Oglinda literara nr.

Coperta: Pictură de Salvador Dali

În acest număr: Adela Serghiescu Adrian Dinu Rachieru Adrian Irvin Rozei Adriana Chirila Al.Florin Ţene Alexandru Biriş Alexandru Cazacu Alexandru Petrescu Alexandru Stănciulescu-Bârda Ana-Maria CornilăNorocea Anca Damian Andreea Husanu Andrei Mihăescu Angela Baciu Angela Furtună Any Dragoianu Armanda Filipine Bogdan Ulmu Boris Marian Bruno Ştefan Christian Schenk Ciprian-Ion Popescu Constanţa Cornilă Constantin Miu Corina Buşilă Moldovan Corneliu Dănilă Cristian Tiberiu Popescu Cristina Bosanceanu Cristina Nicoleta Sprînceană Dan Brudaşcu Dan Norea Daniela Dudău Dorel Schor Doru Bem Dr. Dan Brudaşcu Dumitru Anghel Dumitru Pricop Emilian Mirea Florentin Popescu Florin Bulboacă Florin Paraschiv Friedrich Engels Gabriela Luca Neagu Gabriela Popescu George Anca George Petrovai George Popa Gheorghe Istrate

5950

Gheorghe Mocanu Gheorghe Suchoverschi Ioan Abrudan Ioan Popescu Ioana Rucsandra Dascalu Ion Pachia Tatomirescu Ion Predoşanu Ionel Necula Ionică Sava Ionuţ Caragea Iulia Stoleriu Iulian Bitoleanu Janine Vadislav Jean Giono Leo Butnaru Leonida Maniu Lidia Ardeleanu Liviu Pendefunda Lucia Cherciu Lucian Gruia Maria Cogalniceanu Marian Ifrim Mariana V. Vârtosu Mariana ZavatiGardner Marius Chelaru Mihai Ştirbu Mircea Radu Iacoban Miron Manega Nicolae Negru Nicolae Rotaru Oana Dugan Ovidiu Ioan Stoica Petrache Plopeanu Petru Ababii Pompiliu Comşa Radu Beligan Robert Toma Rodica Anca Rodica Cucoara Şerban Tomşa Stan Brebenel Stela Covaci Theodor Bratosin Theodor Codreanu Valentin Muscă Vavila Popovici Viorel Avram Virgil Until Virginia Bogdan

OGLINDA literara

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER) şi Associazione della Stampa Estera din Italia, membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE) Editată de: Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea REDACŢIA:

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu Redactor şef adj: Gabriel Funica Senior editori: George Anca, Laurian Stănchescu, Liviu Comşia, Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Leo Butnaru, Theodor Codreanu, Liviu Pendefunda. Secretar literar: Ştefania Oproescu Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Gheorghe Mocanu, Virgil Panait, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Armanda Filipine. Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, Mihaela Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. Foto: C. Răduc Administraţie: Mircea Ghintuială Tehnoredactare: Adrian Mirodone Culegere: Ionica Dobre

OGLINDA LITERARĂ o puteţi citi şi descărca de pe site-ul www.oglindaliterara.ro Materialele se trimit numai în format electronic, cu diacritice, la :

E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com Corectura nu se face la redacţie.

ADRESA REDACŢIEI: str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8, ap. 6, Focşani, jud. Vrancea Mobil: 0722-284430 ISSN 1583-1647

Revista se află la chioşcul Muzeului Literaturii Române, Reţeaua COMPRES şi la sediile filialelor Uniunii Scriitorilor din România. În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătura proprie.

www.oglindaliterara.ro

EDITORIAL

Cum stăm În timp ce a noastră s-a spînzurat de Bariera Vergului, capra vecinilor bulgari nu mai moare. Se întremează, se reface şi, în curînd, o vom vedea tropotind-behăind zglobie cu coada ridicată de procentele agenţiilor de rating. Ca în anecdota recto-nazală despre teoria relativităţii, cu menţiunea că în toată această „nasulie” ei stau relativ mai bine. Iar noi care, de la Traian la Traian, am făcut o istorie interesantă, orişicîtuşi, avem perioade cînd ne place să ne înecăm la mal precum Papan Chilibar. Adică nu ne lăsăm pînă cînd n-o facem şi de oaie. Care va să zică situaţiunea-i albastră spre vînăt precum bancnota de 100 cu efigia marelui Caragiale.Nici măcar pe rapiţă nu ne mai putem baza. Căci aşa cum explica un specialist în agricultură bate vîntul şi se scutură înainte de a fi recoltată.Acum 110 ani, pe 23 iunie 1900, cînd I.L. Caragiale publica în „Universul” antologicul său text „Situaţiunea” , tot în criză eram. Prin urmare, vorba hegelianului, istoria se repetă.Uneori sub formă de farsă, mai mult sau mai puţin grotescă. În tot cazul „căldură mare”.Şi atunci ca şi azi abia după unu noaptea se poate oarecum respira.Aşadar, să respirăm. Pînă să ajungă la noi, cu viteza luminii tiparului, amicul Nae, vox populi, hiperexcitat, cu chef de vorbă, de talkshow, de prin berării. Astăzi, amicii Nae, analişti de felul lor, tranşează „situaţiunea” în direct, la televizor, ne dau frisoane ori ne adorm glorios cu telecomanda rostogolindu-se încet printre aşternuturi. Îl preferăm de departe pe amicul nocturn, pe crizatul partener de discuţie al lui nenea Iancu. Cel puţin replicile sale au făcut carieră artistică şi literară, au devenit memorabile.Ba chiar şi un mic studiu de psihologie individuală din postura de crizolog al unei lumi încă feerică. Adevărata criză este una interioară determinată de faptul că nevasta se află în chinurile facerii.Problema reală a personajului, a amicului nostru, este procesul naşterii la care el, ambetat, nu poate să asiste.Şi atunci merge

prin bodegi, mai ia o bere, un macmahon, un şvarţ., se dedublează în cetăţean responsabil, adoptă logosul parazitar de circumstanţă, vizibil îngrijorat de criza socială.”Prost, monşer...Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă...fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cînd te gîndeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!... ca să vie un moment orişicît ai zice, cînd vezi că bate falimentul la uşă... care ştii dumneata de cîte ori am spus eu, că o să se-nfunde odată cu cheltuielile nebuneşti, care pot pentru ca să zic că nici o ţară nu s-a mai întîmplat, pentru ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă împrumut fără voia dumitale !...” Guvernul, economiile, China, boxerii, pînă la ziuă cînd la simigerie trebuie să scoată covrigi calzi.Desigur un pretext.Minat de incertitudine amicul Nae vrea s-o mai lungească, să mai tragă de timp.”Mai umblu prin oraş... pînă-o face...Nu pot, monşer, pentru ca să stau cînd face...” Anunţul coanei moaşă, care întîmplător trece în birjă, vine la ţanc, îl scapă de „chinurile facerii”, marchează sfîrşitul crizei.E băiat.Poate Andrei din ţara lui Andrei care vă vorbeşte din viitor.Lucrurile se limpezesc, geniul dîmboviţean revine la matcă întru aflarea soluţiei magnifice, izbăvitoare.”O tiranie ca în Rusia...Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru ca...” www.oglindaliterara.ro

Gabriel Funica Astăzi, amicii Nae, analişti de felul lor, tranşează „situaţiunea” în direct, la televizor, ne dau frisoane ori ne adorm glorios cu telecomanda rostogolindu-se încet printre aşternuturi. Îl preferăm de departe pe amicul nocturn, pe crizatul partener de discuţie al lui nenea Iancu. Cel puţin replicile sale au făcut carieră artistică şi literară, au devenit memorabile.Ba chiar şi un mic studiu de psihologie individuală din postura de crizolog al unei lumi încă feerică. Adevărata criză este una interioară determinată de faptul că nevasta se află în chinurile facerii.

5951

ESEU

Jean Baudrillard – DIALECTICA MORŢII DIALECTICII – Baudrillard foloseşte limbajul şi aluzia religioasă. Tonul său este profetic, grav. Înţelesurile de multe ori oraculare, se plimbă circular, mai mult chiar – mobian, prin discursul său demonstrând relativitatea în care sunt prinse, de care sunt contaminate, odată cu realitatea. După cum spune Baudrillard nu numai filosofia devine imposibilă, ci lumea însăşi. Nu doar dialectica sfârşeşte în implozie, descărcată de toate tensiunile ei, ci însăşi realitatea! Golită de înţeles, repetativă şi inerţială. Dinamica se transformă în inerţie accelerată, creşterea în excrescenţă. Sfârşitul exersat de atâtea ori, înscenat , prefigurat, nu mai are rost. El ar sosi ca proprie dublură , calp, lipsit de credibilitate.Viaţa îşi pierde sensul încă odată, căci fără moarte ca limită, ea derapează din propriu-i cadru. Obiectele, viul însuşi, se multiplică haotic pierzându-şi realitatea. Creşterea aberantă a cantităţilor transformă totul în cantităţi. (Încă un eşec al dialecticii, deci!) Celula, această expresie a vieţii, contaminată la nivelul propriului cod de pierderea sensului, se proliferează haotic, transformânduse în moarte. Şi nu este dialectică aici, spune Baudrillard, ci umbra, simulacrul unei dialectici, sau dacă totuşi este, atunci e vorba de o dialectică căzută în sine, implozivă, neputincioasă. Moartea vine în numele vieţii - creşterea este înăbuşită de excrescenţă; creşterea este diformitate. Obiectele, nu doar lucrează pentru om, ci lucrează asupra omului, asediidu-l, supraveghindu-l, folosindu-l. Formele şi în ei înşişi credinţa în vigoarea şi vitalitatea neamului nostru. Esenţa lumii noastre, arăta Părintele Dumitru Stăniloae, este dialogică, nu ontologică. Alexandru Bantoş a ales această cale a dialogicului împotriva trufiei monologale. Cred că acesta este secretul rezistenţei lui în construcţia instituţiei şi revistei Limba Română. Ele rămân opera vieţii lui şi nu e puţin lucru. De aici, probabil, şi preferinţa lui pentru specia jurnalistică a dialogului, a interviului, din care a rezultat volumul Retrospectivă necesară. Dialoguri, Editura Casei Limbii Române, Chişinău, 2007. Ca om al dialogului îl prezintă, într-o consistentă prefaţă, lingvistul şi filologul ieşean Stelian Dumistrăcel: „Cel mai important aspect pe care totuşi îl putem prelua din teoria domeniului este acela că interviul este o operă având doi autori. Şi, în cazul de faţă, între aceştia nu se instituie un „joc de putere”, căci intervievatorul nu pune întrebări insidioase, nu vrea să-l surprindă pe interlocutor, nu urmăreşte senzaţionalul. Împreună, cei doi autori dialoghează, construiesc, aproape în fiecare caz, un text de caracterizare a unei situaţii, a unui fapt proprii mărturii sau dezvăluiri de opinii, ori că enunţul unei întrebări este mai lung decât răspunsul… Pentru că domnul Bantoş, filolog ca formaţie universitară, nu este doar ziaristul care s-a pregătit cum se cere pentru un interviu cu o personalitate reprezentativă, a cărei părere contează pentru public (o altă condiţie a jurnalismului care este aici din plin respectată); el însuşi s-a aflat în miezul evenimentelor, în calitate de factor de răspundere la Departamentul de Stat al Limbilor, după cum se află şi astăzi, ca redactor-şef al revistei „Limba Română”, director al Casei Limbii Române” etc. (Op. cit., pp. 18-19). Echilibrul, măsura, condiţia dialogală nu exclud opinia fermă, militantă. Alexandru Bantoş o posedă cu vigoare, cum arată editorialele din Limba Română. Doar un exemplu din nr. 6-10/2003, sub titlul interogativ inspirat de academicianul Silviu Berejan: E nevoie ca toată lumea să facă lingvistică? Autorul dă o replică pe măsură politicii lingvistice a guvernului comunist. Ca şi în perioada sovietică, autorităţile au recurs la „argumentul” oamenii muncii, singurii „legitimi” de a hotărî ce limbă vorbesc.

Virgil Untilă structurile sociale sunt în derivă. Politicul este un simulacru existând de sine stătător, fără legătură cu socialul. Producţia este absurdă şi nu numai că nu rezolvă problemele omului, ci crează ea însăşi penurie. Universitatea e moartă : un cadavru în mişcare, irelevantă din perspectiva pieţei şi a muncii, sărăcită de subsanţă culturală, văduvită de un ţel final al cunoaşterii. Mijloacele ucid scopurile, demersurile ucid intenţiile...şi istoria devine mobiană: efectele îşi preced cauza. Răul şi-a pierdut aparenţa, conturul, fiind astfel imposibil de identificat. Succesiunea bine/rău încetează să mai existe, iar răul ia din când-în-când faţa binelui, pentru a simula că mai există o luptă, prinzând astfel omul în capcana sa ultimă. Iar aceşti „clarvăzători” din sânul „maselor populare” aduc acuzaţii „savanţilor orientaţi politiceşte” că vor să „înlocuiască limba naţională a poporului moldovenesc” cu o limbă străină şi duşmană – limba română! Cu astfel de vechi aberaţii staliniste au crezut politicieni ca Vladimir Voronin că pot menţine cursa spre moldo-rusificare totală a limbii române din Basarabia. A lansa asemenea aberaţii în mass-media, atrage atenţia Alexandru Bantoş, înseamnă nu doar a încălca adevărul ştiinţific, ci şi a semăna discordie în societate, a provoca un război intraetnic. Dacă ar fi să exprim o nemulţumire în aceste note, ea s-ar referi la tendinţa lui Alexandru Bantoş de a-şi sacrifica talentul jurnalistic şi filologic pe altarul condiţiei de „administrator” al instituţiei şi revistei, neglijând propriul scris. Alexandru Bantoş atestă şi calităţi de portretist şi de evocator, exersate nu numai în cazul lui Nicolae Corlăteanu, ci şi al altor personalităţi, cum ar fi în medalionul închinat pictorului Igor Vieru. Iată doar un fragment: „Observator şi înţelegător subtil al sufletului omenesc, Igor Vieru apreciază puritatea sentimentului, trăirea interioară, înţelegerea profundă a sensului existenţei umane. Artistul rămâne veşnic copil, adică deschis pentru comunicare, cu ochiul neprihănit, tulburat de toate câte se întâmplă în jur. (…) Grafica lui – nuanţată, expresivă, cu evidente conotaţii româneşti – la abecedare, la numeroase cărţi de folclor ţinea în mare parte locul alfabetului latin. Desenele care au însoţit volumele de poezii ale lui Mihai Eminescu (1965), pe atunci încă puţin cunoscut în Basarabia, au înlocuit exegezele marilor eminescologi români interzise la noi. Calităţile artistice deosebite, harul de a vedea dincolo de aparenţe, magia culorilor verbului matern le desprindem şi din duiosul răvaş adresat nepoţeilor”. (Zugrav al sufletului basarabean, în „Limba Română”, nr. cit., p. 274). Alexandru Bantoş a împlinit pe 23 iunie luminoasa vârstă de 60 de ani. Fie ca Domnul să-i dea sănătate şi să vadă că opera lui întru slujirea Limbii Române a fost una de importanţă istorică!

www.oglindaliterara.ro

5953

ESEU

LIMBA STRĂINĂ Este vorba de limba romană, maternă, predată ca limbă străină. Manualele noi, aproape luxoase, includ (piratizează?) şi pe cele dactilografiate sub comunism şi şapirografiate cât să pară ceva între samizdat şi gramatica academiei. Literartura, puţină dintotdeauna, s-a anemiat în aceste oglinzi destul de palide şi aşa. Volumele oficiale, în engleză, fac propagandă tranziţiei după tipare străvechi, uneori din anii cincizeci (vezi iconografia politică). S-ar pune astfel problema când ai de prescris bibliografia cursurilor, în cazul meu, la Universitatea Delhi, pentru certificat, diplomă, şi advanced diploma. Cel mai nou şi mai atractiv tratat, cel elaborat de un colectiv condus de profesorul Grigore Brâncuşi, aparut in 2002, este numai în româneşte, de folosit în asa-zisa metoda directă. Se poate corobora cu bătrânul curs “Cazacu”, în engleză şi franceză, nici depăşit, în cea mai mare parte, nici uşor de concurat în spiritul academic (prea academic, evitând totuşi ceea ce se cheamă limba de sub dictaturi – poate tocmai pentru că in locul literaturii permise se compun texte gramaticaliste, comercial-turistice). Neoliteratura lingvistică asupra limbii romane ca limbă străina – Craiova părand centrul de emanaţie şi arabii principalii cursanţi – caută cu tot dinadinsul experimente atractive şi în acelasi timp funcţionale. Lingviştii de clasa au a se întâlni cu transmiţători versatili, concurenţiali, nu în ultimul rând cu atenţie, dacă nu teamă, la pretenţiile şi background-ul studentului. Manualele standard se adaptează spectaculos contextului geografic-lingvstic-mentalitar, dacă se mai utilizează, dacă nu sunt lăsate de o parte în funcţie de receptivitate, dar şi de lipsa de pe piaţă a acestor cărţi, de forţa majoră a predării unei limbi deodată “prea” straine (şi iatăne ieşiţi din aventura – cu sau fără profesor – a unei cariere didactice postmoderne). Recunoscută ca limbă romanică, automat e şi ultima, ne în Uniunea Europeana (care toată această Uniune se vede infinit mai şters decât obişnuia să bântuie Uniunea Sovietică până în zilele noastre). Admiţând că nu sunt pierduţi din pornire, studenţii pot avea un sentiment exotic, de raritate plătibilă teoretic mai scump, când ar apărea şi ocazia comunicării sau traducerii din limba aceea atât de…străină.

Mai fiecare pus în situaţia de a preda astfel trăieşte o situaţie limită, unicat, mai degrabă lăsandu-se predat audienţilor de către limba respectivă. Am ieşit destul de repede din gramatica stas şi am zis, cumva logic, o limbă indoeuropeană nu e straină în India, învăţând-o, abia vă cunoaşteţi mai bine propria limbă, înrădăcinată în sanscrită, ca a noastră în latină. Dacă eram în China, aş fi făcut caz de nostratic, regretând degringolada esperanto. Destule diferenţe te pun în gardă, la capitolul conversaţie, să te porţi ca la faţa locului, cu gusturile locului, n-ai cum mânca salată de beouf în ţara vacii sfinte. Recursul la literatură, disperat şi salvator, poate fi problematic dacă mai toti studenţii îşi dau examenele propriu-zise (nu pentru cursuri «part time”) în comerţ. Cel mai potrivit este să-ţi dai drumul propriei inventivităţi, să forţezi empatia limbii tale materne în răsturnarea ei în limba străină care să seduca, să amăgească mai bine decât să alunge ori să plictisească înainte de a se fi înţeles despre ce e vorba. E vorba de limba romana. În India, e vorba de Eminescu. Supere-se cine-o vrea. Oricâtă frică de neant. Atâta virginitate românească n-are decât să fie violată gramatical, dar dacă se trece la defulări brahmanatmanice, n-ai cum fără Eminescu, admiţându-te român în India ori student la o limbă străină din abis. Unde auzind de Focşani, să decodezi ‘foc-focş-Focşa-focşan-(nasc?) şi un focşor de ‘şanti’, prima silabă, iar văzand scris pe o riksha numele marelui transportator la pedale, Kishore, ah, pe-un picior de plai…

Lansare de carte la Biblioteca Municipală Gabriela Popescu Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, fondatorul revistei literare „Oglinda literară”, s-a întâlnit cu cititorii romaşcani Biblioteca Municipală „George Radu Melidon” din Roman a găzduit vineri, 14 mai 2010, o întâlnire de suflet cu omul şi scriitorul Gheorghe Andrei Neagu. Întâlnirea a reunit oamenii de cultură, cadre didactice şi elevi şi s-a constituit

5954

într-un cenaclu literar ad-hoc. Motivul a fost lansarea la Roman a ultimei cărţi a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, „Nunta neagră”, dar şi familiarizarea publicului romaşcan, în special a celui tânăr, cu activitatea publicistică a unui om legat sufleteşte de aceste meleaguri. Născut în satul Sofroceşti, comuna Trifeşti, Gheorghe Andrei Neagu este prozator, promotor cultural, jurnalist, editor de presă literară şi fondatorul revistei „Oglinda literară”. Între lucrările care îi definesc cel mai bine personalitatea se numără „Templul iubirii”, apărut în anul 1992 la editura Porto-Franco, „Arme şi lopeţi” (1993), „Aesopicae” (1995), „Tarantula” (1995), „Moartea şobolanului” (1997), toate apărute la editura Zedax. „Purtătorul de cruce”, editura Transilvania, 2009. personaj emblematic pentru cultura vrânceană, Gheorghe A. Neagu este cetăţean de onoare al oraşului Panciu,

www.oglindaliterara.ro

George Anca

dar şi al comunei natale Trifeşti, din 2009, în semn de recunoştinţă pentru întreaga activitate literară şi implicare în actul cultural. Ultima carte a scriitorului Neagu, „Nunta neagră” a fost prefaţată de scriitoarea şi pictoriţa Violeta L ă c ă t u ş u : „Fiecare cititor are poetul lui preferat. În plin avânt post-modernist, Gheorghe Andrei Neagu se întoarce la baladă, în care se împletesc tema iubirii, a morţii şi a destinului. Este o carte ce emană o atmosferă romantică, a spus Violeta Lăcătuşu. Bucuria scriitorului Neagu a fost cu atât mai mare cu cât printre invitaţi s-a numărat şi profesorul său din liceu, Gheorghe A.M. Ciobanu, prilej de a depăna amintiri şi de a construi proiecte.

ESEU

STUDIU ASUPRA DIMENSIUNII UMANE A OPEREI LITERARE Scăderea din ce în ce mai accentuată a interesului colectiv pentru artă se datorează în primul rând, în mare parte condiţiilor socialexistenţiale actuale, care acţionează direct asupra mentalităţii individuale şi sociale, şi care îi determină automat pe oameni să- şi îndrepte atenţia cu preponderenţă către material, către pragmatic. Simţutile omului modern ating un apogeu de acuitate, până acolo încât se poate vedea invizibilul, simţi impalpabilul. Pe de altă parte, arta, care devine din ce în ce mai ermetică, mai închisă în sine, mai rigidă şi mult mai dificil vulnerabilă, se îndepartează de public nu programat, organic, într-o evoluţie absolut firească, deci nu poate fi ea culpabilă de inensibilitatea mereu în creştere a publicului. Omul nu pătrunde mesajul operei, nu realizează rolul miraculos pe care aceasta îl are în cursul obişnuit al vieţii; mai mult decât atât, el nu mai crede în puterea operei de artă. Îi repugnă aparenţa inaccesibilă, în genul „artei pentru artă”, a artei care există doar pentru sine. Arta e esenţial umană, în sensul că e creată de om. În momentul în care spunem că este creată pentru om, intervin opiniile diverse. Astfel se întâmplă, de exemplu, în cazul unui autor precum Dan Barbilian (Ion Barbu, pentru neiniţiaţi) care doreşte la un moment dat să demonstreze doar că simţul artistic se află în fiecare iar actul de scriere începe la el doar dintr-un pariu făcut pentru a demonstra că actul scrierii poate porni doar din exerciţiu. Opera sa se caracterizează prin ermetism, opera care îşi este suficientă sieşi. În orice condiţii însă, arta este utilă omului. Vorbim aici despre posibilitatea omului de a oferi propriei lumi, pornind de la analogia cu lumea textului, o explicaţie logică şi un sens sau despre efectul de catharsis, acela care reveleză posibilitatea purificării prin artă. Dar acest procedeu este posibil doar în momentul în care cititorul pătrunde adevărata esenţă a operi literare, intermediată în unele cazuri de intervenţia creatoare a criticului. Blaga afirma că în literatura indiană sunt multe comentarii „mai geniale” decât operele propuse spre analiză. Critica rămâne creaţie, aşa cum afirma şi George Călinescu, prelungire organică a operei literare (cf. Ion Bălu). Critica este artistică, flexibilă, cu viziune amplă asupra subiectului abordat. Nu se analizează exclusiv partea de text aflată înaintea ochilor ci se fac analogii, se descoperă similitudini sau elemente novatoare ale

Cristina Bosanceanu

operelor. Comparaţia între opere are majora semnificaţie a comparaţiei între experienţe vitale, concrete, reale. Literatura nu este literatură şi atât, ea este mult mai adevărataă decât viaţa. De aici, necontenita şi indispensabila raportare a literaturii la viaţă, unde efortul merge în sensul aflării unui numitor comun, adică a unui principiu cosmic uitar. Faptul cel mai insignifiant îşi află structura similară într-un fenomen mai amplu. Viaţa se constituie ca sistem de structuri paralele, în care dimensiunile singure diferă. Vorbim, de exemplu, aici despre aceeaşi temă dar aplicată diferit la variate niveluri: trecerea timpului resimţită la nivel individual sau întoarcerea la momentele de geneză, au ca semnificaţie utlimă ireversibilitatea momentului. Întotdeuna opera se infuzează de astfel de semnificaţii, care încercă să răspundă nevoii fundamentale a sufletului uman de a prinde sensul lumii, chiar dacă la o primă vedere acestea rămân insesizabile. Putem aduce în discuţie, de asemenea, mitul balcanic al zidirii unui om în scopul perpetuării creţiei, ridicarea existenţei umane la rang cosmic prin”extrapolarea aritmologiei trupului în zidire”. Structura vechilor temple egiptene este frecvent realizată prin raportare la geometria trupului. Arta greacă acordă divinului atribute umane, dar şi omului valori divine. Arta pentru artă ţine de sacru absolut, e un domeniu al abstractului imposibil de reprezentat. Chiar prin simpla numire ea îşi riscă esenţele, căci cea mai sumară reprezentare îi anulează definiţia, structura absolută şi nefragmentară. Arta nu poate exista decât sub forma operei de artă, aşadar a unor reprezentări concrete. Ea nu poate fi decât un punct intens fremătător, în acelaşi timp convergent şi divergent, de nebănuie fascicule cosmice. De aici nenumăratele divagări pe tema neputinţei cuvântului de a surpinde inefabilul, de a reda Sentimentul, Starea în deplinătatea ei. Reprezentarea prin concret este un alt mod de a spune că absolututl include umanul, ceea ce nu însemnă însă că omul deţine controlul asupra artei. Opera singură se cere explicată, nu printr-o analiză pedantă, nu unde şi când vrem noi, ci când şi unde cere ea. E vorba de acel inefabil care nelinişteşte, instaurând o stare de aşa- zisă indignare, de furie latentă, în măsura în care procesul de descifrare se prelungeşte infinit către un virtual punct- terminus. În terminologia lui R. Barthes, ar fi vorba de acel sens obtuz, „vag, spumos, topit”, cel care ţine de ordinul clipei, al impresiei fulgurante şi inexplicabile dar de neşters.Acest spaţiu diseminat şi impalpabil constituie, în definitiv, sensul operei litereare. Înainte de toate, e vorba despre sugestia instituită involuntar în conştiinţa sensibilă a lectorului, singura care se impune a fi nu criticată, ci intuită, explorată, valorificată. În momentul în care operei i se asociază un astfel de spaţiu viu, fremătător, în mod cert este o operă care respinge critica şi atrage interesul şi pasiunea. Acesta este criticul: un pasionat. Artistul a dat naştere operei, criticul o face să trăiască.Şi e nevoie de o luciditate şi o conştiinţă a valorilor mult mai dezvoltată căci, asemeni matematicii, literatura nu admite greşeli, din simplu fapt că se confundă cu viaţa. Literatura e matematica existenţei- iată triunghiul vital. BIBLIOGRAFIE: Ion Bălu, Călinescu, George. Critică şi interpretare, Cartea Românească, 1970 Marcel Chelba: Tetralogia kantiană. Vol. I Introducere Critică, Crates, Reşiţa 2004

www.oglindaliterara.ro

5955

AESOTERICAE Virtualul ca antiteză a metaforei De ce să rămânem la stadiul în care un filosof ermetic vede arta şi realizatorul ei elaborează totul în termeni alegorici şi enigmatici. Noi suntem oameni. Poetul e un om şi se supune vieţii cotidiene a timpului său. Creaţia sa însă nu este întrutotul meritul culturii, cunoaşterii sale de cărturar ci şi harului pe care Marele Arhitect al Universului a găsit de cuviinţă să i’l împărtăşească. În casa profunzimii, alunecând prin lanuri de trandafiri, poetul plin de virtute astrală îşi arogă dreptul de a se îmbăia precum dragonii în apa abisului din iezerul Dianei. Dar nu aceasta este ceea ce îşi propune fundamental poetul. Gândirea sa misterioasă şi preţioasă totodată este parte din manifestarea luminii de la origini. Teologic, este indispensabilă artei prin care se naşte piatra, piatra pe care şi Isus a clădit Biserica Sa, metafora emblematicii creştine având aceeaşi profundă înţelepciune. Trecerea de la piatra brută la piatra şlefuită reprezită progresul spiritului şi sufletului asupra trupului. Această piatră înrudită cu Cristos este Crysopeea (lapis philosophorum). Projectio alchimic reprezită un act final şi totodată iniţial, materia prima se reproduce şi multiplică la infinit. Piatra este elementul indispensabil în construcţie, simbolismul ei masonic, trecând prin stadii evolutive, esenţial şi fundamental, elementul cel mai vechi, mai adevărat şi mai sigur decât certitudinea însăşi, o arcană a arcanelor. Şi dacă înţelepţii care se află sub cer caută capătul tuturor lucrurilor să poată defini acest corp indestructibil aflat sub strictul control al spiritului divin, virtuţile şi puterea divinităţii rămân ascunse ignoranţilor. Piatra este tot ce nu se evaporă prin foc şi atinge perfecţiunea naturii.

Liviu Pendefunda

Niciodată aici nu se va lumina mai mult lumina locului este înlăuntrul Ei luaţi aminte: aceasta’i tainica putere a spiritului precum de-a lungul marilor fântâni o sferă iubire’i prea iubită sau singuratic trup pe ţărmul nedezvăluit nicicui; aceasta e vraja încoronându-se lumină… niciodată aici nu se va lumina mai mult lumina locului este înlăuntrul Lui. 5 Treptele spre lumină au un număr bine definit, adesea ele amintind de cifra şapte. Numerologic, şaptele semnifică cea mai înaltă treaptă a illuminării, valabilă când procesul integrării inconştientului este încheiat, şi Hermes, seducătorul alchimistului îi dă acestuia din urmă posibilitatea să urce chiar într’o treaptă mai sus, ca şi în Faust6 unde magia neagră, promite şi amăgeşte. Spiritele slabe sunt seduse foarte uşor şi cad pradă eternei confuzii. Stabilirea ordinii şi destrămarea orânduielii sunt cu predominanţă exterioare, contrarii private de arbitrariul uman. Taina primordială e tocmai faptul că vieţuirea este prezentă doar lucrului care se poate anula pe sine. Doar dogma, fie ea religioasă, filosofică sau ştiinţifică ne poate proteja în faţa ofensei noetice. Cele şapte trepte ale transformării, trecând prin cele şapte planete se pot întruchipa în petalele trandafirului rosicrucian7. Trecerea către trandafir, per crucem ad rosam, are un caracter solar descinzând din cer în replica pământului în imaginea soarelui din oglinda unei flori. Contradictorii şi paradoxale sunt doar bâjbâielile celor care cu ochelarii de cal dăruiţi de dogma lumii profane cred că erezie e ceea ce ei nu înţeleg, lucrarea născută din perpetua reconciliere a elementelor în vederea realizării operei. ______________________ 5 Liviu Pendefunda, Stelele umbrite, Poema Focurilor – Falii 2, 1986 6 Goethe, Faust, II 7 Robert Fludd, Summum bonum, 1629

5956

www.oglindaliterara.ro

Isaac Asimov - 90 Boris Marian Isaac Asimov a murit de SIDA, la 6 aprilie 1992. A contractat boala prin transfuzie de sânge, în timpul unei operaţii pe cord, în 1983. Nu a ştiut, nu i s-a spus, dar de la el ne-a rămas o frază demnă de un scriitor care se respectă – „Dacă mi s-ar spune că mai am de trăit şase minute, m-aş grăbi să scriu cât mai mult şi mai repede”. S-a născut în anul 1920, la 2 ianuarie, în apropiere de Smolensk (Rusia). După trei ani, familia emigrează în SUA, unde îşi face studiile, devenind după război cercetător şi profesor la Universitatea din Boston. A fost doctor în ştiinţe biologice, dar pasiunea pentru scris i-a acaparat toate resursele. Este autorul a circa 500 de cărţi, corespondenţa sa, deşi era aparent un singuratic , totalizează 90.000 de scrisori, era un interlocutor fermecător, a fost căsătorit de două ori, a avut copii din ambele căsnicii. Alături de Robert Heinlein, Arthur Clarke face parte din Marele Trio al SF-ului american. Prieten cu Vonnegut, cu Gene Roddenburry, creatorul lui STAR TRECK, Asimov era mai mult preocupat de aspectele ştiinţifice ale evoluţiei umanităţii, decât de beletristică. Nu respingea religia, dar evita misticismul, ipotezele neverificabile, ca şi subiectele amoroase, care fac gustul publicului fără pretenţii prea mari. Nici extratereştrii nu-i erau ”pe plac”, după ce a avut un eşec cu o povestire având personaje din alte sisteme solare. Nu-i plăcea avionul, prefera vaporul, trenul, nu înota, nu mergea pe bicicletă, avea o oarecare agorafobie, prefera spaţiile restrânse, o masă de lucru îi era de ajuns. Ştia să ghicească ora exactă, se lăuda cu acest dar, nu era pesimist în privinţa viitorului omenirii, însă nu excludea eventualitatea unei catastrofe cosmice. În 1946 a participat la unele teste nucleare, a fost un adversar al războiului, a criticat dur politica SUA în Vietnam. A fost membru al Asociaţiei Umaniste Americane, al clubului MENSA, deşi nu agrea agresivitatea unor intelectuali. Un asteroid poartă numele său. Scrierile sale sunt grupate în Seria Fundaţia, Seria Roboţilor, Imperiul Galactic, alte scrieri pe serii mai scurte, i s-au tradus o mare parte dintre cărţi, în numeroase limbi, este o celebritaste şi astăzi, la aproape două decenii de la plecarea într-un cosmos care l-a primit ca pe o veche cunoştinţă.

CENTENAR KARL LUEGER - PĂRINTELE POLITICII ANTIRASISTE ŞI ANTISEMITE DIN EUROPA La 10 martie a.c. s-au împlinit 100 de ani de la moartea cunoscutului şi controversatului om politic austriac dr. Karl LUEGER. Trebuie să precizăm că, în calitatea sa de om politic, Karl LUEGER a fost un susţinător constant al cauzei românilor din Transilvania, militând în cadrul unei necesare reforme a muribundului imperiu dualist pentru sporirea drepturilor acordate minorităţilor etnice trăitoare pe teritoriul monarhiei. Unele surse susţin chiar că dr. Karl LUEGER ar fi unul dintre cei care ar fi promovat ideea însuşită şi de unii politicieni români ardeleni(1)1 între care şi A.C. Popovici privind constituirea aşazisei structuri politice „Statele Unite ale Austriei Mari”, în încercarea disperată a unor cercuri politice şi monarhice, mai realiste, de la Viena şi Budapesta de a salva acest bolnav politic din centrul Europei(2)2. Este adevărat că românii ardeleni au cunoscut şi apreciat sprijinul acordat cauzei lor de către dr. Karl LUEGER, motiv pentru are o delegaţie de ţărani ardeleni a luat parte la funeraliile sale la Viena, în martie 1910. Ca om politic, meritele dr-ului Karl LUEGER au fost şi ele dezbătute şi comentate, reţinându-se între altele faptul că a fost fondatorul şi preşedintele Partidului Social Creştin din Austria, iar din 1907 până în 1910 primarul Vienei. În această ultimă calitate, potrivit unor surse consultate de noi, dr. Karl LUEGER ar fi fost unul dintre cei mai buni gospodari ai capitalei Austriei, contribuind substanţial la crearea infrastructurii şi organizării de care depinde chiar şi azi standardul ridicat de viaţă al locuitorilor Vienei, respectiv introducerea apei potabile în aproape toate cartierele oraşului sau crearea unui sistem de transport public aflat în programul municipalităţii. Cu toată obiectivitatea însă, subliniem faptul că dr. Karl LUEGER a fost unul dintre promotorii antisemitismului şi politicilor rasiale, fiind din această perspectivă o sursă de inspiraţie pentru Adolf HITLER, mai ales prin atitudinile rasiste împotriva minorităţilor nevorbitoare de limbă germană din Austro-Ungaria. Se ştie că el este autorul sloganului de inspiraţie antirasială: „Lupta de rasă este mai importantă decât cea de clasă”. Nu este aşadar o surpriză pentru nimeni că în 1877, de exemplu, a votat pentru legea propusă de Georg RITTER von SCHÖNERER de restricţionare a intrării evreilor ruşi şi români pe teritoriul monarhiei dualiste(3)3. Ca om politic, dr. Karl LUEGER a marcat profund nu numai epoca sa şi a stârnit reacţii de respect faţă de politica promovată de el, ca şi de propria sa persoană. Astfel, se ştie că, deşi Partidul Social Creştin al cărui fondator şi preşedinte era, a câştigat alegerile pentru Consiliul Municipal al Vienei, încă din 1895 împăratul Franz JOSEPH (despre care se spune că îl dispreţuia ca persoană publică şi politică), ar fi acceptat să-i încredinţeze postul de primar abia după trei solicitări şi cu o întârziere de 2 ani. În pofida caracterului extremist şi antisemit al politicii iniţiate şi promovate de el, dr. Karl LUEGER continuă să fie prezent şi azi în viaţa capitalei Austriei. Spre exemplu, dr. Karl LUEGER Ring este parte a celebrei Ringstrasse a Vienei, ca şi în alte locuri ale istoriei şi civilizaţiei acestor locuri. Bănuim că prezenţa lui ca figură pozitivă în istoria Vienei se datorează performanţelor de necontestat pe care le-a înregistrat ca primar al Vienei. După cum spuneam, ca om politic, dr. Karl LUEGER s-a făcut cunoscut prin antisemitismul şi politicile lui rasiale, inspirând rasismul şi antisemitismul de mai târziu al führerului german(4)4. O serie de cercetători şi istorici sunt de părere că stilul politicilor sale ar fi inspirat o serie de lideri de dreapta ai primei republici austriece, în perioada 1918 – 1993, cum ar fi Ignaz SEIPEL, Engelbert DOLFFUS şi Kurt SCHUSCHNIGG. Spre deosebire de Adolf HITLER, el, în opinia unor comentatori, nu a inspirat antisemitismul acestora (pentru că, potrivit aceloraşi surse, nici unul dintre ei fiind chiar scriitorul de origine evreiască Stefan Zweig, n-ar fi în mod special antisemit), ci mai degrabă le-a oferit un important rol model pentru poziţia lor în general combativă şi neiertătoare faţă de adversarul lor politico-ideologic (respectiv socialiştii austrieci). În ultimă instanţă, aceasta s-a dovedit extrem de dăunătoare coeziunii primei Republici Austriece în întregul ei. Trebuie să amintim, totuşi, că toţi cei trei politicieni menţionaţi ai jucat roluri decisive în ceea ce s-a numit Ständestät austriac, caracterizat ca un guvern de extremă dreaptă, autoritar, care a cucerit scena politică austriacă şi care a fost impus de dreapta politică după eşecul primei republici din anul 1933. LUEGER este cunoscut ca un autentic antisemit şi admirator al lui Ēdouard DRUMONT. Câteva decenii mai târziu, Adolf HITLER a văzut în el o sursă de inspiraţie pentru ura lui virulentă împotriva a tot ce era evreiesc. Leon POLIAKOV mai afirmă, în lucrarea sa „Istoria

antisemitismului”, că LUEGER a promovat şi susţinut politici rasiste împotriva tuturor minorităţilor nevorbitoare de limbă germană din Austro-Ungaria şi reaminteşte aderarea sa la legea antisemită a lui SCHÖNERER ce limita posibilitatea de emigrare a evreilor ruşi şi români. În extremismul lui exagerat şi nejustificat, LUEGER a susţinut că antisemitismul este socialismul proştilor. Ca semn al preţuirii înaintaşului său, Hitler aduce un tribut entuziast lui LUEGER în cartea „Mein Kampf”. Leon POLIAKOV afirmă, însă, că evreii din Viena n-ar fi avut de suferit în timpul administraţiei sale. Sunt aduse în susţinerea acestei afirmaţii şi cuvintele scriitorului evreu Ştefan ZWEIG, care a crescut în Viena în timpul mandatului de primar al lui LUEGER şi care a susţinut chiar că: „Administraţia lui era perfect dreaptă şi chiar specific democratică”. Dintre inovaţiile antisemite ale lui LUEGER mai amintim: sprijinirea deschisă a unei societăţi naţionaliste intitulate Guido von List Gesellschaft sau acea poreclă antisemită şi antimaghiară JUDAPEST(5)5. După terminarea celui de-al doilea război mondial, o serie de grupări de orientare democratică au pus problema viitorului monumentelor dedicate lui Karl LUEGER şi a altor personalităţi austriece care i-au inspirat pe nazişti şi criminala lor politică rasială şi antisemită. Din motive pe care nu le abordăm noi şi aici(6)6, în pofida reacţiilor interne şi internaţionale, constatăm că acestea, ca şi numele Karl LUEGER persistă şi azi în peisajul public al capitalei Austriei. ____________________ 1 Între altele, se susţine că la Viena s-a înfiinţat în 1906 Capela Română, “existentă şi azi, iniţiativă sprijinită de primarul dr. Karl Lueger, entuziast simpatizant al românilor” 2 Radu Ciobanu, într-o evocare publicată, succesiv, în revistele Steaua, nr.11-12/1992, Rostirea Românească, nr. 3-4/1996, iar o scurtă secvenţă din textul publicat, în Orizont, nr.1/2002, vorbeşte despre relaţiile lui Lueger cu bunicul său, dar şi că ar fi avut „o seamă de prieteni din comunitatea românească: dr. Sterie Ciurcu, dr. Aurel C. Popovici, arh. Cezar Popovici, dr. Marius Sturza, dr. Lazăr Popovici, dr. Sextil Puşcariu ş.a.” 3 Unii comentatori, cu vădite orientări extremiste, consideră că atitudinea autorităţilor austriece ale vremii, dar şi, cam în aceeaşi perioadă şi în preajma primului război modial, a celor române ar fi fost justificată de dorinţa protejării propriului teritoriu împotriva afluxului de emigranţi veniţi din Rusia, în urma nemiloaselor pogromuri iniţiate şi organizate de autorităţile ţariste împotriva populaţiei de origine evreiască. Că, până la un punct, asemenea măsuri politice şi-au avut echivalentul în atitudinile restricţioniste manifestate de autorităţile majorităţii statelor vest europene faţă de cetăţenii ţărilor est europene, care, din raţiuni politice, dar şi economico-sociale au dorit, mai ales după prăbuşirea regimurilor comuniste, să emigreze în Occident pentru căutarea unui loc de muncă şi a resurselor necesare unui trai civilizat pe care propriile lor ţări nu li mai asigurau. Nu pot accepta un astfel de punct de vedere exagerat şi lipsit de realism. 4 Potrivit unor istorici şi comentatori români, politica rasială a lui Lueger a avut imitatori şi în România. Între persoanele frecvent citate sunt renumituil profesor ieşean AC CUZA, părintele extremismului românesc, Corneliu Zelea Codreanu, precum şi alte figuri controversate ale politicii româneşti interbelice. Pentru mai multe informaţii, se poate consulta, pe internet, articolul Antisemitismul mioritic şi rădăcinile acestuia, de Theodor Rebegel 5 Se făcea aluzie la ocuparea unor posturi în administraţie, presă, publicaţii literare maghiare de un procent ridicat de persoane de etnie maghiară. O acuzaţie similară va formula mai târziu, în articolele sale, şi omul politic român Octavian Goga, care vorbea despre preponderenţa elementului evreiesc în cultura, literatura şi presa din ungaria. 6 Considerăm dreptul exclusiv al autorităţilor austriece de a lua măsurile ce le găsesc potrivite şi justificate în privinţa monumentelor consacrate fostului primar al Vienei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Fiecare popor trebuie să aibă dreptul de a-şi omagia înaintaşii politici aşa cum crede el potrivit, fără ingerinţa nimănui din afară.

www.oglindaliterara.ro

Dan Brudaşcu

5957

Eminescu

EMINESCIANA

George Popa

între autohtonie şi universalitate (urmare din numărul anterior)

Şi tot în Memento mori, poetul formula o tulburătoare idee, şi anume : nu cumva actualmente are loc momentul eschatologic, sfârşitul cosmic : „Ştim de nu trăim o lume ce pe nesimţite cade? //Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult… de mult”. Corelativ, în aceeaşi epocă, Nietzsche scria în Also sprach Zarathustra: „Ne precipităm într-o cădere continuă”. În ceea ce priveşte modernitatea, Eminescu formula şi o altă semnificativă clarviziune : “frenezie şi dezgust, dezgust şi frenezie - iată schimbările perpetue din sufletul omenesc modern”. În contextul acestor profeţii, confirmate de epoca noastră, în care are loc o adevărată Hiroşimă a valorilor, amintim cuvântul lui Simion Mehedinţi : ,Numai prin Eminescu aflăm calea salvării din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături se va rătăci. Se nenoroceşte pe sine şi va nenoroci şi pe alţii, crescând ruina ţării”. * Este universal marele fiu al Moldovei de Sus, pentru ca a descifrat şi tălmăcit în nuanţă originală sufletul omenesc şi înţelesurile lumii. Opera sa alcătuieşte o adevărată Philosophia perennis. Şi este de precizat că un sistem filozofic poate

fi contestat, nu şi un poem. Amita Bhose afirmă : „Eminescu a fost mai mult decât poet; el a fost un darsanik (cel care vede), a fost un kavi, (poet înţelept), în sensul termenilor indieni”. Aproape fiecare poem încearcă să rezolve o întrebare fundamentală a minţii omeneşti. Cine a parcurs opera sa poate afirma că Eminescu a spus cam tot esenţialul despre tot esenţialul - cu uimitoare luciditate şi justeţe a adevărului, precum şi justeţe de ton. În poeziile antume şi postume, în multitudinea de însemnări din manuscrise ni se relevă întinderea, varietatea şi altitudinea cugetării sale. Eminescu este ghidul nostru etic şi vizionar. Este modelul absolut, afirma Roza del Conte. Pentru Eminescu poezia a fost mai mult decât un exerciţiu estetic, chiar superior, ci o adevărată dramă ; o dramă sacră în a ridică lumea şi pe noi ceilalţi la puterea poeticului, ca unică formă de reală fiinţare. Aristotel afirma: „poezia este mai adevărată şi mai elevată decât istoria”. Iar Hölderlin „Ceea ce durează, poeţii întemeiază”. Veşnicia românească a fost întemeiată de Eminescu. „De la Eminescu încoace noi existăm în adevăratul sens al cuvântului”, afirmă Şt. Teodorescu. Opera sa constituie chintesenţa definitorie

a spiritualităţii româneşti. Ieşirea din spiritul hyperionic - ar însemna ieşirea din sistemul nostru ordonator ontoaxiologic, rătăcirea fără ţintă, aşa cum ar avea loc cu o stea dacă ar evada de pe orbita sa, şi ar umbla bezmetică prin spaţii. Un fel de moarte spirituală. Condiţia existenţială a fiului Ipoteştilor a fost sublimul : a vieţuit întru sublim, a cugetat, a simţit, a suferit sublim. Reamintim cuvântul despre sine ; „Ca un luceafăr am trecut prin lume”, şi se întreba „Fost-am în lume unic ?” Noi cei de astăzi - cu unele minuscule excepţii - ştim că Eminescu a fost unic. Făcându-ne dar sublimitatea poeziei sale, el ne spune că pentru a-i înţelege creaţia, avem nevoie de aripi care să ne poarte fulgerător întrun dincolo al celei mai înalte eliberări spirituale : Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi, La voi inimi cu arìpe. Ah! lăsaţi ca să vă ducă Pe-altă lume ’n două clipe.

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE „NICOL AE L ABIŞ“ Ediţia a XLII-a, 2010 Consiliul Judeţean Suceava, prin Centrul Cultural „Bucovina“, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, Universitatea „Ştefan cel Mare“, Colegiul Tehnic „Petru Muşat“, Complexul Muzeal „Bucovina“ şi Primăria comunei Mălini, organizează ediţia a XLII-a a Festivalului naţional de poezie „Nicolae Labi“, în perioada 24 – 26 septembrie 2010, la Suceava şi Mălini. Concursul îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul tinerilor creatori de poezie. R E G U LA M E N T 1. Sunt acceptate în concurs lucrări tehnoredactate cu diacritice, nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare. 2. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Marele Premiu la ediţiile precedente ale concursului. 3. Lucrările, dactilografiate în 5 (cinci) exemplare, vor fi trimise pe adresa: Centrul Cultural Bucovina, Secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava, Str. Universităţii nr. 48, Suceava, 720228 4. Lucrările se trimit până la data de 27 august 2010. Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine un

5958

Curriculum Vitae al autorului. În Curriculum Vitae se va specifica în mod obligatoriu: numele şi prenumele autorului, locul şi data naşterii, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon şi eventual adresa electronică. 5. Fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum 5 (cinci) poezii şi maximum 10 (zece). 6. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul concursului „Nicolae Labiş“, iar laureaţii vor fi publicaţi în „Caiete mălinene“ , volum editat de Centrul Cultural Bucovina, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava. 7. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 20 septembrie 2010, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, precum şi la manifestările prilejuite de finalizarea concursului, care vor avea loc la Suceava şi Mălini între 24 şi 26 septembrie 2010. Manifestările vor consta în lansări de carte, conferinţe literare, expoziţii, şezători literare, recitaluri de poezie, vizite la muzee şi monumente de artă din judeţ, realizate cu participarea membrilor juriului şi a altor personalităţi literare. Organizatorii asigură masa, cazarea şi cheltuielile de transport (bilete de tren-clasa a doua). În eventualitatea în care laureaţii doresc să fie însoţiţi şi de alte persoane, acestea trebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunţaţi până cel târziu la data de 21 septembrie 2010, pentru a face rezervările necesare. 8. Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. 9. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării. Relaţii suplimentare: tel: 0745-773290 – Carmen Veronica Steiciuc

www.oglindaliterara.ro

Colţul condeierului Mult a mai căutat „lumina tiparului” cartea care, iată, în sfârşit a izbutit să apară! În 2005, proiectasem să constituie numărul 3 al colecţiei „Arlechin”, pe care o gospodăream la Editura „Junimea”. Numai că, subit, statul a anunţat suspendarea subvenţiilor editoriale, aşa că am început căutarea altei case de presă interesată în restituiri culturale ieşene. Am crezut c-am aflat-o, numai că, din păcate, managerul avea doar entuziasme, nu şi pricepere în afaceri; tocmai când se semnase contractul cu tipografia, editura a dat faliment, aşa că au trebuit luate de la capăt toate căutările. Când, în sfârşit, autoarea antologării l-a convins pe Viorel Munteanu, rectorul Universităţii de arte „George Enescu” de originalitatea şi importanţa acestei restituiri, cartea intrând, spre finalizare în tipografia şcolii superioare de arte... s-au stricat maşinăriile electronice şi, până la aducerea din străinătate a pieselor menite să le înlocuiască pe cele avariate, au trecut săptămâni peste săptămâni. Dar, toate având un sfârşit – de astă dată fericit - am bucuria să răsfoiesc ditamai „cărămida” editorială (aproape 700 de pagini, plus coli de ilustraţii, în format mare, „academic”), datorită căreia Teatrul Naţional din Iaşi îşi întregeşte propria-i istorie: „Semnul cumpenei”, de N. Barbu, antologie, note şi indice de nume de Sorina Bălănescu. Vreme de 42 de ani, adică din 1942 şi până în 1984 (!) N. Barbu a urmărit producţiile Teatrului Naţional din Iaşi, scriind cronici, portrete, eseuri, interviuri, pe care le-a publicat în „România liberă”, „Cronica”, „Ateneu”, „Iaşul literar”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „Flacăra Iaşului”, gazete relativ accesibile în colecţiile Bibliotecii Universitare. Dar ce te faci cu „Prutul”, „Evenimentul”, „Opinia”, „Lupta Moldovei”, periodice de care au uitat până şi foştii lor colaboratori? Profesoara univ. Sorina Bălănescu a avut curajul şi, de ce să n-o spun, dârzenia necesară identificării şi dezgropării din diferite colecţii colbăite şi din rafturile Arhivelor Statului a materialelor de presă semnate N. Barbu, astfel reconstituind parte din biografia încă lacunară a Naţionalului ieşean, pentru care mai ales anii ’40-’60 au rămas mută pată albă. Cum am lucrat câţiva ani, la revista „Cronica”, în acelaşi birou cu N. Barbu, într-un vizavi încremenit ce a inspirat epigrame lui Lesnea, iar, mai apoi, aveam să-i public volumele „Sine ira” şi „Dicţionarul actorilor T.N.I.”, am discutat nu odată şi despre eventualitatea recuperării vechilor articole, în vederea înmănuncherii lor într-o carte. „Imposibil!” – replica de fiecare dată Barbu, convins că nu-i cu putinţă regăsirea unor texte de care nici el nu mai avea habar. Sorina Bălănescu a izbutit această autentică performanţă, astfel ridicând cortina ce acoperea decenii din existenţa celui mai vechi teatru românesc. Cartea, prefaţată exact şi inteligent de Florin Faifer, este structurată în capitolele „În război” (1942), „Din nou acasă” (întoarcerea din refugiu şi reluarea activităţii la sediu, 1945-1948),”Pleiada în vremuri de restrişte” (1950-1952), „Revanşa clasicilor” (19541960), ”Seniorii la sfârşit de carieră” (1961-1962), „Debutanţii” (1963-1969), „Voci tinere în regia românească” (1969-1975), „La vârsta marilor roluri” (1975-1984). Nicăieri nu poate fi găsit un astfel de tezaur de informaţie teatrală, N. Barbu scriind despre fiecare premieră în parte, începând din 1942 (!) şi comentând avizat toate evenimentele teatrale ale epocii. Se pot emite rezerve în ceea ce priveşte temeinicia unor judecăţi de valoare, aşa-numitele „comandamente” ale vremii obligându-l să accepte şi reprezentarea unor texte schemtice şi îndoielnice, dar cititorul simte imediat ne-aderenţa cronicarului, care, dacă nu poate respinge deschis, „la faţă de cortină”, o face indirect, prin ceea ce susţine: valoarea autentică, totdeauna tratată în altă „cheie”, nutrită din adeziune spirituală, preţuire şi respect. Sigur că această carte s-ar fi cuvenit s-o publice, înainte de oricine, Teatrul Naţional. Oricum, bine că, în sfârşit, a apărut. Universitatea de arte se cuvine sincer felicitată şi, mai ales, profesoara Bălănescu, fiică de actori ai Naţionalului şi autoare a mai multor cărţi cu subiecte din lumea teatrului. Asupra conţinutului în sine, voi reveni. „Semnul cumpenei” Ce ne oferă, înainte de toate, cartea lui N. Barbu „Semnul cumpenei”? O nesfârşită galerie de personaje din dramaturgia naţională şi universală: 140 de premiere comentate la amănunt, mii de eroi înfiripaţi din vorbă, lumină, mişcare, sunet şi, mai ales,

RESTITUIRI din trudă actoricească şi regizorală. 30 de portrete ale unor „actori care au fost” şi a căror amintire abia mai pâlpâie azi. Sinteze ce analizează meticulos stagiunile Naţionalului. Interviuri cu personalităţi ce au onorat lumea mirifică a scenei. Citită de un ochi avizat, cartea dezvăluie şi avatarurile cronicii dramatice într-un lung răstimp contorsionat, în care şi destinele teatrelor şi cele ale slujitorilor scenei aveau să întărească spusa cronicarului potrivit căreia ieri, azi şi totdeauna, oamenii s-au aflat sub vremi. Concluzia concluziilor fiind încurajatoare: arta adevărată biruie vicisitudinile conjuncturilor. N. Barbu n-a fost un mare teoretician al teatrului, ci un observator atent şi exigent al fenomenului; datorită strădaniei lui dispunem acum de informaţie avizată, altfel de negăsit. Cine să-şi mai amintească de „Faust”ul lui Maican din 1942, ori de întâia reprezentare a lui Brecht în România („Mutter Courage”, 1958)? Utile şi revelatoare sunt notaţiile cronicarului până-n ultimul său ceas, fiindcă Naţionalul ieşean încă n-a tipărit (cum au făcut clujenii) o carte-martor în care să poată fi urmărită traiectoria instituţiei barem în veacul XX, dacă nu de la începutul începuturilor. Titlul culegerii, „Semnul cumpenei” sugerează conduita cronicarului N. Barbu, al cărui condei înainte de orice corect, a căutat să păstreze totdeauna echilibrul şi echidistanţa. Scriitura lui avea să se descuameze repede de poncifele anilor ’50 şi, după un scurt interludiu în care s-a conformat comandamentelor, scriind „Dl. Şarl, în interpretarea tov. Remus Ionaşcu şi tov. V. Burlacu, în rolul Leonaş” şi-a permis să emită rezervele cuvenite nu numai vizavi de creaţiile „tovarăşilor” autohtoni, ci - primejdie mare! – chiar la adresa măreţei dramaturgii sovietice. Nu-i vorbă, la începuturi face şi compromisuri, lumeşte explicabile. Barbu lucra la „Iaşul literar”, revistă a Uniunii Scriitorilor, condusă de intangibilul Beniuc. Dacă nu scria deloc despre morocănosul spectacol sută la sută fals cu piesa „În Valea Cucului” (am fost la premiera din 1960) ori dacă, Doamne fereşte, scria de rău, Barbu îşi periclita postul în presă, şi aşa greu de menţinut pentru un ne-membru de partid. Atunci, după o afirmaţie asigurătoare (piesa „se înscrie ca o izbândă a dramaturgiei noi, socialiste”) începe să aşeze rezervă după rezervă, toate drapate în aprecieri... favorabile: „nu-i vorba despre o piesă despre ţărani, ci de una care să corespundă în mare măsură receptivităţii ţăranilor”. Iar când afirmă ritos că Beniuc „n-a creat ţărani de operetă”, contextul ne îmbie să citim... exact pe dos. Unui alt eşec dramaturgic, „Prietena mea Pix”,de V.Em. Galan, îi găseşte marele merit în aceea că „tăieturile din text au fost făcute meşteşugit”. Când n-are a ţine seama de ostreţele amiciţiei colegiale şi după ce, în plină şi rodnică maturitate, s-a eliberat, cât era cu putinţă, de servituţile „comandamentelor”, N. Barbu devine cronicarul respectat, peste ale cărui judecăţi de valoare era greu de trecut. Chiar dacă s-a arătat mai prudent (nu reticent) faţă de valul înnoirilor regizorale, o făcea în temeiul respectului pentru text şi arta actorului. Actori pe care i-a iubit şi cărora le-a creionat portrete unice, asupra unora revenind în timp, în consonanţă cu noile acumulări scenice din cariera celui astfel omagiat. Deosebit de utilă această carte, exemplar îngrijită de Sorina Bălănescu, autoarea unui aparat critic minuţios, exact şi necesar. Către sfârşitul toamnei lui 1984, am primit un telefon de la sora lui N. Barbu; - Vă rog, veniţi. A murit Nicolae. Credeam că suferinţa cardiacă de care-mi vorba cu o anume jenă şi mai mult în şoaptă, e-o alintare ipohondră. Greşeam. În cămăruţa de bloc, N. Barbu, încolăcit pe canapea, părea o mână de om. Încă avea ochii deschişi. Ochii care au văzut mai bine de patru decenii, spectacolul lumii răsfrânt în lumea spectacolelor.

www.oglindaliterara.ro

Mircea Radu Iacoban

5959

ROMÂNII DE LÂNGĂ NOI Litterature” – o mare editură engleză, în 1995 am fost introdus cu o poezie – „Dont asc my” („Nu mă întreba”) ca fiind singurul poet, atât din România, Suedia, cât şi din Iugoslavia. Interesant că aceeaşi poezie a fost luată din volumul „Pa fira språk” şi introdusă într-un manual de liceu – „Ordoch tanke” sub titlul „Fraga inte mig” („Nu mă întreba”). - Ion Miloş e tradus şi în alte limbi europene: italiană, spaniolă, franceză, poloneză, bulgară, albaneză, maghiară ş.a. În 2005 ţi-a apărut un volum şi în limba persană (din suedeză) şi ştiam că urmează un altul în limba vietnameză. Traduci din propria creaţie în alte limbi?] - Tocmai aici e teroarea. Nu pot să trăiesc de două ori aceeaşi stare, aş avea senzaţia că mă repet, că bat pasul pe loc. E cu totul altceva când traduc din alţi poeţi: atunci trăiesc fascinaţia noului. - E mai uşor să traduci? - Poezia ta o faci unde apuci: în avion, tren, autocar, pe plajă. Unde te plesneşte inspiraţia. Când traduci trebuie să stai la masă, legat, să intri în atmosferă. Eu zic că e mai greu, fiindcă trebuie să fii altul.

