândesc ce simplu era să traversezi Esenţialul. A doua variantă era să rezişti.

IN SPATELE UMBREI Uneori când ies prin prin oraş toate ploile se dau deoparte să mă numere, să mă despartă de mine, să mă întrebe unde îmi sunt prietenii cu care mă lăudam, cu care inventam formele existenţei diforme. Uneori frunzele copacilor mă atingeau ruşinoase şi se retrăgeau în derută, ascultându-mi răsuflările desperecheate, întrebându-mă despre iubirile cu care mă lăudam, despre iubirile cu care îmi completam imaginea interzisă. Uneori râd de atâta singurătate, uneori rămân în spatele umbrei mele, fără să mă observ, numărând clipele în sens invers acelor ceasornicului.

MAMA Ai plâns când te-ai născut şi plângi şi-acum dar toate-acestea par să nu ajungă, drept răzbunare plâns tu ai născut când nu mai poţi, în locul tău să plângă.


Pagina 30

Ecouri Literare

RODICA CERNEA SCLAVIE IMPUSĂ!

SCURGERE LENTĂ

INTERSECŢII!

Nu mi-am dorit a fi, dar viaţa în vâltoare ei ades m-a pedepsit!

Se scurge viaţa-ncet, fir de arnici subţire, e doar un menuet în trei mişcări abile!

La crucea, ce destinul cu viaţa mi-o încheagă stă strajă steua, ce norocu-mi poartă! Cu lacrimi ud splendoarea culorilor din flori şi vraja nopţilor o risipesc la primii zori! Topesc în clipă tot ce neantul ar voi să-mi dea, surâsul de pe buza mea şi-a ta!

Mi-a pus pe umeri cât a vrut şi grindină şi ploi, mai rar coşuri cu flori! E drumul vieţii foarte greu? Ades alambicat? Spune-mi străine, drumul meu, unde-i plecat?

PICURI DE PLOAIE

Între destine maluri, iubiri, făr’ de-mplinire, sunt duse-acum de valuri …unde-ai plecat iubire??? În patru zări pornit-ai să-mi duci în van aleanul, vesti-tu-mi-ai sfârşitul când voi muri?...la anul???

Prin picuri de ploaie, un drum desluşesc şi-o blândă chemare, s-ascult, nu-ndrăznesc! Se scutură floarea, din ramul de tei şi-mi moare cuvântul, când tu, nu-l mai vrei!

FLORI DE TEI

Doar curcubeul ne uneşte cărări, când după ploaie se-nalţă spre zări!

Prins-am în clepsidră dorul şi îl las să curgă-ncet, el a născocit izvorul, în şoapta unui poet!

O lacrimă-n geană îmi plouă cu drag, când o codană m-aşteaptă în prag!

Primăvara când soseşte dorul meu e cătinel, dar tot creşte şi tot creşte se transformă uşurel!

M-ascund după norul, ce ploaia-mi fura când secera lunii, drum nou îmi cosea!

Mângâidu-mă pe pleoape, mai apoi pe sâni uşor, suflul lui, atât de-aproape se transformă în fior!

Trist îmi e dorul, ce-mi picură-n hău şi-mi caut izvorul doar în sufletul tău!

Cu buze arzânde fragă mă sărută tremurând şi îmi spune că-i sunt dragă şi-ar fugi cu mine-n gând!

Iubire pustie, tu noapte-mi aduci şi gânduri străine, sfruntate năluci!

Numai ea, clepsidra vreme, ne subjugă cu temei, peste păr încet ne cerne, din senin, cu flori de tei!

DINCOLO de STIX Din humă, EL ne-a clădit cândva şi-o inimă ne-a pus în piept, pe undeva. Ne dete şi o soartă pe umeri s-o purtăm până când, din astă lume pe veci plecăm. Degeaba cauţi ca să găseşti răspuns, vălul ce-acoperă destinul, nu poate fi străpuns! E o taină, ce va fi pe veci ascunsă, ca să pătrunzi la el, nu vei găsi vreo uşă! Străbaţi poteci întinse la margine de zări, vei şti tu oare, ce te aşteaptă-n depărtări? Ai dezlegat misterul viaţă, aici, pe-acest pământ, sau vei pleca, o frunză veştedă dusă de vânt?! Doar EL îi ştie sensul, acestui joc fatal, noi, corabie pierdută, fără de cârmă, pe un val! În cartea lui sunt scrise toate cele ce vor fi, noi, mingi aruncate spre ţinte, de norocoşi copii! O luptă nesfârşită cu mii de întrebări, căutări necontenite, în toate cele patru zări, asta e viaţa, aproape nimic n-am desluşit, oricâtă forţă şi curaj am folosit!


Pagina 31

ELENA LEUŞTEAN Spirit reflectat Lupta a început într-o trâmbiţă Voci fără trup speriat-au uliţele Viaţa lor nici o armă n-o putea stinge Lemne pentru ruguri ne-au fost suliţele... Eu compun poemul... Şi ochiul care vede nu este al meu. Doar locurile mai ţin minte întâmplarea... Şi degetele mele - condeie cu mir. Eram ca peştii Veniţi din altă dimensiune... Duhul nostru era de apă. Tu trăiai ca un spirit abia reflectat... De cald le ţineam corăbiilor sosite Din lumi de ghiaţă şi abur Gustul de măr al zării Era mai greu de supus decât vântul Lemne pentru ruguri ne-au fost suliţele ... Iar tu, Ulisse, nu mai ai corăbii S-au spart Pe nişte stânci de lumina străină Iubitule, prin inima verde a mării Trece timpul ca un şarpe.... Doar pe noi ne-a uitat, legaţi de catarg Cu blânde funii de imnuri.

Singur Tu eşti singur În faţa ceaiului de hortensii... Singur Cu mirosul visului meu de scorţişoară. Şi parca ai mai fost aici Când ai mers pe acelaşi drum cu duhurile. Grădina aceasta e doar o pânză Sub palidul leş al zgomotelor. Şi eu am mai fost aici... Ierburile acestui prag sunt vinovate De toată uitarea Uitării că te-am uitat. Noi am mai fost aici Sub balanţa care eliberează spaţii Din memorie... Iubitule, sunt eu, harta ta spre sine! Acesta e doar tărâmul Unde tocmai s-a născut perechea Ochilor tăi... Privirea ta, privească-mă-n privire!

Ecouri Literare

Omul cerneală Imi amintesc omul cerneală Era de-al lor.... Nu lăsa amprente de căldură Pe miriştea din inima mea Era doar închisul Din afişele plânse ale oraşului Ţinta chiftelelor aruncate de paznicii Pitiţi în propriile lor somnuri Şi el era un discobol, ce arunca Fiecare dimineaţă în soare... Numai gândurile sale de mozaic, o urmau Până la nivelul neutru al îngerului... Carele de lupta ale maşinilor de scris, Nu l-au putut opri din tainica sa meditaţie. Aşezat în bălţi de cerneală..... El înoata mereu invers prin encefale. Am văzut în oras afişele goale Se spune că din ele omul cerneală Spre alb a plecat... Patru mâini stângi şi vene cucută... Vizitaţi infernul! Spun astăzi paznicii Aruncându-se în afişele Partidului aflat în D7!

Coliba iluziilor Ca melcul îţi poarta de-acum Ograda propriului destin... Eu m-am întors la coliba iluziilor La convorbirile mele cu faţa de masă. Eşti ca un rău pe sub râuri La tine vine fiecare om, călare Pe căprioara destinului sau. Toata noaptea vocile te-au strigat! Nimeni nu mai cumpără nelinişte De la noi Suntem doar un monstru mare şi trist, O relicvă a pietrelor vii... Când te vei trezi, regele meu, Singur în inima templului tău umblător Deshamă timpul şi pentru mine, Pasăre cântătoare în copac vorbitor... Şi gâştele de aur, miros a furtună E bucuria o marfă, Ce la bursele lumii, aman s-a scumpit Eu m-am întors la coliba iluziilor.... La convorbirile mele cu faţa de ceaţă.


Pagina 32

Ecouri Literare

EXTEMPORAL ÎN FAŢA VIEŢII Zilele renumitului Liceu Teoretic „Mihai Eminescu” din Bârlad au inclus în decembrie anul trecut, ca un gest de recunoaştere şi preţuire, prezentarea cărţii „VOCEA MEA DISTINCTĂ (ESEURI, CORESPONDENŢĂ, ECOURI)” apărută în 2010, la Editura „Opera Magna” din Iaşi şi a cărei autoare este distinsa profesoară PETRUŢA CHIRIAC. Activitatea scriitoricească a doamnei profesoare, cu fibre germinatoare demult, cândva, în perioada liceului din Giurgiu, s-a dezvoltat ulterior în spaţiul bârlădean, multă vreme chiar în incinta liceului mai sus amintit, dar şi în cadrul redacţiei publicaţiei „Păreri Tutovene”, astfel încât ea se arată astăzi structurată în următoarele volume: „GEOMETRIE SENTIMENTALĂ” (schiţe, Vaslui, 1980), „NEMĂRTURISITA MISIUNE” (nuvele, Editura Prometeu Descătuşat, Bârlad, 1991), „EFORT ÎN ZBOR” (schiţe, Editura Est-Vest, Bârlad, 1996), „IEŞIREA DIN CAREU” (roman, Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 1998), „PESCĂRUŞII DE PE MALUL MĂRII” (roman, Editura Opera Magna, Iaşi, 2005). Domnia sa are câteva schiţe şi nuvele şi în unele culegeri de proză scurtă, cum ar fi „ZIDIRI II” (Vaslui, 1983) şi „INSCRIPŢII ÎN IUBIRE” (Bârlad, 1984). După cum se poate constata, primează beletristica. Însă, de data aceasta, prof. PETRUŢA CHIRIAC şi-a adunat, selectiv, activitatea dificilă de jurnalist de la publicaţiile „Cuvântul liber bârlădean”, „Pagini medicale bârlădene” şi, îndeosebi, „Păreri Tutovene”. Spunem „dificilă”, deoarece - pentru credinţa mea - a fi ziarist înseamnă a da în fiecare moment extemporal în faţa vieţii! Aşadar, o mare răspundere de conştiinţă, pentru că trebuie să ai respect pentru adevăr, cum au avut ziariştii Mihai Eminescu, Ioan Slavici sau Pamfil Şeicaru. Din păcate, astăzi mulţi ziarişti, făcuţi cu toptanul, se bălăcesc într-o mare mocirlă de minciuni şi şmecherii. „VOCEA MEA DISTINCTĂ” se distinge, în primul rând, printr-o structură aparte. Cele 8 capitole (Interviuri, Opinii, Evenimente culturale, Recenzii, Lirice, Revista revistelor, Corespondenţă, Ecouri) se află la frontiera dintre obiectiv şi subiectiv, dintre transcrierea faptică, uneori conjuncturală, şi documentul sufletesc, autobiografic. Peste toate pluteşte în ramificaţii pertinent detectabile aerul benefic didactic, etic şi, în ultimă instanţă, patriotic (fie şi sub forma unui sentimentalism local). În capitolul I - „Interviuri”, dintre cei intervievaţi, îi remarc, prin răspunsurile clare, la obiect, de ţinută spirituală bârlădeană, pe regizorul Vasile Mălinescu şi pe actorul şi directorul Marcel Anghel, ambii de la Teatrul „V. I. Popa” din Bârlad. De asemenea, pe prof. Jenică Durchi, directorul liceului amintit, dar şi pe anonimii diriginţi care au dat răspunsuri delectabile, însă cu miez de adevăr în ele: „Această consiliere, cum îi zicem acum, trebuie să ne îndemne convingător să muncim. Uitaţi-vă în jur! Fug oamenii de muncă de parcă ar fi o boală venerică. Nu se poate aşa, ne ducem complet de râpă! Deja ne-am şi dus!” Capitolul II - „Opinii” - insistă asupra „centralismului şi culturii”, asupra „Anului Brâncuşi”, asupra intenţiilor subtile, aşa-zis „democratice”, de a îndoctrina tineretul cu batjocură, ipocrizie şi minciună, printr-o nouă teorie a mentalităţilor. Un articol ne propune, nici mai mult, nici mai puţin, decât o „Meditaţie în faţa banilor!”. Da, dar aceştia sunt în lipsă! Capitolul III - „Evenimente culturale” - este cel mai cuprinzător şi nu va putea fi ignorat de nici un viitor istoric al culturii bârlădene. El va găsi aici o bogată informaţie despre perioada culturală în care am trăit şi am activat, inclusiv eu. Despre formele şi manifestările culturale de la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Biblioteca Municipală „Stroe Belloescu”, Galeriile de artă „N.N. Tonitza”, Teatrul „V. I. Popa”, Academia Bârlădeană, Casa de Cultură „George Tutoveanu”, Muzeul „Vasile Pârvan” etc. Capitolul IV - „Recenzii” - include preţioase recenzii de carte şi se apropie mai mult de ştiinţa literaturii (critică, teorie şi istorie literară), depăşind graniţele berladnice. Autoarea recenzează volume ca „Sfera cu Sfinx” a poetului vasluian Ion Enache, „Confluenţe” a poetului gălăţean Viorel Dinescu, „Conversaţie pe Titanic” a prozatoarei ieşene Magda Ursache etc. Capitolul V - „Lirice” - se înscrie în sfera poemelor în proză. Stilul devine artistic, exprimat în intenţia „reflexivă” a limbajului - cum ar spune Tudor Vianu, plasând în centrele de greutate metafora, personificarea şi epitetul. Capitolul VI - „Revista revistelor” - revine în perimetrul ştiinţei literare. Autoarea trece în revistă reviste, le analizează, le pune în relief valoarea, cu scopul de a atrage, eventual, publicul cititor către literatura autentică - e vorba de revistele naţionale „România Literară”, „Dacia Literară”, „Adevărul literar şi artistic”, dar şi de revistele locale „Academia Bârlădeană”, „Elanul” şi altele. Cel mai autobiografic este capitolul VII - „Corespondenţă”, în care mi-a făcut plăcere să constat că doamna prof. PETRUŢA CHIRIAC a corespondat liric şi epic, chiar prieteneşte şi cu fosta ei diriginte de la Giurgiu, profesoara Eugenia Marinescu, dar - mai ales - cu Elena Chiriac, redactor la Editura ieşeană Junimea. Capitolul VIII - „Ecouri” - e ultimul şi în el sunt adunate articole scrise de mai mulţi autori despre romanele „Ieşirea din careu” şi „Pescăruşii de pe malul mării” ale PETRUŢEI CHIRIAC. În fine, volumul „VOCEA MEA DISTINCTĂ” se încheie cu o parte ilustrativă - intitulată sugestiv „Ecouri peste timp” - care cuprinde un set de fotografii şi mărturii în imagini din viaţa personală a autoarei. În orice caz, cartea „VOCEA MEA DISTINCTĂ” a PETRUŢEI CHIRIAC va avea ecouri şi în viitor, mai ales ca document de istorie culturală bârlădeană!

Simion Bogdănescu


Pagina 33

Ecouri Literare

DIN DOR DE DOR de Brânduşa Dobriţă, ilustraţii Emil-Lucian Răşcanu, Editura StudIS, Iaşi, 2010. Profesoara Brânduşa Dobriţă „a nutrit în adolescenţă aspiraţii justificate pentru o carieră cinematografică, după o experienţă timpurie în domeniu, nedusă la capăt din pricina imponderabilelor destinului". În 1968, la vârsta de numai 12 ani, joacă în Baladă pentru Măriuca, un film despre Maria Zaharia, eroina de la Mărăşeşti. A cochetat din tinereţe cu arta scrisului, dar a publicat mai târziu volumul de proză Viaţa mea, aşa cum a fost, Vaslui, Editura Thalia, 2004, Teste cu poveste: pentru tezele cu subiect unic la limba şi literatura română, 2008, volumul de versuri Din dor de dor, Editura StudIS, Iaşi, 2010, în lucru aflându-se volumul de proză Amintiri din copilărie şi nu numai. Cu privire la volumul de proză editat, criticul literar şi de teatru Teodor Pracsiu consemnează: „Ceea ce ne reţine atenţia este sinceritatea netrucată a discursului epic, asociată cu o limpede fixare a dominantelor comportamental-atitudinale ale eroilor. Analizelor fastidioase de ordin psihologic, sondajelor abisale (predilecte la unii autori moderni) autoarea le preferă frazelor directe, netede, atenţia fiind fixată asupra reveberaţiilor sufleteşti imediate. Notaţiile rapide din proza Brânduşei Dobriţă, destul de apropiate de acelea ale jurnalului intim, refuză epicul spectaculos în favoarea nuanţei evanescente, a vibraţiei inefabile”. Resursele lirice ale autoarei sunt scoase la lumină prin editarea volumului Din dor de dor, în care traspar aceeaşi sinceritate şi naturaleţe ca şi în povestirile publicate. Stilul direct, accesibil i se potriveşte pentru a ajunge nemijlocit la sufletul cititorului, reuşind să-i transmită emoţii şi sentimente puternice, profunde, fascinându-l. Experienţa trăită în lumea satului îi rămâne vie în suflet, amintirile mereu proaspete, astfel reuşind să ne poarte gândurile către obârşie, originea tainică a satului. Imaginile poetice sunt realizate prin ochii de copil îndrăgostit iremediabil de locurile natale, de oamenii şi viaţa satului. Ilustraţiile cărţii, semnate de tânărul şi talentatul profesor Emil-Lucian Răscanu, cuprind imagini de o mare sensibilitate sufletească şi măiestrie artistică. Titlul volumului Din dor de dor este extrem de sugestiv. Repetiţia cuvântului «dor» în titlu este de o mare forţă expresivă, argumentând profunzimea sentimentului şi, parcă, înglobând toate dorurile lumii. Repetiţia ne oferă ocazia de a cunoaşte universul miraculos al iubirii, în care autoarea trăieşte sentimentul de dor, ca un ecou dulce amar al iubirii nemărginite. Ca posibil numitor comun al versurilor este capacitatea autoarei de a configura fenomenul orginar al vieţii satului prin vorbirea neaoşă moldovenească cu arhaismele ei. Mirajul copilăriei simţit în concretul naturii, vieţii satului şi în sânul familiei este o permanenţă a vieţii autoarei, care se transformă în confesiuni discrete, de o excepţională vibraţie sufletească şi intelectuală. Cititorul este martorul spovedaniei sale lirice, de data aceasta a adultului cu o experienţă complexă, formată din bucurii şi întristări, din timpuri cu mangâieri line, diafane şi vânturi aspre asemenea crivăţului sălbatic, care nu au răpus-o ci, dimpotrivă, au călit-o pentru a-şi urma cursul vieţii şi aşi împlini misiunea. Tema predilectă a poetei este iubirea. Ca si în viaţă, poeta surprinde mai multe faţete ale iubirii. În versurile sale nu se referă doar la iubirea sublimă, cu un sfârşit fericit, ci şi la suferinţa din dragoste neîmplinită. Durerea părăsirii iubitei/iubitului, indiferent din ce motiv, alegerea unei alte iubiri, plecarea din ţară sau alegerea slujirii Domnului şi retragerea în mănăstire, este copleşitoare pentru cei cărora li se întâmplă acest lucru, însă totul este acceptat şi fiecare îşi caută sensul vieţii într-o altă iubire. „Şi-am urcat la plopi, la mănăstire, Să-l întreb pe Domnul ce-am greşit. Şi-am văzut apoi dintr-o privire Că am încă mult de suferit. Cu ce te-oi fi supărat, mândră dragă, C-ai ales pe bunul Dumnezeu? Ai fugit de lume, mândră dragă, Şi-am rămas în lume numai eu“. Sus în deal, la plopi


Pagina 34

Ecouri Literare

“Măi mândruţă din alt sat, Te-am iubit, te-ai măritat, N-ai gândit cu mintea ta Şi mi-ai secat inima. Eu te plâng mândruţă dragă, C-aveai inima vicleană, Sa te ierte Dumnezeu, Că mi-ai făcut numai rău“. Măi mândruţă din alt sat Prezentarea satului, cu tot ceea ce înseamnă locurile, oamenii, obiceiurile şi simbolurile acestora dezvăluie adevăratele valori umane, afective, spirituale ale autoarei. “Satule între coline, / Cu ape cu unde line, / Cu uliţe largi în soare / Şi oameni cu suflet mare. / Cu biserică străveche, / Cu strămoşi fără pereche, / Cu preot, cu harul sfânt, / Ce ne ţine pe pământ. / Gara, poarta satului, / Trenul, leacul dorului, /Casa mea, un Rai ales, / Fraţii, dorul necules“. Voi nu ştiţi de un’sunt eu Autoarea, a fost hărăzită şi cu darul cântatului, har moştenit de la dragii săi părinţi, dascăli. Fratele, şi el învăţător a dat glas melodios multor cântece populare atât în ţară cât şi în Italia, unde se află în prezent. Autoarea mărturiseşte că a scris versurile din volumul Din dor de dor la rugămintea fratelui său. Muzicalitatea versurilor o îndreptăţeşte pe Brânduşa Dobriţă să considere că textele culegerii "vor deveni, odată puse pe muzică, melodii populare» pentru că «ele reflectă dorul meu după casa părintească de care nu m-am putut desprinde definitiv niciodată, cât şi recunoştinţa faţă de cei doi părinţi care ne-au făcut de mici să îndrăgim dansul şi muzica populară". Dorurile Brânduşei Dobriţă răsună prin cuvintele poeziilor sale asemenea unor sunete zglobii de clopoţel fermecat sau a unor sunete suave de liră romantică, de care se simte prinsă printr-un legământ pe vecie. “Am să cânt satul şi hora, / Să fiu alin tuturora. / Am să cânt codrul şi luna / Şi iubirea mea, nebuna… / Am să cânt ce mi-a dat Domnul: / Grai frumos din legănuţ, / Să laud a lui lucrare, / Să fiu la lume drăguţ“. Dor de sat. “Satul meu, cu grădini multe, / Am pe vale doruri mute. / Am plecat de lângă vatră / Şi-am lăsat pe maica-n poartă, / Cu lacrimă grea pe geană / Şi cu norul în sprinceană / Tinereţe, tinereţe, / De ce fugi şi rătăceşti / Zilele mi le topeşti“?- Satul meu cu grădini multe Prin drăgălăşenia ei copilărească, feciorelnică, prin delicateţea şi bonomia omului binecrescut, prin însuşirea de bine şi frumos, Brânduşa Dobriţă a evoluat personal, profesional, spiritual. Este o bucurie s-o întâlneşti şi să-i asculţi povestirile, poeziile, poveştile. Cine nu a avut şi nu are privilegiu de a o cunoaşte, este suficient să-i citească lucrările pentru a înţelege cine este cu adevărat purtătoarea „dorului de dor”. Vasilica Grigoraş

La înmormântare

Mărturisirea unei oltence

Miniștri acuzați de corupție

Ca și preotul din sat, Dascălul e-un tip ciudat, Căci, în timp ce lumea-i frântă, Dânsul... cântă!

Surâzând, privi văzduhul Ș i-mi expuse cum stă cazul: Sunt olteni săraci cu duhul, Ș i olteni săraci cu ... prazul!

