MERIDIANE S-a mai deschis o « crêperie »** în cartierul meu ! J’ai perdu la tête/Depuis que j’ai vu Suzette…* După ce timp de zeci de ani am fost invadaţi de restaurante italiene (mai bine zis pizzerii !) a urmat moda celor chinezeşti. Mai de curând, cele din urmă au fost înlocuite cu restaurante japoneze (poreclite «sushi bar»). Şi iată că acum înfloreşte la fiecare colţ de stradă câte o «crêperie»! Nu am nimic contra bucătăriilor etnice. Din contra! De fiecare data când voiajez într-o ţară străină, ţin cu tot preţul să gust bucătăria locală şi să încerc să mă familiarizez cu specialităţile naţionale sau regionale oferite de gastronomia localnicilor. Numai că restaurantele exotice, aşa cum le cunoaştem în Occident, nu au mare lucru în comun cu bucătăria pe care o poţi găsi în ţările respective. De cele mai multe ori, ea a fost adaptată tradiţiilor locale, nu numai în ceea ce priveşte gustul, mirodeniile, compoziţia felurilor de mâncare, dar uneori chiar şi ordinea în care ele sunt servite ! Am avut o mare surpriză, acum câţiva ani, când am însoţit un grup de clienţi chinezi care doreau să-mi ofere “un banchet” (expresie tipică chinezească!) în onoarea semnării unui contract important, în Chinatown, la Paris. Deşi fusesem de câteva ori în acel restaurant, am constatat cu uimire că ceea ce comandaseră ei, nu avea nimic în comun cu felurile de bucate ce mi se serviseră mie. Ba chiar, o indiscreţie a unui ospătar a făcut să constat că preţurile plătite de ei erau inferioare cu două treimi celor pe care le achitam când veneam neînsoţit de «supuşii Imperiului de mijloc». Însă ceea ce mă jena mai mult era impostura organizată în jurul gastronomiei etnice.*** Sunt ani de zile de când nu găseşti decât rareori un restaurant italian… ţinut de italieni ! În marea lor majoritate, proprietarii, bucătarii, chelnerii din restaurantele italiene sunt originari… din Maghreb (de cele mai multe ori tunisieni). În cel mai bun caz, ei au locuit câţiva ani în Italia, eventual au lucrat câtăva vreme într-un restaurant italian, vorbesc trei cuvinte jum’ate din limba lui Dante şi acum fabrică în serie pizze cu bucăţi de ananas sau ciocolată, inventate… cine ştie unde ! E drept că acum vreo 30 ani, un amic îmi expunea cu lux de amănunte teoria următoare : «Viitorul gastronomiei mondiale se numeşte «pizza» ! Înţelegi, oamenii vor să iasă tot mai des la restaurant. Însă cum nu au, şi vor avea din ce în ce mai puţin, mijloacele de a plăti o bucătărie de calitate, ei se vor mulţumi cu o «pizza» oarecare, numai să coste cât mai ieftin !» Tot aşa, ca prin minune, restaurantele chinezeşti s-au transformat peste noapte în restaurante japoneze. Nu, să nu vă imaginaţi că avioanele Japan Airlines au devărsat deodată mii de supuşi ai Imperiului ce se trage din Sabie şi Oglindă, care au deschis birturi cu specialităţi japoneze ! Tot aceiaşi refugiaţi chinezi s-au metamorfozat peste noapte în neguţători de sushi, profitând de faptul că orezul rece şi cleios, acoperit cu vreun sos de soia indefinisabil revine şi mai ieftin. Iar toţi snobii din Paris, şi nu numai cei plini de bani, s-au repezit în aceste surogate de restaurante japoneze, pamându-se după «originalitatea» lor ! Ei bine, iată că o nouă variantă a acestei boli şi-a făcut apariţia sub numele de «crêperie». E drept că bucătăria franceză, nu îndrăznesc să spun «gastronomia franceză», menţionează clătitele ca pe un fel de mâncare regional tradiţional în Bretania**** şi, în mai mică măsură, în Normandia. Îmi amintesc cu plăcere de călătoriile în Bretania de acum aproape patru decenii când, în casa amfitrionilor mei, se punea pe masă o farfurie cu 20 sau 30 clătite fine,