- Nu te iluziona că scapi aşa uşor. O astfel de carte era, înainte de orice, necesară. Obiecţii pot fi, negreşit, aduse. Am citit o cronică furioasă semnată de Vasile Barbu, mirat şi el că focarul uzdinean e trecut sub tăcere. Ceea ce, desigur, nu e corect. - E o carte nedreaptă cu mine, repet. Eu, acolo, nu exist! Se prelungeşte, inexplicabil, un vechi „tratament”... - N. Berlovan vedea în această istorie... „o oglindă fidelă” a fenomenului literar din Voivodina. - Pe dracu. Eu mă întreb şi te întreb unde e buba? S-a dus vremea când Radu Flora tăia şi spânzura. „Atotputernicul” e mort dar antologia (din care sunt exclus) a apărut în 1997. Nu mai poate fi invocată „frica de Radu Flora”. Cine a stabilit lista? Să nu-l facem pe R.F. ţapul ispăşitor pentru toate relele şi belelele. - Mă bucur că vezi aşa lucrurile. Şi mie mi se pare că n-ar fi cazul să-l învinovăţim pentru toate. - Mai e boema, cu discuţii interminabile şi alcooluri... Unde se fac şi desfac clasamente, se împart coroniţe şi picioare în fund.

- Şi tot rămâne ceva netradus, un rest inefabil. - Limba îmbătrâneşte, uzată de mode; chiar se degradează, cititorul pare speriat. Rămân însă ideile. Eu aşa socot: poezia, în timp, se invalidează, filosofia mizează pe forţa gândirii, e eternă. Şi cred că rămân poeţii care au fost şi filosofi. De aceea marşez pe poezia de idei. Să fim bine înţeleşi, opera mare nu se face cu talentul, ci şi cu inteligenţa, înţelepciunea, gândirea, caracterul.

Ţopeli Pompiliu Comşa

- Aş vrea să ne mai oprim asupra poeziei tale. Mai ales că ai impresia că ai neglijat-o.

’’Ne-am grăbit să râdem, ca să nu plângem…’’ (Eminescu)

- Nu e doar o impresie. În traduceri m-am îngropat. Când vin la Bucureşti, amicii îmi reproşează că nu-mi fac timp să-i văd. Să întârziu cu ei. Bine, zic, nu mai lucrez şi vin cu voi la beţie. Tragem un chef. Stăm şi pierdem vremea. Şi cărţile? Cine vi le scrie?

• De când te naşti, mori puţin câte puţin. • Culmea absurdului pentru o generaţie devine culmea înţelepciunii pentru generaţiile următoare. • Melcul ajunge mai greu la cimitir? • Ce nu te doboară, te întăreşte. • Brand de ţară: Udrea în chiloţi Tetra. • Ştiu o maimuţă care n-a furat banane, ci o ţară. • Degeaba acceleraţi pe centura de castitate… • Intelectualii citesc momentan doar ’’Bădăranii’’ de Goldoni. • Vorbea singur, dar nici el nu înţelegea ce spune. • Nu ne este frică de ministrul Culturii, ne e teamă de cultura ministrului… • Consumul excesiv de alcool duce la terminarea lui. • Bancul cu o cămilă? O, că milă mi-e de tine… • Simona Sensual a afirmat. Deja e prea mult. • Leucemie – cancerul monedei naţionale. • Ruşii n-au atâtea mănăstiri şi biserici, câţi sfinţi le putem da noi. • Culmea birocraţiei : să faci copie după actul sexual. • Când eşti preşedinte, nu trebuie să faci nimic, e suficient să declari. • Înmormântarea moarte n-are. • Stranie coincidenţă: prostituatele sunt trimise la mititica, nu la măricica. • Gura i-a devenit politicianului indispensabilă, precum izmenele. • Făcea tracţiuni la bară, în boxa acuzaţilor. • Mai mare criză ca acum, nu s-a pomenit. Am ajuns să ne împrumutăm ca să avem ce fura. • Magda Ciumac m-a convins: Elodia este Tolea. • Nu ţi-e frică cu avionul? Nu, că niciodată nu voi muri singur. • Haos – nu ne cereţi să definim politica românească. • Când s-a întors acasă ieri seară, soţia mi-a spus să-i dau jos bluza. Pe urmă mi-a spus să-i dau jos fusta. Pe urmă mi-a spus să nu-i mai port hainele. • Mi-ar plăcea enorm să mă îmbăt numai cu fericire, dar nu mai am unde să torn atâta în mine. • Unii sunt stăpâni, alţii sclavi. Din ce în ce mai puţin loc să te strecori.

- Într-un context în care asistăm la „invazia ludicilor”, tu aperi substanţa ei gravă. Ai exerciţiul marilor teme, flagelând babilonia veacului. Priveşti umanitatea. Nu cazi în denunţ, nu faci „cazierul” epocii, nu agreezi stilul esopic ţopăind în „închisoarea” României. Nu localizezi. - Bine, asta spui tu. Mă bucur. Poezia mea nu coboară în biologic. Deşi sunt străin de regăţenism, poeziile mele au un tâlc moralizator. Mă gândesc la Pann, un stihuitor nu îndeajuns de preţuit. - Şi mie îmi pari un deziluzionat. Viaţa, obligatoriu, te „desfrunzeşte”. Un luptător (asta pretinzi că ai fi) nu se sinchiseşte dacă pierde sau câştigă. Importantă e lupta. Or, în luptă, ai nevoie de adversar. Dar de ce nu recunoşti că ai şi prieteni? - Eu sunt un luptător, am câştigat aproape toate bătăliile. - Tu spui: „La capătul mersului / Toate sunt altfel” (v. „Speranţă”). Se vede acum altfel lumea? S-a schimbat ceva în viziunea ta despre poezia noastră? E chiar aşa grozavă? - Noi avem mistica talentului. Îl absolutizăm. Poezia devine o facilitate deşi e chin (ascuns). Pentru Nichita era o joacă, pentru Adrian Păunescu chiar o industrie. Din păcate, poezia românească nu interesează străinătatea. Talentul e doar o ferestruică. Lumea ar fi ceea ce se vede prin această fantă. Dar lumea e largă. Din acest punct de vedere noi avem mulţi scriitori inculţi. - Gurile rele zic că eşti un poet fără impact. - Sunt încă puţin cunoscut. Sigur, mă mândresc cu faptul că am intrat cu poezia „Nu mă întreba” în manualele de liceu din Suedia, dar iată, în România, sunt încă în holul literaturii! Dar lucrurile s-au schimbat în ultimul timp. Abia acum încep să fiu observat. - O să vorbim şi despre volumul lui Ştefan N. Popa care a provocat multe iritări şi supărări în Voivodina. Pe el îl vizezi, nu? - Domnul Popa foloseşte „criterii de om prost”. Şi cu asta punct.

www.oglindaliterara.ro

5961

PORTRETE ÎN PENIŢĂ

Pădureanca

Florentin Popescu

„Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată! / Nechezatul lor mă taie, fulgerând ca o rindea. / Doar în coama lor crescută cât o iarbă vinovată / îndrăznii să plâng, prunceşte, moartea mirilor de nea /… / Caii mei nebuni ca mine, caii mei fugari ca ochii! / Lava sângelui mp rade, troieniţimi în auz! / Nările să înfioare aerul creţ de rochii, / Dinţii, părul meu să muşte bărbile de cucuruz! / Potopiţi păienjenişul demonilor sub copite / Şi furaţimă în coama cu întunecimi de rai! / Ce-l mai roade acum pe tata? Ştiu: c-ar vrea să mă mărite / C-un fecior mai brad ca bradul,

învăţat să bată cai”. Împătimit cititor de poezie, cum mă ştiu de când am învăţat să desluşesc tainele alfabetului, trebuie să recunosc, fără şovăire, că în aceste versuri tonul hotărât şi bărbătesc al zicerii lasă să se vadă, dincolo de metafore şi cadenţe, o femeie din stirpea Vitoriei Lipan şi a altor celebre eroine din scrierile de la noi sau de aiurea. Şi mai trebuie să spun că poemul din care am citat mă trimite numaidecât cu gândul la lirica de bună, îndelungată şi fertilă tradiţie în România – de la Goga, Blaga şi V. Voiculescu încoace. Mai aproape de noi versurile amintite, ca şi altele din creaţia aceleiaşi autoare, mă trimit cu gândul la Nicolae Labiş şi la Ileana Mălăncioiu (cea din primele volume, îndeosebi „Pasăre tăiată”, ori la Gheorghe Pituţ şi el din primele cărţi. Poate despre care este vorba – şi care a descins în literatură din fabulosul ţinut al pădurenilor, nealterat, cel puţin în ce priveşte datele sufleteşti şi de caracter al oamenilor – ţinea, de altfel, să debuteze editorial cu o carte purtând titlul, sugestiv ( şi totodată simbolic) „Neîmblânzită ca o stea lactee”. Actul acelui debut se petrecea în urmă cu aproape patru decenii şi era „comis” de Carolina Ilica, autoare care avea să se afirme ulterior drept una dintre cele mai interesante poete de la sfârşitul veacului al douăzecilea. Dovada? Nenumăratele cronici şi comentarii care i-au fost consacrate de-a lungul timpului de către critici şi istorici literari din ţară, mai întâi, iar mai apoi şi din străinătate. Nu e mai puţin adevărat că poeta, născută în ţinutul pădurenilor - Arad, ştiind foarte bine ce vrea şi urmându-şi destinul care i-a fost hărăzit, a rămas până azi dârză, hotărâtă, sigură în a-şi urmări chemarea şi a se impune într-o lume literară intens populată şi erodată de politici şi interese de grup (nu totdeauna foarte limpezi şi nu totdeauna fondate pe principii corecte. Până prin 1992-1993, când întâmplarea a făcut să ajungem colegi de redacţie la „Tineretul Liber”, iar mai apoi la „Vocea României” m-am întâlnit cu Carolina Ilica întâmplător (fie pe stradă, fie la Uniunea Scriitorilor, cu prilejul unor şedinţe ori conferinţe ale breslei, fie la cine ştie ce manifestări (expoziţii, lansări de carte ş.a. ) şi – prin urmare - mai niciodată n-am avut nici timp şi nici răgaz să stăm de vorbă mai pe-ndelete şi fără presiunea timpului ori a treburilor pe care le aveam fiecare din noi în ziua, zilele în care ni se încrucişau paşii. Dincolo de poezia pe care o scrie (şi care i-a adus, cum notam câteva rânduri mai sus o recunoaştere unanimă şi, implicit, o popularitate pe măsură) Carolina Ilica este şi un neobosit om de acţiune. În climatul democratic de după decembrie 1989 ea, împreună cu Dumitru M.Ion, tovarăşul său de viaţă, a întemeiat o fundaţie şi o organizaţie culturală de anvergură – „Academia Internaţională Orient-Occident, Curtea de Argeş”, a cărei principală realizare vestită nu numai în ţară, ci şi pe mapamond” – o constituie un festival – „Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş”, desfăşurat anual şi cu o largă participare a scriitorilor din Europa şi din întreaga lume. În mare măsură conservator cum mă ştiu, mărturisesc că în cei douăzeci de ani care au trecut din 1989 şi până azi am privit cu oarecari rezerve multele edituri, fundaţii, organizaţii, academii şi multe alte forme de organizare private, mai ales că nutream / nutresc suspiciunea că patronii, fondatorii lor ori erau

5962

ori sunt nişte amatori ori nişte aventurieri care până la urmă, din varii motive, urmau / urmează să clacheze mai devreme sau mai târziu. Gândul meu era / este întărit în această convingere şi de faptul că foarte puţine din iniţiativele şi întreprinderile de acest gen au rezistat / rezistă mai mult de o perioadă măsurată în câţiva ani, mai rar în decenii. Nu altfel de prejudecată am avut şi în ce priveşte „Academia” celor doi poeţi, faţă de care aveam suspiciunea că, deşi competenţa lor în materie era dincolo de orice discuţie, vor fi lipsiţi de calităţile manageriale care să-i ajute să reziste pe o piaţă culturală nu tocmai liberă şi nu tocmai lejeră. Şi „Toma necredinciosul”, cum sunt uneori nu mi-au alungat amintita prejudecată decât după vreo zece ani, mai exact spus în 2007, când cei doi poeţi m-au invitat să particip şi eu la cea de a zecea ediţie a Festivalului de la Curtea de Argeş. Şi-atunci mi-am dat seama că respectiva Academie este cu totul altceva decât multele fundaţii, edituri, societăţi literare etc., apărute precum ciupercile după ploaie în România post-decembristă. Deschid cuprinzătoarea antologie de poezie editată cu prilejul amintit (şi în care mi s-a făcut onoarea să fiu şi eu inclus şi la finele ei citesc: „Festivalul de Poezie Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”, unic ca gen în ţările centraleuropene, şi-a propus şi reuşit, încă de la început să se înscrie în circuitul internaţional, alături de marile festivaluri de la Struga (R. Macedonia), Las Palmas, Canare (Spania), Medellin (Columbia), Trois Rivieres (Canada) etc. festivalul poetic de la Curtea de Argeş este conceput ca un elogiu adus poeziei contemporane universale, ca spectacol poetic continuu ( completat de muzică românească, expoziţii de artă, expoziţii şi lansări de carte, dansuri româneşti, vizitarea unor monumente de artă şi cultură ale fostei capitale medievale a Valahiei, Curtea de Argeş, vizitarea cetăţilor şi castelelor lui Vlad Ţepeş (Dracula), excursii în Munţii Carpaţi etc.). Festivalul durează 6 zile şi 6 nopţi”. Palmaresul celor zece ediţii de dinaintea sosirii mele în oraşul argeşean este atât de bogat încât, fără exagerare, miar trebui, poate un întreg volum pentru a-l cuprinde. Recitaluri, expoziţii, spectacole, festivităţi de premiere, excursii etc., cu participări ilustre din ţară şi de pe toate continentele m-au convins că prin gestul lor cei doi scriitori fac pentru cultura română mai mult decât instituţiile abilitate în domenii, nu prea sensibile la poezie şi la literatură în general. În calitatea ei de „director artistic” Carolina Ilica mi-a dovedit atunci, în 2007, ceea ce cred că demonstrase cu prisosinţă tuturor poeţilor oaspeţi din celelalte ediţii: ospitalitate, competenţă, bună orientare în organizarea manifestărilor şi poate – mai presus de orice – rafinament şi inspiraţie, echilibru şi exigenţă în „selectarea” scriitorilor chemaţi să-şi rostească poemele şi gândurile pe scena festivalului. Şi mai sunt convins că nu-i la îndemâna oricui să cunoască lirica universală actuală din Maroc, din Argentina, Noua Zeelandă ori din cine ştie ce alt colţ de lume. Dar Carolina ( ea însăşi o fină, competentă şi talentată traducătoare, fapt dovedit prin zeci de volume prin care ni i-a făcut cunoscuţi pe mulţi barzi ai lumii) s-a dovedit /se dovedeşte a fi avut / a avea fler şi din acest punct de vedere. Este cu totul remarcabil şi un alt fapt. Deşi festivalul cu pricina presupune mult timp alocat şi multe eforturi, Carolina n-a abandonat nici prestaţiile din cadrul altor organizaţii sau asociaţii, cum ar fi Uniunea Scriitorilor (la puţinele adunări ale acesteia are propuneri şi sugestii constructive şi de un bun simţ) sau Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România. La Câmpina, unde se desfăşoară în fiecare toamnă galele acesteia din urmă, am avut în mai multe rânduri ocazia să-i apreciez iniţiativele şi ideile cu care a venit / vine în faţa colegilor din lumea literară… Carolina Ilica este omul care ştie ( şi de cele mai multe ori şi reuşeşte ) să se „bată” pentru dreptate, pentru adevăr, pentru frumos. Gândindu-mă la îndârjirea cu care-şi susţine punctul ei de vedere într-o problemă sau alta, îmi mai amintesc şi cum prin 1991-1992 am întâlnit-o într-una din sălile de tribunal din Bucureşti, pe când eu mă aflam într-un litigiu cu Rodipetul (Întreprinderea de Difuzare a Presei) pentru nişte nereguli în ce priveşte revista „Colibri” , iar ea se judeca cu un patron care cumpărase ziarul „Tineretul Liber” şi-i desfăcuse contractul de muncă din nu ştiu ce motive. Şi a câştigat - cum era şi de aşteptat! – acel proces, patronul reclamat fiind nevoit, în cele din urmă, să-i plătească salariul pe un an în urmă… Interesantă şi originală ca poetă, preţioasă ca manager de festival literar, Carolina Ilica reprezintă, fără îndoială, un câştig pentru literatura noastră de azi.

www.oglindaliterara.ro

între „voinţa de a trăi” şi „voinţa de a muri” „Încă de la început, căile civilizaţiei în Orientul Mijlociu şi în Occident au urmat direcţii diferite. Iniţial, diferenţele au fost mici, aparent neînsemnate. Însă pe măsură ce s-au scurs secolele, micile fisuri au devenit deosebiri majore, până la sfârşitul secolului XX, generând o veritabilă prăpastie. […] nu imperialismul1 occidental a fost cauza problemelor lumii islamice. Refuzul celei din urmă de a se moderniza a generat neînţelegerile din prezent dintre Orientul Mijlociu şi Occident”. „Lumile arabă şi islamică nu sunt rezultatele colonialismului şi imperialismului occidental. Deşi Occidentul a exploatat Orientul Mijlociu şi alte regiuni ale globului, după cum o arată istoria lumea islamică a rămas în urma Occidentului din cauza propriilor ei probleme, probleme care sunt inerente Islamului. Academicienii occidentali se feresc să spună că Islamul este problema. E mult mai uşor să dai vina pe «istorie» sau pe «Occident». […] De ce dintre nenumăratele popoare ale planetei care au ceva împotriva Statelor Unite, doar musulmanii sunt porniţi să ne ucidă şi adesea să se sinucidă?” Michael A. Palmer, Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism, p. 211, 214. Populaţia lumii se află acum sub imperiul mai multor „tensiuni” pentru care explicaţiile monocrome sunt simpliste, dacă nu eronate. Lupta pentru sferele de influenţă a îmbrăcat valenţe noi, alături de factorii politico-economici fiind „traşi” în „joc” (cu nuanţe destule) şi cei de natură religioasă. Cei care doresc impunerea ideii de globalizare la scară planetară ştiu că au de implementat pe diverse căi un nou tip de ideologie „globală”, dar şi de schimbat multe în mentalul oamenilor, de la idealurile naţionale/ de limbă la multe altele. Uneori acest lucru este impus prin războaie, nu neapărat cu arma în mână. „Propaganda”, în sensul cel mai pur al cuvântului, se duce azi cu mijloace foarte sofisticate, adesea cu diferenţe de la o zonă la alta, funcţie de mentalitatea celor vizaţi, iar „adevărul” este de multe ori ceea ce ajunge la noi în forma în care o doreşte cel care are puterea de a controla/ direcţiona fluxurile financiare/ informaţionale (mijloacele de comunicare în masă) pe un areal sau altul. Michael A. Palmer, care a lucrat la Naval Historical Center în Washington DC, profesor în cadrul Departamentului de Istorie al Programului de Studii Maritime la Universitatea Carolina de Est, autor al unor cărţi privitoare la Marina dar şi la politica SUA în Orientul Mijlociu2, apare acum în limba română cu Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism, structurată astfel: Introducere: Chinurile morţii pentru lumea politică islamică, Cap. 1. „Ucideţi-i pe cei care se închină la idoli oriunde îi găsiţi”, Cap. 2. „Decăderea civilizaţiei”, Cap. 3. Ascensiunea Occidentului, Cap. 4. America, Israelul lui Dumnezeu, Cap. 5. Omul bolnav al Europei, Cap. 6. Război, petrol şi Israel, Cap. 7. Un Teddy Roosevelt al Orientului Mijlociu, Cap. 8. Cruciada americană şi Concluziile – Voinţa de a trăi… voinţa de a muri. Michael A. Palmer porneşte de la datele istoriei (şi de la propriile interpretări ale acestora), construindu-şi discursul asupra realităţilor politice/ sociale/ economice de azi. Începând de la apariţia primelor state în zona Mesopotamiei şi până la această „ultima cruciadă”, nu evită subiectele „delicate”, de la motivele (petrol, influenţă, jocuri politice ş.a.), instrumentele şi modul în care au acţionat SUA (şi Occidentul în general) în Orientul Mijlociu, formarea Israelului (cu înţelegerile anterioare, prigoana evreilor, scrie autorul, cu „nedreptăţirea” palestinienilor, atacul de către armata israeliană a unei nave americane şi aruncarea vinei pe seama arabilor – „model”, cum ştim, folosit şi de alţii, inclusiv în războiul din fosta Iugoslavie) ş.a. Dar, în acelaşi timp, condamnă reacţia Orientului, mai ales a Islamului, în speţă terorismul, atentatele sinucigaşe (notând că, de exemplu, China sau alte naţiuni „orientale”, deşi exploatate sistematic, nu au făcut-o): „eforturile de a explica şi, mult prea des, de a justifica teroarea islamică prin identificarea originii unor astfel de acţiuni în comportamentul occidental pierd din vedere un aspect important: în cazul în care acest comportament occidental şi, mai cu seamă, cel american, a fost cauza care a condus la acţiunile acelor musulmani pe care mulţi occidentali îi numesc terorişti, de ce chinezii, care suferă de un tratament similar, nu procedează la fel?” Şi, explică Palmer: „Discrepanţa sugerează faptul că altceva, ceva ce ţine strict de lumea islamică, reprezintă factorul cauzal care justifică acţiunile partizanilor Jihadului”. De

altfel, aceasta este şi explicaţia principală a lui Palmer – când s-a pus problema unei alegeri între modernizare/ schimbare/ progres şi lumea tradiţională/ tradiţie, Islamul a ales, invariabil, tradiţia, ceea ce nu au făcut alte popoare ale Orientului: „Japonezii, coreenii, locuitorii din India sau Malaysia şi multe alte popoare din afara Occidentului s-au modernizat, urmând un proces continuu vreme de aproape o mie de ani.” Ce s-a petrecut în Islam, în speţă în Orientul Mijlociu, zona vizată? Palmer construieşte un desen al apariţiei/ înfloririi şi, apoi, treptat, a decăderii (pas cu pas, prin respingerea tiparului, a distincţiei între evrei şi creştini, alt „popor al Cărţii”, construirii societăţii fără separarea islamului/ credinţei de stat etc. – în viziunea autorului şi pentru că islamiştii – pentru care „soluţia […] la problemele curente nu e să recupereze trecutul, aşa cum a fost, ci idealul trecutului” – au înţeles că modernizarea duce la secularizare3) „civilizaţiei islamice” de la întemeierea ei, cuceririle, Imperiul Otoman, califate ş.a., până la ziua de azi, pe care o vede ca o rămânere în trecut a Orientului Mijlociu. Astfel: „nici o explozie economică nu este evidentă în Orientul Mijlociu, unde o cultură islamică altă dată măreaţă nu a trecut testul modernităţii, resemnându-se în schimb într-o poziţie de victimă, corectă din punct de vedere politic şi care a asistat la declanşarea de către mulţi din partizanii săi a Jihadului împotriva evreilor şi cruciaţilor”. Nu este lipsit de interes cum vedea Colin Powell „războiul contra terorismului” (conştient că „o parte a procesului educaţional se va desfăşura acasă şi va implica noi definiţii ale victoriei”4): „succesul acestei campanii va fi reprezentat de restaurarea gradului de siguranţă a societăţii în care oamenii să nu mai fie atât de speriaţi ca acum”.5 După jurnalistul Thomas Friedmann, luptele „trebuie căutate în şcoli, moschei, biserici şi sinagogi şi pot fi câştigate numai cu ajutorul preoţilor musulmani, al rabinilor şi al preoţilor creştini”6. Desigur, fără a fi de acord cu acest răspuns al islamului, cum spunea Palmer, „identificat de mulţi occidentali drept terorism”, pornind de la geografia/ economia şi o multitudine de alţi factori, inclusiv certitudinea că popoarele nu sunt toate la fel, un individ din Orientul (Mijlociu sau nu) ar putea replica şi că vorbim, totuşi, despre reacţii, fie ele şi diferite, la acţiunile Occidentului, că sunt multe de spus/ nuanţat. Şi asupra unor fraze din „Concluzii” relativ la faptul că Occidentul a făcut alegeri mai „bune” probabil un cetăţean din Orient ar avea ceva de spus. De pildă, Joseph Mitsuo Kitagawa scria: „este o experienţă occidentală specifică de a împărţi experienţa umană ca pe un coteţ de porumbei într-o serie de compartimente semiautonome… occidentalii considerându-l cu valabilitate universală pentru că nu le-au fost prezentate alte modalităţi de a discerne” (În căutarea unităţii, Bucureşti, 1994). Însă e la fel de limpede că modul în care cele două societăţi, orientală şi occidentală au evoluat este diferit, generând ritmuri de dezvoltare/ acumulare divergente. Julia E. Sweig scria. în Secolul antiamerican (după ce nota şi că „tendinţa SUA de a privi războiul rece numai prin prisma Europei şi de a ascunde moştenirea neplăcută a intervenţiilor în ţările în curs de dezvoltare […] îşi are rădăcina în incapacitatea SUA de a-şi privi puterea din perspectiva celor fără putere”): „În sistemul internaţional, puterea americană a fost comparată cu «mâna invizibilă» a lui Adam Smith care ghidează pieţele: aşa cum indivizii aşteaptă ca în final «mâna» să le rezolve toate problemele, numai Statele Unite au avut puterea de a impune luarea unor decizii privind problemele globale prezente” şi adăuga „rezistenţa faţă de puterea Statelor Unite a fost, până la urmă, inutilă şi auto-distrugătoare”7. În viziunea lui Palmer, „Americanismul, la fel ca Islamismul, are o caracteristică universală”: dominarea planetei (J.E. Sweig nota ca o lume „sedusă de antiamericanism” ar fi „mai puţin cooperantă, mai puţin prosperă, mai puţin deschisă, mai puţin stabilă”)8. Însă, subliniază Palmer, „nu într-un sens politic de conducere directă, ci ca un construct filozofic sau o religie civică ce îmbină pluralismul politic şi economic, secularismul şi expansiunea libertăţilor umane”, iar „musulmanii şi diferiţii tradiţionalişti de pe glob” care nu vor accepta acest mod de a fi, consideră adepţii americanismului (scrie autorul), „nu stau în calea progresului sau a controlului american sau occidental”, ci de fapt „îşi obstrucţionează propria avansare în epoca modernă”. Probabil în acest fel s-ar argumenta şi o frază din Concluzii: „refuzul [lumii islamice – s.n.] celei din urmă de a se moderniza a generat neînţelegerile din prezent dintre Orientul Mijlociu şi Occident”. Este o perspectivă, un mod de a analiza lumea în care trăim. Modernizarea este un lucru complicat, care aduce şi bune şi mai puţin bune, şi care înseamnă să renunţi la multe, dar cred că, oricât de utopic ar părea, acest proces ar trebui să se petreacă nu impus, nu forţat, nu pe calea armelor sau prin constrângere. Nu este de dorit o globalizare înţeleasă sau care are ca rezultat „nivelarea”, estomparea diferenţelor care fac planeta atât de frumoasă. Nu cred că este în regulă ce s-a petrecut în Irak (fără a considera că regimul Saddam Hussein a fost

www.oglindaliterara.ro

Marius Chelaru

î

„Ultima cruciadă”

ORIENTALIA

5963

ESEU O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban Stimate domnule Anton Holban, istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat. Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie «cum sărută un scriitor». Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul «Ambigen». Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa... Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul “Jocurile Daniei”, din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni

presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, “Oameni cu joben”, - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat ! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. “De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? “ Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul “Poveste de iarnă” .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică... Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote... Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii ! A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : “Dragul meu bidon de plastic ! « Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase

Şerban Tomşa

unul bun) – discuţiile despre democraţie sunt una (şi implică o analiză asupra modului cum este „implementată”), faptul că nu doar trusturile petroliere au interese evidente acolo alta – şi, din multe puncte de vedere, în fosta Iugoslavie, dar nu putem fi de acord cu atentatele sinucigaşe şi cu orice formă de terorism. După cum nu cred nici că se poate pune semnul de egalitate între islam şi terorism. Palmer are o serie de teorii legate de ceea ce numeşte „tip de islam” (şi discută despre trei astfel de „tipuri”, bin Laden fiind nu un ins care, în viziunea multor teologi arabi, a „deturnat” islamul, ci reprezentantul unuia dintre acestea). Şi spune, printre altele: „Tipul de Islam reprezentat de al-Qaeda şi de alte organizaţii islamice constituie o forţă formidabilă. Orice ideal care îi poate motiva pe oameni să îşi folosească trupurile ca arme ghidate […] trebuie luat în serios”. La p. 15 subliniază: „sentimentul – atât de adesea exprimat în Occident chiar şi de către personaje politice precum preşedintele SUA George W. Bush şi prim ministrul britanic Tony Blair – că radicalii islamişti au «deturnat» cumva Islamul este fals.” În viziunea sa, „interpretarea Islamului” aşa cum este ea „formulată” de bin Laden, al-Zawahiri, Said Qurb ş.a. este „nu mai puţin legitimă decât oricare alta”. Şi, adaugă, tocmai această „legitimitate” face ca un „astfel de ideal islamic să fie atât de atrăgător şi puternic”. Însă, în „contrapartidă”, „forţa idealurilor pe care se sprijină Occidentul şi, în special, Statele Unite, nu este mai puţin formidabilă”. Bin Laden este, astfel, în luptă cu tot ce înseamnă „istoria lumii occidentale”, mai ales cu modelul de stat democratic, secular tipic acesteia. Concluzia lui Palmer: cele două sisteme, cele două feluri de a vedea

5964

lumea se află într-un conflict de neocolit, care va avea drept învingător Occidentul şi, drept urmare, sfârşitul „islamului politic”. Şi, scrie autorul, „poate că suntem deja martorii acelei agonii: la fel ca în războiului împotriva Americii, când piloţii kamikaze japonezi erau semne prevestitoare ale sfârşitului Imperiului Japonez, sinucigaşii şi atentatorii cu bombă anunţă chinurile morţii Islamului politic”. Aceasta ar fi „ultima cruciadă”, văzută, în final, şi ca o alegere între „voinţa de a trăi” şi „voinţa de a muri”. Însă antiamericanismul nu este o soluţie. SUA (pe care Jefferson o numea „cea mai bună speranţă a lumii” iar Lincoln „ultima speranţă a pământului”9) are de rezolvat acum o serie de probleme, parte relevate şi în sondajele naţionale dar şi internaţionale, legate de încălcarea legilor (şi pe plan intern, şi cele internaţionale), intervenţiile armate ş.a. Dar aceleaşi sondaje arată, de pildă, ca alături de alte ţări, SUA rămâne, pe drept, un loc în care un tânăr poate începe o „viaţă mai bună”10. La fel de adevărat este că încă mai avem de căpătat (SUA mai are de ales) răspunsurile la parte din întrebările puse de Henry Steele Commager în rândurile de final a cărţii sale, Spiritul American. O interpretare a gândirii şi caracterului american începând din anii 1880: „Americanii […] dobândiseră mai multă putere decât orice altă naţiune modernă; acea pasiune pentru pace pe care Henry Adams o socotea ca fiind trăsătura esenţială a caracterului lor avea să fie mai puternică decât tentaţia de a impune prin forţă o Pax americana? Îşi îndepliniseră obligaţiunile faţă de trecut; aveau să facă faţă provocării viitorului?11” Poate că unele dintre judecăţile lui

www.oglindaliterara.ro

Michael A. Palmer nu sunt tocmai comode nici islamiştilor, nici occidentalilor, cu unele pot fi de acord, cu altele mai puţin, dar, în esenţă, am citit cartea şi ca pe o analiză nu doar a acestei „cruciade” a „americanismului” contra „islamismului”, ci şi, în subsidiar, dincolo de conflictul concret între aceste două „lumi”, şi ca un fel de a radiografia un fapt care se petrece acum. Anume conflictul între două feluri de a fi, diversitate şi tradiţie (un cuvânt care poate avea multiple înţelesuri; la români sunt multe discuţii pe tema aceasta după aderarea la UE) versus globalizare, cu tot corolarul aferent. Discuţia aceasta este purtată în multe locuri din lume (inclusiv în România), chiar dacă cu valenţe diferite. Este un dat că lumea se schimbă. Poate că, într-un fel, şi un tip de globalizare este o soluţie. Dar cred că ar trebui să fim mai atenţi la ce suntem fiecare dintre noi şi ca parte a unui popor, şi ce loc am putea ocupa în această lume „globalizată”. Ce am mai însemna fără tradiţie (cuvânt care, iată, poate fi discutat din atâtea perspective, cu nuanţe/ diferenţe de la loc la loc). Sigur, mi s-ar putea răspunde că globalizarea nu exclude păstrarea tradiţiilor, că ideea naţională merge, de acum, spre „desuetudine”. Poate da, poate nu. Dar eu cred că acest fel de globalizare/ „nivelare”, acest discurs „sau tradiţie – sau modernizare/ progres” înseamnă şi să deschizi o cutie a Pandorei din care nu ştii ce va ieşi. O carte interesantă, nu doar prin subiectele abordate. Michael A. Palmer, Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, 238 p.

CHAN-SONETE ANTOLOGICE ANTOLOGIA SONETULUI ROMÂNESC vol.II semnat Radu Cârneci a apărut în 2008 la Editura Muzeul Literaturii Române.Am avut încîntarea să-l citesc abia acum. După lectură am avut această(naivă) idee să-mi autodefinesc starea prin această cronică de prezentare:stare empatică incomentabilă între poet(i) şi cititor. Un feedback reconfortant, aş îndrăzni o stare de relaxare greu de obţinut prin alte metode.Acest gen de poezie, sonetul, cu ritm de chansonetă, unora li se va părea, poate, desuet.Preferabilă această desuetudine unor aşa-zise poezii en vogue.De gustibus non est disputandum! Dar, să trecem la volum, la munca minuţioasă şi admirabilă a autorului, în fapt iubitorului şi făuritorului de sonet, scriitorul Radu Cârneci. Un neobosit căutător de comori, dl.Radu Cârneci a găsit pertinentă ideea unei antologii a sonetului, o istorie cronologică a genului literar. Ţelul dlui Radu Cârneci, acela de a strânge între coperte nume şi sonete, a (re)- deschis gustul pentru frumosul esenţial, cum zice domnia sa în prefaţă; a constituit o operă care va îmbogăţi şi uşura, în acelaşi timp, munca altor iubitori de sonete şi, a extins aria istoriei literaturii române prin acest gen, contribuind şi la o mai bună cunoaştere a limbii române, cu siguranţă. Volumul cuprinde aproximativ o sută patruzeci de nume, selectate, în ordine cronologică, selecţie ce nu impune niciun comentariu. Nici asupra valorii poetice şi nici a vreunui alt criteriu de selecţie. Prefaţa şi postfaţa sunt elocvent.Argumentaţia este suficientă din ambele puncte de vedere:şi cel al coordonatorului şi din cel al prof.Dumitru Micu. Expunerea mea este punctul de vedere al unui cititor, al cărui gust poetic s-a regăsit prin şi în această lectură. Voi aminti cîteva dintre sonetele pe care le-am citit şi recitit cu plăcere, descifrînd şi savurînd mesajul.Aşadar, dacă veţi merge la pagina 186 veţi descoperi în ,,Sonetglosa noului Adam,, portretul omului modern, al celui construit, clonat. Nepăsător.După întreg discursul poetic, Ion Văduva-Poenaru, căruia îi aparţine sonetglosa, n-are decît o singură îngrijorare, cea a poetului:,,N-am să mai pot , ca astăzi,iubirea mea să cînt/ Se plămădeşte-n taină,din om, o nouă rasă,,.Recunosc, şi eu am avut asemenea nelinişti pentru o eventuală epocă în care omenescul va fi înlocuit de robotică, cibernetică.Dar, dacă veţi citi sonetul ,,Din tinereţe,, sonet ce aparţine făuritorului acestui top sonetistic, Radu Cârneci, veţi găsi explicaţia iubirii pentru cuvîntul scris:,,Din tinereţe mi-e stăpîn Cuvîntul/ cel dăruit cu spaime şi minune/cel cătînd comoară să-mi adune/învingător învins pe care cîntu-l!,,.No comment.În volum l-am regăsit pe Aurel Rău, atît de sensibil şi expresiv.Dintre sonetiştii creatori în limbi străini am avut bucuria să-l regăsesc pe prof.gălăţean Constantin Frosin care, chansoneteşte, ce frumos! în limba lui Voltaire.pe Constanţa Buzea, Paula Romanescu, Mircea Ivănescu,Paul Everac, Leonid Dimov, Petre Ghelmez,Eugen Jebeleanu etc, etc. De remarcat coroana de sonete sau Itinerar Dialectic (paisprezece verbe) a lui Paul Mihnea:mă naşte, mă paşte, mă cruţă, mă place, mă joacă, mă zice, mă stoarce, mănvinge, mă vinde , mă scrie, mă are, mă stinge, mă-nvie, mă naşte.Şi iată cum sună cel de-al XV-lea sonet: Mă naşte fiecare ochi de stea/ Mă paşte moartea-n fiecare floare/Mă cruţă , Doamne, fulgerul ce moare/ Mă place fiecare fulg de nea/ Mă joacă, Doamne, fiecare boare/ Mă zice fiecare păsărea / Mă zace fiecare piază-rea/ Mă stoarce fiecare fir de soare/ Mă-nvie fiecare fir de gând/ Mă vinde fiecare ,,cum,, şi când,,/ Mă scrie fiecare cărăruie/ Mă are tot ce vine de la zei / Mă stinge tot ce-i viaţă şi temei / Mă-nvie tot ce e şi tot ce nu e/. Vreau să mai spun doar atît: imperfecte, barbiene, prozodice impecabile, cu rimă imperfectă, ori rondeluri travestite ori de orice factură ar fi , sonetul este genul de poezie care cîntă viaţa, trăirile ei cele mai intense, cele mai pure, cele mai elevate. De aceea tot ce a reuşit să dăruiască autorul prin restituirea lor în aceste volume este un semnal de iubire a semenilor pe care l-aş ,,traduce,,(parodia) aşa:Există-n veci un cer cu-nalturi pure/ spre care năzuim ca spre credinţă/ acoloTu: fiinţă-nefiinţă / precum albastru-n veşnice azure/.,, Lectura unor astfel de poezii este un exerciţiu spiritual/ cathartic bine venit oricînd, oricui.Recomand iubitorilor de sonet Antologia Sonetului Românesc, volumul II, coordonat de Radu Cârneci, volum pe care l-am citit, din toată inima, supunîndu-mă unui exerciţiu cathartic benevol.

ESEU

SPERANŢA, PERDUTU, PERDANTA Sau ,,DIN ŢĂRÎNĂ SE NAŞTE SPERANŢA”

,,Din ţărînă se naşte speraţa,, - recentul roman postdecembrist, semnat de Lorian Carşochie a văzut lumina tiparului la Editura Minerva-Bucureşti-2010. Impresionant? Dar, nici editura şi nici prefaţa(semnată de redutabilul Alex.Ştefănescu) nu m-au impresionat, nu m-au emoţionat, mai mult decît lectura cărţii.Dacă ar fi să punctez, după propriul criteriu valoric acest volum, ar cîştiga o notă meritorie pentru estetica şi etica literară; apoi, aş nota maxim ultimul capitol, zece, pentru lecţia de autentic patriotism, prin compunerea micuţului personaj, Emanoil. Text în simetrie perfectă cu structura spirituală a revoluţionarului cu acelaşi nume. Acest soi naiv şi curat de credinţă şi speranţă, mărturisit în situaţii diferite şi timpi diferiţi creează acea punte eterică între trecut şi viitor, (re)-naşte speranţa într-o lume uitată de istorie, deşteptând speranţa între şi spre alte lumi. Aşa aş ,,traduce,, mesajul subtil al cărţii, dar cum pentru fiecare va avea o altă înţelegere, iată, recomand în cîteva cuvinte cartea spre a descifra propriul mesaj.Alcătuit din zece capitole, romanul este captivant prin temă, stil lingvistic, stil arhitectural. Amintirile decembriste, estompate pentru unii, dar atît de vii, de puternice în memoria afectivă a lui Lorian Carşochie, (datorate şi alegerii sale de a trăi departe de ţară) sunt ţinta şi mobilul sentimentelor provocate cititorului prin lecturarea cărţii... Lehamitea a luat locul revoltei, aici printre trăitorii celor douăzeci de ani de tranziţie.Primii douăzeci de ani... Să nu speculăm, citind printre rânduri.Nu mă voi lega de limbaj – deşi, dintr-o carte ca aceasta, un corector(lector?) ar fi făcut minuni. Voi insista asupra mijloacelor stilistice utilizate de autor cu mare abilitate, cu pricepere şi responsabilitatea actului creator. Lorian Carşochie demonstrează, prin această carte implicarea scriitorului, atît de necesară, cînd el, autorul îşi propune să imortalizeze, la dimensiuni istorice, timpul trăirilor sale. De aceea, ca şi cronică de prezentare, cuvîntul meu se va referi atît la părţile bune realizate de condeiul autorului cît şi la micile scăpări, ezitări. Astfel, pot spune că, Lorian Carşochie construieşte subiectul din mers, fiind sprijinit de flexibilitatea dialogului(cu ajutorul căruia îşi conturează personajele destul de bine). De exemplu, unul din personaje, doamna profesor Matache este metamorfozată din ,,ţată intelectuală,, cum apare în primele capitole, într-o adevărată doamnă a noii orînduiri, ipostază uşor voalată, lăsînd cititorul să decidă asupra adevăratei sale condiţii sociale.Casa, interiorul, atmosfera, musafirii,revenirea asupra fostelor proprietăţi imobiliare, etc, etc, etc, o fac să apară în lumina difuză a unei aristocraţii ai anilor 30. Dar…Acţiunea este din loc în loc întreruptă de revolta eului narativ. Aceste fragmente, deşi reuşite, prin arta sa descriptivă, devin şi ele o lecţie de morală.Utopia pe care o dezvoltă Emanoil Perdutu, se vede bine, rămîne utopie, pentru că, nimic din cele prezise nu se înfăptuieşte.Tenta religioasă, prin necesitatea invenţiei unui fals(mincinos) profet-Perdutu, care este ucis de…(?), deci acest personaj devine o metodă de exprimare artistică, spiritualizat, aşa cum speranţa a fost personificată, luînd alte dimensiuni.O altă simetrie perfectă, un alt truc scriitoricesc, aş zice. Rămînînd în zona simbolului aş insista asupra a cel puţin două,simboluri ce apar pe mai multe pagini de-a lungul povestirii:invocaţia celor două lumi, ante şi post decembristă.Lumi confuze unde mulţimea rămîne şi mai confuză după consumarea actului revoluţionar, creînd cea de-a treia dimensiune existenţialită, ambiguitatea. ,,Parcă am trăi între două lumi!îngînă Perdutu,gîndindu-se că afară, pe străzi, unii trag cu armele şi alţii mor, iar aici în faţa şemineului, atmosfera chiar era una a sărbătorii Naşterii Domnului,,(fragment de la pag.89).Nu întîmplător autorul îşidenumeşte eroina principală, Sofia Răuţanu. Simbolul numelui creînd traseul destinului Sofiei, destin pe măsura cuvîntului. Nu voi insista supra personajelor secundare, anume construite spre a tuşa personajele principale. Destul de greu să-mi înfrînez propria revoltă(toţi trăim preaprealungita-tranziţie), dar am citit cartea din pură curiozitate pentru girul primit din partea editurii şi cel al dlui Alex Ştefănescu. Pot afirma că are substanţă, tratează un subiect actual, curajos şi demn, realizează o pagină reuşită de istorie contemporană. Zilele acelui decembrie, naivitatea şi speranţa credinţei în mai bine, efervescenţa şi euforia sunt bine redate. De altfel, autorul avea o vîrstă cînd memoria nu-i putea juca feste.N-am înnumărat de cîte ori (pe pagină) apare cuvîntul speranţa. Nici nu cred că ar însemna ceva. Ori că ar derenja pe cineva. Dar coperta unu a cărţii este sugestivă. Curiozitatea fiindu-mi pe deplin satisfăcută, m-am întrebat, dacă speranţa (se) naşte din orice fel de minte? Şi, dacă nu cumva speranţa noastră a românilor, vis-avis de implicarea politicienilor întru salvarea neamului, n-o fi blondă, cum sugerează coperta acestui roman?! Pe lîngă valoarea sa literară cartea ,,DIN ŢĂRÎNĂ SE NAŞTE SPERANŢA,, - semnată de Lorian Carşochie este una de nepreţuit, lăsînd generaţiilor viitoare un document preţios(sic) prin sinceritatea şi acurateţea relatării.O recomand din suflet.

Mariana V. Vârtosu

www.oglindaliterara.ro

5965

LECTOR Poezia resurecţional-paradoxistă a lui Ion Miloş ca „floare cosmică“ şi ca „orgasm abisal al materiei“…

5966

Ion Pachia Tatomirescu culturală, fiind deopotrivă ambasador al celor trei culturi: românească, sârbească şi suedeză. Ca „ambasador european al culturii / civilizaţiei române“, Ion Miloş a ctitorit – în 1975 – Biserica Ortodoxă Română din Malmö-Suedia (alături de preotul profesor dr. Alexandru Ciurea), fapt pentru care patriarhul României, Justinian, i-a acordat «Crucea pentru Mireni». Între anii 1973 şi 1980, Ion Miloş a redactat revista de cultură / spiritualitate românească din Stockholm, Candela. A deschis porţile spre circuitul valoric-esteic din limbile suedeză, sârbă, franceză etc., traducând aproximativ două sute de poeţi români. Pentru opera sa culturală de excepţie, pentru întregul autenticei sale opere poetice, i s-au decernat: Premiul Internaţional «Artur Lundkvist» (de două ori, în 1978 şi în 1981), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (în 1990), Premiul «Peniţa de Aur» de la Tetovo-Macedonia (în 1990 / 1998), Premiul pentru Poezie al oraşului Malmö, din Suedia (în 1991), Premiul pentru Traduceri al Asociaţiei Scriitorilor din Sudul Suediei (1993), Premiul pentru traduceri, «Dura Danicici», din Belgrad (1995), Marele premiu «Sfântul Gheorghe» al Festivalului Internaţional de Poezie «Drumuri de Spice» de la UzdinIugoslavia (4 – 6 iulie 1997) etc. (cf. BDr, 68; MCiub, 79; MNem, 75; MNt, 107 sq.; MSN, 381). Ion Miloş este în prezent membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al Uniunii Scriitorilor din Macedonia; este membru titular al Uniunii Scriitorilor din Suedia şi al Uniunii Scriitorilor din Voivodina-Serbia. Opera poetică publi­cată până în prezent în limba română înmănunchează volumele: Muguri (Vârşeţ-Iugoslavia, Casa de Editură Lumina, 1953), Eterna auroră (BucureştiRomânia, Editura Univers, 1977), Tauri şi melci (Cluj-Napoca / România, Editura Dacia, 1982), Nunţi boreale (BucureştiRomânia, Editura Cartea Românească, 1984), Invitaţie la o masă de ape (ClujNapoca / România, Editura Dacia, 1985), Ouă căzute din cuib (Stockholm-Suedia, Editura Svejng, 1985), Raze şi fulgi

www.oglindaliterara.ro

(poezii pentru copii – Stockholm-Suedia, Editura Svejng, 1986), Amurgul frunzelor (Cluj-Napoca / România, Editura Clusium, 1993), Iubirea şi alte iubiri (Iaşi-România, Editura Institutului European, 1993), Rădăcinile focului (Novi Sad / Iugoslavia, Editura Libertatea, 1994), Imagini de rouă (Cluj-Napoca / România, Editura Clusium, 1998), Cerul iubirii (Timişoara-România, Editura Augusta, 1998), Nemărginiri (IaşiRomânia, Editura Sagittarius Libris, 1998), Cerul de sub ierburi (Bucureşti-România, Editura Cartea Românească, 1998), Născut în trei ţări (Timişoara-România, Editura Helicon, 1999), Sufletul şi nordul (antologie de autor din volumele publicate între anii 1953 şi 1999, cu prefaţa Ion Miloş şi eterna reîntoarcere de Constantin Dram – Timişoara, Editura Augusta, 1999). Cu câteva excepţii, critica literară – ce şi-a îndreptat obiectivul până în prezent asupra creaţiei poetice a lui Ion Miloş – a relevat şi suprafeţele / reliefurile lirice inconfundabile, şi o parte a profunzimilor / esenţelor. În 1978, referindu-se la Eterna auroră, Romul Munteanu nota: «Ion Miloş este un poet moralist şi un filosof trădat de-o meditaţie gravă, convertită într-un comentariu liric pe marginea condiţiei umane contemporane. Efectul de şoc al poeziei sale rezultă din acest mod de gândire uni­versală modernă, fundamentat pe alianţa unor informaţii şi sentimente de provenienţă diferită, ex­primate în limba română. Din acest statut de existenţă al scriitorului se configurează o viziune speci­fică asupra lumii.» (apud, MIR, 79 – textul apare şi pe faţa a patra a copertei la MCiub); «Ion Miloş ni se pare a fi un poet al lumii, care s-a decis să scrie în limba română fiindcă este aceasta limba sa de baştină. Aceasta conferă un farmec inedit poeziilor sale.»; «Ion Miloş este un poet sceptic care priveşte spectacolul esenţial din jurul său cu o revoltă discret voalată sau cu o fină ironie. Din aceasta rezultă efectul de şoc al poeziilor sale.» (apud MNem, 85 / MSN, 386). În 1984, într-un Cuvânt înainte – la volumul Nunţi boreale de Ion Miloş, apărut în prestigioasa editură bucureşteană Cartea Românească, Şerban Cioculescu, „patriarhul“ criticii literare româneşti de atunci, remarca: «Prin ascuţimea criticii sociale şi prin amara sa luciditate spirituală, Ion Miloş s-ar încadra nu într-o şcoală literară anume, ci în familia de spirite a poeţilor expresionişti, faţă în faţă cu ameninţările apo­caliptice ale momentului istoric. Un poet de frapantă originalitate căruia ursitoarele i-au hărăzit pre­mise dintre cele mai rare: să se nască Român, fiu de ţărani din Banatul sârbesc..., să scrie poezii originale în patru limbi, să se afirme, în sfârşit, ca un novator şi un poet modern în limba părinţilor săi, pe care o manevrează magistral, atât în poemele răzvrătirii sale spirituale, cât şi în cele lucide... Sub acest raport esenţial, fără a face însumi profesie trăiristă, mă bucur să salut în Ion Miloş pe excepţionalul nostru purtător de cuvânt. (...) Ion Miloş este modern prin prezenţa

î

Deşi «născut în trei ţări» – după cum ne avertizează volumul de versuri Trei ţări, apărut la începutul anului 1999, din colecţia «Liliput» (nr. 299), de la editura timişoreană Helicon, Ion Miloş s-a născut la 16 februarie 1930, «din părinţi români» (MNt, 116), în localitatea românească, Sărcia – azi, cu numele schimbat / „sârbizat“ în Sutjesca – din Banatul ce ţine de Serbia / Iugoslavia. Poetul aparţine „trup şi suflet“ spaţiului nostru spiritual şi opera sa îi asigură un loc deosebit în istoria literaturii române. A urmat cursu­rile primare la şcoala din Sărcia (între anii 1937 şi 1942), apoi pe cele liceale, la Vârşeţ (între anii 1942 şi 1950, prelungirea datorându-se celei de-a doua conflagraţii mondiale). Între anii 1950 şi 1955 este student al Facultăţii de Filosofie din Belgrad, unde şi-a încununat studiile universitare cu o in­teresantă lucrare, Estetica iraţională a suprarealismului. Debutul poetic are loc în 1947, în revista «Lumina» (din Novi Sad), dar primul volum de versuri româneşti, Muguri, i s-a publicat după o ucenicie gazetărească de o jumătate de deceniu, abia în importantul an european, 1953, anul morţii dictatorului Stalin, însă nu şi al decesului stalinismului cultural (prelungit până prin 1964). Spre deosebire de toţi ceilalţi colegi de generaţie, în anul postuniversitar 1955 – 1956, s-a întâmplat ca Ion Miloş să beneficieze de o bursă de studii la Paris. În 1956, reîntors în Belgrad, se angajează ca ziarist şi traducător. Între anii 1956 şi 1959, declanşează aici campania pentru impunerea noii generaţii poetice. Articolele resurecţionale publi­ cate în presa vremii din Iugoslavia – îndeosebi Discuţii literare, Ce-i de făcut ? şi articolul despre cel mai mare sculptor expresionist al lumii, românul Constantin Brâncuşi („pus la zid“ de comunismul din România) – au determinat autorităţile comuniste sârbeşti să-l declare «duşman al poporului iugoslav», «anticomunist» etc. În anul 1959, atmosfera ostilă stârnită în Iugoslavia îl determină să plece în Suedia, unde „se împământeneşte“, căsătorindu-se bineînţeles cu o „superbă blondă a nordului“. Aproape trei decenii, i s-a interzis să mai publice în Iugoslavia şi, evident, în România. Între anii 1960 şi 1963 este doctorand în litere, la Sorbona. Mai urmează, în 1963 – 1964, şi cursuri la École des Hautes Études din Paris. Revenit în Suedia, s-a angajat ca profesor preuniversitar şi universitar, predând limbile: franceză, română, sârbă, ori suedeză. Relua­rea contactului cu spiritualitatea românească şi cu generaţia poetică a resurecţiei din România s-a petrecut în anul 1968, când a venit în Bucureşti ca participant la un Congres Internaţional de Romanistică. Nu s-a stabilit atunci în România, deoarece atmosfera „perestroicistă românească“ dintre anii 1965 – 1971 nu l-a convins a lua o astfel de hotărâre. Din anul 1969 şi până în prezent, Ion Miloş a desfăşurat în Suedia o extraordinară activitate