Cum scandalul prin ziare A făcut, deja, furori, Li s-au întocmit dosare, Ca să plece-ambasadori! Ioan Toderașcu


Pagina 35

Ecouri Literare

Stejărel Ionescu - un poet al trăirilor Am în faţa mea una dintre ultimele cărţi ale scriitorului şi jurnalistului devean, Stejărel Ionescu. De fapt sunt două cărţi în una singură: ”Daţ mi pace” şi „Dor de ţară”. Răsfoind această carte, ca şi celelalte ce mi-au parvenit, autorul se află deja la cea de-a şasea carte. Am observat că atât în prima apariţie, cât şi în următoarele dar şi în această carte, prin ceea ce scrie, descoperim un poet al trăirilor. În această ultimă apariţie găsim două cărţi în una singură, cu două titluri distincte precum şi două teme diferite. În „Daţ mi pace”, poetul ne poartă pe tărâmul vieţii, morţii şi al iubirii. În cele 77 de poeme cât cuprinde ciclul respectiv, intrăm alături de poet într-o lume distinctă celei actuale, o lume ce şi-o făureşte singur, o lume în care iubeşte, suferă şi îşi află liniştea în singurătate, cerând tuturor să îi dea pace, ceea ce găsim în poemul „Daţ mi pace”, (pag. 10), care este de fapt şi titlul acestei cărţi, din care citez: „daţ mi pace/şi nu-mi mai apostrofaţi iubirea,/daţ mi pace/şi nu îmi mai scoateţi/ediţia bilingvă/a naşterii mele,/daţ mi odată pace/înţelegeţi şi recunoaşteţi,/măcar atât, recunoaşteţi/ că vă urăşte/nemurirea.” Dar nu îşi uită nici blestemul faţă de fiinţa iubită, care la început la iubit şi pe urmă i-a vândut iubirea, precum Iisus a fost vândut de către Iuda. Blestemul este dur şi încărcat de cuvinte care dor, ceea ce găsim în „Blestemul morţii” de la (pag 14) , citez pe sărite: „blestemată fi de moarte/desculţă şi înfometată/…./să trăieşti adânc bolnavă/ între dragoste şi ură/…./ să îţi tremure pământul/când îl calci fără prihană.” Sătul de tot ce e în jurul său, vrea să plece întro altă lume, unde să nu mai fie conturbat de nimeni şi să stea la taifas cu el însuşi, ceea ce găsim în următorul poem de la (pag. 14) ce poartă titlul: „taifas cu mine” , din care citez: „am încercat să scriu /cu mine/…../am încercat să mor/ cu mine,/ ce păcat/întro seară mi-a ieşit/pe fereastră umbra/ şi s-a încolăcit/pe zidul/cu iederă crispată.” În ultima parte a acestui ciclu, caută iubirea şi o găseşte „la crucea de foc” (pag.72), face „nuntă la poarta soarelui”, (pag. 74), îşi lasă apoi totul într-un „strigăt de durere”, pentru ca în cele din urmă să revină cu „iubirea, dincolo de stele” (pag.82), în „noaptea de Florii”, (pag. 83). Nu aş putea încheiat acest ciclu fără a amintii de poemul „dor…de tine”, de la (pag. 67), unde cu teamă de divin, îl caută totuşi pe Hristos, văzându-l ca pe un om sărman, ce se află în fiecare dintre noi, iar persoana iubită o trimite dincolo de stele, cerând să se deschidă iar porţile de Rai, citez pe sărite din acest minunat poem: „ e greu pământul/Doamne ce durere/…./şi te ascunzi în mine/OM SĂRMAN/…../Hristos coboară/pironit de stele/……/şi te-am trimis să stai/mai sus de ele,/tu, Sfânta mea,/ EMILIE, ca zee/…../ când se deschid/iar porţile de Rai”. Tot aici găsim un al doilea titlu de carte „Dor de ţară”, care poartă hazliul erotismului, liberalizând sexul fără de perdea. Douăzeci de poeme erotice, în care aşa zisele „fecioare” îşi caută „liniştea sufletească” în sex şi bani. Aici mă opresc doar la un singur poem: „cu aere de fecioară”, de la (pag. 10), din care citez: „azi te văd făcând trotuarul/udă şi introvertită/……/nici plăceri nu te înfioară/însă faci mătănii dese/……/ochi-ţi sclipesc la valută/nu contează cât şi cum/tu, fecioară ne-începută/ai un aer de parfum”. O carte care se merită căutata şi citită. Irimie Străuţ


Pagina 36

Ecouri Literare

VAL ANDREESCU poetul toamnelor verzi din Pădurea Tagore Poezia lui Val Andreescu se plasează pe orbita deloc neglijabilă a simbolismului târziu (Bacoviană) şi a poeziei hinduse, cu implicaţii ,,plantate’’ în Pădurea Tagore. Poetul are multiple faţete: de la eul autopersiflant din epigrame cu valoare aforistică la meditaţii grave asupra condiţiei umane şi până la jocuri şi declaraţii erotice de o imensă candoare şi frumuseţe. Dintre temele cultivate - porunca, depărtarea, focul sacru al dragostei, străluminarea, singurătatea, verdele, sfoara timpului, omul, căutarea, sufletul, zeii Daciei Mari, lebăda, puntea, moartea şi umbra etc. răzbate ca un leit-motiv perpetuu dorinţa poetului de a-şi popula singurătatea prin raportare la ceilalţi şi la lumea din proximitate. Motivele literare, de factură clasică, abundă de interogaţii retorice fără răspuns- prieteni, arbori, societate, nori etc. constituind un univers propriu în care poetul îşi invită utopic iubita ,,în mileniul perfect’’. Fiorii zborului tandru aminteşte de zborul lui Icar, dar şi de albatrosul baudelairian, de această dată, emoţionat, planând deasupra lumii şi a lucrurilor dragi, în rime rare, în versuri de o profunzime vie. O analiză atentă ne arată un eu sensibil la alienările cotidiene pentru care nutreşte o compasiune rece dar şi plină de speranţă: ,,durerea de normal’’ este o constantă universală, ,,arzând ca un rug’’. Mitul oglinzii tulburate în care se reflectă imaginea din trecut ,,sub vrăji de april’’ a ,,vrăjitorului Timp’’sub privirile îngăduitoare ale lui Zoroastru, Confucius şi Tagore, ce-i asigură poetului compania divino-poetică a maarilor iniţiaţi întru taina cuvântului. Poetul este, în egală măsură, şi un rebel ilustru plasat pe orbita marilor întrebări metafizice, fiind tot timpul pe baricadele adevărului pe care-l întâmpină cu pieptul deschis în ,,focul gloanţelor roşii’’, metaforă-simbol a unei întregi epoci din care salvarea a venit prin poezie şi prin intermediul unei ,,prinţese a întrebărilor grele’’ dintr-o lume aflată pe nisipurile mişcătoare de la ,,capătul poemului’’, tulburată de visele preschimbate-n poezii de ,,copacul-poem’’. ,,Puritatea rebelă’’ se declanşează în versurile de dragoste pe ,,clapele roz de petale / sau alb-negrul zilelor terne’’, provocatoare de trăiri bacoviene de mare savoare şi melancolie. Alteori se presimt zvâcniri păunesciene ca-n :,,Prea des oripilată-i planeta/ de strigătul fricii de azi şi poimâine’’.

Poetul este o ,,rara avis’’ prin utopiile pe care le propune într-un univers damnat ce nu se lasă prins în ruptul capului nici ,,cu arcanul poruncii’’. În căutarea armoniei universale, se fac escale în spaţiu şi timp ,,în braţele depărtării’’, porumbelul păcii nemaigăsind ramura de măslin pe care să se odihnească ,,între cer şi pământ’’. Realul este atât de suprapopulat încât nu mai încap nici

În prim plan Val Andreescu și Ioan Toderașcu

măcar visele, acestea adeseori pierind ,,în nemiloase triunghiuri’’. Nostalgic, poetul se caută pe sine şi, nerecunoscându-se în contingent, se întoarce eminescian în îndepărtata copilărie de unde va privi cu o melancolie sfâşietoare:,,unde-i copilul cu chipul livid?’’ Originalitatea liricii lui Val Andreescu provine din încercarea unei definiţii a poeziei în orizontul înţelepciunii, poetul fiind ,,cărbune-n lăuntricul foc’’ aprins în Pădurea Tagore, topos existenţial fundamental din care transpar mituri ale creaţiei dintâi şi liniştea milenară, pacea divină de ,,poeta kaviy’’ a înţeleptului de pe subcontinentul indian care, iată, găseşte prin Val Andreescu un discipol ilustru ascuns într-o ,,colibă de litere’’ şi locuind într-o ,,lume periculos de nebună’’. În lumină de toamnă târzie, gândurile ,,înverzesc’’ şi ard sufletul poetului ce nu mai doreşte să fie smuls din ,,pădurea de vise’’, cu riscul pierderii şi rătăcirii. Prof. dr. Cătălin Z. Afrăsinei


Pagina 37

Ecouri Literare

În satul cu bunic sau Şase trepte ale iniţierii Tot mai puţini sunt prozatorii contemporani din literatura română care îşi aleg drept subiect viaţa din mediul rural şi chiar aproape deloc cei care se ocupă de viaţa ţăranului din Moldova, aşa cum o face Val Andreescu în romanul său Milenii, anotimpuri şi iubiri. Punerea în valoare a vorbirii dialectale dintrun sat din centrul Moldovei reflectă, cu maximă fidelitate subtilităţi de limbaj care de cele mai multe ori scapă ascultătorului grăbit şi cititorului dedat la proza contorsionată, sofisticată până la exasperare. Exprimarea directă, liberă şi fără nici un fel de canoane dar deloc vulgară conturează aproape toate personajele din acest roman. Când câte unul dintre ei încearcă să vorbească "orăşeneşte", reieşind, de fapt, o anume "sluţire a limbii", în mintea localnicilor, acel sever şi atent auditoriu, de cele mai multe ori extrem de conservator, şi dintr-o anume ignoranţă nevinovată, care pe loc sunt dispuşi a spune: „vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul”, este iute taxat de ceilalţi şi considerat un fel de Coana Chiriţa locală spre hazul general încât cel în cauză se debarasează de acele ifose de „om cult” şi reintră în propria sa piele, într-o normalitate firească. Bun şi fin cunoscător al universului rural, el însuşi născut în acest mediu, Val Andreescu realizează în romanul său o adevărată frescă a satului românesc din Moldova de centru, a anilor cincizecişaizeci, o adevărată radiografie a acestor locuri, redând până la detaliu datini, obiceiuri dar mai ales rostirea în graiul oamenilor locului. În fond, dacă ar fi să narăm cumva acţiunea acestui roman, am putea fi extrem de lapidari şi în două-trei fraze am relata succint întreaga „zbatere” a acestor personaje. Romanul Milenii, anotimpuri şi iubiri, scris de Val Andreescu se deschide cu o înmormântare, înmormântare la care viitorul personaj principal, Va (Varlaam) participă, desigur fără voia lui la cei doitrei ani câţi avea atunci participă la înmormântarea mamei sale. Oamenii şi mai ales bunica sa pentru care Va are şi o afecţiune specială dar şi a cărei dragoste este un adevărat reper pentru viitor, încearcă să-1 îndepărteze de această tragedie şi chiar reuşeşte printrun anume tertip pus la cale cu una dintre fiicele sale, cea cu care, într-un anume fel, desigur nevinovat „săvârşeşte" prima lecţie de iniţiere. Stăpân pe uneltele de prozator, autorul reuşeşte să contureze psihologia omului simplu şi să diminueze efectul acestei drame asupra copilului, asupra evoluţiei sale ulterioare îndepărtându-1, cu eleganţă de fenomen dar şi de efect. Din miezul dramei Va intră, aşa cum spuneam, în atmosfera „primei iubiri”, a primei lecţii de iniţiere, ce într-un anume fel îl va urmări toată viaţa. Cele şase lecţii de iniţiere în iubire pe care Va le va primi, în etape diferite ale copilăriei şi preadolescentei sunt realizate de autor cu o bună cunoaştere chiar dacă uneori este de natură freudiană, marşând, mai ales, pe starea de curiozitate a copiilor, dar nu numai. Treaptă cu treaptă, lecţiile sunt parcurse, la început cu teamă, apoi tot mai participative, lăsând urme adânci în mintea şi în sufletul personajului, care astfel descoperă lumea reală. Afecţiunea pe care o are Va faţă de bunicii din partea tatălui, artişti în felul lor, pentru că realizau din lutul bine prelucrat oale şi alte ustensile de uz casnic, cu linii şi cu flori, apropiate de actul artistic, capătă o aură aproape de sfinţenie, mai ales faţă de bunică deşi autorul repetă pe parcursul romanului expresia "sat cu bunic", afecţiune care îl va urmări de-a lungul existenţei sale. Desele reîntoarceri în timp, în satul cu bunic, eu aş fi spus în satul cu bunici, constituie de fapt perpetua legătură de împlinire şi purificare, legătura cu matricea. Unele tare căpătate datorită comportamentului unui tată, care deşi faţă de Va are o afecţiune cu totul specială dar care uneori depăşeşte limita unui comportament de afectivitate ca de la tată la fiu, vor fi depăşite după însuşirea celei de a şasea lecţie de iubire, după treapta ultimă de iniţiere în arta de a deveni bărbat.


Pagina 38

Ecouri Literare

Fiecare dintre lecţiile pe care autorul le prezintă în romanul său sunt tot atâtea modalităţi de formare a personalităţii eroului acestui roman. Meritul lui Val Andreescu în realizarea acestui roman este în primul rând buna cunoaştere a psihologiei copilului, prin descrierile de reală fineţe a trăirilor sentimentale, trăiri specifice, cum este şi firesc, mai ales în faza de început, pentru băieţei şi fetiţe. Bun cunoscător al gesturilor minore, în primul rând, dar şi al, gesturilor mari, aproape urieşeşti în viziunea personajului Va prin realismul descrierilor întru devenirea ca om într-un univers incipient. . Romanul lui Val Andreescu, care uneori abuzează totuşi de încrâncenarea cu care foloseşte limbajul ţăranilor din acele sate moldoveneşti, este radiografia, cu bune şi cu rele, cu viaţa simplă de zi cu zi, devine prin încărcătura conţinutului său, asemenea încărcăturii lutului pus în oalele şi străchinile cu care Victor Olaru, nici că putea să aibă alt nume, pentru cunoaşterea trăirilor profunde a acelor oameni, ca o adevărată ladă de zestre la care cititorul poate apela pentru a cunoaşte în detaliu. Frământările, nu totdeauna chiar ortodoxe, ale lui Victor Olaru, frământări asemănătoare pregătirii lutului, par a fi de fapt frământările societăţii, ea însăşi în continuă transformare în acei ani tulburi de după război când se făcea trecerea forţată la g.a.c. şi la maltratarea psihică a ţăranului. Cu acest roman Val Andreescu, prozator de reală vocaţie, reuşeşte să deschidă pentru cititor lada cu zestre a ţăranului moldovean, mereu pregătit pentru viaţă şi să o prezinte în toată splendoarea şi frumuseţea ca într-un fel de muzeu, muzeu ce merită, din când în când, vizitat cu inima deschisă . Emilian Marcu

Adrian Botez şi profetul din propria inimă Publicat în anul 2010, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, volumul de poezii „Cartea Profeţiilor” este structurat în patru părţi: „Cartea Profeţiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor şi Tăcerii”, „Cartea Descântecelor” şi „Cartea Apocalipsei”.Autorul, Adrian Botez, îşi dedică volumul familiei. Dar are poetul viaţă personală? (Nichita ar spune că Nu) Şi de ce „Cartea Profeţiilor”? Nimeni nu este profet în ţara lui. Dar în propria inimă? Dar în inima altora? În prima parte, ce poartă şi titlul volumului, ne întrebăm: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a născut poetul? Urmează, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotindă tăcere(superbă metaforă)– spune TOTUL? Răspunsul nu se lasă aşteptat: „te-ai născut – deci – pentru ca să / vindeci nădejdea / şi toţi cei cu ochii plecaţi – din mine – deodată / s-au privit drept în ochi şi / s-au recunoscut” („Despre cel născut atunci, acolo”– pag. 7).Acesta este mesajul: nădejdea, recunoaşterea, trezirea spirituală. Mai mult de atât, spune poetul, „mântuirea va fi doar când vom lua / asupra noastră – răspunderea întregului / Rău / când vom lua din spinarea / presupuşilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci când”–pag. 11). Adrian Botez se descrie pe sine drept un apărător al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine”– pag. 13). Presupuşii diavoli despre care vorbeşte sunt în noi. Sunt dorinţeleşi fricile noastre care ne închid sufletul într-o închisoare de oase, sânge şi carne. Nimeni nu îşi mai poartă crucea martirului, cu toţii am devenit indiferenţi..., prea muritori şi reci. Evident, există un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru că este nominativă şi nu lasă loc de alegeri şi interpretări. Dar, se pare că poetul, justiţiarul acestor vremuri „distrugătoare şi delapidatoare” de conştiinţe, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington în filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, apărătorul ultimei Biblii existente pe Pământ. Eli citea o Biblie pentru orbi şi o învăţa pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeu celor care aşteptau povaţa şi izbăvirea. În cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei „din urmă” să poată face pasul înainte, şi îşi răspunde singur la întrebarea din poemul „Proştii, linia şi punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / şi-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis în lume - şi pe / unul ca mine.”


Pagina 39

Ecouri Literare

Poemul „Bătrân lup de cer” este unul memorabil. Călător transdimensional şi extrasenzorial prin Universul vălurit, poetul se (re)trage „către umbra înţelepţilor / daimoni ai copacilor – bătrân / nebun – năzuind înapoi – la sânul / răcoros al mamei sale” (pag. 39). Refuză „neliniştea”, „zgomotul forjării destinelor” şi îşi acceptă condiţia umană. Dar să nu credem că acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu în această etapă. În partea a doua a volumului, glasurile, gesturile şi tăcerile poetului se îndreaptă către revoltă. Din „Bolşevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Bâlbâielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist şi dând / impresia – din pricina norilor – a vizibilităţii / limitate – că ar fi şi meschin: un Dumnezeu supărat / îşi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigaţii / onomastice – în casa celui care / şi-a luat vacanţă în / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotştiutorul, „a avut profesori – tot atâţia câţi / oameni a creat: fiecare om / este întruchiparea nemulţumirii / divine – de a afla – atât de / strâmb şi / puţin”. În poemul „Vrăjmăşie mocnind” (pag. 69), poetul mărturiseşte că „nu mai sunt tânăr de mult: Dumnezeu / mă şantajează cu / suferinţele – ca să-L / privesc în ochi...”. Evident, nu despre adevăratul sens al cuvântului şantaj vrea să ne vorbească Adrian Botez, pentru că marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastră. Nu el trebuie să fie ţinta protestului şi a înverşunării. Numai o persoană cu inima curată îl poate înţelege pe Dumnezeu şi îi poate înţelege căile SALE. Poezia, în cazul nostru, este o formă de purificare prin ardere, atât cât îi este permis poetului să ardă înspre fireasca sumisiune, prin descântec de cuvinte, în partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri până la sânge, în partea a patra. Spune autorul în „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea când / nu-L mai suporţi nici pe / Dumnezeu – ca / Maestru...” (Mane, Tekel, Fares – „Numărat, Cântărit, Împărţit”–pag. 123). Dar ce s-ar întâmpla dacă... Dumnezeu, plictisit de atâta tânguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, şi ne-ar lăsa pe mâna profesorului distrat, TIMPUL, fără niciun indiciu, fără nicio revelaţie? Totuşi, să nu ne facem o impresie greşită despre creştinismul poetului, contradicţiile şi revolta din volum fac parte din parcursul firesc al căutării şi cunoaşterii. Poeţii sunt fiinţe nonconformiste şi extremiste care zboară spre înălţimi primejdioase ca nişte Icari, coboară precum luceferii blânzi şi sfârşesc, nu de puţine ori, în Infernul lui Dante. În cazul nostru, Poetul, atât de încercat de forţele luciferice, încearcă să-şi ridicespiritul cât mai sus prin intermediulproiecţieisale în universul astral. Astfel, îl "invită" pe OM să arunce o "privire" inţiatică spre adevărurile absolute ale Dumnezeului Paradiziac: Voinţa ca şi călăuză (Spiritele Voinţei (Tronurile) – pag. 127), ordineaca şi disciplină celestă (Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130), iubirea ca şi cerc al infinitului (Spiritele Iubirii - Serafimii) – pag. 132) şi visul ca o răzoare de lumini (Preludii hiperboreene – pag. 134). Ionuţ Caragea 21 ianuarie 2011- Montréal

PETRUȘ ANDREI Ningea în raiul

Și eu am înghețat...

Ningea în raiul din copilărie Cu fulgi din înghețatele de vată Cum, pe la bîlciuri, se faceau odată Cât un cârlan de oaie brumărie.

Ș i eu am înghețat în internate Ș i am mâncat și eu răbdări prăjite Dar visurile trebuiau hrănite Ș i oile de aur pășunate.

Ca licean, am întâlnit o fata Ce-mi apăruse, parcă din tărie, În voal de-argint și albă pălărie, Un chip angelic nevăzut vreodată.

Am mai făcut și lucruri osândite Dar nu am declanșat conflicte-armate Ș i toate-ntr-un sfârșit mi-au fost iertate C-au fost pe negîndite-nfăptuite.

Ș i l-am păstrat ca vie amintire În inimă și în închipuire C-an plina iarnă flori nemuritoare.

Eu căutam pe naiba câteodată Ș i o descopeream în câte-o fată Dar tot atunci și raza de lumină.

Ș i tot aștept de-atunci, încât imi pare Că viața e o lungă așteptare, S-apară-un chip din cealaltă ninsoare.

Mai tinerii au alte idealuri Ș i sunt luați de ale vieții valuri Dar au gândirea ca o gelatină.


