Rândurile mele scrise - Diomid Rangu by Camelia Popescu

R창ndurile mele scrise Diomid Rangu

Editură și tipar Printpress Str. Regiment 5 Vânători nr. 1 Timișoara, România E: of�ice@printpress.ro W: www.printpress.ro ”Rândurile mele scrise” ISBN: 978-606-93616-7-2

Editor: Camelia Popescu Graphic Design: Carmen Bayer Copertă și ilustrații: Camelia Popescu 2015

Pentru Marius Diomid la ĂŽmplinirea a 37 de ani

Diomid Rangu (1945-1991) a început să scrie poezii în perioada liceului și a continuat să se exprime atât prin poezie, cât și prin proză până în momentul când a pierdut bătălia crâncenă cu cancerul. Acum, la 24 de ani de la moartea sa, în arhiva familiei se păstrează toate cele 335 de poezii și câteva pagini de proză.

Autorul s-a născut în 26 Aprilie 1945, în Scărișoara, județul Alba, ultimul din cei 10 copii ai familiei Pleșa. Părinții au murit, iar la vârsta de un an a ajuns la orfelinat împreună cu frații săi. În timp frații au fost despărțiți, ajungând la diferite orfelinate din țară, el �iind repartizat la orfelinatul din Sibiu. Când avea șapte ani, a fost adoptat de Ana Rangu, profesoară de geogra�ie. După terminarea liceului și efectuarea stagiului militar, a urmat un an de studii la Institutul de Mine din Petroșani, apoi s-a înscris la Școala Tehnică Auto din Brașov. A lucrat la IRTA și la Gospodăria Comunală din Sibiu. În 1976 s-a căsătorit cu Lucia și a avut doi copii: Mirela și Marius. Familia a fost mereu pentru el pe primul plan, urmându-și totodată și pasiunile artistice, scriind și activând ca actor într-o trupă de amatori, cu care a câștigat numeroase premii. 5

Diomid Rangu, ca mulți alți autori din perioada comunistă, nu s-a bucurat de dreptul la liberă exprimare. Deși nu a publicat în timpul vieții, a continuat să scrie an după an, umplând caiete studențești cu scris mărunt sau bătând la mașina de scris pagini întregi.

Volumul de față reunește 37 de poezii scrise în etape diferite ale creației sale. Se regăsesc aici temele favorite ale lui Diomid – femeia, iubirea și moartea – pe care le prezintă în registre diferite, uneori elegiac, dar de multe ori satiric, întotdeuna într-o rimă clară și un ritm vioi. Publicarea acestui volum nu ar �i fost posibilă fără contribuția familiei și a prietenilor care m-au sprijinit în efortul de a aduna informații despre autor și opera lui. Toți cei care l-au cunoscut pe Diomid Rangu se vor bucura să regăsească în aceste rânduri spiritul său sensibil și optimist. Camelia Popescu, ianuarie 2015

VINO

În cinci minute-am cunoscut eternul topit în irișii căprui de fată, dar cunoscui și ce-i infernul ce-ți prinde pieptul prima dată. Hai! Vino să trăim un iad de dor Tu vei �i regina amarelor dureri, Eu, vânt și stele ce zilnic mor Ca să reînvie-n �iecare seri. Hai! Vino stea cu ochi de jar Pe fruntea ta voi pune diademe În care să sclipească roșul far: Iubirea oglindită în catrene

SCHIMB

Dau ceasul meu cu cuc ce bate în ritm habotnic și năuc. Dau clipele de așteptare și nervii, numai pe-o simplă sărutare. Dau rândurile mele scrise de ani. În schimb a două brațe reci, dar și �ierbinți în strânsul lor. Dau, nepăsarea mea pe dor.

MOTIV

De ce pe strada ta mă vezi trecând și o clipă stând sub geamul tău? O! Nu din pricină că tu ești inspirație de vis, poemul meu, mereu nescris, sau dorul meu. O, nu! Ci pentru că, așa cred eu, Cerul albastru-i mai senin pe strada ta. Văzduhu-i plin de arome pe care Dumnezeu, împrăștiate le-a uitat în curtea ta cu mii de �lori, Și pentru că în albii zori răsare un soare înfocat. Nu pentru ochii tăi divini și nici pentru făptura ta, ci pentru vântul rece vin. El mă atrage zi de zi, mi-alină gândurile mele și mă înalță printre stele în așteptările-mi târzii.