LECTOR sa practică în contemporaneitate şi clasic prin limpezimea cristalină a „demersului“ liric, oricât ar afecta acesta caracterul prozaic.» (MIR, 79; MNem, 84; MSN, 385 sq.). La Nunţile boreale, din Cluj-Napoca, se arată şi distinsul critic literar, Petru Poantă, care constată: «o simplitate deloc afectată sau superficială»; este «poezia lui Ion Miloş, o „voce dialogată“ încadrabilă în evoluţia liricii europene din deceniile şapte şi opt îndeosebi; poezia este ingenios construită prin tehnici „raţionaliste“: exerciţiul de logică, aforismul, paradoxul; de la dezinvoltura cvasiepică, ajunge chiar la un gnomism epigramat; (...); o gândire silogistică, lucidă, un patetism implosiv, care subminează, în aparenţă cu graţie, dar în fapt cu cinism voalat autoritatea necesităţii progresului în numele vieţii; (...) în figura acestor utopii sarcastic-surâzătoare, negative în fond, stă forţa liricii actuale a lui Ion Miloş, martor caustic al unei utopii a prosperităţii.» (MIR, 80; MSN, 387). Între 1988 şi 1998, critica literară din România şi din afara hotarelor româneşti nu a sporit cu vreo petală corola de judecăţi de valoare estetico-literară cu privire la opera mereu îmbogăţită a lui Ion Miloş. În 1988, Mircea Martin (într-o cronică din revista bucureşteană, România literară) arăta că «(...) Ion Miloş stăpâneşte limba în toate registrele ei, de la savoarea neaoşă la exactitatea intelectuală...», că « versurile lui sunt de o mare simplitate apa­rentă, simplitate care nu e decât puritate gnomică», ori că «violenţa din unele versuri nu e însă decât răbufnirea unui sentiment ultragiat...» (apud MIR, 80; MNem, 86; MSN, 387 sq.). În anul 1998, distinsul critic literar, Adrian Dinu Rachieru, în „postfaţa“ Nordul şi sufletul – de la volumul lui Ion Miloş, Cerul iubirii –, a făcut o radiografie critică veridică a întregului poeziei acestui „euro-sărcian“ şi a corijat «unghiul de receptare», trăgând totodată şi un semnal de alarmă întru mai dreapta recunoaştere a poetului în ierarhia valorilor estetico-literare pentru o istorie a literaturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea: «Încercând să împace „Nordul“ şi „Sufletul“, po­etul, provocând destinul, şi-a asumat o traiectorie zbuciumată şi ţine, în pofida avertismentelor, să spună „lucrurilor pe nume“.» (MCiub, 84). Din anul 1999, se remarcă o sobră Postfaţă de Al. Hu­sar, ce însoşeşte volumul lui Ion Miloş, Născut în trei ţări (MNt, 106 – 115), un bun capitol pentru «O istorie a literaturii române de la origini până azi». Al. Husar urmăreşte traiectoria lirică românească a lui Ion Miloş de la Muguri (1953) până la Născut în trei ţări (1999): «Debutant în 1953 cu volumul „Muguri“ (...), Ion Miloş impune (...) un poet modern, simţind şi trăind poezia marilor aspiraţii umane, traversate de dramatice stări ale secolului (...). Evoluţia sa însăşi, spectaculoasă, e, în fond, evoluţia omului în căutare de sine» (MNt, 108). C. Dram, în prefaţa Ion Miloş şi eterna reîntoarcere (v. MSN, 5 – 37), de la „antologia de autor“, Sufletul şi nordul (1999), identifică în lirica miloşiană: 1. Homo exsulans (unde vorbeşte despre «Pre-Exil – naşterea într-un spaţiu exterior limbii materne, în enclava care conservase însă elementele sacre ale rostirii strămoşeşti» / româneşti; despre «un Exil

cumva normal, prin care trec mai toţi intelectualii de obârşie rurală», «îndepărtarea de sat», de SărciaVoivodina; despre un exil «simbolic şi necesar: asumarea cunoaşterii poetice, deprinderea uzanţelor limbaju­lui poetic, cultivarea stărilor poetice – forme de viaţă care te înstrăinează de lumea profană» – MSN, 7; despre «un alt Exil – cu componentele distincte –, acela dinspre limba maternă către oricare altă nouă limbă pe care a învăţat-o şi a acceptat-o ca sistem de comunicare» – ibid.; despre «Exilul ideologic», despre «Exilul domestic – pătrunderea în universul unei căsnicii eşuate sub lumina mai puţin propice a amorului Nordului» etc.; «toate aceste forme de exil au fost etape sensibile pentru cel care îşi confecţionează o adevărată stare de stranie voluptate», Ion Miloş sublimându-şi «drama exilului», în «continua reîntoarcere, mereu pe lângă sine» – MSN, 8); 2. Homo juvenescens; 3. Homo sapiens; 4. Homo didacticus; 5. Homo consumens; 6. Homo lupus («...o înstrăinată ipostază a omului, depăşind, ignobil, chiar ceea ce numim în mod firesc animalicitate; /.../ Homo lupus ... este cel care nu citeşte, cel care înregistrează lumea doar fiziologic, cel care domină politic lumea, care stăpâneşte economia, cel care ridică minciuna la nivel de cultură, cel care perverteşte sufletele celorlalţi, hărţuindu-le, cel care te face să te îndoieşti şi de propria-ţi persoană.» – MSN, 22); 7. Homo nuptialis; 8. Homo eroticus; 9. Homo ludens («Homo ludens pare a fi soluţia cea mai fericită, în competiţia în care este obligat poetul să se înscrie.»; «Ludicul va caracteriza toate volumele lui Ion Miloş, schimbându-şi registrele, în funcţie de obse­siile poetice de moment; există un ludic la nivelul socialului, dominat de reticenţa poetului faţă de inerentele trepte ale societăţii, un ludic ab­surd al tehnicianului /.../, un ludic erotic, bine orchestrat...» – MSN, 32); şi 10. Căderea în oglindă («Poet „rătăcitor“, Ion Miloş ajunge, ireversibil, la graniţa narcisismului, singura certitudine rămânând ego-ul suprem»). Din cele evidenţiate până în prezent de critica literară, rezultă că Ion Miloş este stăpânul unui teritoriu poetic inconfundabil şi indiscutabil, ce l-ar putea încadra «nu într-o şcoală literară anume, ci în familia de spirite a poeţilor expresionismului» (Ş. Cioculescu); totodată, admirabilul său teritoriu poetic – unde eroul liric traversează lucid oceanul realului în ebuliţie, conştient de schimbarea legilor „junglei de iarbă“ cu noi legi, cele ale „junglei de asfalt“, care-i sunt într-un fel firesc „străine“ – se evidenţiază prin „modul de gândire universală modernă, fundamentat pe alianţa unor informaţii şi sentimente de provenienţă diferită“ (R. Munteanu), ori prin „ecuaţia dilematică“ (A. D. Rachieru), prin „angajarea în sens antinomic“ (Al. Husar), sau prin «graniţa narcisismului», unde «singura certitudine» rămâne «ego-ul suprem» (Constantin Dram). În lirica lui Ion Miloş, iubirea este născătoare de universuri / cosmogonii cotidiene. Superlativul frumuseţii gândirii este „lumina care surâde“, desigur, sub semnul lui Eros: «E dimineaţă în lume şi în mine / Un suflet zboară cu o vioară-n braţe / Nu există gândire mai frumoasă / Decât

www.oglindaliterara.ro

lumina ce surâde // Spune-mi arici pogonici / De ce închid ochii / Îndrăgostiţii aceia din parc / Când se sărută ?» (Dimineaţa – MIR, 7). În planul celest, iubirea perechii sacre secunde se răsfrânge asupra nordului, la o sărbătoare a Soarelui-de-Miezul-Nopţii, ca hierogamie: «Midsommar – / Este Suedia în floare // Noaptea / Când Soarele se culcă cu Luna // Când inimile se ridică la cer / Iar Dumnezeu îşi arată faţa» (Midsommar – MIR, 13). În planul teluric, eroul liric miloşian, „reeditează“ actul pe­ rechii sacre secunde, Soarele şi Luna: «Te visez / Alergăm ca nişte miei astrali / Prin câmpiile aurorii boreale // Mă trezesc / Soarele răsare din degetele tale / Şi-mi cade în braţe ca o floare» (MCiub, 12); ceremonia­lul teluric al iubirii este asistat de Sora-Soarelui / Spuma Laptelui – «Eu să-ţi mângâi corpul / Cu flori de măr / Tu s-aprinzi razele / Din sufletul meu // Eu săţi dau o rază / Tu să-mi dai un măr / Şiapoi să privim luna / Cum bea rouă / De pe buzele noastre» (MCiub, 13) –, ori chiar de Dumnezeu: «Când vii / Se deschide cerul / Şi grâul se coace // Când eşti cu mine / Vine Dumnezeu să ne păzească / Nici un vis nu zboară-n gol // Când pleci / Vin zăpezile să cadă / Peste tot ce este viu şi mort» (MCiub, 22). În spaţiul pur al hierogamiei, iubita devine albină ce adună nectarul zăpezilor de la cercul polar: «Ce faci tu în noaptea asta / Când zăpada / Îţi scrie numele pe fereastră // Poate că asculţi cum amintirea / Cântă cântecul / Pe care numai noi doi îl ştim. // Poate că te gândeşti la co­pilul / Ce înfloreşte ca un duh ceresc / În trupul tău // Sau poate că te rogi / Să mă aducă vântul / În poala ta // Ce faci tu acum / Albina mea polară» (MCiub, 26). Iubirea este sufletul şi sensul tuturor făptuirilor teluric-celeste: «Dumnezeu ţi-a dat totul / Să te facă mai frumoasă decât frumuseţea / Să te înalţe mai sus decât înălţimea // Te văd / Şi mă gândesc / Că iubirea este sufletul / Parfumul infi­nitului în pădurea cerului // (...) // tu care vii în fiecare noapte / Să-mi păzeşti visele / Te trezeşti în fiecare dimineaţă / Să-mi povesteşti / Despre umbrele somnoroase ale apelor / Dacă tu n-ai fi / Ziua n-ar mai şti / Cum să-mi deschidă pleoapele» (Maria – MSN, 150 sq.). Pentru eroul liric miloşian iubirea este «trandafir alb de rai», în paza supremei divinităţi: «Când eşti cu mine / Vine Dumnezeu să ne păzească» (MSN, 156); deoarece «viziuni tehnologice clatină lumile» şi pentru că în câmpiile planetei copleşite de poluare, «nu se mai poate trăi», loc de hierogamie nu mai rămâne decât în vârful muntelui: «Hai să zburăm la vulturi / Să ne iubim pe stâncă / Aproape de izvoare şi de Dum­nezeu» (MSN, 166). Viaţa lasă impresia unei permanente co­ride: «Tot ce e frumos e tare / Tot ce-i tare e frumos / Forţa e în coarne (...) // Cam aşa gândeşte un taur» (Taurul – MIR, 49); lumea nu mai este purtătoarea vreunui mister existenţial, ca la expresionişti; protagonistul miloşian e doar intrigat de faptul că «nu văd şi taurii cu vârful coarnelor / ca melcii / de vreme ce au coarne», ori de constatarea că «nu lasă urmă în urma lor şi taurii / ca melcii / când pleacă-n lume descântaţi» (Tauri şi melci – MSN, 65). (continuare în nr. viitor)

5967

NOTES Scrisoarea întâi

(Reflecţii pe marginea scrisorilor lui F.Schiller privind educaţia estetică a omului)

Petru Ababii „Frumosul şi arta – necesitatea de a apropia adevărurile simţirii de inteligenţă” (Friedrich Schiller). Arta este un produs al necesităţii simţurilor de a exprima frumosul prin inteligenţă ca o capacitate de a se manifesta şi a reflecta fenomenele din jur. Nu putem considera, că în esenţa fenomenelor există frumos primar şi antagonismul lui de natură secundară în afară a ceea ce ele sunt ca atare. Există frumuseţe în proprietatea lucrurilor de a fi determinate ca diferenţe ce apar între influenţele pe care le exercită ele asupra percepţiei fiinţei umane. Fenomenele şi lucrurile prin această influenţă diferenţiată îşi înscriu astfel imaginea în ceea ce reflecţia umană numeşte frumuseţe sau antagonismul ei. Există o capacitate a simţurilor de a diversifica pe o scară a valorilor caracterele perceperii. Experienţa morală imprimă conţinut şi tumult estetic lor. De moralitate va depinde puterea de exprimare a simţurilor şi de ele va depinde de asemenea evaluarea calităţii fenomenelor din jur, precum şi a lucrurilor participante la ele. Sensul lor pentru percepţie se găseşte în structura şi calitatea simţurilor morale. Esenţa acestora umplu reflectarea fenomenelor sesizate cu calităţile frumosului sau a urâtului. Se impune a se subînţelege prin fenomenul obiectului capacitatea acestuia de a declanşa şi a produce în simţuri o stare specifică cu o anumită nuanţă senzuală numită – emoţie sufletească. Astfel asocierea emoţiei sufleteşti la inteligenţă imprimă calitate simţurilor şi este exprimată de om prin artă. La acest nivel arta este o modalitate de exprimare a inteligenţei simţurilor prin calitatea lor interioară. Coeziunea simţurilor cu inteligenţa şi experienţa morală (acumulare a

CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE Adrian Dinu Rachieru Sub scutul unui pseudonim, prozatoarea Florentina Loredana Dalian (fostă Dănilă) recidivează. Fără a lua cu asalt revistele, fără a se insinua într-o lume gălăgioasă şi vanitoasă (precum cea scriitoricească), fără a pune în mişcare strategii de autopromovare într-o cultură, vai, publicitară şi fără a „momi” critici care să-i „slavoslovească” textele (fie şi într-un discurs prefaţial), autoarea din Slobozia se anunţă ca o apariţie demnă de tot interesul. Debuta, reamintim, la Clubul Saeculum din Beclean cu volumul Şi copiii se îndrăgostesc (2008) după ce adjudecase, în acelaşi an, un important premiu (prozastic, evident) la Festivalul-concurs Eusebiu Camilar – Magda Isanos de la Udeşti (Suceava). Indiscutabil, are har. Inginer de profesie se ţine departe (deoparte) de sofisticatele inginerii textuale şi, bună observatoare, coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e punctul forte al acestor instantanee, decupaje epice colorate sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic). Probabil că, deocamdată, nu se încumetă să atace genul „tărăgănat” (romanesc); şi bine face, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici, fără a-şi testa suflul epic, revărsându-se prozastic. Nu scrie, neapărat, de pe baricadele feminismului. Fără a pleda aici pentru o literatură feminină (expediată valorizator în gheto-ul sexului) nu putem ocoli constatarea că aceasta are, negreşit, un specific. Or, interesată de „cotloanele sufletului”, Florentina Loredana Dalian le explorează – inevitabil – din acest unghi. Developează, aşadar, învălmăşeala de sentimente a femeii îndrăgostite (v. Sens unic) prinsă în „plasa iluziilor” dar şi reacţiile bărbatului egoist, colecţionar insaţiabil de trofee; cunoaşte şi

5968

senzaţiilor sufleteşti) creează la interferenţa lor starea de recepţie trăită – numită frumuseţe în simţire. Astfel simţul îmbrăcat în haina sa sufletească – emoţia constituie elementul determinativ al manifestării perceperii frumuseţii în lucruri. Frumosul şi arta reprezintă o necesitate metodică de a apropia experienţa morală şi inteligenţa de esenţa simţurilor. Inteligenţa pură fără savoarea simţurilor nu va putea nicidecum exprima frumosul şi cu atât mai mult arta autentică. Din acest motiv arta este şi o emanaţie emotivă a inteligenţei spirituale a fiinţei. Emoţia este esenţa specifică ce-i conferă simţului valoare senzual-sufletească. Echivalentul esenţei valorii este simţul emotiv cu sens pozitiv (frumosul) şi cu sens negativ (urâtul). Diferenţa dintre aceste două sensuri este mare ca încărcătură senzitivă dar foarte mică ca intensitate senzuală a simţurilor concentrarea lor, fiind acel criteriu care le determină diferenţierea calităţii lor. Capacitatea de delimitare a sensurilor este amplificată de inteligenţă şi experienţa morală, iar caracterul emotiv al simţului adânceşte diferenţa dintre sensuri, el fiind acela care le generează. Calitatea senzitivă a simţurilor şi caracterul emotiv al lor este cursiv, formând sensul decisiv al fenomenelor petrecute în perceperea umană în vederea asimilării frumosului. Apropierea obiectelor de inteligenţă nu pot fura simţurile în totalitate, ci doar numai pe acelea care nu ţin de inteligenţa morală (suflet). Inteligenţa umană este clădită pe o experienţă morală bazată pe evaluarea în timp a simţurilor depozitate şi sustrase fiinţei de către apropierea obiectelor, apoi întoarse de către reflecţie acolo unde îşi au sediul simţurile. La momentul dat omul poate fi lipsit de senzaţiile de moment, care ar percepe frumosul în toată splendoarea lui, dar nicidecum de produsul final al sintezei lui în fiinţă care este inteligenţa şi experienţa morală. În definitiv, inteligenţa constituie un produs al acumulării şi sintezei simţurilor depozitate în experienţa morală. Obiectele sunt apropiate de inteligenţă, de experienţa morală(suflet) prin intermediul şi cu ajutorul nemijlocit al simţurilor. Trebuie să trezim şi să educăm la om simţirea pentru a-i cere cât de cât o inteligenţă umană cu scopul de a-i apăra şi cultiva experienţa morală. Pentru aceasta el trebuie apropiat de artă prin adevărul moral ca cea mai superioară stare a sufletului. Simţirea va putea fi trezită şi cultivată prin experienţă culturală şi estetizare a adevărului şi a spiritului în artă şi viaţa reală. dramele lui, acel „prea târziu” dureros inflitrat, conducând la „eliberarea” iubitei (v. Îmbrăţişări pentru Florentina). Se (ne) amuză când, dând gata un poliţist, constată că motivul era treningul pe care-l purta, inscripţionat Dinamo (v. Miss Univers). Privirea rece, lucidă refuză efuziunile, contemplă cu detaşare întâmplările, narează cu naturaleţe. În ciclul Dincolo de timp (Azilul) cugetă la rosturile lumii, printre eroi împovăraţi de singurătate, inşi care trăiesc din amintiri, depănând poveşti: un fals general rătăcit în „lumea Olgăi”, un ceasornicar, atâţia figuranţi cu destine frânte, atâtea iubiri irosite (Ana, Mariţa) impunând o tristă concluzie: „nu-i nici o sfârâială s-ajungi bătrân!” Ghidată, instinctiv, de talent, prozatoarea e permeabilă şi la presiunea intertextualităţii. Nu e cazul să inventariem şi câteva exemple... Sunt examinate „sub lupă” momentele de derută, încercările vieţii, destrămarea fiinţei care, disperată, se agaţă de lume. Aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”. Porniţi în căutarea fericirii, protagoniştii iau hotărâri eroice (uitate a doua zi), sunt invadaţi de tristeţe (v. Halucinaţii), contemplă cu jale ruina amintirilor (v. Aceeaşi lună peste sat), mângâindu-se cu vorbele despre „odată”. Lucidă, ironică (ca antidot) şi sentimentală, Florentina Loredana Dalian merită urmărită, capabilă – credem – de mari surprize (dacă se va lua în serios). Într-o epocă sufocată de hiperintelectualism, prozele ei (curios!) pot fi citite fără caznă. Florentina Loredana Dalian e un nume pe care mizăm dincolo de bursa zvonurilor ori a clasamentelor de cafenea, „de azi pe mâine”...

www.oglindaliterara.ro www.oglindaliterara.ro

PORTRET Profesorul universitar Alejandro Franco – brazilianul din Peştişani, care citeşte Gorjeanul, la 96 de ani! Motto: „Prietenia unui mare om este o binefacere a zeilor!” Proverb francez Pe numele său adevărat, Alejandro Franco se cheamă Alexandru Mateescu Frâncu şi este de loc din satul Frânceşti, comuna Peştişani, judeţul Gorj. La data când a împlinit vârsta de 96 ani, gorjeanul Jenică Niculescu, transplantat în Bucureşti, ne-a rugat să-l sunăm. Primul care i-a spus La mulţi ani!” este directorul general al Gorjeanului, Bebe-Viorel Ionică şi apoi subsemnatul. Şcolit la Bucureşti, avându-l profesor pe Noica Vă daţi seama că un copil isteţ, născut în Gorj, acum 96 de ani, dornic de carte, nu se putea realiza pe meleagurile natale. Mai înainte, Brâncuşi luase drumul Craiovei, iar Alexandru Mateescu s-a dus mai departe, oprindu-se la Liceul „Gheorghe Şincai”, din Bucureşti. Acolo l-a avut profesor de filozofie pe însuşi Constantin Noica. Despre care a scris mai târziu în memoriile sale, cunoscându-i şi soţia englezoaică, speaker la BBC, în vremea când filozoful Noica era după gratii pentru 16 ani, în închisorile comuniste. Adus de Pamfil Şeicaru, la ziarul „Curentul” În tinereţe, cel care mai târziu a fost obligat să practice mai multe meserii, lucrase la influentul ziar interbelic „Curentul”, al cărui director Pamfil Şeicaru îl angajase redactor pentru cultura şi talentul celui care şi-a adăugat la numele său şi ceva legat de Frânceşti. Din acea vreme a semnat, ca jurnalist, Alexandru Mateescu-Frâncu. Speriat de ciuma roşie, a luat calea străinătăţii, ca şi magistrul său Pamfil Şeicaru, care-a fugit în Spania. Prima escală a făcut-o la Paris, unde-a cunoscut multe personalităţi – oameni de artă şi cultură, politicieni şi universitari. Amintire cu Brâncuşi, din galeria cu români formidabili Cum spuneam, nu puţine au fost personalităţile cunoscute într-o viaţă ce bate spre suta de ani. Pe Mircea Eliade l-a întâlnit la Rio de Janeiro, când istoricul religiilor a locuit o lună de zile, în 1951, şi a studiat în bibliotecile braziliene. Cu Emil Cioran şi Eugen Ionescu avusese şansa de a se cunoaşte tot la Paris. Cum tot în oraşul luminilor, din galeria românilor admirabili l-a mai cunoscut şi pe sculptorul Constantin Brâncuşi. Despre care povesteşte cu tâlc cum, precedat de frumoasa lui barbă, sculptorul venea câteodată să-i vadă pe tinerii români ce luau masa la o cantină pariziană. Într-o zi, spune sfătosul Alejandro Franco de astăzi, sculptorul l-a luat de braţ pe unul şi, în drum spre metrou la staţia Odeon, i-a ţinut o predică de bunic către nepot: „Respectă femeia! N-o umili niciodată. Fugi de dragostea venală, care n-are nimic din dragoste. Nu te murdări! Şi nu murdări niciodată femeia, care este cea ce Creatorul a făcut mai bun!”

Traversând vreo cinci ţări de pe două continente, nu-i de mirare că, prin Argentina, i-a cunoscut şi pe scriitorii Virgil Gheorghiu şi Vintilă Horia. Doctor Honoris Causa, la Rio de Janeiro Pentru românii lui dragi cu care păstrează legătura telefonic ori prin corespondenţă, Alexandru Mateescu Frâncu locuieşte de mai bine de o jumătate de secol la Rio de Janeiro. Unde şi-a luat numele brazilian. Cunoscător a cinci-şase limbi europene de circulaţie internaţională, Alejandro Franco a şi practicat, cum spuneam, mai multe meserii. De la jurnalist la profesor, de la bibliotecar la hotelier, de la editor la scriitor. Nea Jenică Niculescu l-a vizitat la el acasă, cu ani în urmă, la Rio de Janeiro. Deşi se plânge că nu prea mai are cu cine vorbi în limba lui Eminescu, iar corespondenţa i s-a redus drastic şi din pricină că mulţi dintre prieteni şi cunoscuţi au plecat la Ceruri ori în lumea umbrelor, omul e încă vioi şi optimist. La vârsta sa venerabilă se poate mândri că a predat ori încă mai predă economie, sociologie, relaţii internaţionale, dreptul sportiv comparat, domeniu pe care el l-a consacrat în ţara lui Pele. Are un liceu privat pe care domnia sa l-a fondat cu peste 30 de ani în urmă. În toţi aceşti ani a studiat, a profesat ca universitar şi a scris articole în presa culturală. Ca o recunoaştere a meritelor sale, în anul 2004, la împlinirea vârstei de 90 de ani, autorităţile universitare braziliene l-au decorat cu titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Benett, din Rio de Janeiro.

Ion Predoşanu

Preşedintele Associacao Cultural Brasileira

Romena-

Am amintit câteva personalităţi pe care domnia sa le-a cunoscut. Alejandro Franco a fost şi rămâne unul dintre românii dăruiţi de Dumnezeu cu cultul prieteniei. Mai rar pentru comunităţile de români din străinătate. El a respectat şi iubit pe toţi cei care îi cunoaşte ori i-a cunoscut. Precum la noi, nea Jenică Niculescu, supranumit „Neamule” pentru apelativul cu care se adresează tuturor pe care-i cunoaşte. Şi al această respectabilă vârstă, decanul românilor din Brazilia deţine funcţia de preşedinte al Associacao Cultural Romena-Brasileira şi păstrează permanent legătura cu Ambasada României din Brazilia şi cu ţara. Cititor al ziarului „Gorjeanul” Graţie cultului prieteniei, pe care Conu’ Jenică Niculescu şi Alejandro Franco îl cultivă, bravul nostru român gorjean din Brazilia ne citeşte cu pasiune. Primele ziare i le-a trimis nea Jenică Niculescu, începând cu anul trecut. În corespondenţa cu gorjeanul nostru din Bucureşti, care-i abonat al ziarului „Gorjeanul”, Alejandro Franco îşi exprimă gratitudinea faţă de interesanta lectură pe care i-o prilejuieşte Gorjeanul. La rândul nostru îi mulţumim şi, din nou ăi transmitem salutările noastre scrise şi un nou şi din inimă „La mulţi ani!” Mai ales că acum, maestrul Alexandru Mateescu-Frâncu ne poate citi şi pe Internet.

www.oglindaliterara.ro

5969

PRAVILA BISERICEASCĂ Theodor Bratosin Bătaia - Bătaia este îngăduită numai autorităţilor, care o întrebuinţează ca un mijloc ultim de îndreptare pentru cei fără de minte, care încalcă legile, păgubesc pe semenii lor şi tulbură viaţa socială, “căci mijloacele de vindecare pentru cel rău sînt bătaia şi vînătăile pînă la rănire” (Prov. 20, 3o; io, 13,2 5, 3-5). De asemenea, copiii, în nestatornicia minţii lor în anumite împrejurări, o bătaie chibzuită şi părintească le este de mult folos: “cine-şi cruţă nuiaua, îşi urăşte copilul, iar cine-l iubeşte îl pedepseşte” (Prov. 13, 24, 19, 18-20). “Nebunia este lipită de inima copilului, iar nuiaua certării o va alunga de la el” (Prov. 22, 15; 23, 13-14; 29, 15-16). Clericul nu este îndreptător trupesc, ci duhovnicesc, folosindu-se de convingere şi canonisire şi deci, nu-i este îngăduit să bată (Matei, 5,4048). - “Episcopul, prezbiterul sau diaconul, care va bate pe credincioşii care ar păcătui, ori pe necredincioşii care ar face nedreptăţi, ca să-i înfricoşeze, hotărâm ca să se caterisească, fiindcă Domnul n-a învăţat aceasta undeva, ci dimpotrivă, bătut fiind nu bătea, ocărît nu ocara şi, pătimind nu îngrozea pe nimeni cu bătaia” -Apost. 27. - “Deoarece apostolescul canon supune canonisirii pe clericii care ar bate pe credincioşii cei ce au păcătuit, sau pe necredincioşii care au greşit, unii clerici, sub diferite meştesuguri, îşi satisfac mânia lor, falsificînd aşezămintele apostoleşti, ei înţeleg că este oprit a bate direct cu mîinile lor, dar nu este oprit a pune pe alţii să bată, deşi nici canonul nu are acest înteles şi nici mintea sănătoasă nu admite a se înţelege aceasta. Ar fi greşit să se caterisească cel ce a lovit cu mâna sa de trei sau patru ori, dar să rămână nepedepsit cel ce porunceşte altora să bată, continuîndu-şi răzbunarea brutală până la moarte. Deoarece canonul opreşte a bate în general - şi noi, de asemenea, hotărâm la fel. Preotul lui Dumnezeu trebuie să povăţuiasca pe cel ce încalcă legile, prin învăţături şi sfaturi, uneori cu certări bisericeşti, dar să nu sară la bataie cu bice, sau cu lovituri trupeşti. Iar, dacă unii, n-ar asculta de sfaturile certărilor, nu se opreşte ca aceştia să fie înţelepţiţi prin denunţarea lor în faţa autorităţilor de stat, căci canonul cinci al sinodului din Anliohia a hotărât că cei ce provoacă tulburări în biserică, să fie îndreptăţi prin mâna autorităţilor de stat” -1, II, 9. - Dacă vreun mirean, dispreţuind poruncile dumnezeeşti şi civile de stat şi defăimând înaltele legi ale Bisericii fără motiv, sau din motive născocite, ar bate pe un episcop sau l-ar închide, unul ca acesta să fie anatema” sf. Sofia, 3. - “Oricare episcop, sau preot, sau diacon, va bate pe omul care a stricat ceva, ori pe credincios, ori pe necredincios, acela să fie lipsit de darul său, că, de-ţi va strica ţie, preotule, mireanul ceva, tu să-l vădeşti autorităţilor, iar, să nu-l baţi. Ci de aceasta Domnul nu ne-a învăţat asa, ci zice, că de te va lovi cineva peste falca dreaptă, tu să întorci şi pe cea stânga; şi cui îi vor lua hainele, el să-şi scoată şi cămaşa să i-o dea şi acestea sunt poruncile Domnului şi trebuie să se păzească toate, mai vîrtos de preoţi, ca să fie exemplu şi începătura întru bine, oamenilor celor mireni” - ILT, 336

5970

Conflict şi mediere în Dreptul Canonic (cazuri-exemple de situaţii care duc la conflicte şi soluţiile lor) - “Oricare cleric, în mânie sau sfadă, va lovi pe cineva şi din acea lovitură va muri, acela se lipseşte de preoţia lui de tot, fără de nici o iertăciune. Iar, de va face aceasta mireanul, atunci acela să se afurisească ca un ucigaş” (10-20 de ani)” - ILT, 336. - “Muierea ce-şi va bate coconul ei şi de năprasna va muri, să se pocăiască şase ani şi metanii 150 in zi” - pag, 124. - “De va tinde călugarul să lovească pe călugar, să se despartă de Biserică patru luni, iar de-l va şi cruţa, şase luni, metanii 1000 pe zi” - PBG. 142. Furtul - “Cine va lua lucrul altuia, îl va purta pe umeri şi va face căinţă publică în adunare şi va sta în picioare la masă”. Cuv. Pahomie Reg. 149. - “Bani falşi. Cei ce fac bani falşi, sau este tovărăşit cu cel ce face bani falşi se canonisesc ca şi furii, de la un an până la cinci ani” (căci înşeală societatea). - II T, 87-88. - “După Sf. Grigore de Nisa furtul de cele sfinte se pedepseşte pe un timp ceva mai scurt decât preacurvia (15 ani) dar se canoniseşte (în condiţiile de mai sus c 43 ) până la trei ani, Sf. I. Post. 44. - Canonul 66 al Sf. Vasile hotărăşte ca cel ce jefuieşte morminte nu trebuie primit la sfânta împartăşanie zece ani. Iar noi îl oprim un an, dacă posteşte zilnic până la al nouălea ceas din zi (ora 15) şi face câte două sute de metanii” Sf. I Post. 43. - “Hoţul, dacă de buna voie îşi mărturiseşte păcatele, să se afurisească pe un an, după canonul 61, Sf. Vasile, iar dacă a fost dovedit pe doi ani însă noi vom opri 40 de zile de la împărtăşanie pe hoţul care se pocăieşte de bună voie, iar pe cel descoperit de alţii la saşe luni, dacă va mânca după al noulea ceas din zi (ora 15) hrana uscată şi va face în fiecare zi câte o sută de metanii”, - sf. I. Post 41. - “Tâlharii se supun canonisirii ucigasilor de oameni deoarece ei se servesc de jaf şi de ucidere ca să-şi ajungă scopul”, - sr. I. Post. 40. -”Spărgătorul de morminte zece ani va fi neîmpărtăşit”- sr. Vasile 66. -”Jefuirea de morminte se împarte în păcat usor şi păcat greu. Dacă jefuitorul din respect faţă de cel mort, nu dă afară pe cel îngropat şi nici nu dezveleşte trupul, ci ia numai oarecare pietre care sunt pe mormânt, şi fac vreun lucru folositor, deşi şi această faptă nu este vrednică de laudă, cu toate acestea auzul o îngăduie, când

www.oglindaliterara.ro

din ele se fac anumite lucruri folositoare pentru binele obştesc”. Uciderea - “Dacă vreun cleric ar lovi pe cineva în galceavă şi-l va omori dintr-o lovitură grabită, să se caterisească pentru neînfranarea sa; iar de va fi laic să se afurisească”. -Apost. 65. - “Cu privire la uciderile cele de voie, vinovaţii să se canonisească toată viaţa îngenunchind, iar de sfânta împărtăşanie să se împărtăşească la Sfârşitul vieţii lor”. -Ancira 22. - “Cel ce a lovit cu securea pe femeia sa este ucigaş. Şi pe bună dreptate ai cerut ca să-ţi vorbesc mai pe larg despre toate acestea, pentru că este o mare deosebire între uciderile cele de voie şi cele fără de voie”. - “Se cheamă ucidere fără de voie când cineva a aruncat o piatră asupra unui câine sau într-un copac şi din întamplare loveşte un om, intenţiunea a fost îndreptată contra animalului, sau a scutura fructe din pom, însă întâmplarea a făcut ca piatra să lovească şi să ucidă un om. Deci, această ucidere este fără voie. Aceeaşi apreciere se face şi când cineva voieşte să pedepsească pe cineva cu toiag sau cu biciul şi deşi nu l-ar lovi tare, totuşi cel lovit ar muri, fiindcă după intenţie, el a voit să îndrepte pe cel ce a greşit, dar nu să-l omoare”. - “Deasemenea, este ucidere fără de voie în cazuri de încăierare. Când cineva ucide apărându-se de altul şi lovindu-l cu lemnul sau cu pumnul la părţile primejdioase (ca tâmple, ochi etc.) numai ca să-l pedepsească, dar nu să-l omoare; însă aceasta se apropie de uciderea de voie pentru ca n-a voit să fie atent din ură la păstrarea vieţii potrivnicului. La fel este (în cazuri de lucrări) când cel ce se răzbună cu duşmănie se foloseşte de lemn sau piatră mare (la şantier) pe care a pravălit-o peste potrivnic şi în loc numai de a-l pedepsi îl ucide, deasemenea este o ucidere fără de voie fiindcă una a voit şi alta a făcut în mânia sa”. - “Însă cel ce a întrebuinţat sabie sau altceva de felul acesta, nu are nici o iertare, mai ales când el a aruncat cu securea, deoarece nu a lovit cu mâna ca să poată stăpâni măsura unei lovituri uşoare, ci el a şi aruncat ca şi cu greutatea şi iuţeala fierului să dea lovitura sigură spre moarte”. - “Femeile care n-au purtat grijă de copilul său de curând născut în călătorie, deşi a putut să-l salveze, înadins la neglijat socotind astfel că îşi va acoperi păcătid, ori cu intenţiune dobitocească şi neomenoasă a făcut aceasta, să se judece ca o ucigaşă. În caz că copilul a murit fiindcă mama lui n-a putut să poarte grija de copil din cauza pustietăţii şi a lipsei de cele necesare, ea va avea iertare”. Sf. Vasile 52. - “Cei ce pleacă de voie să lupte împotriva tâlharilor dacă sunt laici se opresc de la împărtăşire (c. 13) iar dacă sunt clerici să se caterisească din treapta lor căci zice: “Cel ce scoate sabia de sabie va muri” (Matei 26, 52) -Sf. Vasile 55. - “Cel ce a ucis fără voie, zece ani nu se va împărtăşi cu cele sfinte, astfel: doi ani adică se va tângui, trei ani va petrece între cei ce ascultă şi patru ani va îngenunchia şi un an va sta împreună şi

LECTURI SUB ABAJUR

SILUITORUL DE ŞTANŢE Titlul cărţii semnate de Traian Aldea – Stanţe târzii (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010) şi care marchează debutul său editorial – trimite la stanţele burgheze bacoviene. Este doar o apropiere aparentă. De altfel, când şi-a lansat acest opuscul, autorul mărturisea dezinvolt că plăcându-i poezia lui Bacovia, s-a gândit la stanţele acestuia. Însă creaţiile din acest volum nu au de-a face cu acest tip de poezie specială, în formă fixă! Dicţionarul de termeni literari dă următoarea definiţie: „STANŢĂ – strofă cu înţeles deplin, alcătuită din opt versuri, cu o anumită schemă de rimă şi formând o unitate ritmică.” În cartea lui Traian Aldea, niciuna din poezii nu are asemenea caracteristici. Ca atare, putem spune că titlul „ales” este un moft! Drept e că hârtia suportă orice, însă în cartea amintită găsim, de cele mai multe ori, doar o înşiruire de „cuvinte goale”, care – vorba lui Eminescu – „din coadă au să sune”… Iată, spre exemplu, cum „sună” Viaţa în roz: „Mereu surplus/ aranjament/ sărăcie/ perja uscată/ linişte/ stomacul/ şi mintea/ să vorbim/ preţios/ E tot mai bine…” Ce mesaj şi fior liric pot avea asemenea cuvinte juxtapuse, fără nicio noimă? Poezie postmodernistă? Nici vorbă de aşa ceva! Uscăciunea vocabularului pretins poetic, da! Mai la tot pasul, dăm peste nonsensuri: „Norii/ se/ oglindesc/ în/ asfalt.” (Ideal, p. 11). De-aia guvernanţii noştri dragi au probleme cu autostrăzile – ca să le aducă la standarde europene e musai ca norii să se oglindească în asfalt! În alt loc, elipsa verbului dă impresia de enunţ neterminat: „Dincolo de/ minciună/ veninul/ dureros al/ rămânerii.” (Se poate trăi, p. 19). Autorul stă prost şi cu logica! N-ai cum să observi rufele sărace în ceaţa unsuroasă, doar dacă ai în dotare ochelari cu raze x sau – cum ar spune un cârcotaş – ai orbul găinii : „În/ ceaţa/ unsuroasă/ rufe/ sărace./ Aluneci/ în/ amintiri./ Timpul murise.” (Cronică, p. 41). După logica autorului, fără rufe sărace nu poţi aluneca în amintiri! În alt loc, finalul este stupefiant: „Sub/ acel apus/ gânditorul/ asculta/ vuietul/ înăbuşit/ al pământului…// Cu lacrimi în sânge/ Cu lacrimi în jos.” /Gânditorul de la Hamangia, p. 83). De parcă ar putea fi şi lacrimi în sus ori lacrimi în lateral ! Săracul gânditor! Dar ce legătură poate fi între conţinut şi titlul de la pagina 76?. „În zadar/ n/ suflet/ îşi/ continuă/ rugăciunea./ Drumurile/ nu/ mai/ ating/ zarea,/ răul/ nu/ mai/ e/ sărbătoare.” (Confidenţele ultimei broaşte ţestoase). Un editor care se vrea a fi prestigios, cum este directorul de la Ex Ponto – domnul Prodan –, avertizat de lectorul de carte – veşnicul pomenit Sorin Roşca – ar fi trebuit să-i spună autorului că asemenea compuneri de clasa a II-a nu au de-a face cu poezia şi că-i umbresc numele editurii. Dar a făcut totuşi bine că i-a luat banii, lăsându-l să creadă că e mare poet, aşa cum la festinul prilejuit de lansarea cărţii, invitaţii nu mai conteneau cu laudele spuse la saramura de peşte.

În aceeaşi tonalitate ce frizează ridicolul şi nonsensul (poate că a c e s t e a sunt de fapt caracteristicile scriiturii lui Traian Aldea!?) sunt şi alte compuneri: „În privirile/ maurei/ mârâie/ culori/ de/ ace.” (Bolero, p. 74). Cum o fi un astfel de mârâit, numai autorul poate şti! Maniera aceasta este cultivată cu nonşalanţă mai departe şi creează chiar o sintagmă nepoetică, uzitând totodată şi de biete gerunzii, în poziţie de rimă: „Acele animale devorându-se/ aceste păduri îmbalotate plimbându-se/ ochiul lucid al calcanului concentrându-se/ aceste case-cutii sudându-se/ gheare de păsări congelându-se/ aerul copilului amânându-se/ cel plin de trufie îmbătându-se/ inimile toate rănindu-se/ în colţii nemiloşi ai indiferenţei.” (s. n. , Inventar, p. 81). Sigur autorul, înainte de a fi scris aşa ceva, a mâncat gheare de păsări congelate! Credem că Autoportret este creaţia care oglindeşte fidel personalitatea lui Traian Aldea. „Locuiesc/ într-un/ plămân/ uscat.” (p. 40). De-aia „mieii latră/ a/ doliu/ (p. 42) – semn indubitabil că Traian Aldea, prin acest opuscul este un biet siluitor de cuvinte!

Constantin Miu

BECALI DE BIBLIOTECĂ Marian Ifrim Vreau să povestesc ceva inimaginabil despre Gigi Becali. Dincolo de cultura dată lui cu seringa de marele filozof şi sociolog fără operă Dan Pavel, eu am avut ocazia milenară de a mă întâlni, colabora şi discuta cu Becali într-o bibliotecă adevărată, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, înconjuraţi de peste 30.000 de volume, în anul 2004, cu ocazia alegerilor de atunci. A închiriat spaţiul din bibliotecă pentru a ţine o conferinţă de presă, fiind în campania electorală a PNG. Biblioteca are o formă octogonală iar rafturile, înalte de vreo patru metri, sunt pline cu cărţi. Atmosfera e confortabilă, ai senzaţia că te afli înstrun loc special, ceva asemănător cu o biserică. În fine, a intrat nea Gigi în bibliotecă, a dat bună ziua foarte politicos, părea copleşit de zidurile acelea înalte de cărţi, vorba ceea, era în centrul atenţiei unor cetăţeni universali: Shakespeare, Byron, Borges, Esenin, Eminescu, etc. etc. Cred că mioriticul Becali simţea ceva special. A vorbit cu ziariştii pe un ton calm, cald, echilibrat, aproape distins. Era şi bine îmbrăcat. Din păcate, în tot acest timp a fumat. Atunci am văzut un alt Becali, nu zbiericiul cu care ne-am obişnuit de ani şi ani. Chiar m-am minunat şi mi-am zis în gând: „Uite, domnule ce face cartea din om. Numai s-o priveşti şi te simţi altul!”. Acum mă întreb dacă nu cumva Becali era impresionat atunci nu de faptul că se află între cărţi, ci doar speriat la gândul ca nu cumva să ajungă să citească atâtea cărţi! La plecare s-a comportat ireproşabil, ne-a strâns mâinile şi ne-a mulţumit pentru ospitalitate.

www.oglindaliterara.ro

5971

POEZIE PETRACHE PLOPEANU nu trageţi în cizmari. manual de unică folosinţă pe gustul marilor lideri reparaţia la cizmă n-ar trebui să ia cuiva prea mult timp în niciun caz o viaţă întrebare – cine îşi dă viaţa pentru reparaţia la o simplă cizmă? (rostită totuşi cu jumătate de gură cealaltă jumătate poate mănâncă poate este ştearsă de o cârpă sau poate de un dos de palmă) – cine? – au fost cizmari care şi-au dat-o rosteşte primul tipograf al pravdei adus nu se ştie cum din trecut aici în acest poem el priveşte retrospectiv trabucul fin made in cuba şi după ciocănitul necesar în uşă se aruncă de la etajul 25 octombrie/7 noiembrie într-un zbor lin pe deasupra cuibului de proletari năuci primul tipograf al patriei rosteşte înfierbântat de literele topite – pielea originală este foarte rară şi trebuie să ţi-o vinzi scump iar reparaţia o să ţină cu siguranţă până la judecata de apoi* (aşa erau discursurile great-leader-ilor pline de foc de metal topit şi bineînţeles de multă zgură produs secundar care obtura soarele cel roşu pe partea dreaptă a căii ferate internaţionale zurrich moscou - acum obturează şi soarele cel galben sau portocaliu sau alte culori pline de democraţie zgura nu ţine seama de farafastâcurile astea -) *am un prieten pe care îl scot din sărite aluziile astea religioase în plină desfăşurare despre - ocupaţiile onorabile ale clasei proletare - afacerile burghezilor îmbuibaţi cu mâncare chinezească de post - cultura care-i obosise mâna lui gobbels - seminarul teologic care-l exclusese pe viitorul koba ori despre cărţile mele de poezie postmodernă – megalomanule ţipă el la mine în timp ce-mi cremuiesc ghetele (eu nu port cizme am alergie la ritmuri iar încălţămintea asta te face să-ţi aminteşti de marşurile ţăranilor chinezi la cules anaerobic de orez în câmp electric de 30 000 de waţi) iar te-ai dat în spectacol megalomanule n-o să te mântuieşti conchide cu o expresie de satisfacţie pe chip nici el nu poartă cizme nici ghete doar pantofi negri mai mari cu un număr şi doar pe vreme uscată habar nu am nici el de calibru lor (sunt produşi de fabrica de armament din harbin) şi nu-i repară niciodată – nici nu ştii ce te pândeşte din spatele etichetei râde el conciliant cu zâmbetul său de unică folosinţă

5972

tocilari din toată lumea uniţi-vă. metodologia detaliată a scobirii în carne preocuparea pentru ascuţirea luptei de clasă îl stăpânea încă de la vârsta de 10 ani pe acela care avea să devină maestru tocilar în colţul de sud-est al pieţei comune îşi tăiase atunci pentru prima dată degetul (dar la fel de superficial cum se încheiase şi comuna din paris doar cu extirparea şobolanilor) revelaţia tăieturii l-a stăpânit permanent (la fel şi râia luată de la oi) iar marşurile alături de turmele tatălui său l-au făcut să simtă fiorul deosebirii dintre tăişul alor noştri şi al lor el nu putea să dezbată cu vânzătorul de ziare teoria cultivării orezului în kampuchia democrată printre picioarele desperecheate (unde se găseşte kampuchia nedemocrată?) nu avea cărţi multe (preferase să se adâncească în meşteşugul tocilei) ci doar practica tăierii adânci niciodată nu fusese tare la agricultură el doar oilor le detalia ascuţişul mâniei lui îndreptăţite (doar era cum s-a mai spus şi cu alte ocazii a poporului şi poporul nu poate să fie decât drept de aici şi expresia folosită foarte des când se vorbeşte despre el lumea celor drepţi) pentru a se diversifica discursul despre şobolanii consumaţi de comunarzii parizieni - bucătăria franceză este mult mai rafinată decât frigiderul lui bocassa iar şobolanul fiind de două varietăţi gri şi negru (oare erau atunci cele două rase de şobolani în paris?) reţetele preparate mulţumeau fără discuţie toate exigenţelekgb-ul şi-a luat concediu de studii în anglia sub lozinca şi ea satisfăcând toate exigenţele (o să spuneţi cam multe exigenţe dar nu uitaţi că dacă e trestie de zahăr nu trebuie să fie neapărat cuba poate fi şi albania cu siguranţă) god save the king după care au modificat-o genetic la graniţă god save the queen – ei aşa da au exclamat mulţumiţi cubanezii din angola ţineţi seama că acolo nu mai era picior de şobolan roşu şi că bucătăria africană nu-i aparţinea doar lui (nu avem ce face trebuie din nou să aplaudăm pentru prietenia româno-congoleză) bocassa maestrul tocilar din colţ şi-a mai ascuţit o dată lupta de clasă a întors-o pe dos şi a pornit cruciada împotriva folosirii detergenţilor vechi în vremuri noi (uite aşa se pierde buna tradiţie a tăierii gâturilor potrivit şedinţelor de demascare din comitetul revoluţionar canibal al districtului wuxuan)

www.oglindaliterara.ro

RODICA CUCOARA Strigare mută Speranţe de mult hoinare Îţi sorb din mirosul păpădiilor Cu fluturi cu aripi retezate Zâmbetul Ca primul cântec al puilor de ciocârlii Cântecul tău de adio Ca un lan de maci daţi în floare Îmi invadează străfundul inimii Şi-ncerc să-l acopăr Cu o mută strigare. *** Naivă… Liniştea se zbate printre petalele de lotus, Ne-am despărţit şi nu ştiu dacă voi putea s-alung Singurătatea Plutesc Ca un puf de păpădie Ce-mi mângâie razele ce răzbat printre nori de amintiri În toamnă în covorul de frunze Când voi căuta dorul printre picături de Uleiuri parfumate Să-mi torn peste suflet măcar un strop Din freamătul tăcerii. Vise ce mor Sufletul mi-a rămas un arbore în toamnă În colivia viselor rănite Împiedic vântul grabnic să-aducă’ntre noi infinitul Şi totuşi… Iată-ne: două frunze căzute în lumi paralele. Tăcere Mă pierd, aruncând bucăţi de suflet Printre stele Te chem să-mi auzi şoaptele Să numeri urmele Pe nisipul De unde am plecat Pe o luntre pustie Vâslind Cot la cot eu şi tăcerea.

RESTITUTIO Friedrich Engels 1. Ce literaţi aveam noi înainte de 1830? Pe Theodor Hell şi compania, Willibald Alexis, un Goethe bătrân şi un Tieck bătrân, c’est tout [şi atât]. Atunci se produse, ca o lovitură de trăsnet, revoluţia din iulie, cea mai frumoasă manifestare a voinţei populare de la războiul de eliberare încoace. Goethe moare, Tieck decade din ce în ce, Hell aţipeşte., Wolfgang Menzel continuă să scrie critici de cârpaci, dar literatura a fost trezită la viaţă de un suflu nou; ca poeţi îi avem în primul rând pe Grün şi pe Lenau: Rückert cunoaşte un nou elan, Immerman capătă însemnătate, de asemenea şi Platon, dar asta nu-i de ajuns: Heine şi Börne, care erau personalităţi formate încă înainte de revoluţia din iulie, dobândesc abia acum adevărata lor însemnătate, iar pe ei se sprijină o generaţie nouă, care se foloseşte de literatura şi viaţa tuturor popoarelor, având în frunte pe Gutzkow. În 1830 Gutzkow mai era încă student, a lucrat la început pentru Menzel la „Gazeta literară” [ „Literaturblatt”], dar asta n-a durat mult; părerile lor nu concordau, Menzel deveni mojic, Gutzkow scrise famimoasa Wlly (sceptica), iar Menzel discredită cartea cu mare zgomot, imputându-i lui Gutzkow părerile emise de Wally, ca fiindu-i proprii; astfel, reuşi să provoace interzicerea inofensivei cărţi. Lui Gutzkow i se alătură Mundt, neînsemnat, fireşte, care pentru a câştiga parale, se lansa în fel de fel de afaceri, dând cum suibus [exact: cum suis, adică drept ale sale] şi unele eseuri scrise de alţii. În curând veni şi Beurmann, un tip ager şi un bun observator, apoi Ludolf Wienbarg şi F. Gustav Kühne. Pentru un grup de cinci scriitori din aceştia, Wienbarg inventă (nisi erro, anno 1835 [adică nu mă-nşel în 1835] denumirea de: „Germania jună”, deoarece Gutzkow l-a făcut praf, apoi ziarul „Evanghelische Kirchenzeitung, care consideră orice alegorie drept idolatrie şi orice manifestare a senzualităţii drept manifestare a păcatului originar (lui Hengstenberg1* îi zice poate astfel prin analogie cu lucus a non lucendo, cu alte cuvinte este poate valah, armăsar castrat sau eunuc?). Aceşti indivizi acuzară „Germania jună” că vrea emanciparea femeilor şi reîntronarea materiei, că pe lângă asta vrea să răstoarne o serie de monarhii şi să devină papă şi împărat în una şi aceeaşi persoană. Dintre toate aceste acuzaţii, numai aceea privitoare la emanciparea femeilor (în sensul preconizat de Goethe) este întemeiată, şi chiar aceasta i se poate aduce numai lui Gutzkow, care ulterior s-a dezis de ea (ca de un entuziasm tineresc pripit). Prin unirea lor, ţelurile lor se conturară mai precis; într-înşii se cristalizează „ideile epocii”. Aceste idei ale epocii (după cum se exprimă Kühne şi Mundt) nu sunt nicidecum demagogice sau anticreştine, cum se susţine despre ele, ci se întemeiază pe dreptul natural al fiecărui individ şi cuprind tot ceea ce relaţiile actuale contrazice acest drept. Din ideile acestea fac parte: în primul rând participarea poporului la administrarea statului, adică ideea unei constituţii, apoi emanciparea evreilor, desfiinţarea obligativităţii religiei, desfiinţarea aristocraţiei nobiliare etc. Cine ar putea avea ceva împotriva lor?Evanghelische Kirchenzeitung şi Menzel şi-au încărcat rău cugetul defăimând într-un mod atât de urât Germania jună. Punctul de vedere ideologic al acestor scriitori uniţi prin intenţii, nu însă prin vreo asociaţie specială, se precizase încă de pe la 1836-1837; prin scrierile lor de valoare ei au obţinut stima celorlalţi literaţi, cei mai mulţi foarte slabi, atrăgând spre ei toate talentele literare. Poeţii lor sunt Anast (asius), Grün şi Karl Beck; criticii lor sunt în primul rând Gutzkow, Kühne, Laube, iar dintre cei mai tineri Ludwig Wihl, Levin Schücking etc.; pe lângă aceasta au făcut încercări în domeniul romanului, al dramei etc. Recent a izbucnit o ceartă între Gutzkow şi Mundt, susţinut de Kühne şi Laube; amândoi au partizani, Gulzkow pe cei tineri, Wihl, Schücking etc. Mundt numai pe câţiva dintre tineri; Beurmann este relativ neutru, de asemenea şi tânărul şi foarte talentatul Dingelstedt, dar înclină mai mult spre Gutzkow. De pe urma acestei certe Mundt şi-a pierdut toată influenţa; aceea a lui Kühne a scăzut şi ea simţitor, deoarece e atât de josnic încât defăimează tot ceea ce scrie Gutzkow; în schimb acesta are o atitudine foarte demnă, de obicei critică numai marea dragoste dintre Mundt şi Kühne, care se laudă reciproc. Că Gutzkow este un individ foarte cumsecade, demn de stimă, o dovedeşte ultimul său eseu apărut în Analele literare. În afară de „Germania jună” nu prea avem mişcări active. Încă de la 1820 şcoala suabă este plasivă. Austriecii – Zedlitz şi Grillparzer – nu prea interesează, pentru că poezia lor e atât de

străină de noi ( a lui Zedlitz) spaniolă, a lui Grillparzer anică), dintre poeţii lirici Lenau înclină spre Germania jună în ciuda subiectelor sale religioase, Frankl este un paşnic Uhland en miniature (în miniatură), K. E. Ebert s-a boemizat cu totul; Saxonii Hell, Heller, HErlossohn, Morvell, Wachsmann, Tromlitz – doamne, cum le mai lipseşte umorul; cei de la Marteau şi berlinezii (tu nu faci parte din ei) sunt infami, renanii – Lewald este incontestabil cel mai bun dintre autorii de literatură uşoară; „Europa” lui se poate citi, dar recenziile pe care le publică sunt oribile – Hub, Schnetzler şi compania nu prea fac parale; cât despre Freiligrath, ai să vezi că are să mai revină cândva la Germania jună, şi Duller de asemenea, dacă nu va decade între timp, iar Rückert se complace în atitudinea unui părinte care cuprinde în binecuvântarea sa pe toţi. Engels către Friedrich Gräber, Brema, 8 Aprilie 1839 (1. II / pag. 502-504) 2. E curios că marii noştri poeţi, dacă îi privim mai bine, se completează tot câte doi; Klppstock şi Lessing, Goethe şi Schiller, Tieck şi Uhland se completează unul pe celălalt. Numai Rückert e singur şi mă întreb dacă îşi va găsi şi el perechea sau moare aşa; cam aşa pare. Ca liric ar putea fi alături de Heine, din păcate sunt atât de eterogeni în alte privinţe, încât nu e cu putinţă să-i alături. Klopstock şi Wieland reprezintă cel puţin un control un contrast; între Rückert şi Heine nu este însă în afară de aceasta nici cea mai mică asemănare, fiecare din ei fiind o personalitate absolută. Frumoasă societare mai este şi grupul berlinez al Germaniei june! Vrea să prefacă epoca noastră într-o epocă a „stărilor şi a relaţiilor subtile”, cu alte cuvinte: scriem şi noi ceva acolo, şi ca să umplem paginile descriem lucruri care nu sunt; astea se numesc „stări”; sau batem câmpii, legând verzi cu uscate şi astea se numesc „relaţii subtile”. Acest Theodor Mundt mâzgăleşte paginile despre demoazela Taglioni, care „dansează pe Goethe”, se găteşte cu floricele retorice din Goethe, Heine, Rahel şi Stieglitz, îndrugă cele mai delicioase prostii despre Bettina, dar toate astea sunt atât de moderne, încât trebuie să fie cea mai mare plăcere pentru un tânăr filfison sau pentru o jună domnişoară, vanitoasă şi lascivă, să citească aşa ceva. Kühne acesta, agentul lui Mundt la Leipzig, redactează „Gazeta lumii elegante”; această gazetă arată acum ca o cucoană al cărei trup e făcut să poarte crinolină şi care se vede deodată îmbrăcată într-o rochie modernă, sub a cărei stofă moale se poate ghici la fiecare pas graţioasa rotunjime a gambelor. E minunat! Dar Heinrich Laube! Tipul mâzgăleşte întruna caractere care nu există, povestiri de călătorie care nu sunt povestiri de călătorie, prostii şi iar prostii. E ceva îngrozitor! Nu ştiu, zău, ce se va alege din literatura germană. Există trei oameni de talent: Karl Beck, Ferdinand Freiligrath şi Julius Mosen; acesta din urmă e evreu şi în „Ahasver”-ul lui îi face pe jidovul rătăcitor să se împotrivească pretutindeni creştinismului; Gutzkow, cel mai înţelept dintre toţi, îl critică din cauza asta, căci Ahasver e o fire josnică, un adevărat evreu gheşeftar; Theodor Creizenach, juif(evreu) şi el, îl atacă pe tema aceasta cu furie pe Gutzkow, în „Gazeta lumii elegante”, dar Gutzkow stă prea sus pentru ca să-l poată atinge unul ca dânsul. Acel Creizenach, un scrib de rând, îl ridică pe Ahasver în slava cerului, ca pe un biet vierme strivit, iar pe Hristos îl tratează ca pe un Dumnezeu autoritar şi mândru; mai spune apoi că în legendele populare Ahasver, ce-i drept, e un tip ordinar, dar în maculatura care se vinde la iarmaroace nici Faust nu este altceva decât un vrăjitor de rând, în timp ce Goethe a întrunit într-însul „psihologia câtorva secole”. Aceasta e clar că e o absurditate (mi se pare că construcţia frazei mele este cu desăvârşire latină), dar mă şochează ceea ce spune el despre cărţile populare. De vreme ce Theodor Creizenach le critică cu asprime ele trebuie să fie, fireşte, foarte proaste; îmi permit totuşi să remarc că Ahasver-ul popular conţine mai multă profunzime şi poezie decât Th. Creizenach împreună cu onorabila sa societate. Engels către Friedrich Gräber; Brema, 20 ianuarie 1839 (1. II / pag. 496-497). ___________________________ * Joc de cuvinte: Hengst=armăsar (nota red.)