Pagina 40

Ecouri Literare

Aşa trece gloria celui care scrie Cât de greu este să fii scriitor! Dar veţi răspunde că nu este chiar aşa de greu. Că aţi reuşit să câştigaţi zeci de premii în literatură, că aţi fost publicaţi în nu ştiu câte reviste sau că aţi fost laudaţi de câteva persoane mai mult sau mai puţin calificate în domeniu. Ca aţi apărut în mai multe dicţionare sau antologii, că sunteţi membri în nu ştiu câte asociaţii... Că aţi fost publicaţi la o editură cu renume... În spatele tuturor acestor performanţe se ascunde dorinţa voastră de a vă ridica cu o treaptă mai sus decât majoritatea celor care vă înconjoară. Nu vă interesează mesajul care trebuie să ajungă la cititori, nu vreţi să aduceţi un dram de frumos în lume, nu vreţi să salvaţi nimic din ceea ce mai poate fi salvat. Nu. Scrisul vostru a devenit o armă cu care vreţi să subjugaţi minţi şi suflete. O armă de distrugere in masă. Vreţi să-i cuceriţi pe cei slabi, vreţi să-i manipulaţi, vreţi să modelaţi oamenii şi societatea aşa cum vă place vouă. Aţi ajuns să vă credeţi profeţi sau mântuitori. Slujbaşi ai luminii sau martori ai apocalipsei. Luaţi ca exemplu modelele cele mai înalte dar uitaţi că ele nu au ajuns acolo sus prin impostură ci prin sacrificiu. Nu vedeţi scrisul ca sacrificiu ci ca o formă de exteriorizare a gândurilor şi sentimentelor. Dar tot la ego vă raportaţi. Credeţi că sunteţi genii neinţelese şi încercaţi să găsiţi pe cineva care să vă aprobe, să vă dea o diplomă pe care să scrie cu litere mari: GENIU NEÎNŢELES ÎN SUFERINŢĂ ŞI SINGURĂTATE. Şi mai apoi vreţi ca toate stelele de pe cer să împodobească miraculoasa voastră titulatură. Mulţi se vor simţi ofensaţi, vor spune că scriu ceea ce simt, că ceea ce fac e firesc şi că nu au nicio aşteptare de la ceilalţi. Vor vorbi despre scris ca despre o formă de terapie dar dacă le vei spune în faţă că scriu prost le vei simţi orgoliul cum creşte pe sub piele. Te vor înjura în gând şi se vor retrage în colţul lor umbros dorindu-ţi ce este mai rău. Invidia, ura, gelozia le va măcina sufletul. Noua lor boală va fi mai grea ca cea dinainte. Trebuie să te gândeşti de două ori cum să îi minţi mai frumos pe aceşti oameni. Trebuie să le vorbeşti despre talent şi potenţial, să-i îmbeţi cu apă rece. Pentru că ei nu sunt în stare să se ridice singuri şi stau mereu cu mâinile întinse ca nişte cerşetori. Statistici, statistici şi iar statistici. Aveţi nu ştiu câţi prieteni care vă cunosc, aveţi nu ştiu câţi adulatori în faţa blocului, în oraşul natal sau pe blogul personal. Evident, ei vă cunosc pentru că şi voi îi cunoaşteti. Ei vor ceva de la voi aşa cum şi voi vreţi ceva de la ei. Dar câţi dintre cei pe care nu îi cunoaşteţi v-au descoperit şi v-au apreciat pentru puterea şi puritatea cuvintelor voastre? Câţi dintre ei s-au apropiat de voi doar pentru faptul că v-aţi pus în locul lor şi aţi încercat să răspundeţi la problemele care îi macină în fiecare zi. Vedeţi? Asta este valoarea voastră de scriitori. V-aţi făcut populari în rândul celor care vă cunosc dar nu aţi reuşit să puneţi o floare la fereastra eroilor necunoscuţi. Să aibă ei surpriza că mai sunteţi încă în viaţă, în nu ştiu ce colţ de lume, şi că v-aţi dedicat întreaga existenţă lor, celor care dictează cu adevărat cine este şi cine nu este cu adevărat un scriitor valoros. Ionuţ Caragea 29 ianuarie 2011, Montréal

FABULA GREIERULUI Într-o vară, mai spre treier, Un gri-negru pui de greier Se ruga pios şi trist: -Doamne, fă-mă un ... artist!

Concerta din seară-n zori Dăruind mari bucurii, Miilor de-ascultători Din păduri şi din câmpii!

Ruga fiindu-i ascultată, Iată-l, în final de vară, Mare-maestru la vioară Cu o operă bogată.

Scena sa era o floare Şi cânta pe ea visând, Când, nu cred că din eroare, I-a păscut un ... bou flămând!

Pentru-o lume prost condusă, Se cade-o morală spusă: Să ajungi artist de soi, Dar să te fereşti ... de boi!

Val Andreescu


Pagina 41

EMILIAN MARCU Nu pun iubirii…..

Ecouri Literare

Evinul cast? Lumina-i mai subţire Decât vertebra unui înger în impas. În candelabra de stamina câte-un mire Apare-n disperarea noastră pas cu pas.

Nu pun iubirii nici zăgaz nici lacăt Cum pui la uşi care demult nu s-au deschis. În crugul iernii fulgii mari dau scapăt Tot luminând o taină de poscris.

Cu-arome sfinte vinu-n cupe iară Zăpezii gurii i se-arată-n chingi de ceară.

Prea plinul semnelor e-n clipa de răcoare În care roua groasă-a lacrimii te cere. Vezi,tu lacăt pui iubirii şi-asta doare Cum doare-n aer frunza în cădere.

Doamna noastră limbă românească

Zăgaz vei pune sau doar o părerelimbă Sau poate doar un zvon drept căpătâi? Lumina-n candelă a devenit de miere Precum tăcerea-n clipa cea dintâi. În crugul iernii fulgii mari dau scapăt De pun iubirii ori zăgaz ori lacăt…

Sărutul meu pe gleznă…. Sărutul meu pe gleznă-ţi întulbură imperii Cu teama de surpare în tainicul ecou Tăceri imperiale la începutul serii Vor răscoli al umbrei necunoscut halou. Zăpada buzei,iată, închisă-n aşteptare Sub candela-mplinirii va încolţi sfios. Lumina cea de pâclă ieşindă din sertare Rod bun va da spre seară din candela de os. Sărutul meu pe gleznă să-ţi fie alinare Când umbra din imperii,păcat imaginar, Va înfrunzi şi poate prin începuturi clare Cu teama de surpare va fi-n tăcere jar.

Doamna noastră limbă românească, Doamna noastră fără spini, Peste munţi şi peste râuri crească Vorba noastră sfântă din străbuni. Au trudit s-o siluiască unii Şi s-o mutileze-n grabă la fierar Dar s-au pus de-a curmezişul prunii Şi s-au revoltat şi sfinţii-n calendar. Au ţipat di calendare sfinţii De le zicem: Bun,Viteaz sau Drept. Doamnă limbă ei ţi-au fost părinţii Chiar şi când aveau armurile pe piept. Dulce limbă, fagure de miere, Leagănul atâtor scrieri clare Ce s-au zămislit în munţi lângă ciubere Şi-au ţâşnit de-a dreptul în tipare. Doamna noastră limbă neumbrită Trasă uneori în munţi la adăpost, N-ai lăsat pe nimeni, sub copită Să te îngenunche fără rost. Doamna noastră scriere de mână, Gura mea de rai în care cânt Eşti de-a pururi tainică fântână, Eşti lumina noastră pe pământ.

Mocnind în spuza gurii ca un sărut aparte Se-ntulbură imperii de grea singurătate.

E vinul cast cu-arome…. E vinul cast cu-arome de sfinţire În candelabra de stamina întru nimb Ascunse-n chingi de ceară-n primenire Albinele-s jertfelnica lumină-n schimb. Zăpada gurii ca-n vertij de unde Ecoul picăturii smulse din izvor Că,iată,candela-n oloaie se ascunde Cum se ascunde-n vulture magul călător. Grafica Paul Olaru


Pagina 42

Ecouri Literare

CLEPSIDRA - Oraşul de care-mi vorbeşti există cu adevărat, sau este rodul imaginaţiei tale? - mă întreabă, uşor distrată, tânăra femeie. De unde aveau putere bărbaţii să spulbere betonul şi să aşeze, în locul lui, insule de flori, aduse prin levitaţie dintr-un loc misterios, cunoscut doar de ei? Mi-ai spus că totul a plecat de la un protest organizat de "Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori"; că s-a produs un fel de trezire a bărbaţilor impresionaţi de amploarea mişcării; că stăruie în memoria ta un stop-cadru cu o femeie tânără, care conducea manifestaţia, îmbrăcată într-un veşmânt ţesut din petale viu colorate; că o cunoşteai de undeva; că toate femeile care protestau, purtau diademe de flori... Aparţii acelui oraş, sau eşti un proaspăt venit, mirat, care suferă şocul noutaţii? Poate şocul acesta ţi-a provocat imaginaţia să creeze hiperbole. - Totul este nou şi ciudat pentru mine. - îi răspund. Tocmai am plecat de acolo ca să-mi petrec week-end-ul în natură. Nu ma surprinde prea mult să te întîlnesc aici, la poalele pădurii, si că semeni atât de mult cu femeia din stop-cadru. Numai că nu înţeleg de ce porţi straie călugăreşti… Tânăra râde cu poftă şi-mi dă o explicaţie: - Păi acesta mi-e portul. Locuiesc la mănăstirea din apropiere. Am fost la oraş - nu acela din imaginaţia ta (iar râde cu poftă). Tocmai am coborât dintr-o maşină care m-a lăsat aici şi a mers mai departe, în drumul ei. Am de mers vreo doi kilometri, prin pădure. - Nu-ţi este teamă? - o întreb. - O, nu! M-am obişnuit, am bătut drumul acesta de multe ori, singură. Îmi place mult pădurea. E un aer atât de curat... Şi mersul pe jos îmi face bine. - Când o să revin, o să fii tot aici, venind de la oraş. Aşa prevede o schemă a imaginaţiei mele. - îi spun zâmbind. Tânara râde iar, cu poftă. - Cine ştie... - îmi zice. Acum plec, sunt aşteptată. Uite, îţi fac un dar. Îmi dă o clepsidră pe care a scos-o din geanta mare, lăsată alături, pe iarbă. - Are o anumită semnificaţie? - o intreb. - Desigur! În primul rând, îţi va spune că timpul meu este drămuit. Apoi vei descoperi singur alte semnificaţii. Rămâi cu bine! Doamne, ajută! Tânăra a plecat, lăsându-mă uşor nedumerit, stare pe care am simţit că trebuie s-o ascund. - Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! Şi-ţi multumesc pentru că ai fost bună şi-ai stat cu mine la taifas! Numai bine! Doamne, ajută! - i-am răspuns şi-am urmărit-o, câteva clipe, cu privirea. Adevărul este că mi-a făcut multă plăcere să discut cu tânăra călugăriţă, şi chiar de a rămas neelucidată asemănarea ei mare cu femeia de la manifestaţie, dialogul cu ea m-a reconfortat şi mi-a creat o stare de bună dispoziţie, care mi-a marcat întreg week-end-ul. Clepsidra... Am ajuns acasă şi uitasem de ea, o lăsasem în torpedoul maşinii. Stăteam întins pe pat şi mă gândeam la călugăriţă, nu la clepsidra pe care mi-o dăduse. Prezenţa tinerei maici a sporit frumuseţea peisajului de la marginea pădurii. Stăruia în auzul meu râsul ei cristalin, care n-avea nimic indecent în el. Auzeam parcă şi ecoul râsului, ca şi cum pădurea îi răspundea cu aceeaşi stare de bună dispoziţie. Mi-o imaginam mergând singură pe poteca îngustă din pădure, protejată atent de copacii care au ascuns-o privirii mele. La poarta mănăstirii, or fi asteptat-o surorile ei de credinţă, mirate un pic de întârzierea ei. Atunci mi-am amintit de clepsidră, întrebându-mă dacă nu cumva acolo, la mănăstire, timpul se măsoară în acest fel, dacă nu cumva fiecare maică poartă asupra ei o astfel de ustensilă... Poate că aşteptând-o pe sora lor să vină de la oraş, or fi întors o dată în plus clepsidrele. Am zâmbit la acest gând... * * * De ce erau atât de multe femei şi atât de puţini bărbaţi? - mă întrebam în gând, întorcându-mă atent în trecutul recent. Mi-am imaginat că puţinii bărbaţi erau cei care fuseseră primii marcaţi de dramatismul şi ineditul protestului. Fiind mai sensibili, au conştientizat rapid cât de neatenţi au fost cu femeile lor. O femeie tânără era în centrul atenţiei tuturor... Era îmbrăcată în petale de flori felurite, prinse unele de altele cu migală şi rafinament al potrivirii culorilor, dând forme unei rochii splendide, reflectând halucinant


Pagina 43

Ecouri Literare

lumina. Aş fi fost îndreptăţit să cred că oraşul celebra venirea primăverii, că anotimpul revitalizării şi al exploziei energiilor naturii îşi concentrase frumuseţea şi potenţialul în fiinţa tinerei femei... În urmatoarele zile, oraşul a fost invadat de flori, ca şi cum grădini întregi s-ar fi mutat în oraş. La toate florăriile erau puse anunţuri ca acesta: "Avem flori minunate pentru fiinţele dragi vouă!" Parcă niciodată nu am văzut atât de mulţi bărbaţi stând la rând… Asemănarea derutantă dintre călugăriţă şi tânăra din centrul manifestaţiei, contrastul mare dintre îmbrăcămintea lor, îmi creau preocuparea insistentă şi solicitantă de a evalua logic conexiunile bizare ale unor tablouri din memoria mea. Imaginaţia nestăpânită, incitată de mister, nu mă ajuta absolut deloc să rămân în realitate. La un moment dat, mi-a venit să râd. "Ia uite ce mă frământă pe mine... Parcă n-aş avea la ce altceva să gândesc!" - mi-am zis, în gând. Înţelegeam, totuşi, că insistenţa preocupării venea din faptul că am fost foarte încântat de aspectul celor două personaje feminine (erau două personaje, sau două ipostaze ale aceluiasi personaj??). Clepsidra... Am aşezat-o pe biroul meu şi priveam distrat curgerea nisipului. Îmi părea că aud o foşnire, deşi eram conştient că nici un sunet nu reuşea să străbată din compartimentele de sticlă. "Poate că e foşnirea clipelor care trec" - mi-am zis. Sticla avea nuanţa bleu şi răspândea pe colile albe, de scris, reflexe albăstrii, jucăuşe, care îmi încântau privirea şi mă înviorau. Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie… Am numit "prezent" compartimentul de sus, şi "trecut" compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. Am înţeles că doar prezentul este un timp real, viu, că trebuie valorificat cu înţelepciune, că de modul în care ne trăim prezentul depinde devenirea noastră. Clepsidra drămuia timpul măicuţei care s-a grăbit să plece pentru a ajunge la liturghie. Călătoria la oraş fusese programată să se desfăşoare între utrenie şi liturghie, cu respectarea orarului acestor ritualuri. Paşii ei au trecut grăbiţi pe poteca din pădure, n-a mai avut răgazul ca altădată, să admire frumuseţea naturii şi să se lase energizată de viaţa frenetică şi tainică a pădurii. Parcă îmi părea rău că am reţinut-o... Dar mă şi bucuram că am întâlnit-o! Au trecut trei săptămâni în care timpul meu a fost atent supravegheat de clepsidră. Am devenit mai harnic şi mai ordonat în treburile zilnice şi mă bucuram din acest motiv. În spatele clepsidrei, parcă o vedeam pe tânara măicuţă cu arătătorul mâinii drepte întins către cer. Ce-o fi vrut să-mi spună? - că timpul ne este oferit de sus, că cineva veghează atent şi observă modul în care-l valorificăm? "De-ai şti cât timp am pierdut eu, măicuţă, visând la femei frumoase ca tine..." - ziceam în gând. "Eşti singura care a reuşit să mă scoată din inactivitate. Ai avut o idee fericită cu clepsidra aceasta..." Îmi părea că ea aude gândurile mele şi că uneori, râde cristalin, iar obiectele din cameră sunt învăluite de râsul ei ca de ceva cald şi catifelat… Aveam impresia că o ştiu dintotdeauna, deşi nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Gândeam că trăiesc o senzaţie de deja vu... Gândul se întorcea mereu la femeia îmbrăcată în petale viu colorate, înconjurată de tinere care purtau diademe de flori. Spectacolul era superb, inedit, cum să-l poti uita?... Credeam că de aici trebuie să plec pentru a elucida misterul. Clepsidra m-a ajutat să nu cad în visare inactivă, astfel că ritmul vieţii mele, în ultimele trei săptămâni, a fost unul dinamic, fapt pentru care eram încântat şi foarte mulţumit… * * * S-a întâmplat să merg din nou la pădure, de data aceasta la propunerea unui grup de amici. Cinci din ei au încăput în maşina mea: doi bărbaţi şi trei femei foarte vesele şi guralive. "Ce poftă de viaţă au!" - mi-am zis în gând. La scurt timp de la plecare, m-am conectat cu imaginea călugăriţei şi dispoziţia mea s-a schimbat. Conduceam absent şi distrat, aspect care nu a scăpat celei din dreapta mea. - Cosmin, mamă, pe unde pluteşti? - mă întreabă ea. - Sunt atent la traseu, e simplu de dedus. Destinul v-a încredinţat astăzi în mâna mea. Trebuie să vă duc în siguraţă şi bune condiţii până la marginea pădurii. De cum ajungem, nu mai sunteţi în răspunderea mea. - îi spun şi zâmbesc de circumstanţă.


Pagina 44

Ecouri Literare

- Ei, lasă, te-a copleşit răspunderea?! - îmi zice cu glas mieros, prefăcut. Nu cumva vecina de la 4 e de vină? Îi povestisem că o vecină de la etajul 4 îmi zâmbeşte când o salut. E drăguţă şi am aflat că locuieşte singură. Este nou venită în bloc şi mi-am propus ca într-o zi, să deschid un dialog cu ea. Întrebarea a stârnit replicile celorlalte două din spatele meu. - Cosmin, eşti îndrăgostit? Vă cununăm noi! Cum faceţi, te muţi tu la 4, sau vine ea la 2? Mai bine să vină ea, că urcăm prea mult până la 4! -Eu vă botez primul copil. Ce faceţi mai întâi, nunta sau cumetria? Nu auzeam nici o voce de bărbat, bănuiam că ei zâmbesc. "Uite, bărbaţii sunt mai seriosi!" - mi-am zis. - Am dreptul să nu vă răspund. - le spun. Chiar am tăcut, iar ele s-au mai distrat câtva timp pe seama mea, până când au schimbat brusc subiectul. Nu mai eram atent la cuvintele lor. Într-o lume virtuală, care îmi capta mult atenţia, schema imaginaţiei mele, conform căreia o voi întâlni din nou pe călugăriţă la marginea pădurii, funcţiona. Amestecul de speranţă şi curiozitate mă ţinea departe de dialogul celor din maşină. După ce am urcat un deal, am virat la stânga de pe şosea, intrând pe drumul forestier care traversează pădurea, şi după vreo sută de metri, am oprit maşina la umbra copacilor, foarte aproape de o poiană frumoasă, în care deja erau venite câteva familii ca să petreacă week-end-ul. - Până aici aţi plătit. - le spun. Debarcarea! Nu mai sunteţi în răspunderea mea. - Ne-am simţit bine cu tine. Dacă vrei, te putem primi să stai cu noi. - îmi zice, spre amuzamentul celorlalţi, cea cu glas mieros şi prefăcut. Ne-am luat genţile din portbagaj şi am invadat poiana în veselia guralivelor noastre prietene. M-am oferit să aduc apă de la şipotul care se află la vreo trei sute de metri depărtare de poiană, pe poteca ce duce către mănăstire. Eram bucuros că am găsit un motiv întemeiat să evadez câtva timp din anturajul meu, să rămân singur, cu gândurile mele… Am coborât încet pe cărarea care duce către şipot, temperându-mi graba interioară, înţelegând că e de preferat să rămân lucid, că realitatea nu se supune imaginaţiei mele... Totuşi, când am ajuns la vreo cincizeci de paşi de izvor, am putut s-o văd clar pe măicuţă! Se odihnea? Îi vedeam profilul distins, meditativ, parcă preocupat de ceva… "În mod sigur vine de la oraş." - mi-am zis. "Pare că nu se odihneşte, ci aşteaptă ca ceva să se întâmple..." Se aşezase la umbră, pe o piatră mare, cioplită ca să fie scaun temporar celui care bea apă şi se aşează un pic să-şi tragă sufletul. O rază a soarelui a străpuns frunzişul şi i-a luminat chipul. Câteva clipe, am avut impresia că a prins viaţă desprinzându-se de pe un iconostas… Nu privea către mine, dar aveam sentimentul că simte apropierea mea. Când am ajuns la câţiva paşi de ea, sa uitat, în sfârşit, spre mine şi mi-a zâmbit. Dar părea un zâmbet de circumstanţă fiindcă distingeam pe chipul ei o tristeţe blândă, suavă… - Sărut mâna! - i-am zis, nefiind sigur că aşa se salută o măicuţă. - Bună ziua!- mi-a răspuns. Ai fost profet! - Toate împrejurările au lucrat în favoarea revederii noastre. E ca şi cum altcineva ar fi decis în locul meu. În mintea mea, nu eram sigur că te voi revedea cu ocazia acestei ieşiri, dar sufletul îmi spunea cu certitudine că aşa va fi… Dispoziţia măicuţei s-a schimbat brusc şi râsul ei năvalnic a înviorat pădurea. - Te apr eciez mult că spui lucrurilor pe nume! - mi-a zis. Şi eu ştiam, într-un fel, că o să apari. Piatra aceasta a fost, astăzi, loc de aşteptare… - Este minunat! Totuşi liniştea nu poate veni decât în urma clarificării lucrurilor. - i-am zis. Chipul ei a redevenit meditativ şi am observat pe el, din nou, acea umbră suavă, de tristeţe. - Da, liniştea... ce multă dreptate ai!... E bine că ai intrat în felul acesta în miezul lucrurilor, chiar dacă asta va scurta cumva timpul conversaţiei noastre. Da, e bine! Pentru clarificare, trebuie să ne întoarcem în timp, cu câţiva ani în urmă... Eram elevă la liceu, în clasa a XI-a…

* * * Ochii ei mă priveau cercetător. - O, Doamne, tu eşti?! - am exclamat uimit. Cum de nu te-am recunoscut până acum? Scenele se derulau cu repeziciune în mintea mea: eram la aniversarea unui prieten... nu eram însoţit... am cunoscut acolo o fată care m-a impresionat mult cu frumuseţea ei şi purtarea aleasă... am dansat mult cu ea, am discutat…