PATRU

Patru clipe răsturnate ca femeile pe stradă pe cearceafurile albe din bordelul cel mai șic. Patru buze încleștate într-o luptă senzuală de contururi speriate de prea multul din nimic. Patru ceasuri dintr-o noapte cu picioare călcând cioburi și cu sânge și cu lacrimi, presărate de rugină. Patru ochi și două trupuri, un troian de fulgerări, Eu, tu, singurii din casă Și un iad de dor și patimi.

APOSTAZĂ

Azi, doamna mea, de-o noapte și un surâs, a plâns și a plecat uitând să-și ia: câteva șoapte și-un sutien pictat cu brazi. Privea spre mine, încercând să regăsească o chemare, s-audă vorbele-mi domoale de altă dat. Credea, că poate o opresc și iarași o să îi șoptesc nimicuri dulci, deși banale. Dar am tăcut și a plecat. I-am renegat și foc, și sânge și iubire, Și am oftat. Ce trist e să �ii apostat.

IUBIREA MEA

Iubirea mea! Îți cer așa puțin… Doar un sărut. Atât să-mi dăruiești. Dar mă refuzi și su�letul mi-e plin De gura ta, de ochii-ți îngerești. Vreau să te strâng în brațe. Fugi, Iar eu rămân cu palmele întinse. În inima-mi de foc sunt șapte drugi Ce-mi ard dureri, în zvârcoliri aprinse. Știu �iecare gest pe care-l faci, La �iece mișcare în�ierat tresar; Alăturea de-mi ești, chiar dacă taci Petalele iubirii în inimă-mi presari. Când nu te văd o clipă într-o zi, Sunt ca nebun și locu-mi nu-l găsesc. Habotnic fug pe străzile pustii Și deși tac, în sine-mi hohotesc Mii de suspine, lacrimi și blesteme, Chemări și jurăminte, nervi, păreri de rău. O! Nu te supăra și nu te teme, Blestemele le-arunc pe capul meu, Căci sunt nebun, nebun după iubire, Pe care-o chem cu glasul tremurat. Îmi știu ascunsă-n tine dorita fericire Și o cerșesc timid, neîncetat.

ÎȚI MULȚUMESC

Iți mulțumesc că m-ai mințit Prin vorba ta în vânt zburată Mi-ai amintit încă o dată Că a te-ncrede într-o fată Este un pas greșit. Îți mulțumesc. N-am bănuit Că glasul dulce ce-mi vorbea Prin spusa lui mereu mințea, Dar și minciuna aș ierta De-aș �i iubit. Era un joc de vorbe goale, Rostite de-amândoi, demult, Sunt vorbe ce nu mai ascult Și nu mai simt al lor tumult În inimă cum doare. Îți mulțumesc că m-ai mințit, Minciuna ta mi-a dat avânturi, Mi-a dat noi aripi pentru cânturi Și m-a facut să uit de vânturi Ce m-au lovit. Îți mulțumesc pentru minciună, Poate mai tare-ar �i durut Dacă-acest vis mi-ar �i părut Că-i lung când e așa de scurt Și c-acea lună, În care am vorbit, demult, A fost o lună de regrete După doi ochi și niște plete După cuvintele-ți cochete Pe care nu le mai ascult.

Îți mulțumesc că m-ai mințit. Așa cum drumurile par Că se unesc, dar se separ, Așa și vorba fu-n zadar Căci nu ne-am întâlnit. Că m-ai mințit îți mulțumesc. Am învățat să uit de toate, Să uit și visele-mi netoate Pe care le croiam în noapte Și mă păzesc. Nu vreau minciuni, ci adevăr Cum tu nu poți ca să mi-l dai Deși în voce farmec ai Ca un parfum de �lori de mai, Sau ca un măr Ce-n roșul lui cel sângeriu Ascunde-atâta frig și dor, Atâta soare incolor Încât privirile te dor De-atât pustiu. Eu mă retrag din drumul tău, Și-ți cer iertare de-am greșit, Iar pentru că ne-a despărțit Minciuna ta cu văl cernit, Nu-mi pare rău. Căci n-are rost ca să regret După ceva necunoscut, Chiar dac-avea un chip plăcut Și-un glas cu care m-a făcut Să �iu poet.