www.oglindaliterara.ro

5973

EVENIMENT VIOLENŢA CONTAGIOASÄ‚ Adela Serghiescu In mod obisnuit, prin mase intelegem reuniunea unor indivizi, indiferent de nationalitatea, profesia ori sexul lor si de intamplarea ce a facut ca ei sa se afle impreuna. Din punct de vedere psihologic, cuvantul mase capata o cu totul alta semnificatie. In anumite imprejurari date si, doar in acele imprejurari, o multime de oameni poseda anumite caracteristici noi, foarte diferite de cele ale unui individ care intra in componenta ei. Pesonalitatea constienta dispare, sentimentele si ideile tuturor entitatilor sunt orientate in aceeasi directie. Apare un spirit colectiv, tranzitoriu, dar avand particularitati foarte precise. Colectivitatea devine atunci o masa organizata, o masa psihologica. Ea formeaza un singur corp si este supusa legii uinitatii mintale a maselor. Faptul ca, accidental, mai multi indivizi se afla impreuna nu le confera caracterul de masa organizata. O mie de indivizi care strabat din intamplare aceeasi piata publica, fara a avea un scop comun determinat, nu formeaza o masa psihologica. Pentru ca o multime sa dobandeasca particularitati speciale, este necesara influenta unor factori excitanti. Disparitia personalitatii constiente si orientarea sentimentelor si gandurilor in acelasi sens, prima trasatura a multimii pe cale de a se organiza, nu presupune neaparat prezenta simultana a mai multor indivizi in acelasi loc. Mii de indivizi separati pot la un moment dat, sub influenta unor emotii violente-un mare eveniment national-de exemplu, sa dobandeasca trasaturile unei multimi psihologice. Va fi de ajuns ca o intamplare oarecare sa-i uneasca si comportamentul lor imbraca forma specifica de acte ale maselor. In anumite momente istorice, o mana de indivizi pot constitui o multime psihologica, in timp ce sute de indivizi aflati intamplator impreuna nu capata acasta caracteristica. Pe de alta parte, un intreg popor, fara a avea aributele evidente de aglomerare, devine cateodata o multime sub efectul unei anumite influente. O data formata, multimea psihologica dobandeste caracteristici generale provizorii, dar determinabile. La aceste caracteritici generale se adauga caracteristici particulare, variind in functie de elementele care compun colectivitatea si care ii pot modifica structura mintala. Nu este usor de descris spiritul maselor, configuratia lui variind nu numai in functie de rasa si compozitia colectivitatilor, dar si in raport cu natura si intensitatea stimulilor primiti. Aceeasi dificultate apare de altfel si in cazul studierii psihologiei individului. Oamenii nu au caractere constante, doar uniformitatea mediilor da nastere uniformitatii aparente a caracterelor. Orice configuratie mintala contine caracteristici latente care, sub influenta unor schimbari bruste de mediu,

5974

pot sa se manifeste. Trasatura cea mai izbitoare la o multime psihologica este aceea ca, indiferent de indivizii care o compun, indiferent de asemanarile sau deosebirile in felul lor de trai, in ocupatiile, carecterele ori nivelul lor de inteligenta, singurul fapt ca oamenii sunt transformati intr-o masa ii investeste cu un soi de suflet colectiv. Acesta ii face sa se simta, sa se gandeasca si sa actioneze intr-un mod total diferit de cel in care ar simti, ar gandi si ar actiona fiecare dintre indivizii care compun multimea, luati izolat. Anumite idei, anumite sentimene nu apar si nu se materializeaza prin acte decat la indivizii care constitue o multime. Cauzele care determina aparitia caracterului deosebit al maselor sunt diverse. In primul rand, in multime individul capata, doar din simpla pricina a numarului, sentimentul unei forte invincibile permitandu-i sa cedeze instinctelor, pe care, singur si le-ar reprima. Va ceda cu atat mai bucuros acestei porniri cu cat multimea este anonima si, prin urmare, sentimentul responsabilitatii, care ii retine intotdeauna pe oameni, dispare complet. O a doua cauza, contagiunea mintala, intervine deopotriva pentru a determina carecterele speciale ale maselor si, totodata, orientarea lor. Contagiunea este un fenomen usor de constatat de natura hipnotica. Intr-o masa de oameni, orice sentiment, orice act este contagios, intr-atat de contagios incat individul isi sacrifica foarte usor interesul personal in favorea interesului colectiv. Impulsivitatea, mobilitatea si irascibilitatea maselor. Indivizii actioneaza conform hazardului impulsurilor primite care se rasfrang cu neincetatele lor variatii asupra maselor. Si individul izolat poate sa fie supus acelorasi excitanti ca individul dintr-o multime de oameni, dar ratiunea ii va arata inconvenientele cedarii, iar el nu va ceda in fata impulsurilor. Din punct de vedere psihologic, fenomenul se defineste astfel: individul izolat poseda aptitudinea de a-si domina reflexele, in timp ce multimea e lipsita de aceasta calitate. Diversele impulsuri la care raspund masele pot fi generoase ori pline de cruzime, eroice sau marcate de lasitate, dar intotdeauna ele vor fi intr-atat de imperioase, incat chiar spiritul de conservare dispare in fata lor. Data fiind varietatea stimulilor susceptibili de sugestie asupra maselor si fatul ca acestea raspund intotdeauna la ei, rezulta ca masele sunt extrem de mobile. Intr-o fractiune de secunda, ele pot trece de la ferocitatea cea mai sangeroasa la generozitate sau la eroism absolut. Masele devin cu usurinta calai, dar cu si mai multa usurinta martiri. Una dintre caracteristicile generale

www.oglindaliterara.ro

ale maselor este capacitatea lor excesiva de a se lasa sugestionate. O masa de oameni se afla, cel mai adesea, intr-o stare de expectativa propice sugestiei. Imediat ce sugestia va fi formulata, prin contagiune, se va insinua in toate creierele dictand tinta, caci la oamenii aflati sub puterea sugestiei, ideea fixa tinde sa se transforme in act. Fie ca trebuie incendiat un palat, fie ca este de infaptuit o actiune prin care sa-si arate fidelitatea, multimea va actiona repede, cu cea mai mare usurinta in fapte. Indrumatorii maselor De indata ce un anumit numar de finte vii se gasesc laolalta, fie ca este vorba de o turma de animale sau de o multime de oameni,ele se plaseaza din instinct sub autoritatea unui conducator. In cazul gloatelor de oameni,conducatorul joaca un rol considerabl. Vointa lui este nucleul in jurul caruia se construiesc si se identifica opiniile. Masele sunt o turma care nu se pot lipsi de stapan. Cel mai adesea,indrumatorul lor este primul obsedat de o idee al carei apostol devine. Aceasta il cuprinde in asemenea masura incat totul dispare dimprejurul ei si orice parere contrara i se pare respectivului ori erore, ori superstitie. Asa s-a intamplat cu Robertspierre, care posedat de himericele lui idei, a recurs la procedee inchizitoriale pentru a le raspandi. Indrumatorii nu sunt ganditori, ci oameni de actiune. Ei nu sunt clarvazartori si nici nu ar putea sa fie altfel, carviziunea conducand in general la indoiala si la inactiune. Ei se recruteaza mai ales dintre nevrozati, dintre exaltati, dintre semi-alienatii aflati in pragul nebuniei. Oricat de absurde ar fi ideile pe care le apara sau scopul urmarit de ei, judecata paleste in fata convingerii lor. Dispretul si persecutiile nu fac decat sa ii atate si mai tare. Interes personal, familie-pentru ei totul este sacrificat, chiar si instincul de conservare este anulat la acesti oameni, incat adesea singura rasplata pe care si-o doresc este martiriul. Intensitatea propriilor convingeri confera cuvintelor lor o mare putere de sugestie. Ori, multimile il asculta intotdeauna pe cel inzastrat cu vointa de fier, caci indivizii constituiti in multime, cu vointa complet tocita, se indreapta din instinct catre cel care o manifesta cu prisosinta. De multe ori cei care se infatiseaza maselor nu sunt decat niste oratori subtili, preocupati doar de propriile interese, cautand sa convinga prin flatarea celor mai josnice instincte. Majoritatea oamenilor si mai ales cei din paturile populare, in afara cunostinelor legate de meseria lor, nu poseda idei limpezi si sunt incapabili sa se conduca ei insisi. Ei sunt calauziti de un astfel de profet. Acestuia ii poate lua locul, dar cu efete mult mai slabe, publicatiile periodice care ofera opinii gata fabricate pentru cititori si fraze-tip care ii scutesc de a gandi cu propria lor minte. (continuare ĂŽn nr. viitor)

JURNAL JURNAL DIEZ (urmare din numărul anterior) • De la Gara Valence (capitala departamentului Drôme) ne preiau autocarele companiei „Les rapid’ verts”. Pe la orele 19 ajungem la destinaţie: oraşul Die, în tabăra de vară „Le Martouret”, unde se află cantina festivalului. În timp ce cinăm, concertează un ansamblu ce are ca interpret şi un naist. Aflăm că dânsul a învăţat naiul în mod autodidact, fascinat de acest instrument, după ce l-a auzit pe maestrul Gheorghe Zamfir. Domnul a fost de câteva ori în România. Iar din ansamblu mai fac parte soţia, fiica şi feciorul. Ni se oferă tricourile cu emblema festivalului, pe negrul cărora sunt impreimate numele majorităţii participanţilor din Republica Moldova. Ingenios, pe spate, – nişte urme de picioare desculţi. Roşii, urmele. O fi şi o sugestie sthendaliană – roşu şi negru, dar – de ce nu? – şi urmele roşii ale fostului imperiu negru, pe care le mai simţim în noi, pe noi... Suntem repartizaţi prin familii. Împreună cu Ion Bălteanu vom locui la 7 kilometri depărtare de Die, în satul Molieres. Amfitrionii noştri amabili şi generoşi sunt doamna Elisabeth şi domnul Perre Kah şi cele două fiice ale lor, Guillemette şi Ana-Maria. De cum intrăm în casa familie Kah (rezonanţă germanică în acest nume, dl Pierre fiind alsacian de origine), ne surprind plăcut anumite obiecte de artizanat românesc. Apoi, pe masă văd acelaşi „Dicţionar francez-român, românfrancez”, un exemplar al căruia îl am şi eu la Chişinău – cu copertele roşii, apărut la Bucureşti în 1991. Dezlegarea boarei de mister: Pierre (francezii preferă per-tu-ul) ne spune că prin dicţionar se uită din vreme în vreme fiica lor Ana-Maria care e de origine... română, înfiiată acum trei ani de această familie din Prealpii francezi. Copila deja a uitat limba maternă. O pricepe mai mult intuitiv, dar printr-o tăcere oarecum încordată, poate că şi atenuat-dramatică. Limba franceză a însuşit-o perfect. Istoria Anei-Maria: născută şi abandonată la maternitate de mama sa infirmă (cu o parte a corpului paralizată). De la doi ani – transferată la creşă, de la cinci – la casa de copii. Familia Kah, având mijloace financiare relativ modeste şi nepermiţându-şi să meargă de mai multe ori în România, pentru a perfecta, la diferite instanţe, actele de adopţie, este ajutată de nişte prieteni din... (tocmai!) Madagascar. În fine, cu ajutorul poliţiei, este găsită mama Anei-Maria, care trebuia sau nu să-şi dea asentimentul ca fiica lor să fie înfiată. Şi-l dă. Pe când avea şapte ani şi jumătate, româncuţa ajunge în Molieres, crescută cu multă dragoste de noii săi părinţi. În octombrie anul trecut, nefericita sa mamă se stinse din viaţă. 18 septembrie • Martouret, localitatea unde se va desfăşura, în mare, festivalul, este

5976

o proprietate a Comunităţii de comune din regiunea Diois (une propriété de la Communauté de communes du Diois). De pe coline se deschide o panoramă excepţională, dedublată: cea de jos, a oraşului Die, şi cea de sus, a munţilor. Aici e frontiera dintre Alpii de Nord şi cei de Sud, ce cuprinde şi Parcul natural regional din Vercors, ca poartă spre cea mai mare rezervaţie naturală din Franţa. Este un pămând „de contrastes à l’identité profondément marquée et à l’histoire mouvementée”, precum spune o filă de pliant. Pe o creastă alpină se profilează, pe albastrul fundalului ceresc, o cruce. Aflăm că, până e să ajungi la ea, ar fi de parcurs cam 7 kilometri. Amfitrionul nostru (şef), Ton Vink, din iniţiativa căruia a demarat tradiţia festivalurilor de acest fel, la Die, ne povesteşte legenda Crucii, zisă a Justinei. Cică, ani la rând, o femeie cu faţa acoperită cu un văl venea şi se ruga într-un schit ce se afla pe acea crestă alpină. Odată, cuprins de irezistibilă curiozitate, pe urmele credincioasei se luă unul din păstori. Intrând în schit, femeia prinde a se ruga, descoperindu-şi faţa. La un moment dat, simţind că este privită din spate, întoarce capul. Păstorul muntean, care o urmărise şi o privea din umbra unui colţ al schitului, observă că femeia are chip de... porc! Şocată de imprevizibila şi nedorita dezvăluire a tragicei sale taine, femeia ieşi din schit şi se aruncă de pe creasta muntelui în prăpastie. Anume pe acel loc a fost instalată Crucea Justinei. • Prima ediţie a festivalului avu loc în anul 1989, iar iniţiatorul ei şi organizatorul tuturor celorlalte întruniri, devenite tradiţionale, este Ton Vink, imigrant olandez, profesor de gimnastică şi literatură (anume astfel se prezintă, cu gimnastica în prim-plan), care se instală aici în 1979. Simplu la ale sale, nu prea înalt – spre deosebire de tipajul olandez „clasic”, – mobil, deplasându-se cu bicicleta, Ton este un interlocutor agreabil şi fără ifose. Ca să vă daţi seama de capacităţile sale organizatorice, e suficient să amintesc că dl profesor descoperi farmecul cursei pedestre prin munţi, ce se ţinea aici, însă care, din deficienţe de organizare, curând dispăru. Astfel că Vink îşi propuse să reia constituirea, pe nou, a respectivei curse, obţinând dreptul de a organiza, la Die, competiţiile Cupei Mondiale de marş alpin. Iar în celelalte acţiuni ulterioare, inclusiv în desfăşurarea Festivalului Est-Vest, Ton reuşi să implice, „constructiv”, participativ, locuitorii întregului orăşel, care trăiesc în ritmul lor bine reglat, coordonat, de vinificatori, cultivatori de nuci, plante aromate şi medicinale. În acest context, se limpezeşte şi simbolismul urmelor de tălpi ce deveniră emblematice – prima ediţie, cea din 1989, se numea: „Festival du Pied. Un pied à l'Est - un pied à l'Ouest” („Festivalul Piciorului. Cu un picior în Est – cu alt picior în Vest” – mai că picior de vers!). Iar alegerea primului invitat, Cehoslovacia, s-a datorat şi celebrităţii unor alergători din această ţară, printre care şi „atletul locomotivă” Emil Zatopek. • Excursie la „Caveau de degustation” – crama asociaţiei vinificatorilor din regiunea Diois. Aici se produce renumitul vin „Clairette de Die”. În faţa instituţiei – un car cu un teasc enorm în care sunt cultivate flori. E un element atractiv destul de ingenios.

www.oglindaliterara.ro

Leo Butnaru • În Galeria „Encardements” participăm la vernisarea expoziţiei de pictură a Nataliei Bichir. După care o luăm pe aşa-numita cale regală ce duce spre turnul Purgnon, reconstruit pe rămâşiţele unor edificii datând din perioada romană. În genere, multe din clădirile din Die au în murii lor trei straturi ce se pot remarca distinct: unul antic, roman, altul medieval, celălalt – din epoca modernă. Este surprinzător să vezi colonade de templu roman, lespezi de altare, capiteluri sau părţi din statuiele zeităţilor puse alandala în clăditura zidurilor ce au o grosime de până la patru metri. Spre declinul imperiului roman, templele au fost demolate, pentru a li se folosi piatra la înălţarea unei cetăţi. Şi până astăzi morfologia arhitecturală a Die-ului este una de citadelă. În fine, în turn este vernisată expoziţia de goblenuri şi pictură a lui Andrei Negură. Nu ştiu dacă la Chişinău, în întreaga noastră Interriveranie, ar mai exista vreun bărbat-goblenist. Andrei a însuşit arta în Ungaria. • Diezul – îmi vine să spun – nostru Die e amplasat la poalele munţilor Vercors, care reprezintă simbolul Rezistenţei Franceze contra invadatorilor germani în ultimul război mondial. Pe parapetul podului de peste râul Drôme (de unde – din unde! – şi denumirea departamentului) se află instalată o placă memorială ce invocă figura unui tânăr aviator, căzut în luptă cu inamicul. Pe o clădire de pe strada Diviziei din Texas este plasată o altă placă ce ne spune că anume aici, la 24 august 1944, a ajuns primul vehicol blindat america. Însă francezii nu sunt marcaţi orbeşte de memoria răului prin care au trecut. În centrul urbei se află o piaţă şi un monument petroglif ce atestă că în aceste locuri, în urma unor conflagraţii religioase, în anul 1688, în Germania s-a refugiat un înreg sat – Luisendorf. Astăzi, urmaşii acelor hughenhoţi din Diois, trăitori în landul Hessen, sunt înfrăţiţi cu locuitorii oraşului Die. • Unul din centrele festivalului este cinematograful „La Pestel”. Primele pelicule rulate cu ocazia sosirii noastre sunt două cronici care, la timpul respectiv (în aprilie a.c.), au fost transmise la Televiziunea Franceză şi au relatat despre vizita unei delagaţii din Die în Moldova. Sau, cum spuse ingenios dna Isabelle Bizouard, primăriţa oraşului, au făcut o vizită în... Molda-Die, butadă preluată mai apoi şi de presa locală. (continuare în nr. viitor)

LECTOR

Dumitru Anghel

Delir în curcubeu şi alte poezii de Ştefania Oproescu mai am de căzut puţin”, ca să accepte. şi trufaţă, şi neînduplecată, şi neînvinsă: “zbaterea fluturelui roşu / doar m-a împins / cât să dansez reverenţios / peste ispitele nebuneşti / ale focului”, în cel de-al treilea “Roşu”, pag. 32-33, idee lirică a triumfului plenar. În “trilogia” spectral-poetică “Orange”, tonusul eului liric capătă nuanţări concrete: “sete de culoare orange care nu mai ajunge, / care nu mai satură”, pag. 6; idealul se vrea foarte concret în “Oranj”, pag. 20: “licoarea oranj s-o sorb / printr-un pai de grâu / secerat proaspăt”, ca să devină categoric, precis, ca o identitate manifestă: “Când citesc poezie / nu-mi deschideţi uşa / să nu se sperie îngerul gemenilor”, în poemul “Oranj” de la pag. 34. “Triunghiul” cu alternative poetice din “Galben” are tonuri de... “gri” sufletesc, deşi spectral ar trebui să irumpă optimist în valuri de speranţe, pentru că poeta adaugă o “tuşă” grea, melancolică: “Privirea albaştrilor răsfrântă pervers / în întomnări vegetale, / ... / însoţind muzica rece a clopotelor / bătând în galben”, pag. 9. Tempoul elegiac, ca un leit-motiv obsedant, se amplifică în cel de-al doilea “Galben”, pag. 22, ca o “Întomnare între afară şi mine, / solzi galbeni de frunze / ... / în care se ascunde iernaticul după, / solzi galbeni de frunze”; cu o... “coda” în gamă sentimentală de sarabandă preclasică: “Galbenă nostalgie searbădă, seacă / frison paludic torturant / prin absenţă”, pag. 37. În “tripticul” “Verde”, simbol al naturii, al reînvierii, al iubirii şi al vieţii, poeta Ştefania Oproescu plusează metaforic pe motive biblice: “păcat ascuns în culoarea frunzei de vie, / ... / stare de graţie a fiinţei / din care au rodit trupuri şi legi / nimic fără verde / nimic fără verde”, pag. 10; cu mirări şi dileme existenţiale, mascate de erezii şi “păcate” ale tăgadei, între credinţă şi sfidare: “în aceeaşi secundă îmi imaginez / cum Dumnezeu privindu-şi creaţia / se minunează găsind-o atât de cuminte”, pag. 24; dar îşi ia, precaut şi pentru orice eventualitate, măsuri de siguranţă, de iertare a păcatelor lumeşti: “Jur pe verde de mai / sfinţit de ploaie / că şi acum merg bezmetic / prin dor ca un pui de armăsar / păscând inocent trifoi / la marginea cetăţii”, pag. 40. “Trio”-ul “Albastru”, cu reflexii mai mult plastice, picturale, include elemente cosmice ale creaţiei divine, cerul de azur, apa cu irizări bleumarine şi Planetă albastră...: “albastră poveste a tainei / îngenunchiată la picioarele curcubeului / palpitând prezentul / năvălit de niciunde în memorie, / sărat adevăr al iluziilor...”, pag. 12-13; un univers pur, celest, în care poetesa, în nevoia sa de pace şi echilibru sufletesc, este categorică, hotărâtă: “Mă alătur copiilor / în petrecerea lor neatinsă / de izul otrăvitor al mlaştinilor”, pag. 27; ca o încercare de a da sens real iluziilor, de a întrezări speranţa şi de a percepe optimist viitorul: “...învaţă pas cu pas / prima lecţie a cuvântului mâine”, pag. 42. “Trioletul” “Indigo” este desenat pe partituri cu nuanţări ascendente de gamă majoră, agresiv, violent, ca şi varianta plastică semnată de Ovidiu Kloşkă, în ciuda conturului feminin, abscons, abia ghicit, care ar fi trebuit să-i transmită ideea de delicateţe, de suav, şi nu de sumbru, grav, patetic: “împreunări demonice / între catarge dănţuind isteric / şi buze de spumă fremătând pofticioase, / dansul nupţial al morţii, / respiraţia ei grea / într-un necontenit preludiu”, pag. 14; într-un crescendo, pe acorduri wagneriene, cu aceeaşi idee obsedantă de negru, de trist, de bocet: “Văd sângele întunericului / cum izvorăşte din plafonul peşterilor / locuite de lilieci orbi în lumină, / ... / cu seva ierburilor / fecundate de moarte”, pag. 29; pe o fundamentală a eului liric, pe care Ştefania Oproescu şi-l adjudecă nonşalant, uşor persiflant, cu atac la... clasici: “Tocmai îmi băusem porţia de lună / aşteptând pe banca din parc / noaptea să înflorească umbrele / copacilor cu aripi de brumă, / aşteptând să se arate / pasărea plânsului”, pag. 43, pe aceeaşi cromatică de... indigo, cu pete de lumină, sugerate mai degrabă ostentativ decât discret de către autorul desenului. Ultima “trilogie” din spectrul curcubeului poetic al Ştefaniei Oproescu, “Violet”-ul, trezeşte mister, ca o complicitate între creatoare şi energiile acestei variante spectrale, acestei culori: “Toate culorile mi-au trecut peste trup, / mi-am respirat clipele oarbe, / leam înălţat până la tăria întunecată / a viselor, / atâtea fragile năluciri explodând / în bolţi de vitralii”, pag. 17; iar impresia de neprevăzut, de necunoscut, de nesiguranţă se accentuează în cel de-al doilea poem: “În violet pulsează singurătatea, ‘ de la violet mai departe nu ştim, / Mare Tăcere. Şi-atât”, pag. 31; ca să încheie protestatar, revoltată, acuzatoare: “Câte toamne poate să mai suporte / şi frica - ghemuită în trup / de unde se trage mereu înapoi / ca un animal de pradă”, pag. 47.

www.oglindaliterara.ro

î

Ediţie de lux, în condiţii grafice de efect, savant elaborată, cu o tentă uşor pedantă dar susţinută de bune intenţii şi de o finalitate convingătoare, volumul de versuri “Delir în curcubeu şi alte poezii”, Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2009, semnat de poetesa Ştefania Oproescu, se remarcă prin nota de seriozitate a demersului poeţilor contemporani de a atrage atenţia, în orice formulă, chiar... comercială (?!), că poezia există, că lirica rămâne o componentă serioasă a actului artistic iar... impasul de moment nu este unul de criză a comunicării, ci mai degrabă o reacţie de neacceptare a noului atât de... agresiv din domeniul celei mai vechi arte literare. Un astfel de demers editorial face şi Ştefania Oproescu alegând o structură a noii sale cărţi, alta decât modelul standard, când mizează pe culorile spectrului, ROGVAIV, şi dă titlurile: “Roşu”, “Oranj”, “Galben”, “Verde”, “Albastru”, “Indigo” şi “Violet”, în trei... reprize lirice, pentru 21 de poezii; rămâne... “cuminte” pentru alte 20 de poeme cu titluri comune, obişnuite; încheie, în afara oricăror “tipare” cu “Poemul pe care nu l-am scris niciodată” şi, ca să fie şi mai convingătoare, intercalează 13 imagini plastice color. În dicţionarele explicative, cuvântul delir este definit ca o “tulburare a conştiinţei, manifestată prin halucinaţii”, iar în sens figurativ ca o “exaltare, extaz, frenezie, entuziasm excesiv”. În poezie, sensul cuvântului se potenţează semantic pe o linie melodică cu variaţiuni sentimentale fără limită. În volumul “Delir în curcubeu şi alte poezii”, limita elegant acceptată capătă nuanţări de spectru solar, în gradaţie de clasic ROGVAIV, căruia poetesa îi adaugă bemoli plastici, după un lirism pe care-l struneşte după un tempo “bine temperat”, nicidecum... delirant. Alteori, pare a se complace într-un fel de... “dolce” descântec liric şi, din exces de zel, irumpe în “dezordine elegant controlată”, excesiv elaborată apoi, pentru ca să sugereze disciplina şi cultura clasică în materie de simboluri poetice. Încadrarea într-o gamă coloristică cu cele şapte nuanţe spectrale şi intenţia de a le găsi corespondenţi lirici, de literatură... “cu program”, presupune fie orgoliu în exces, fie... delir sentimental, fie un risc asumat... Asumat liric, pentru că doar valoarea autentică este cea care dă girul ideii poetice, încărcăturii artistice! De altfel, autoarea este hotărâtă să atragă atenţia pe toate căile şi începe cu... coperta, semnată de artistul francez Yves Tanguy, a cărei manieră suprarealistă se naşte, insinuant de simplu, din peisaje, din contururi minerale sau structuri botanice, extrem de conturate, cu o precizie până la saturarea de concret, evoluând treptat spre un aer straniu, metafizic pe alocuri, în aşa fel încât plastica lui Ovidiu Kloşka şi poezia Ştefaniei Oproescu să se întâlnească. Dincolo de obsesia cromatică, poezia Ştefaniei Oproescu alternează între bucurie şi tristeţe, între linişte şi zbucium sufletesc, între singurătate şi neastâmpăr. Delirul cromatic este evident, ostentativ, insinuant şi programatic, însoţit de tuşeul greu, apăsat al planşelor lui Ovidiu Kloşka, cu nuanţa cromatică potrivit stării sufleteşti a poetei, încât senzaţia de comunicare intuită de cititor este că ori pictorul s-a inspirat din poezie, ori imaginile au fost alese după o aleatorie selecţie cu intenţia de echilibru, de corespondenţă, într-un “tutti” ideatic liricplastic. Volumul de literatură “Delir în curcubeu şi alte poezii” este construit în trei părţi, ca un concert, ca o simfonie; în trei părţi cu o tonalitate unică spectrală de Rogvaiv, între care nu există “respiro”, fără “aplauzele” stânjenitoare dintre părţi ale spectatorilor neiniţiaţi, pentru că poetesa se expune liric... cu “sufletul la gură”, luând-o mereu de la capăt, pe un registru stilistic discursiv-continuu, pe aceeaşi linie melodic-cromatică. În prima “treime” cromatic-lirică, cu primul “Roşu”, pag. 5, Ştefania Oproescu se identifică într-o biografie cosmică: “am văzut cine sunt, / cine nu mai sunt”; în al doilea “Roşu”, pag. 19, se vede orgolioasă, mândră, virilă, un simbol al unor idealuri de Icar în stare să îngenuncheze trufia Soarelui: “Simt cum mi se înfig aripile în spate / una până în inimă, / cealaltă până în coasta cu pricina / ... / zborul le transformă în fulgerul / unei săgeţi...”, şi abia dacă recunoaşte că: “Eu

5977

NOTES George Popa – Eminescu sau dincolo de absolut Leonida Maniu Profesorul George Popa este o personalitate de primă mărime a vieţii culturale ieşene. Întreaga sa activitate de eseist, poet şi traducător a fost prezidată, discret şi imperativ, de cele două constante majore ale gândirii sale estetice : ideea unităţii de profunzime a artelor şi preferinţa pentru interpretarea fenomenului artistică din perspectivă filozofică. Din aceste raţiuni, George Popa a trecut, în modul cel mai firesc, de la poezie la eseu şi de la eseu la traducere sau invers. Debutul, tălmăcirea robaiyatelor lui Omar Khayyam, se continuă cu mai multe volume de poeme originale (Constelaţia Hyperion, Orfeu şi Euridice), după care urmează volume de eseuri (Semnificaţiile spaţiului în pictură, Auguste Rodin, Spaţiul poetic eminescian, Prezentul etern eminescian etc.), apoi alte poeme (Iniţieri, Tratat de uimire etc.) şi alte eseuri (Meditaţii asupra liricii universale, Studii de literatură comparată etc.). Important nu este însă să enumerăm toate titlurile volumelor elaborate, ci să arătăm că această neobişnuită extensiune în sfera valorilor spirituale de pretutindeni (filozofie, arte plastice, muzică) a contribuit, prin sugestii şi apropieri incitante, la interpretarea în adâncime a operei eminesciene, În acest context, concentrarea într-un singur volum, a unei îndelungate şi pasionate meditaţii pe textele poetului se impunea cu necesitate. Cartea Eminescu sau dincolo de absolut este fructul acestei strădanii (ed. Princeps, 2010). Noutatea lucrării este dată de iluminările pe care George Popa, în consens cu apriorismul românesc, le face să scapere în universul eminescian. Comentând balada Mioriţei şi ce a Meşterului Manole şi poemul Luceafărul, autorul reţine ca însuşire fundamentală a acestora „elanul ascensional” şi instituie ca tipar al matricei noastre stilistice planul vertical, în acord cu tendinţa spre înalt şi nemărginire a bucăţilor analizate. De aici, deschiderea metafizică a tuturor acestor creaţii. În atari condiţii, logica întregului impune, volens-nolens, direcţia cercetării. Menţionăm câteva din consecinţele care Celelalte... “alte poezii”, vreo 20, în afara ciclului spectral al curcubeului, debutează cu un fel de “profesiune de credinţă” lirică, vocaţională, de rost pe acest pământ, o originală “ars poetica”, un crez artistic, pe care Ştefania Oproescu îl motivează, pe care-l justifică mai mult pentru sine şi pentru condiţia sa de... artist al cuvântului frumos, încărcat de noi sensuri, mai plenare, mai nuanţate decât sensul “rece” de dicţionar, decât pentru... (“rânjetul cunoscător al celui care întreabă”): “Uite, scriu ca să fac şi eu ceva / pe lumea asta. / Ceva din care să-mi plătesc / factura la frică, al somn, la trezire / la durerile de măsele, la orele de lene / la un căpătâi de dragoste” (“Dedicaţie”, pag 4950). Un capitol, care pare a fi mai echilibrat, mai convingător, poate şi pentru că Ştefania Oproescu n-a mai fost încorsetată tematic de graniţa Rogvaiv-ului; capitol, în care are şi poezii scrise în tehnica prozodică învăţată la şcoală, cu rimă încrucişată şi în... “săltăreţele dactile”, ca-n poemul dedicat confratelui Dumitru Pricop, trecut în zona crepusculară: “Poetul avea glasul tulburat / se înmuia în

5978

decurg din acest mod de a elabora sub constelaţii metafizice : - Timpul şi spaţiul eminescian se întrepătrund şi se dilată mereu creând impresia de ilimitat – superbă reacţie spirituală a fiinţei care îşi neagă propria sa finitudine. - Energia care propulsează această uriaşă dezmărginire este Iubirea şi ea aparţine Sinelui sau Eului profund. - Abordarea ideii de geniu din perspectiva sugestiilor conţinute în postuma Povestea magului călător în stele, nu din aceea a poemului finit, Luceafărul, este întemeiată întrucât, după cum aflăm dintr-un manuscris, poetul intenţiona să modifice radical finalul acestuia, pentru a-l face pe astrul nemuritor să se întoarcă în ”Neînceputul absolut”. Nestăvilitul elan către alte orizonturi, mişcare de înălţare şi depăşire a sistemului de mărginiri care ne îngrădesc ontologic şi axiologic, defineşte, în gândirea lui George Popa, categoria estetică a sublimului, care, în hipostază de spirit hyperionic, structurează aproape întreaga lirică a poetului. - În sfârşit, graţie sentimentului extraordinar al înălţării, care consolidează şi desăvârşeşte întreaga construcţie ideatică, aceasta nu se putea încheia decât în cheia de boltă a valorii sale spirituale supreme – sacrul. În final, aruncând o privire de ansamblu a ideii care structurează exegeza eminesciană a profesorului şi poetului George Popa, constatăm existenţa unei coerenţe de gând, echivalentă cu un autentic sistem interpretativ filozofic. Astfel, purtaţi de elanurile apriorismului românesc, ne ridicăm datorită energiei Sinelui, pe trepte metafizice tot nai înalte şi mai eliberatoare, care ne pregătesc intrarea în lumea geniului, a sublimului şi a sacrului. Toate acestea se presupun şi se susţin reciproc. Indiferent de perspectiva din care se porneşte în abordarea operei, se ajunge, prin forţa lucrurilor şi la Dacă la toate acestea celelalte. adăugăm şi eficienţa comparatismului complex, practicat prima oară la noi, adică apropierile textului eminescian de muzică şi artele plastice, în intenţia de a distinge, în concertul general al artelor, sunetul unic al lirei sale, înţelegem de ce cartea Eminescu sau dincolo de absolut rămâne, în câmpul eminescologiei contemporane, cea mai de seamă contribuţie dedicată unei opere sublime. Publicarea acesteia constituie un act de cultură major.

vers ca în tămâie / venea cu gândul că va fi uitat / venea să se i se-mbete vorba de vecie” (“Ultima venire”, pag. 55). De altfel, şi planşele lui Ovidiu Kloşkă sunt mai elaborate, tuşele cromatice sunt mai apăsate, mai violente iar chipul uman mai bine conturat, mai insinuant, mai statutar... Şi registrul tematic este altul, cu un lirism mai puţin abstractizat, mai intim aici, de-o pudică intimitate, chiar dacă există riscul derapajului în exces sentimental, ca “în crevasa vreunei amintiri oarecare” (“Insomnie”, pag. 52), sau din motive de impas sufletesc în căutare de certitudini şi spaţii largi de afirmare: “Îmi caut casa din odaie în odaie / pe uşi de gheaţă stă scris accesul interzis / respir un vis cu struguri umbrind un cer deschis / cu struguri negri, mustind dulceag a ploaie” (“Vis cu struguri”, pag. 67). Şi aici, poeta pare încercată de dileme existenţiale, cărora nici nu vrea să le intuiască mecanismul cosmic al “necesităţii şi întâmplării” biologice: “...uneori te gândeşti / că nu moartea e spaima / care te bântuie ci posibilitatea / de a fi sechestrat de un vis,

www.oglindaliterara.ro

/ imobilizat într-o dezordine stranie / uitat de orice înţeles / al întoarcerii” (“Inundaţie din culise”, pag. 71); ca să acepte semnul din cumintele şi resemnantul... “ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!”: “Eram nimic fără consemn / eram nimic fără ştiinţă / n-aveam pe tâmplă greu însemn / n-aveam pecete de dorinţă” (“Dau seamă”, pag. 73). Prezenţă activă în viaţa literară românească, Ştefania Oproescu încheie volumul de versuri “Delir în curcubeu şi alte poezii” cu o poezie-colaj, un exerciţiu de versificaţie, “Poemul pe care nu l-am scris niciodată”, cu titlurile cărţilor celor 40 de participanţi, dintre care 27 din ţări de pe toate continentele lumii, la Festivalul Internaţional de la Curtea de Argeş, 2008, în limbile română, franceză şi engleză: “Am fost acolo. Eram toţi / Venise unul cu Primul tramvai (1) / Altul cu o Piatră înflorită pe braţul drept (2) / ... / când “mi s-au înfipt aripile în spate (29) / ... / într-un Peisaj cu ură şi tremuri (37)” (Op. cit., pag. 101-104, cu semnătura poeţilor Viaceslav Samoskin (Rusia), Laurian Stănculescu (Bucureşti), Ştefania Oproescu (Focşani) şi Constantin Gherghinoiu (Brăila).

POEZIE CHRISTIAN SCHENK Oglinda oarbã Nu striga! Orbul mut a asmutit câinele pe tine sã nu întrebi cine-i mutul sau orbul vezi, strigãtele te vor sfârteca

MARIANA ZAVATI-GARDNER

Bratele frunzelor mele Îmi sapa mormântul în azi, Doar tatãl inimii mele blestemã vrajba pierderii ultimului somn lipsã de spaţiu gheare în ochi - gheare boante ating în trecere turbãrie ce trec spre strãfund

sã nu strigi cãci ai osândit asmutându-te! Istovire Ochii si-au pierdut încrederea în noi; pe tãrâm de sunete orbecãim prin carnea crudã; ochii si-au pierdut încrederea în noi; lumina se preschimbã-n creier crerierul în cuvinte, cuvinte în fraze Cuvintele si-au pierdut încrederea în noi de când am uitat propozitia genelor! Încetati a spune ce vad orbii aflati în fulgere! Degetele si-au pierdut încrederea în noi ce ne lasam furati de miresme gratuite spunem: - priveste spunem: - simte dar mai spunem si: - crede-ne!

de rãmâne o razã rãmâne un cutremur de rãmâne un fir rãmâne atingerea undeva pe acest pãmânt oare mai e loc pentru miscare? germenul virtutii ziua sfârseste-n zori unde rosia sete amurgeste împlinira ivirii ultimei nopti sfârtecate de ridurile fruntii noi tânjiri se trezesc spre-a nu mai fi aici cosmarul trezit aluneca pe talpi de sperante inutile blajine zilele sfârsesc în zori netulburate.

Diamante Un poate dormi Regina Mlaştinilor În rochia ei din diamante Pluteşte peste Labirint de canale La vâsle ridică La vâsle coboară Ploaia din diamante O ţine de veghe Fulgere sapă adânc În piatra cioplită Cu fiare din basme Care alunecă Care pândesc prada Care zboară Peste ape din diamante Noroi în lagună Înăuntrul palmelor Totu-i de vânzare Coliere din diamante Inele din diamante Brăţări din diamante Statui din marmură de Carrara Tablouri în ulei De maeştri răposaţi În piele Cărţi de joc alb cu negru Măşti de carnaval La flux La reflux Arcade din şisturi Ape în plumb topit Ploaie din diamante. Şlepuri poleite pe putrede ape Stindarde zăpăcite-n furtună Poduri întrecându-se peste canale Străzile înguste pavate în piatră Diamante extrase-n noroi.

Sarmanii de noi ne-ncredem ochilor fãra luminã degetelor fãr de burice -

atât de asemanator se‑nvârte caruselul

ochii ne jelesc urechile rãmân mute propozitiile se cufundã definitive în sunetul din care s-a ivit lumina!

si din nou se‑ajunge aici: clopotele bat, daruri de ramas bun se‑mpart, se vând sicrie.

Purta un băţ să-şi iscodească focul În drum de doruri În lume de năluci

si din nou vechi scutece se spala‑n dereticatul de primavara.

Purta praf sub pleoape Forme din nisip în gură Flamanda, tânjea după pradă

si din nou e zi si din nou e noapte si din nou tresar degete pe tragaci si din nou ploua din nori de somnuri triste grele si din nou se‑ajunge aici: clopotele bat daruri de ramas bun, sunt din nou din nou din nou…

Şopârla cu limba vineţie Îşi alina odraslele – Vedea canguri conturaţi în praf

patima cãutãrii v-am pierdut din gene cu ultima mea lacrimã înainte de somn unde sunteti voi tabla înmultirii a sperantelor, voi împrãstietoarelor treze de minti si de gânduri? calea cãtre mine este si calea mea înspre voi, calea cãtre mine e lesnicioasa si tare-departati îmi sunteti.

www.oglindaliterara.ro

Şopârla cu limba vineţie

Atomii banului de iscodit focul Se făceau ploaie în râs invizibil Peste ierburi şi tufişuri uscate Şopârla cu limba vineţie Apucată, izbi atomii Cu băţul de iscodit focul Odraslele ei se luptară cu aerul Prinşi în capcana himerei Atomii încleştaţi de foame

5979

ESEU

Interviu cu Vadim Bacinski

Nascut la 1 noiembrie 1958 in satul Recesti, raionul Soldanesti, Republica Moldova. A absolvit in anul 1980 facultatea de jurnalism a Universitatii de Stat din Chisinau. Pana in 1987 lucreaza in cadrul redactiei ziarului raional din orasul Floresti – Republica Moldova, apoi se stabileste la Odessa, unde locuieste si in momentul de fata. Incepind cu anul 1996 devine corespondentul pentru regiunea Odessa, al saptamanalului „ Concordia „ de la Cernauti, ziar central al minoritatii romanesti din Ucraina. Ca ziarist colaboreaza cu cotidianul „ Flux „ din Chisinau, revistele „ Familia Romana „ din Oradea-Baia Mare, „ Dunarea de Jos „ Galati, „ La drum „ Tulcea s.a. Debuteaza cu un ciclu de versuri in iunie 1983 in cadrul sedintei cenaclului literar „ Luceafarul ”din cadrul redactiei ziarului „ Tinerimea Moldovei „ din Chisinau. In anul 1984 este inclus in culegerea colectiva de texte literare intitulata „ Dintre sute de catarge „ aparuta la Chisinau, tiparita de editura „ Literatura artistica „ alaturi de alti tineri poeti, prozatori si critici literari. In anul 1986 primeste Premiul II in cadrul unui concurs republican privind cel mai semnificativ debut in poezie, concurs organizat de revista „ Orizontul „ din Chisinau. Debuteaza cu manuscrisul „ Anotimpuri „ in anul 1989 care apare in volumul „ Sapte poeti tineri „ din seria „ Debut „ volum tiparit de editura „ Literatura artistica Stabilit la Odessa se preocupa de impulsionarea procesului literar a autorilor de limba romana din sudul Basarabiei. Din anul 1996 este organizatorul si coordonatorul festivalului de poezie sudbasarabeana „ Pavel Botu „ care a ajuns la editia 11 a in cursul anului 2 008. A alcatuit si pregatit pentru tipar culegerile colective: „ Iesire din anonimat „ editura Adriano, Ramnicu Valcea aparuta in anul 2 000 si „ Vagonul Basarabia, ratacit in stepa sudica „ aparut la editura „ Dacia „ din Cluj-Napoca in 2 001, culegeri care cuprinde creatii ale autorilor sud-basarabeni din regiunea Odessa. In anul 2 001 la Oradea ii apare culegerea de versuri „ Cantece pentru Basarabia „. In 2 005 cu micul volum intitulat „ Pe valul imparatului Traian „ constituit dintr-o culegere de texte, volum aparut la editura „ Zoloti lytavry „ din Cernauti, lanseaza seria „ Basarabia de Jos: istorie si actualitate „. A pregatit pentru tipar manuscrisele poetilor Eufrosina Cojocaru si V. Capsamun, care apar la Oradea in anul 2 006 cu titlul de „ Exod „ respectiv la Herta, regiunea Cernauti, ultimul volum fiind intitulat „ Nelinisti „, aparut in cursul anului 2 008.

5980

A.Baciu Ati pregatit de curand o expozitie inedita de fotografie cu care veti veni in toamna la Galati, pentru publicul interesat ce cuprinde ea si care este mesajul acestor fotografii? V.B. Este vorba de vreo 50 de imagini ( color si alb-negru ) realizate in ultimii 10 ani si grupate tematic, aproape toata tinind de peisagistica. Un numar nu prea mare din ele sunt facute la Recesti, unde am copilarit si m-am nascut. Marea majoritate a fotografiilor aduse la Galati sunt facute in sudul Basarabiei ( regiunea Odessa ), in zone cu populatie preponderent romaneasca, marcate de evenimente si locuri notorii din istoria nationala. E vorba, bunaoara, de satul Erdec Burnu, raionul Ismail, pe malul lacului Catrabuga, unde in 1485 s-a dat lupta lui Stefan cel Mare cu turcii; sau de Fruymusica Noua, prin partile Saratei, sat distrus de sovietici in 1946 si prefacut in poligon militar; sau de Valul lui Traian Inferior, de la limanul Sasac, raionul Tatarbunar, pana la Bolgrad, langa frontiera moldoucraineana de astazi. Alta adresa este Satul Nou – localitate rin raionul Reni, cu evenimente si oameni de aici, in special cu regretatul Valeriu Cojocaru – istoric si etnograf, caruia vreau din suflet sa-i consacru o expozitie aparte. A fost o personalitate deosebita in comunitatea romaneasca din sudul Basarabiei, un om inzestrat de la Dumnezeu, dar nerealizat pe lumea asta, din toate punctele de vedere. Nu sunt un fotograf profesionist, asa ca mesajulo acestei expozitii este nu unul artistic, ci mai curand unul publicistic; de a familiariza publicul galatean cu spatiul existential al comunitatii romanesti de peste Dunare, spatiu de care il despart azi doar cativa zeci de kilometri, dar care ramane atat de departe si atat de necunoscut. Fireste vori fi bucuros daca expozitia va genera nu numai cunoasterea spatiului romanesc sud-basarabean, dar si emotii, reminiscente poetice, etc. A.Baciu: Ati mai adus cu Dumneavoastra o carte publicata chiar la ...Galati. ce cuprinde ea? Despre ce este vorba? Carui public este adresat ea? V.B. . „ Sudul Basarabiei ( regiunea Odessa ) – pamant uitat de oameni si de Dumnezeu „ ( acesta-i titlul cartii ) este un studiu socio-cultural despre situatia din teritoriile cuprinse azi intre Nistru, Dunare si Marea Neagra, din componenta regiunii Odessa, sub diverse aspecte ( economic, social, etnic, in primul rand ). Toate acestea drept consecinta a politicii promovate de conducerea

î

Angela Baciu

A.Baciu. Cine sunteti Dvs. D-le Vadim Bacinschi? V.B. Sunt un muritor de rand care paseste fara mare entuziasm pe drumul vietii, dar merge inainte, ajuns in dupa-amiaza acestei existente. Am 52 de ani si m-am nascut in Republica Moldova, satul recesti, fostul judet Soroca ( azi raionul Soldanesti ). In 1980 am absolvit Universitatea din Chisinau ( Sectia Jurnalism ) si a tot lucrat ziarist in diferite redactii. Pana in 1987 – in republica Moldova, iar din ‚ 88 pana in prezent, la Odessa unde m-am stabilit cu familia. Din 1996 sunt corespondent pentru regiunea Odessa al saptamanalului „ Concordia „, ziar al minoritatii nationale romanesti din Ucraina, cu redactia la Cernauti. Din 1990 pana in 1992 am fost redactorul saptamanalului „ Luceafarul „ editat la Odessa, primul periodic in limba romana pentru conationalii nostri din regiunea Odessa, in special, din sudul Basarabiei. L-am parasit cand autoritatile ucrainiene n-au mai gasit bani pentru a-l subventiona. Practic, din 1990 preocuparile mele intelecuale ( sa le zic asa ) sunt legate de sustinerea si promovarea confratilor sud-basarabeni prin publicistica pe care o scriu pentru „ Concordia „ si unele reviste din Romania, prin editarea de carte si organizarea unor manifestari culturale. Din 1996 pana in prezent sunt coordonatorul unui festival de poezie sud –basarabeana ce poarta numele regretatului Pavel Botu – scriitor si activist pe taram public, originar din satul Ceamasir, de prin partile Chiliei. Mai multi ani la rand, festivalul are loc la Universitatea din Ismail unde sunt cursuri in limba romana si studiaza un numar nu prea mare de absolventi ai scolilor din satele cu populatie preponderent romaneasca din sudul Basarabiei.

www.oglindaliterara.ro

ESEU Ucrainei si de autoritatile regionale si locale. Ma refer nu numai la situatia minoritarilor romani, ci si la bulgari, ucrainieni, rusi, gagauzi. Am facut uz de statistici oficiale, de alte date facute publice in Ucraina, dar putin cunoscute de cititorul de rand din sudul Basarabiei si fireste, de cel din Romania. De fapt, aceasta lucrare reprezinta o alta fateta a realitatii sud-basarabene, una emimente pragmatica si total deosebita de limbajul imaginilor fotografice. Initial, studiul a fost publicat in „ Familia Romana „ editata la Baia mare, revista cu care colaborez de mai multi ani. In Galati, el a vazut lumina tiparului la Editura Sinteze, prin efortul dezinteresat al unor romani de aici, oameni cu suflet mare, pentru care ideea unitatii romanilor din Tara si din Basarabia istorica nu este doar o metafora. Tin sa le exprim profunda mea apreciere si recunostinta frateasca. A.Baciu: Sunteti multumit de ce ati realizat pana acum? V.B A fi multumit de cele realizate este, poate, un viciu, un semn al incantarii de sine si al „ desertaciunii „, vorba lui Eminescu.... Eu la Odessa, traiesc in afara unei vieti literare, in afara oricaror grupari literare, nu sunt membru nici al unei societati literare, in conditiile in care scrisul romanesc nu este agreat, ca si romanismul in genere. Si ii multumesc bunului Dumnezeu ca, din anul 2 000 pana azi, am scos de sub tipar 8 carti ( nu au cate 300-400 de pagini, sunt mai modeste ca volum, dar cosnsitente, ca substanta ). Din ele doar la 3 le sunt autor ( una – cu poezie, altele doua – cu tematica istorica ). Am facut doua culegeri colective ale autorilor de limba romana din sudul Basarabiei, aparute la Cluj si Ramnicul Valcea si i-am ajutat pe 3 autori sa-si scoata cartile de debut ( poezie ) in Romania si la Cernauti. Simt mana bunului Dumnezeu in ceea ce fac si asta pentru mine inseamna foarte mult. De asta, nu de altceva, sunt intradevar multumit.

Nu stiu daca ele va spun ceva.... A.Baciu: . Povestiti cateva intamplari literare din viata Dvs., prietenii literare..... V.B. Nefiind omul festivalurilor, al simpozioanelor si al altor actiuni zgomotoase, nu am intamplari literare. Poate, doar una. Manuscrisul meu de debut „ Anotimpuri „ l-am depus la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, la Chisianu, prin 1979, apoi am plecat la lucru, ziarist in provincie, la Floresti. Acolo in februarie 1981, m-am casatorit si evident, vreo cateva zile la rand, am lipsit de la serviciu. Exact in acele zile, de la Chisinau la redactie, sosi o scrisoare de la Gheorghe Voda, seful sectiei poezie al Uniunii Scxriitorilor, in care el ma chema sa particip la disuctia manuscrisului meu. Scrisoarea m-a gasit abia dupa nunta, astfel incat n-am fost prezsent in ziua cuvenita la Uniunea Scriitorilor. Discutia manuscrisului s-a amanat. Din diferite motive, ea avea sa aiba loc peste cativa ani. In fine „ Anotimpuri „ vazu lumina tiparului abia in anul 1989, in culgerea colectiva „ Sapte poeti tineri „ din seria „ Debut „ la editura „ Literatura Artistica „ din Chisinau. A.Baciu: Sunt scriitorii din diaspora cunoscuti in Romania? Dar in strainatate? Traducerile ajuta la cunoasterea unui scriitor? V.B. In strainatate cred ca sunt cunoscuti prea putin, sau chiar deloc. In Romania, poate ca unii scriitori basarabeni de la Chisinau ar putea sa fie cunoscuti, in masura mai mare sau mai mica. Creatia autorilor ce scriu in limba romana, din sudul Basarabiei, este cunoscuta unor persoane singulare, doar la Galati. Lucru regretabil, caci cele scrise de ei sunt scrise intr-un veritabil exil spiritual chiar la ei acasa, unde nu exista un mediu literar romansc si

unde a te declara roman inseaqmna a-ti aduna pe cap probleme. Ideologic, azi in Ucraina, in special in regiunea Odessa, Romania este prezentata ca o tara care ravneste sa acapareze pamanturi ucrainesti, iar romanii – ca indivizi ce au intotdeauna un singur scop: sa-i „ romanizeze „ pe moldoveni, acestia din urma constituind ,chipurile, un popor aparte, diferit de cel roman. Iata ce scria despre creatia autorilor sud-basarabeni remarcabilul om de cultura Constantin Malinas, de la Oradea: „ Cartile lor sunt puternice si sanatoase, ele trag semnale de credinta si alarma catre tara, asupra conditiei nefiresti in care sunt lasati sa fie dezmosteniti de incredere, la amrginea atat de apropaiata a tarii mama si a unei Europe care-si redeseneaza amfatic mostenirea, fara a tine cont de ei, lasandu-i sub aripi straine, care nu sunt deloc aripi de porumbei.” Plecat prematur dintre noi, C. Malinas a editat la Oradea 4 carti cu creatia autorilor din regiunea Odessa – un gest cultural de mare valoare. A.Baciu: La ce lucrati in prezent? V.B. . Lucrez asupra unui manuscris de versuri – „ Intre nastere si moarte „, care se cristalizeaza cam anevoie si asupra catorva carti din seria „ Basarabia de Jos : istorie si actualitate „. Iata titlurile: „De la cetatea Tatarbunarului incoace”; „Frumusica Veche, Frumusica Noua: martirajul a doua sate romanesti din sudul Basarabiei”: „Peronalitati marcante ale neamului romanesc din sudul Basarabiei”. Se mai „ coc” doua manuscrise de proza: unul despre Mihai Eminescu, „ De la Odessa la Ipotesti „ iar altul despre etnograful si arheologul Valeriu Cojocaru, din Satul Nou, raionul Reni, plecat prematur dintre noi: „ Cealalta viata a lui Valeriu Cojocaru.”

A.Baciu: Din ce generatie faceti parte? V.B. Fac parte din generatia optzecistilor de la Chisianu. I-am avut colegi de facultate si am debutat impreuna cu Boris Vieru si teo Chiriac. I-am mai avut alaturi, cu un an dupa noi, la facultate, pe Vsevolod Ciornei, Zorina Balteanu, Val Butnaru, Gheorghe Budeanu, Nicolae Roibu – nume cunoscute astazi la Chisinau. www.oglindaliterara.ro

5981

ESENŢIALE Mini curs de etimologie

Borges genialul-110 ani

Radu Beligan

Boris Marian

Radu Beligan - Motto pentru un volum de memorii: “Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie!” In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din “Omul care a vazut moartea”. Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii. Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate. De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul “descente du lit”.. Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d’ail (adica spuma de usturoi)? Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca “mit stock”, adica “cu baston”, ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto! Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smeker, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet,imposibil de tras pe sfoara. Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: “OVIZI, 6 lei. Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID-GUVIZI, OVIDOVIZI.. . Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben. Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un “santan” pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata institutiei” , ca sa atraga clientela. Acestea erau “fetele lui Patac”, adica patachinele... In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvinte care indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de”tilindru” . Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin. Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef.. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si pork cand e mort. Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton. De ce? Fiindca in Anglia , incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti: OX, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau - veal; porc - pork; mouton -mutton; boeuf beef!

