Ecouri Literare Din păcate, deseori politica s-a amestecat unde nu trebuie şi au ieşit multe lucruri pe dos. Îngrijorător este faptul că la un moment dat lucrurile sunt privite „angro”, ca să folosim un termen nu prea uzitat când e vorba de probleme serioase. Fraza următoare exprimă o viziune globală şi nu are virtute optimistă asupra celor care văd lucrurile cu o anumită calmitate şi dintr-o altă perspectivă. „…Or, a te împotrivi inerţiei sentimentale care face să prospere atâtea opere prăfuite, a refuza să mai cedezi bunăvoinţei de a decreta drept excelente produsele mediocrităţii seculare, înseamnă a submina însuşi conceptul de artă şi, nu mai puţin, a bloca funcţionarea instituţiilor ei: muzeele, antologiile, istoriile literaturii sau cele ale artelor plastice. Şi totuşi ar fi trebuit să o facem, înfruntând toate aceste riscuri şi, în plus, şi pe acela de a repeta o mai veche – dar neconsumată – experienţă avangardistă.” (Eugen Negrici, op. cit. p. 5) Ideea este prin excelenţă confuză. Nu se ştie cine se împotriveşte „inerţiei sentimentale”, că după evenimentul atât de mult evocat, cu virtuţi „purificatoare” s-au purificat mai toate cum s-a mai făcut şi altădată, pentru ca apoi să rămânem năuci la vederea minunilor oferite cu generozitate de aceeaşi tendinţă de „revizuire”. Poate că ar trebui să anulăm „inerţia sentimentală” printr-o ordonanţă guvernamentală? De păcatul acesta se pare că nu ne putem elibera, cel puţin câteva generaţii. Principiul care domină spiritul românesc este cel al respingerii sub cunoscutele presiuni subiective. (contuare în nr. următor)
Nr.4 care locuim noi, pescăruşii? Din el bem apă. - Desigur, apele lui vin la mine. Asta inseamnă că şi el face parte din familia noastră. - M-ai speriat un pic... - spuse Alvaro planând lin pe deasupra luciului apei. Dar nu mă supăr pe tine din cauză că-ţi sunt mult îndatorat... - Îndatorat?! - se miră Marea. - Da, pentru că tu creşti peştii cu care mă hrănesc eu - Aşa e. - răspunse râzând vocea care venea din adâncul apei. Dar nu trebuie să te simţi prea îndatorat. În adâncul meu, eu am mari bogăţii.
*
- Vrei să spui că ai o mulţime de peşti cu care poţi să hrăneşti toţi pescăruşii? - O, nu numai asta, dar am în adâncurile mele multe comori ale oamenilor. Fiecare comoară are povestea ei tristă. - spuse vocea din adânc pe un ton mai grav. - Nu-mi plac poveştile triste. - răspunse Alvaro. Spune-mi o poveste frumoasă şi arată-mi una din bogaţiile tale! - Fii atent, voi înălţa spre tine un val la fel de mare ca acela cu care te-am salutat. Să nu te sperii, ci să fii atent la un obiect sclipitor, pe care îl voi înălţa pe creasta valului. Prinde-l cu ciocul şi să nu-l scapi. Este darul meu pentru tine. El îţi va arăta întâmplări minunate. Marea s-a ţinut de cuvânt şi a înălţat spre Alvaro un obiect cu o sclipire stranie şi năucitoare, care l-a orbit o clipă pe pescăruş. - Ești al meu și am să te prind! - a spus el cu voce tare, prinzând diamantul în cioc. Zbură cu el şi se opri pe stânca cea mai înaltă a promontoriului, pe ALVARO ȘII MAREA care se aşeza adesea şi privea liniştit marea. Fermecat de înălţimea mare la care se găsea faţă de apa Când a lăsat diamantul pe piatra stâncii, s-a liniştită a mării, Alvaro a plonjat în gol de pe stâncă desîntâmplat ca o rază a soarelui ce apunea, să-l atingă făcându-şi larg aripile, cercetând apoi atent luciul apei, şi, în jurul diamantului, s-a ivit un glob de lumină la încercând să-l străpungă cu privirea. Era pentru prima oară care pescărușul a privit fascinat. Deşi era intensă, când mergea să pescuiască singur. S-a întâmplat atunci lumina nu-i supăra ochii. În interiorul globului ceva neaşteptat: marea a ridicat spre el un val uriaş, al apăru o mare înfuriată, care legăna o corabie în care cărui vârf i-a udat picioarele. Speriat, Alvaro a bătut brusc mai mulţi oameni vâsleau din greu, luptându-se cu din aripi şi s-a înalţat. valurile. Bătea un vânt puternic, care arunca - Aha, vrei să mă înghiţi! - s-a adresat el apei. Eşti valurile în corabie, amenințând-o cu scufundarea. furioasă... Aveau barbă oamenii aceia şi erau îmbrăcați cumva - Nu, nu sunt furioasă. - i-a răspuns o voce care venea din asemenea oamenilor pe care Alvaro îi văzuse pe adânc. Acesta a fost salutul meu pentru tine. De mai multe celălalt ţărm, care era nu prea departe. Unul din ei zile te observ cum mă priveşti visător și te-am îndrăgit din dormea adânc, sprijinit de căpătâiul cârmei în timp pricină că eşti atât de alb şi cuminte. Aşteptam cu nerăbce pe feţele celorlalţi începu să se citească spaima. dare clipa în care ai să plonjezi spre mine. Ai fi putut să te Amenințarea mării nu-i tulbura somnul. aşezi liniştit pe creasta valului, te-aş fi coborât uşor, fără - Ţie nu ţi-e frică? - strigă Alvaro. să-ţi fac vreun rău. Unul din oamenii care vâsleau l-a scuturat cu mâna - Aha, ştii să vorbeşti... Cum te cheamă pe tine? pe cel care dormea și i-a zis: - Eu sunt Marea, aşa mă cheamă. Sunt soră cu Oceanul, cu - Învățătorule, nu-ţi pasă că pierim ? lacurile şi cu apele curgătoare; toate facem parte din marea familie a Apei. (Contiuare în nr. următor) - Esti soră şi cu pârâul care curge printre stâncile pe
Cosmin PREDA
Revistă Revistă editată de Asociaţia Culturală “Poesis “Poesis Moldaviae” - Vaslui pagina 26