FUM

Peste tot, steaguri de fum și în sânge și în piept. Fum pe margine de drum și pe ochii de înțelept. Fum pe vise și în cântec, Totu-i ceață, totu-i fum, Răstingnit pe zbor, pe pântec frământat din glod. Acum fumul peste �lori coboară lunecând pe-un cânt de dor. Fum pe învechita moară măcinând dor incolor. Fum pe lacrima de foame și pe coala de hârtie, Fum pe limba ce adoarme ruptă-n zarea cenușie. Fum pe steaua ce apune învelintă-n nori de fum, Fum pe apele cu spume și pe ochii tăi de scrum. Fum pe vis și pe iubire fum în vorbă și în gând, Fum uitat pe fericire și pe ochii mei plângând.

SEDUCȚIE

Cu ochii tăi, ca două peruzele Te-ai împlântat în gândurile mele Și-ai început să-mi tai orice cărare Spre alte fete. E dulce-a ta chemare.

Seduci cu ea oricare gând și dor Și-mi lași în vene, lamă de topor Cu care-mi tai orice-ncercare De-a mai scăpa de dulce-a ta chemare.

CUVINTE (pentru fata mea)

Vino cu mine să privim pomii Ce-și leapădă uscatul veșmânt. Am să-ți arăt stelele atârnate De crengi și am să-ți cânt.

Vino cu mine când iarna va ninge Fulgii ei albi ca un vis. Vom desprinde din cer tulburat Poeme ce nu s-au mai scris.

Vom citi cuvinte de dor pe zăpadă, Vom număra fulgii căzând Și în�iorați vom asculta Inimile noastre bătând.

PORTRET

Între �ile răstignite Pe un cruci�ix de �ier. Am găsit portretul tău, Nici prea bun și nici prea rău, Un portret plin de ispite Și de soarele din cer. Am rupt �ila cu iubire Și am prins-o-n pieptul meu. Zi de zi privesc cu sete Ochi ce vor să mă îmbete Cu nostalgică-amintire Cu părerile-mi de rău.

Visul meu de-o lună seacă, Vis țesut cândva în doi. Când te-ai dus, te-ai dus cu viața, Și-ntristată-mi dimineața, În distanțe negre pleacă. Haide! Vino înapoi.

ȘOAPTE

Aceleași, de mult rostite șoapte, Urechilor ce-ascultă, le rostesc în noapte. Dar parcă mai �ierbinți sunt de-astă dată, Sunt șoapte de iubire adevărată. Nu mă repet. Pe nimeni nu repet Fără să vreau, iubirea mă face un poet. Iar șoaptele, de vânturi preluate Sunt șoapte de iubire, adevărate.

REVENIRE

Nu ți-am cerut sărutări, cuvinte strecurate pe muchiile curbe a buzelor �ierbinți. Nu ți-am cerut avânturi nici crudele căderi, nici jocurile mute care mă scot din minți. Dar mi le-ai dat, pomană, Și n-am vrut să primesc. Azi, caut ca gonașii aceeași căprioară, gazelă apuseană, și-ți cer o șoaptă aprinsă, sărutul ți-l cerșesc. Dar azi, alungi tu visul, pe care l-ai dorit, ucizi tu însăți pasul înspre iubirea ta. În piept mi-e mort surâsul, în gând mort universul, căci tu îmi cer să uit, iar eu nu pot uita.

CUVINTE NEÎMPĂRTĂȘITE

Alergând pe cine știe ce lumină efemeră, Încercând să prind iar stropii cei culeși în altă eră, M-am trezit o rană vie sângerând pe buza gropii. Alegându-mi dintre stele câteva luciri aparte, câteva crâmpeie-albastre cu sclipiri de vise moarte și cu grații de femele, unii inimile noastre. Dar altoiul, prea crud poate, sau, poate nereușit, a rămas doar o-ncercare, doar un vis neîmplinit și-o durere peste toate dorurile ce-am dorit.