5982

A trecut neobservată aniversarea a 110 ani de la naşterea uneia dintre cele mai strălucite minţi ale literaturii şi culturii mondiale, pe numele de Jorge Luis Borges ( a murit la Geneva, în 1986). La vârsta de 75 de ani a orbit, dar a declarat că abia atunci a început să vadă mai bine, că numai orbii ştiu ce este vederea. Un iubitor al paradoxului, al misterului vieţii umane, al visului. De fapt ce nu a iubit Borges, mai ales pe cine? Şi-a iubit mama cu dragoste infinită, şi-a iubit strămoşii, predecesorii în literatură, oamenii din jur, prietenii, femeile, vinul, deşi nu bea, dar nimic nu se compară cu iubirea pentru literatură. Din copilărie , iar el a rîmas copil toată viaţa, adora” O mie şi una de nopţi”, „Uimitoarele aventuri ale cavalerului Don Quijote”, romanele lui Stevenson, desigur Biblia şi alte cărţi, nu citea niciodată romane de succes, ocolea literatura momentului , prefera miturile, fabulele, ficţiunile, era un ficţionar prin excelenţă. Poate că pentru Academia Suedeză Borges părea un scriitor de ficţiuni fără impact la public, poate că aşa şi este , dar nu este marea literatură un rezultat al puterii omului de a inventa. Nimeni nu a scris literatură documentară socotindu-se totodată scriitor. A nu ficţiona echivalează cu a fi un raportor de fapte, nici jurnaliştii de talent nu se pot opri să nu ficţioneze, aşa un procent, cel puţin. Borges a simţit pulsul eternităţii, la el Divinitatea avea chipul transparent al himerelor. Prieten cu fata Morgana, cu fantomele unor personalităţi care puteau să existe dar nu au existat niciodată, Borges a creat la rândul său o lume în care se simţea minunat. Lectura prozelor sale , dar şi înţelepciunea unor aforisme pe care nici nu le căuta, ci le găsea ca pe nişte nestemate pe drumul unui om norocos, crează o stare de beatitudine ca un drog. Deşi ocolit de Premiul Nobel, el a fost distins cu cele mai înalte titluri care se acordă unor oameni de cultură din Italia, Marea Britanie, Franţa, Spania, SUA, este citat de nenumăraţi autori din diverse ţări, a fost şi este nemuritor. L-au considerat un maestru Pablo Neruda, Marquez, Cortazar, Otero Silva, ş.a. Aderent la avangardă ( în varianta latino-americană, ultraism) a scris „Psalmii roşii”, dar din 1935 se dedică prozei fantastice al cărei maestru neîntrecut rămâne în istoria literaturii universale. Din 1960 reia experienţa poetică, dar expresia nu mai are nimic comun cu avangardismul, este mai mult aforistică, expresionistă, imaginativă. In tot ceea ce a scris, Borges a fost un mare poet, pentru că el considera că fiecare clipă este în sine un mister care trebuie descoperit, iar poetul trebuie să-l caute, altfel nu este autentic. Din cărţile sale amintim „Istoria universală a infamiei „, Alef”, „ Cartea de nisip”, „Conjuraţii”, ş.a. Eroii lui sunt de genul „desperados”, un fel de haiduci, fie piraţi, vagabonzi geniali, dictatori sângeroşi ( avea o repulsie viu exprimată faţă de dictatura de orice fel), oameni pătimaşi. Subiectele sunt tratate în genul lui Marquez din „Cronica unei morţi anunţate”, exemplu tipic de influenţă borgesiană. In dialoguri , interviuri, Borges este incredibil de vioi până la vârste înaintate şi totodată profund, îmbinarea aceasta fiind unul dintre semnele geniului – „ Putem cunoaşte trecutul, prezentul nu ne este dezvăluit...Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, inclusiv nenorocirile... Ele sunt uneltele noastre...Iadul este o stare, nu este un loc...Faima este ceva inexistent. Oamenii nu trebuie să mă ia în serios....Singura justiţie este cea privată, justiţia publică nu există...De când sunt orb, mă las să trăiesc, nu simt nevoia să fac ceva ...Un om de litere nu crede în cuvinte...Mă întreb dacă sunt cu adevărat adult, cred că nimeni nu este...Eu simbolizaze ceea ce sunt...Publicul este o iluzie...Un scriitor îşi aşteaptă propria operă... Mi-am imaginat întotdeauna paradisul ca pe o bibliotecă (n.n. Canetti se regăseşte în Borges)... japonezii îl puteau inventa pe Dumnezeu, din moment ce ei au inventat florile...” Ultima iubire a lui Borges a fost Maria Kodama, cu care s-a şi căsătorit înainte de moarte, cu toate împotrivirile familiei ( sora, nepoţii). A făcut întotdeauna doar ceea ce credea că merită să facă. O personalitate ieşită din comun, dar fără nimic agresiv, dimpotrivă, era de o blândeţe îngerească. In privinţa evreilor a avut o atitudine cu totul specială, le-a respectat şi iubit istoria, era un spinozist convins, Dumnezeul său, ca şi al lui Einstein era cel al lui Spinoza- panteismul. A primit Premiul Israel pentru întreaga operă. Ceva este comun între Borges şi Einstein – lipsa prejudecăţilor, curiozitatea continuă, independenţa în gândire, modestia marilor spirite. Willis Barnstone, poet şi profesor de literatură cunoscut, a obţinut unele dintre cele mai fascinante interviuri cu Borges, ştiind să-l abordeze fără să depăşească limita unui respect firesc, filial oarecum. Despre opera sa s-a scris mult, doctorate şi conferinţe i-au fost dedicate, cititorii au fost îmbogăţiţi prin lectura creaţiei acestui Homer al secolului XX.

www.oglindaliterara.ro

ANUL PAUL CELAN DESPRE ACTUALITATEA LUI PAUL CELAN - REFLECŢII ASUPRA IDENTITĂŢII, POETICII ŞI POEZIEI Meridianul celanian şi nivelul său de realitate – Istorie şi implozie individuală pe un traseu de identitate europeană – A trăi şi a scrie într-o limba şi o cultura care îşi rejectează deopotrivă omul şi, respectiv, autorul – Catharsis poetic ca extaz al sinuciderii logice – Oroare existenţială şi perfecţiune estetică – Pentamorfozele artei poetice desemnate prin Shoah şi exilul în nefiinţă – Autonegare şi poieză în viziune transdisciplinară – Paul Celan, între real şi subceresc - Prigonitul rătăcitor prin toate lumile posibile devine hăituitul tuturor identităţilor asumate. MOTO: You Were My Death You were my death: you I could hold when all fell away from me. Tenebrae We have drunk, Lord. The blood and the image that was in the blood, Lord.

Angela Furtună Paul Celan(1) a fost victima unei pentamorfoze a căutării de sine. A trăi a însemnat pentru poet numai a supravieţui. Iar misiunea supravieţuirii a fost chinuitoare, bazându-se exclusiv pe reacţii de desensibilizare, pe de o parte faţă de agresiunea discontinuităţilor biografice, dar pe de altă parte faţă de însăşi ostilitatea civilizaţiilor temporar adoptate (prin adoptarea limbii şi culturii respective). Celan a fost suprimat de cele cinci braţe ale unei caracatiţe psihologice secretantă de toxine identitare: obsedat toată viaţa de căutarea părinţilor (asasinaţi în lagăr), de căutarea patriilor (topologii midriatice pulsatile, vibrând după legi istorice şi utopii antropofage), de asumarea identităţii culturale compatibile cu existenţa (şi plasată la confluenţa mai multor identităţi de refugiu), dar obsedat toată viaţa şi de construirea punţilor (visul său secret a fost acela de a-i ajuta pe ceilalţi, văzuţi ca interlocutori, să ajungă până la el, să-l înţeleagă şi să-l accepte) precum şi de revelarea adevărului despre ororile istoriei (Celan s-a identificat cu fiecare sacrificat al totalitarismului). Eterna căutare de sine celaniană a generat probabil fascinaţia pentru tema Căii ideale, care venea să unifice psihologic, cvasigeometric şi metafizic toate cele cinci obsesii ale scriitorului şi care s-a transpus finalmente în conceptul de meridian. La 22 octombrie 1960, când Paul Celan primea Premiul “Georg Büchner” oferit de Academia Germană de Limbă şi Poezie, autorul are, în cadrul discursului său de la Darmstadt, o primă tentativă de definire a meridianului şi a viziunii sale poetice „care adaugă ceva – precum limba – imaterial, dar şi lumesc, terestru, ceva în formă de cerc, trecând prin ambii poli şi întorcându-se în sine însuşi”, iar despre poem afirma că este “acel loc în care toate imaginile şi metaforele ne presează să le ducem până la absurd”. Meridianul devenea un concept matematico-filosofico-poetic, descris de însuşi autorul său ca un loc geometric absolut în care imaginarul poetic tinde la absurd; pe de altă parte, în aceeaşi manieră în care Einstein a descris

Pray, Lord. We are near. matematic curbura fizică a spaţiu-timpului, Celan o intuieşte poetic pe aceea, poietică, a text-existenţei. În sens pitagoreic, este vorba despre constituirea artei poetice din procese plasate la acelaşi nivel de realitate cu subtilele procese vitale. Anul 2010 are multiple semnificaţii pentru viaţa de după viaţă, pentru opera şi pentru receptarea lui Paul Celan: se împlinesc 50 de ani de când Paul Celan primea prestigiosul Premiu “Georg Büchner”, dar şi 90 de ani de la naşterea, precum şi, la 20 aprilie, 40 de ani de la tragica sa moarte, pe când avea vârsta de numai cincizeci de ani. Ni s-a părut, de aceea, îndreptăţită alocarea unei semnificaţii generice : Anul 2010 – Anul Paul Celan. Toate aceste celebrări configurează un alt meridian, cel al existenţei unui scriitor care a plecat cândva – ca om - dintr-o Bucovină de oameni şi de cărţi, pentru a se întoarce astăzi – ca autor - într-o lume şi o Bucovină de schelete, de ruine şi de cioburi de remembrări multiculturale şi multi-identitare, adesea halucinante ori înşelătoare. Felul în care memoria se trezeşte la viaţă şi se aşterne peste relieful mintal al generaţiilor seamănă adesea, în istorie, cu creşterea şi descreşterea umbrelor după ascensiunea solară, cu înflorirea şi stingerea civilizaţiilor, cu naşterea şi fanarea fiinţei umane. Prins în hipermnezia traumei de a-şi fi pierdut familia în Holocaustul românesc căruia copilul i-a supravieţuit totuşi, Paul Celan a retrăit perpetuu această stare de stingere, însoţită de un paradoxal ralenti al bucuriei de a amâna finalul; cu trecerea timpului, pulsiunile vitale ale autorului s-au retras în ecorşeuri şi strigăte vizuale (ca la Arnold Daghani), în zboruri de simulare a plenitudinii dar şi de însingurare într-o lume nemaivăzută, iar acest teribil proces de interiorizare a elanului vital în răni nevindecabile şi în accente tragice se transmite în primul rând scriiturii poetului care, în ultimele sale texte, îşi restrânge expresia şi se fundamentează pe economia de cuvinte. În final, poetica lui Paul Celan ajunge la o “estetică a tăcerii”, după cum conchide şi Christoph Perels, în studiul Das Gedicht im Exil , dedicat textului celanian

www.oglindaliterara.ro

Atemwende, scris în 1968 şi editat mai târziu (1973) şi într-o culegere de Dietling Meinecke. Însuşi poetul se retrăgea, în final, din imaginalul realului în imaginarul subcerescului, autodeconstruindu-se până la autonegare, iar aceste lucru începuse să aibă loc în mod insidios chiar din perioadele sale mai blânde, de înflăcărare existenţială, când miza vieţii încă îl anima pe Celan şi lirica sa încă genera frazări poetice ample, aşa cum se întâmplă în anii lui bucureşteni (din 1945 până în 1947, după care pleacă la Viena), pe vremea când i se confesa despre arta sa poetică prietenului său de suflet, Petre Solomon, astfel: “coagulez, încerc să coagulez” (Petre Solomon, Paul Celan – Dimensiunea românească, Ed. Art, Bucureşti, 2008). Acelaşi martor bucureştean al avatarurilor esteticii şi poeticii celaniene reţine încă două opinii avizate formulate pe marginea volumului Atemwende: îl citează, astfel, pe Harald Heinrich - care în eseul Kontraktionen scris în 1968 (reprodus tot în volumul lui Dietling Meinecke, 1973) observă că “lirica lui Celan trecea printrun proces de contracţie, manifestat prin împuţinarea cuvintelor şi imaginilor” - , dar citează şi pe Hans-Georg Gadamer, ce susţinea că “poetul se apropie tot mai mult de tăcerea fără suflu a muţeniei, în rostirea devenită criptică” (eseul gadamerian “Wer bin ich und wer bist du?” scris în 1970 este inclus la rândul lui în volumul lui Dietling Meinecke, devenit operă de referinţă pentru înţelegerea lui Paul Celan). Dieter Lamping observase, în lucrarea Der Kafka bis Celan: jüdischer Diskurs in der deutschen Literatur des 20. Jahrhunderts, Göttingen, 1998, că una din sursele de fracturare în identitatea lui Celan este nereligiozitatea sa demonstrată biografic, (deşi neelucidată psihologic niciodată cu adevărat, şi totuşi sugerată în anumite texte n.m.): “identitatea evreiască a lui Celan este una secularizată. Ea nu se caracterizează prin credinţa în Dumnezeul iudaic, ci, dincolo de o adeziune religioasă, prin compasiunea pentru evreii prigoniţi şi prin identificarea sa cu aceştia”. (continuare în nr. viitor)

5983

ARTE Gabriela Luca (Neagu) “A pacatui nu inseamna a face rau.” “Adevaratul pacat este a nu practica binele” Ioana Petcu. Devenit constient de pozitia lui in Cosmos si pus in fata permanentului spectacol al boltii ceresti, omul va dobandi constiinta destinului sau si va simti existenta unei Transcendente cu care va incerca sa comunice, in afara vizibilului si cotidianului. Acesta este, fara indoiala momentul aparitiei lui homo religious care-si va intelege si reprezenta divinitatile ce vor da nastere, mai tarziu, religiilor neolitice si apoi marilor religii. Homo religious universal traieste experienta credintei in existenta unei “realitati absolute, sacrul, ce transcende aceasta lume, unde totusi se manifesta, sanctificand-o si facand-o reala, experienta de care mai tarziu va da seama. Intr-o asemenea perspectiva, demonstrata stiintific, nu numai in opera lui Mircea Eliade, experienta religioasa apare ca fiind experienta esentiala a omului, instrumentarul deslusirii popriei sale conditii. Firesc ca in explicarea notiunii de sacru sa se porneasca de la originea acestuia. Cuvantul „sacru” deriva din latinescul”sacro,sacrare”care inseamna”a consacra pentru Dumnezeu”; in greceste corespondentul este “hieros”,termenul este utilizat la 2TIMOTEI 3:15 cu referire la Sfintele Scripturi(scripturile sacre). Termenul “sacru” este sinonim cu “sfant”. Fie prin conotatiune ori prin specializare lexicala conventionala, „sacru” ar desemna o categorie de sfintenie specifica materialului. Definirea, identificarea si experimentarea „sacrului” este desigur importanta pentru orice crestin. Daca cineva este la biserica sau la locul de inchinare crestin, iar acasa pagan, sacrul nu are nici o valoare pentru acea persoana. Fara sacralitate morala, orice alta sacralitate este lipsita de substanta. Formele exterioare nu pot suplini lipsa de continut. Aspectele de sacralitate sunt multidimensionale in viata a cat mai multor crestini. Dezbaterea in jurul rolului Bisericii, la inceputul noului mileniu, subliniaza in mod concret modalitatile prin care aceasta structura de origine divino umana reuseste sa se implice in societate cu solutii benefice ce merita sa fie luate in considerare in viitorul ce se prefigureaza cu repeziciune. Procesul de globalizare este considerat de unii autori un factor de fragmentare a socialului;un motor care accentueaza dizolvarea identitatii religios-culturale a omului traditional. Inima traditiei pe taramul mitologiei este atinsa de sociologie, de vreme ce miturile sunt stalpii de rezistenta ai ritualului-ca socializare a mitului si ai moralei traditionale. Manifestarile din lume pot fi bune sau rele dupa gradul si directia pastrarii normei morale. Comunitatile isi regleaza viata sociala prin mecanismele traditiei.In absenta legislatiei, jurisprudentei, codurilor de legi, traditia si cutuma fixeaza drepturile si obligatiile indivizilor. Dominate de sacru si de venerarea originilor, orientate spre trecut, mai mult decat spre viitor, preocupate de a pastra si nu de a inova, „devoreaza” personalitatea individual, integrand-o modelului colectiv. „EU” este supus lui “NOI”, apartenenta la aceste forme comunitare nefiind, in nici un fel, conditionata de vointa, de constiinta umana individual. In asemenea cadre cu dominanta religioasa, in carecaracterul repetitiv al actiunii conventionale devine ceremonial, in care religia sta la bazastructurarii relatiilor sociale, a muncii, a sistemelor valorice, indoiala nu se manifesta decat in raport cu alteritatea, cu straneitatea. Membrii acestor grupuri nu rationeaza, ci cred, simt si rationeaza impreuna (prin manifestarile vointei organice de care vorbea Ferdinand Tonnies). Credintele nu devin discutabile, contestabile, decat in momentul instrainarii lor, cand indivizii, pana atunci integrati in modelele comune, se emancipeaza si interogheaza oportunitatea uneia sau alteia din formele comunitare. Caracterul sacru al bisericii este al bisericii universale formata din toti cei ce cheama in orice loc numele lui Hristos si al bisericii locale formata din cei sfintitiin Hristos in Corint si oriunde altundeva. In conceptia traditionala de sacru este sfant lacasul

5984

www.oglindaliterara.ro

î

Violenţa şi Sacrul

de inchinare care ii gazduieste pe credinciosi si pe preoti in desfasurarea serviciilor divine. Sacrul traditional are coordonate fizice, pe cand sacrul scriptural are coordonate spirituale. In veacul nostru secularizat, sfintenia evanghelica, sacrul obiectiv si definitoriu este considerat pur si simplu un joc imaginativ transmis din generatie in generatie, fara nici un fel de coerenta rationala. Sacrul scripturistic are ratiuni spirituale “asta este scris”, “Dumnezeu a hotarat”, “potrivit cu voia lui Dumnezeu” reprezinta ratiunea necesara si suficienta pentru recunoasterea definirea sacrului. Sacrul este obiectul unui interdict si nu numai ci si transgresarea interdictului. Aparitia interdictelor este pierduta in preistorie odata cu aparitia omului si cunoasterea divinului. Interdictul, divinul siumanul sunt strans legate. Desi stiinta a criticat si inlaturat unele interdicte religioase, ea insasi ca munca de cercetare se intemeiaza pe interdict si fara acesta nu ar fi fost posibila. Interdictele alunga tulburarile de orice fel, spaimele,expunerea la violenta. Sacrificiul animalului sau al omului este transgresarea interdictului violentei. Intotdeauna, sacrificiul relationeaza complementar cu sacrul, un sacru care se raporteaza la impresia pe care o are constiinta de a fi conditionata de forte independente de vointa. Insa experienta sacrificiului, departe de a se manifesta ca univoca, se infatiseaza sub natura sa ambivalenta(cum bine a surprins Nicu Gavriluta) si bipolara, pe de o parte „ca un lucru foarte sfant de la care nu te poti abtine fara a comite o neglijenta grava”, pe de alta parte”ca un fel de crima pe care nu o poti comite fara sa te expui la riscuri la fel de grave.”Actul sacrificial in sine are un dublu aspect: legitim si ilegitim, pur si impur, dat de cercul vicios al sacralizarii prin desacralizare a victimei. Cei doi sociologi francezi,Marcel Mauss si Henri Hubert prezinta destul de sugestiv natura ambivalenta a sacrificiului in al lor Eseu despre natura si functia sacrificiului surprinzand realitatea ca „in orice sacrificiu de desacralizare, oricat de pur ar fi, descoperim intotdeauna o sacralizare a victimei. Si invers, in orice sacrificiu de sacralizare, chiar in celmai marcat, o desacralizare este in mod necesar implicata.”Rene Girard, antropolog si filozof alaturandu-se celor doi autori expliciteaza ideea subliniind duplicitatea obiectului sacrificial: ”este criminal sa ucizi victima pentru ca ea este sacra...dar victima nu ar fi sacra daca nu ar fi ucisa”. Autor al unor cunoscute esee de critic literara, Rene Girard, care preda intr-o mare universitate americana, isi propune in “Violenta si sacrul” sa se intoarca spre originile intregului edificiu cultural si social aflat in central civilizatiei noastre. Cercetarea sa se sprijinea in acelasi timp pe o relectura foarte personalaa tragicilor greci si pe o discutare amanuntita a pricipalelor sisteme sociologice, etnologice, psihanalitice, care au incercat sa dea o explicatie globala a riturilor si a primelor institutii culturale si sociale. El ii analizeaza pe Freud si pe succesorii sai. Dupa ce critica lipsurile teoriei complexului lui oedip, Girard pune accentul pe rolul “violentei fondatoare” si pe cel al” victimei ispasitoare”, neglijate pana la el de toti cercetatorii. Dintr-o perspectiva sociologica, Rene Girard, plecand de la opera celor doi autori francezi Mauss si Hubert, propune o deslusire mai neobisnuita a sacrificiului, desemnand ca element cheie al conceptualizarii acestuia violenta. Similitudinea dintre fenomenul sacrificial si violenta este confirmata prin „identitatea pozitiva a razbunarii, a sacrificiului si a penalitatii juridice”, Teoria lui Rene Girard se bazeaza pe observatia ca functia de baza a sacrificiului este tocmai aceea de a stinge violentele interne, de a impiedica izbucnirea conflictelor sociale. Insa, de indata ce violenta refulata de sacrificiu isi dezvaluie fie si numai pentru putin natura, ea degenereaza intr-o continua razbunare a sangelui varsat, acea „blood feud ” care astazi are un rol neinsemnat. Asadar, sacrificiul stinge razbunarea, impiedica dezvoltarea germenilor violentei, devenind „ un instrument de preventie in lupta impotriva violentei”. Rene Girard propune o identitate intre functia sacrificiului si a sistemului judiciar, insa cu un amendament: sistemul judiciar este mai eficient decat institutia sacrificiala. Girard, nuantand caracterul dual al violentei, distinge intre violenta buna, pura, care „raspandeste binefacerile sacrificiului”, si violenta rea, impura, care „inmulteste nebuneste ravagiile”; bineinteles ca aceasta diferentiere este oarecum arbitrara si relativa. Asadar, nu orice violenta poate deveni eficienta in domolirea crimelor razbunatoare. Plecand de la aceasta dualitate secreta a violentei, pe care de cele mai multe ori oamenii nu o pot patrunde, antropologul american identifica „criza sacrificiala” momentul nefunctionarii mecanismului substitutiilor sacrificiale datorita deplasarii echilibrului dintre victima si comunitate spre „mai mult” sau spre „mai putin”, sacrificiul pierzandu-si „caracterul

ARTE de violenta sfanta pentru a se <<amesteca>> cu violenta impura, pentru a deveni complicele scandalos al acesteia, reflexul sau ori chiar un fel de detonator”. In consecinta, sacrificiul, dupa opinia lui R.Girard, este o violenta de substitutie, un transfer colectiv in virtutea caruia victima e substituie membrilor scoietatii. Intr-o maniera deosebita, Mircea Eliade abordeaza fenomenul sacrificial prin prisma sacralitatii. Pentru „homo religiosus”, sacrul echivaleaza cu puterea sau cu realitatea prin excelenta. Or, tocmai „ritualurile (sacrificiale-n.n) simple sau elaborate in scenarii dramatice stufoase urmaresc stbilirea de raporturi favorabile intre om si aceste „ puteri ”. Pe linia unei abordari originale a fenomenului sacrificial se situeaza si Jean-Jeacques Wunenburger. Filosoful francez asaza sacrificiul la baza jocului ritual, joc ce constituie o unitate structurala simbolica a sacrului. Jocul sacru definit de H. G. Gadamer ca o conduita a carei esenta „consta in faptul ca el se elibereaza de incordarea ce caracterizeaza raportarea sa fata de scopurile sale”, comporta modalitati diferite de exprimarea de al o cultura la alta. Wunenburger continua linia propusa de R. Girard specificand ca „ ritualul sacrificial poate fi analizat ca un proces de reglare a violentei originare, prioectata asupra victimei, devenita tap ispasitor, care permite simultan sa se dea frau liber vioentei, sa o transfere la un alt nivel care-i da sens, si sa se renunte pe viitor la ea, cu riscul de a comite un sacrilegiu”. Asadar, sacrificiul – ritual religios, prin excelenta, adesea confundat cu esenta insasi a sacrului – interpune intre om si divin, o realitate intermediara (victima) cu scopul de a asigura un contact intre cele doua lumi. Momentele sacrificiului, fie ca sunt izolate unul de celalalt, fie ca sunt reunite intr-un singur act, oermit neconditionarea circulatia fortelor intre sus si jos. Prin instituirea pierderii si respingerii fiintei consacrate (privatie) se obtine bunavointa Divinitatii, ce garanteaza umanitatii debandirea unor forte reinoite (incorporare) sub semnul sacralitatii. Intreaga civilizatie umana decurge dupa R.G. dintr-o violenta colectiva primordiala; pentru societatile etnologice documentele care o atesta sunt miturile (relatari ale persecutiilor redactate din perspectiva persecutorilor naivi). Violenta colectiva originara nu este insa doar o masina de fabricat „mituri”, ci si prin intermediului mecanismului zis al tapului ispasitor, care produce efemerist zei din victime imorale, o masina de alimentat orice Panteon cu divinitati ale violentei transfigurate. Tot R.G. in cartea sa „Despre cele ascunse de la intemeierea lumii” apreciaza ca mitologia, religia, cultura in general chiar si gandirea omeneasca, se nasc dintr-un limbaj real,un omor ritualic ce capata virtuti intemeietoare, dar care ramane ascuns si camuflat sub transfigurari fictive. Pe acest principiu “ victimar ” isi cladeste R.G. “ antropologia victimara ” straduindu-se sa capteze vocea muta a victimelor ispasitoare si adevarul lor ostracizat „ de la intemeierea lumii ”. “ Daca violenta este subiectul oricarei structuri mitice si culturale, Cristos este singurul subiect care scapa acestei structuri, pentru a ne elibera de sub stapanirea ei. Numai aceasta ipoteza ne permite sa intelegem pentru ce este prezent in Evanghelie adevarul victimei ispasitoare si pentru ce acest adevar permite deconstruirea tuturor textelor culturale, fara nici o exceptie”, sustine antropologul de la Standford, supunand textul neotestamentar celei mai revolutionare exegeze a timpurilor noastre; iar Roger Scruton, filozof, publicist conservator britanic, argumenteaza ca „Religia nu este cauza violentei ci solutia ei. Violenta vine dintr-o alta sursa si nu exista o societate fara ea (fara religie) deoarece vine chiar de la inceputul incercarii vietii in comun a fiintelor umane”. Relatia violenta-sacru este accentuata de intentia marturisita inca de la inceput de Rene Girard ca fiind configurarea unei „ antropologii a religiosului ” care sa desfasoare marea harta a culturii umane. In cartea sa “ Prabusirea Satanei ” R.G. arata cum crestinismul originar se inalta ca un far care lumnieaza intinderile intunecate ale ignorantei mentalitatii arhaice, tributara violentei mimetic si omorulzi fondator, reflectate in mituri si reproduse intr-o serie de rituri sacrificiale. Pana la biblic, care le descopera si le stigmatizeaza, aceste acte de violenta au ramas adanc ingropate in „ infrastructura mitologica ”. Astfel, “ Evangheliile sunt ca o harta rutiera a crizelor mimetice si a rezolvarii lor mitico-rituale, un ghid care ne permite sa circulam in religiosul arhaic fara sa ne ratacim”. Abia in textele sfinte se problematizeaza pentru prima data natura adevarata a ceea ce ramane o constanta antropologica: violenta colectiva, violenta care se reitera cu regularitate in sumbrul univers mitic, gratie credintei in proprietatile sale transfiguratoare. Girard considera Biblia si Evangheliile „cheia de bolta pentru explicitarea acestui proces mimetic si al violentei care avea deja gravat pe ea principiul hobbesian care sustine ca omul e lup pentru om”.

Miturile atesta o dubla transfigurare victimara: mai intai, aceasta are parte de culpabilizare si de sacrificare, pentru ca mai apoi sa se metamorfozeze intr-un binefacator si un restaurator al linistii. In comunitatile pre-crestine, acest fenomen de multime isi reproduce neincetat ciclul mimetic in structuri ritualizate, de rutina, care constituie formele fruste ale sacrului arhaic, rudimente ale religiosului, pe care crestinismul nu le recunoaste si le considera manifestarile pagane ale „ iluziei satanice ”. Ciclul mimetic si violenta colectiva care se consuma in mod repetat in universul arhaic al miturilor cunosc o larga diseminare si in context biblic. Cu toate acestea, finalitatea lor e intotdeauna diferita, iae in cadrul Evangheliilor, schema mitica se rastoarna. Ocultarea violentei, falsificarea mecanismului victimar prin nedreptatirea unei victime inocente, apoi divizarea si victimizarea divinului, generatoare de false epifanii, sunt considerate de viziunea crestina drept morfologia pretinsei sacralitati arhaice. Noua realitate revelata prin figura mesianica demistifica ambalarile contagioase ale multimii si iluzia persecutoare, recunoscand lipsa de vinovatie a victimei si dezbracand-o de valentele sacre. Abia „ stiinta biblica a violentei descopera resorturile care actioneaza violenta si care nu poseda deloc virtuti catarctice, ci reprezinta Satana prin excelenta ”. Dupa ce s-a multumit sa cerceteze in paralel miturile si povestirile biblice, Girard opereaza acum o schimbare de directie, aplicand peste universul arhaic grila de lectura crestina si adoptand retorica textelor evanghelice. In acest spirit, autorul revalorifica notiunea evanghelica de Satana asimiland-o insusi mimetismului conflictual. Diavolul devine suveranul acestei lumi, caci, profitand de ignoranta subiectilor umani, el pune in functiune masinaria circularitatilor mimetice, insinuindu-se in sanul multimilor si ambalandu-le pana la limita suprema a crizei mimetice. Dar tot el se retrage si declanseaza mecanismul victimar care pune capat crizei si impiedica autodistrugerea comunitatii. E ceea ce in Biblie apare sub sintagma ” Satana expulzeaza pe Satana”. Acest unghi de vedere elucideaza si enigma societatilor mitico-rituale. Acestea cazusera prada lantului infinit al ambalarilor mimetic tocmai pentru ca nu aveau constiinta caracterului lor real, erau incapabile sa sesizeze in acestea articulatiile proiectului satanic. Insa limbajul symbolic al Evangheliilor divulga si depaseste limbajul obscure al violentei umane. Mai mult, ceea ce au insemnat Patimile lui Cristos dezamorseaza mecanismul victimar instituit de Satana si-l neutralizeaza. Satana a fost, la randu-i, mistificat si dezarmat, redus la neputinta. Legitimitatea religiei crestine arunca in dizgratie fetisismul practicilor si credintelor arhaice. Ea reprezinta triumful conceptiei crestine monoteiste asupra falselor divinitati mitice, nascute din sangele victimelor nevinovate. Urmarind firul proiectului sau anthropologic, Girard strabate versantii culturii umane, trecand de la infernala spirala mitologica, cu circumvolutiile dantesti ale rivalitatilor, la revolutionara gandire crestina, care arunca o noua lumina asupra tenebrelor credintelor mitice. Calauzit de aceasta lumina, scriitorul isi incheie periplul pe pamantul lumii modern si al celei actuale, in care adanc implantata traditie iudeo-crestina, desi revoluta si reprimata in subteran, cunoaste aparisia unui rod nou: preocuparea modern pentru victime, fenomen caruia nici o societate anterioara, oricat de religioasa, nu i-a inteles adancile semnificatii. Dupa opinia mea, schimbarile reglate de interdicte si obligatii sunt efectul polarizarii violentei impotriva victimei ispasitoare prin sacralizarea acesteia. Ar trebui readuse in prim-planul reflectiei culturale, valorile crestinismului si odata cu ele, conditia noastra de fiinte religioase. BIBLIOGRAFIE Caillois Roger ,,Omul si sacrul”, ed. Nemira, Bucuresti, 1997. Durkheim Emile „Formele elementare ale vietii religioase”, ed. Polirom Iasi, 1995. Eliade Mircea ,,Sacrul si profamul”, ed Humanitas, Bucuresti, 2000, pg 176 Eliade Mircea „Tratat de istorie a religiilor ”, ed Humanitas, Bucuresti, 1992. Eliade Mircea „Morfologia religiilor”, ed Jurnalul literar, 1993. Gadamer H.G. „Adevar si metoda”, ed Teora, Bucuresti, 2001, pg. 90. Girard Reine „Violenta si sacrul”, ed Nemira , Bucuresti, 1995. Girard Reine „Prabusirea Satanei”, ed Nemira, Bucuresti, 2006. Girard Reine ,,Tapul ispasitor ”, ed Nemira, Bucuresti . Girard Reine „Despre cele ascunse de la intemeierea lumii ” ed Namira, Bucuresti . Gavriluta Nicu „Studiu introductiv la M. Mouss, H. Hubert ” ed Polirom, Iasi 1993. Mauss M. si Hubert H. „Eseu despre natura si functie sacrificiului ” ed Polirom, Iasi, 1997. Wunenburger J.J. „Sacrul” , ed Dacia, Cluj Napoca, 2000.

www.oglindaliterara.ro

5985

POEZIE LIDIA ARDELEANU DE VORBĂ CU SALVADOR DALI Mergi înainte şi crezi. Eşti pierdut de nu poţi crede că-n acest măr e un craniu. Mergi înainte şi crezi că pianul va fi înghiţit de un hoit. Eşti pierdut de nu poţi crede asta. Eşti pierdut de nu poţi crede că un ochi se va scurge pe când celalalt îşi va vedea înlăuntrul. Eşti pierdut de nu poţi crede că mâna ta singură scrie în timp ce tu zaci răpus de otrava poeziei. Mergi înainte şi crezi că prin uşa din trupul pescarului vei ieşi pe un alt tărîm unde în faţa unei mări purpurii te vei privi uimit pe tine însuţi. ÎNTÂIA EPISTOLĂ A FILOSOFULUI VAN LOO CĂTRE ÎNVĂŢĂCELUL JOSIAS Nimic nu-ţi voi spune acum despre cum înaintez prin mlaştina clipelor goale; nimic despre îmbrăţişările algelor, despre iubirea pură la moluşte deasemeni. Nimic despre cum am vrut să fiu mai presus de eu însumi şi fost-am învins. Stăpâneşte-ţi fiinţa, Josius. N-o lăsa să curgă în altele să te lase pustiit şi nesigur. În seara asta-ţi voi scrie doar despre nimicul din noi care vrea să se-ntinda asupra întregii fiinţe. A DOUA EPISTOLĂ A FILOSOFULUI VAN LOO CĂTRE ÎNVĂŢĂCELUL JOSIAS Iubirea e cea care ne desparte cel mai mult de noi înşine. Ne-nchinăm la un zeu cu picioare de lut Adunăm amintiri nefaste şi dorinţe impure. N-aş vrea să ajungi fetişist : lasă lucrurile să-şi recapete impersonalitatea. Încetul cu încetul vei spune o eşarfă şi nu eşarfa de la gâtul ei; O ceaşcă şi nu ceaşca în care ea îşi bea cafeaua dimineaţa. Timpul macină totul. Numai ideile rămân stele fixe pe cerul crud al gândirii noastre.

5986

IULIA STOLERIU DESPRE TĂCERI Există tăceri şi tăceri... Unele sunt atât de apăsătoare, încât nu reuşesc decât să te inunde cu tristeţe, iar altele sunt ca liniştea după furtună. Cei mai mulţi, tac pentru că visează ceva mai profund decât ceea ce ar putea exprima în cuvinte; alţii tac pentru că nu mai cred în nimic, nu mai cred în dragoste şi se hotărăsc să uite de ea... Tăcerea mea se naşte dintr-o mare tristeţe, căreia nu i-aş mai adăuga nimic.. Din când în când, caut, nu drumul de dincolo de cuvinte, ci tăcerea de dinaintea lor. Uneori, e bine să taci..;să nu mai vorbim despre noi. De ce trebuie neapărat să ne ştim, să ne cunoaştem vieţile ca şi cum le-am expune pe o tarabă? Cred că asta e marea greşeală - de a crede că aflând viaţa şi trăirile celuilalt, îţi poţi construi pod de trecere pe care să poţi păşi în întâmpinarea lui... Deci, când nu mai poţi suporta prea multă realitate, e bine să fugi în visul tău preferat, acoperindu-te de tăcere, dar o altfel de TACERE! ECHO Strig în urma tăcerii şi ecoul devine un joc de sunete din ce în ce mai slabe... Străjuit de două umbre, am înţeles încă o dată jocul de nelinişte al întunericului ”obsedant poem al nopţii” Un joc propus de el împotriva luminii pe care nu o mai pot alunga din privirea ta. Străjuit era şi drumul fără întoarcere al ecoului, joc de sunete dăruit ŢIE. REÎNTOARCEREA TĂCERII O îmbinare perfectă cu realitatea: vise străbătându-mi în gând visele ascunse... O imagine reală,chiar prea reală pentru un suflet săpat în verticala numelui devenit univers liber ca zborul păsărilor sau mai complex, ca geneza păsării ”phoenix”

www.oglindaliterara.ro

LUCIA CHERCIU Romanţe americane Te-am chemat în noapte te-am căutat prin văi am alergat pe autostrăzile cu şase benzi numai eu îndreptându-mă în cealaltă direcţie mereu înotând înapoi înspre munte peştii mei zămislindu-se înapoi împotriva trecerii zidurile mele înălţându-se ca mănăstirea din legendă unde eu eram şi Manole eu eram şi Ana eu eram depărtările şi plânsul eu tandreţea chemării de peste oceane eu şi obstacolele zloata şi ploaia zguduirea avionului peste ocean la zborul de paisprezece ore cu escală cu tot eu eram crenelurile eu dealurile line şi împăratul plin de venin plin de invidie care nu se mai sătura. Au înflorit bujorii, Mamă Au înflorit bujorii, Mamă, se-ntind trandafirii la ferestre levănţica se-nalţă la talpa casei numai tăcerile tale se înclină se ascund prin grădină după ce s-a trecut liliacul. Au înflorit bujorii, Mamă, păsări străine prin salcâmi cum nu sunt pe la noi nu le ştiu numele nu le recunosc şi nu le înţeleg trilul. Şoselele se zbat în plase ca peştii în ocean se aud zăgăzuind desfăcându-se din noduri autostrăzile se suprapun cu aluviuni ca valurile numai maşinile nu mai ştiu drumurile spre casă numai bujorii îşi mai amintesc.

SEMNAL

O CARTE DOCUMENT Mihai Ştirbu

Apariţia unei cărţi este un eveniment, cu atât mai mult în zilele noastre, când suntem invadaţi de publicaţii fără număr, posturi T.V. care răspândesc -contra-plată- ştiri, informaţii sau, de multe ori, acte îndoielnice de cultură,care tind să ne răpească timpul, într-un mod superficial, şi dăunător. Evident, este mult mai comod să stai pe fotoliu, să butonezi telecomanda, primind fără pic de efort, informaţii. Aceasta este o capcană ingrată, care reduce abilităţile de exprimare, de analiză şi filtrare a informaţiei, determinând (cred eu) conştient, platitudinea. O carte, o carte clasică, purtând, încă, aroma hârtiei proaspete, mă tem că este un fapt din ce în ce mai rar, iar cititorii, doritorii de frumosul scris, din ce în ce mai puţini. Internetul, prin vasta gamă de acoperire a cerinţelor de literatură, frumos, istorie, geografie şi, în general a orice altceva, nu poate suplini mulţumirea cititorului fără vârstă, care parcurge paginile provenite din celuloză, cu religiozitate, parcă. Cartea cu coperţi cartonate, lucioase (sau nu), apărută într-un spectru cromatic mai bogat sau mai sărac, rămâne refugiul adevăraţilor iubitori de cultură. Iată de ce, abia născut, datorită Editurii PIM din Iaşi, volumul: ,Istoricul Seminarului Sfântul Gheorghe din Roman”, prins între pagini de neobositul profesor doctor (la Universitatea din Bacău) -Ion Ţuţuianu, este un fapt de adevărată cultură, care dezvăluie oricui, comori de spiritualitate, ascunse fără voie în timp, uitate prin sertare, pe rafturi prăfuite din magazii vechi, sau în minţile oamenilor resemnaţi de sentimentul uitării. Nu trebuie trecut cu vederea CUVÂNTUL ÎNAINTE, cu valoare de binecuvântare, aşternut pe una dintre primele pagini, de către I.P.S. Eftimie Luca -Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului. Documentarea strictă, implicarea la un moment dat în viaţa Seminarului dar şi a Episcopiei Romanului, (devenită între timp Arhiepiscopie), căutarea temeinică a posibilelor izvoare de informaţii şi date, sunt fundamentul acestei lucrări istoricomonografice, cu iz memorialistic şi uşor autobiografic. Din carte rezultă că viaţa Seminarului, de la începuturile sale până în zilele noastre, a fost sinuoasă, cunoscând clipe de recunoaştere firescă -fiind preţuită de oficialităţi, dar n-a fost lipsită de efectele anatemei aruncate de regimul totalitar asupra religiei, şi formelor ei de manifestare. Sunt convins, nici noi romaşcanii, nu cunoaştem în totalitate numărul celor care au fost elevii seminarului, care s-au întors apoi ca profesori, de cealaltă parte a catedrei aceleiaşi instituţii prestigioase, Seminarul din Roman. Numărul impresionant al personalităţilor de talie naţională, care şi-au purtat paşii prin sălile seminarului, pentru a le împărtăşi elevilor cunoaşterea şi tainele dobândirii spiritualităţii supreme, nu ne este cunoscut nouă, celor care doar am trecut pe lângă acea clădire plină de har, auzind cântări bisericeşti şi încercând, să ne închipuim, poate, viaţa în Lăcaşul apropiat de Dumnezeu. Aici intervine, cu generozitate domnul profesor Ţuţuianu; toate generaţiile trecute prin şcoala în cauză se regăsesc în capitolul SERIILE DE ABSOLVENŢI ALE SEMINARULUI, apoi directorii şcolii, şi toate cadrele didactice, în capitolul PROFESORII. Nu putem trece cu vederea, apreciind efortul făcut pentru a le obţine, cele aprox. 280 de fotografii. Dar labirintul vieţii este uneori încurcat, prea încurcat. Cu îndrăzneală şi prezenţa de spirit, acid sau părtinitor când este cazul, autorul şlefuieşte subtil şi faţetele mai puţin plăcute (sau cunoscute) ale existenţei monahale, de care dumnealui a fost aproape, ca absolvent de Teologie, dar şi în calitate de

5988

jurist al Episcopiei (mai nou Arhiepiscopiei Roman), lăcaş care influenţează părinteşte, pozitiv, existenţa Seminarului. Puţini dintre străinii care poposesc în oraşul Roman, dacăşi îndreaptă paşii spre sfânta zidire muşatină ctitorită de Petru Rareş, ştiu că în apropiere dăinuie clădirea cărămizie, ale cărei uşi s-au închis în urma generaţiilor întregi de viitori preoţi sau cântăreţi bisericeşti, care îşi amintesc cu nostalgie şi evlavie, anii trăiţi în Seminarul Sfântu Gheorghe. Rădăcinile existenţei şcolii bisericeşti, numaidecât pe lângă Episcopia Romanului, se ramifică în timp spre anul 1716, an în care domnul prof. Ţuţuianu localizează un manuscris pornit chiar de acolo. Însă, despre o şcoală adevărată, se poate vorbi (probabil) prima dată, abia în timpul domnitorului Moldovei -Grigore II Ghica; şcoală analizată cu argumente bazate pe raţinamente logice, pe deducţii inspirate din mulţimea documentelor găsite, şi care au putut fi accesate. După incursiuni laborioase (prin ani, târguri moldoveneşti, domnitori şi dregători ai vremurilor), demne de un adevărat cercetător, se ajunge la Seminarul eparhial din Roman, în anul 1858. Odată cu trecerea anilor, evoluţia şi întreaga existenţa a Seminarului, este redată -strict, în carte. Totuşi nu poate fi trecută cu vederea prima desfiinţare a şcolii în 1901, impusă de criza bugetară dar şi de viziunea ministrului Spiru Haret. Însă, asemenii păsării Phoenix, după 18 ani, renaşte. Dpă război, s-au găsit fonduri pentru construcţia unei monumentale aripi în partea de sud-vest a vechiului local, a construirii clădirii de lângă gard. După aceea, în timp, s-au mai făcut investiţii pentru buna funcţionare a seminarului, până în 1948 când, în vremuri tulburi pentru clerici, s-a desfiinţat din nou. Când a fost posibil, după Revoluţia din decembrie 1989, în urma demersurilor episcopului Eftimie, susţinute de arhiereul vicar Ioachim Mareş Vasluianul, Seminarul s-a reînfiinţat. Desigur, cei care vor să afle înteaga istorie a Seminarului, cu amănunte, vor citi cartea. Pentru relevarea – încă o dată – a importanţei şcolii romaşcane, o trecere în revistă a numelor câtorva personalităţi care şi-au legat, într-un fel sau altul, destinul de al Seminarului Sfântul Gheorghe din Roman, cred că este binevenită: - Apostol Nicolae – director al Seminarului (Cezar Petrescu i-a dedicat romanul său: ,,Apostol”; le-a dirijat paşii spre literatură scriitorilor Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu); - Burada Mihail - medic al Seminarului, distins pianist, compozitor valoros; - D.D. Botez - profesor la Seminar, apoi la conservatorul din Bucureşti (compozitor, dirijor de muzică corală); - Ciobanu A.M. Gheorghe - profesor al Seminarului, intelectual contemporan de primă mână, numit de Iosif Sava: ,,miracolul Ciobanu’’ Diamandi Sterie -profesor al Seminarului, biograf, - eseist; - Calistrat Hogaş -profesor al Seminarului, scriitor; - George Pascu -profesor al Seminarului, dirijor, compozitor; - Athanasiu I. Sava -elev al Seminarului, academician; - Hăulică Ioan -elev al Seminarului, academician; - Puiu Visarion -elev al Seminarului, mitropolit; - Porcescu Scarlat -elev al Seminarului, preot, consilier cultural şi vicar administrativ la Mitropolia Moldovei şi Sucevei; - Riegler Emanoil -elev al Seminarului, academician. Evident, numărul personalităţilor care au trecut pragul Seminarului este mult mai mare, dar bucuria de a le descoperi, le rămâne cititorilor.

www.oglindaliterara.ro

Mai simţim ... eminescian ? Sufletul.....Parabola lui Geo Bogza are în centru tot sufletul: Dumnezeu şi Sfântul Petre vor să răsplătească bunătatea oamenilor şi le oferă posibilitatea de a-şi vedea sufletul, astfel născându-se Eminescu. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar mai deghiza acum Dumnezeu şi ar reedita povestea....Oare cine… sau mai degrabă...ce s-ar mai naşte?....Probabil ar fi un semnal de alarmă, o trezire din existenţa automată, lipsită de romantism, lipsită de valoare, curgând rapid spre moarte. Sufletul secolului nostru se simte îndepărtat de mit, desprins de atemporalitate, încorsetat de regulile în neregulă ale unui haos generalizat ce mistuie fiinţa, „simţiri reci, harfe zdrobite”. Ne-am născut din „ceruri nalte”, dar am căzut în existenţă. Este ca şi cum din versurile : „Toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte” , oamenii nu l-au reţinut decât pe primul. Ne-am desprins de suflet şi nu ne mai aparţinem. Ne târâm ignoranţa după noi şi asemeni personajului lui Perec, singurul anonim ( Georges Perec- Un om care doarme) neglijăm timpul, incapabil de a mai oferi reverii, holbându-ne la noi, la oameni, „la tavan” pentru a observa fisurile, rupturile din noi. Nu facem în schimb, nimic. Doar observăm...Suntem zdrobiţi de progres, de viteză, de timp, de criză asemeni fanaticilor adoratori ai lui Jaggannatha („stăpânul universului”, ipostază a zeului Krishna) de carul acestuia. Este trist cum în vremuri tulburi, ne pierdem şi sufletul, automatizându-ne, purtându-ne goliciunea fiinţei, strecurândune prin viaţă cu speranţa de a nu fi atinşi, de a nu observa şi alţii că uneori nici nu mai purtăm sufletul... Evoluţia tehnologică atrage cu sine involuţia spirituală... Ne-am reificat, ne-am mecanomorfozat. Dezolant! „Mie redă-mă!”.... Acesta ar trebui să fie strigătul omenirii, un ţipăt din adâncuri cândva locuite ce ar aduce salvarea. De ce să nu vrem să ne salvăm noi înşine? Am greşit, adevărat, dar prin iubire... prin iubire, ne găsim izbăvirea. Sunt nenumărate feluri de a ne pierde viaţa, dar unul singur de a o preţui. Nu voi aduce în discuţie Eminescu– omul, Eminescu – poetul, Eminescu – prozatorul, Eminescu – publicistul, Eminescu – teme şi motive, Eminescu – confluenţe cu filozofia. O facem dintotdeauna. Sau cel puţin încercăm. Aş considera că fragmentez Arheul. Mai presus de curent literar, de motive, de rime savante, de eufonie, de orfism, mai presus de geneză, filozofie şi moarte, Eminescu reprezintă starea care ne salvează. Nefericitul nostru popor poate fi eliberat din istoria de moarte doar prin specifismul eminescian. El este luna şi soarele, codrul şi izvoarele, munţii şi câmpiile, salvarea noastră ca popor , dar şi salvarea fiecăruia dintre noi, fiind un factor de stabilitate, un punct de referinţă, un Luceafăr. Este un model, un model de simţire tipic românească, simţire ce şi-a mai pierdut din intensitate prin schingiuirea istoriei, nu mai iubim suficient, nu ne mai dorim „florile de tei” sau „ora de iubire”. Nu mai avem trecut, dar nici viitor, nu mai avem istorie, patrie, natură, idealuri, iubiri absolute, genii absolute....Noi nu avem ca ideal absolut – confortul vieţii materiale. Eminescu nu a ştiut ce înseamnă confort... O minte strălucită, o memorie sclipitoare, un dar divin, abandonându-

GNOSE

se obsesiei cu o totală şi extremă devoţiune, găsind în ea bucuria creaţiei. Creaţia era doar o formă a existenţei sale, cathartică atât pentru el, cât mai ales pentru noi . Omul acesta, simbol al creaţiei, şi-a dedicat viaţa, asemeni Meşterului Manole, clădirii unei arte, culturi, melodii, filozofii, unei vieţi, zidindu-şi propria biserică în trunchiul teiului, în plopi, în lacuri, în stele, în noi. Eminescu există în noi: „Şin toată omenirea în veci acelaşi om.” El este arheul ce aparţine prezentului etern, Fiinţa din Om care este nemuritoare, acel „punctum saliens” care apare în mii de oameni, întreg şi nedespărţit, în afara timpului şi spaţiului. Ieşirea din lume şi timp reprezintă singura realitate neiluzorie, singura bucurie de transcendere. Zborul vocaţiei titanice a creatorului este un zbor ce străbate spaţiile timpului, prin noi. Că artistul scoate literatura din strâmtoarea teoretizării, conturând un univers peren, ce va renaşte apoi în simbolism, expresionism ori suprarealism românesc, este indubitabil. Prin marele romantic reuşim să rezolvăm o problema actuală, acută: ieşirea din timp. Dereglarea deliberată a simţurilor, a fanteziei, a imaginaţiei nu este altceva decât o formă a euporiei, a redobândirii de sine. Spirit contemplativ, Mihai Eminescu creează o imensă reverie poetică, grefată pe un plan fie real, fie imaginar. In universul cosmotic general este proiectat umanul alături de elemente definitorii ale spaţiului; codrul şi izvorul, teii şi nuferii, casa şi mormântul. Fiind fascinat de mister, poetul proiectează un fascicul de raze de lună asupra lumii, iar acesta se întoarce mereu spre sine, potenţându-i şi mai mult sensibilitatea. Postmodernismul, prin standardele sale, ocultează „complexele literaturii române”. Rămâne evident că mai putem supravieţui în urma Ideilor care călăuzesc, că există încă teritorii spirituale şi că unul dintre acestea se numeşte singulara nobleţe eminesciană. Deşi sunt 160 de ani de când îl iubim, îl simţim, îl descifrăm, îl „citim” şi „recitim” ( Matei Călinescu- A citi, a reciti), Autorul rămâne un mister. Se ştie ca fiece om poartă în suflet întregul mister, din care va izvorî viaţa şi moartea noastră, pedeapsa şi mângâierea noastră. „Dumnezeu plantează un secret în fiecare dintre oameni, cu atât mai adânc cu cât mai mult iubeşte pe acel om; adică cu cât îl face mai om”( Miguel de Unamuno, Secretul vieţii şi alte eseuri). Acum, în zi de sărbătoare a vieţii, a valorii, a poeziei, a neamului şi-a nemuririi, să fim cinstiţi cu noi şi să recunoaştem că Dumnezeu ne iubeşte: secretul vieţii noastre este un mit autohton, Eminescu!!!! Haideţi „să nu-i călcăm umbra”(T.Arghezi) , ci doar să-i sărutăm urma!

www.oglindaliterara.ro

Anca Damian

5989

EVENIMENT Inaugurarea Muzeului Memorial “Constantin şi Ion Stere” Ioan Popescu Puţini dintre românii-basarabeni cunosc faptul că la Ploieşti - unul din importantele oraşe ale României – există un Parc Memorial, consacrat memoriei marelui scriitor-patriot basarabean Constantin Stere, născut în localitatea Horodiştea de lânga Soroca, cel care avea să fie unul dintre făptuitorii Marii Uniri din 1918. Motiv pentru care a şi fost decorat de regele Ferdinand, el fiind considerat un adevărat erou naţional. Domeniul din Bucov, localitate aflată la 3 km est de Ploieşti, pe care s-a ridicat acest parc, a aparţinut familiei Ionescu Quintus, teren moştenit ulterior de Ana -descendenta familiei Quintus - viitoarea soţie a lui C. Stere. În anul 1930, după căsătoria cu ploieşteanca Ana Quintus, Constantin Stere, serios marcat de şcoala dură din exilul siberian, s-a retras în conacul din Bucov, pentru a fi cât mai departe de zbuciumul politic din Basarabia. Aici, în liniştea unui parc imens, întins pe circa 1000 ha, el a scris cartea sa de căpătâi, în opt volume, „În preajma revoluţiei”. Având o mare pasiune pentru flori- mai ales trandafiri-, Stere a reuşit să facă din acest loc un adevărat paradis terestru, unde se relaxa zilnic şi primea oaspeţi importanţi, cu care se întreţinea îndelung. După moartea sa, survenită în 26 iunie 1936, moşia de la Bucov a intrat pe mâini străine, pănă în anul 1990, când statul român a retrocedat urmaşilor legali ai familiei Stere conacul şi 50 ha de teren, donate apoi Consiliului Judeţean Prahova de nora scriitorului, Suzana Stere Paleologu, moştenitoarea de drept a moşiei, care si-a exprimat dorinţa transformării acestui conac într-un muzeu memorial, înconjurat de arbori, flori, alei, lac, grădină zoologică, care să adăpostească mărturii ale vieţii şi activităţii marelui patriot şi ale fiului său Ion Stere, în beneficiul culturii şi muzeografiei naţionale. Această onorantă misiune a revenit Fundaţiei „Constantin Stere”, constituită în februarie 2002 ( preşedinte, prof. Lia Maria Voicu), care, cu sprijinul Societăţii culturalistorice „Mihai Viteazul “( preşedinte, ing. Mircea Cosma) a iniţiat un amplu program de restaurare şi reamenajare a Parcului Memorial. Prima etapă a proiectului, demarată în luna iulie 2002 şi finalizată după exact patru ani, include o Alee a Scriitorilor, cu 11 statui : C.Stere. N.Iorga, M.Sadoveanu, G.Topârceanu, O.Goga, L.Rebreanu, G.Ibrăileanu, Al.Mateevici, G.Galaction, C.Hogaş, Al.Brătescu-Voineşti. În anul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, acestui refugiu cultural i s-a adugat impunătorul ansamblu sculptural “Armonia Unirii”, lucrare a sculptorului Alfred Dumitriu ( coborâtor dintr-o familie de basarabeni), care simbolizează drumul spre unitatea deplină a românilor. Vizitând Ploieştii, în anul 2007, regretatul patriot şi om de cultură basarabean, Andrei Vartic, profund impresionat de Aleea Scriitorilor, avea să declare: “Realizarea acestui monument la Bucov, în Ţara Prahovei, în locurile pe unde a coborât din vârfurile Carpaţilor primul Basarab, cel care, la 1330, a pus temelia Ţării Româneşti, de unde au pornit spre Ardeal regimentele lui Mihai Viteazul, unde s-au născut Caragiale, Nichita şi alţi mari scriitori români, unde a trăit ultimii ani B.P.Hasdeu - un alt basarabean de geniu - întăreşte semnificaţia acestui monument. Odată cu trecerea timpului, Aleea - străjuită de 11 mari scriitori români - va deveni un adevărat panteon al neamului românesc întregit, unde să intrăm purificaţi, şoptind ca o rugăciune a altui mare patriarh basarabean al României moderne, Alexandru Hâjdău:<<Intru în patrie ca-n templu>>. Acest magnific monument al Prahovei( cinste realizatorilor!) păzeşte cu sfinţenie idealurile României Mari”. Tărâmul mirific din apropierea Ploieştiului, devenit un teritoriu al neuitării suferinţelor neamului românesc şi al râvnei sale pentru unitate s-a îmbogăţit cu noi comori de patrimoniu, cu prilejul comemorării a 74 de ani de la moartea marelui patriot Constantin Stere, zi în care s-a inaugurat Muzeul Memorial “Constantin şi Ion Stere” (denumire sugerată de către dna Suzana Stere), găzduit în fostul conac, complet reamenajat. Este vorba de peste o sută de obiecte de o inestimabilă valoare ale familiei scriitorului Constantin Stere şi fiului său Ion, intrate, recent, în patrimonial Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, donaţie făcută de către dna Suzana Stere-Paleologu, care trăieşte la Paris. Aceste piese au fost aduse din Franţa de prof. Călin Demetrescu - distins istoric, critic de artă şi colaborator al Muzeului Luvru din Paris. Colecţia donată constă în lucrări de gravură, icoane, piese de mobilier, obiecte din argint, vase din ceramică, fotografii, cărţi. Toate, extrem de rare şi valoroase, cu o puternică încărcătură sentimentală pentru membrii familiei Stere. De menţionat faptul că Ion, fiul scriitorului şi văr primar cu Mircea Ionescu Quintus ( 93 de ani, cunoscut scriitor, fost senator şi ministru al Justiţiei, actualmente preşedinte de onoare al PNL), pe care l-a vizitat , la Ploieşti, de două ori după Revoluţie, şi-a exprimat dorinţa , prin testament, ca toate obiectele moştenite de la tatăl său să fie donate Muzeului din Ploieşti. Despre Ion Stere am mai aflat, de la dna Viorica Quintus - soţia lui M.Ionescu Quintus - că a fost un erou în al II-lea război mondial, că a plecat în SUA după 1945- unde a şi murit acum 13 ani- şi că soţul său face eforturi de a afla mai multe date despre viaţa şi activitatea lui.