Pagina 45

Ecouri Literare

Eram un pic derutat de lumina venită brusc peste amintiri. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să întâlnesc persoane care au exercitat asupra mea o atracţie fascinantă. Am fost stângaci şi neîncrezător în mine, nu ştiam dacă atracţia este reciprocă si totul a rămas suspendat între posibilitate şi imposibilitate. - Nu te-am mai văzut de atunci... - am rostit, îngândurat. - Ai lăsat ca totul să se termine repede, prea uşor... Ca şi cum zorii zilei te-ar fi trezit la o altă realitate. Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unui bărbat. Mi-am zis că eşti un fluturaş care zboară din floare în floare, care nu obişnuieşte să ia lucrurile în serios. Îmi părea nespus de rău pentru tine... - Zburam inconştient. De multe ori am resimţit dramatic imposibilitatea recuperării timpului... Ce a mai fost dupa aceea? - Ei, am terminat liceul, am mers la facultate... În familia mea, viaţa monahală este o tradiţie veche. Multe din rudele mele au îmbrăţişat-o. De mică m-am simţit foarte atrasă de această viaţă. Cu timpul, atracţia s-a amplificat. Nu a fost vreun obstacol în calea chemării mele. Trebuie să fiu sinceră şi să-ţi spun că în noaptea în care am dansat amindoi, au fost momente în care chemarea s-a îndepărtat de mine… - Aşa... - am rostit, încurcat. -Despărţirea de viaţa de mireană trebuia marcată într-un fel… - Înţeleg. A fost ceea ce imaginaţia mea a numit "protest organizat de Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori"… Chipul călugăriţei s-a înseninat şi iarăşi am auzit râsul ei năvalnic şi cristalin, care s-a înălţat printre crengile copacilor ca un clinchet de clopoţei. - Acum trebuie să plec. Rămâi cu bine! Când ajungi acasă, să aşezi clepsidra pe orizontală, să vezi ce-ţi va spune! Doamne, ajută! -Lumina aduce linişte, împăcare... - am spus. Mergi cu bine! Doamne, ajută! Călugăriţa a plecat în lumea ei plină de mister, ocrotită atent de pădurea care fremăta cuprinsă de o boare de vânt. Mi-am imaginat că vietăţile pădurii păstrau momente de tăcere când ea trecea îngândurată pe potecă. Eu m-am reîntors în poiana în care prietenii mei se distrau în necunoştinţă de faptul că în sufletul meu se ţesea povestea pe care v-o spun. Se ţesea cu lumină, cu duioşie, cu regrete… Trecutul îmi acapara cu aviditate simţirea, voind să transforme totul în amintire, dar sufletul încerca firav să se opună în timp ce mintea îmi spunea că viaţa se desfăşoară doar la timpul prezent, într-un prezent continuu. Clarificarea ce survenise în păienjenişul gândurilor mele m-a ajutat să mă integrez oarecum repede în atmosfera relaxantă a poienii şi să contracarez în mod inteligent şi glumeţ săgeţile guralivelor mele prietene. Am acordat mai multă atenţie discuţiei cu bărbaţii, aşa că am spus bancuri, am vorbit despre fotbal, handbal şi despre câte-n lună şi-n stele până când s-a hotârit de comun acord plecarea către case. Prietenele au fost mai tăcute pe drumul de întoarcere şi au vorbit mai mult bărbaţii. "E rândul nostru." - mi-am zis şi m-am pomenit cu chef de vorbă. Cea din dreapta mea părea cufundată într-o ciudată visare şi privea distrată spre nicaieri. - Pe unde plutesti, soro? - o întreb zâmbind. - Secret! - îmi răspunde ea, continuând să viseze. I-am dus pe toţi pe la casele lor şi am observat că s-a înserat, în timp ce conduceam către domiciliul meu, unde nu exista cineva care să mă aştepte… Clepsidra... Mânuind-o, ai vaga impresie că poţi jongla cu timpul tău, că-l poţi stăpâni, că-l poţi opri... E suficient s-o aşezi pe orizontală şi realizezi un stop-cadru. Ai o amintire deosebită, care revine insistent din memoria ta, solicitându-ţi sensibilitatea, dorinţa de frumos? Înseamnă că atunci, clepsidra timpului tău subiectiv s-a aşezat pe orizontală... Stop-cadrul s-a realizat, iar clepsidra s-a ridicat pentru a marca din nou curgerea timpului. Dar, pentru câteva momente, timpul tău s-a oprit! Lumina acelor momente pare că are puterea minunată de a răscumpăra viaţa... Într-o clepsidră aşezată pe orizontală, nisipul este inutil şi se dematerializează, iar compartimentele ei se umplu cu nostalgie… Ce putere au amintirile măicuţei când stă singură în chilie? Viaţa monahală poate refula amintirile frumoase din viaţa de mireană? Răspunsul acestor întrebări este o taină. În noaptea în care am dansat împreună, clepsidra timpului ei a refuzat de mai multe ori verticalitatea. Clepsidra timpului meu se rotea buimacă... Am ridicat distrat clepsidra pe care mi-a dat-o în dar măicuţa. Mi s-a părut firesc să las nisipul să curgă…

Cosmin Preda


Pagina 46

Ecouri Literare

LA SALCÂMI De trei zile plouă. Da plouă, de ți se face lehamite să te duci la școală sau la biserică. Sau după buruiană la vacă. Sau până în Hodora, la magazin. Așa că stau și mă uit pe geam. Îmi mai dezlipesc nasu doar când mă strigă mama la masă sau tata să i-au gălețile cu apă în casă, să nu-și bage botul urât vreo lighioană. Și, ca prințul să vadă mai bine a sa împărăție, mi-am pus cărțile de la bibliotecă pe tocul geamului, să-mi sprijine frumosu-mi cap și frumoasa-mi față de împărat peste băltoace și zmeie. Iaca așa, cugetând la nemurirea sufletului, fluturând pe apele disperării, o văd pe Nuța ieșind din casă. Își ia gumarii, un sac de nailon în cap și iese pe poartă. În urma ei, Adi, nepot`su, pre numele lui adevărat “Catani”, trăgând de turu pantalonilor și de cizmele lu tat`su. E subțire și galben ca un pui de salcâm, da scuipă și-njură de mamă de numanuma. Nu degeaba l-o lăsat mă-sa și-o fugit în Belcești cu altul. Da ce știu eu? Dacă ar pleca mama de-acasă, cum so jurat odată, cu mine și cu Vivi de mână prin vie, la miezul nopții, aș ști eu ce să fac? Sau pe tata, aș ști ce să-i spun să rămână? Când îi turui din cărți și zic de Sfântu` Iosif și Sfânta Maria, își aprinde țigara cu nervi și tace, privind la salcâmi. Ia uite, Catani o început să culeagă bureți. O găsît, magaru! Iote și la Nuța, cum să apleacă, ca o cioară să spargă nuca. Așa mi-o zis bunica într-o sară, când băteam nucile: “Măi, Dorine, tu știi ce suntem noi? Niște ciori, asta suntem. Și toloaca și Iosupeniul? O strachină cu mâncari. Și pi tăți ne-o lăsat Dumnezău sî ni punem gheruțele pi marginea blidului și sî ciugulim cum putem”. Ți-am mai zâs asta, nu? Ia uite la Catani! O trecut di Clara și-o ajuns prin fața lu Gherghel. Sigur la ora asta Luminița și barbat-su stau cu copchii în jurul mesii și taie versete din Biblie. Tari comici mai sunt și martorii lu Iehova. Să-înveți pi di rost Biblia și s-o dai cu bobița pi urmă. Apăi, tătă lumea știe că dacă n-ai supt măcar un struguri, nu fași nica! Da îs oameni di treabă, și Luminița fași niști plășinti și niști pârjoaliii!!! Na, cî în dreptu lu Emilea nu-i niși o ciupearcă! Le-o fi băut! Așa-i dacă ai bărbat rău și ti bati când vini acas! Ti apuci di beut. Mama zâci câ di prost și îi o fugărești cu toporu, Dumnezău să-l ierte!, că amu n-o mai bate. Da știu eu di și bea amu? Câ și Lina, de la stradă, tot așa, și n-o fugărit-o nime! Da tot așa, sîngură. Sîngură vini la biserică, sîngurî sî duși la prășit, sîngurî la deal și la vale. O-ho, da și culegi Catani din față la Botez! Sî vedi câ pi acolo s-o băligat tăți caii și s-o pișăm tăți cânii! Și să-i fași, Botez are di tăti! Normal sî aibi și ciuperci! Ciupearcă la ciupercă trage! Și mai incolo, spri Păulina, la marginea satului, sigur s-o cufurit în prostie! Numa câ apoi, tre s-o ieie ușurel pi marginea pârâului, la vale, pân la stradă, la Constanța, la pod. Acolo sigur tre să fie șeva bun, că și ieu îmi mai dau drumu la bornă, când vin di la școală. Îmi amintesc câ odat , în timp ce desfăceam halvița cu nucă, m-am împiedicat și-am căzut în șanț, de-am văzut negru în fața ochilor. Tot așa ca atunci când eram de-o șchioapă și fășeam chirpici pentru casă, cot la cot cu mama și tata. Eu eram ăla cu aprovizionarea. Scoteam apa dintr-o bortă și udam chirpicarili.Da, cam pi unde-i amu Nuța. Ș-odat așa di ghini c-am umplut găleata, c-am intrat cu tăt cu cap în găleata di o trebuit sâ mă tragă di chișioari afară tata și mama sâ mă speli și să-mi pună cămeșa la uscat pi schini. Da am ridicat casa? Am ridicat-o! Pi unde-o fi Catani câ nu-l mai văd! Pi la Lina? Pi la Dorcu? O fi luat-o deja roată pi la Gheorghe Pisăru, la fierărie? Ha, uite-l pi la Fechete! La stâlp. Nu-l vezi, Vivi? Acolo, sub nucu lu nașu! Când ajungi pi la Mircea, ieșâm și noi? Și ci dacă plouă? Cizme avem? Avem! Nailon avem? Avem! Foami avem? Avem șî di asta! Crezi că dacă umplim punga cu ciuperci și-o aruncăm pi plită o sî ni mai deie careva la cur c-am fugit? Și când o s-o rugăm frumos pi mama sâ ni zâcî undi-i sarea? Ei, și zâci? Și dacă-i sugerăm lu tata în palmă vreun chiștoc? Nu știi ce-i aia a sugera? Nu te-o învățat Uleana, ai? Moacă ce-mi ești! Ia strig-o pe Gabi! Să-nvârtî oleacă la suveică în locu tău! Hai, c-am niști susan. Sigur nu zîci „nu”. Doar îi sor`ta! Las, nu-ț fă griji, câ tot la salcâmi ajungem! Mai devreme sau mai târziu, puni Goe calu în ham și ni tîrâi pi tăți. Și când n-o mai pute iel, o sî fii alt cal și alt Goe...Di undi știu io? Da și nu știu io!? Da, chiar! Tu știi di undi ni tragem noi, a lu Balașca? Nu știi, ai? Și nici Uleana? Hai să-ț zâc: di la Pipirig. Aha, di acolo o vinit străbunica, Trandafira, cu bunica Ioana în cârcă, pi jos. Cum mă vezi și cum ti văd, așa o vinit! O chema Lupu. Și aici o luat bărbat și pământ ș-o făcut casa aia cu stuf, de-am dărâmat-o când am ridicat-o pi asta. Tu di și crezi c-o fost di Crăciun mama și bunica la Pipirig? Dijeaba? Sau tu știi și mă pui sî vorghesc ca prostu? Auzi, știi cî popa vre să taie salcâmii? Ai auzit și tu, nu? Cică vre să-i deie lu Fitichiu, să-i punî pi foc la iarnă. Tu și zâci di trebușoara asta? Sunt salcâmi buni, nu zic „nu”. Au vreo trreizăci di ani, nu? Cam au...dacî nu și mai mult! Da crezi că ar fi mișto dacî moari Uleana ș-o duci la cimitir și pui salcâmul la cap...ia zî, ar fi mișto apoi sâ-i tai salcâmu pisti zăci ani și să-l arz în sobă, frecându-ți mânili? Hai c-am glumit! Mamăăă, Vivi o sărit la bătaie! Mamăăă! Hopa! Catani! Intrî pi poartă. O cam umplut punga. Nu-i rău. Ia zî: mai ai scoabe? Poati fașim schimb cu Goe: șăpti scoabi, o mânî di ciuperci. Hai, sari gardul! Țân io di șase. Io și cu Frunza. I-ai dat mămăliga pi azi? Hai!

Dorin Cozan - Comune di Monterosi provincia Viterbo - Italia


Pagina 47

Ecouri Literare

Apariţii editoriale - cărţi primite la redacţie

În toamna iubirilor interzise Poezia lui Daniel Grosu se ancorează, indubitabil, într-un registru al solitudinii dureros conştientizată. Titlul volumului de faţă, Profesorul de moarte, surprinde o stare de spirit, în jurul căreia se coagulează amalgamul unor trăiri interioare, nemascate, dar nici ostentativ expuse, trăiri care poziţionează irevocabil eul liric într-un univers adesea absurd, chinuitor prin legile sale rigide, la care poetul nu se poate adapta. Tocmai de aceea, imaginarul poetic îşi construieşte, în cazul poemelor de faţă, graniţe proprii, unde sentimentele, diverse şi complexe, sunt lăsate să-şi trăiască, până la epuizare, ,,destinul”. Autor al unor romane (Eu şi Păcăliciul – 1997, Dincolo de iubire – 2002, Toamnă kaki – 2006, Călugăriţa – 2007, Dedesubt – 2010), al unei culegeri de eseuri - Cu sufletul în palmă – 2006, şi al unui volum de proză scurtă - Când norii se sărută – 2007, Daniel Grosu ne întâmpină, de această dată, cu un volum de versuri. Parcurgându-l, avem dovada unei mai vechi preocupări literare pentru versificaţie, ţinând cont de datarea poeziilor, începând cu anul 1987 (şi până în 2009). Spectrul tematic al poemelor se întinde, în principal, între doi poli, iubirea şi moartea, iar liantul celor două extremităţi ale axei, îl constituie poetul, nefericit, ,,blestemat” în solitudinea lui. Structura volumului este cât se poate de originală, înglobând, pe lângă poemele propriu-zise, scurte pasaje descriptiv-eseistice, din câteva cărţi publicate anterior. Într-un gest de vie admiraţie şi prietenie, în fruntea volumului este aşezată poezia Tânăr Orpheu, dedicată însuşi autorului, de către regretatul poet şi profesor vasluian Ion Iancu Lefter. Din pleiada poeziilor ce urmează, câteva atrag, în mod cert, atenţia, prin originalitatea comuniunii dintre ideea poetică şi expresia artistică. Astfel, formula poetică, practicată de Daniel Grosu în aceste versuri, surprinde nu doar prin detaliul de atmosferă, ci şi prin propensiunea uşor postmodernistă de a amalgama decorului interior, elementecheie. Registrul stilistic compune un adevărat tărâm poetic, provocator, metaforic uneori, şi totuşi cu reminiscenţe recognoscibile în cotidianul imediat. Dacă unele poeme respectă întru totul canoanele clasice de versificaţie, cu ritm şi rimă, altele se despovărează de chingile autoritare ale rigorilor tradiţionale. În acest punct, poezia se prezintă pe ea însăşi, simplă, neîncorsetată, clară şi frumoasă. Şi, cel mai adesea, destul de concisă, chiar esenţializată, precum în versurile: ,,Aveţi dreptate, domnilor,/ sunt îndrăgostit/ vă primesc acuzaţiile cu seninătate/ vă ofer neagra panglică, să vă faceţi cravate,/ împuşcaţi-mă,/ să rămân ca voi,/ domnilor.” (Vinovat de iubire). Sau un alt exemplu: ,,Eu sunt/ o sumă/ de pierderi” (Matematică simplă). Luciditatea confesiunii poetice, dar şi deznădejdea, convertite într-o mare libertate a eului liric, în raport cu sine şi cu lumea, transpar din poezia Buletin de ştiri, ce inventariază caleidoscopic zbuciumul nevrotic al omenirii la care poeţii privesc descurajaţi: ,,La Cotroceni, cineva s-a întâlnit cu altcineva;/ în ţară, prin unele locuri se prăşeşte,/ iar meteorologii refuză să ne spună când şi dacă/ va mai veni vreodată primăvara/ pe aceste meleaguri./ Unii poeţi au început să moară de tot/ iar alţii nu mai vor să se nască/ se află în grevă, în pântecele Olimpului/ care şi el, de-o vreme,/ a căpătat dreptul la avort./ În rest, totul e bine,/ o cafea, un cutremur de pământ,/ o expoziţie de aripi arse de fluturi/ şi lupta dintre viaţă şi moarte/ care se dă la căpătâiul unui cetăţean din România/ care are nevoie urgentă de sânge./ Nu vă faceţi probleme, chiar acum am fost anunţaţi/ că i se va trimite prin e-mail./ Deci, aşa cum am zis, totul e bine,/ odată şi odată va veni primăvara/ şi pe aceste plaiuri,/ veţi muri şi veţi vedea,/ stimaţi ascultători,/ numai, ai dracului, poeţii ăştia,/ unii mor, alţii nu mai vor să se nască...”. Profesorul de moarte este o carte cu poezii frumoase care, chiar dacă nu rezistă în totalitatea lor unei analize riguroase, impune totuşi un tip aparte de confesiune lirică, manifestată prin apologia simplităţii, a lucidităţii actului creator, precum şi prin curajul unei raportări tranşante la sine şi la ceilalţi. De aceea, păşim cu emoţie în decorul autumnal al iubirilor interzise, creionate cu sensibilitate de poetul Daniel Grosu

Prof. dr. Monica Grosu (Alba-Iulia)


Pagina 48

Ecouri Literare

Apariţii editoriale - cărţi primite la redacţie

Ficţiuni subterane Ancorat în realitatea imediată prin natura profesiei de jurnalist, Daniel Grosu îşi creează, în proză, refugiul propriilor căutări, departe de prozaicul cotidian, departe de prejudecăţile unei societăţi capitaliste. Exersându-şi atenţia şi stilul în redacţiile mai multor publicaţii (,,Phoenix”, ,,Oferta”, ,,Monitorul de Vaslui”, ,,Observator”, ,,Est Expres”, ,,Pro Sport”, ,,Poveşti adevărate”, „România liberă”, „Ghimpele de Vaslui” etc), Daniel Grosu îndrăzneşte, în literatură, să creeze universuri paralele, adesea ciudate, prin inserţia de ficţiune, suprarealism şi science-fiction. Trebuie subliniat că autorul nu se află la prima lui încercare literară, ci coabitează cu literatura încă de ani buni, perioadă în care a publicat mai multe romane (Eu şi Păcăliciul – 1997, Dincolo de iubire – 2002, Toamnă kaki – 2006, Călugăriţa – 2007), o culegere de eseuri (Cu sufletul în palmă – 2006), şi un volum de proză scurtă (Când norii se sărută – 2007), scriind, în paralel, şi poezie. Noul roman, Dedesubt, se sprijină, în această ecuaţie, pe o tentativă nouă, aceea de a împinge hotarele literare proprii spre zone abisale, aflate dincolo de banalul unei imagini sau de firescul unei trăiri. Eroul, binecunoscutul Luc, prezent şi în alte proze, un alter-ego al autorului, experimentează stări şi întâmplări dintre cele mai stranii. Având o viaţă aparent obişnuită şi o iubită, vânzătoare la magazinul din colţ, Luc se trezeşte, din senin, transpus într-un spaţiu nou, subteran, coborât în străfundurile pământului, captiv în propriul său univers interior. Gândurile sale, vascularizate în zeci de locuri, traversează momente eterogene, revenind, de aproape fiecare dată, la chipul drag al iubitei, devenită intangibilă, ca tot ce aparţinea lumii reale. Această aventură bizară continuă prin întâlnirea cu roboţii bătăuşi, prin convieţuirea cu Fustă-de-Tablă, personaj de domeniul science-fiction-ului. Romanul are o structură rectilinie, cu un singur fir narativ, cu o economie descriptivă şi stratificări ale limbajului, de la accentele ludice până la formulări mai puţin protocolare, unele chiar foarte îndrăzneţe, cu aluzii sexuale. Dialogurile sunt vii, dar prea ancorate într-o dialectică a normalităţii de zi cu zi, jocurile de cuvinte dintre îndrăgostiţi având, de asemenea, un aer facil. Echilibrul compoziţional se restabileşte prin prezenţa pasajelor poetic-eseistice care încheie fiecare capitol al cărţii. Acestea însumează o experienţă de viaţă, în special din sfera iubirilor pierdute, visate, imaginate. În acest punct, reveriile poetice sunt lăsate să schiţeze, în tuşe fine, aproape picturale, lumi ideale, iar, alteori, alunecă spre tenebrele unor suferinţe cronice, tot de natură sufletească, precum în exemplul: ,,Dacă ai fi lângă mine, aş fi dispus să mănânc până la sfârşitul zilelor numai pâine prăjită şi tot până atunci să dorm pe saci de mere, să respir întuneric, să beau amintiri uitate, să uit aflând, dar asta numai şi numai dacă ai fi lângă mine... Căci mi-e atât de dor de tine, iar singurul lucru care mă face să nu capitulez în faţa acestei singurătăţi care mă striveşte ca o platformă uriaşă este chiar acest cumplit dor de tine şi nădejdea că va veni şi clipa când vei râde din nou în braţele mele.” (p. 54). În acest cavou, în acest subteran, Luc are impresia unei scufundări în neant, a unei ireversibile alunecări spre moarte, spre indefinit, fiindcă în noul topos, timpul nu mai avea aceeaşi cronologie. Zilele, fie se dilatau sub imperiul unui dor nemărginit de viaţă autentică, fie se comprimau într-o stare semi-confuză, sporită şi de aroma licorilor bahice din Crama preţios dotată cu sortimente alese. Această fragmentare a lumii în paliere, interioare, exterioare, subterane, devine interesantă şi trezeşte curiozitatea. Momentul de respiro ce urmează automat după situaţiile bulversante, conflictuale, este oferit de aceleaşi meditaţii poetic-filosofice, concentrate în jurul iubirii: ,,Nu mai eşti aici, nu mai sunt acolo, ce straniu alunecă petalele-n vânt, dar care vânt, că lumea deja a devenit o stagnare generală, o stagnare neforfotită, înţepenită ca o statuie hilară... Soarele nostru a fost tăiat în două şi ni s-a dat fiecăruia câte jumătate... Iar Luna? Lună chiar n-am avut niciodată. Din două zile pustii am fi putut face un întuneric mare, al nostru, în care să ne ascundem iubirea. De fapt, ce noimă mai au toţi pereţii aceştia de lumină, dacă ei nu mai sunt în stare să-ţi zugrăvească umbra? Iar acum nici măcar întunericul nu ne mai dă voie să-l scăldăm în luminile ochilor noştri, e o izgonire din viaţă şi moarte deopotrivă, o izgonire ca o condamnare, e doar o tăcere din care a murit până şi ultimul vers.” (p. 86). Titlul cărţii nu mai necesită nicio explicaţie, cert este că Daniel Grosu a încercat să pătrundă, cu forţele creatorului literar, dedesubtul lucrurilor, al lumii şi al oamenilor, printr-o stranie plimbare narativă în subteran, pigmentată cu poezie şi iubire, ficţiune şi reverie, spirit ludic şi reflexivitate, toate convertite într-un complex de idei, senzaţii şi trăiri. Le revine cititorilor să descifreze finalul acestei aventuri! Prof. dr. Monica Grosu (Alba-Iulia)