RETRAGERE

N-o să mă mai zărești pe drum Ascuns după un nor de fum, Privind cu ochii pânditori, Ca de atâtea alte ori, Când așteptam o scurtă rază Să mă transporte într-o vrajă Ce-o socoteam fermecătoare, Dar care doare. Când vei pleca din nou spre casă Să nu privești iar mânioasă În jur. Ai vrut! Te-am părăsit, Dar te-am iubit. Să nu te superi că ți-am scris, În versuri dorul mi-am înscris Iar depărtarea În care o să plec acum, Ascuns din nou în nori de fum, Nu-i moartea vis necunoscut Ci-i doar un scut. E scutul ce-mi păzește viața, E focul ce-mi topește gheața Ce-o simt de când te-am întâlnit Și te-am iubit.

ALUNGARE

Nu mă-ntreba ce simt. Am uitat, �lori ce le-ai parfumat cândva, când pentru mine erau mai senine nopțile cu ceață ca orice dimineață, din tinerețea mea. Nu mă-ntreba de iubesc. Nu pot din mormântu-i visul să-l scot, vis amăgitor pe care l-am visat atunci când am uitat c-am mai fost lovit și-am mai fost rănit de un alt dor. Nu chema blesteme pe capul meu, Căci am deja unul prea greu pentru a putea a-i înfrânge durata și a-i stropi săgeata muiată-n cucută și-n lacrimi ce impută neliniștea mea. Te rog pleacă! Șterge-mi privirea de raza ta -amăgireaVreau să uit, să nu mai plâng, pumnii să nu-mi frâng, să nu mai șoptesc ca te iubesc Așa de mult.

AMANTEI MELE DE-O SEARĂ

Tu, desmățată primadonă, cu ochii de cristal albastru, dezlănțuiți într-o furtună selenară, atomică și ireală. Tu, cu gurița ta dementă, contorsionată de satisfacții, deși ești crudă, nu cu alții, ci doar cu biata mea persoană, în care Dumnezeu, a pus întreaga lui putere de a iubi, dar și de-a cere răspunsul la iubirea sa. Nu te lovesc. Căci mâna mea e ocupată să-ți scrie aceste rânduri, care sunt doar o simplă alungare din patul meu.

Tu, dezmățată Tu, viperă de miere și nectar, Tu, culmea vidului per�id pe care ochii-mi îl des�id, Tu, blestemata mea vestală, stăpâna nopților de foc, Să pleci din patul meu de-o seară. (Dar mâine noapte să vii iară.)

REGĂSIRE

Ce taci așa de mult? Răspunde, De mine nu te mai ascunde, Că-n val de mare Și-n abis, În stropi de soare Și în vis, Te regăsesc ca altădată, Copilă blondă și curată.

Chiar de-au nins anii peste noi, În albe haine, albe ploi, Revii mereu Ca înainte. Un vis al meu Cu dulci cuvinte, Și iar te strâng la piept aprins Cu același dor, cu-același plâns.

REVANȘĂ

Azi e rândul meu să-ți spun Vorbe ce nu le-am uitat, Vorbe ce m-au supărat, M-au durut Și m-au făcut Să mă cred cândva nebun. Azi s-a stins în mine focul Dragostei ce ți-o purtam, Și în gânduri nu mai am Vraja ta Ce mă durea Și-o credeam că-mi e norocul. Du-te! Nu-mi ești pe măsură, Nu ne potrivim defel. Eu sunt lac, tu vânt rebel, Și nu-mi place S-am de-a face Cu-a regretelor tortură. Te-am iubit, azi te urăsc, M-ai urât, azi mă iubești, Însă nu mă regăsești Suferind și iubind. Astăzi, eu te părăsesc.

DE N-AR FI FOST....

De n-ar �i fost privirea, Eu nu te-aș �i privit, De n-ar �i fost iubirea Eu nu te-aș �i iubit.

Destul mi-a fost, ca stele Din ochii-ți să răsfrângi, Ca visurile mele Și inima s-o frângi.

SONET

Coborându-ți raza verde din adâncul tău neant, de m-atingi în mângâiere ceru-mi pare mai înalt.

Și-ncrezându-mă în soartă și în vise și-n iubiri, îmi croiesc din praf palate cu parfum de tranda�iri.