5990

Dintre piesele prezentate presei locale de către prof. Călin Demetrescu, ne-au atras atenţia: un taler din argint, datat 1799, dăruit Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din oraşul Urziceni, de către domnitorul Alexandru Moruzzi, cupa de argint cu decoraţiuni lucrate manual (sec. al XVII-lea), gravura din anul 1601,reprezendu-l pe voievodul Mihai Viteazul, o altă gravură, din anul 1651, cu domnitorul Vasile Lupu , lucrarea ilustrând o imagine din Bucureşti, realizată de faimosul gravor John Clark sau gravura din anul 1595, reprezentând o scenă de luptă. Deosebit de spectaculoase şi preţioase sunt vasele din ceramică şi, mai ales, piesele de mobilier din sec. al XVIII-lea: măsuţe, pupitrul de scris pentru voiaj, un “bonheur du jour”. La fel de valoroase sunt şi cărţile de istorie,filosofie sau beletristică- multe dintre ele având semnătura lui Constantin Stere. Ing. Mircea Cosma, preşedintele Consiliului Judeţean Prahova - de numele căruia se leagă realizarea Parcului şi Muzeului Memorial “Constantin si Ion Stere”- a declarat: “Doresc să mulţumesc prof. Demetrescu pentru efortul său de a ne aduce, la Ploieşti, aceste inestimabile obiecte, care vor spori, fără îndoială, zestrea patrimonială a Muzeului nostru. Mulţumesc, de asemenea, familiei Quintus, pentru nenumăratele donaţii- de carte mai ales- legate de Constantin Stere. Prin reconstituirea universului spiritual şi cel domestic al familiei Stere, obiectele aduse de la Paris, alături de cele existente deja: cărţi şi caiete, registre şi fotografii, pagini scrise de mână sau dactilografiate, cărţi poştale şi tablouri, icoane şi bibelouri, mobilier, vase şi accesorii vestimentare etc , toate vor fi aşezate întocmai, în locurile de altădată, pentru ca vizitatorul să se simtă astfel întors în timp, alături de marele scriitor. Realizarea acestui spaţiu cultural- istoric de la Bucov nu a fost deloc uşoară, dar dorinţa noastră, a celor care iubim istoria şi faptele înaintaşilor a fost mai mare si am reuşit! In continuare, vom merge la Chişinău, pe 31 august a.c., pentru a inaugura şi acolo un muzeu memorial în casa unde a trăit Constantin Stere, pe care, după multe eforturi, am reuşit s-o recuperăm şi să o restaurăm corespunzător”. Excelent poziţionat în parc, în apropierea unui lac de agrement, Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” este compus din două nivele şi mansardă ; la parter se află holul de primire, salonul, sufrageria şi casa scării ; la etajul I se vor reconstitui două dormitoare, biroul de lucru şi biblioteca, iar la mansardă se vor afla birourile funcţionale ale Fundaţiei „Constantin Stere”, o sală multifuncţională pentru organizarea unor expoziţii temporare, audiţii şi vizionări de filme, întâlniri, dezbateri. Investiţiile în acest superb Parc Memorial vor continua şi în anii următori, prin realizarea unei grădini botanice şi a unui aqualand, modernizarea grădinii zoologice, ridicarea de hoteluri şi restaurante ş.a., care vor transforma zona într-un obiectiv de referinţă în circuitul muzeal şi turistic românesc. Inaugurarea Muzeului Memorial a avut loc în ziua de 26 iunie, ziua Drapelului Naţional, dar şi a ruperii din trupul ţării, în anul 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. La acest mare eveniment cultural-istoric au participat distinse personalităţi din ţară, precum şi din Republica Moldova: Adrian Năstase-vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, acad. Eugen Simion, scriitorul şi omul politic Mircea Ionescu Quintus, senatori şi deputaţi prahoveni, iar din stânga Prutului ne-au onorat cu prezenţa: Ion Negrei- vice prim-ministru al Guvernului, Gheorghe Şalaru- ministrul Mediului, Gheorghe Mârzenco- jurnalist şi consilier în Ministerul Culturii, acad. Mihai Cimpoi- preşedintele Uniunii Scriitorilor, acad. Nicolae Dabija- redactor şef al revistei „Literatura şi arta”, poetul Valeriu Matei. Dintre emoţionantele cuvinte rostite de aceste înalte personalităţi, vom menţiona doar câteva: „Am trăit aici momente înălţătoare din zbuciumata istorie a neamului românesc, Constantin Stere, unul din principalii stâlpi ai Unirii din 1918, fiind omagiat cu mult respect şi recunoştinţă. Fie să ne regăsim împreună pe harta inimilor noastre, harta României reîntregite”(Ion Negrei); „Ce folos c-am fost un an / În Guvernul Stolojan, / Când visam să fiu ministru, / de la Tisa pân-la Nistru” ( M. Ionescu Ouintus ); „ Cred că datoria noastră, a celor trei academicieni prezenţi aici, este să îndreptăm injustiţia faţă de Stere, primindu-l, cât mai curând, ca membru postmortem în Academia Română. Stere a fost un mare scriitor şi publicist, un orator desăvârşit, multe dintre discursurile şi articolele lui fiind încă necunoscute. Din fericire, un cercetător din Iaşi a descoperit, recent, peste 120 de astfel de însemnări, pe care intenţionăm să le introducem în ediţia de lux a marelui roman autobiografic, în opt volume, „In preajma revoluţiei”, roman ce-l vom lansa pe 31 august, la Chişinău, de Ziua Limbii Române”( acad. Eugen Simion). Un punct de atracţie aflat pe agenda manifestărilor de la Bucov a fost şi cele trei lansări de carte: „Apostolul se întoarce din surghiun”ediţia a III-a, de prof.dr. Gheorghe Marinică & ing.Mircea Cosma, „Somn de lup”- de Valeriu Matei, „Temă pentru acasă”- de Nicolae Dabija. Ele au fost prezentate de către autori şi comentate de acad. Mihai Cimpoi, prof. Nicolae Boaru, Daniel Corbu şi Filomena Corbu- scriitori, ambii din Iaşi.

www.oglindaliterara.ro

PROZA

Vecinii lui Alin Andrei Mihăescu

din prieteni bea suc cu el la scara blocului recomandându-i o carte ; un al prieten îi recomandă un documentar ; cei trei cu Alin se plimbă cu bicicletă trei zile ; mama lui speriată îl ceartă apoi il sărută pe frunte ; tatăl lui îi promite o maşină ; mama lui îi spune că îl minte şi că intenţionează să divorţeze întrebându-l dacă el vrea să rămână cu el ; fata vecinului îl întâlneşte la înmormântarea tatălui ei ; peste două ore ea îl sărută pentru prima dată ; îl întreabă dacă mai are desenul ; primeşte răspuns pozitiv, spunându-i că şi ea mai are bileţele primite de la el noaptea ; ea îl întristează şi îl îmbrăţişează ; îi spune ce cărţi i-au plăcut şi ce filme au sensibilizat-o ; îi face o cafea la ea acasă ; ea îi citeşte toate bileţelele ; îi propune să se uite la un film ; îi înţelege răspunsul lui negativ dându-i lacrimi când el îi spune că vrea să stea numai cu ea şi că lumea în care trăiesc e doar un film pe calculator ce poate fi oprit sau nu, după poftele lor ci că sentimentele lor nu pot fi mânuite apoi timpul dintre cei doi reprezintă un copil propriu al lor în care trebuie să-l crească în lumi diferite, condamnându-se amândoi la păstrarea memoriei ; ea e fericită că peste două ore îl îmbrăţişează şi că împart zâmbete ; dimineaţă în afara oraşului îi spune că le-a spus la mulţi băieţi te iubesc ; îi declară lui Alin că nu-l iubeşte ; fata vecinului e fericită că primeşte acelaşi răspuns ; ea îi spune că e o mare diferenţă între aceste litere ci o fiinţă întreagă ce ar declara aceste cuvinte ; mama lui îl întreabă dacă e de acord să rămână cu ea, spunându-i că are peste 18 ani şi poate să hotărească singur unde să rămână ; e fericită că el a luat bacalaureatul şi că a rămas alături de ea ; un prieten îi dă diplima pentru că a câştigat campionatul de fotbal pe calcultor la sala lor de internet ; un coleg îi dă ultima sticlă de votcă la concertul unei formaţii din continentul vecin ; prietena cea mai bună a mamei lui îi spune lui Alin că ea nu e proastă şi că nu crede că ea era adevarata amantă ci colega de serviciu; îi promite că o să-i spargă roţile de la maşină în timp ce mama lui Alin sparge de nervi trei farfurii ; fata vecinului îi cere lui Alin să îi bage bagajele în portbagajul taxiului ; fata vecinului se uită la Alin şi îi zâmbeşte, văzându-l trist în timp ce cumpăra un bilet de avion pentru a se muta la mătuşa ei ce locuieşte întrun continent peste ocean ; merg spre un bar şi îl strange puternic de mână ; ea ar vrea să plângă până când nu mai rămâne din ea decât apa din cada lui Alin ; barmanul îl întreabă pe Alin ce vrea dar îi răspunde ea ; peste câteva minute îi scrie pe jumătate de cerc desenat de ea, câteva cuvinte adresate lui apoi îndoaie foaia şi îl roagă să o poarte mereu în portofelul lui ; ea nu ştie ce să îi răspundă când aude de la el că nu crede că ea pleacă ; ea îl strange de mână şi îi dă cheile apartamentului ei ; îi declară că regretatul ei tată l-a iubit mult pe el şi că merită din suflet ca el să aibă acest apartament pentru a creşte copilul lor făcut din timpul şi sentimentele lor ; îi mai spune că actele sunt făcute înainte de a muri tatăl şi că ea ştia că va pleca de acolo ; îl îmbrăţişează puternic şi îşi ascunde lacrimile când aude de la el că defapt ea mereu va râmăne lângă el ; ei îi frică să se uite în urmă ; mama lui îl cheamă în balcon la ţigară şi fumează amândoi până seară în plină linişte ; ea îi arată norii ce se pierd în noapte încurajându-l că fata vecinului îl va păstra mereu în aluatul ei ; prietenii lui îi mai dau o bere dându-se până dimineaţă cu rolele pe blocul lui şi depanând amintiri ; administratora îl întreabă cu ciudă ce caută în apartamentul de la parter, prefecându-se că nu ştie de situaţie şi se sperie când el îi urează să-şi vadă de sicriul ei plin de bârfe ; o colegă de la facultate îi oferă droguri în timpul actului sexual şi se miră când el o respinge argumentându-i că singur drog adevărat e peste ocean ; unul din prieteni îi arată lista de baruri din marele oraş ce le vor cuceri timp de câteva luni ; bunica îi aduce multă dulceaţă pentru facultate ; şeful lui îi propune o mărire de salariu ; mama lui îi oferă o cană cu lapte spunându-i că prietena cea bună a ei a intrat la închisoare pentru că a accidentat-o pe amanta tinerică distrugându-i complet maşina apoi i-a tăiat parul, i-a lăsat semne pe viaţă pe obraz şi că i-a rupt un picior ; mama lui Alin râde când aceasta îi spune că poate îşi va găsi dragostea la închisoare ; obţine lucrarea de licenţă cu notă mare ; tatăl lui Alin bea o cafea cu acesta şi se plictiseşte ; unul din prieteni citeşte scrisoare de la fata vecinului ce îl informează că s-a căsătorit cu un pămpălău şi că copilul lor e bine ; prietenul lui se miră că nu e gelos şi că e fericit pentru ea ; doctorul îi spune că bunica lui îşi va reveni în câteva zile ; prietenii lui şi cu încă alţi cinci pleacă întro excursie împreună cu el pe tot continentul timp de patru luni ; mama lui şi cu bunica îl ajută să renoveze apartamentul lui ; bibliotecara, o fostă colegă de generală, îi recomandă cărţi bune de la un anticariat, pentru a le procura şi citi în linişte în apartamentul lui ; după trei luni de relaţie, o tipă îi declară că îl iubeşte ; după un an aceeaşi tipă vrea să se mute la ea ; un prieten îl felicită pentru că a terminat masterul şi că de abia aşteaptă să meargă la aniversarea celor 26 de ani. Bunica lui este încântată de propunerea lui de a se muta la oraş pentru ca el să renoveze casa de la ţară ; mama lui e fericită de propunerea lui şi că bunica e mai aproape de ei spunându-i că apartamentul de la parter va fi în grija lor ; un prieten îl invită la nunta lui ; mama lui cu tipa respectivă se bucură alături de el de excursii ; mama îi spune că tipa va fi o soţie bună şi îi indică să se implice mai mult ; la întrebarea lui, ea îi răspunde că l-a iubit mult pe vecinul lui şi că nu mai are nevoie de nimeni şi că e mulţumită să fie alături de el, de bunica lui şi de viitoare soţie ; colegii de serviciu îi iau întro

www.oglindaliterara.ro

î

Se naşte Alin, doctorii îl privesc gândinduse la următoarele naşteri, prefecându-se că au asistat la un eveniment deosebit ; părinţii băiatului ÎL iau în braţe, se bucură că el va începe să stea PE lângă ei ; o rudă De lângă el îl fotografiază ; asistentele îşi arată dinţii, sperând la un bacşiş, dacă tot apar PE lângă el în fotografie ; bunica îi face cu mâna când ei ajung în apartament ; preotul îi face semnul crucii PE fruntea lui ; mama lui îi dă lapte praf întrun biberon galben ; verişorii lui mai mari cu câteva luni îi aruncă mingea în colţul camerei ; peste patru luni este apucat de obraji DE naşul său ; băiatul de la etajul trei mănâncă CU el o prăjitură făcută de mama lui ; sora mamei lui îi dă o tricicletă ; o femeie bătrână din blocul de vizavi, de la etajul doi, îi face cu mâna din balcon în timp ce îşi aruncă murăturile ; colegii de serviciu ale tatălui îl iau în braţe, apoi ei pleacă la o bere de câteva zeci de grade ; toţi din sufragerie îi cântă la mulţi ani pentru cei patru ani împliniţi ; fata vecinului de la parter, recent mutată în apartament, îi aduc împreună un cadou la ziua de naştere ; vecinul de la parter cu mama lui, îi oferă foi de desenat, cu o cariocă albastră şi una roşie, lăsându-i împreună în dormitor ; fata vecinului de la parter termină cu carioca albastră un cerc imperfect ; peste două ore fata vecinului de la parter îi zâmbeşte când vede că Alin pune foaia desenată sub perna în care doarme ; doamna educatoare îi dă pensonul pentru a merge la ţigară ; Nea Ge’ din piaţă îi dă o roşie, zâmbindu-i până i se văd toate cariile ; fata vecinului de la parter îl vizitează în continuare ; la intrare în bloc administratora îi dă o acadea luată de la alt copil în shimbul unei jucării negre oferită de administratorul unui bloc de pe bulevardul vecin ; mama lui îl roagă să arunce acadeaua din mână explicându-i că aduce ghinion în casă şi monştrii noaptea ; peste doi ani de când se cunosc, fata vecinului nu îl mai vizitează pe Alin, pentru că tatăl lui a aflat de la administratora ce avea pasiuni ascunse pentru vecinul de la parter că acesta e un posibil amant al mamei lui ; părinţii în timp ce se ceartă îi dă mâncare şi îi zâmbesc pe rând, fără a se uita unul la altul ; tatăl lui Alin şi prietena cea mai bună al mamei, beau o cafea rece, dându-i telecomanda iar peste o oră ei pleacă în sufragerie ; colega cu ochelari din clasă îi oferă un caiet gol, cu o inimioară neagră desenată pe spatele acestuia ; tatăl îi cumpără un calculator în rate la vârsta de 9 ani ; babele prezente la praznicul bunicului său, îi găsesc asemănări bizare între mama lui şi tatăl lui ce dă ochii peste cap în mod subtil ; un alt băiat îi vorbeşte despre o vecină ; un băiat din aceeaşi şcoală îl loveşte cu un bulgăre de zăpadă ; în clasa a opta, şeful clasei vrea să-l bată dar îşi aminteşte că tatăl lui Alin tocmai a angajat-o la firmă pe mama lui tinerică ; tatăl îi reinstalează windowsul după ce un joc oferit de un coleg de serviciu, avea viruşi cu conţinut porno, gândindu-se în acelaşi timp la noua lui colegă ; mama lui se întâlneşte la întâmplare cu administratora blocului ce tocmai l-a apucat de obrăjori în timp ce mama lui îl ţine de mână şi o înjură în gând ; fata vecinului îl întâlneşte pe Alin singur la uşa blocului şi îl întreabă în şoaptă dacă mai are acel desen ; fata vecinului e fericită şi se gândeşte la Alin în timp ce dansează la balul şcolii cu un pămpălău mort după ea, declarându-i că e frumos ; tatăl lui Alin îi deschide acestuia uşa de la maşină, întâlnindu-l pe vecinul de la parter iar în drum spre bloc îi spune că nu mai e supărat că el amantul mamei lui Alin în timp ce acesta îl scuipă iar administratora de la geam zâmbeşte subtil ; directorul tinerel al liceului îi face cunoştinţă cu noii lui profesori ; fata vecinului pleacă la un liceu dintrun oraş mai mare ; La 16 ani, colegii de clasă îi fac cadouri dubioase ; o colegă oarecare îl invită la ea acasă pentru sex ; peste o oră ea plânge şi îi declară că îl iubeşte imens ; peste zece minute colega fumează de nervi pentru că Alin i-a declarat că i se pare logic să nu o iubească ; prietena cea mai bună a mamei îi aduce un album de artă apoi se ceartă cu mama lui Alin în bucătărie trei ore ; peste trei zile prietena cea mai bună îi sparge cu maşina ei din spate parbrizul maşinii tatălui lui Alin ; ea îl scoate pe Alin din maşină lăsându-l în maşina ei, apoi ea intră în maşina tatălui şi se ceartă două ore, lovindu-l şi cu geanta, până ce o femeie cheamă poliţia ; taximetristul îl întreabă pe Alin dacă sunt ambii părinţi, în timp ce prietena cea mai bună îi mai sparge un parbriz de faţă cu poliţia, nervoasă că a fost înşelată cu colega cea tinerică de la serviciu ; cei trei prieteni acumulaţi recent de prin liceu datorită frezelor, îl invită la un fotbal pe calculator ; o mică pasiune de a lui din clasa vecină îl invită în parc ; fata respectivă peste trei ore îl sărută spunându-i că e simpatic ; un alt tip din clubul de fotbal online întâlnit la sala de net mănâncă o pizza primită de la Alin ; tatăl îl întreabă de bani ; tatăl îi spune să nu se apuce de fumat în timp ce se grăbea la noua lui amantă ; mama lui îi citeşte cu voce tare scrisoarea primită de la fata vecinului de la parter ; băiatul de la etajul trei îl întreabă de muzică ; fata colegului de serviciu al tatălui îl ţine de mână la un concert de muzică fără intrare ; tatăl îi explică istoria oraşului vizitat în timpul vacanţei dintro ţară străină ; pasiunea lui din liceu îl invită la un party mai special apoi ei fac dragoste ; vecinul de la parter îi aduce nişte dvd-uri originale cu filme apoi pleacă în bucătărie să vorbească cu maicăsa ; unul

5991

SEMNAL Scriitori români contemporani în dicţionarul de la Iaşi Dicţionarul ”1500 Scriitori români clasici şi contemporani“, apărut de curând la Iaşi, reuneşte – aşa cum reiese din chiar titlul lui – informaţii utile şi succinte despre autori ai spaţiului literar, o sursă utilă elevilor, studenţilor, cadrelor didactice, iubitorilor de literatură. Autorul este Boris Crăciun – prolific autor de proză, dramaturgie, publicist, editor, născut la Chişinău în 1939, membru al Uniunii Scriitorilor din România care activează în prezent în capitala Moldovei noastre, la Iaşi – şi Daniela Crăciun-Costin. Dicţionarul a apărut la Editura Porţile Orientului, înfiinţată de Boris Crăciun la Iaşi. În cele 550 de pagini cât numără volumul de faţă se află 1.500 de prezentari ale autorilor – n.aut. Cu siguranţă nu sunt toţi, dar nici chiar orice semnatar de volumaş nu se poate numi scriitor, după cum nici orice scriitură nu place oricărui cititor… – şi 1.700 de imagini, reprezentând fotografii personale şi de grup, case memoriale, semnaturi, planşe color, în condiţii grafice deosebite). Sunt în dicţionar nume de scriitori membri USR şi nu numai, dar

călătorie de afaceri timp de trei luni ; tipa e fericită că el a cerut-o de soţie ; mama lui îi spune că prietena ei cea mai bună a înnebunit în închisoare şi s-a îndrăgostit de bucătarul închisorii, amândoi fiind tranferaţi întro clinică ; şeful îl promovează ca director adjunct ; colegii îi cheamă la o bere ; soţia în mall ; bunica la cimitir ; fata vecinului prin scrisori, în amintiri ; mama la biserică ; prietenii la nunţi şi evenimente mondene ; şeful îl va trimite întro lună întro călătorie de afaceri peste ocean, spunându-i să se pregătească ; soţia îi spune că îl aşteaptă pentru a se pregăti de nuntă ; unul din prieteni îl sună din străinătate ; soţia şefului face cunoştinţă cu el ; tatăl lui îi prezintă o listă de cunoştinţe din oraş, în caz că va avea nevoie ; mama lui râde alături de Alin de intenţia banală a tatălui ; un prieten îi povesteşte că s-a îndrăgostit pentru a doua oară ; bunica lui îi face lista pentru renovarea casei ; mama lui Alin împreună cu acesta, prin acte dovedite o denunţă pe administratora blocului pentru abuz în serviciu şi act în false ; ea ascultă sfatul fiului de a ieşi la pensie şi a deveni administratora blocului ; bunica cu Alin văruiesc pereţii din biroul administrativ ; unul din cei trei prieteni îl invită la aeroport pentru a fi condus , deoarece se va muta în altă ţară ; soţia altui prieten din liceu îi mulţumeşte că a venit la botez ; bunica îi spune lui Alin că băieţii au început renovarea ; şeful îi cumpăra bilet de avion şi îi urează succes ; taximetristul îl duce la hotel ; recepţionerul îi arată restaurantul spunându-i că partenerul de afaceri va sosi de curând ; fata

5992

şi scriitori din Israel, din Republica Moldova – de la Cernăuţi, Voivodina, din întreaga diasporă românească. Primele informaţii despre acesta le-am primit de la scriitoarea Angela Baciu – brăileancă, prietena noastră de la Armanda Filipine Galaţi – prezentă în paginile lui (şi cu foto, chiar pe copertă). Apoi, am (re) descoperit dicţionarul la Constantin Gherghinoiu – directorul Liceului Pedagogic ”D. P. Perpessicius“ din Brăila, membru în Comitetul director al USR, secretarul Cenaclului literar brăilean “Mihail Sebastian”, de asemenea autor prezent în amintitul volum. Îl veţi regăsi aici şi pe Gheorghe Neagu – redactorul şef al revistei “Oglinda literară” (pe care o aveţi în format electronic şi pe “Brăila Chirei”) de la Focşani, care se va afla zilele acestea în urbea natală a lui Panait Istrati pentru un eveniment literar, dar şi pe majoritatea membrilor redacţiei. Alte nume în dicţionar fac şi mai repede legătura cu zona Brăila – Galaţi unită (cum bine ştiţi) şi prin apartenenţa la USR chiar în formula menţionată. Astfel, îi veţi regăsi pe Fănuş Neagu, dar şi pe Corneliu Antoniu – preşedintele filialei USR Brăila – Galaţi, gălăţeanul Victor Cilincă, prozatorul brăilean Vasile Datcu, Katia Nanu – redactorul şef al cotidianului „Viaţa Liberă” Galaţi, gălăţenii Coriolan Păunescu şi Sterian Vicol, ca şi Angela Baciu). Autorul anunţă şi că are în lucru DICŢIONARUL CUPRINZĂTOR AL SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI, şi aşteaptă de la scriitori curriculum vitae detaliat, cu numeroase amănunte biografice, referinţe critice, fotografii astfel încât actualitatea literară să fie reprezentată cât mai clar.

vecinului de la parter emoţionată, îl sărută şi îi spune că îl aştepta demult ; ea îl îmbrăţişează în timp ce îl informează că ea a aranjat această întâlnire cu şeful lui ; şeful hotelului îi urează poftă bună ; ea îi strânge mâna asigurându-l că nu l-a uitat nicio clipă ; recepţionerul le deschide uşa de la camera închiriată ; ea îl ţine de mână în timp ce se plimbă dimineaţa în bătaia răsăritului pe străzi înguste ; ea îi răspunde că, copilul lor face bine ; la rugăminţile lui, rup amândoi cercul desenat de ei în jumătate ; ea îi spune că a desenat cu culoarea albastră ; ea îşi strânge buzele când aude de la el că cercul pe care l-au desenat nu e perfect desenat aşa cum nici oamenii nu sunt iar sentimentele nici atât iar oamenii nici nu sunt pregătiţi de sentimente perfecte, iar relaţia lor de 22 de ani intră în categorie cercului desenat strâmb şi că foarte mulţi oameni nu se bucură nici măcar de un sfert din ce au trăit ei şi că e chiar o onoare pentru el că această valoare numită relaţie dintre ea şi el, legătura sentimentală strânsă nu a atins perfecţiunea ci o imperfecţiune rară pentru care omul contemporan nu mai e în stare să viseze la perfecţiune, dar nu e în stare nici măcar să atingă imperfecţiunea, această legătură dintre ei doi le-a întărit fiinţa şi i-a îmbogăţit ; ea îl strânge puternic în braţe jucându-se prin părul lui şi tac câteva minute ; îi dă jumătatea de cerc desenată cu albastră de ea spunându-i că acest copil al lor se va transforma în doi copii, unul al ei şi unul al lui şi că ea i-l oferă pe al ei lui, rugându-l să i-l dea pe al lui ; ea prinde o frunză din zbor

www.oglindaliterara.ro

zicându-i să o ducă în apartamentul lui ; preotul îi pune coroana pe cap ; soţia lui se uită la el şi îi spune da ; prietena cea mai bună a mamei cu soţul ei, eliberaţi sub supraveghere pentru acest eveniment îi urează lui căsnicie nebună, deosebită şi plină de fotbalişti mici în casă ; al treilea prieten care se mută din oraş îi spune că îl va mai suna ; doctorul îl informează că soţia lui e însărcinată ; şeful îl promovează pentru călătoria reuşită de afaceri ; asistentele îi dau în mână fetiţa nou născută ; bunica o adoarme spunându-i lui că seamănă cu el ; mama lui îl îmbrăţişează în faţa bisericii ; fetiţa lui îi spune tata ; mama îi citeşte scrisoarea fetei vecinului ; fetiţa îl ţine de mână şi face primii paşi ; şeful îi predă firma pentru jumătate de an ; bunica îi arată şosetuţele pentru nepoţică ; soţia lui îi cumpără ochelari de vedere ; fetiţa lui îl serveşte cu tort la împlinirea celor cinci ani ; unul din prietenii plecaţi îl sună urându-i la mulţi ani pentru împlinirea celor 32 de ani, fericit că şi Alin bea acelaşi vin ; şeful îi dă jumătate din acţiunile firmei ; soţia îl întreabă dacă îi place cum s-a vopsit. Mama lui îi face budincă ; colegii de serviciu îi fac un cadou ; bunică îi aranjează părul ; fetiţa lui împlineşte 10 ani şi îi mulţumeşte de cadou ; soţia îi mulţumeşte pentru noua casă cumpărată ; soţia lui îl invită întro vacanţă extravagantă la împlinirea celor 46 de ani ; un şofer beat îl omoară pe Alin pe trecerea de pieton ; părinţii lui cu fetiţa şi soţia aruncă flori pe mormânt.

LECTOR

CALISTRAT COSTIN - SUGESTIA, CIFRUL, ALUZIA... motto: «... si toata caldura Zboara de-odata din trup raspindindu-se-n vinturi viata...»Eneida, Vergiliu Subtil, detasat de vena mai sentimentala a poetilor, in general, Calistrat Costin Janine Vadislav este in ultima sa carte, «Om fi gresit galaxia!» de un clarobscur aspru,novator. Si cind afirm acest lucru ma gindesc ca Poetul impartaseste acel antiromantism ispirat si nu pune nici o clipa macar problema celor mai facile evidente ale sentimentalismului ci a romantismului insusi. «... viata de-aici, viata de-apoi, viata pierduta, viata de moarte, nimic nu mai inseamna pentru el, cineva in istorie imparte si desparte...» Luciditate dusa la extrem , poezia lui Calistrat Costin este de factura aproape pur filozofica, transanta, asumata, inlaturind - datorita alcatuirii sale, uneori voit realiste iluziile, imaginea eroizanta, portretul ambitios. De aceea versul sau este plin, clar si iluminat. «astazi... astazi bruma de amagire cu miezul ei de foc a intrat in pamint, coborirea de pe cruce pare ca n-a avut loc.» Fiecare cuvint, fiecare imagine, fiecare gind, apoi ceea ce nu se vede, gesturile, asteptarea, intirzierea deasupra paginii incepute,dar si ceea ce vine din afara, ginduri,

aluzii,asteptarile celor din jur dar si forma insasi a poemului , sau tehnica aplicata,se raporteaza si este raportat- de fiecare dintre cititori - la un sistem de coordonate care permit identificarea modului in care putem lega o relatie cu actul de creatie. Apoi mirosuri, gusturi, senzatii, permitind perspective multiple asupra actului creativ al poetului care prin tot implineste un destin, imaginea clara, materializata astfel a simbolului poetic contemporan. Poet teluric, profund uman, Calistrat Costin foloseste cuvintul bine temperat, motive serioase, primordiale, tratate cu stralucita simplitate. «Timpul nostru, timpul TAU, DOAMNE, ce-i timpul?! nimeni, dar nimeni nu stie ........................................... Tu, DOAMNE, nicaieri si pretutindeni. Volumul sau contine, intr-un tipar clasic, imaginea incredibila a unei lumi care se sustime pe temelia mai veche a unei lumi a dezordinii, asumate de artistul modern... o asceza, un ritual rigid si chinuitor, magie, pentru a da, in final, o alta imagine a lumii prinsa in virtejul unei altfel de realitati. Poezia lui Calistrat Costin are stil, claritate, sobrietate, forta, reusind sa inteleaga si sa transmita mesajul mai departe pe care LUMEA l-a proiectat in mintea sa. Este o carte care vorbeste despre experienta intelectuala si emotiva - aproape un jurnal, am putea spune - , un mod de a defini realul prin discursul poetic, in aceasta lume de impresii instabile. Ce as mai putea adauga? Desigur, “ OM FI GRESIT GALAXIA!” este, in opinia mea - si acest lucru reprezinta extraordinar de mult in poezia romaneasca ( cel putin...) o carte deschisa, o carte a smereniei OMULUI care s-a crezut in stare de orice..., inepuizabil, invincibil, nemuritor...

• AFORISME • AFORISME • AFORISME • • Materialismul e o conceptie sãnãtoasã asupra existentei, si poate fi asemuit cu un flãcãu lat in umeri, cu obrajii rumeni, bun la toate, numai la poezie, nu. • Ce altceva este inclinatia artisticã, dacã nu cumva portretul nostru interior, pus in ramã cu un zel religios, in obscurã odaie a rãstimpului vietii noastre? • Fereste-te de individul care iti aratã prea mult respect de la inceput;lipsa lui de respect de mai târziu te-ar zãpãci de-a binelea. • O mare gresealã a femeii e de a crede cã sofisticãria ei congenitalã inseamnã numaidecât mister. • Auzi adesea o asazisã obiectie (criticã), de genul—n-avem de-a face cu o poezie in adevãratul sens al cuvântului, fiindcã nu e sincerã, dar, in fine, e

bine scrisã; la fel, o prozã( neapãrat ‘’ scurtã’’, ca sã nu oboseascã) se-ntamplã sã fie, la rândul ei, bine scrisã, cu alte cuvinte lipsitã de profunzime; un articol sau un eseu nu e tocmai substanţial, nu dezbate idei, nu aduce’’ nimic nou’’, dar, culmea, e bine scris, in sensul cursivitaţii pur formale …Sã inteleg atunci cã un text care nu e tocmai bine scris, ba chiar rãu scris, este numaidecât viabil ? A scrie agramat sau prolix, inseamnã cumva spontaneitate, inspiratie, autenticitate? Cu asemenea prejudecãti, toti ‘’nespãlaţii’’ lumii literare ar putea incepe o carierã colosalã de-a dreptul la …cârciumã, unde, sã recunoastem, spontaneitatea e la ea acasã. • Uneori, ca sã nu tulbure viata, moartea umblã in vârful degetelor. • Când spiritul tace,

universul pute. • Omul complex are mai multe feţe; falsul prieten, numai douã. • Singura apã cu care te poti sãtura este aceea in care se bãlãcesc mãgarii. • Un critic literar lipsit de orice insusiri artistice, seamana cu un mort care, stimulat o clipã artificial, incearcã sã-i explice omului viu ce este viata. • Sugrumatã de intrigi, iubirea seamãnã cu un crater stins, fumegând—nu poti stii când izbucneste iar. • Conflictul cel mai sângeros e cu tine insuti— dâra ce se scurge e in stare sã-ti umple viata. • Mania unora de a face teorie literarã, utilizând o terminologie savantã, echivalentã cu mania altora de a filosofa, in absenta autenticitãtii trãirii, e de-a dreptul ridicolã.Si asta pentru cã, desi nu se opresc la fluctuatiile ei cotidiene,

www.oglindaliterara.ro

Robert Toma literatura si filosofia sunt ‘’lacome’’ de viatã, isi sorb sevele din ea. • Toate teoriile, mai mult sau mai putin subtile, de pânã acum, cu privire la ‘’geniu’’, nu fac decât sã punã incã o datã intrebarea—ce este, pânã la urmã, geniul? Tot astfel, numeroase comentarii au fost dedicate unor capodopere literare românesti si universale.Ne place sã discutãm aprins, sã polemizãm pe marginea a ceea ce numim, adesea fãrã ezitare,’’canon’’, ‘’punct de reper’’, ‘’realizare superioarã’’ etc.Cine poate spune insã, negru pe alb, ce este capodopera?

5993

JURNAL

YU LAN HUA Viaţa în campus, Shantou University, 2003-2004 (urmare din numărul anterior) Vineri, 3 octombrie Dormim bine noaptea. A doua zi vizităm nişte sere de cactuşi şi iar urcăm un munte, să mai vedem un templu. Ne-a încântat masa de prânz, luată într-o parcare de pe drum, într-un restaurant nou, à l’américaine. Alături, nelipsita casă de ceai. De amintit că în prima zi a excursiei, am mers la o ceainărie, unde ni s-au servit, „după ritual” diverse tipuri de ceai, care de care mai parfumate şi mai rare ca aromă, în vederea comercializării. Aici am aflat că ceaiul nu se bea oricum. Există un adevărat ritual, care se predă în şcoli speciale. Ceştile trebuie încălzite prin opărire cu apă fiartă, primul ceai se aruncă, al doilea se toarnă în ceşti după un anumit tipic, prin vărsare de sus, se umplu ceştile nu pe rând, ci câte puţin în fiecare, şi iar de la început, până se umplu. Ceştile sunt de mărimea unui degetar; dacă nu eşti atent, le scapi pe gât. Băutul ceaiului se face şi el cu dichis: mirosit, sorbit, extaziat, repetat. O noutate pentru noi, care nu ştim să bem ceaiul aşa cum o fac ei. Există şi un limbaj al ceaiului, grăitor în felul cum ţii degetele în jurul ceşcuţei: un deget – cel mic – ridicat în sus la sorbirea ceştii înseamnă că eşti singur; două, că îţi cauţi partenerul, ş.a.m.d. De fapt, japonezii au învăţat de la chinezi ritualul ceaiului, rafinându-l prin simplificarea etapelor şi imprimându-i nobleţe spirituală. Civilizaţia ceaiului – măiestrie şi rafinament oriental! Degustarea ceaiului mi-a amintit de cea a vinului în cramele de la Cotnari, în 1987, când promoţia 1957 a Facultăţii de Agronomie „I. Ionescu de la Brad” din Iaşi serba 30 de ani de la absolvire. Degustarea vinului s-a făcut şi ea după un ritual, rafinat şi acesta, aromă, parfum, culoare, pahare schimbate. Bolul de la mijlocul mesei în care trebuiau deversate paharele cu mostrele gustate, rămânând veşnic gol, licoarea magică pogorându-se în suflete, hrănind spirtul; pâinea albă, ştergarele dacice impecabile, fructele proaspete, cubuleţele de brânză afumată, s-au dovedit semne incontestabile ale unei alte culturi – cultura viţei-de-vie. Civilizaţia vinului – măreţie şi rafinament occidental! Casa de ceai din parcare este nouă şi elegantă. În faţă se află o fântână arteziană cu schepsis: un ceainic suspendat în aer, îşi varsă conţinutul umplând fără încetare ceştile aflate în jurul lui, care la rându-le se varsă în bazinul ce închipuie tava chinezească de ceai. În realitate, jetul de apă ascunde sub perdeaua sa stâlpul care susţine suspendat ceainicul în aer. Facem poze cu „Lipici” – o dulceaţă de chinezuţ, de trei – patru anişori, vorbăreţ şi lipicios (de-aici şi porecla). Când îl iei în braţe nu se mai dezlipeşte de tine, şi-ţi povesteşte o grămadă de minunăţii pe limba lui şi deşi nu pricepem nimic, ne înţelegem foarte bine. Tot timpul suntem solicitate să facem poze cu turiştii chinezi, doar eram „maimuţele albe”. Din politeţe ne-am supus, deşi chestia nu ne făcea plăcere. Cunoaştem în restaurant un grup de ziarişti thailandezi dintre care unul vorbeşte destul de bine engleza. Din discuţii ne dă prin cap ideea să vizităm Thailanda (jumătate din preţul de la noi). Este ora 15:00. Ne urcăm în autocar. Peste trei-patru ore vom fi acasă, la Shantou. Îi observăm pe tovarăşii noştri de călătorie. Am făcut-o, de altfel, tot timpul excursiei. Brownieni (se mişcă haotic). De cum se urcă în autocar, adorm, mănâncă zdravăn la cele trei mese principale, iar între ele, cumpără dulciuri şi fructe, şi rod, şi rod, şi tot slabi rămân. Doamnele şi copiii şi-au schimbat zilnic toalete, iar bărbaţii numai tricourile. Sunt o societate de consum, şi totul merge bine. Cumpără toate nimicurile, şi pentru ei, dar şi pentru copii. Respectarea tradiţiei, care la ei a fost şi este lege, le asigură un trai tihnit, fără stres, şi longevitate. Încep ziua de muncă la 8, sau 9 dimineaţa. La 11:30 merg la masa de prânz, care se respectă dumnezeieşte. Urmează două ore de siestă, după care se mai munceşte până pe la ora 17, şi gata! Nimic nu se face pe stres, sau nervi. Totul în tihnă şi aceasta se respectă. Copiii merg la şcoală la ora 8. La 11 vin acasă. După-amiaza au ore doar de la 14 la 16. Studenţii au un program lejer, 8 – 10, până

5994

la 15 ore pe săptămână, şi mult timp liber, pentru bibliotecă, atelier de pictură, calculator, etc, în funcţie de specialitatea pe care şi-au ales-o. Fac mult sport, european dar şi tradiţional. Profesorii universitari au norme de şase ore pe săptămână, la un salariu decent, de aproximativ opt sute, o mie de dolari americani. La fel şi celelalte categorii didactice au un anumit număr de ore, care se respectă şi salarii decente. Nu patruzeci de ore pe săptămână şi-n week-end, fuga, fuga, în alte oraşe, pentru învăţământul de la distanţă – fraudă fiscală şi distrugerea viitorului tineretului nostru, care numai carte nu face în Ţara Nimănui a anului 2003! Pensiile, şi ele sunt decente. La poziţia mea, în Ţara Metafora, pensia este de patru ori mai mare, iar medicamentele, cu adevărat subvenţionate de guvern. Oamenii, aici, sunt lăsaţi să trăiască, iar bătrânii, respectaţi nu decimaţi ca la noi. Ora 17. Ajungem la Shantou. Mâcu comandă un taxi, şi duce grijuliu aparatul de fotografiat la reparat. În aşteptarea lui, privim spectacolul străzii. Mâţe şi câini, în cuşti, pe la colţuri de trotuare, pentru a fi vânduţi. Negustorii pe care-i vedem, se pare că fac vânzare ilegală., căci o razie a poliţiei, le confiscă „coliviile”, iar ei fug ca potârnichile. Bietele animale, sunt aruncate cu cuşti cu tot în maşina poliţiei

Oana Dugan

Tot vineri, 3 octombrie Cine să-l mai pomenească? Doar noi! Dacă ar fi trăit, astăzi, Virgil ar fi împlinit 71 de ani. N-a avut zile, săracul!!! Doarme de trei ani (când au trecut!?) alături de mama şi tata, în pământul cald al Brăilei. Venind din oraş, l-am găsit mort, la picioarele mamei, aflată în fotoliu. Stop cardiac, datorat edemului pulmonar, prin nefuncţionarea suficientă a unicului său rinichi. Şi mama, ce nefericită! După ce că zăcea de ani de zile paralizată în pat, şi-a mai văzut şi fiul (pe care-l iubea mai mult ca lumina ochilor), murindu-i sub privirile-i disperate, fără a putea să-i dea cel mai mic ajutor. Ce va fi fost pe ea sărmana! Cum o fi ţipat şi o fi implorat cerul! Nu ne-a povestit niciodată nimic... Sâmbătă, 4 octombrie O însoţesc pe Oana la Teacher’s Office. Citim corespondenţa din ţară şi presa pe internet. Ne e dor de ţară, tare, tare, deşi ştim ce se întâmplă acolo. Ni se strânge inima. Urmărim cronicile din Viaţa liberă, despre Festivalul de Comedie de la Galaţi, pe care l-am frecventat an de an, încălzindu-ne sufletele şi luminându-ne mintea. Oana îşi pregăteşte materialul pentru sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Alba-Iulia. Ce mutre or să facă Loesbi & Co. când vor vedea lucrările publicate. Vor apărea acolo fără avizul lor. (Citeşte bine!) Aşa au pretenţia numeroasele şefe, cinci la număr, de la Floci Blonzi citire! Le dor ficaţii de rezultatele persoanelor capabile şi nu ştiu cum să le minimalizeze şi cum să împiedice atingerea lor, nu de alta, da’ să nu le fie depăşite propriile orgolii. Seara sună Prof. Harry, (numele englezesc pentru chinezul de la Universitatea din Ning’ Bo), pe care Oana l-a invitat să-şi trimită o comunicare la Alba-Iulia. N-a vrut să fie singură. Duminică, 5 octombrie Repetăm figura. Oana lucrează la calculator. Eu citesc, în original, Povestea de Crăciun, a lui Charles Dickens, spre marea mea delectare şi mândrie (fiindcă o citesc în engleză!!!). Povestea va trebui pusă în scenă de Crăciun. Îndatorirea Oanei este să redacteze scenariul, prin adaptarea cărţii. Tot ea va fi şi producătoarea spectacolului. O ajut cum pot.

www.oglindaliterara.ro

(continuare în nr. viitor)

Dezvaluiri socante. Experimentul de la Geneva s-a si terminat

DEZVĂLUIRE

Doru Bem

www.oglindaliterara.ro

-De dincolo de vibratia noastra. De pilda AND-ul nostru vibreaza cam cu 80 de Ghz pe secunda adica 80 de miliarde de hz pe secunda. Imaginati-va o fiinta care vibreaza la 500 de TERA HERTZI. ~la ar fi lumina -pai, pe asta nu îl mai vad, dar e lânga mine. Iar el îsi încetineste sau îsi modifica cumva propria vibratie si încep sa-l vad pe strada si sa stau de vorba cu el. -Vorbim de entitati încarnate? De o lume a spiritelor?-Nu încarnate, ci întrupate. Alte civilizatii extra-Terra. Noi suntem suntem spirit care am parcurs trei stari de agregare: informatie, am ajuns în energie, iar acum suntem în materie. Tot spirite suntem, dar în a treia stare de agregare. Sunt spirite care nu sunt în a treia stare de agregare, ci în prima stare de agregare sau în a doua. Si mergând mai departe... materia e iadul. Ce înseamna iad, rau? Înseamna ceva care se desface, se distruge si se transforma tot timpul -ceva care construieste înseamna binele. Responsabilul desfacerii este Lucifer, responsabilul constructiei este Cristul. -Sunt doua elemente fara de care universul nu ar putea fi “stabil”? Nu ar putea “functiona”? -Dau ca exemplu o greseala pe care o face Martin Heidegger în momentul în care vorbeste despre fiintare si non-fiintare. L-as întreba eu: aici în stânga pun fiintarea si zici ca e si nonfiintarea. Unde o pun? Pai, pune-o în dreapta. A, deci este? Fiinteaza, dar ca non-fiintare. Este ce vorbeam mai devreme cu “nu am încredere în mine” -ba am, dar o am negativa. Când am enuntat ceva, el exista. -Sa întelegem ca cei de la CERN ar fi descoperit în urma cu doi ani si jumatate posibilitatea de a trece granitele timpului si spatiului? -Au descoperit-o ei acolo si o descoperisera si rusii la Dubna si altii, numai ca ei merg pe un palier superior având un generator, un accelerator de particule. Ce înseamna sa accelerezi o particula pâna la viteza luminii? O transformi direct în informatie. Fiindca fotonul în univers este purtatorul informatiei, este postasul care trimite informatia în tot univesul. Intra si în corpul nostru sub forma de fotoni si iese sub forma de fotobioni, iar specialistii o vad în aura -informatia. Ei au acolo posibilitati tehnologice de a urca pe un plan superior al experimentelor în ceea ce priveste timpul si spatiul. Nu e chiar o stiinta care se gaseste pe taraba în piata Moghioros. -Banuiesc ca nu ar fi util si nici indicat si nici bine ca toate acestea sa fie pe piata... -Sa ne imaginam o hrana spirituala greu de digerat. Noi, suntem majoritatea un fel de copii. Ia sa ne imaginam ca îi dai unui copil de trei luni o vodca mare, vreo doua friptane si o sticla de bere. Pai, ce face? Moare. Deci proportional cu evolutia spirituala luam o hrana din ce în ce mai grea. Multi spun: “vreau si eu sa stiu”. Si ce faci cu ce

î

Se pare ca experimentul de sub pamânt, si anume CERN -Geneva, nu numai ca a început, dar s-a si finalizat înainte ca lumea sa aiba habar despre acest lucru. A înteles oare cineva dintre noi, profanii, ce se întâmpla acolo? Oare ce descoperiri se fac si s-au facut? Ca într-un joc de copii, neam amuzat si am cochetat cu niste cuvinte si informatii: teleportare, universuri paralele, crearea universului, cât si forma lui de fiintare... si multe altele. A înteles oare cineva cu adevarat aceste cuvinte? La 12 august 1943, în America, la Eldridge, se dadea startul unui experiment ce avea sa revolutioneze tot ceea ce omul cunostea despre fizica, univers, timp si spatiu -experimentul Philadelphia. Doua creiere gigantice, Einstein si Tesla, s-au pus “neuron la neuron” pentru a crea posibilitatea ca un vas de marina cu echipaj sa dispara si sa reapara într-un alt loc al lumii bine determinat. Acest fenomen se numeste teleportare si a fost descoperit în urma cu 65 de ani! Oare ce putem descoperi în 2008, într-un experiment situat la 100 de metri sub pamânt, pe o arie de 27 de kilometri, în care s-au investit cel putin 9 miliarde de euro si la care lucreaza în jur de 5.000 de fizicieni din toata lumea, plus participarea a 20 de state? Au existat si înca exista experimente care întrec cu mult imaginatia noastra si tocmai din aceasta cauza noi, astia din lumea de jos, de pe biciclete, ramânem siderati si nu putem decât sa aducem un argument foarte puternic, “prostii, domne... ce tâmpenii mai scot si astia!” Trebuie sa facem pasul de flatulatie mentala de la gândire! Vom continua interviul de saptamâna trecuta cu domnul profesor Lucian Iordanescu. Personalitate cunoscuta în domeniul stiintei aplicate, dar si a metafizicii, ne aduce constant noi informatii si explicatii extraordinar de interesante. Lincentiat într-o varietate de domenii ca: psihologia (Moscova), energetica (Moscova), filologia, institut de studii si cercetari în teologie (Germania) si drept, Lucian Iordanescu aduce cunoastere si cunostinte acolo unde samânta este roditoare. -Vom disparea, dupa câte se zvoneste, într-o gaura neagra? -Aceste cuante de energie din CERN au ca ipoteza matematica -deci IPOTEZA matematica -ca atunci când se lovesc, sa dispara spatiile intraatomice si sa devina un nucleu atât de dens cu o gravitatie inimaginabil de mare. De pilda, într-o gaura neagra, un om dispare ca volum si ramâne un punct care are în gravitatia respectiva o greutate cam cât un cluster galactic. Un cluster galactic înseamna cam 11.000 de galaxii... materia se prabuseste în sine. -Deci vorbim de niste ecuatii, si nu de o realitate a gaurilor negre? -Nimeni nu a pipait pâna acum aceste gauri negre, numai matematic. Ipoteza matematica este pur si simplu o forma abstracta de fiintare care nu are nici o reprezentativitate la ceea ce stiu eu material. -Totusi în istoria fizicii, dupa câte stiu, aceste gauri negre au fost studiate si analizate, sunt întregi teorii... varii posibilitati a ceea ce se poate întâmpla cu o gaura neagra. -Hai sa lamurim ce este o gaura neagra. Este o poarta prin care materia trece la loc în informatie. La fel ca apa care se vaporizeaza si trece la loc în informatie, dupa care ciclul revine, informatia trece la loc în energie si materie, materia trece la loc... -Redescoperim ceea ce spuneau chinezii în urma cu 3.000 de ani: nimic nu se pierde, nimic nu se distruge totul se transforma. -Absolut. Este absurd sa spun ca dispare, ca se pierde. Cum sa se piarda? Pai, daca s-ar pierde, ar însemna ca ceva din universul asta lipseste. Si nu are cum sa lipseasca pentru ca e la mintea elementara... -Chinezii au dat în câteva cuvinte definitia perfectiunii si a echilibrului total. -Asa este. Si atunci partea spirito-stiintifica a experimentului de la CERN s­a terminat acum vreo doi ani si ceva! -Stiu ca în luna septembrie au spus ca i-au dat drumul. Asa ne-au informat. -Da. Asta pentru spectatori si impresia artistica. De ce credeti ca s-au întâlnit acolo 20 de state? -S-a vehiculat ca s-au investit în jur de 9 miliarde de euro. -Asta se spune cu voce tare. Sunt doua parti: într-una se spune cu voce tare, iar în cealalta mai pe soapta sau în gând. Acolo s-au facut niste descoperiri extraordinare. Am mai spus despre asta. E vorba de zirconiu. Care nu este un material natural, ci unul de laborator si are aplicatii în tehnologia militara, a reactoarelor etc. Este un material extraordinar de fiabil si pur. Toate statele invitate au interese în diverse forme de aplicare a descoperirlor de la CERN. Si atunci au fost invitati reprezentantii, li s-a expus si fiecare si-a ales. Ca la târg. -Aveti cunostinta despre ce “exponate” ar fi vorba? -Am spus zirconiu sau putem vorbi despre energii neconventionale. -Zirconiul în ce cazuri poate fi utilizabil?-În special în armata si aviatie. Sunt anumite aparate care au nevoie de un anumit suport material, care sa nu fie influentat si sa nu absoarba anumite câmpuri de energie. De pilda, reactorul nuclear de la Cernavoda. Vasul Calandria, unde stau tevile de zirconiu în care sunt pastilele de uraniu, ele sunt asezate dupa o geometrie perfecta (4 microni toleranta) pentru ca neutronul rapid care porneste are o traiectorie foarte precisa. Loveste în atomul de alaturi si sparge neutronul, iar de acolo începe o reactie în lant. Zirconiul, daca nu e pur, absoarbe o parte din energia neutronului care trece prin el si atunci nu se mai duce exact la tinta, ci cade mai alaturi, mai încolo sau mai încoace. Vasul Calandria are un diametru de 12 metri pe când (cu desoperirile de la CERN) as putea sa-l fac numai de un metru. Si are aceeasieficienta. -Spuneati ca experimentul s-a terminat acum vreo doi ani si jumatate.Credeti ca s-a lamurit problematica spatiului si a timpului? A ceea ce Einstein si Tesla dezvoltau în urma cu 50 de ani? -Sigur. Mai ales ca anumite forme de experiment de la CERN se refera la teleportare. Dar teleportarea în trepte de vibratie diferite fata de cea actuala. Sa zic ca plec din 14 hertzi si ajung în 20 de hz, 70 hz... asta înseamna ca ma mut în lumile paralele. Pentru ca Einstein a lasat legaturile lui (ca si Tesla), numai câtorva minti foarte bine pregatite. Sa nu ne imaginam ca numai noi putem pleca încolo si încolo vine spre noi! Si sunt de mult printre noi aia de dincolo. Einstein a avut legaturi precise cu ei. -Ce înseamna „ei”? Ce înseamna „de dincolo”?

5995

ESEU

POSTMODERNISM VS. NEOAVANGARDISM

Fără a fi un curent artistic omogen, unitar, cu o doctrină divergentă, s-ar putea spune discutabilă, postmodernismul răsărit în SUA, prin 1960, s-a răspândit fulgerător în lume, mai ales în Europa vestică. Impunere în forţă, cu dinamitarea ideii de centru, de pol unic, lărgind orizonturile spre periferia culturală şi socială, cu repercusiuni grave, dramatice pentru-prejudecăţile decanon, soclu, neintuibile în stabilirea liniei de demarcare a artei autentice de fals şi mediocritate. Invocarea postmodernismului în cazul Umberto Eco, adăposteşte măcar două motivaţii. Prima: înflorirea în Italia a neoavangardismului, veştejind până la umilinţă postmodernismul, ca o excepţie de la regulă, în peisajul artei europene. Pe cât de contradictoriu, pe tot atât de prizat la inovaţie, postmodernismul a migrat dinspre arhitectură spre poezie, graţie lui Randall Jarrell, John Berryman, Charles Oson 1, fapt notabil, care, conjugat cu detectarea abisului şi a originilor, sevelor în ontologia lui Nietzsche şi Heidegger2 a provocat fascinaţie dar şi iritare, perplexitate prin ideea de compromis în artă, de pactizare cu artificialul, neprofundul, superficialul, ipostază deloc înălţătoare, sublimă, taxată cu severitate de Dan Grigorescu3 (postmodernismul “e mort din faşă”; el se poate defini mai degrabă prin ceea ce nu este, prin categoria negativului) ori Romul Munteanu4 (“fenomen pasager”, supus vremelniciilor şi nu numai). Conceperea artei într-un mod prea extravagant, libertin, a revelat strania contaminare cu muzica rock, cultura hippy, toleranţa la droguri/le stimulatoare, chipurile, de fantezii-ieftine!-adăugăm noi-, precum şi o firească apropiere de universul calculatorului, de noile achiziţii ale civilizaţiei5. S-a produs practic o poziţionare aparte vizavi de arealul sensibilului echivalentă, poate, cu exodul din estetic şi virarea bruscă spre extraestetic, cu efectul achiziţionarea de reflexe sociale, politice, cum constata Luiza Marinescu6. Impuritatea la nivel micro- şi macro-

artistic-, în optica lui Guy Scarpetta7 -, de la melanjul inefabil arta-nonarta, indecizia compoziţională, ratarea epilogului, nerăbdarea încheierii actului creator nu-i totuna cu celebra ambiguitate echiană, ori “finalul deschis”, ci un (in)vizibil pas nefast către kitsch, nerepudiat ferm, dimpotrivă îmbraţişat discret, fetişizat. De altfel, se avertizase asupra acutizării răului social, transferat tel quel / tale quale în artă, într-o regie imperfectă, dacă nu cumva, de-a dreptul mediocră. Plusurile şi minusurile tuşate, rând pe rând, de specialişti, au dezmorţit gustul estetic, au legitimat acest insolid curent artistic, pe durata minimală, a 2-3 decenii, şi, pe deasupra, au pigmentat cu trăsături excentrice, postmoderne, celelalte direcţii şi orientări artistice din a doua jumătate a veacului XX. Şi atunci se naşte întrebarea firească : ce legătură, ce noimă are postmodernismul cu marile culturi europene, dacă el a avut o încarcătură redundantă şi semiestetică? Expansiunea lui europeană nu a fost acompaniată de jerbe multicolore, ci pavată cu “spini”. Spre exemplu, pătrunderea în Germania s-a produs într-un context delicat, vulnerabil, dramatic, privitor la o polemică de idei antrenând şcoala de la Frankfurt şi pe H.R.Jauss, de aici o anume crispare. În Franţa, el va fi fost aglutinat de către insaţiabilul structuralism propagat de J.Derrida, R.Barthes, Claude LévyStrauss, Gilles Deleuze, Pierre Bourdieu9. În Italia, în schimb, “Grupul 63” şi-a exhibat austeritatea faţă de postmodernism, propunând producţii artistice, în special, poetice, nu neapărat inedite, impecabile, ci contaminate, “pestriţe” compozite, cu adieri dinspre futurism, neomodernism, ermetism. Mediatizarea a fost asigurată mai cu seamă de publicaţia Il verri10, secondată de antologia I Novissimi. Ce trebuia înţeles din relaţia postmodernism–neoavangardism, rămâne glacialitatea, reticenţa Italiei, ingratitudinea, am putea spune, vizavi de primul concept, coroborată cu conectarea

sti?

eveniment perceput, o actiune perceputa. -Si atunci ce putem spune despre BigBang?-E o ipoteza. Si zic: “înainte de Big-Bang ce a fost?” -nu se stie. Ba se stie, universul era în potential. Si nici nu sunt convins ca a fost o explozie, a fost o aparitie, o revelatie, dintr-odata el s-a relevat în miscare. Statea în potential si dintrodata a început sa se miste. Ei considera aceasta miscare la scara universului explozie. -Sa revenim la nivelurile spiritului despre care vorbeati. Vad ca aveti si o plansa. -Spiritul cel mai de jos care are secunda cea mai lunga este pamântul. El are ca personalitate forma amorfa. Când zic lunga, la el înseamna o secunda, o suta de milioane de ani. Un nivel superior este piatra, care e primara, dar are mai putin de o suta de milioane de ani -secunda. Dar sa revin la graficul pe care îl am în fata. Oameni cu spirit amorf avem 1.999%, oameni cu spirit primar avem 29%, urmeaza primitivul care este de forma

-Cum ne putem imagina evolutia spirituala în alte planuri? Evolutia spirituala are loc numai pentru oameni, numai aici pe Terra, numai pentru cei încarnati în aceasta vibratie? -În univers spiritul are sapte planuri de evolutie.-La CERN se pot descoperi aceste planuri despre care dumneavoastravorbiti?-Sigur ca da. Pentru ca anumite particule, anumite forme de cuarc despre care am amintit mai devreme, au ca definire simpatia. Ce caracteristica are simpatia? Simpatizeaza cu particula cealalta. S-a descoperit ca doua particule care sunt despartite de o mie de miliarde de kilometri si de o mie de miliarde de ani lumina, ele se comporta ca si cum ar fi una si aceeasi. Stiuuna de alta la distantele astea incomensurabile de timp si spatiu. Dar sunt si particule care se razvratesc una împotriva celeilalte. Asa si cu experimentul asta de la CERN, e greu de spus oamenilor în ce consta. Sa nu uitam ca informatia este un

5996

www.oglindaliterara.ro

Iulian Bitoleanu exultantă la un modernism sui-generis, filtrant, rebotezat “neo avanguardia”, frizănd previzibilul, firescul şi augmentând elementul de surpriză. Unde se situează U.Eco raportat la cele două curente artistice? Prozatorul –au demonstrat-o Daniela Fulga şi Luiza Marinescu ş.a – s-a raportat la postmodernismul european,iar savantul a pactizat cu neoavangardia,erijâandu-se chiar în strateg.