Pagina 49

Ecouri Literare

Milenii, anotimpuri şi iubiri VAL ANDREESCU (fragment) Cu două ore mai devreme de apariţia soarelui, căruţa cu oale şi cu piedica pusă cobora pe la Fântâna Moşneagului. În coşul căruţei, aproape de Victor, vizitiul extrem de îngândurat, într-un culcuş bine amenajat şi căptuşit cu fânul folosit la încărcatul şi transportul oalelor atât de casante moţăia ghemuit Va. Pătura de casă ce-l acoperea îi lăsa să se zărească numai nasul un pic şi ochii cu care, între realitate şi vis, copilul vedea frânturi din decorul natural al drumului străjuit de o parte şi de alta de tufe înalte de măcieşi, pruni pitici şi cucute uscate. Toate formau vietăţi neprietenoase ce se mişcau şi fugeau după căruţă, se apropiau şi se aplecau peste el ameninţător şi atunci copilul întindea mâna spre haina tatălui său să verifice dacă nu cumva distanţa faţă de el crescuse, trăgea sfios şi înfricoşat de colţul hainei, iar Victor trezit din starea aceea care îl purta prin locurile dragi lui şi printre oamenii către care se hotărâse să-şi trimită diamantul, se întorcea automat şi scuturat de un fior de frică şi responsabilitate spunea: - Nu-ţi fie frică! Tăticul tău este cu tine şi nu mişcă nimeni decât Cleopatra, ia uită-te la ea ce frumoasă este, vezi? Va scotea capul mai mult, se iţea pe lângă Victor şi zărind coada şi picioarele suple şi musculoase ale Cleopatrei, băieţelul cu un smoc de fân pe cap se mai liniştea, dar când au ajuns în şesul ce se întindea până la Şuşmeaua Puşcaşului, Va a observat, cu frică, o armată cu soldaţi îmbrăcaţi în negru care era condusă de căpetenii ce ajungeau cu capul lor ascuţit până la cer şi care înaintau cu viteza căruţei către mica oaste condusă de Victor. Băiatul, între ruşinea de a fi numit fricos şi teama de a fi nimicit de către armata neagră, a tras iar de colţul hainei. Victor l-a privit, apoi a privit împrejur cu experienţa sa de jandarm în „timpuri grele”, a observat direcţia indicată de capul ciufulit şi plin de fân şi a spus: Te credeam mai viteaz, tu te sperii de copăceii din livadă şi de plopii înalţi, ai uitat cât sânt de frumoşi?! Copilul a înghiţit greu dojana şi a adormit cu marea părere de rău că şi-a supărat tăticuţul. Când s-a trezit, drumul era mai neted, geana apăruse de mult, tatăl său îi arăta şi copilul privea bucuros pata de semi-lumină care înnobila cerul de pe care stelele dispăruseră, de o parte şi de alta a căruţei, Va, tot schimbându-şi poziţia şi ieşit pe jumătate din fân, vedea cum porţiuni gri-albe ale şoselei pietruite fugeau către Puşcaşi de rupeau pământul şi nu înţelegea de ce aruncă după ei cu nori de praf! Prima rază de la soare a luminat fruntea şi sub-fruntea lui Va cu cele mai frumoase sentimente ce vor marca nu numai copilăria sa, când lumina sufletului său de copil şi cea a ochilor săi mari s-au întâlnit cu rotunda minune portocalie ce se ivea de dincolo de Vaslui, întreg universul afectiv al băiatului a fost violentat pozitiv, iar efectul s-a amplificat atunci când Victor a exclamat: - Priveşte mânzule „cum apare mândrul soare”!, spuse Victor cel iubitor de istorie, bucuros că a întrebuinţat la modul spontan un frumos vers care-l preamăreşte pe idolul său, Ştefan Voievod. Îţi place, te bucuri? Şi încă nu ştii ce mare bucurie te aşteaptă! Hai să ne închinăm pentru că Dumnezeu ne face cadou o nouă şi frumoasă zi. Fiecare s-a închinat şi a cerut în felul său câte ceva Celui de Sus: -Te rog Doamne să ai grijă de diamantul meu, fă să nu mi-l poată lua cei de la Căţăleşti, adu-mi-l sănătos îndărăt, mai voinic şi mai frumos, ajută-mă să-mi termin casa şi apără-ne pe toţi de răutăţile celor răi!, îngâna Victor, iar Va mormăia imperceptibil: - Domni, fă-mă mari şi diştept ca ticuţul neu şi alişpranchi ca nenea Ionel, ajutî-mă sî văd iar ţâştarul neu şi fă sî mă iubeascî ... Vizanti! Căruţa îşi urma drumul către Vaslui, Cleopatra cunoştea fiecare vale şi fiecare deluşor, se ferea de pietrele din drum şi nu pentru că ar fi avut grijă să nu-i zdruncine pe prietenii ei, ci mai mult să-şi menajeze copitele încălţate cu potcoave şi hacuri, lăsate preventiv de bunicu’ Ghiorghi: - Li-oi scoati mai încolu, dacî îi moali pi Jdoginî şi trebui sî aduc lemni di ars oali, ămâia măsâi! De la calea ferată, Va a observat că zgomotul scos de roţile căruţei s-a modificat simţitor, zdruncinăturile sunt mai mici şi mai dese. Intrau în Vaslui şi Va întorcea capul dintr-o parte în alta pentru a nu pierde nici un amănunt: casele mai frumoase şi mai mari decât cele din satul cu bunic, ferestrele mari şi cu perdele fine, becurile ca nişte sori mai mici, cele câteva firme luminoase şi oamenii îmbrăcaţi mult mai elegant şi curat decât nenea Ionel. Iarmarocul era plin de care, căruţe, oameni şi chiar copii, mărfuri de la ţară erau înşirate peste tot, oamenii se târguiau, vindeau şi cumpărau diverse, de la boi, cai, oi şi până la păpuşoi, făină, grâu, slănină afumată şi săpun de casă. Victor s-a salutat cu nişte cunoscuţi, cu Bârţoi, Ciulică, Cioancă şi cu Ionel, dascălul din sat. Şi-a rotit ochii peste târg, s-a schimbat la faţă de emoţie, a făcut un semn cu mâna către intrarea dinspre oraş şi a spus: - Vezi că vine Mamaia! Ai grijă să spui „Sărut mâna bunică!” Stai să te curăţ de fân şi să-ţi aranjez freza.


Pagina 50

Ecouri Literare

Apoi l-a făcut atent, l-a luat de mânuţă şi la îndreptat cu faţa către o femeie de cinzeci şi ceva de ani, curat îmbrăcată, cu părul încărunţit prematur, privirea ageră şi cu gesturi precise şi bine definite. A întins mâinile către copil, l-a privit atent, s-a mirat de hainele ponosite şi cârpite pe alocuri, de firele de fân din părul său încâlcit şi când a dat să-l cuprindă cu braţele, gest care îi schimbă mina şi-i împăienjeni ochii ei, încă frumoşi, Va se trase înapoi cu sfială. Tatăl se ruşină de ignoranţa copilului său şi spuse: - N-o mai cunoşti pe Mamaia?! - M-ai uitat, muţa-mamii, muţa-mamii!! Hai, vino la bunicuţa ta! Auzind alintul magic, muţamamii, băiatul a simţit cum toate clopotele sufleţelului său bat simultan aducându-i cele mai dragi cântece ale celor mai fericite segmente din copilăria sa de până atunci, s-a topit de iubire şi ruşine şi s-a îndreptat şovăitor către draga sa bunică acaparându-i toate luminile sufletului ei atât de greu încercat. Au curs lacrimi, s-au schimbat informaţii, s-au adresat rugăminţi şi s-au primit asigurări. Apoi Ochenoaia, cu nesiguranţa şi cu frica unui răspuns negativ, şi-a întrebat nepotul: - Vrei sî mergi cu mine la Căţăleşti, la Doriţa şi Didiţa? Pentru un timp şi apăi ti aduc înapoi la Victor? Va, neştiind de aranjamentele anterioare, a fost foarte surprins de întrebare, îşi privi cu intensitate mărită tatăl şi după ce primi o încuviinţare prin aplecarea capului în sus şi-n jos rosti, oarecum nesigur: - Îhî! Victor uită de momentul delicat şi luă atitudine: - Ai uitat că se zice „Da, săru’-mâna! - Da, săru’-mâna! A răspuns la un potop de întrebări şi după o convorbire în şoaptă între cei doi oameni mari, Va plecă de mână cu Ochenoaia, lăsându-l pe Victor privind printre lacrimi mici spre diamantul său care se îndrepta către gară. Drumul cu trenul a fost o nouă şi frumoasă experienţă pentru băiatul care nu-şi mai amintea de călătoriile anterioare, atunci când veneau şi cu Vioriţa în satul cu bunici. În compartiment mai era un singur om, un „gan” cum ar fi spus Va, şi în timp ce acesta o teroriza cu privirile pe Ochenoaia ( la anii ei, îmbrăcată orăşeneşte şi cu faţa curată, încă mai era tentantă!), băiatul a scos capul pe fereastră şi ţinut de Mamaia a explorat de la un capăt la celălalt şi cu mult interes şarpele acela de fier, foarte lung, foarte mare şi se întreba: - Cini-l tragi pi şărpili ista mari cât drumu’ di la Fântâna moşneagului?! N-am văst nici cai nici boi! Apoi, luminat de o mare descoperire, se lovi cu palma sa dolofană peste frunte şi rosti în sinea sa, încercând să-l imite cât mai bine pe Ionel când după căutări care-l năduşeau găsea cele mai bune soluţii pentru minunile sale: - Ptiu! Cî tont mai îs! Undi-ai văst tu copchili v-un şărpi tras di cai sau di boi! Îl nişcî Dumnezău ca şî pi trenul ista mari! Nici un hir di păr din capu’ oaminilor nu sî nişcî fărî ştirea Domnului!, imita el pe bunica Ileana. Legănat de mersul leneş al trenului şi de amintirile despre Căţăleşti, mai clare ori mai puţin clare, Va adormi şi „puişorul” său din ziua aceea se transformă într-un veritabil „trei în unul”. Către seară l-a trezit puzderia de „cioricei care îi rodeau stomagul”, aşa cum spunea bunicu’ Ghiorghi atunci când „îl năpădea foamia”. A mâncat un sandwich cu parizer, s-a săturat şi la un moment dat a surprins privirile sigure de izbândă şi libidinoase ale oacheşului tovarăş de călătorie, a văzut fulgerele de supărare din ochii bunicii sale şi, cuprins de neputinţa din Cociobana, şi privindu-l furios pe celălalt ocupant al compartimentului trenului de noapte a strigat indignat: - Ganu’! Ganu’ rău! Ganu’! Ganu’!, şi tot aşa fără să se mai oprească! Bucuroasă de intervenţia viteazului său nepot, Ochenoaia spuse aşa de formă: - Nu mai spuni aşa, cî nu-i frumos! Copilul ofensat că nu a fost bine înţeles sau că duşmanul râde de el spuse şi mai ascuţit: - Tai popa limba? Ganu’! Ganu’! Ganu’! şi nu s-a oprit decât atunci când duşmanul şi-a luat pardesiul şi borsalina şi s-a îndreptat spre uşă urmărit de privirile Ochenoaiei care făcea un semn care se traducea: - Copilul-i tot copil, ce ştie el, da bini ţ-o mai făcut! Obosit de victorie, viteazul nostru adormi imediat, un somn de care, fără ştiinţa sa, avea mare nevoie în următoarele ore, când îl aşteptau încercări şi mai grele. Trenul îşi încetinea viteza pentru a opri într-o altă gară când Ochenoaia îşi trezi cu delicateţe, îngrijorare şi cu teamă nepotul, îşi luă sacoşa cu micul lor bagaj şi nepotul de mânuţă pentru a coborî din tren. În gara Iteşti nici ţipenie de om, noaptea era fără lună, întunericul şi liniştea nefirească dar mai ales o umbră, imaginară sau aievea, care semănă la contur cu „ganu’” din tren o făcu pe viteaza Ochenoaie să se dezechilibreze psihic, să intre în panică, să sufle din ce în ce mai greu, să ocolească pe după clădirile


Pagina 51

Ecouri Literare

micuţe halte de cale ferată, cu gândul de a ocoli şi a nu fi văzută de „măsliniul” ei duşman. S-au oprit, Mamaia a privit nepotul cu bucurie şi responsabilitate, s-a liniştit, iar excelentul ei simţ de orientare, experienţa unor întâmplări şi situaţii grele a condus-o către soluţii eficiente şi pe itinerarii numai de ea cunoscute, prin livezi şi grădini, ascunzându-se pe după şirul de cireşi giganţi de pe marginea drumului a reuşit să scape de „gan” sau de reprezentarea lui în imaginaţia sa, au coborât cu grijă şi atenţie mărită (starea anterioară era indusă şi în sufletul copilului) drumul şerpuit către Trei Calici, un grup de case situate la 2 kilometri de Căţăleşti, au auzit şi au văzut câte un câine somnoros, care în loc de ai speria mai mult îi liniştea, ba într-o curte au zărit chiar un om căruia Mamaia i-a urat bucuroasă: -Buna sara!, la care omul încă somnoros a răspuns: - Buna dimineaţa de-acu, cî-s ceasurili patru di dimineaţî! - Cu-atâta mai ghini!, rosti bucuroasă Ochenoaia, care întrebă copilul: - Ai obosât, vrei sî ti iau în braţî?! - Nu, cî-s băiet mari!, spuse Va reproducând în alt sens vorbele Anetei pe care acum 2-3 ani i le spunea când copilul, obişnuit cu moftuleţele executate în tocmai şi la timp de către Doriţa ori Didiţa, solicita să fie luat merchea de către fata ce dorea să fie lăsată cu gândurile ei însorite şi îndreptate cu precădere către Niţă. Niţă? Şi copilul, aflat în plină noapte, nu putu să-şi reţină blestemul faţă de ticălosul care a nefericit-o pe cea care i-a dăruit oleandrul cel cu flori roz-siclam: - Ardi-l-ar focu’ di drac, cu cari ghini mai samânî şi sî-l ducî undi-o dus mutu’ iapa şî surdu’ roata! Nu i-ar mai muri mulţ înainti! Val reproducea cu oarece aproximaţie cuvintele bunicii Ileana, atunci când aceasta plângea de mila fiicei sale. Trecură Vlanicul, locul unde sătenii dimineaţa îşi aduceau şi apoi seara îşi luau vitele de la cireada comunală, urcau agale drumul către Biserica din Căţăleşti, în sat cântau cocoşii de ziuă şi când, ca eliberată dintr-o vrajă neagră, Ochenoaia reveni la starea sa obişnuită: - Da’ ci credea balaoacheşu’ cî-i mergi cu mini, d-apăî eu nu am mai văzut barbat, nu m-am bătut cu ei şî i-am dovidit! Şi privind satul care dădea semne că se trezeşte spuse: - Muţa-mamii di-acu sîntem acasî şi nu-ni mai esti fricî di ninica! Copilul care păşea repede şi mărunţel, pentru a fi în rând cu bunica sa, se bucură de schimbare, se scutură şi se şterse la ochişori pentru a rupe aţa care-l trăgea către meleagurile stăpânite de bătrânul şi bunul moş Ene şi urmări cu privirea degetul indicator al Mamaiei, care avea la oarece depărtare de vârful său o poartă din scândură, dincolo de care se înfăţişa o frumoasă biserică de ţară în curtea căreia se afla şi cimitirul satului cu oameni harnici şi gospodari. - Hai sî ni-nchinăm cî aici, uiti colo undi-i crucia ceia mititică şî învechitî di lemn, doarmi Vioriţa, peruzaua me di fatî, frumoasa şî buna ta mămicuţî! Un zurgălău imens a sunat în comoara sa cu amintiri de neînlocuit şi a învăluit sufletul său, sensibil încă de pe atunci, în care se derula filmul despărţirii de Vioriţa, nepreţuita sa mămică ce a fost luată de Domnul şi urcată în Ceruri. Pentru prima oară după ani de zile, acest film a cuprins o multitudine de secvenţe pe cât de multe pe atât de clare şi pline de detalii pe care Va le uitase şi acum le redescoperea cu voluptatea dată de iubire şi de ceea ce Victor numea „vocea sângelui”! Nu mai recunoştea nici medeanul de la intersecţia drumurilor care duc către Şerbeşti, Roman şi Bacău, medean înconjurat de Şcoală şi de casele familiilor Manea şi Ungureanu. Ochenoaia îi testa aducerile aminte şi-şi îndeplinea rolul de ghid al nepotului său: - Păi, nu te aducia Doriţa duminica aici, nu aici te giucai cu copchiii de seama ta, nu aici veneai la film? Colo este casa naşului Ardeleanu, ici este podul cu balta, dincoace magazinul, Ţintea, Tăculeştii, Gherasim, Scorţanu, Patrichi şi... ioti undi am agiuns! Undi? Cu greu copilul a recunoscut drumul pietruit, uliţa către Vasile Lica (brrr! a făcut copilul şi cutremurat de podul în care stă vaca rea care fură mana a strâns-o mai tare de mână pe bunica sa. Aceasta a simţit fiorul de frică ce-l străbătea, înţelese cauza şi spuse: - Hii liniştit cî podu-i gol! Nebuna di vacî s-o dus pi pustii ... - E hai, ci ghini cî sî întîlneşti cu afurisâtu’ di Niţî! - Ci zâci, cari Niţî cî nu înţăleg? - Un flăcău rău care o plecat tot acolo undi-o dus mutu’ iapa şi surdu’ roata! Da undi-s pustiile, bunicî? - Ăleu! Sî nu mai vorghim di-aiestia! Ioti cânili o vinit la poartî ca sî ti ’ubeascî! Apoi Ochenoaia, fericită şi îmbărbătată de prezenţa unui bărbat al familiei sale, introduse degetul mic în gură şi scoase un semnal scurt şi ascuţit care-l sperie un pic pe Va. În cele câteva secunde cât au ajuns până la poartă, lampa


Pagina 52

Ecouri Literare

mare s-a aprins iar Doriţa, care în cămaşa ei de finet părea şi mai mare, deschidea poarta şi buimacă, la propriu şi la figurat, se agita incapabilă de a face un gest, ori de a spune un cuvânt. - Dorni, toanto? Nu vez c-o vinit Varelică, Valraam, Va, nepotu’-neu!, spuse cu supărare în voce şi uzând de toate acele nume pe care a fost strigat şi alintat băiatul de-a lungul timpului. - Da nu sî poati, mamai-hăi! Da ci mari o crescut! Îi frumos, cî nu-i zăresc faţa pi întunericu’ ista? - Îi frumos cum nici nu crez tu şi nu ti mai nira atâta cî ştii cum diochi tu! Ai şterge-o şî pregăteşti nişti lapti, apî pentru chicioarile mele cî sîntem tari obosâţi! Au intrat în casă, unul mai curios ca celălalt: - Oi vide eu cum găsăsc casa, ci prostii o făcut fetili iesti ali meli, cî am avut douî feti diştepti ca Solomon şi frumoasî ca douî flori şî ni li-o luat Dumnezău şi m-o lăsat cu aiesti douî toanti cari nu-s buni di ninica!, se tânguia Mamaia. - Ie sî ti videm la luninî! Tii, da ci mari şi frumos ti-ai făcut! Cum îi acolo, îţ dă di mâncari, ti bat?, rosti Doriţa pe care un milion de gânduri şi întrebări o asaltau. - Tu eşti Varelicî? Măi-măi, da ghini cî ăi mai vinit şî tu cî ni era dor!, spuse din umbră şi apropiindu-se cu sfială Didiţa, cuprinsă brusc de un tremur de bucurie amestecată cu amintirile sale neclare în care erau stocate anapoda episoadele vagi ale timpului petrecut cu şi pentru nepotul ei căruia nu îndrăznea să-i spună Va şi-l apela cu numele său vechi, Varelică. - Doriţa, Diniţa?! Nu, eli erau mai nici şî mai frumoasî, cini li-o făcut aşa mari, grase şi urâti? Cum a sî li sărut eu? Apoi, în timp ce mânca din ce în ce mai leneş din cana cu lapte îndulcit cu o lingură rasă de zahăr şi cu bucăţele mici de turte coapte în ulei, Va adormea şi se făcea că Mamaia l-a luat în braţe, l-a aşezat pe patul din odaie, i-a pus o pernă sub cap, apoi l-a închinat şi prin uşa întredeschisă, Va recepta difuz şi confuz secvenţe din ordinile date de către vrednica sa bunică, Ochenoaia: - Doriţî, Didiţî, aveţi grjî ca di icoanî! Ochii şî băietu’ că vă beleşti Victor iar eu ... vă omor, aţ înţăles, toantilor? Aveţi grijî sî aibî di toati cî acolo îi sărăcie şi trăieşti nifericit, gol, disculţ şî flămând! Of, undi îi Vioriţa sî vadî, ar muri a doua oarî, odatî di dureri ş-apăi di ruşîni, da cu credinţî cî s-ar ocupa di el şi l-ar purta curat şi împopoţonat ca un prinţâşor! Undi-i, s-o dus, ne-o luat-o şî m-o lăsat cu voi, toantilor şi neputincioasâlor! Va era de acord cu multe dar că este nefericit ... nu! Mai ales acum după ce era cu tăticuţul lui, cu Maria, bunicu’ Ghiorghi, bunica Ileana, Ionel, Aneta, Rozaliţa şi Mădăliţa, Nihai, Ghiţă-Baiazid, Marţolea, Vizanti, Cristofor, Sinan Paşa, apoi mai cine ... Cristofor ... Peliniţa... parcă toţi se prind în horă în Cociobana... cântă banta lui Măguţă ...pe urmă în horă se mai prind ...Dona Alba ... Niţă şi Cleopatra ... hora s-a întins din marginea satului până în marginea pădurii ... la urmă intră în horă şi ... minunea de ţâştar... fluturi ... flori de oleandru ... sfor-sfor! Va a hălăduit prin imperiul moşului cel bun, care leagănă copiii în vis şi leagănă visele copilăriei transformându-le în amintiri greu de înlocuit de trăirile de mai târziu ale adulţilor, până în după-masa acelei zile. L-a trezit Lupu, câinele Ochenoaiei, care schelălăia, bucurându-se de revenirea stăpânei sale, sărea în două picioare, se gudura de scutura lanţul şi saluta buna intenţie a bunicii lui Va de ai oferi ceva bun de mâncare dar şi pentru că îi vorbea şi ştia că urmează să fie mângâiat. Toată lumea era în jurul lui Va. Toţi îi puneau întrebări de tot felul şi în timp ce ochii mari şi capul interesat de cunoaştere se îndrepta mereu spre altceva, iar pe faţa cu obrăjorii trandafirii se observau fel de fel de grimase, îşi încrunta fruntea lată pe care apăreau primele cute exprimând concentrarea atenţiei, ridica uşor colţul din stânga al guriţei în semn de insatisfacţie şi persiflare a noilor realităţi şi transformări sau, îi apărea un zâmbet cald care, încet-încet, se transforma într-un râs copilăresc şi creştea până la o succesiune de hohote cristaline ce topeau toate necazurile şi neajunsurile fetelor, iar Ochenoaiei îi oferea certitudini pentru evoluţii bune în viitor: - Răzbati el, cî-i bărbătosul Ochenoaii! Lupu, un câine inteligent şi docil, şi-a amintit de Va sau numai s-a prefăcut şi a acceptat prietenia de la prima propunere, s-au jucat şi şi-au făcut promisiuni ca astfel de momente să se desfăşoare zilnic. A dorit să meargă în grădinuţă să inspecteze şi să admire florile. Căuta din ochi florile albe, roz şi roşii de bujori, s-a ofensat văzând numai bobocii ca nişte mici sfere verzi şi a ridicat colţul stâng al guriţei, gândăceii şi gâzele multicolore erau la locurile lor dar constată cu nemulţumire că toate deveniseră mai mici. S-a întors cu faţa către soare şi spre marea surprindere a fetelor şi-a făcut o cruce mare, aşa cum făcea bunica Ileana în clipele ei de mare cumpănă şi tot ca ea rosti; - Doamni, da di ci mă urgisăşti şî-ni ei chiar toati bucuriili meli? Fetele Ochenoaiei, neştiind despre ce este vorba, au rămas înmărmurite şi cu certitudinea că Va a fost foarte „urgisât” în satul cu bunic şi, vrând să-i schimbe starea, l-au invitat la o plimbare până la Hotar. Didina s-a înhămat la cutia militară, Va a urcat în maşină şi cu oarece poticneli maşina a pornit iar mintea lui Va era invadată de frumoasele