Dar tu treci mereu absentă ca un nor �lămând de soare și nu te gândești că-n mine orice praf de vis dispare.

INCANTAȚIE

Pe o colină subțire ca un vălătug de fum, sau ca o albină, rătăcită, în praful proaspăt de pe drum, trei picături, scăpate din priviri de soare, s-au oprit pe colțul unei guri -petală roșie de �loare Iar alte trei lumini sărută pe furiș un trup ce-n ochii mei s-a dăltuit ca o imagine de vis. Și pironit rămân cu șevaletul meu. Oftez, apoi uimit o-ntreb: “Rămâi să te pictez mereu?”

NUD

De ce numai pictura să aibe întâietate De-a prezenta pe pânză făpturi imaculate, Golite de-orice fel de haină, oricât de străvezie? De vrei, și-n vers un nud îl pot descrie. Nu e nevoie neapărată de un străvechi penel, De raze mult prea multe, sau de un vânt rebel, Care pătruns prin pânza perdelei mișcătoare Să se oprească galeș pe albele picioare. Închide ochii. Vreau să-mi răsune glasul, Să ai, aș vrea, impresia că îi auzi și pasul Copilei diafane, pășind pe un covor Țesut din vraja nopții, din cântece de dor. Privește cu ochii minții în semiobscuritate Simți adiind parfumuri de vrajă și păcate? Pe �ina-i mână o rază se-odihnește, Privește-nspre sânu-i și sfârcu-l înroșește Ca-n vechile icoane, pe un fond mat Sclipește corpul ei, de-un alb imaculat. Picioare �ine, suple și șolduri rotunjoare, O umbra de-ntuneric adastă pe picioare. Pătruns de dulcea vrajă, ai vrea să �ii poet, Să-ți �ie viața-ntreagă un ne-ncetat sonet, În care-mbrățișarea cea mută și curată S-o dai pentru vecie, cu inima deodată. Deschide ochii. Cum? E gol fundalul? Te-a fermecat așa de tare valul De vorbe înșirate pe ton unduitor? Ce te mai uiți așa spre veștedul covor? Nicicând un pas de fată, pe el n-a răsunat. Ai vrea ca să răsune? Nu sună? Și-i păcat? 31

AȘTEPTARE

În slipi, pe malul unei ape, Sub un soare argintiu, Vrând lumina să te adape, Mai aștepți și-acum să viu? Au trecut în goană stele Am zburat hulub hoinar. Anii au zburat cu ele. Tu aștepti. Însă-n zadar.

Ai știut că aprig sunt Că mândria crunt se zbate, Și-ai jignit cu un cuvânt Visurile mele, toate. Am plecat. Tu azi revii, Și încerci să mă re-ntorci, Dar regretele-ți târzii În zadar ți le mai torci.

Domnișoarele cu mirt și cu �lori de lămâiță, când spun “NU” cu-a lor guriță mint. Căci de fapt, în a lor sine “DA!” îl spun cu-nverșunare Dar nu-l spun cu voce tare Că-i rușine!

FACEREA LUMII

Când Dumnezeu s-a săturat de plictiseala lui eternă ce s-a născut în prăfuita sa tavernă, s-a gândit să facă ce n-a mai făcut: pământul cu marea și zarea cu vântul. A muncit îndârjit și tăcut, apoi s-a odihnit puțin, și a fost prima zi și prima noapte. În zori o porni grăbit spre noi fapte. Făcu bolta albastră cu policandre, ca tandre să strălucească. Și a fost ziua a doua. Și iarăși �iind obosit s-a pus și s-a odihnit. A treia zi în zori a făcut animale și păsări domoale, și �lori, apoi, odihna binecuvântată... Și așa mai departe până când s-a plictisit și încă de moarte, din lut

s-a pus și a făcut pe Adam și pe Eva (pe Eva noastră acest demiurg, �iind și chirurg, a făcut-o dintr-o coastă de-a lui Adam și a numit-o în glumă Madam) Dar n-a mai apucat să se odihnească, ci a părăsit imediat bolta albastră, pentru că Eva, s-a împrietenit cu dracul, în șarpe mascat, care dându-i un măr a făcut-o să deosebească minciuna de adevăr. Atunci, cei doi s-au certat cu tatăl din cer și au rămas pe pământul pe care cel de sus, binevoitor, și nemaiavând ce face, l-a părăsit și l-a lăsat lor.