____________________ 1.Matei Călinescu,Cinci feţe ale modernităţii Ed. Univers,1995,p.228 2.G.Vattino,Sfărşitul modernităţii,Nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă,Ed. Pontica,1993 3.Dan Grigorescu , De la cucută la coca-cola.Notă despre amurgul postmodernismului, Ed.Minerva,1994,p.199 4.Romul Munteanu, Postmodernismul în discuţie,în Jurnal de cărţi,5,Ed.Libra,1994,p.58 5.Luiza Marinescu,U.Eco în labirintul romanului postmodern,Ed.Fundaţiei România de Mâine,2003,p.20 6.Ibidem, pp307.Guy Scarpetta,l’Impurité, 1985 8.Ibidem 9.Alte referinţe remarcabile se întâlnesc în Condiţia postmodernă, de J.Fr.Lyotard,unde societăţile postindustriale au germinat estetic structuralismul,postmodernismul şi neoavantgarda 10.Vezi La generatione di Nettuno , Feltrinelli , Milano , 1966 , volum îngrijit de Nanni Balestrini şi Alfredo Giuliani ,si Generaţia lui Neptun , Grupul 63 , de C.M. Ionescu , ELU , 1967

vegetala sau lemnul, care reprezinta în oamenii din jurul nostru 47%, o proportie de 14%, care sunt abilii si care au ca reprezentativitate apaapa, nu poate fi comprimata, dar are o calitate, ia forma vasului în care sta, ea se modeleaza imediat în orice situatie -, urmeaza desteptii care sunt ca aerul, aproape nul. Îi bagi în seama -ai nevoie de ei, îi simti, sunt necesari -ei sunt numai 6%, vin inteligentii -au ca reprezentativitate vântul, miscarea -sunt numai 2% si ultima treapta a spiritului ca evolutie este înteleptul -ca reprezentativitate focul -iar distributia în oameni este de 0.001%. Astea sunt cele sapte trepte de evolutie ale spiritului în întregul univers dinamic. Universul pe care îl cunoastem noi din prima lege a Kybalionului. Eu am facut calculul acesta ca sa am... asa o orientare împrejur (râde). Ramâneti cu noi si saptamâna viitoare si veti afla lucruri extraordinare! Va doresc un weekend minunat, luminat si plin de iubire! Doru Bem

PROBABILITĂŢI SUPRAPUSE ÎN INVIZIBIL George Anca

(urmare din numărul anterior)

Gata, te duci, sunt inspirat de ziua ta, peste 10, 20, apoi treizeci, tot copil, 40, spre mine, ce faci? Măscărici, numeri, cine vrea o bucăţică de blat de tort, ai şi tu un desert, mi-a rămas de la tort, ce faci, Ana, acolo, ce trânteşti, hai, mă Răzvănele mami, Ana, ai şters praful? în camera din mijloc, peste tot, în special în camera voastră, nu mai am zahăr nici măcar de cafea, ba da, că mi-am păstrat, e bun? Totul e perfect, bine, cum termin trimit copiii, să fie şi covoare-ntinse, ai vrut să vezi cum se fărâmează nucile, stai să vin şi eu, Răzvane, vrei să mai vezi? ce? Cum se balinează nuci, Ana, mestecă-ntr-una nuci, şi ce multe lucruri o să se întâmple până la patruzecii tăi şi tot o să-ţi aminteşti de când ai avut zece, aici n-ai ce citi, vă pregăteaţi, o secvenţă, bioritmul, cel mai bun de ziua fiecăruia, pufnind ieşişi pe balcon, tu sau soră-ta, lecţia nucilor de tine sparte, cu ciocănituri, în bucătărie, ia uite, Răzvi, suni într-o ţeavă, retezi ceva pe cântec, soare şi răcoare, cronica voastră, merita frumuseţe, nu aşa, zilele noastre cu Eminescu se făcură ale lui cu voi, pe nerecitate, nimic, freci fiare tribologia lui şapte octombrie, ai trecut pe pervaz, îl pileşti, o găină şi-un pui mi-aduseşi, Ano, deci pilangiul era fratele, aniversatul, o loaşi pe tâmplărie, toate meşteşugurile maică-tii, cremă, bis, nu mai fi supărat, pocneşti mătura, probabil faci curăţenie, n-aveţi pretenţie, mă ignoraţi cu un fel de iubire, e şi ca de consumat, muţenia de ajutor, nicio sobrietate, acolo, niciun timp de epică sau epistemologie, şi asta, îi place? Ai revenit cu pufnet nou, ai închis fumul şi pe fumător, delir de hrană în de voi, aşa şi clătinările, pierdut Egiptul, Mesopotamia, aristocraţia, le trebuia mâncare, deci arheologia societăţilor post-foame nu mi-o serveşti bucuriei de-un subţire menisc în frământ şi atingere absenţă, s-o fi apropiind pagina tratatului, oridecare, mai ştim noi, eviţi ca Paypes, or so, nevastă-sa, Noica-l citea altfel decât dânsa, ce-o fi vrut, societatea celor 40.0.000, cât story, ce armată I do, Loyola, stai la un loc, am terminat torturi, ai terminat tortu? ia, hai Răzvane, c-a terminat mama tortu, Ana, fă-ţi treaba, hai mai repede, Ana Felicia, la frigider nici eu nu ajung, nu vă cramponaţi de nemuncirea mea, măcar scriu, ai măturat, Răzvan? ţi-o voi dedica pelteau, bătaia-n uşă, n-auziţi, de unde-am rămas, cine e? Carmen, Camen? Iese Oana afară, Alis, veniţi şi voi la ziua lui Răzvan, la vreo şase, spuneţi-le părinţilor, am auzit că e ziua ei, Carmen, vii şi m-anunţi dacă vii, ţi-am adus fete, dragă, n-aveai fete, închide uşa şi şterge praful, auzi? Aud, ce monstru şi mai şi scrie, ce cârpă, stai că-ţi dă mama, aia albastră, nu mai fă aşa că se supără doamna Georgescu, uşa de la balcon deschisă dacă eu mai aud aceasta între tine şi Ana, iese cu bătaie, dacă vrei s-o inviţi pe Viki, invit-o, initaţi pe cine vreţi, oftezi şi tu, s-acopăr aia, în juma de oră am terminat, nici juma de oră, mă şi când o să pun pe masă şi-o să fie mai nimic, o să fie, aşa, când nu

poţi să faci friptură, acel surâs free printreatâta roboteală vijelioasă, verdele ochilor sfidând toamnele veacului, aş arhaiza, aş picura cosmos nemaiîntunecat, hai repede, Răzvane, să speli pe jos şi gata, dedicaţii de-o viaţă altor vieţi, te superi dacă stau şi eu de-o ţigară, sunt obosită, Ana face o partidă de vorbit singură, ştii ce spune? eu am făcut atâta treabă şi tot pe mine mă trimite la piaţă, am ras ţelină, morcovi, mere, dar gutuia, nu, o să scriu pe-o listă, ţi-oi citi-o, la ordin, permiteţi, există centru, se vine din concediu, lasă delegaţia obcinelor, chiar criză de timp, optzeci la sută aceleaşi preparate, altfel conservatorismul copiilor mă mănâncă, singura îngheţată în bloc, Ana, ai terminat? nu, şterg praful Două zile miroase ţuica, iartă-mă, am băut azi-noapte whiskey, nu-mi place, nu voia să-l deschidă, plecase în Irak, nu ca mine în India, să-şi ia ghiul, lănţig, o cruciuliţă, uite ghiulul ăsta de cinci grame, deschide sticla, tot el că paharul spart, s-a spart şi al meu, un căpăcel, ca-n Basrah, căpăcel mai mare, aţi lucrat în echipă, aşa o să fiţi toată viaţa, clan (Marquez), ţi-am fost pe teritoriu şi când mi te născusei, şi eu sunt sentimental, linişte, te duci dacă vrei, câtă muncă pierdută, ziceai aproximativ, vă transcriu din dragoste, impulsurile nu vi le întorc, vizitatorie, lipitul copiilor, vreo imagine a întregului, câinele Patrick a intrat la noi în Olimp un pic. Romulus i-a dat un manual mai nou, îi trebuie din anul producţiei, că ăştia schimbă câte ceva în fiecare an. Gustă salata să văd dacă îţi place, îmi place, gustă că e a ta, vai, ce încăpăţânat eşti. Că nu mi-e subaltern ci supraaltern, taie-i dom’le o ureche şi nu e Van Gogh. Te introduc pe temei de personaje, cum silnic am întins un deget şi spre atmosfera impersonal-anti-indipen’că-soc, sperios cinci ani în America de-a Joyce, n-a docto, nu l-a, altceva, toţi fac, pe româneşte, cine-n locul meu, titularule, parcă apăruşi, revii, tu-mi dovedeşti stereotipurile. Îţi sunt dator, o să regăseşti ce-am vorbit, vei învăţa. Altă partidă. Am căzut. Linişte. Voi nici n-aţi mâncat azi de prânz, cui i-e foame? Păi ce, mâncăm odată cu copiii, la ole-oleieşte, paria-ra, obriorioraksayana, ra. Dec! în rând cu noisemnelor, sedilagolului, unireareală. Adio, dra-du-dra- ba da, baa etc., oo-a. Desfăşoară o stampă – ce prostie de tablou a mai (des)făcut Hil, aşa zice şi mama că-i urât, e frumos sau urât? urât că nu-i cu culori frumoase, alea n-au nicio vină, intrarăm în pictori, lumea ta, vernisajele pensionar-tinere, ciorba de urzici, vă decorez aşa-şi-aşa, serbare. Paginile voastre, copii uitaţi-vă la mine, Răzvane, dacă pleci, dacă nu, nu mai pleci, Ana, cât durează aranjarea unor pantofi, hai că vreau să plec, hai că sunt nişte bani pe birou, scrii? da, ce scrii? o povestire, tu? mă duc la piaţă, nicio mamă până nu aranjezi pantofii, lasă-mă că mă arzi, am douăzeci de lei, salată, ne râde, ţi-ajung, că ştii că nu se mănâncă aşa mult, ridică imediat covorul,

www.oglindaliterara.ro

ESEU banii, m-ai chemat asistentă, plânge, hai, du-te, Răzvănel, ridică portmoneul de jos, ia mai mulţi şi ia şi usturoi, ieşi şi tu, 16-17 lei, ia-ţi o sacoşă şi du-te, mamă, să nu-mi iei o verzitură, hai şi tu, copilaş, termină, ce-ai să ieşi tu, ce faci cu banii ăia, că d-aia neam certat, mă laşi să-i pun în puşculiţă? hai că mai am de spălat aici, fac o maioneză şi gata, uite ce fetiţă cuminte ai fost, se poate la sfârşit să plângi? aşa fată bună nu se găseşte oriunde, trebuie mult de umblat să găseşti aşa un copil muncitor, săritor, cât e ceasul, Hil, trei, şi cât, fix. Tu te îmbraci în rochia de prinţesă, numi e mică, vezi că nu vreau să mi se vadă, o, să nu ţi se, da, mamă, ştii tu ce, în şoaptă, mă duc, spăl, eu, unde, în hol da? în hol da, aragazul, ce-a ieşit, aia e, copiii ăştia, au murdărit şi aragazul, vraşc tacâmurile (ştiam c-o să se întâmple ceva, nu mai termin, dă-le să le spăl din nou), pândă mereu, în crescendo, până la respălare, morcovi, asta oricum, sunt şi alte teorii acordeoniste, numi spune, chiar că ghinion, hai, gata, adă ligheanul, aduci coşul, pe ceas, în zece minute ieşi afară, pe promisiune, alee – olaa, te-ai aruncat la scuturat covoare, dezgustatute-am, speli coşul şi făraşul şi pe urmă eşti liberă, ne-am blocat în casă şi asta ar fi una, multe s-ar rezolva, te faci c-o-nchizi şi-o deschizi, tu nu ştii asta de-atâta timp, merci, cu plăcere, cântă pe hol, muzica spălatului de vase, pocneşte ritmic găleata, un iureş pe sfârşite spre quickesteală, simbolică, în lipsă de alt cuvânt, o să te mănânce Patrick, să spună că eşti o pisicuţă, termin aragazul şi ieşi afară, ce greu merge aici, ce are, dom’le, scrisul dinaintea amorului-trântormuncitoare, fantezia îngerului cu lumânarea pe umăr. Intrasem în raţional, planuri de berbec dinaintea fecioarei, taică-meu, nu numai, nu l-ar fi numit nimeni, zărite ajutoare leneşului curajos, trimisă contribuţia de contribuit, publicarea ok, oghei, încă o repetare şi gata, ai făcut ce ţi-am spus eu? ieşi afară, nu, că eu clătesc coşul, nu o oră, se murdăreşte din nou, aşa e, că mai am atâta ordine de făcut în lucruri şi în baie, gata? nu, să vărs apa, aşa, aşa, te speli bine pe mâini, cu săpun, bravo, mulţumesc, adă hârtia aia, asta absolut fenomenală, draga mea, grozavă eşti, e cceva cu copilul ăsta, în două minute a spălat o bucătărie şi out, gata, Ana, stai să clătesc cum trebuie, hai, du-te, du-te, la re, la re, pa,pa,pa, trebuie să mai, poftim, nu, se mai aude recitativul ca pe vremea pianului, la treabă, lasă pianul, Ana, hai, ieşi afară, pune-l acolo, bravo, ultimul răsuflet, ieşi, la comanda dumneavoastră, hai că şi eu termin acum spălatul aici şi intru în baie, cât de cât, ştii, maică, a plecat, se duce Ana? a plecat, Hil, închide uşa, mieradorul, sasinucisa, spală scaunele, stai şi te chinui pe-un covor c-o măturică, iartă-mă dar trebuie şi asta făcută, vine lume, nu, se intră-n baie sigur, nu te mai uita pe balcon, ţi-e foame? nu, m-am săturat, că dacă ţi-ar fi foame ţi-aş pune tot chiftele, la un an jumate revin crimele, razie, slăbire, crime, sociolog în casă somat să dea portmoneul cu cuţitul, femeie, bea cu noi, cuplu care bea, asta e-n anchetele domiciliare, am avut mare noroc cu ei, Hil, hai Răzvănuţă, poza de-a 12-a, toţi au intrat la facultate, proful de mate avusese trei divorţuri şi coşuri pe faţă.

5997

AMPRENTE

Gheorghe Istrate

ION GHEORGHE – 75! Magul cititor în rune A vorbi/scrie despre Ion Gheorghe este o temeritate. G. Călinescu se ridica la înălţimea “personajelor” Istoriei... sale; oricum, făcea marele efort spiritual şi cinstit de a “conversa” cu faptele unei literaturi mari şi fosforescente. Noi, cei de astăzi, mărunţi, cum să “conversăm” cu Ion Gheorghe? Limbajul şi expresivitatea lui vin dintr-o peşteră secretă a lui Zamolxe, numai de el descoperită. Nu ne umilim în faţa versurilor sale, fiindcă le ştim pe dinlăuntru ca pe o icoană cu care ne hrănim zi de zi. Ion Gheorghe nu ne inhibă – el dezleagă! Are carisma şi puterea profeţilor care comunică direct cu cosmosul. Noi, deabia, cu salcâmul şi salcia. Rog pe Ion Gheorghe să mă ierte că nu scriu, acum, mai mult despre Dânsul. Abia m-am ridicat din nişte boli proaspete, provocate de mine însumi. Oricum, condeiul meu este gravid în ce priveşte introspecţia lucidă a geniului său indiscutabil. Am clarviziunea că Ion Gheorghe este ultimul clasic român în viaţă – şi la pontonul lui îmi leg şi eu mica mea luntre secetoasă, ivită din lanurile de costrei ale Limpezişului natal, învecinat cu Florica Măriei Sale. Aici, la noi, bărăgănenii, e o taină, o uzină a pământului şi a adâncurilor lui, un magnetism puternic, care ne consumă,

convulsionat, în înfrăţiri nesfârşite, prin logosuri inscripţionate pe granitul arhaicităţii. E u mă târăsc cu paşi de urs în spatele arheului Ion Gheorghe, amuşinând descoperirile sale uriaşe, un tezaur care echivalează cu tot aurul Daciei subterane de azi şi pentru totdeauna. Cine ştie să citescă, dar mai ales să pipăie literele, înscrisul, răbojul lacrimilor milenar-pietrificate, e un înţelept. Ion Gheorghe are vârsta celestă a lui Labiş, un astru reformator al liricii postbelice. Şi tocmai de aceea ucis. Au locuit în acelaşi sanctuar al visătorilor autentici şi au dat curs liber verbelor literaturii române, înnăbuşite vreme de peste un deceniu. Eu, cel care, uneori, măresc excesiv cantitatea de admiraţie -, cazul lui Ion Gheorghe îl contemplu echilibrat pe cântarul neiertător şi sacru al perenităţii, acolo unde îi şi este locul.

SOLILOCVIILE JANINEI VADISLAV ZGUDUIND CERTITUDINI Nu stiu prea bine daca romanul Janinei Vadislav Gradina Desfatarilor - ed. Salonul Literar, Focsani - 2001 - vine de undeva dintr-un trecut imemorial, ingropat in firidele unei ancestrale m e m o r i i colective cu tipurile si arhetipurile sale, ori mai degraba se plaseaza si ne plaseaza intr-un prezent continuu, in care trecutul se pierde lin in prezent si prezentul in viitor, astfel incit, pina la urma, nu-i mai poti recunoaste dimensiunile si nici nu mai ai nevoie de o atare recunoastere. Presint insa ( nu am nici macar cutezanta certitudinii ) ca autoarea se uita, uneori chiar fara o marturisita intentie, la un joc de oameni, un jos de-a viata, de-a dragostea, de-a suferinta si mai ales de-a moartea, asa cum, pe cu totul alte tarimuri si in cu totul alte timpuri numai Virginia Woolf, in lupta ei inversunata cu propria-i boala, a reusit s-o faca. O carte ca aceasta nu o citesti niciodata singur! Vin spre tine, deodata, toate personajele ei, pina si propriile tale amintiri incep sa bintuie, sa-ti populeze singuratatea lecturii, ca niste adevarate personaje iesite chiar dintre filele cartii, O adevarata Gradina a Desfatarilor! carte

Paul Spirescu

5998

grava, densa si, mai ales, derutanta. Pentru ca toate personajele ei sunt, de fapt, fete diferite, feminine, masculine, ale uneia si aceleeasi persoane complete, esti chiar Tu, CITITORULE! impalpabila fiinta androgina, principiu etern si consubstantial tuturor Amaliilor, Astridelor, Mironilor, Alexandrilor, Stefanilor din lume. Si nu numai atit!... “ Eu sunt mai multi, nu stiu prea bine cine sunt...”, spune undeva, in “Valurile”, Virginia Woolf. Ei bine, Janine Vadislav se afla chiar in aceasta situatie limita. Personajele creionate de ea sunt chiar “Ea”, multiplicata in vreo douazeci de fete care nici macar atunci cind vorbesc intre ele, nu se adreseaza cuiva, ca si cum s-ar povesti fiecare pe sine, nemilos de surd, ca si cum altcineva, de dincolo, ar vorbi prin glasurile lor, iar autoarea nu ar face nimic altceva decit sa inregistreze, neutru si obiectiv, ca o banala banda de magnetofon, vocea implacabila a destinului: “Cine-i acela ce-mi spune povestea pe de rost?” Expresivitatea este aproape muzicala amintind cumva de muzica lui Stravinsky: instrumentele isi urmeaza fiecare propria-i cale cu nuantele si disonantele lor cautate, dirijorul..., sau nu exista deloc, sau stapineste orchestra atit de bine incit prezenta lui nici nu mai este necesara. Timpul ca durata pura, este timpul naratiunii, timpul incandescent care obliga cuvintele sa se conformeze lui. “A fi si a parea, este totuna”, par sa spuna personajele cartii.Trupul acela de femeie inecata plutind cu bratele in laturi pe luciul molatic al apei, poate sa fie al Astridei, dar poate fi si al Maicii

www.oglindaliterara.ro

pruncul Preacurate” care-si cauta scapat din brate”. Totul se rezuma la ceea ce vrei sa vezi. Incolo, se pretrec aidoma, cum trebuie sa se petreaca: “ trupul acela splabut..., de o frumusete stranie, neatins, cu pielea ca matasea adiind printre ierburi si zina baltii in cuiburi “, apoi “ neispravitul” de Miron asteptind, fara sa se sperie, sa-l ia Dumnezeu la el, apoi Amalia, mama lui, care nu mai stie cum sa astimpere lenea metafizica a lui Alexandru Mavrodin, toate se petrec cumva pe linga linia vietii. Personajele se pulverizeaza straveziu, iar naratiunea se topeste intr-un interminabil monolog interior, intr-un nedisimulat jurnal intim:”Draga jurnalule..., “ parca atit ar vrea sa spuna toate gindurile nerostite, dincolo de cuvinte. Janine Vadislav nu are sfiala marilor confruntari. Daca a fi si a parea este totuna, inseamna ca in aceasta lume incoerenta nu mai poti gasi niciun punct de sprijin, ca pamintul acesta intreg este un urias spital de nebuni si ca a fi sanatos la minte inseamna tocmai a recunoaste acest tulburator adevar. Pe cu totul alte cai decit Proust sau James Joyce, Janine Vadislav pare ca vrea sa ne atraga atentia asupra perpetuei curgeri universale si asupra caracterului trecator al oricarui adevar universal. De aici crisparea indestructibila a antiasimilarii si al antisacrificiului, ca unica modalitate de salvare a universului. Virginia Woolf si-a pus capat zileor aruncindu-se in apele involburate ale riului Ouse, din apropierea casei sale... Cartea Janine Vadislav incepe si sfirseste cu aceeasi imagine, chipul unei femei inecate, plutind cu bratele in laturi, pe luciul molatic al apei.... Sa fie oare, simpla coincidenta?

ESEU Scriitorul Brâncuşi, la umbra Sculptorului cu acelaşi nume Dacă, printr-un miracol, s-ar mai întoarce timpul şi sculptorului Constantin Brâncuşi i s-ar mai da o nouă viaţă, atunci el ar putea, dacă ar vrea, să le facă o straşnică concurenţă scriitorilor de astăzi. Ar fi, desigur, imposibil de crezut că ar participa la cenacluri, fiind o fire independentă. Călătoriile sale multe, începând cu aceea pe jos la Paris, aventura lui Brâncuşi prin România interbelică, trăirile în Parisul luminilor, drumurile în America, la procesul care l-a făcut celebru ori cu prilejul expoziţiilor, apoi în India şi alte locuri din lumea largă nu i-au permis adunarea textelor între coperţile unei cărţi. În călătoriile brâncuşiene prin lumea reală ori artistică a năzuit totdeauna spre apropierea de absolut. Chiar şi sculpturile sale sunt în marea lor majoritate nişte metafore tridimensionale şi transcendente. Călătoria spre sine însuşi a Brâncuşi-ului n-a încetat până în ultima clipă a unei vieţi irepetabile şi încăpătoare. Năzuitoarele călătorii au fost menite apropierii de absolut, cum ar spune poetul şi publicistul gorjean Nicolae Dragoş. Constantin Brâncuşi mai fu călător şi prin lumea cuvintelor, devenind în timpul vieţii şi un scriitor. Nu doar unul de aforisme. Adnotările, fabulele ori poveştile fantastice, descrierile ni-l relevă consecvent cu sine şi încrezător în starea sa divină. În anul 1965, un foarte tânăr scriitor şi publicist George Cuibuş, de la revista clujeană „Tribuna”, a avut ideea realizării unei anchete internaţionale numită „Brâncuşi – în muzeele lumii”, foarte îndrăzneaţă şi unică în epocă. Coleg cu tânărul scriitor George Cuibuş, din nefericire, mort de tânăr, era un alt spirit „tribunist”, Constantin Zărnescu. Acesta rememorează această întâmplare reală în eseul său intitulat „Brâncuşi – Concepţiile şi conceptele sale, văzute în aforisme şi texte”, publicat în volumul „BRÂNCUŞI – Cioplitorul în duh”, sem,nat de profesorul Ştefan Stăiculescu, la Editura „Academica Brâncuşi”, ediţia a II-a, 2008. La ancheta realizată de scriitorul George Cuibuş a răspuns şi scriitorul american James T. Farrel care, referindu-se la opera lui Brâncuşi intens cercetată de americani, a declarat: „În afară de Shakespeare şi Beethoven, mai există un Dumnezeu. Acesta este românul Constantin Brâncuşi!”… La centenarul din 1976, colectivul revistei „Tribuna”, condusă de redactorul şef D.R. Popescu, a publicat un voluminos tom numit „Omagiu lui Brâncuşi”. Apoi, după opt ani de căutări prin biblioteci, Constantin Zărnescua scos la Editura „Scrisul Românesc”, din Craiova, cartea „Aforismele şi textele lui Brâncuşi”, cu o prefaţă a maestrului Marin Sorescu. Şi apropos de cartea lui Constantin Zărnescu, recenzată în numeroase limbi străine, americanul Sidney Geist a declarat că „Aforismele – cea mai profundă legătură cu pământul Olteniei natale!” Iar peste ani, Ştefan Stăiculescu, gorjean sadea transplantat în comuna Nicolae Bălcescu, din judeţul Vâlcea, a reuşit să alcătuiască a sa carte, despre care-am mai

Cartea de debut, în poezie, a lui Daniel Lăcătuş, intitulată simtomatic, dar şi cu nuanţă programatică La templul Poeziei, Editura Lumen, Iaşi, 2008, ne descoperă un poet sensibil, prin ale cărui versuri zboară Fluturi de nisip purtaţi parcă de respiraţia lui Dumnezeu… In tensiunea dintre concept şi imagine, poezia acestui tânăr dezvăluie, în fapt, o tensiune mai adîncă, între spirit şi natura înconjurătoare, între cuvînt şi nelinişte, între amintiri şi Sângele poetului. Visceralul resimte cerebralitatea ca presiune convenţională, ca rigoare formală care, uneori, obnibulează trăirea.

DANIEL LĂCĂTUŞ: LA TEMPLUL POEZIEI Al.Florin Ţene Sevele fiinţei hrănită de aerul respirat de tine sunt căutate, prin urmare, în plasma organicităţii pure, nealterate de canonul existenţei: Trag în piept/aerul respirat de tine, / văd prin ochii tăi/o lume a inocenţei, (Lacrima metamorfozei).Poezia are o disponibilitate asociativă, în recuzita lirică se strâng imagini de o varietate topite în fluenţe metaforice: Am fost o vreme sclav/la curtea împăratului, /n-am suportat oarba tiranie, /am www.oglindaliterara.ro

Ion Predoşanu amintit, „BRÂNCUŞI – Cioplitorul în duh”, ediţia a II-a fiind în limbile română, engleză şi franceză. Profesorul Ştefan Stăiculescu a izbutit să strângă nu mai puţin de 274 de aforisme, cum sunt cunoscute gândurile brâncuşiene cu tâlc. Cu imensă acribie şi pasiune, distinsa doamnă Sorana GeorgescuGorjan, fiica inginerului Ştefan GeorgescuGorjan, constructorul Coloanei Infinitului, lucrează la o altă carte despre scrierile sculptorului Constantin Brâncuşi. Volumul se numeşte „Aşa grăit-a Brâncuşi”, o parte dintre pagini văzând lumina tiparului în revista „Portal MĂIASTRA”. Sorana Georgescu-Gorjan prezintă diversele forme ale unei fabule, apărută în variante. Aşteptăm cu interes cartea „Aşa grăit-a Brâncuşi”, cu părere de bine că va mai fi tipărită încă un florilegiu de texte brâncuşiene şi cu părerea de rău că scriitorul cui acelaşi nume a fost eclipsat de celebritatea sculptorului.

plecat!(Vânzătorul de metafore). Discursul liric are un fel de dramatism şi un soi de încordare parosistică. prospeţimea confesiei face pe cititor să plonjeze în imaginea unei lirici infuzate de vitalitate, dar şi de un romantism bolnăvicios:Mor prematur miile de vise, /o viaţă întreagă am tot plâns, /bolnav de grele suferinţe/mă sting să mă aprind din vise.(Bolnav de suferinţr grele). Lumea lui Daniel Lăcătuş pare supusă macerării şi extincţiei lente(vezi:Criminalii), dar şi vibrând la tensiuni lirice şi incadescente. Cartea este un evantai liric, o confesioune pe malul apei, cu chipul răsfrânt în oglinda ei.

5999

RECONSTITUIRE Moartea lui Nicolae Labiş. Nopţile de coşmar ale poetului ucis (urmare din numărul anterior) «Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul” Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea… M-am gândit emţionată că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa “poetului prinţ” Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără semnificaţii în alte părţi. Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, “îngrozit de temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adresează “omului de pe marginea patului”, care i-a însoţit “nefericirea nopţii de coşmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iadeş, lasă această ultimă chemare “nu scrisă, ci dictată”, ţipând în van “ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre poezia “Credo”, o viziune a omenirii laşe şi a puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului. Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii: Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi care pentru asta este ameninţat cu moartea”. Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: “Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească...”. Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip. Scenarii şi dovezi Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo. Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante: 1. Labiş

6000

era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai; 2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicaţii: a) Covaci este bănuit că «scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui» extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă, cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest). După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiş hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima altei revoluţii, a scris: «În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii». I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti. “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu” În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile. 6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: “Sunt douăzeci de ani şi încă unul...”. Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită...”. Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: “Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă”. Hotărăşte să plece înainte de Sărbători. Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu”. Portik a plecat. 7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi. «Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”

î

Stela Covaci

9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E

www.oglindaliterara.ro

RECONSTITUIRE foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: «Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte...». În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie. În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş cu ură că în viaţa sa nu va «pupa» premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de «suflător». Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator alogen basarabean. Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul «Tănase». În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la IsmailURSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului. Tramvaiul 13

Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care leam adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea. Labiş către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost...”; “Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva... Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea”. Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuânduşi drumul, în timp ce poetul dispăruse...” Despre autorul faptei: “... Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş”. Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior. Ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman. Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul. Satana şi-a făcut datoria Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnânduse următoarele: «Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului». Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu

î

Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul «Pobeda», ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea. În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeului Şuţu. Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital.

Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul Labeş a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: «Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai». Îl găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la poştă, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii. Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“

www.oglindaliterara.ro

6001

NOTE DE LECTURĂ Tudor Cicu “Cu marea în suflet ” Tudor Cicu s-a născut la 5 aprilie 1952, în Constanţa. Este absolvent al Facultăţii de Energetică Bucureşti. În prezent, lucrează ca inginer la ELECTRICA Buzău. A publicat versuri în «Tomis», «Luceafărul», «Familia» etc. După o îndelungată perioadă de «tăcere», a fost relansat de pagina literară a ziarului « Opunia». Cartea sa de debut («Cu marea în suflet», Editura «Rafet», Râmnicu Sărat, 2005 ) nu are nimic din şovăiala începătorilor. Este produsul unui poet format, care stăpânese perfect cerinţele canonului clasic. Un descendent credibil al romantismului eminescian : « Când atingi această carte atingi viaţa unui om / Nu tempăuna cu gydul c-ai sădit cumva un pom. / Când păşeşti aceste trepte rugaintea să ti-o faci / Pitulat în aste rânduri ştiu ce simţi şi-atunci când taci. / Şi umblând pe-aceste ţărmuri, prinos inimii să-i dai / Ca atunci când baţi cu teamă chiar la porţile de rai. / Poeziei, ţărm de vrajă am visat să-i pin în rond / Ca la apele morgane, vara scursă-n orizont./ Am cântat caişii, merii, prunii, floarea de gutui, / Dar ca valul spart de coastă pier în dragostea dintâi / Şi culcat cu-n bratsub capu-mi, ochii ţintă care bolţi,/ Am sculptat cu gându-aiurea neîmplinirile din sorţi./ Părăsind aceste rânduri să nu uiţi măcar în parte. C-atingi viaţa unui om, când atingi această carte». Volumul a apărut prin intermediul Asociaţiei Culturale «Renaşterea Buzoiană» şi a fost lansat cu prilejul aniversării a 155 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, la biblioteca din incinta Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău. Fericită coincidenţă ! Rar mi-a fost dat să văd un autor aflat la prima sa carte solicitat aşa de mult să dea autografe «Cu marea în suflet» este prima carte de poezie apărută în 2005. Şi este posibil să fie şi cea mai bună !

Bucur Chiriac «ANOTIMPUL LINIŞTII» Bucur Chiriac s-a născut în Buzău, în ziua de 1 mai 1932. Dincolo de

practica universitară, de studiile vn istorie şi filozofie, de meserie de muzeograf, poetul, publicistul, eseistul şi colecţionarul de arta, Bucur Chiriac a activat ca înalt funcţionar diplomatic şi cultural. Chiar şi la Moscova sau la Sofia. A fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai marelui scriitor Marin Sorescu. Apublicat nouă cărţi de poezie (dintre care, una, « Caii de fum», a fost tradusă în italiană ), un volum de memorialistică, unu de evocări şi unu de note de caătorie. Despre cărtle sale au scris nume de notorietate : Laurenţiu Ulici, Ion Rotaru, Marin Sorescu şi mulţi alţii. Anul acesta, Bucur Chiriac a publicat o plachetă de versuri, semnificativ intitulată «Anotimpul liniştii» ( Ed. «Carpathia Press, Bucureşti» ). În postfaţa cărţii, Radu Cârneci prezintă “poezia maturităţii triste “. Nu cităm nimic din lipsă de spaţiu tipografic. În schimb, redăm în totalitate poemul «Ultimul bal», reprezentativ pentru acest volum încărcat de tristeţe « În curtea bătrânească văd un sicriu de ceară / Care-n apusul serii, încet, încet dispare, / O fi un semn că timpul dă târcoale /Şi îmi coseşte viaţa, care se prăvale // Şi nu am somn de-o vreme, o stea mă tot pândeşte, / Iar crinii din grădină bruma i-a înnegrit, / Coroana mea de spini la porţi se veştejeşte, / Şi bradul din grădină de dor a şi murit // Parc-aş mai vrea să vin în cuibul de sub astre, / Să – ngrop copilăria în sunet de caval, / Şi să mai sorb o dată miros de flori albastre, / Să-ncep dansul funebru al ultimului bal».( pag. 34 ) Bucur Chiriac este un sentimental incurabil, a scris nişte cărţi simple într-un timp destul de contorsionat. Mesajul acestora este pur personal, deşi autorul, ca om cu oarecare importanţă în comunitate, ar fi putut să « militeze» în versuri …

Valentin Cojocaru «ULIŢA ALBASTRĂ» După o meticuloasă monografie dedicată satului natal (Sârbi, jud. Vrancea ), Valentin Cojocaru publică un volum care, în aparenţă, este dedicat copiilorde «categoria Ion Creangă». E vorba de placheta «Uliţa albastră» (Editura «Rafet »,

pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii ‘70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului Labiş. A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara. L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe «Primele iubiri», scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.

6002

Râmnicu Sărat, 2004 ), o carte format A6 de aproximativ 80 de pagini, scrisă întrun stil profesionist, cu un «avertisment» de o nostalgie asumată, olimpiană : « La maturitate nu poţi vorbi despre copilărie dacă nu păstrezi în inimă, în minte şi comportament ceva din farmecul acelei vârste» . Autorul cărţii exact asta face, cu tot dichisul mintal şi cu toată îndemânarea narativă. Paradoxal, cartea respectivă se adreseză tuturor categoriilor de cititori, e mai mult decât «comestibilă», are acel ciudat mesaj care ţine cititorul în «priză», cititor care, de fiecare dată, tot dă pagina cu gândul intim că, gata, asta e ultima, restul citesc altă dată. Da de unde ! Valentin Cojocaru e un vrăjitor bonom un moralist degajat. El vorbeşte tonic şi ironic despre şcoală “ ca plitiseală “, despre mândrir, grozăvie, prevedere, obisuinţă, durere, logică, sfârşitul lumii, umilinţă politică, ordine, etc. cu o detaşare ce te lasă năuc şi te duce cu gândul că, între atâtea experienţe şi anomalii livreşti, în literatura actuală mai există şi autori cu vădită acribie a firescului. Scurtele sale «tablete» sunt de o incontestabilă valoare morală şi artistică. E greu de povestit ce a povestit Valenrtin Cojocaru. Dacă acesta nu s-ar fi referit doar la propriul său spaţiu vital, concret, repetabil l-asfi comparat cu Edmondo de Amicis, autorul celebrului roman universal “Cuore “. Cartea lui Valentin Cojocaru poate fi citită în şcoli, măcar la lecţiile de limba română sau de dirigenţie. Sunt convins că nimeni nu s-ar putea plctisi.. Cine este Valentin Cojocaru, cel de sub coala de hârtie ? Pe scurt, pentru un eventual istoric literar : s-a născut la 9 octombrie 1953 în satul Sârbi, comuna Ţifeşti, judeţul Vrancea. Şcoala generală a urmat-o în comuna natală. A absolvit Liceul «Ioan Slavici» din Panciu şi « Academia de Studii Social- Politice» din Bucureşti. A lucrat ca muncitor, lucrător politic, referent, inspector, informatician în diverse instituţii din Buzău, locuind în acest oraş de aproape trei decenii : « Uliţa albastră» a văzut lumina tiparului datorită Asociaţiei Culturale « Renaşterea Buzoiană», cu ajutorul S.C. «Vesta Investement» SRL Otopeni, două instituţii care, în cunoştinţă de cauză, au girat creaţia unui scriitor autentic.

Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române. Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, «numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii» (acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI).

www.oglindaliterara.ro

LECTOR Individul, exponentul dramei universale Ovidiu Ioan Stoica Apărută în acelaşi an şi la puţin timp după „Grecia năbădăiosului înamorat „Zeus” proza lui Doru Ciucescu „Datine din spaţiul saharo-siberian” are cel puţin două relevanţe. Prima, de natură comercială, demonstrează că autorul este citit, că nu aşteaptă prea mult pe rafturile librarilor. În caz contrar acesta nu s-ar apuca să mai scrie şi să publice prea curând. Al doilea lucru care trebuie spus este că autorul abordează un alt gen de proză. Părăseşte proza de călătorie, tip memorial sau jurnal şi se prezintă în faţa cititorilor săi cu proză de ficţiune. Volumul „Destine din spaţiul saharo-siberian”, deşi mai păstrează suficiente tehnici şi reflexe ale scriiturii anterioare, dezvăluie dotrinţa autorului de a reconstrui rolul imaginar, de a scrie poveşti şi a prezenta destine, de a medita asupra destinului uman individual şi colectiv. Este dorinţa firească a individului cult serios şi responsabil de a comenta lumea prin care trece, de a face judecăţi de valoare şi a se plasa pe o scală a şansei pe care ţi-o dă viaţa mai aproape sau mai departe de fericire sau nenorocire. Rodul unei astfel de meditaţii, generate şi de experienţa „de facto” trăită de autor, se concretizează în şase povestiri care ne prezintă şase destine care au o dimensiune comună: teroarea istoriei în spaţiile concentraţionale. Exemplare sunt în acest sens povestea lui Salid, pescarul din Al Dakhla, victimă a „libertăţii”, sau a băcăuanilor Teodor Exilescu şi Kiduş Ţadic care au reuşit, fiecare în felul său, să străpungă Cortina de Fier, să se elibereze de universul concentraţional în care au fost împinşi de un destin istoric determinat de o voinţă umană discreţionară. Autorul prezintă câteva destine individuale care aparţin comunului şi banalului din lumea în care evoluează: Fănel, Vsegdapianâi, Tsair sau Suzana Biniehud sunt oamenii lumii lor: ei fac armata sau trăiesc în Siberia îngheţată, beau şi mor sau se rănesc prin împuşcare pentru că trăiesc într-o lume în care militarismul este doctrină statală şi „livrată” sub masca patriotismului. La fel Suzana, mama băcăuanului care avea să răzbată prin Cortina de Fare un destin comun cu al celorlalţi evrei basarabeni. Trăieşte bucuria măritişului cu Kiduş Ţadic, dar şi drama pierderii tatălui deportat în Siberia, la Birobidzhan, capitala Regiunii Autonome Evreieşti. Meritul autorului constă în aceea că naraţiunile sale pleacă de la cotidian, faptul comun, fiind raportate la deciziile celor puternici. Din acest moment întâmplarea sau biografia devine exemplară, cauzată de un destin, iar individul devine personaj. Viaţa lui Salid Atsim capătă turnură tragică în momentul în care regele Marocului, Hassan II ocupă o provincie saharică fostă colonie spaniolă. Salid, care mai avea de executat câţiva ani de detenţie pentru o infracţiune de drept comun, este deportat, va deveni pescar de caracatiţe şi, urmare a unui accident, va muri în colţii rechinilor din golful african Al Dakhla. Exotică pentru cititorul român, povestirea capătă o extraordinară relevanţă. Despotismul, absolutismul şi totalitarismul, sub forme diverse, au coexistat. Gulagul rusesc, deportaţii din Siberia sovietică şi Bărăganul românesc îşi au corespondenţi şi-n alte spaţii ale lumii. Spaţiul concentraţional nu aparţine exclusiv comunismului; deportarea nu înseamnă, în mod exclusiv, suportarea gerului siberian. Din povestirile lui Doru Ciucescu aflăm că deşertul saharian „oferă” condiţii la fel de grele şi de imposibil de suportat: „Două lucruri îl deranjau cumplit pe Salid la Al Dakhla: furtunile şi invaziile de muşte. (...), ale căror roiuri ajungeau să aibă dimensiunile unor baloane cu aer cald. (...). Muştele intrau peste tot, în urechi, în nări, sub haine, (...) parbrizele erau acoperite de muşte, ca o perdea deasă prin care nu pătrundea nici un fel de lumină”. Spaţiul concentraţional descris în povestirile lui Doru Ciucescu are câteva repere cuprinse între ţărmul african de nord-vest şi sudul Siberiei, pe Amur, unde a fost deportat tatăl Suzanei Binienhud, căsătorită Ţadic („Un pescar păcătos şi

rechinii din Al Dakhla” şi povestirea „Un israelian născut în Bacău”). Între cele două extreme autorul îşi plasează acţiunea povestirilor sale: fie în spaţiul arab (Arabia Saudută, Egipt) şi cel locuit de palestinieni, fie în cel românesc şi basarabean sau cel ex-sovietic. Destinul personajelor sale este trasat atât de lumea prin care evoluează, cât şi de timpul istoric pe care acestea îl trăiesc. Deciziile potentaţiilor zilei sunt cele care fac istoria, care trasează destine individuale, care le despart, le unesc sau le manipulează. Trimiterea lui Vsegdapianâi, locuitor al Kurganului de lângă Ural, în războiul din Afganistan, a condus la etilismul acestuia, dar i-a facilitat şi posibilitatea să obţină în mod ilicit o armă de foc. În acelaşi timp, într-o existenţă marcată de ratări, într-o lume şi o experienţă istorică ratată, după ceşi ratează şi propria sa sinucidere, personaj al unei lumi false şi al falselor valori, acesta are sentimentul deplin de stăpân. „Acesta este teritoriul meu”, spune beţivanul părăsit de soţie şi căruia imperiul militar sovietic îi acordă o pensie de „veteran” şi posibilitatea obţinerii proprietăţii asupra unui apartament. Autorul aruncă o privire şi oferă o perspectivă ironică asupra unei istorii recente pe care autor, personaje şi cititori au trăit-o şi o mai trăiesc. Capriciile istoriei sunt copios exemplificate prin fapte şi întâmplări generate de evoluţia destinului unor personaje. Dacă deciziile care marchează existenţele strivesc destinele unor personaje ca Salid sau Fănel, în alte situaţii, capriciile istoriei sunt favorizante. În acest ultim caz putem menţiona „norocoşii” sau luptători care înving. Teodor Exilescu este un victorios pentru că îşi propune şi reuşeşte să spargă Cortina de Fier, să scape din spaţiul concentraţional comunist românesc, să înceapă o viaţă nouă, alături de un alt om puternic: transfuga Angela din Cluj („Băcăuanul care a străpuns Cortina de Fier”). Tsair este un „norocos” deoarece profită de o situaţie materială generată de contextul crizei mondiale a petrolului şi de averea tatălui său, profită de atracţiile şi tentaţiile occidentale, întâlnite în Egipt, de şansa de a nu fi condamnat pentru terorism în Israel, şi de „generozitatea” autorităţilor române în cazul unui flagrant de incest. Falsul credincios musulman, falsul erou palestinian, falsul ataşat al ideilor de stânga şi de lozincile comuniste de la Bucureşti, protejat de temerile şi complicitatea decidenţilor comunişti, se va bucura de o bursă la Moscova. Într-un dispreţ total faţă de lumea care-l protejează, el va parodia lozincile ceauşiste şi comunismul, declarând că în Uniunea Sovietică „... voi ajunge pe noi culmi ale orgasmului pe drumul spre făurirea unei societăţi multilateral destrăbălate”, adăugând în arabă, „dacă vrea domnul” spre maxima bucurie proprie, gustând zâmbetele naive ale invitaţilor săi la petrecerea de rămas-bun. Victime şi profitori ale destinului istoric sunt în aceeaşi măsură Vsegdapianâi Salionâiogureţ şi Ţadic Kiduş. Primul profită de statutul de combatant în Afganistan, iar al doilea beneficiază de condiţia de evreu şi obţine dreptul de a emigra în urma semnării Amendamentului Jakson – Vanik la începutul lui ianuarie 1975. Pe lângă motivul istoriei capricioase, dominantă este şi meditaţia constantă a autorului asupra raportului individului cu lumea în care trăieşte, cu timpul istoric şi influienţa pe care deciziile oamenilor politici puternici le au asupra lor sau determină cursul istoriei. Raportându-ne la acest aspect, povestirile lui Doru Ciucescu oferă un material extraordinar de interesant şi bogat. Naraţiunile sale se citesc uşor, captând prin stil şi conţinut, prin detaliile sugestive, prin corectitudinea informaţiei, prin dimensiunea de document. Meritul acestui volum constă şi în aceea că fiecare dintre textele autorului oferă un material epic dens, care pot sta la baza unor lucrări viitoare mai ample, romane. Şi autorul a dovedit că este pregătit pentru această nouă provocare.

www.oglindaliterara.ro

6003

PRE-ZICERI COMENTARII COTIDIENE Crima de la Izverna. În revista ,,Formula AS” din septembrie 2004 (pag. 12-13) am găsit un reportaj zguduitor, semnat de ziaristul Bogdan Lupescu. Îl vom prezenta în rezumat, fiindcă, la urma-urmei, este o pagină Alexandru de istorie, de tristă aducere Stănciulescuaminte. Era în vara anului Bârda 1949. În toţi munţii noştri partizanii mişunau şi sabotau maşina statului cum puteau. Populaţia îi proteja cu riscuri enorme, asigurându-le ascunzători, hrană, arme etc. Miliţia şi securitatea nu mai avea odihnă. Zi şi noapte cotrobăia fiecare colţişor, fiecare vale şi pădure, fiecare casă şi loc în care s-ar fi putut ascunde ,,duşmanii poporului”. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Nenumăraţi participanţi la această luptă au căzut ciuruiţi de gloanţe. S-au făcut de multe ori şi erori, pe care nici timpul, nici lacrimile, nici uitarea nu le-au acoperit. Articolul cu pricina ne prezintă tocmai un asemenea caz. Doi tineri studenţi, fraţii Bocârnea din Gura Văii, împreună cu alţi doi din Severin, au hotărât să colinde partea de nord a judeţului Mehedinţi şi apoi să treacă la Băile Herculane. Nimic vinovat. Doreau să cunoască partea muntoasă a judeţului şi în felul acesta să câştige nişte amintiri de neuitat. Erau săraci, nu aveau bani săşi petreacă altfel vacanţa, iar excursia respectivă nu-i costa nimic, călătoria urmând s-o facă la pas. Zis şi făcut. Au ajuns în zona Izvernei, minunându-se de frumuseţile naturale şi de simplitatea oamenilor de acolo. Când a venit seara, trei dintre ei au hotărât să meargă la un conac din apropiere şi să ceară găzduire. Cel mai în vârstă a hotărât să-şi petreacă noaptea într-o căpiţă de fân. La conacul cu pricina au fost bine găzdzuiţi, dându-li-se mâncare şi sălaş peste noapte. Din păcate, proprietarul, neputând să suporte frica, şi-a trimis sora să-i denunţe pe cei trei. Dimineaţa, când plecau de la conac, trecând printr-o poiană, o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra lor. Primarul, miliţianul, învăţătorul şi câţiva pădurari îi urmăriseră pas cu pas, crezând că sunt partizani. Degeaba au ridicat tinerii batistele, cămăşile, degeaba s-au rugat să nu-i împuşte, dar nimeni nu a vrut să-i audă. Cel mai tânăr era un blond superb, student în ultimul an la Facultatea de Medicină din Cluj, şef de promoţie, o speranţă a medicinei româneşti. Numai el a supravieţuit o vreme, hotcăind mereu. Dar nimeni nu i-a dat nici un ajutor. Trupurile scăldate în sânge, încă zbătându-se, au fost legate de mâini şi de picioare şi atârnate pe pari. Astfel au fost duse, pe umeri, ca animalele vânate. În sat au fost identificaţi, au fost aduşi părinţii să-i recunoască. Autorităţile de la Severin au stabilit că tinerii nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu lupta partizanilor, i-au certat pe cruiminali, dar era prea târziu. Au fost înmormântaţi în cimitirul de la Tr. Severin, iar părinţii au plecat definitiv din Gura Văii la Balş în judeţul Olt. Este un reportaj tulburător, un caz autentic, reconstituit din povestirea celor ce au văzut faptele pas cu pas. Interesant este însă că localnicii mărturisesc că toţi cei implicaţi în acea triplă crimă au sfârşit, ei şi familiile lor,

6004

prin morţi cutremurătoare şi azi nu se mai păstrează în sat decât amintirea lor. *** Lupii la stână. Într-una din seri, pe un post de televiziune de maximă audienţă, scriitorul Pavel Coruţ a avut o emisiune. Cei mai mulţi dintre Dvs. ştiţi cine este Pavel Coruţ. Poate aţi şi citit vreuna din cele 160 de cărţi, pe care zicea că le-a publicat. Eu însumi am citit una în urmă cu aproape 20 de ani şi a fost tulburătoare. Şi azi îmi amintesc de contele Incapucinato, cu care am colindat subteranele Tibetului… Pavel Coruţ a fost ofiţer de securitate în serviciul de spionaj al statului român. Acum e pensionar şi scriitor. Este un om deştept şi are condei. Din păcate, în emisiunea respectivă, care s-a prelungit până către dimineaţă, Pavel Coruţ şi-a prezentat o carte, în care combătea, nici mai mult nici mai puţin, religia creştină. Toţi marii reformatori, precum Luter, Calvin, Wicliff, Hus, Savonarola, toţi marii eretici iviţi de-a lungul veacurilor, nu au batjocorit atât de mult valorile fundamentale ale creştinismului: Sfânta Treime, Mântuitorul, Sfintele Taine, Biblia, Maica Domnului, Sfintele Icoane, Sfintele Moaşte, Sfânta Cruce etc. Atacurile sectarilor de azi sunt nişte zgârâieturi de pisică faţă de atacurile lui Pavel Coruţ. Ceea ce mi s-a părut şi mai dureros, a fost tăcerea clerului nostru. Nici unul din zecile de ierarhi, nici unul din sutele de profesori de la facultăţile de teologie şi seminariile teologice, nici unul dintre sutele de funcţionari de la patriarhie şi de la centrele eparhiale, nici unul dintre preoţii din Bucureşti şi din marile oraşe nu a dat semne de viaţă. Au dat telefoane trei preoţi, unul din Banat, altul din Maramureş, altul din Moldova. Au dat telefoane politicieni şi oameni de bine, încercând să oprească mitraliera de blasfemii la adresa creştinismului. Se vedea, însă, că oamenii respectivi aveau bună credinţă, dar nu aveau cunoştinţele necesare ca să-i închidă gura. Soluţii precum aceea a preotului din Moldova, care spunea că dacă ar fi fost în redacţie l-ar fi strâns de gât pe Pavel Coruţ, sau cea a lui George Becali, care îi propunea lui Coruţ să-i dea bani câţi vrea, numai să nu strice sufletul oamenilor nu sunt potrivite. Cine scoate sabia cuvântului, cu sabia cuvântului trebuie învins! Din emisiune rezulta că pornirea pătimaşă a lui Coruţ a plecat de la faptul că i s-au cerut de către preoţii bucureşteni cincisprezece milioane pentru un botez! Pavel Coruţ va face valuri puternice în viaţa religioasă românească. Păcat că nu avem oamenii potriviţi, care să-l contrabalanseze, care să apere sufletele oamenilor influenţabili. Politica struţului de a băga capul în nisip până trece furtuna nu e potrivită în cazul de faţă.