Pagina 53

Ecouri Literare

excursii cu „maşina” făcute anterior. Pe la jumătatea distanţei, Va a cerut să coboare şi să continue drumul pe jos, s-a bucurat de contactul vizual cu locurile cunoscute, apoi s-au întors şi a avut parte de una din cele mai frumoase surprize ale copilăriei sale. Mamaia a ordonat să se pregătească apă în ciubărul cel mare, fetele s-au conformat şi Va a fost îmbăiat şi spălat cu apă încălzită la soare, cu săpun bun şi cu săpun de casă şi ehei! îmbrăcat cu hăinuţe noi pe care Ochenoaia le-a cumpărat în aceiaşi zi cu dublă intenţie: - Îi fac o bucurii juvaerului babaii lui! - Dacî-l vedi lumia din sat cu rufili iestea ni râdi toatî viaţa! Ochenoaia şi-a privit nepotul îmbrăcat orăşeneşte (doar Căţăleştii se aflau la 6-7 kilometri de marele oraş al Moldovei!), a examinat fiecare element în parte şi apoi, ca un veritabil general, a fixat întregul ansamblu şi a decretat: - Juvaeruli, îţi stă ghini cu orici pi tini, chiar şî fărî (aici bunica lui Va chicoti), nimini nari ci sî zâcî! Ochenoaia avea gust estetic apreciat de toată lumea, ştia să se îmbrace frumos şi să îmbrace şi fetele, iar pe Zâniţa o răsfăţa cu haine ce aveau croieli moderne şi pieptănături şocante, cu care frângea inimile multor tineri şi bărbaţi căsătoriţi. Îmbrăcat cu cămăşuţă cu mânecă scurtă, de culoare roşie cu buzunarul şi reverele albe, pantaloni scurţi cu bretele, de culoare albă, cu vipuşca şi tivul de jos roşii, săndăluţe albe din piele şi cu şoseţele roşii, spre marea nedumerire a lui Va care nu înţelegea nicicum rostul şi utilitatea şoseţelelor. Pe cap avea un basc alb, aşa cum purtau copiii din sat la acea vreme. Mândri nevoie-mare, Ochenoaia şi nepotul ei „îmbrăcat de duminicî” au mers către Vlanic, islazul unde păştea cireada satului, ca s-o aducă acasă pe Dumăniţa, vaca Ochenoaiei. La acea oră, stăpânii vitelor se adunau şi aşteptau ca văcarul satului să aducă vacile către drumul prăfuit ce leagă satul de şoseaua naţională. Oameni foarte curioşi şi clevetitori cei din Căţăleşti, siretenii cum li se spunea mai nou, de când satul Căţăleşti a căpătat denumirea de satul Siretu. Saluturi, priviri de toate nuanţele, după felul relaţiilor dintre ei şi Ochenoaia şi ... întrebări: - Cumătrî Ileanî, văd eu ghini sau băieţălul ista frumuşăl este nepotu’ neta? Nu-i băietu’ Vioricâi, Dumnezău s-o ierti! - Chiar aşa-i, cumătrî Anetî! - Ptiu, sî nu hii di diochi, dacă s-ar scula mă-sa sî-l vadî! - Tanti Ileanî, aista nu-i copchilaşu’ care sî urca pi poartî şî cânta: „Şî saracu’-n urma lui/Suflî-n borta c-----i” Ti-i da ci l-ai mai înroşît! - Ba el esti, Savetî-fatî! - Sî hii sănătos, tanti! - Mulţam! - Fa Ileanî, nu ti supiri cî ti-ntreb, da Victor ci mai faci, s-o însurat, trăeşti ghini sau o agiuns un beţâv şi s-o-nbolnăgit din cauzî cî ş-o perdut fimeia dintîi? - Lasî-l tu Aglai cî-i ghini! Apoi, un munte de om călare pe un munte de cal, fără s-o salute pe Mamaia tună: - Băi, tu trebui sî hii Valericî! Sî nu uiţî cî eşti un Ochianî, sî hii mari, frumos şî puternic, sî nu-ţi hii fricî di nimini şî din nica! Sî trăeşti! O trompetă a sunat în mintea lui Va şi, recunoscându-l cu oarece aproximaţie, i-a răspuns instinctiv ca şi altădată, aşa cum îl învăţase Victor (Vezi să-l saluţi respectos pe moş Ghiţî Ochiană că este om mare!) - Săru’-mâna, moşu’ Ghiţî! - Aha! Eşti diştept ca tac-tu şi ca frumoasa me nepoatî, Vioriţa! Au venit şi vacile, sătule de cât au păscut pe islaz, oamenii şi-au luat fiecare vaca lui, au legat-o cu funiuţa din dotare şi au plecat spre casele lor. La fel a procedat şi Ochenoaia, mulţumită de efectul produs de nepotul ei, l-a luat de mână şi pe Dumăniţa de funie, îndreptându-se către casă. Ajunseră acasă atunci când ultimele raze ale unui soare preocupat parcă numai de dorinţa de a se ascunde în mare taină după cel mai îndepărtat deal vizibil se stingeau încet-încet, lăsând amurgul începutului de vară să cotropească locurile şi sufletele siretenilor care după o grea zi de muncă aveau atâta nevoie de bine-cuvântata odihnă. Era momentul când spre apus rula un film regizat şi jucat de un pictor nepământean ce oferea iubitorilor de frumos o vastă succesiune de forme şi cromatici în mişcare dorind parcă să demonstreze continuu valabilitatea dictonului esenţializat „Viaţa bate filmul!”. Nici un penel, aparat de fotografiat sau cameră video nu ar fi putut surprinde diversitatea, formele, contururile şi culorile cerului, unde roz-violetul predomina şi se reliefau ca principalele staruri al unui film cine-verite din totdeauna şi pentru totdeauna. Şi în mintea copilului de şase ani rula un film în reluare, un film în care decorurile şi actorii îşi pierduseră conturul şi difuzau unele în altele, anumite secvenţe opreau pentru o clipă privirea interesată şi cei doi ochi cu gene lungi se măreau brusc, în timp ce ceilalţi ochi, ai minţii, aduceau în sufletul gingaş de copil ce copilărea, primele amintiri ale ... copilăriei sale.


Pagina 54

Ecouri Literare

POETICA REVELAŢIEI Motto: ,,Fiule, ai grijă să nu admiri fără să crezi în Dumnezeu, pentru că vei vedea că de îndată vei începe să semeni celui pe care-l admiri’’(P. Fay, O scrisoare a lui Scott Fitzgerald); ,,Dacă mi s-ar demonstra matematic că adevărul este în afara lui Hristos, prefer să rămân cu Hristos, decât cu adevărul’’(Dostoievski, Demonii, p.267) Actul liric este unul original, tocmai prin acutizarea trăirii existenţiale, esenţiale a poetului a cărui energie artistică, eliberându-se sub forma poeziei, cuprinde instantaneu punctele cardinale ale universului, adică Revelaţia. Teoria mimesis-ului (µίµήςις) din opusul aristotelic al Poeticii ne prezintă, pentru prima dată în cultura europeană, fundamentată metafizic, semnificaţia filosofică a artei, scoţând în evidenţă caracterul universal al poeziei, printr-o faimoasă comparaţie cu istoria: ,,poezia e mai filosofică şi mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul’’. A înfăţişa universalul înseamnă ,,a imita caractere, patimi, fapte’’, respectând legile verosimilului şi ale necesarului, idealul către care tinde poezia, în pofida valenţelor individuale dobândite. Poezia, la filosofii presocratici ,,se bazează pe entuziasm’’ şi este o activitate ,,spontană’’, ,,naturală’’ care poate avea natura unei revelaţii, fiind făcută să coexiste ,,laolaltă cu celelalte facultăţi ale sufletului, fără a exclude facultăţile raţionale’’. Platon insista asupra caracterului extramundan al inspiraţiei poetice şi ,,dar al Muzelor’’: ,,Zeul care ia mintile poeţilor se slujeşte de ei, aşa cum se slujeşte de profeţi şi de ghicitorii cei dumnezeieşti, pentru ca, ascultându-i, să ne dăm seama că nu aceştia spun cuvintele vrednice de luare aminte, - ei, ale căror minţi sunt rătăcite, ci că zeul însuşi e acel ce le rosteşte şi prin gura lor grăieşte către noi’’. După ce Platon acuzase teatrul pentru cultivarea cu predilecţie a subiectelor scabroase şi scosese poezia din cetate, din cauza lipsei de evlavie şi pentru păcatul capital de a-i fi înfăţişat pe zei într-o lumină defavorabilă, precum şi pentru păcatul metafizic de a se bizui pe partea cea mai puţin raţională a sufletului de a stârni pasiunile ,,josnice’’ legate de pasiune şi durere, Aristotel o ,,repune în drepturi’’ sub forma tragediei născute mai întâi din drama ceremoniilor funebre ,,oficiate de zei’’, preponderenţă având caracterul miticeroic al acestora. Poezia este aceea care, utilizând pasiunile sufletului (patemile, va spune Eminescu), va putea contribui la atingerea ataraxiei şi a katharsisului, inspirate de asemuirea patologiei medicale hipocratice a purificării prin eliminarea ,,umorilor’’trupului cu patimile sufleteşti, provocate de trăiri interne intense, dramatice ori de fenomene din afara conştiinţei, rezultatul fiind ,,potolirea şi limpezirea sufletului’’ datorată melodiilor sacre ca şi când ar fi avut parte de o purificare şi vindecare miraculoasă. Pentru Aristotel, poezia este adevărată în măsură în care eul artistului îşi găseşte loc în operă: ,,Demn de laudă în atâtea alte privinţe, Homer mai trebuie lăudat şi pentru că - mai bine decât orice alt poet - ştie care trebuie să-i fie locul în economia operei. Poetul e dator să vorbească cât mai puţin în numele propriu, pentru că nu asta face din el un imitator. Alţi autori nu fac decât să se scoată întruna pe ei la iveală; de imitat, nu imită decât puţin şi rar. Homer în schimb, după o introducere de câteva vorbe, pe dată pune în scenă un bărbat, o femeie ori vreun alt personaj’’. Altfel spus, lumea poeziei e o lume diferită de cea obişnuită, bazată pe experienţa simţului 1. Aristotel, Poetica, p.76. 2. Idem, p.65. 3. Cf. D.M Pippidi, Studiu introductiv la Aristotel, Poetica, Editura IRI, Bucureşti,1998, p.37 ş.u. 4. Platon, Dialoguri, (traducere de Ştefan Bezdechi, ediţie îngrijită de Nicolae Râmbu, Editura Agora, Iaşi, 1993), Ion, p.165. 5. Ibidem: ,,tragedia este imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe deosebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită , şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea acestor patimi’’(p.68). 6. Cf. Formarea ideilor literare, pp.27-28: ,,...aceeaşi virtute o are puterea cuvântului asupra întocmirii sufletului, pe care o au leacurile asupra întocmirii trupurilor. Aşa cum, dintre leacuri, fiecare e bun să alunge din trup anume sucuri – de unde unele sunt bune să pună capăt bolii, altele capăt vieţii-, tot astfel, dintre cuvinte, unele au înduioşat, altele au desfătat, altele au înfricoşat, altele au îmbărbătat pe ascultători, altele au pus stăpânire pe suflete, ca şi cum le-ar fi descântat şi vrăjit’’. 7. Ibidem, p.45 ş.u. 8. Aristotel, Poetica, p.86.


Pagina 55

Ecouri Literare

comun, ,,în loc să fie ca toţi oamenii, eroul tragic e aşa cum ar trebui poate să fie toţi oameni ’’, utilizând darul cel mai de preţ al graiului, fără să cadă în comun. În epoca ,,Sturm und Drang’’-lui, Goethe îşi desfăşoară renumita teorie a poeziei ocazionale, observând că ,,toate poeziile mele sunt poezii ocazionale, inspirate de realitate şi avându-şi rădăcinile în realitate’’, afirmând că niciuna dintre scrierile sale n-a izbucnit din pură fantezie: ,,Toate trebuie să fie însă poezii ocazionale (s.n., C.A.), cu alte cuvinte realitatea să dea şi prilejul, şi motivul. Un caz oarecare nu capătă un caracter general şi poetic decât atunci când e prelucrat de poet’’. După Goethe, meritul poetului constă în prezentarea ,,în spirit poetic chiar şi a unui obiect obişnuit’’. În momentul în care Faust exclamă ,,Stai, tu, clipă, o, cât de frumosă eşti!’’, eroul trăieşte revelaţia trecerii ireversibile a timpului ce nu poate fi oprit în loc (idee ce transpare şi la Eminescu: ,,iar timpul creşte –n urma mea/mă-ntunec’’; ,,trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri’’, ,,timpul mort şi-ntinde trupul şi se face veşnicie’’), dorind, cu orice preţ să imortalizeze starea pe loc a clipei fericite, sinonimă stării de katharsis, eliberatoare, şi, în acelaşi timp sancţionând inevitabilul copleşitor al unei frumuseţi ce nu poate fi atinsă, eternă ca intensitate a trăirii: carpe diem al unei vieţi prea scurte din lumea horaţiană. Arta autentică nu ţine de conjunctură deoarece, din punct de vedere metafizic, niciodată un scriitor nu se va adresa prezentului imediat, contingentului. Poezia ocazională are valoare numai atunci când are în vedere o arie superioară de implicaţii, un destin istoric. Pentru Goethe, ca şi pentru Platon, ideea este mai presus de existenţă, iar distincţia schilleriană între poezia naivă şi cea sentimentală este sortită caducităţii: ,,tocmai înţelegerea şi descrierea a ceea ce pare deosebit sunt propriu-zis esenţa artei. Câtă vreme rămâi la generalităţi, te poate imita oricine; ceea ce e însă un lucru personal, deosebit, nu ni-l poate nimeni imita; de ce? fiindcă ceilalţi nu l-au trăit(s.n., C.A.)’’. Identificarea acestui lucru profund personal face ca arta să devină impersonală şi să aibă un ce gratuit în ea. În momentul, însă, în care ocazionalul se transformă într-o viziune de ansmblu, caracterul gratuit al artei rezidă în impersonalul operei de artă, das Man-ul, care guvernează lumea în opinia lui Heidegger. În acest caz distingem, poezia cu muză de poezia stârnită de un eveniment oarecare, totul culminând cu şerpuirea şi pendularea eului liric ,,printr-un codru de simboluri’’. Pe urmele lui Poe, Baudelaire distinge între poezia pasiunii, care e ,,beţia inimii’’ şi cea a adevărului, ,,care e hrana raţiunii’’, principiul fundamental al poeziei fiind accederea la o Frumuseţe Superioară, urmărind să acţioneze dincolo de sensibilitatea noastră, în zonele eterate ale spiritului. Drama sa între Spleen şi Ideal, între Dieu et Satan, dualitatea experienţei artistului plasat de la naşterea sa între cele două surse, divină şi infernală a frumosului, dualitatea iubirii (amorul carnal şi amorul spiritual), dualitatea singurătăţii (dialogul tragic al poetului cu sine însuşi şi cu timpul ireversibil)- se absolvă în planul artei. Căci, ,,sufletul, prin originea şi destinul lui nu îşi găseşte adevărata patrie decât pe ţărmul spiritual unde natura e absorbită. Poezia are menirea de a deschide o fereastră spre această altă lume, a noastră de fapt, de a permite eului să-şi depăşească limitele şi să se dilate la infinit’’. Conform principiului corespondenţelor, eul liric ia din lumea sensibilă exact ceea ce-i trebuie pentru a făuri o viziune simbolică asupra lui însuşi sau asupra visului său; ei îi cere mijlocul de a-şi exprima sufletul. În ideea corespondenţei dintre lumea materială 9. Cf. D. M. Pippidi, op.cit., p.50. 10. Aristotel, op.cit: reprezentat de metaforă, de ,,trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă la speţă, fie după analogie’’, caracteristica metaforei fiind aceea că ,,exprimă lucruri cu noimă punând laolaltă absurdităţi’’. 11. A se vedea Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale (în româneşte de Lazăr Iliescu, prezentare de Al. Dima), Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965. 12. Idem, p.57. 13. M.Eminescu, Poesii, Editura Librariei Socecu& Comp.- Bucureşti, 1884 (ediţia princeps). 14. Eckermann, op.cit., p.72: Trăirea artistică atinge caracterul de universalitate atunci când observăm ciclicitatea esenţele pure: ,,fiece caracter, oricât de specific ar fi el, şi orice lucru reprezentat, de la piatră până la om, are în el ceva general; căci totul se repetă şi nu există obiect pe lume care să existe într-un singur exemplar. De pe treapta asta a reprezentării individuale începe nemijlocit ceea ce se cheamă compoziţie’’,(...) ,,contopirea artistică a idealului cu realul, reunirea a ceea ce se află în afară de noi cu ceea ce ne e înnăscut’’. 15. Cel cere-l va contrazice, probabil, pe Goethe, va fi Whistler, a cărui afirmaţie ,,arta se îmtâmplă’’, va face obiectul unei îndelungi cariere artistice în gândirea artistică europeană şi nu numai. 16. Baudelaire, Art romantique (articol despre Th. Gautier). 17. Cf. Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p.73; înainte de a muri, despre Les Fleurs du Mal, Baudelaire se-ntreba: ,,oare de ce trebuie să mă repet că în această carte îngrozitoare eu am pus toată inima mea, toată duioşia mea, toată religia, toată ura mea?”


Pagina 56

Ecouri Literare

şi lumea spirituală prin mijlocirea simbolurilor, Baudelaire dă noţiunii un statut literar, indicând sugestiv o nouă concepţie poetică, bazată pe intuiţia metafizică a universalei analogii. Dereglându-şi toate simţurile, prin alcool, absint sau haşiş, eul liric accede în realităţi extrasenzoriale pentru a extrage inefabilul într-o dispoziţie halucinantă şi onirică, între iluminare şi infern graniţa anulându-se, metafizica poeziei simboliste având o cu totul altă natură decât cea romantică, bunăoară. Stările extatice ale conştiinţei vor declanşa marile revoluţii de limbaj. Pentru Mallarmé, ,,a face poezie înseamnă reînnoi atât de radical actul originar de creaţie al limbii, încât exprimarea să fie mereu o exprimare a neexprimabilului de până atunci’’. Poezia este expresia sensului misterios al existenţei , ,,perfecta deprindere a acestui mister’’, iar poetul recurge la simbol, expresie afectivă a ideii, personală şi subiectivă. ,,Cheia’’doctrinei simboliste se află în filosofia lui Hegel, care afirmase că forma e simbolul ideii absolute, căci, în multipliciatea sa, domeniul invizibilului este infinit şi se desfăşoară în direcţii diverse, pe care simboliştii încearcă a le urma şi, apoi, a le face să apară sau a le evoca’’. Pentru întemeietorul ,,Şcolii de la Bucureşti’’, Nichita Stănescu, revelaţia începe cu o explozie, cu un moment de simultaneitate a enunţului său, a logosului său cu toate punctele din univers, o copleşitoare extindere. Poetul (artistul) trebuie să-şi exprime rădăcinile şi să le introducă într-un Logos universal, îmbogăţindu-l şi extinzându-l asupra firii omeneşti într-o măsură şi mai mare decât era până atunci, rostul şi sensul eului liric fiind să coincidă cu starea de bine a lui Dumnezeu, cu liniştea Lui şi cu bucuria Lui continuă. Revelaţia crează perspective nebănuite asupra vieţii, cărora artistul le face faţă cu mai multă uşurinţă, ajungând până la beatitudine deoarece revelaţia înseamnă reînvăţarea lumii pe cont propriu: ,,Urmăream să ating acel enunţ simultan cu cât mai multe puncte din Univers, după care, devenind credincios autentic şi practicant, am căutat acele convingeri religioase în cadrul cărora să-mi pot dobândi şi păstra fericirea’’. Potrivit concepţiei despre revelaţie a lui Nichita Stănescu, momentul naşterii artei moderne coincide cu momentul revelaţiei morţii de către Ghilgameş, ,,nu prin sine, ci prin răsfrângere. Prin actul lucid şi egoist al contemplării morţii lui Enkidu, Ghilgameş este prima reprezentare a omului care descoperă moartea’’. Din acest motiv, în Epopeea lui Ghilgameş, poate cel mai vechi text parvenit nouă din istoria umanităţii, identificăm prima revelaţie din istoria poeticii şi a culturii universale, teogonia şi cosmogonia fiind puse în slujba reactualizării omului. La capătul experienţelor iniţiatice (după lupta cu monstrul, zeiţa Ishtar îl vrea de bărbat pe Ghilgameş, el o refuză, zeiţa îl roagă pe Taurul ceresc s-o răzbune. Cei doi, Ghilgameş şi Enkidu, îl ucid, după care zeiţa Ishtar se răzbună pe Enkidu), survine şocul existenţial: apariţia conştiinţei şi conştientizarea morţii. Până atunci Ghilgameş ucisese lei, învinsese mortal duşmani, dar ,,aceştia erau dintr-o zonă dinafara conştiinţei lui de sine. De aceea, anularea lor totală semnifică numai o victorie a sinelui, dar nu şi moartea, pentru că moartea nu poate avea o înfăţişare concretă decât prin anularea sinelui’’. Prin urmare, moartea lui Enkidu, ,,prietenul meu care ucise cu mine lei’’, este însăşi moartea sinelui. Îngrozit, Ghilgameş a alergat patru zile şi trei nopţi urlând până la epuizare. Dar nu din pricina morţii prietenului său, ci din spaima morţii care i se revelase; el cade izbind pământul cu pumnii şi urlă: ,,A murit Enkidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!’’Urletul său este ,,esenţial’’, nu din jalea pierderii unui prieten, ci din revelaţia morţii, a existenţei morţii de care până atunci Ghilgameş nu fusese conştient. 18. Cf.Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, p.121 19. Idem. 20. Cf. René Jullian, Le mouvement des arts du romantisme au symbolisme, Paris, 1979, p.418 ş.u. 21. A se vedea Stănescu, Nichita, Poeme de dragoste. Fals jurnal intim. Album Nichita Stănescu, colecţia ,,100 opere fundamentale’’(coordonatorul colecţiei acad. Eugen Simion), Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2008, p.339 ş.u. 22. Idem, p.352: ,,Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există’’, astfel ,,putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic’’; reformulând, Eminescu spusese: ,,unde vei găsi cuvântul / ce exprimă adevărul ?’’. 23. Cf. Chirvasiu, op.cit., p. 84. 24. Stănescu, op.cit., p.342. 25. A se vedea Epopeea lui Ghilgameş, (în româneşte de Virginia Şerbănescu şi Al. Dima), Editura Mondero, Bucureşti,1996, p.109 ş.u. 26. Cf. Stănescu, op.cit., p.349


Pagina 57

Ecouri Literare

De aici şi strania rezolvare a celui mai vechi poem, care are ca impuls tema căutării ,,vieţii fără de moarte’’. Din clipa în care Ghilgameş descoperă moartea, intrăm în ,,prima structură tragică a lumii’’. Moartea omului este şocul existenţial, care, până la existenţialism, de aici îşi va trage sevele. Concepţia poetică a autorului ,,necuvintelor’’ este întemeiată pe faptul că, ,,din punctul de vedere al artei, cuvintele reprezintă cea mai rezistentă parte a biologiei umane. Ele supravieţuiesc. Prin ele insul capătă nemurire, capătă viaţă fără de moarte’’. Conceptualizarea morţii este o transfigurare lirică a revelaţiei supreme a eroului în faţa morţii, privită ca un punct cardinal între viaţă şi lumea de dincolo. Concepţia poetică a lui J.L. Borges, este întemeiată în manieră augustiniană, poezia fiind ,,arta exprimării frumosului prin intermediul prin intermediul cuvintelor potrivite cu abilitate’’, concepţie ce aminteşte de autorul ,,cuvintelor potrivite’’, Tudor Arghezi. La Borges, revelaţia este o suită de simboluri vii, alcătuite din ,,negoţul cotidian al cuvintelor, dar din care poetul scoate ceva magic’’. Poezia, ca revelaţie a cuvântului magic, reprezintă motivaţia şi scopul oricărei arte ce vizează atingerea modelului originar, numită de Louis Stevenson - reţea, ,,o reţea deopotrivă sensibilă şi logică, o structură elegantă şi pregnantă, stilul care este fundamentul artei literaturii’’. Revelaţia este posibilă numai în prezenţa magiei cuvântului, a veşmântului magic al limbajului poetic.