«krampouezh» în jargon local, aproape o dantelă, pe care fiecare comesean le ungea cu untul sărat, tăiat dintr-un calup de vreo jumătate de kilogram, cu care însoţeau, înlocuind pâinea, diferitele feluri de mâncare. Dar de multe ori ele erau consumate însoţite de brânză sau şuncă, uneori chiar şi de un ou moale, aşa zisa «crêpe complète» - când era făcută pe bază de făină de grâu negru (sarrasin). Era simpatic, amuzant, mai ales când aceste clătite erau însoţite de un bol de cidru brut care punea în valoare gustul lor ţărănesc. Însă de aici până a vorbi despre o «specialitate gastronomică»… mai era mult de mers ! În mod straniu, Radu Anton Roman, în cartea sa intitulată «Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti» sau, de manieră mult mai poetică, «Savoureuse Roumanie», în traducerea ei franceză, vorbeşte cu tremolouri patriotice în glas despre clătite : «Oricât de straniu s-ar părea, ne distingem de întreaga omenire în toate, chiar şi în clătite. Clătitele voastre franţuzeşti sunt puţin mai crocante şi mai ales mai poroase decât ale noastre, cele «mioritice» ; nu pot fi reîncălzite fără să se rupă sau se usuce ca iasca !... Însă clătita din Carpaţi este unică prin simplitatea ei suplă (nu simţiţi voi, fraţi români, deveniţi francofoni, un frison patriotic ? Nu simţiţi nevoia de a vă ridica, agitând clătita ca pe un drapel care fâlfâie în mâinile, gândurile şi pe buzele voastre, chiar şi cu gura plină, intonând un imn gloriei ţărânii carpatice, strămoşească şi fecundă !) Trăiască clătita naţională !» Acest paragraf patriotic se intitulează în cartea regretatului autor : «Clătite cu ce-o fi» sau în franceză «Crêpes à n’importe quoi». Cum am avut ocazia de a remarca profunda cunoaştere a limbii franceze pe care Radu Anton Roman o mânuia cu uşurinţă, m-ar mira ca el să nu fi sesizat că titlul francez poate fi tradus şi prin “Clătite cu orice prostie”! Ceea ce ar justifica aşa zisa ironie a textului precitat. Şi cum ar putea fi altfel, când clătitele sunt în fond numai un amestec de elemente bazice, fără nicio distincţie specială : făină, sare, lapte şi ouă. Restul, toate ingredientele adăugate pe ici, pe colo (rom, calvados, mere etc.) nu sunt decât «variaţiuni pe o temă impusă». E drept că dacă imaginea pe care o port în minte despre clătitele din România copilăriei mele nu are nimic în comun cu cele descrise de Radu Anton Roman, este poate mai degrabă din vina condiţiilor particulare ale anilor ’50-’60. Specialistul gastronomiei române vorbeşte despre clătite cu «nenumărate umpluturi posibile : dulci, sărate, condimentate, cu fructe, cu cârnaţi, cu produse lactate, cu tot ce vrei…» Mie îmi vin în minte clătitele dela Tuşnad, când mâncam la Cantina no. 5, unde fusesem repartizaţi alături de «oamenii muncii dela oraşe şi sate veniţi la odihnă prin grija Partidului şi Guvernului României Populare». Deşi nu locuiam în «Casele de odihnă», tatăl meu se aranjase să obţină, contra plată, câteva bonuri de masă, ceea ce îi permitea mamei mele să nu gătească în fiecare zi şi deci să poată profita şi ea de câteva zile de odihnă. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată cădeam peste desertul «clătite cu marmeladă». Erau nişte foi de aluat, de cele mai multe ori necoapte, pline de o grăsime dubioasă, umplute cu binecunoscuta marmeladă (de prune ?), tăiata cu cuţitul dintrun calup, aceeaşi care servea pentru micul dejun, alături de aşa zisa cafea pe bază de cicoare. În cazul cel mai fericit, clătitele, tot jum’ate arse, jum’ate crude, erau umplute cu o dulceaţă de vişine cam lichidă, care reapărea la masă în mod periodic. Cum pe vremea aceea eram foarte mofturos la mâncare şi scopul principal al sejurului la munte era ca, sub influenţa
www.oglindaliterara.ro
Adrian Irvin Rozei
6015