VERSURI (pentru înmormântarea mea)

Va �i într-o zi oarecare, fără ploaie sau soare, Dar când? Aceasta n-o pot ști. Aș vrea ca la înmormântarea mea, să cânte sute de chitare și nu funebrele fanfare. Aș vrea, ca fetele, dacă e vară, toate în verde să apară, verde cum sunt ochii mei ce-s de dor atât de grei, Iar dacă-i iarnă, îmbrăcate, în paltoane colorate. Și nu doresc vreun îndrăzneț părinte s-aud la capul meu cum minte, și nici concert de lacrimi reci, discursuri din cuvinte seci, Ci strigăte de veselie, Din când în când vreo poezie, mai deochiată, Și cântecele de pahar, Ciocniri de sticle de Cotnar, iar câteodată, din cei ce-s mai piliti din voi, să verse pe mormânt un țoi, de Turț bătrân, sau de palincă. Și mai vreau încă, prietenii să-mi cânte-n cor, AMICE CEAU ȘI SOMN UȘOR.

ADEVĂRUL (asupra pocăinței Mariei Magdalena)

Mariei Magdalena i-au plăcut �lorile, semiîntunericul, privighetorile, dar cel mai mult i-a plăcut patul, în care își trăia păcatul. Patul adânc și �ierbinte, ascuns prin unghere de case, populate de sărutări voluptoase. Mariei Magdalena i-au plăcut străzile, Luptele de cocoși și parăzile, Luptele de tauri în arenele vechi și cerceii de aur în urechi. Dar, într-o zi oarecare, plină de supărare, căci devenise bătrână, urâtă și uscată, și nu mai era curtată, S-A POCĂIT. Și a murit. Deci biblica legendă, cu felul ei barbar în care s-a pocăit, e un fals ordinar. Adevărul este cel pe care l-am spus cu câteva rânduri mai sus. Dovezi, fără vreo urmă de dubiu le puteți găsi în Vezuviu, în lava-i �ierbinte ca patul în care ne trăim cu toții păcatul.

GREȘEALA

Dumnezeu, când a făcut lumea a greșit: întâi, �iindcă a făcut-o lunea apoi, pentru că s-a pripit și l-a făcut pe om cu stomac, �icat, rinichi și ale cele ce doar necazuri bietului îi fac; deci, dintr-o dată douăzeci de rele. Dar cel mai rău, greșeală neiertată, e c-a făcut pe dracu-n chip de fată, ce te ațâță-ntruna cu-n trup unduitor, cu plete inelate și șoldul rotunjor, cu sânii tresăltând și cu picioare dure, cu genele-alungite și ochii spini și mure. Dumnezeu, când a făcut femeia a greșit, pentru că a creat epopeea unui mit. Femeia - vampă, femeia - idealul Femeia - ispită și femeia - starul, Femeia - necesară, femeia - diafană, femeia, tot femeia, sau cum dracu o cheamă. Pădure de dorințe și mare de amar, Femeia e un rău, dar un rău necesar. Căci de n-ar �i femeia, noi, bieții muritori, nu ne-am trezi bolnavi de reumatism în zori? Căci neavând alături căldura lor trupească vom pune vreun reșou cumva să ne-ncălzească? N-am sta mereu la crâșmă, bând pe nerăsu�late Iadul împrăștiat în cupe blestemate? Așa, mai dăm pe-acasă, unde ne așteaptă..

Femeia - fericirea, femeia - înțeleaptă, Iubita, sora, mama, amanta sau străina, răcoarea, focul, umbra sau lumina, parfumul, mierea, nectarul scos din �lori și visul ce nu moare când noaptea cade-n zori.