CĂTĂLIN AL DOAMNEI 27. Ianoşi, I., Nearta-Artă, p.68 28. În această viziune, Ghilgameş este salvat în momentul în care, după ce extenuat , nu mai e în stare să bată cu pumnii pământul şi urlă:,,A murit Enkidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!’’ Partea lui cea mai perisabilă este salvată. Urletul lui devine nemuritor, pentru că e înscris în cuvinte:,,El se transformă în însuşi urletul său, în înseşi cuvintele sale’’(op.cit). 29. Confesiones (II,14):<<Quid est ergo tempus? Si nemo ex me quaerat scio; si quaerenti explicare velim, nescio>> (,,Ce este timpul?Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu. Dacă mă întreabă, atunci nu ştiu’’);cf. Borges, Jorge, Luis, Arta poetică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p.71. ş.u.

CRISTIAN PÂNTEA ŞI LOCALITATEA DODEŞTI (interviu) Mihai Apostu: Domnule Cristian Pântea, va rog să începem cu o prezentare a dumneavoastră, deşi ştiu ca este foarte incomod să vorbească omul Pântea despre artistul Pântea. Cristian Pântea: Sunt născut în anul foametei (1947) an de foc în spirala numerologică. Tatăl meu, Dumitru Pântea, a venit din Ciceul transilvan la începutul sec. XX, stabilit în “Țara Berladnicilor” căsătorindu-se cu Ana Bogescu dintr-o famile de vechi târgoveți bârlădeni. Ș coala primară, am început-o la Roșiorii de Vede, jud.Teleorman, iar gimnaziul la Ș coala nr. 2 Bârlad. Urmez cursurile Liceului Pedagogic Bârlad iar în anul 1969 sunt repartizat la Ș coala Generală din satul Ghermănești, comuna Banca. Din anul 1972 până în anul 1974 sunt profesor de arte vizuale la Ș coala Generală din com Viișoara. Din anul 1974 până în prezent sunt salariat la Muzeul “Ș tefan cel Mare” din Vaslui unde sunt antrenat în muzeotehnie științifică și secondat de o variată activitate pe tărâmul artelor plastice, sculptura. Sunt căsătorit cu Marioara născută Forțu, educatoare, din anul 1975 și avem doi copii - Bogdan, teolog și Maria Teodora, economist. M.A. : Care a fost primul contact cu localitatea Dodeşti şi care a fost prima informare despre legătura lui V.I.Popa cu această localitate? C.P. : Tangența mea cu localitatea Dodești a fost prilejuită de întâlnirile în cadrul lecțiilor deschise și a Cercurilor pedagogice. La Bârlad, orașul copilariei și tinereții mele am cunoscut un tânăr, care ulterior mia devenit prieten, Mihai Ș tefan, liceean la „Ghe. Gheorghiu Dej”, profesor de istorie la Ș coala Dodești, rudă cu familia Ionescu. Cadre didactice din „garda veche”, Domnul și Doamna Ionescu mi-au relatat faptul că l-au cunoscut îndeaproape pe marele dramaturg și pe soția acestuia, actrița Maria Mohor. Albumele cu fotografii pe care mi le-au aratat, sunt mărturii ale trecerii lui V.I.Popa și la anii maturității prin locurile copilăriei.


Pagina 58

Ecouri Literare

M.A. : În ce împrejurări aţi cunoscut familia învăţătorului Ionescu? Relataţi câteva întâmplări culturale la care era implicat învăţătorul Ionescu fiind ştiută relaţia specială pe care o avea cu V. I. Popa? C.P. : În momentul trecerii mele prin meleagurile dodeștene, venerabila familie Ionescu era de mult pensionară, așa încât discuțiile noastre aveau un suport presărat cu amintiri din perioada interbelică, legate de prietenia cu V. I. Popa. Despărțirea mea de familia Ionescu s-a consumat într-o după amiază de vară tîrzie când Doamna și Domnul Ionescu m-au condus până la poartă, printre copacii ce străjuiau cărarea. Domnul Ionescu schiopătând (a fost rănit pe front) mi-a spus zâmbind că ar dori să-l vadă pe V. I. Popa sculptat în piatra. Nutresc speranța, ca familia Ionescu și nu numai ei, să vadă de acolo din ceruri, materializarea promisiunii mele din anul 1973 de a-l imortaliza pe dramaturgul moldav. M.A.: Relataţi o întâmplare care v-a impresionat în Comuna Viisoara, și (sau) în satul Dodeşti, o întamplare de care vă amintiți cu drag. C.P: Sunt, multe întâmplări cu semnificații deosebite, legate de activitatea mea entuziastă, consumată în cei trei ani petrecuți din viața de la țară. Profesor fiind am susținut o variată activitate culturală atât în cadrul școlii cât și la nivelul comunității. Am organizat un cerc de pictură și sculptură cu rezultate notabile care au depășit arealul comunal și județean. Am a spune o nostimadă trăită de mine la Viișoara. Aveam tacit o relație de spirit și prietenie cu preotul din sat, care m-a întrebat dacă mă pricep să curăț icoane. Pe atunci nu prea aveai voie să ai contacte cu Biserica, motive inventate de doctrina comunista. Ca să evit eventualele neplăceri am acceptat să curăț icoanele noaptea. Atunci a fost ”botezul„ meu în tainele restaurării. Nu am avut necazuri din partea conducerii locale pe moment, dar mai târziu aveam să fiu nevoit să suport consecințe stupide, dar în final benifice carierei mele de restaurator. În deplasările mele în Dodești am am avut ocazia să cunosc un cuplu cu totul deosebit, tânăra familie Theodor și Lina Codreanu, cu care am păstrat o relație specială până în acest moment. Bust Stefan cel Mare

M.A: Ce ne puteţi spune despre bustul la care lucraţi (bustul lui V. I. Popa - nr.) şi care au fost factorii care au susţinut acest proiect? C.P: După cum am mai amintit în cadrul orelor de arte vizuale, am avut și un cerc de sculptură la școala din Viișoara unde am modelat în lut un bust a lui V. I. Popa, un bust de 100 cm. Nu l-am finalizat din lipsă de fonduri. Dar iată că după 37 de ani am prilejul să-l remodelez pe V. I. Popa, la sugestia domnului primar Victor Popa și a venerabilului domn Luca Dumitru, profesor de istorie și fost director al Ș colii Generale Dodesti.

M.A: Care este percepția sculptorului Cristian Pântea despre Asociaţia culturală Poesis Moldaviae şi despre revista Ecouri Literare? C.P: Faptul ca se vrea a scrie bine și cu suflet, nu poate decât să mă bucure ca și consumator de informație literară și documentaristică, că spirite alese, poeti, eseiști, meșteri în ale scrisului își pun trairile pe simeze paginate în patrimoniul spiritual. La multe ediții și abundență de emoții literar – artistice, Asociatiei Culturale ”Poesis Moldaviae” și revistei „Ecouri Literare” cât mai multe apariții. M.A: Ce planuri aveţi cu viitorul lui Cristian Pântea ? C.P: Dacă imi este îngăduit am să spun doar că impreună, să putem puncta prin acțiunile noastre, meteorica trecere prin viața terestră! Interviu realizat de Mihai Apostu, redactor şef al revistei Ecouri Literare


Pagina 59

Ecouri Literare

IN MEMORIAM ION ENACHE

ION IANCU LEFTER

Oiţa

Iertați-i pe poeți!

Mioară cu lână de ceaţă scoţând pe nară ciocârlii dacă vei întâlni o bătrână cu brâul de ceaţă tu să-i spui că: Soarele ţi Luna aveau străluciri ca de bisturiu în geanta de chirurg a tatălui meu, Bunul Dumnezeu, care vrea să-mi smulgă din coastă ca pe o nimfă din stejar, pe Mireasa mea şi a lumii crăiasă, că eu sunt cel ales pentru moartea rituală. Şi-n locul ţăpuşelor, ce urmează să-mi străpungă trupul, eu văd un strat de narcise… Pe vârful muntelui mă aşteaptă Mioara cu lâna de ceaţă.

Dar când mai beau și ei, din când în când, un vin cu unduiri de Răreșiță și le plesnesc planetele în gând și cred că-s os de crai și-mpărătiță încât, de aur tron își fac din ape și-ncalecă pe cai cu cap de zei și Terra-ncep cu vorbe să o grape spre fericirea și durerea ei;

Exod El mă leagă la ochi cu o eclipsă, Între duminicile palmei îmi puse un topor Şi când leoaica amintirilor din ceafă Mi se-azvârli în faţă El, cel din lâna ploii coborât, Îmi spuse : loveşte. Un muget am simţit că se despică-n două Şi parcă eu în două jumătăţi de val mă despicam, Mă despicam în două jumătăţi de peşte, În jumătăţi de scoici şi vuiet de ocean Mă despicam Urma piciorului drept Şi urma piciorului stâng Se despărţeau Şi parcă eu nu mai eram Decât un lung şirag de despărţiri… Iluzia din palmă în toiag se preschimbă, El însuşi se schimbă în roşu nor, Iar eu simţeam veştmântul meu sărat Şi Marea Roşie un geam de abator.

Când orișice muiere este-o zee domnind peste-un domeniu infinit și ei adorm în sânge de femeie și într-un cântec fără de sfârșit încât, coloane de lumini albastre, pădurile horindu-se în vânt se prăbușesc în gândurile noastre ca niște magnitudini de pământ; Când ei sunt șefi de trib și președinți, emiri și împărați, maharajahi, califi și hani cu săbiile-n dinți deși-s feciori de voievozi valahi, profeți ai unor lumi ce nu există, icari, briganzi sau simplii vagabonzi încât i-aș tipări într-o revistă înlocuind imberbii bruni sau blonzi; Când ei refac istorii și desfac precum chirurgii până-n măruntaie, acest agonic asfințit de veac și-i dau coloana lor să nu se-ndoaie, când, în sfârșit, de inimi ni se prind ca pe hrisoave, vechile peceți și cu mireasma vinului v-aprind vă rog frumos: iertați-i pe Poeți!

Din volumul Spre Golgota Editura Augusta ArtPres 2005


Pagina 60

Ecouri Literare

CĂRȚI PRIMITE LA REDACȚIE 1.

Val Andreescu MILENII ANOTIMPURI Ș I IUBIRI Ed. Pim 2011

2. Constantin Mereuță EVADĂRI DIN COTIDIAN Ed. Pim 2011

3. Dumitru V. Marin 70 DE AUTORI 70 DE MĂRTURII 70 DE AUTOGRAFE PENTRU 70 DE ANI Ed. Pim 2011 4. Dumitru V. Marin TV.V. - VASLUI, PRESĂ Ș I CULTURĂ Ed. Pim 2011

5. MARIANA EFTIMIE KABBOUT GLASUL TĂCERII Ed. Anamarol 2011 6. MARIANA EFTIMIE KABBOUT Ș OAPTA UNUI AMURG Ed.Anamarol 2011


Pagina 61

Ecouri Literare

EGO ESCU

(fragment de roman)

* * * Telefonul sună de câteva ori. Claudia aranjase garsoniera pentru oaspeţi şi încerca să verifice dacă nu lipseşte ceva. Când a răspuns, vocea Alinei o deconectă de la preocupările ei. - Ştii cred că venim puţin mai târziu. M-a sunat Hipocrat şi mi-a zis că are probleme. - Bine Alina, vă aştept. - Vezi să pregăteşti o cafea „a la Claudia”. - Ok! Veniţi voi. Hipocrat era prietenul Alinei, era prietenul bun la toate. Filosof, psiholog, medic, bodigard şi câteodată filantrop. Claudia l-a cunoscut prin intermediul Alinei. Foşti colegi de început de facultate, actuali colegi de serviciu. Hipocrat, Marius pe numele lui adevărat, a terminat medicina. Alina a rămas doar cu doi ani de facultate şi a renunţat. Acum profesa ca asistenta prietenului ei. Diferenţa de studii nu sa simţit niciodată în relaţia lor. Hipocrat, l-a botezat Claudia când Alina, cu ani în urmă i l-a prezentat. De atunci relaţia lor de prietenie, a funcţionat ireproşabil. Chiar cu câteva luni în urmă când Claudia l-a întrebat ce părere are despre domnul „R” Hipocrat a avut o replică celebră: Ştii ceva, te simţi bine cu el? Nu, a răspuns ea . Atunci ce mai stai? Nu vezi că te subjugă, nu vezi cât de obosit e? Claudia nu observase nimic rău la „R”. Chestia cu subjugarea a simţit-o şi ea dar nu o deranja chiar atât de mult. Faptul că-i niţel obosit, nu a observat decât prin ochii lui Hipocrat. Şi avea dreptate. A trebuit să treacă şi ea prin folclorul românesc: când iubeşti eşti orb. Nu vezi la persoana iubită decât ce-ţi place, decât ce vrei tu. Soneria de la intrare, anunţă sosirea „alianţei”. Aşa le spunea ea celor doi. Trăiau într-o alianţă perfectă. Fără agresiune, fără compromisuri, fără obligaţii. Era o alianţă bazată pe principii. Chiar Hipocrat emitea în una din întâlnirile lor un adevărat postulat: „Îţi place o persoană, îţi devine iubită, prietenă. Totul este ok. Greşeala este că te căsătoreşti cu ea. Prin actul de căsătorie strici acea frumoasă relaţie, transferi în ea obligaţiile. Prin căsătorie pierzi prietenul, prietena.! Hipocrat introduce printre uşă buchetul de flori. „Pentru prinţesă”. Aşa-i spunea Claudiei –prinţesă antică. „Şi acum să intrăm în iatacul prinţesei” hotărî Alina care îşi vârî nasul printre uşă şi flori. Serveau Gin. O perioadă serveau din moft, dar apoi şi-au dat seama că este o băutură care-ţi scurtează perioada de la întristare la euforie. Un păhărel era suficient să-ţi creeze o stare de confort chiar intelectual. Şi apoi dezlega mai uşor limba subconştientului. - Cât va luat domnilor să vă gătiţi? Vă aştept de două ore! - E o chestiune amuzantă. Ştii că eu îmi bag nasul peste tot. Am un pacient, un pacient atât de misterios încât mă atrage nepermis de mult. I-am salvat viaţa de câteva ori. Îţi dai seama? Aproape o lună n u ştia nimeni cum îl cheamă. În urma unui accident devenise amnezic. Acum e ca şi cum ai descoperi un tărâm virgin. A început să-şi revină dar am impresia că joacă teatru. Îşi aminteşte numai ce vrea el. îmi povestea de o noapte în care dansa tangou la o stână părăsită, pe muzica broaştelor şi greierilor. Îţi dai seama, dacă nu-i nebun atunci are o imaginaţie debordantă. Auzi cum îşi aminteşte : tangoul din coliba haiducilor”. Interesant … - Poate trebuie să-l duci la un psihiatru - Nu Alina, e întreg la minte. Am discutat multe şi ştii că eu nu mă înşel aşa de uşor la oameni. Exemplu eşti tu şi nu mă înşel. - Hai mă…! Şi încă ce te înşeli… interveni Claudia - Nu mă înşel prinţeselor. Unde mai pui că tot el mi-a zis că a tipărit o carte. S-ar putea să-mi încalc principiile şi să mă împrietenesc de acest pacient. - Cum îi zice? Întrebă Claudia. - Sincer să fiu, nu sunt sigur dacă-şi aminteşte exact sau ne minte. Susţine că îl cheamă Andrei Nistoreanu. Eu n-am auzit de vreun scriitor cu asemenea nume. Claudia ridică mirată ochii în sus. - Cum ai spus…? Andrei Nistorescu, Nistoreanu ? mii de draci, mii de imagini suprapuse, mii de amintiri, de fiori. Şi cum spuneai de tangoul acela? Tangoul din coliba haiducilor? Nu a pomenit un nume de fată? - Nu, hai că mă faci să râd. Ce-ai păţit Claudia, mă anchetezi? Ţi-ai schimbat profesia? - Nu, ziceam şi eu, ştii ce? Nu pot să-l văd şi eu? - Hei prinţeso, şi aşa mi-am încălcat atribuţiunile. N-am voie să vorbesc despre pacienţii mei. - Fă şi tu o excepţie.


Pagina 62

Ecouri Literare

- Claudia, mă surprinzi. Ce-ţi veni? Vocea lui Hipocrat se schimbă brusc. Alina se ridică precipitată din fotoliu. - Claudia, ai fi tu pe liber, dar nici chiar aşa. Ce te iei aşa din senin de pacienţii noştri? Şi apoi nici noi nu ştim exact cine este acest anonimus. Ai înţeles mă? E secret profesional. Alina a început să râdă şi se aşeză ca o pisicuţă în braţele lui Hipocrat. - Hei, ce faci iubi-iubi nu vezi prinţesa? N-o mai iubeşti? Hipocrat luă telecomanda de pe noptieră şi cu un gest de conte se aplecă spre Claudia - Permiteţi? Ea a înţeles aluzia şi a pornit combina muzicală. Apoi pe acorduri de muzică „bună” cum îi plăcea să spună a început să danseze de una singură. - Viaţa este o mare enigmă. Dacă o să fie ce cred eu, o să mai vorbim noi. Hai Alina, acum eşti la mine, hai să dansăm. Şi nu te voi ierta. Vreau să-l cunosc pe Andrei Nistoreanu. Seara târziu, Alina şi Hipocrat s-au retras. Claudia, în intimitatea ei a scos din praful memoriei „Tangoul din coliba haiducilor”. Ca orice fată, notase cu lux de amănunte acea întâmplare. Este a doua oară când aude despre Andrei, când tresare în amintirea lui. Şi atunci, când Emil, fostul ei soţ a răpito din braţele amintirilor, dar şi acum, a avut aceleaşi tresăriri, aceleaşi furnicuţe în stomac. Până la proba contrarie, rămân doar amintirile. La drept vorbind, Andrei de atunci nu mai există, a dispărut. Poate fi o coincidenţă de nume şi atât. Oricum, în jurnalul Claudiei stă scris cu cerneală mov: Tangoul din coliba haiducilor. „… ce mai contează o atmosferă de lux sau una primitivă când în jur pluteşte numai iubire. Andrei, pe cât de misterios a fost în ultimul timp, pe atât de atrăgător a devenit. Misterul de fapt atrage indiferent de sex. Nu pot să înţeleg de ce nu-l pot iubi raţional, de ce sunt obligată să execut ordinele dragostei, fără pic de luciditate. Organizarea acestei descinderi în decor am lăsato în seama Dorei. Prietenul ei „făcuse rost” de o stână părăsită, la marginea oraşului. Până l-am convins pe Andrei că totul este în regulă a trebuit să duc o luptă destul de crâncenă. Acum el stătea în braţele mele şi sub starea de euforie pe care o primeşti în urma consumului de alcool, sau poate admirând imaginea nudă a trupului meu îmi declara dragoste fără încetare. Afară era lună de toamnă. Gradele termometrului coborâseră destul de jos, iar noi tronam dezbrăcaţi în mijlocul stânei, neglijând totul. Simplitatea lucrurilor din jur îţi dădeau puteri nebănuite să poţi iubi. În noaptea aceea mi-am permis multe planuri dar toate se loveau de dârzenia lui Andrei. El nu a meditat niciodată pe tema căsătoriei noastre. Simţeam că mă iubeşte, dar tot el avea grijă să-mi spună, repetând de fiecare dată: - Claudia, dacă m-aş căsători cu tine, sunt convins că în cel mult un an te voi înşela. Eu nu concep subjugarea căsătoriei. De ce să ne chinuim, pentru ce să suferim, de ce să cheltuim bani în instanţe? Este mai simplu aşa. Ne întâlnim, ne iubim, totul este ok. - Da Andrei, pentru tine totul este ok, dar eu mă gândesc la anii care trec. Pentru un bărbat este mai uşor, el poate să se facă iubit şi la 50 de ani şi la 60 de ani. O femeie se trece mai repede. O femeie de 40 de ani, dacă nu are un cămin al ei devine o ingrată, devine o povară pentru sufletul ei. Ori eu ce fac? Tu reprezinţi decorul şi nu certitudinea. De multe ori am încercat să-l schimb dar de fiecare dată îmi apărea în vis, în subconştient. La un moment dat mi-am dat seama că sunt subjugată lui. În acea noapte am dansat tangou pe o muzică originală. În apropierea stânei era un lac cu broaşte. Corul lor, amestecat cu ţârâitul greierilor şi cu lătratul câinilor, alcătuia un concert căruia Andrei i-a dat la un moment dat denumirea de tangoul nupţial. A reuşit să mă facă să înţeleg acel tangou dansând în noapte, noi doi şi luna care ne învelea cu razele ei prin geamurile sparte. Coliba haiducilor cum o botezasem în acea noapte era ruptă parcă din poveştile copilăriei, era coliba lui Robinson în care trebuia să reinventăm lumea, să ne adaptăm la condiţii. Totuşi aveam un lucru în plus. Aveam dragostea fierbinte ca o lavă ce ne învăluia trupurile. Multă vreme mi-a rămas în memorie noaptea din coliba haiducilor. Sindromul Andrei era fatal pentru mine. Nu ucide doar subjugă puţin câte puţin. Eu trebuia să plătesc tributul fericirii mele, iar el era Înalta Poartă. Sunt conştientă că mai devreme sau mai târziu voi găsi antidotul şi voi deveni imună. Tocmai de aceea notez aceste întâmplări, tocmai de aceea…” Aşa se încheia jurnalul Claudiei din acea perioadă. Imaginea lui Andrei era atât de departe, încât acum o privea cu o detaşare ieşită din comun. În mintea ei era o altă Claudia, un alt Andrei, un alt secol. Dar totuşi nu putea fi indiferentă la aceste amintiri. Sau poate curiozitatea era mai presus de amintiri, de dragoste, de chin. Amintirile erau totuşi parte componentă din viaţa ei, din tinereţea ei.