UN JOC DE POKER

Într-o seară, Doamne, cum s-a întâmplat, La un joc de poker, m-am amorezat. Am jucat pe gajuri și mi-am pierdut �irea, Mi-a luat-o fata ce mi-a dat iubirea. Eu aveam un full, ea culoare avea Și astfel rămase cu iubirea mea. Am jucat din nou, vrând să izbutesc Dragostea-mi răpită s-o recuceresc. Dar acum copila cu ochii drăgălași, Cum aveam trei popi, ea avea trei ași. Și mi-am zis în sine, foarte înciudat: “De-o să joc întruna, poate că odat, Voi avea noroc.” Dar precum vedeți, Eu aveam trei dame, ea patru valeți. Mă privea cu ochii, parcă de cerneală, Eu aveam culoare, ea avea royală. Dar la urmă, fu și ea a mea, Eu aveam pereche, ea un canci avea. Îmi înapoiază inima pe loc, Dar în ea pusese aprigul ei foc. Jucai mai departe. Iar am câștigat Și-napoi copilei foculul i l-am dat. Dar prea rece-n piept, bate inima. (mai bine-ar �i fost de nu mi-o lua) Jucai iar și iară. Ea juca mereu, Dar acuma văd, cu su�letul meu. Printr-o întâmplare, una la un an, Ea avea perechi, eu aveam brelan, Îi luai iubirea. Nu o să mai joc Mă tem să nu fugă, dulcele-mi noroc.

O CRIMĂ PASIONALĂ

Ion, al enșpelea din neamul său, își caută perechea dintre șuetele uitate. Maria, bulevardista cea mondenă, și-a pus pe el privirea. Păzește-te Ioane! Maria te ochește! E sprintenă. Cu �iecare sunet al cântecelor ei îți ia un an din viață. Ionel se-nsoară cu Marie. Maria-i fericită cu Ionel al ei. Trecură luni și zile. Un mariaj ferice e gata să se sfarme. Prea mult el o iubește, prea mult ea îl înșeală. Și într-o seară spartă de lama de cuțit ziarele anunță: “Cernită. Îndurerată, Maria își îngroapă soțul, căzut în propriul lui cuțit.” Sărmanul de Ion. Și mort e păcălit.

AH, SĂNII TĂI...

Ah, sânii tăi… Pe țâța stângă o �loare a-nceput să plângă, Iar un tăun, pe țâța dreaptă, privind �lămând nu știu ce-așteaptă. Eu, mai viclean și mai nebun, sărut și �loare și tăun.

DE ZIUA MEA

Mi-ai spus ADIO și-ai plecat Cum pleacă vântul dezolat Pe cine știe ce cărări abstracte, Pierdute-n visuri și în noapte.

Din drumul tău te-opresc acum. Nu te mai du în nori de fum, Ce-ascund în ei dureri amare. Mai bine ascultă-a mea chemare.

Hai! Vino! E ziua mea, și voi Să uiți că am purtat cândva război Cu ochii tăi și cu iubirea ta. Hai vino! Azi e ziua mea.

REGRET

Cer rebel Ce lucești Fără țel. Singur ești După nor, Singur sunt Călător Pe pământ. Vis ciudat De elev la școală Și uitat Pe o coală. Te-aș culege Dintre rânduri Te-aș alege Dintre gânduri, Dar mereu, Tu rămâi Visul meu Cel dintâi, Și mereu te regret Visul meu De poet.

MACABRĂ

În cavoul meu să puneți �lori de munte veștejite și strivite de cinci sute de picioare transpirate și murdare. În cavoul meu să-mi puneți zece șerpi strânși în inele, fără piele, și o bufniță bătrână, �lămândă de-o săptămână. Pe cavoul meu nu-mi puneți cruce și nici lumânare, cum oricare ar pretinde de la vii pe scheletele-alburii. Eu vreau ca mormântul meu să-l lăsați neîngrijit, ca un munte pustiit, ca o baltă blestemată, rană grea, nevindecată. Căci în el nu voi �i eu, Ci doar biatul meu schelet de poet, un pumn umed de pământ și-amintirea mea: un vânt. 45