Pagina 63

Ecouri Literare

Acum stătea întinsă în pat, moleşită, cuprinsă parcă de o gripă ucigătoare. O rodea foarte tare curiozitatea feminină. Mâine o caut pe Alina. Mâine pentru a nu ştiu câta oară îl caut pe Andrei. Şi dacă e el? Acest gând o cutremură. Îşi dorea să-l găsească, să-i vorbească, dar îi era frică în acelaşi timp că s-ar putea întâmpla. Şi totuşi dorea acest lucru. Nu vreau să încarc cititorul cu frământările Claudiei. Important era că decizia era luată. Niciodată nu s-a considerat o femeie care renunţă uşor la luptă. Avea destulă putere să lupte. Şi mai ales odată cu revenirea amintirilor, parcă revenea şi marea dragoste. Mâine îl caut. Dar dacă nu e el? dar dacă e el? dar dacă… * * * Aveam capul împăienjenit cu mii si mii de fire. Fumez o ţigară, beau o cafea, fumez o ţigară. După ce a conduso pe Alina acasă – ca un adevărat cavaler tot la fel de adevărat, dar de data asta ca un adevărat măgar, Hipocrat s-a reîntors în dormitorul meu. Mă aştepta. Mă aştepta pentru ritualul împerecherii şi culmea principiului, am sa mă duc. Am să ma duc pentru că în definitiv este o chestie de doi lei dacă se menţionează acest amănunt in „Ego Escu” sau dacă autorul vrea să mă …. complice ca personaj. Dacă totuşi am acceptat să fiu personaj, am şi eu regulile mele, am şi eu dreptul la intimitate şi mai mult ca ori ce am dreptul la opinie. Am să mă duc în patul meu, în dormitorul meu, în braţele „măgarului meu” pentru că îl iubesc, pentru că îmi place, pentru că viaţa a fost construită şi pe principiile plăcerii s-au mai ales pe aceste principii. Hypocrat statea in patul Claudiei ca un intrus. Ceva il oprea sa se simta in largul lui. Si-ar fi dorit femeia totala, sa-i sara in gat, sa-l sugrume, sa-l subjuge. Nu a avut parte. Pe cat de frumoasa si pasionala era Claudia, pe atat de cerebrala era. Nu-i reusea nimic din tot ce invatase cu smecherii de cartier, cu “caministii” din studentie. El o iubea iar Claudia era o femeie mult prea serioasa, mult prea prinsa in problemele ei de multe ori iposible de descifrat. - Nu dormi? - Te asteptam! Ce zici vedem maine pacientul? - Nu cred ca e corect. Tu stii ca eu am o regula in serviciu… nimic nu vreau sa respire… pe maine! - Am inteles, am inteles. Tu esti un om serios, esti un sfant. Eu sunt o curva care te-am gazduit incalcand principii, Corect monchaire? - Esti o proasta daca spui asta - Bine, bine si prietena ta? Nu sunt atat de proasta sa nu imi dau seama ca lucrezi la doua capete - Mi se pare corect. Cel de sus si cel de jos - Mai Hypo…. si atat. Cititorul poate sa isi imagineze ce vrea. La o ancheta ulterioara, Claudia sau Hypocrat sigur nu vor recunoaste nimic. Revine obsesia vietii mele. Andrei. Si daca e el? Si daca nu e el? Pentru prima data in viata mi-as dori sa nu fie. Dar parca mi-as dori si sa fie dar, mai bine nu. Exista o curiozitate greu de explicat. Poate curiozitatea feminina definita de toti ma va trimite maine la capataiul acestui “nebun simpatic”. Si daca e el? Ce voi face? Prefer sa nu fie si totusi… volumele… Claudia …eu sunt! Poeziile lui par cunoscute, Andrei Nistoreanu asisderea… - Iubito nu vii? - Hei! Te grabesti? Pregateste decorul, asteapta-ma cu preludiu si sa nu uiti…. - Ce? - Postludium mai “antichitate”! * * * Un monument al naturii statea intins in pat. In fata lui nu era absolut nimic sa ii decline identitatea. Doar diagnostice minore care sunt banalitati la un barbat de 45 de ani. Si acesti ani erau trecuti in fisa cu aproximatie. Un barbat pe chipul caruia se vedeau incrustate evenimentele vetii. Imbracata intr-un halat alb, nu ma deosebeam cu nimic de o asistenta oarecare. Privesc la el printre usa intredeschisa si nu-mi apare nici o banuiala, nici o tresarire. Nici inima, care de obicei nu minte nu ma ajuta cu nimic. Nu este el. Si totusi a trecut o groaza de ani. Un sfert de secol de cautari, de sperante. - Ce faci domnule anonim ? intreba prietena mea ca si cum era o formula de salut. - V-am mai spus de cateva zile. Nu sunt anonim, sunt Andrei. Andrei Nistoreanu. - Bine, bine, dar acum doua saptamani te chema Andrei Isopescu… - Am mai spus si domnului doctor. Am inceput sa-mi amintesc segmente din viata… - Aaa, stiu … segmentul Claudia…!


Pagina 64

Ecouri Literare

- Va rog sa nu radeti. Am iubit o printesa, a fost un vis al adolescentei, un vis care m-a marcat. Nu aveti cum sa intelegeti., a fost ca un Kemo-Sabe… - Ce a fost? - Nimic, nimic, spuneam si eu…. M-am prins cu amandoua mainile de tocul usii. Simteam ca nu ma mai asculta genunchii. Deveneau din ce in ce mai moi… “Kemo-Sabe”…! El este….. Imi venea sa urlu, sa strig de bucurie, de mirare si de durere. As fi vrut sa il strang in brate dar cum sa strang in brate un strain. Asta era… Andrei era un strain. Timpul si departarea modifica iremediabil oamenii. Noi eram Kemo-Sabe. Noi eram in traducere libera prieteni adevarati. Acesta a fost numele de cod al iubirii noastre… Kemo-Sabe. Cei 10 metri de hol pana in biroul lui Hypocrat erau aproape imposibil de parcurs si totusi am ajuns. - Ce ai patit Claudia? - Nimic, nimic… - Te-am avertizat ca nu am procedat bine, ca mi-am incalcat deontologia profesionala Cunosti persoana? - Nu, nu…. - Atunci ce ai patit? - Nici eu nu imi explic. A fost asa o cadere in gol. - De ce nu faci si tu un set de analize? Dupa ce inchide usa se apropie de urechea Claudiei: ori esti insarcinata? Sa stii ca nu ma bag. Am logodnica, treaba ta... - Porcule, nu-ti este rusine! Asa sunteti toti. Niste porci. Degeaba esti bun profesionist. Pentru mine esti un mare porc. Ai inteles? Unul mare. - Claudia… - Nici o Claudie. Cred ca trebuie sa iti revizuiesti pretentiile si sa vezi daca meriti ceva. Orice lucru are o masura, orice traire are o limita. Razboiul e gata. Hypocrat a sarit calul iar Claudia nu iarta. S-a rasucit pe calcai si i-a trantit usa in nas.

MIHAI APOSTU Fragment din romanul Ego Escu

IOAN MÂCNEA VETRIŞANU OGLINDA

DACĂ AŞ FI

Frumoasă-i ziua ce se stinge-n mit Ș i iarăşi revine din soare topit Frumos e prezentul fără păcat Ș i lung îţi e drumul când ai plecat.

Dacă am fost la ce-am venit Să-mi tulbur liniştea uitării Şi să m-ascund de valul spart Cui să mă plâng? De ce să tac?

Destinul încleştat în soare Boceşti fără rost că eşti doar o floare O umbră ascunsă, un fulger pe mare Ascuns în oglindă, atunci când ea moare.

Ș i muşc din freamătul de nuc Cu pleoapele lipite De ce să stau? Unde să mă duc? Când calea-i ferecată?

TU NU CREZI

TE-AM CUNOSCUT

Cu mâna întinsă Ceri noaptea timpului ascuns În geana dimineţii topite Speli obrajii mângâiaţi de zei.

Te-am cunoscut în stoluri de minţi În cuiburi de îngeri Unde şi sfinţii sunt mai cuminţi N-au timp de tăgadă.

Da, am trecut cu ochii îngheţaţi Ce aşteaptă primăvara uitării Prin lumina măruntă Şi hăul adânc.

Mă plouă destinul cu fulgi de ofrandă Privirea ţi-o văd în oglinzi de zăpadă Curcubeul ţi-a fost pirostiu pe cap De asta mă plâng şi nu pot să tac.


Pagina 65

Ecouri Literare

OAMENI ŞI FAPTE DUMITRU V. MARIN ŞI DAN RAVARU Sau Dan Ravaru şi Dumitru V. Marin ca să nu fim acuzaţi de întâietatea unuia sau altuia în faţa cititorilor sau istoriei. Doi oameni cu destine diferite, doi oameni cu realizări diferite până la un punct şi destine asemănătore dincolo de acel punct. Cu trăiri diferite, dar când vorbim de contribuţia lor pe tărâmul literaturii, putem spune doi oameni care au slujit şi slujesc la construcţia valorilor contemporane. Ambii au format ziarişti de forţă, ambii au cultivat valorile culturale ale vasluiului. Biblioteca judeţeană Nicolaie Milescu Spătarul din Vaslui a considerat că este o datorie aproape instituţională să marcheze aniversarea celor doi titani tipărindu-le câte o plachetă aniversară. Se pare ca anul 1941 a fost un an fertil şi binecuvântat de Dumnezeu. Este anul de naştere a celor doi beneficiari a câte 70 de ani de viaţă şi de istorie. Redacţia revistei Ecouri Literare, le doreşte viaţă lungă şi opere complete. Dincolo de urările noastre considerăm că este firesc să prezentăm crâmpeie din biografia lor pentru ai face să pătrundă mai uşor în conştiinţa cititorilor noştri.

DUMITRU V. MARIN Repere biografice Personalitate dinamică, Dumitru V. Marin a atras întodeauna atenţia publică, facându-şi prieteni şi duşmani, primind laude şi critici. Născut la 28 aprilie 1941, în satul Giurgiuoana, a învățat primele patru clase în satul natal, după care, la Podu-Turcului, a urmat gimnaziul şi liceul, pe care l-a absolvit în 1961. În 1967 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, în 1974 a absolvit a doua facultate, iar în 1998 a obţinut doctoratul. Rând pe rând, a fost profesor la Iaşi, inspector la Comitetul de Cultură şi Artă şi profesor la liceele 2, 3, 4 şi “Mihail Kogălniceanu” Vaslui. În decembrie 1990, a înfiinţat primul grup de presă din Vaslui: Televiziuna TVV, două posturi de radio – Unison Vaslui şi Unison Bârlad şi ziarul Meridianul. Dumitru V. Marin a avut, începând cu 1958 o bogată activitate publicistică, în calitate de colaborator la “Adevărul”, “Albina”, “Cronica”, “Ecouri literare”,”Convorbiri literare” etc. A publicat, în 1990, monografia “Liceul M. Kogălniceanu, centenar”, în 1998, “volumul “Tudor Pamfile şi revista Ion Creangă”, în 1999, romanul “Zapada pe flori de cireş”, în 2006, volumul “T.V.V.15… explozia…” , în 2009, “Meridianul (Vaslui-Bârlad – axa cultural informaţională”, în 2010, “Festivalul Naţional al Umorului - Constantin Tanase Vaslui – 40”, iar în 2011, TV Vaslui – Romania”. Vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din Romania, Dumitru V. Marin a avut şi o intensă activitate politică: preşedinte al ecologiştilor din județul Vaslui, apoi al Acţiunii Populare, candidat la Primărie, Parlament şi, în prezent, consilier judeţean. (Sursa: Monitorul de Vaslui)

DAN RAVARU Peste 30 de ani în slujba culturii din judetul Vaslui Dan Ravaru, cunoscut profesor, etnolog, folclorist şi publicist, s-a născut la 3 aprilie 1941, în Bârlad. După absolvirea şcolii gimnaziale şi a liceului la Predeal, a urmat cursurile Universitătii Al. I. Cuza din Iaşi, Facultatea de Filologie, dupã care a fost profesor la liceele din Puieşti şi Negreşti, apoi, din 1979, activeazã în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui. A fost şi publicist o bună bucată de vreme, fiind colaborator al cotidianului ”Vremea Nouă”, dar şi la alte publicaţii cu profil cultural. A publicat opt volume – piatră de căpătâi pentru oricine doreşte să studieze obiceiurile populare din judeţul Vaslui. Amintim:”Datini şi obiceiuri de pe valea Tutovei” Folclor, etnografie, istorie locală”, Cutia Pandorei, ”Comuna Alexandru Vlahuţă”, ”Folclor literar de pe Valea Tutovei”, ”Cartea întâia a Racovei” ori ”Cartea Puieştilor”, sunt doar câteva titluri. Dan Ravaru rămâne acelaşi neobosit etnolog şi cunoscător al obiceiurilor şi datinilor populare, contribuind, în colaborare cu autorităţile locale, la organizarea diverselor manifestări populare, publicând în continuare articole în presa locală, având în pregătire şi alte lucrări. Dan Ravaru se implicã activ în acţiuni organizate anual, cum ar fi expoziţia de ouă încondeiate şi icoane - din preajma sărbătoririi Paştelui, Târgul Meşterilor Populari şi Festivalul de Umor ”Constatin Tănase”. (Sursa: Vremea Nouă)


Pagina 66

Ecouri Literare

ICA GRASU ADESEORI

DULCE ŞI AMAR

Atinge-mi părul cu suflarea Pe firul lui dă-mi sărutarea La poarta zeului din tine Bate haoticul din mine!

E mult de-atunci când am plecat Şi toate-n urmă le-am lăsat Să mă întorc e prea târziu Drumul e gol şi e pustiu.

Sărută-mi fruntea până-n zori Cum o făceai adeseori Fă-mi dimineţile senine Şi rupe tot ce-i trist în mine!

Erai ca şi o stea regală Erai un univers într-o petală Mă atingeai, mă-nfioram Ca firul trestiei vibram.

Adună-mi sufletul ce doare În căuşul palmelor uşoare Şi strângemi-l într-o năframă Să fiu mereu cu tine: Mamă!

Ce mai şoapte, dulci cuvinte Îmi ardeau gura fierbinte Ne priveam în ochi sub lună Ne strângeam uşor de mână.

Din anii dulci ai tinereţii O şansă tu mi-ai dat şi gustul vietii Şi fără pauză m-ai luminat Lumina-n tine nu a înoptat!

Dulce-amar e chipul tău Când angelic, când prea rău Fără tine-mi este greu Aşteptându-te mereu.

TOTU-I LA TRECUT

FLORI DE MAC

Au ruginit păduri şi-au nins zăpezi Au înflorit de-atunci multe livezi Doar amintirile mai pot să le sărut Şi-mi amintesc că totu-i la trecut.

Merg cu ochii lăcrimând Şi m-agăţ de o cărare Mă trezesc floarea rupând, Floarea cu petale rare!

Când mă durea, durerea uneori Mă sărutai şi m-astupai de flori Când ne iubeam ca doi copii... La fel nicicând nu va mai fi.

Şi aprinsă de un dor Ce apare şi învie Tremur toată-s cald fior, Pentru vechea nebunie!

Credeam într-o poveste minunată Învăluită-n flori albastre... toată De-atunci iubirea noastră nu a încetat Nimic din amintire n-am uitat.

Şi mă joc copilăreşte Desfoind floarea agale Mă iubeşti, nu mă iubeşte... Rămâne fără petale!

Mi-e dor de tine să te ţin în braţe Nu pot să cred că ai plecat departe Te simt aproape, vreau să-ţi mai vorbesc Dar nu-i prilej să te-ntâlnesc.

Supărată şi uimită O strivesc – şi floarea moare Ce iubire încâlcită... Şi răspunsul ei mă doare!

Trec pragul casei şi te caut Să-ţi povestesc cum ziua a trecut Şi ochii îi ridic spre cer cu disperare Când văd că sunt doar eu, ce întristare...

Am pierdut drumul cel mare Parte am doar de cărare Cu iubirea-n veci pierdută Alte flori vântul sărută!

Ca o zăpadă totul s-a topit şi totul e trecut Să cred că eşti cu mine... sau poate te-am pierdut Şi peste tot s-au aşezat tăcute şoapte Doar amintirile mai răbufnesc în noapte.

Iată macul roşu-apare Ce de dragoste răsare Fură-mi inima uşor Şi în ochi aprinde-mi dor!


Pagina 67

Ecouri Literare

LILIANA MUŞTIUC DOR DE DE CEI PLECAŢI

IDEAL FURAT

Ne căutăm cu dor bătrânii printre îndepărtate şi vagi amintiri dorindu-ne să fie aproape şi să tăifăsuiască iar cu noi...

Am pierdut ce-aveam mai scump pe lume, am pierdut un ideal, ideal furat de lumea unui ev fără de Dumnezeu oameni cu suflet de piatră şi cu chip de cimpanzeu... stânca ce-a fost împietrită, tot a curs apă din ea dar din sufletele voastre nu curge nici o lacrimă de rouă...

Chiar dacă paşii lor greoi ne-ar stăvili mersul vioi şi-auzul lor slabit de timp ne-ar apăsa mereu, iar mâna tremurândă n-ar mai putea munci din greu, noi totuşi ni-i dorim aproape, să ne privească blând dintr-un şezlong şi amintiri trecute în umbră să depene cu noi târziu în noapte până la bătaia ultimului gong. Acum am vrea proptele de nădejde sa le fim şi clipe mai senine cu drag să le oferim... dar ei au încheiat tăcut socotelile cu viaţa şi resemnaţi cu soarta lor câinească, uitaţi de lumea nemiloasă s-au aşezat temelie în adâncimi şi stau cuminţi sub grele cruci de piatră în tristul ţintirim... de-ale trupului păcate fără a vă păsa ca lumea asta-i totusi guvernată doar de spiritele-nalte...

sunteţi fiare înfometate şi lipsiţi de demnitate, faceţi cruci, bateţi metanii şi răcniţi că sunteţi fraţi, că vă pasă de miopul sau milogul care aşteaptă în tăcere doar o vorbă de alinare ca să-i daţi... pe când voi petreceţi viaţa în răsfăţ şi-ndestulare, ei, sărmanii, amărâţi de disperare se aruncă în poala morţii cu copii şi cu nepoţii... unde l-aţi ascuns pe Cristul răstihnit fără de milă pentru a neamurilor vină şi vândut pe ascuns de unul care semăna cu voi? nu vă temeţi de măsura ce v-aşteaptă ca răsplată pentru a voastre joase fapte şi judeţul vostru strâmb, că se va întoarce roata şi cei astăzi oropsiţi de voi mâine ei vor guverna planeta îmbrăcaţi în gânduri noi?

Grafica Paul Olaru

o, teatru de paiaţe! amalgam de vorbe seci, vă lăsaţi manipulate doar de-a banului putere, de-ale trupului păcate fără a vă păsa ca lumea asta-i totuşi guvernată doar de spiritele-nalte...


Pagina 68

Ecouri Literare

CENACLUL LITERAR POESIS MOLDAVIAE Ce s-ar putea spune despre creația literară în aceste vremuri tulburate de verbe cu acțiuni puternice ”a fi” și ”a avea”, într-un oraș provincial, sărăcit, dar celebru prin bătălia de la Podul Înalt din timpul lui Ș tefan cel Mare? Am putea spune că aici pe aceste plaiuri moldave, defavorizate și de poziția geografică dar și de dezinteresul mai marilor țării, s-au născut poeții Ioan Iancu Lefter și Ion Enache, slujitori fideli ai condeiului, slujitorii verbelor inspirate din astral, plecați prea devreme la Domnul pentru ai încânta și pe acei răposați cu ale lor poeme. Vă întrebați poate dacă le continuă cineva munca migăloasă, de a așterne cu grijă pe hârtia albă, slovele negre cu încărcătură emoțională? Desigur, cu toate că poate părea un paradox, în acest oraș de la capătul țării, uitat parcă și de Dumnezeu, s-a găsit un grup inimos de poeți și prozatori consacrați, care au făcut să i-a naștere din plămada zbaterilor interioare, Cenaclul ”Poesis Moldaviae”, care își desfășoară activitatea la Biblioteca Județeană ”Nicolae Milescu Spătaru” din Vaslui, în sala TinArt. Aș vrea să menționez că un element foarte important pentru continuitatea cenaclului este numărul membrilor care participă consecvent. Activitățile cenaclului cuprind și lansările de carte pe care membrii cenaclului le organizează ori de câte ori un autor reușește să publice. Aici și-au lansat cărțile, domnul profesor Ioan Baban care este și președinte de onoare al cenaclului, Luminița Scotnotis, membră de bază, Elena Mititelu, fidelă și tenace, Val Andreescu, Ica Grasu, subsemnata, Mihai Apostu care este sufletul și membru fondator al acestei grupări, el ocupându-se atât de problemele administrative, cât și de promovarea cenaclului prin activități de tip șezători literare la diferite școli din oraș dar și în comunele vasluiene Vetrișoaia, Dodești, Chircești, Lipovăț, Oșești. Cenaclul literar ”Poesis Moldaviae” publică și revista ”Ecouri Literare” la care redactor șef este poetul Mihai Apostu, revistă la care își aduc valoroasa contribuție peste 100 de autori consacrați dar și tineri debutanți, cărora le doresc din toată inima succes pe tărâmul jucăuș în aparență dar atât de consolidat al slovelor, iar membrilor cenaclului, din aceeași inimă întâlniri cât mai fructuase și inspirație cât mai multă.

Liliana Elena Muștiuc ISSN 1843-9780 COLECTIVUL DE REDACȚIE

Redactor şef: Mihai Apostu Redactori colaboratori: Dorin Pînzariu, Luminiţa Scotnotis, Val Andreescu, Ioan Baban, Cătălin Afrăsinei, Elena Mititelu, Cosmin Preda, Liliana Muştiuc, Silvia Rotaru Redactori corespondenți: Lina Codreanu, Emilian Marcu Grafica: Paul Olaru, Cornelius Drăgan Tehnoredactare computerizată: M.A.

ecouriliterare@yahoo.com

www.poesis-moldaviae.ro

Tipărit la: editura Pim Iași


Pagina 69

Ecouri Literare

Fă-te auzit în Ecouri Literare! Sau cel puțin fă-te citit! Asociația culturală Poesis Moldaviae, caută tineri scriitori dornici să apară în paginile revistei Ecouri Literare. Scriitori vasluieni, națoionali și internaționali și-au văzut textele publicate în paginile revistei Ecouri Literare. Alătură-te și tu membrilor cenaclului Poesis Moldaviae și tuturor celorlalți scriitori consacrați și îți vei putea promova textele și ideiile în numerele următoare ale revistei. Categoriile pentru care poți aplica sunt: poezie, critică, proză, eseu, epigramă. Vrem să știm ce gândești despre posibilitatea de dezvoltare a practicilor care implică scrisul și creativitatea, despre oportunitățile sau dimpotrivă, obstacolele pe care le întâmpini, despre motivația sau lipsa de motivație și despre factorii de inițiativă care pot influența existența unei culturi locale și a unei platforme literare relevante pentru contextul actual. Arată-ne că ai ceva de spus, iar noi vom împărtăși ideile tale tuturor cititorilor noștri. Trimite-ne textul tău, însoțit de o scrisoare de intenție la adresa ecouriliterare@yahoo.com. Atașamentele trebuie sa fie în format doc. Spor la scris! Notă: Redacția revistei Ecouri Literare își rezervă dreptul de a selecta materialele publicate. Autorii sunt responsabili de originalitatea și dreptul asupra textelor trimise. Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri. Pentru întrebări sau nelămuriri, nu ezita să ne contactezi pe adresa de email a redactiei.


Pagina 70

Ecouri Literare

ecouriliterare@yahoo.com


Ecouri Literare nr. 7