ULTIMUL POEM

Poetul, privind fotogra�ia �ixată-n bibelou, Cu mințile întoarse tot în adâncul său, Surâzând trist, sau poate, mimând un zâmbet, Își șterse lacrimile ce izvorau încet, Oftă oftatul morții, luă o coală de hârtie, Stiloul și oftând din nou, poemul începu să-l scrie: “Eram! Ce eram? Nu știu, Poate eram un ou de cuc Cu miezul trist și coliliu. Poate eram un vis caduc, Sau poate melodia infernală Pe care-o scrie sihăstria În goliciunea abisală. Eram o mască. Veselia N-avea lăcaș în casa mea, Căci miroseam a lumânare, A plâns, a vid, a boală grea, A su�let prins de cangrenare. Un stei, fără izvor în el, Eram eternitatea micșorată La dimensiunea de inel. Eram un lup. Un singuratic Eram poemul meu nescris, Eram poate un cânt tomnatic Sau poate-un început de vis. Dar într-o zi, am întâlnit-o, N-am presimțit ce v-a urma, Că îi voi spune-n gând: ”Iubito, Ce draga mi-e făptura ta!“

Am devenit un lac de stele, În care chipu-i oglindeam. Am devenit un yacht cu vele Și-n ochii ei adânci pluteam. Am devenit vulcan de vise, Și clocot, fremăte și dor Sunt un palat cu porți deschise În care pașii ei, de vor Își pot găsi odihna zilei. Am devenit poem, speranță Crescută-n mâinile copilei Ce m-a vrăjit. Sunt în restanță Cu mii de șoapte de iubire, Cu mii de lacrimi ce alină Trecuta mea nefericire Cu fericirea ce-o să vină. Sunt începutul de cărare Spre zori cu parfumații sori, Sunt un drumeț, o căutare Un vis țesut în prag de zori. Câte cuvinte minunate Câte tăceri n-am sărutat Crezând că pentru mine bate Sfârsitul unui apostat. ....................................................... Dar orice vis dispare-odată Lăsând în ochi numai amarul, S-a dus mult prea iubita fată, Ducând cu ea dor și amarul Ce-ar �i putut s-aprindă focul Iubirilor trăite-n doi.

S-a dus. S-a dus. Sfârșit e jocul Rămân din nou cu ochii goi. Rămân un vid. O penitență Pentru erorile făcute. Sunt bun de plată. Sunt în scadență, Scadența disperării mute. De azi revin pe vechi cărări, Cărări de lacrimi și durere, Cărări de triste renunțări. Să judec, nu mai am putere. Și pentru ce să-mi tulbur pasul Cu opinteli, când nu am unde Să mi-l îndrept. Îi aud glasul Iubirii care se ascunde... Vin! Vin iubirea mea din urmă, Cu brațele deschise vin. Vai! În ochi și-n inimă-i o turmă De lacrimi. Sunt nebun. Amin!”

Poetu-și frânge trist privirea, stilou-și sfarmă. Cui să spună Că-nmormântată-n el e viața? Că inima lui e nebună? Că nu mai are nicio muză, �iin’că pe toate le-a ucis În clipa-n care fericirea a devenit un fum de vis.

CUPRINS

Vino ..................................................................... 7 Schimb ............................................................... 8 Motiv ................................................................... 9 Patru .............................................................. 10 Apostază ....................................................... 11 Clipe ............................................................... 12 Iubirea mea .............................................. 13 Îți mulțumesc ........................................... 14 Fum ................................................................ 16 Seducție ........................................................ 17 Cuvinte (pentru fata mea) ............... 18 Portret ........................................................... 19 Șoapte ............................................................ 20 Revenire ....................................................... 21 Cuvinte neîmpărtășite .......................... 22 Retragere ..................................................... 23 Alungare ...................................................... 24 Amantei mele de-o seară ................. 25 Regăsire ....................................................... 26 Revanșă ........................................................ 27 De n-ar �i fost... ...................................... 28 Sonet .............................................................. 29 Incantație ..................................................... 30 Nud ................................................................. 31 Așteptare ..................................................... 32 Da ................................................................... 33 Facerea lumii ................................................ 34

Versuri (pentru înmormântarea mea) ................................................................ Adevărul (asupra pocăinței Mariei Magdalena) ................................ Greșeala ......................................................... Un joc de poker ....................................... O crimă pasională .................................. Ah, sânii tăi... ............................................ De ziua mea .............................................. Regret ............................................................. Macabră ......................................................... Ultimul poem .............................................

37 38 40 41 42 43 44 45 46