www.oglindaliterara.ro

DESPRE FORMĂ, FRUMUSEŢE ŞI DRAGOSTE “Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa: Unul – de a crede că nu există miracole şi altul – de a crede că totul este un miracol.” Albert Einstein Un articol dintr-o revistă mi-a suscitat curiozitatea şi m-a făcut să reflectez asupra informaţiei: „Lacul creat de Cupidon… după topirea unui gheţar, în cea mai nordică regiune de pe pământ locuită de oameni, cauzată de încălzirea globală. Gheţarul s-a topit şi în timpul retragerii apei s-a creat o groapă în formă de inimă care s-a umplut apoi cu apa din precipitaţii şi din zăpada topită….” Privesc fotografia lacului… Este cu adevărat o inimă, este un adevăr simplu şi toate adevărurile simple constituie pentru noi, de cele mai multe ori, un miracol… Nu pot să nu mă gândesc la populaţiile maya, pentru care patru culori desemnau geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul şi inspiră sentimentele omului. Albului îi corespundea nordul, primul arbore, primul om, făgăduinţa şi speranţa… Iată albul nordului! De îndată îmi imaginez insula respectivă, acoperită de albul zăpezii, pe care se plimbă albii urşi polari care depăşesc numărul locuitorilor, oameni îmbrăcaţi în alb, şi undeva în mijloc o oglindă albă strălucitoare, în formă de inimă… Este cumva un simbol? Simbolul inimii datează dinaintea epocii de gheaţă şi reprezintă un semn al apropierii, afecţiunii şi dragostei. Ştim că viaţa lumii noastre vizibile este construită pe modelul realităţilor invizibile: Ceea ce este jos este o reflectare a ceea ce este sus. Nici frumuseţea cerului, nici lumina lumii invizibile nu se pot găsi pe pământ, dar există corespondenţe care permit compararea celor două lumi şi înţelegerea a ceea ce se găseşte în lumea de sus, graţie celor văzute de noi în lumea de jos, lumea noastră. O formă! Vai, formele! Poate numai noi oamenii înţelegem lumea formelor, fiindcă noi le contemplăm, ne bucurăm de dispoziţia noastră mentală, de melancolia care ne antrenează senzaţiile, simţurile, raţiunea, inteligenţa. Ne impresionează chiar şi o frunză uscată care se desprinde dintr-un pom, urmărim fumul de ţigară care uneori se ridică în cercuri, zborul păsărilor, deplasarea norilor şi multe alte turbulenţe, toate fiind, după cum se spune, manifestări ale haosului, forme neregulate, care spre surprinderea noastră uneori imită formele din natură deja existente, sau iau forme misterioase, ca nişte simboluri pe care ne străduim a le înţelege. Privim valurile unei mări şi ne minunăm de diferitele forme pe care le desenează; când se înalţă uneori iau forme de îngeri care strălucesc, se rostogolesc în aerul şi în lumina soarelui, scoţând sunete fermecătoare… Privim trunchiurile copacilor crescuţi şi descoperim forme atât de misterioase… Uneori parcă îngerii vin şi sculptează diferite chipuri pe trunchiurile lor… Privim mişcarea crengilor în bătaia vântului, a frunzelor şi de gândim la posibila existenţă a unui alfabet pe care-l cunosc crengile, frunzele copacilor şi de care se folosesc pentru a scrie rugi pe foaia albastră a cerului, la un alfabet cunoscut de firele de iarbă de care se folosesc scriind văzduhului, sau alte imagini formate tot atât de misterios de unele lucruri, pe care noi poate nu le înţelegem. Recunoaştem uşor frumuseţea naturii care ne înconjoară şi de multe ori căutam s-o explicăm. Alteori avem posibilitatea să ne jucăm cu formele artificiale - produsele noastre umane -, le dimensionăm, le redimensionăm, le rotim, le răsturnăm, le colorăm şi le combinăm pentru a crea forme mai complexe, din dragoste pentru frumos. Lumea noastră cuprinsă în forme, o lume făcută din forme! Frumuseţe naturală şi frumuseţe artificială, dar ambele pline de semnificaţii! Din analiza formelor pe care le pot lua obiectele însufleţite sau neînsufleţite din mediul în care trăim, s-au definit fractalii (din latinescul fractus adică spart, făcut bucăţi). O parte dintr-un întreg, un întreg anormal cu o formă neregulată sau fărâmiţată, se spune că poate reprezenta imaginea redusă a unui întreg, iar teoria se bazează pe principiul continuităţii: fractalii se pot constitui în agregate, care sunt denumiţi “polimeri ai ispitei”… Ce frumos ! Ispita ar fi cea care îi determină să se unească într-un tot mare… O ispită frumoasă, cea a apropierii, a afecţiunii, a dragostei… Si nu pot să nu mă gândesc la un aşa zis „ Polimer al ispitei” aflat undeva departe de noi, constituit într-o aceeaşi formă… de inimă. O inimă mare în care încap toate inimile însufleţite,

ARTE

neînsufleţite… Şi mă întreb : Oare numai întâmplarea a făcut ca acest lac să aibă forma de inimă ? De câte ori căutăm răspunsuri la întrebări! Poate a fost însemnat ca un loc sacru, în care se scaldă o zeiţă a frumuseţii? Legenda spune că Afrodita - stăpâna dragostei, a frumuseţii, voluptăţii şi fecundităţii (pentru Homer - fiica lui Zeus si a Dianei) s-a născut din spuma mării, că a iubit mai mulţi zei, iar cu Ares, zeul războiului l-a avut pe Eros. Dintr-o frumuseţe şi un războinic se pare că a apărut dragostea! Acest fiu năzdrăvan al Afroditei cu aripi de aur, o torţă şi un arc cu săgeţi fermecate, este un zeu frumos, înaripat, cu obrajii ca bujorii, cu buclele lungi de aur pe umerii de nea, alături având arcul şi tolba cu săgeţi fermecate… În muzeul Metropolitan de Artă din New York am rămas mult timp în faţa sculpturii lui Antonio Canova – Cupid and Psyche sculptură din metal acoperit cu ghips, strălucind încântător; gestul celor doi semnificând dragostea, năzuinţa spre voluptate, spre fericire. Datorită iubirii formează un întreg, sau tind spre un întreg. Sufletele lor par mobile, vii, strălucitoare…În plan fizic ar fi creaturi distincte, dar între ele pot circula curenţi, forţe, energii… Psiheea (Psyche în limba greacă însemnând suflet) atinsă cu o săgeată care o răneşte uşor, se îndrăgosteşte de divinul Eros şi în final devine nemuritoare (după ce bea cupa cu ambrozie). Dragostea lor nu este pierdută, rămâne veşnică în ceruri… Şi naşte o fată, spune povestea, care este numită Voluptatea… Un vechi verset sanscrit spune că fluviile de dragoste la început sunt mici, dar în curgerile lor devin mai puternice şi mai profunde şi o dată ce au pornit, nu mai fac cale întoarsă. Aşa s-a întâmplat cu Eros şi Psiheea, aşa se întâmplă cu râurile, cu anii, cu prieteniile, cu dragostea noastră, căci dragostea este atotstăpânitoare… În Cartea Cărţilor, Apostolul Pavel, în prima scrisoare către Corinteni, 13, închină un imn dragostei:”… Şi dar proorocesc dacă aş avea, şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orişice ştiinţă, şi deaş avea credinţă atât de multă să mut munţii din loc, dacă nu am dragoste, nimic nu sânt... Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate; dragostea nu ştie de pizmă; nu se laudă; nu se trufeşte... Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată... credinţa, nădejdea, dragostea, rămân aceste trei, dar mai mare între ele este dragostea.” Când eşti îndrăgostit clocoteşti în interiorul tău de fericire, atingi momente de nebunie pe care numai raţiunea ţi le poate controla, ţi le poate frâna. Cunoşti atunci gustul libertăţii şi-l plimbi într-un domeniu ales, cel al frumuseţii. În minte îmi vin câteva versuri scrise cândva: Dragostea vine de undeva/ Ca o incantaţie mistică./ Pluteşte deasupra fiinţei,/Ocoleşte abisurile, coboară/ Străbate pieleaţi subţire,/ Intră prin vasele de sânge,/ Se cuibăreşte în inimă./ Strigi, ridici ziduri de-apărare/ Dorind să-i încremeneşti mişcarea./ Dar strigătul se depărtează,/ Dragostea devine nisip cântător,/ Armonizându-se cu cântul universului./ Cale fără întoarcere ! Dar, când laşi dragostea să se piardă, în locul ei se poate cuibări tristeţea, disperarea…Doar speranţa mai poate salva sufletele: Ştiu, sufletul te-ndeamnă/ Să priveşti cu răceală…/ Centunecat abis ne desparte,/ Simt oboseală!/ Şi totuşi dragostea vine,/ Din cer, din pământ sau pe ape/ Şi gândul incert pe care-l văd rătăcind/ Frânghie de mătase îmi pare/ De care-aş dori să mă prind… Ce foame de dragoste şi de lumină avem în noi! De unde această foame, de unde dragostea, de unde lumina, decât de la Tine, Doamne? Închid pagina revistei cu articolul citit, visele pleacă şi mă întreb: Dar dacă acea inimă a pământului ne strigă: „Vă iubesc, iubiţi-mă, înduraţi-vă, nu mă distrugeţi, salvaţi-mă!”

www.oglindaliterara.ro

Vavila Popovici

6005

ESEU

Din Mahabharata În româneşte de Rodica Anca FIUL

SOARELUI

Regele Soora a fost unul dintre Vrishni . Avea un fiu numit Vasudeva si o fiica Pritha. Acest rege avea un var numit Kuntibhoja, care nu avea copii. Soora tinea foarte mult la varul sau. Ii parea rau pentruca acesta nu avea copii.I-a dat-o pe iubita lui fiica Pritha lui Kuntibhoja spre a o creste ca pe propia lui copila. Pritha era un copil foarte frumos. Manierele sale erau excelente. Ea era cea mai pretioasa comoara a tatalui ei vitreg.I s-a dat numele Kunti. Odata inteleptul Durvasa a venit in capitala lui Kuntibhoja. El era renumit in toata lumea atit pentru umilinta sa cat si pentru temperamentul sau. Voia sa petreaca in compania regelui Kuntibhoja cateva zile. Kunti a primit de la tatal ei sarcina de a implini toate dorintele inteleptului. Incredintandu-I-se o astfel de sarcina, Kunti s-a comportat admirabil.Desigur ca inteleptul a fost atat de multumit de ea,m incat a dorit sa-I ofere un dar.A chemat-o la el si I-a spus ca o va invata o anume incantatie.Daca ea o va recita, oricare zeu la care s-ar gandi, va veni la ea. Ea a primit darul cu umilinta proprie unei fiice de rege. Durvasa a plecat. Copila, care cu greu putea fi considerata adolescenta,n-a inteles ce a vrut Durvasa sa spuna prin faptul ca zeul pe care-l va invoca va veni la ea.Era emotionata ca un copil de o jucarie noua. Era intr-o dimineata devreme. Prin fereastra dinspre rasarit putea sa vada soarele care toamai rasarea. Rasaritul era innecat de culoarea aurului lichid. Apele raului lipaiau lovindu-se de zidurile palatului. Era o imagine de neuitat: soarele si razele sale delicate, raze care purtau in ele racoarea rasaritului si raul frumos cu calea lui de ape stralucind de rosul si aurul soarelui ce rasarea.Privelistea a patruns in inima tinerei copile.S-a pierdut pe ea insasi in frumusetea acesteia. Soarele arata splendid. Kunti s-a gandit cat ar fi de minunat daca soarele ar putea sta acolo, langa ea.Intr-o clipa si-a amintit de incantatia pe care a invatat-o marele Durvasa. Hei, daca ar recita-o soarele ar veni la ea!Da, astfel I-a spus: EL VA VENI LA EA. Bietul copil, in ignoranta-I fericita, si-a unit palmele, palme ce pareau un boboc de lotus, si a invocat soarele, cu incantatia invatata.

6006

Si-a deschis ochii. Se petrecea o minune. De-alungul caii de ape a raului, razele soarelui calatoreau repede. A fost orbita de o stralucire brusca. Soarele se afla langa ea. El statea si o privea cu un zambet amuzat si mucalit.Kunti era foarte bucuroasa de succesul incantatiei. Ea a zambit dulce si fericita. A batut din palme emotionata si a zis: “Inteleptul Durvasa a spus ca o sa mearga. Stateam privind la tine cum rasareai la est. Privelistea era atat de frumoasa si tu erai atat de frumos, ca mi-am dorit sa fii aici! Asa ca am recitat invocarea pe care am invatat-o de la inteleptul Durvasa. Ai venit! Ce frumos!” Soarele inca mai zambea. El a spus: “Acum, ca am venit, ce vrei de la mine?” “Ei, nimic” , a raspuns Kunti. “Eu m-am gandit , doar, la tine si mi-am inchipuit cat de minunat ar fi daca teai afla langa mine. Asta-I tot.” “ Asta nu e tot “, a spus zeul. “ Este evident ca n-ai gasit nici un inteles in spusele inteleptului atunci cind te-a invatat incantatia. El ti-a spus ca oricare zeu pe care-l vei invoca va veni la tine. Nu-I asa ?” “Da” a raspuns Kuntifara a-l intelege de loc. “Nu vezi,” a spus soarele, “asta inseamna ca zeul te va imbratisa si iti va darui un fiu tot atat de frumos ca cel pe care l-ai chemat.” Kunti era incurcata. Nu stia ce sa faca sau ce sa spuna. “Nu stiam asta” , a spus copila infricosata. N-aveam habar ca acesta este intelesaul cuvintelor. Te rog, iarta-mi copilaria ! Te rog sa pleci si sa ma salvazi de rusine!” “Dar asta nu se poate”, a spus zeul. “Odata ce m-ai chemat, nu pot pleca pana nu te am. Tu trebuie sa ma ai! Nu exista scapare de puterea incantatiei pe care , fara minte, ai folosit-o.” Kunti era tulburata de suparare. “Sunt o fata tanara,” spuse. “Nu sunt maritata. Ce va spune lumea? Ce va spune tatal meu? Daca afla ca fiica lui nu mai este virgina, o sa I se rupa inima. Nu poti sa pleci?” soarele era incantat de manierele sale atragatoare. El o iubea pe femeia aceasta, care era aproape un copil. A zambit catre ea si I-a castigat inima cu vorbele lui dulci si zambetul linistit. El I-a spus:”nu fi asa de speriata, copila mea. Dupa ce se va naste copilul vei deveni iar virgina, precum esti acum. Nimeni n-o sa afle despre aceasta intamplare”. www.oglindaliterara.ro

Tanara fata a fost castigata de vorbele si frumusetea lui. Ea l-a acceptat fara nici o teama de consecinte. Soarele era gata de plecare. El a spus: “Fiul tau se va naste cu armura Kavacha si cercelul Kundala. El va fi imaginea mea. Va fi un mare arcas.In bunatatea inimii, nimeni nu-l va egala. Va fi renumit intoata lumea drept cel mai generos dintre toti oamenii. Niciodata nu va fi in stare de a refuza ceva cuiva. Nici macar daca eu insumi i-as cere sa se abtina de a face daruri. El va fi un barbat mandru si sensibil.Renumele sau va dainui in lumea asta atata timp cat soarele si lluna se vor misca pe orbitele lor stabilite.” Cu aceste cuvinte, soarele a disparut din vederea ei. La timpul necesar, Kunti a nascut uncopil. Ea nu stia ce sa faca cu el.Prea tanara pentru a cunoaste bucuria maternitatii, era preocupata doar de rusinea acesteia. Ea a privit afara pe fereastra. Raul curgea netulburat, ca si inainte. Numai in inima lui Kunti clocotea furtuna. Ea s-a hotarat. Infasurand copilul intr-o bucata de matase, l-a pus intr-o cutie de lemn pe care a dus-o pe malurile raului. A pus cutia pe apa si a plecat inapoi in apartamentele ei. De la fereastra, ea a vazut cutia plutind la vale, din ce in ce mai departe de ea. A simtit cum inima I se zbate de durere, de un dor de nespus pentru bietul prunc neajutorat, pltind in mijlocul acelui rau puternic. Lacrimi ii curgeau din ochi. Ridicand o mana rugatoare catre soare, ea a strigat: “Stapane, iam facut o mare nedreptate acestui frumos copil al nostru. Te rog sa-l iei in paza ta. Te rog , nu lasa nici un rau sa cada asupra lui”. Ea a vorbit catre fiul ei care disparea in josul raului: “Fie-ti calea norocoasa. Zeul apelor te va calauzi. Tu nu vei muri. Toti zeii din inaltul cerului vor avea grija de tine.Eu te voi veea candva, intr-o zi din viitorul indepartat. Te voi recunoaste dupa Kavacha si Kundala pe care le porti. Cea care te va gasi si creste ca pe propriul ei fiu, va fi o femeie norocoasa. Te va vedea cum cresti devenind barbat si va fi o femeie fericita. Eu, insa, sunt cea mai nenorocoasa dintre toate femeile. Niciodata nu te voi avea drept fiu. Domnul sa te binecuvantexe, copilul meu, primul meu nascut.” Copila cea vesela deveni femeie dintr-odata. Duse erau zilele fara griji ale copilariei! Treaza sau adormita, ea vedea doar un singur lucru: o cutie de lemn si o bucata de matase; infasurat in matase, un copil frumos, cu ale sale Kavacha si Kundala stralucind in lumina diminetii.

CINE SUNT ASASINII MORALI AI LUI GRIGORE VIERU?

ATITUDINI

Nicolae Negru

Via Unimedia.md: Acum, după moartea tragică a lui Grigore Vieru, revolta unora se îndreaptă în mod firesc spre indivizii care i-au făcut mult rău poetului, atacându-l fără încetare în paginile ziarelor „Moldova Suverană” şi „Flux”, bătându-şi joc de el, jignindu-l neîntrerupt, hărţuindu-l în adevăratul sens al cuvântului. Pe Iurie Roşca şi praporşcicii săi îi cunoaşte mai multă lume şi nu e nevoie să-i prezentăm. Mai puţin cunoscut este Mihai Conţiu, un jurnalist cvasianonim de peste Prut, oploşit de „Moldova Suverană” - un tip superficial, dar prolific, de un tupeu nemaivăzut, de o nesimţire rară (unii spun animalică, deşi e nedrept să jignim animalele), de o “destrăbălare” verbală insuportabilă, încât l-ai putea crede un robot care scrie mecanic, fără să fie capabil să perceapă implicaţiile de ordin psihologic, etic şi moral ale acestui act. Ca mutul care nu poate auzi gemetele victimei, el “bate” fără încetare, zi şi noapte, până victima aleasă nu “sângerează” sau până nu mai dă „semne de viaţă”. Ţinta preferată E vorba despre un individ bolnav în esenţă, de teapa lui Iurie Roşca, pentru care nu există „nici un Dumnezeu” şi, cu atât mai mult, nici o autoritate sau merit, care scrie de cele mai multe ori aiureli curate, dar care este încurajat să o facă fiindcă blamează România şi îi ataca cu cele mai josnice, mai mârşave şi mai dureroase cuvinte pe mulţi alţi intelectuali, Grigore Vieru fiind, din motive lesne de înţeles, ţinta predilectă. Pentru aceasta i se pun la dispoziţie spaţii de ziar enorme, cum nu s-a mai văzut nu numai în ziaristica de pe ambele maluri ale Prutului, dar şi de prin alte părţi ale lumii. E inutil a mai spune că acest individ trecut prin şcoala adulării ceauşiste loveşte numai în intelectualii care se consideră români, iar iscusinţa linguşirii, asimilată de el pe parcursul anilor de grădiniţă şi de şcoală, o îndreaptă spre actuala putere comunistă. Cu siguranţă, individul nu şi-ar fi văzut publicate aiurelile veninoase, murdare, în „Moldova Suverană”, dacă nu ar fi atacat “pe cine trebuie”, dacă nu l-ar fi linguşit pe Voronin şi nu ar fi servit clanul comunist. Căci în mintea la fel de nesănătoasă, plină de românofobie, a preşedintelui PCRM şi a tovarăşilor săi, răzbunarea împotriva intelectualităţii este mai dulce cu participarea unui jurnalist venit din România. Hăiturea “românilor” este mai spectaculoasă, mai cu efect, când participă la ea şi un câine ceauşist. Dincolo de ironia tragică a acestui fapt, întrezărim plăcerea sadică a “regizorului”, cinismul lui fără margini, nelegiurea cea mai josnică, românofobia soră cu patologia a celor care ne guvernează. Un singur cuvânt De aceea, nu îl vom învinui pe nenorocitul jurnalist, devenit “vedetă” la Chişinău, suprasolicitat de mass-media comunistă. El, ca şi Roşca, ca şi Praporşcic sau Burciu, sunt nişte scule. Unii dintre ei par atinşi de sminteală, alţii - de oligofrenie. Pentru faptul că şi-au bătut joc de poet, că i-au înveninat ultimii doi ani din viaţă, responsabili sunt cei care i-au angajat, i-au finanţat, i-au încurajat în acţiunile lor nesăbuite, inconştiente. Ar fi fost destul un singur cuvânt venit de la preşedinţie ca „MS” să înceteze campania împotriva lui Vieru. Ar fi fost destul să nu i se dea bani liderului creştin democrat, pentru ca atmosfera din societatea noastră să devină mai civilizată, mai creştină. Polemica e firească într-o societate democratică, dar poetul era terorizat nu pentru idei literare, ci pentru simplul fapt că se recunoştea român şi apăra limba română. În timp ce „Moldova Suverană” îl acuza că ar fi spion român şi că ar lucra împotriva statului moldovenesc, „Fluxul” îl blama pentru că ar fi conspirat cu Pasat în intenţia de a-l asasina pe Iurie Roşca! Între nicovala comunistă şi ciocanul „creştin” Într-o societate democratică, salvarea împotriva arbitrarului, a fărădelegii, a calomniei este justiţia. Vieru a încercat să tragă la răspundere ziarul „Moldova Suverană” şi „Fluxul” creştin democrat aflat într-un parteneriat complice cu „MS”, dar justiţia noastră obedientă nu a îndrăznit să-i facă dreptate. Fiindcă nu

l-a putut atrage de partea sa, cel care a declarat azi doliu naţional la moartea poetului, sperând, probabil, să profite electoral, nu a găsit de cuviinţă să-l apere la vremea cuvenită, când Vieru a apelat în mod public la autoritatea prezidenţială. Preşedintele RM a declarat atunci că nu se consideră preşedintele românilor. A te numi român în Basarabia e egal cu a comite o crimă odioasă, antistatală, în RM-ul de azi. Marginalizarea şi demonizarea românilor a devenit o politică de stat, încurajată tacit de unele cercuri din Occident. Majoritatea intelectualilor din RM se află între nicovala lui Voronin şi ciocanul (cu seceră) al lui Iurie Roşca. În timp ce primul îi categoriseşte drept “duşmani ai statalităţii”, închizândule accesul la mass-media publice, alungându-i din instituţiile de stat, blamându-i şi acuzându-i de toate relele, inclusiv conflictul transnistrean, cel de-al doilea le aplică, în tiraje de zeci de mii de exemplare, stigmatele de “om al Rusiei”, “fost kaghebist”, “corupt”, “detractor” etc. Având în mâinile lor mai toată mass-media, cum să audă moldovenii vocea slabă a poetului? „Personalitate cu grade” Chiar în ajunul tragicului accident, pe 13 ianuarie, „Moldova Suverană” publica, sub înfricoşătorul titlu „R. Moldova în reţeaua mondială a spionajului românesc”, o listă de “spioni” români, de “personalităţi cu grade”, printre care figura şi Grigore Vieru. În disperare, Vieru i-a adresat a doua zi, în „Literatura şi Arta”, un nou apel către preşedintele Voronin, avertizându-l că „voi fi nevoit să iau o decizie a mea întru apărarea dreptăţii şi onoarei mele de om”.. Cuţitul îl ajunsese la os! Deşi a declarat nu o singură dată că nu are nimic împotriva statului RM - şi de ce ar fi avut? – „titanul” Vieru, cum a fost numit fariseic la televiziunea publică Moldova 1, a fost cenzurat chiar şi în ziua când a fost anunţată plecarea dintre noi. Asta pentru că a luptat pentru limba română, pentru că nu s-a împăcat cu existenţa sârmii ghimpate de pe Prut, pentru că nu a putut suporta ca elevii să fie minţiţi în continuare că „fratele de peste peste Prut” ne este “duşman, nu frate bun”. Vieru a scris pentru toţi românii, nu numai pentru cei dintre Nistru şi Prut, dar condoleanţele transmise de preşedintele Băsescu nu au fost citite la Moldova 1. Poetul a fost cenzurat până şi în necrologul care i-a fost dedicat de către autorităţi, textul fiind redactat în aşa fel încât să nu figureze „limba română”, pentru care Grigore Vieru era pregătit să-şi jertfească viaţa. O declarase public, atunci când s-a atentat la manualele de limbă şi literatură română. Din păcate, Eugen Doga şi Mihai Cimpoi, care şi-au pus şi ei semnătura pe necrolog, lângă cea a lui Voronin şi Stepaniuc, nu au insistat ca, măcar în clipa morţii, poetului să i se acorde respectul cuvenit. Sprijinitorii din umbră Istoria va răspunde cine se ocupă de lichidarea fizică a personalităţilor noastre marcante – sunt prea multe „accidentele” de felul acesta, ca să fie întâmplătoare – Ion Gheorghiţă, Dumitru Matcovschi, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Ion Dumeniuk, Nicolae Costin, Gheorghe Ghimpu, Grigore Grigoriu, Grigore Vieru... Asasinii morali ai lui Vieru sunt Voronin şi Roşca. (...) Voronin şi Roşca trebuie să răspundă pentru prigonirea morală a lui Grigore Vieru. Poetului trebuie să i se facă dreptate, aşa cum a cerut în ultima sa scrisoare.

www.oglindaliterara.ro

6007

MAEŞTRI

Omul care planta copaci scop+perseverenţă (fragment)

Jean Giono Pentru ca o fiinţă umană săşi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti, în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. La un moment dat, mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus

6008

la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele în acest climat de o duritate excesivă atât iarna cât şi vara, ajung, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi apoi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, lupta generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi a răsturnat pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie, separândule pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr, văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina

www.oglindaliterara.ro

astfel, în continuare, fructele mici sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare. Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbândumă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invita să-l însoţesc dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el. El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, la care mi-a răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei. Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar işi pierduse unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. (continuare în nr. viitor)

PROZA

PREŢUL DISPERŢULUI El îi arăta, după putinţă, de câte ori avea prilejul, profunde sentimente de iubire. Aproape că-i cerşea să-l accepte, să fie o oră amici, după care să moară, cum spune Poetul. Ea, în schimb, cu fandoseală şi fudulie, îi răspundea, de fiecare dată, cu profund dispreţ. Aproape că-l umilea, chicotind trufaşă şi persiflându-l: „Dacă faci ca ziua să aibă 25 de ore, o oră sunt a ta!” Ca-n basme şi mai mult ca acolo, unde pretendenţii la mâna prinţeselor sunt puşi la încercări incredibile. Într-un fel, şi ei erau personaje de basm fiindcă, amândoi, se făcuseră de … poveste! El, fiindcă ratase alte partide mult mai onorabile, cu gândul şi speranţa că Lena va fi, într-un final a lui. Ea, pentru că pierduse şansa, trăgând loz după loz, iar într-un final rămânând o ditamai obeza fără nici un vino-ncoa. Timpul s-a scurs, au trăit la distanţă şi singuri tot restul vieţii: două epave pierdute în marea de oameni a orăşelului de provincie în care s-au întâlnit ca liceeni, în urmă cu câteva decenii. El nota într-un jurnal posibile scenarii de viaţă în doi cu Lena. Ea bea cot la cot cu colegii gunoieri, se culca pe sub poduri şi rostea prin somn un nume: Relu. Numele lui. Până într-o zi când, pe aleile parcului măturat de ea s-a întâmplat să treacă şontâc-şontâc el. „Lena!” a rostit cu jumătate de gură el. „Relu!” a rezonat părelnic ea, scăpând din mână târnul. În clipa următoare el a simţit că se surpă pe el, că se-nvârte parcul cu sine, s-a prăbuşit pe o grămadă din frunziş de castan ruginit, adunată de Lena cu măturoiul. Femeia a dat fuga spre el. L-a strigat pe nume, l-a pălmuit

peste obraz, l-a descheiat la piept, l-a stropit cu apă de la cişmea, l-a ascultat cu urechea şi a constatat că s-a dus. A anunţat autorităţile, a dat declaraţie, s-au făcut cercetări, după care defunctul a fost înmormântat de primărie. Doar ea, groparii, un funcţionar al autorităţii locale şi un preot au fost la marginea cimitirului. Cinci bărbaţi, dacă-l punem, la socoteală pe defunct şi o femeie, într-o zi senină, caldă, de toamnă, în care broaştele din lacul de lângă cimitir nu mai conteneau cu traficul lor de onomatopee. — Doamna Lena, zise funcţionarul, după ce se-ncheiase ceremonialul trecerii în lut a nefericitului, s-a cam supărat şeful, a trecut prin parc şi a găsit aleile aflate în grija matale pline de frunze. Du-te şi măture-le că mâine venim din nou cu o comisie din Italia, din oraşul cu care e înfrăţită urbea noastră. Lena tăcea. Tăcu în continuare, după care plecă cu ochii umezi. Ajunse în parc, luă mătura şi se-apucă de treabă. A doua zi, gunoierii dădură alarma: Pe o grămadă de frunze, cu târnul lângă ea, a fost găsită Lena grasa dorminduşi somnul de veci. Aceiaşi oameni au cercetat, constatat, decis. Şi aceiaşi bărbaţi, un preot, un consilier de la primărie şi doi gropari, au ascuns sub pământul reavăn, lângă mormântul celui răpus de acelaşi atac de inimă pe aceeaşi alee, lângă aceeaşi grămadă de frunze, în acelaşi parc, şi trupul bietei femei. — Soţi sau neamuri s-o fi fost şi nu mureau aşa de ciudat, mai ceva ca-n Romeo şi Julieta! zise preotul. Apropo, ştiţi cine au fost? adăugă. — Nişte amărâţi, un boschetar şi o beţivă, angajată măturăreasă de

GHEORGHE NEAGU: „Nunta Neagră” Valentin Muscă Scriitorul Gheorghe Neagu ne-a surprins în această primăvară cu o baladă inspirată dintr-o dramă petrecută în Crângul din apropierea municipiului Focşani. „Nunta neagră” (Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2010), ediţie multilingvă (trad. franceză de Virginia Bogdan, italiană de I.D. Denciu, rusă Alla Murafa, spaniolă de Mioara Angheluţă şi engleză de Gabriela Pachia Tatomirescu) este o provocare şi o invitaţie la redescoperirea unor evenimente tragice care au marcat emoţional istoria recentă a urbei. Tipărită într-o ediţie de lux, ca o sfidare la criza care a pus deja stăpânire pe şi aşa puţinii sponsori care mai susţineau apariţia cărţii, „Nunta neagră” este şi din punct de vedere grafic o lucrare originală, fiind imprimată pe coală neagră şi însoţită de o grafică florală, www.oglindaliterara.ro

domn primar, c-a dracului… Doamne iartămă şi scuză-mă, părinte… nu mai contenea să-i strige c-a trăit cu ea în tinereţe, c-are o cicatrice nu ştiu unde şi un neg pe chestia aia… Părintele se-nchină, groparii chicotiră, funcţionarul primăriei reluă: — Chestia e că nu ştiu pe cine găsim noi repede, rapid să facă meseria asta ruşinoasă, că mâine vin macaronarii în vizită? — Îngroparăm doi, săparăm în mocirlă şi cor de broaşte şi pe noi cine ne plăteşte, domne’, că nici măcar o colivă, un pahar de vin sau o batistă de pomană nu primirăm! se văicăriră groparii. — Ce, mă, vi s-a suit democraţia la cap? N-aveţi simbrie? Lasă că atunci când veţi da voi cotul vă promit c-o să vi se sape groapa gratuit şi ăia de-or face-o n-o să primească nimic de pomană pentru sufletul vostru. — Aoleo, domn’ consilier, aşa ne cobeşti? — Păi în ritmul în care mergeţi voi la braţetă cu zeul trăscăului, cred că evenimentul se va produce destul de curând. Tăcură cu toţii şi se risipiră, care încotro la poarta cimitirului. Doar un soare gânditor stăruia parcă dinadins deasupra capului tuturor, pentru a se minuna şi el cât de ciudată, ca să nu spună proastă, e lumea pe care se străduieşte din străvechime s-o lumineze şi s-oncălzească, aşa încât nici n-are remuşcări că mâine-poimâine o va scrumi de-a valma şi global.

Nicolae Rotaru

color, pe hârtie exclusivistă. „A fost o revelaţie. Am citit-o pe nerăsuflate. Sunt unele pasaje sublime (…). Prin această baladă prelungiţi frumos o tentativă a cerchiştilor de la Sibiu, care au dus balada la înălţimi europene”, spune Andrei Zanca în prezentarea cărţii. Lucrarea a fost lansată la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu”, în prezenţa membrilor Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu”, în prezenţa membrilor Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu”, a mai multor scriitori şi a unui public iubitor de carte, care s-a delectat din lectura multilingvă a baladei. „Nunta neagră” este o baladă care se citeşte cu sufletul la gură. Păcat că scriitorii nu merg mai des prin şcoli, iar lecturile publice au intrat de ceva timp în rutina activităţilor ruginite ale Uniunii Scriitorilor. Citiţi „Nunta neagră” şi veţi descoperi cât de frumoasă este limba română, chiar şi atunci când scriitorul povesteşte o dramă!

6009

ESEU Corina Buşilă Moldovan

Ortodoxia – valoare ultima în contextul integrarii europene (urmare din numărul anterior) Greutatea misterioasa a Ortodoxiei15 În acest context, Ortodoxia este chemată să îmbrăţişeze şi să promoveze drepturile omului şi nu dereglările omului promovând libertatea şi nu libertinajul promovand propriilor valori care fac parte din etosul european autentic. De asemenea trebuie să manifeste o atitudine responsabilă faţă de noile mişcări religioase sau faţă de prozelitism, etc. valorizând contructiv aceste provocări. La prima vedere s-ar putea spune că Ortodoxia este mai degrabă sceptică faţă de idealul, de sorginte iluministă, al drepturilor omului, ideal care a devenit simbolul civilizaţiei occidentale moderne. Mai mult, apărarea drepturilor omului a devenit un slogan, de vreme ce ea se defineşte şi se aplică în mod discriminator (vezi atrocităţile din Serbia sau Cipru, „dicriminarea pozitivă impusă de „minorităţi de tot felul etc.). Ori Ortodoxia vine cu o altă viziune. Ea nu promovează, ci ignoră şi respinge ideea de colectivitate ca sumă totală a unor indivizi; ea nu acceptă coexistenţa umană ca simplă coabitare pe baza unui consens raţional, ea ignoră de asemenea idealul de societate antropocentristă şi exclusivistă formată din indivizi care parodiază modelul ecclesial de existenţă. Teologii ortodocşi contemporani (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, I.P.S. Prof. Dr. Ioan Zizioulas, Prof. Dr. Christos Yanaras), valorizând scrierile Sfinţilor Părinţi, au dezvoltat o teologie originală a persoanei care poate servi ca fundament teologic pentru orice iniţiativă concretă a Bisericii Ortodoxe în lumea de azi. Fiinţa umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este o persoană, adică o fiinţă care se defineşte întotdeauna în raport cu alţii şi a cărei existenţă înseamnă coexistenţă. Există o distincţie clară între conceptul de individ şi conceptul de persoană. Individul, atâta vreme cât este înţeles ca individual, desprins de contextual de relaţii în care se află cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, nu poate fi persoană decât în sens anti-teologic. O persoană pe de altă parte nu este un individ ci o fiinţă plurală relaţională, este alteritatate în comuniune şi comuniune în alteritate. Unicitatea şi absoluta alteritate a persoanei se manifestă în relaţie cu ceilalţi16. Aşadar, Biserica Ortodoxă nu promovează limitarea exprimării nimănui decât în momentul în care se lezează libertatea celuilalt şi învaţă ca libertarea şi drepturile implică de asemena obligaţii şi responsabilităţi. O altă problemă a lumii postmoderne, faţă de care Ortodoxia poate avea o poziţie constructivă este violenţa în manifestările ei cele mai variate (conflicte inter-statale, violenţă împotriva femeilor şi a copiilor, violenţă etnică şi religioasă, familială etc). Ortodoxia promovează o cultură a dreptăţii şi păcii în care oamenii au libertatea de a afirma şi cultiva particularităţile lor însă nu au dreptul să le impună altora sau să îi tracaseze pe alţii cu ideile lor. Fundamentele teologice ale Ortodoxiei pentru o abordare constructivă sunt strălucit prezentate în învăţătura despre creaţie, lucrarea Duhului Sfânt în lume şi semnificaţia persoanei în teologia ortodoxă. Un alt aspect al globalizării care crează nelinişti se referă la implicaţiile culturale şi economice ale globalizării17. Globalizarea a fost comparată cu o formă modernă de sincretism, în care religii, culturi şi tradiţii din cele mai diferite sunt artificial unificate în scopul „bunăstării”18. Ea anulează omul ca personă relaţională şi nivelează totul, promovănd o cultură a consumului şi implicit a morţii. „Sfânta treime a acestei culturi este „ producţia, consumul şi profitul”. Religiile sau comunităţile religioase se tem că globalizarea erodează regimurile democratice şi prin aceasta exacerbează inegalitatea şi nedreptatea19. Pentru Biserica Ortodoxă, progresul economic este justificabil moral dar toţi membrii comunităţii globale trebuie să participe şi beneficieze de el. De altfel, există un larg consens ecumenic referitor la necesitatea ca Bisericile creştine să se implice în nedreptăţile pe care globalizarea economică le implică profitând de slăbiciunea unor persoane, comunităţi şi chiar state, mai ales în ţările lumii a treia. Privitor la bunăstarea prognozată pentru est şi existentă în statele din vestul Europei trebuie remarcat că este în total accord cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, în ciuda tuturor prejudecăţilor existente la acest nivel, vis-à-vis de atitudinea bisericii faţă de bogăţie. Biserica binecuvintează bunăstarea în toate slujbele sale. Un text central este situat chiar în cadrul Tainei Sfintei Cununii, unde preotul îl roagă pe Dumnezeu să le dăruiască celor doi miri „din belşugul pământului, umplând cămările lor cu grâu, cu vin şi cu untdelemn”20. Textul nu se opreşte însă aici, ci deschide viaţa familială către o dimensiune a dăruirii, eunţând motivul pentru care cerem bogăţia: că să dăm şi celor lipsiţi. Prin aceasta se remarcă primatul valorilor sufleteşti, asupra bunurilor materiale şi situarea în spaţiul unei libertăţi a dăruirii, care

6010

salvează din orice egoism materialist şi individualist. Suflul înnoitor al Ortodoxiei se poate manifesta pe trei coordonate principale: un nou mod de viaţă (ethos), o nouă prioritate a nevoilor şi o nouă concepţie despre lume şi persoană. Doar o societate centrată pe persoană şi constituind o comunitate va fi capabilă să prezinte libertatea ca o alternativă a legalismului şi comuniunea ca o eliberare a individualismului. Această implicare înseamnă redescoperirea unei conştiinţe ortodoxe care să meargă dincolo de clivajele etnice şi naţionale. Ortodoxia, prin vocaţia sa de comuniune, poate participa, prin toate eforturile, la uşurarea tensiunilor care se ivesc între membrii diferitelor religii, poate cultiva coeziunea printre credincioşii săi, şi începerea unui dialog cu cei de altă credinţă religioasă sau filozofică. Noi ortodocşii mărturisim credinţa noastră într-un mod non-violent şi tolerant, evitând posibilitatea de tensiune cu adepţii altor religii şi cu cei de convingere nereligioasă21. Ortodoxia - a considerat Prea Fericitul Teoctist - prin structură, organizare şi conducere se găseste cel mai aproape de democraţia europeană, spre deosebire de protestantism, unde nu există ierarhie, sau catolicism, organizat pe model monarhic. Apoi, spre deosebire de alte Biserici, ea se află în dialog teologic nu numai cu creştinătatea, ci şi cu musulmanii şi mozaicii. Marele poet român Mihai Eminescu numea Biserica noastră Ortodoxă “mama spirituală a poporului român” şi o definea astfel, pentru că în sânul Bisericii şi-a găsit mângâierea şi alinarea sufletească tot românul obidit, oropsit şi asuprit de soartă. De asemenea, celebrul istoric Nicolae Iorga spunea că “structura noastră sufletească este făcută din Ortodoxie tot atât cât este făcută din sângele originii noastre daco-romane”22; tot el numea mănăstirile noastre ortodoxe “universităţile neamului“ 23 pentru că aici s-au format primii pionieri ai literaturii noastre. Marile personalităţi religioase, cum ar fi, de pildă, mitropoliţii: Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanu, Simeon Ştefan şi diaconul Coresi au scris şi tipărit în tinda bisericii şi în liniştea pioasă a mănăstirilor primele cărţi de învăţătură în limba poporului, pentru apărarea credinţei şi spiritualităţii neamului. Operele lor monumentale au constituit la vremea respectivă cuceriri epocale ale literaturii române şi arme apologetice şi polemice de stârpire şi combatere a ereziilor şi influenţelor străine, cu tentă şovină de dezbinare şi denaturare a specificului nostru etnic, naţional şi religios. Poporul nostru a dobândit o istorie datorită grijei şi strădaniei ierarhilor cărturari ai Bisericii şi a voievozilor luminaţi, ctitori de ţară şi de sfinte aşezăminte, care au vegheat cu cuvântul şi cu spada la apărarea gliei şi a tezaurului nostru cultural şi religios. Ca o concluzie, cuvintele Pr. Dumitru Stăniloae sunt cele mai expresive: “Să nu ne pierdem identitatea noastră. Europa este o simfonie şi nu o cântare omofonă, simfonie în care fiecare popor este chemat să-ţi aducă nota personală, inconfundabilă. Pentru a-şi păstra identitatea, poporul român trebuie să fie un popor ortodox.” _______________________ 15 Greutatea misterioasă a ortodoxiei―Le Monde (iunie 1999) 16 John Zizioulas, Being as communion, London: Darton Longman and Todd 2004, 272 p. (traducere în limba română, Fiinţa eclesială, Bucureşti 17 Despre globalizare a se vedea: David Held, Democracy and the Global Order. From the Modern State to Cosmopolitan Governance, Standford, 1995; David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Global Transformation: Poltics, Economics and Culture, Stanford, 1999; Marc Plattner and Aleksander Smolar, Globalization, Power and Democracy, Baltimore, 2000. 18 Christodoulos Archbishop of Athens and all Greece, Rooting of Joy and Hope. The World and the Role of Orthodoxy in european Union, Athens, Synodal Commitee for Matters Pertaining to the Media, Information and the Public relations, 2001, p. 14. Din punctul său de vedere, globalizarea a devenit un fenomen cultural, care impune noi modalităţi de gândire şi de acţiune şi care trasează propria ei scară de valori. Este evident că anumite stiluri, gusturi şi practici în domeniul vestimentar, gastronomic sau artistic au devenit norme şi pot fi întâlnite oriunde în lume. Pentru a lectura un studiu sistematic despre cum globalizarea remodelează vieţile umane, a se vedea Anthony Giddens, Runaway World, New York, 2000. A se vedea şi Emmanuel Clapsis, The challenge of a Global World, în „The Orthodox Churches in a Pluralistic World, p. 47-66; Metropolitan Kirill of Smolensk and Kaliningrad, The Orthodox Church in face of World Integration, „The Ecumenical Review, nr.53/ 2001. 19 Andrew Hurrel, Ngaire Woods (ed), Inequality, Globalization and World Politics, New York, Oxford, 2000; Biserica Ortodoxă în era globalizării, Alba Iulia, 2003; Spiritualitate şi consumism în Europa Unită, Alba Iulia 2004. 20 Idem 17 21 Vezi Petros Vassiliades, Mărturia ortodoxă în Europamodernă şi post modernă, în Ortodoxia parte integrantă din spiritualitatea şi cultura europeană, p. 91. 22 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti, Bucureşti, 1932, p.81. 23 Nicolae Iorga, op.cit., p.128.

www.oglindaliterara.ro

„Utopia ca parte a adevărului”

ESEU

Puiu Siru Usturoi (nomen - pronomen-cognomen)…Cine nu-l ştie pe acest simpatic inflama(n)t – pitoresc – iritant – drăgălaş - turbulent concetăţean al nostru, catilinară figură a vieţii publice şi societăţii civile? Câteodată m-am întrebat de nu cumva insul îşi joacă amuzat personajul şi histrionul! S-a şoptit de la o vreme, că e omul care moşeşte local prefecţi, primari, directori (Puiu Siru, Don Quijote de la Vrancea. Alt fel de cronică a tranziţiei 1989-2000, Editura Salonul Literar, Focşani, 2004, p. 27), de fapt e un năzdrăvan cu destule resurse pragmatice şi fiabilitate politică. Dotat cu zoon politikon cu daruri machiavelice şi pytice, Puiu Siru oferă diagnostice - până la, sau dincolo de un punct - adevărate, chiar demne de monitorizare. „Don Quijote”, a (te) socoti aşa ceva, în eventuală (auto)compătimire şi confuzie cu băştinaşul „bietul” ar fi o inadecvare, dar ca provocare ar merita: o binecuvântată locura pe care s-o strecori în structura mentală a compatrioţilor, ca şi-ntre virtuţile unei Cetăţi mai puţin mediocre şi făţarnice! Dar nebunia românească (ca şi aceea rusă, de-o pildă…) nu este mai nobilă sau mai ignobilă, este altfel decât aceea a Spaniei, Puiu Siru nu poate ignora aceasta. Îi mustră autorul pe prăpădiţii de directori de conştiinţă care au defectat la întâia pierdere a speranţei din 2000, păcat, doar respectivii îşi asumaseră menirea de a fi „spiritul vremii” (p. 172). Greşeală de calculator?! Doar e vorba de hegelianul Zeitgeist, duhul vremii, pe care cei inteligenţi îl dibuie şi-l reprezintă (uneori involuntar), dar nu sunt ei înşişi acest „duh”. Zeitgeist e poate chiar Sfântul Duh într-un hipostas al Său şi nu numai viclenie a Istoriei, cum credea Hegel. În fine. Pe lângă calităţile de virulent animator ( doar şi mânia produce artă, nu-i aşa?), i-am face cu dragoste lui Puiu Siru unele retuşuri. Aluziile la unele situaţii şi nume de atotputernici ascunşi sunt cam misterioase, chiar pentru băştinaşi, ceea ce obligă circulaţia mesajului prin anexe orale. Cusurul de a gratula, drept „mafie” obscura ocultă balcanică securi-parti-cumetrială (ramură de nădejde a „Internaţionalei a V-a”) nu e doar al lui Puiu Siru, Mafia italiană are rădăcini în onoare şi o simbolistă de cifru istoric şi tradiţional, ce se mai pot întâlni poate în Triadele chineze şi Jakuzza nipponă, iar nu biete încropeli veninoase minor tranzacţionale şi cruzime devălmaşă ritmată… Şi apoi, cu toate preţioasele sale dezvăluiri, nu e Puiu Siru un pic sectar? Intervalul 1997-2000 al publicisticii sale ni-l dezvăluie ca pe un om al Puterii se atunci şi autorul e obligat să alterneze exerciţiile de admiraţie şi partizanat stimabil cu cele de independenţă, să fie la o adică un mai dur iîntre taberele ce nici nu trebuie să se împace vreodată. Şi aşteptăm continuarea cât mai explozivă a demersului publicistic al lui Puiu Siru. Cel, oricum, de felicitat.

Florin Paraschiv

Camelia Petre şi poezia ce nu îşi pierde urma Ionuţ Caragea

Din păcate, datorită situaţiei în care se găseşte literatura românească, mai multe dintre debuturile promiţătoare în poezie ajung să fie date repede uitării, creaţii de certă valoare pierzându-şi urma, fără să aibă ocazia de a testa masa largă de cititori. Asta în timp ce la unele edituri destul de cunoscute, înconjurate de reviste şi critici la comandă, continuă să fie publicate cărţi penibile ce reuşesc în scurt timp să câştige premii bombastice şi mai apoi să invadeze librăriile. Chiar dacă după câteva generaţii se vor cerne şi aceste valori false, trebuie să aşteptăm uneori prea mult pentru a descoperi un autor care să merite cu adevărat să fie apreciat. Foarte mulţi scriitori se zbat, în aceste condiţii, să găsească un sponsor şi o editură care să le publice, pe gratis sau la un preţ avantajos, manuscrisul de debut. Este foarte greu să ieşi din anonimat, darămite să ajungi să ai o carieră de scriitor profesionist. Criticii, dintre cei care au mai rămas oneşti şi preocupaţi cu adevărat de poezie, ori nu au timp, ori sunt prea plictisiţi de câte cărţi proaste au citit, ori se dedică unor studii şi creaţii care să le aducă un beneficiu mai mult decât moral. Ar mai fi ca soluţie şi concursurile pentru debutanţi, dar şi acolo, fără să ne mire, avem de-a face cu tot felul de aranjamente. Toate lucrurile astea se ştiu şi se tace pentru că, dacă o iei pe firul ariadnic al onestităţii, fiecare este legat cu ceva de altcineva, iar dacă ajungi, doamne fereşte!, să spui ceea ce crezi... te trezeşti că nu mai

poţi publica decât în revista proprie întrucât prin altele nu se mai găseşte spaţiu. Prin volumul „Mareea sufletului”, publicat la editura Anamarol în anul 2006, Camelia Petre şi-a demonstrat talentul şi răbdarea. Un debut la 32 de ani cu o poezie în care se îmbină armonios experienţa acumulată şi căutările specifice femeii ce se află în faţa unor noi provocări şi a unei alte interpretări a feminităţii în şi prin cuvinte. Dar dincolo de sensibilitate, singurătate, melancolie (evidenţiate în „Cuvântul înainte” de către Daniela Stănescu), se simte şi un filon aforistic, al femeii-poet ce caută esenţa lucrurilor care o definesc. Poezia „aproape că se citeşte pe sine” (o paralelă vişnieciană) iar „cuvintele sunt asemenea pruncilor desculţi care se rostogolesc prin muşchiul cald al ierbii” (Capuccino cu dragoste, pagina 8). Prin periplul tematic vom reţine „privirea”, „care îşi pune amprenta pe mai multe suprafeţe deodată” (Linia, pagina 12); „frumuseţea”, „care ştie cel mai bine cum se îmbălsămează iubirile în tăceri” (Frumuseţea nu se vede, pagina 14); „pământul”, „această liană agăţată de timp” şi „omul”, „această oglindă nici lut şi nici apă” (Această oglindă, pagina 37); „poeţii”, „care nu ar trebui să fie atinşi de pleoapa celor care îi citesc” (Aură de poet, pagina 50); „vârsta”, „care se aseamănă cu un nor de praf asfinţit peste cer” (Asemănare, pagina 62); „moartea”, „care este mai aproape de mine decât aş fi putut fi eu vreodată de ea” (Cândva, pagina 70). Numai şi după aceste citate putem trage concluzia că poeta are un bogat arsenal de metafore bine alese, fără să încerce să epateze sau să împodobească versul cu tot felul de preţiozităţi. Se observă

www.oglindaliterara.ro

atât delicateţea cât şi forţa expresiilor, calităţi remarcate şi de Sorin Teodoriu pe coperta a IV-a, iar această versificare este absolut firească. Frecventând un atelier literar (www. poezie.ro) în care foarte multe valori dispar datorită influenţelor şi comentariilor lipsite de verticalitate, Camelia Petre ştie cât de uşor „îşi poate pierde poemul urma”. Printre mii de autori devii un nume nesemnificativ, „poemul traversează strada” (în agonie aş completa eu) „în buzunarul găurit al unui cerşetor nătâng” (Poemul îşi pierde urma, pagina 53). Poemul devine „încărunţit”, „sociabil”, „blând” (Cafeneaua, pagina 46) sau devine „cumsecade”, „anonim” (o uşoară tentă de ironie în poezia Cumsecade, pagina 48). Dar autoarea, optimistă, mai speră ca poemul să renască din cenuşă ca pasărea „Fenix” (pagina 59), pentru că „poezia este fără vârstă” (pagina 74), indiferent dacă „poeţii nu ar trebui să fie vreodată auziţi” (Aură de poet, pagina 50). Poate că singurul poem care nu îşi găseşte loc cu adevărat în volum este „(des)Cântec de adormit copii” (pagina 41). Autoarea ar fi putut să alcătuiască, dacă dorea, o carte pe tematica respectivă. Însă, în cazul de faţă, un astfel de poem poate aduce câteva puncte în minus... Concluzionând, avem de-a face cu un volum valoros, prea uşor trecut cu vederea, un adevăr care oricum nu îi deranjează pe mulţi. După cum menţionează poeta în poezia „Linia” (pagina 14), „adevărul face ca adevărul să fie o iluzie... tu, întors cu faţa la oglindă aştepţi”. Iar mie, ca cititor, această aşteptare mi-a confirmat că poezia are forţe miraculoase şi va ajunge mereu la cel care are cel mai mult nevoie de ea.

6011

ESEU

C

um la fel de tare l-a durut şi pe Nichita Stănescu-n cenuşă, tot astfel şi contemporanii comemoraţi( Constantin Ghiniţă. Florin Paraschiv, Ion Panait, Corneliu Fotea,Traian Olteanu, Florin Muscalu, Dumitru Pricop, Emil Giurgea (istoriograf?, cel ce a editat primul ghid turistic al Vrancei),etc. au avut aceeaşi durere, dar în…ţărînă:şi, pe-n ce? mă întreb caragialesc. Lăudabil gestul domnului Sorin Francu, director al Teatrului Mr.Gheorghe Pastia de a comemora, în cadrul ,,Zilelor Focşaniului” cîţiva dintre cei care s-au dedicat literaturii, cititului şi scrisului.Eseurile citite, poeziile şi poemele interpretate de inimoşii săi colegi, actorii Paula Grosu, Mihai Spiridonescu, Adrian Damian şi Valentin Cotigă şi, chiar de el însuşi, a fost un gest de nobleţe.Dar, stimate domnule director, Sorin Francu de ce nici un cuvînt despre Alexandru Deşliu, care a avut oarece contribuţie, ca să zicem aşa, în îmbogăţirea literaturii vrîncene; de ce nici un cuvînt despre Viorel Munteanu care, prin pilulele zilnice, scrise ani buni întrunul din ziarele locale ,,îndulcea” pagina cititorului… mai naiv! De ce, nicio vorbă despre Sava Francu, epigramistul… ori, poate epigrama nu mai e un gen de poezie scurtă, sarcastică, etc, etc. cum explică dex-ul şi, nu sunt bine informată, epigrama nu are locul ei de cinste în literatură?( la acest nume, drag nouă oglindiştilor,( a se citi corect, n-am scris oglindiţi!)…poate, am înţeles,,reţinerea”. Nici un cuvînt despre cel ce , în stil quijotian – Puiu Siru – Don Quijote al Vrancei, a ţinut frîiele unei instituţii, Direcţia pentru Culte Cultură şi Patrimoniu! Instituţie greu de condus, dacă luăm în calcul sufocanta presiune a orgoliilor celor ce i-au trec pragul cu diversele şi pasionalele lor probleme scriitoriceşti.În sală, evenimentul, onorat prea puţin de localnici, se aflau şi domnii reprezentanţi ai oficialităţilor locale: dl.primar Decebal Bacinschi şi nepreţuitul viceprimar( persoană de mare nobleţe sufletească),

dl.Mircea Diaconu şi alţi oficiali. Şi, mă întreb, retoric, aşa cum se cuvine, domnul primar, Decebal Bacinschi a onorat (numai!) lansarea volumului monografic al urbei(File din istoria comerţului) semnat de co-autorii, Nicu Mazăre, om de afaceri şi economuist, şi prof.Ştefan O. Neagu?...Ori poate, a fost prezent şi

6012

SĂ TE DOARĂ-N ŢĂRÎNĂ… Mariana Vicky Vârtosu alături de contemporanii (scriitori în viaţă) în amintirea faimoaselor Festivaluri Duiliu Zamfirescu? A re-trăit domnia sa aceleaşi reverii împreună cu organizatorii şi participanţii acelui eveniment nostalgic? Mărturisesc, cu toată durerea (fizică şi morală, cea fizică m-a obligat să stau strîmb, poate de aceea am văzut altfel lucrurile!), mărturisesc cu toată durerea, spun, amintirea Festivalurilor Duiliu Zamfirescu e precum Fata Morgana. Nu glumesc. Fastul acelor zile, lumina lor

volum, la fel de valoros ca şi acesta.,,În ultima vreme, martor al unor lansări de carte, importante precum cea de azi, cea a lui Petre Abeaboeru despre Mitropolitul Varlaam, cea a dlui Cherciu şi cea de azi m-au convins de talentul şi seriozitatea scriitorilor vrînceni,,(redare aproximativă). Cu scuzele de rigoare, sămi fie iertată îndrăzneala, dar literatură nu înseamnă cumva şi altceva decît ,,încarnarea,, datelor istorice şi statistice, adesea destul de fragil, cu vorbe care, nu înseamnă neapărat metaforă? Cui mai pasă de fapt, cînd literatura scrisă pierde teren în favoarea celei virtuale?! Tot în luna iunie:

încă mai sclipeşte amintind focşănenilor ca Gheorghe Andrei Neagu, scriitorul ! - a transformat, în anii din urmă, fie chiar pentru o saptamana din vară, urbea noastră în metropolă literară nationala. A avut forţa unei demonstraţii de această factură.Nu intrăm în amănute. Partea a doua a serii a avut drept protagonişti doi autori, Nicu Măzăre şi Ştefan O. Neagu, ce au semnat un prim volum al istoriei comerţului focşănean:Focşani – File din istoria comerţului(1546-1948). Nu este onorant pentru orasul Focşani, posesorul multor edituri şi tipografii ca volumul este creditat de Editura Rafet de la Rm.Sarat. Credem că în condiţii regizorale la fel fel de bune, cartea ar fi fost tipărită şi la Focşani... Sau, e vorba din nou, de un precedent: nici autorii nu sunt getbeget focşăneni. Cu atît mai meritoriu gestul domniilor lor. Cartea este un act de dăruire nepreţuită. Focşănenii se pot bucura de date şi imagini trecute deja în istorie.Cartea captivează prin multitudinea datelor statistice, prin imagini ale unor figuri marcante ale oraşului.Nu putem decît să felicităm din suflet autorii şi, să spunem precum dl.Florin Micu Iliescu, directorul Direcţiei pentru Culte Cultură şi Patrimoniu, aşteptăm al doilea

www.oglindaliterara.ro

Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu a fost gazda unui eveniment neobişnuit:pentru întîia oară, o clasă a XII-a, aparţinînd Liceului Pedagogic Spiru Haret, şi-a luat rămas-bun de la profesorii lor într-un mod inedit:la sugestia Marianei Vicky Vârtosu şi, urmăriţi îndeaproape de profosorul lor de limba română, elevii au alcătuit, din creaţii proprii, o carte, intitulată sugestiv Semne pe nisip.Prefaţată de Livia Silvia Marcu, profesorul lor îndrumător, postfaţată de Mariana Vicky Vârtosu, lucrările elevilor, poezie, eseu, proză girate astfel, sunt semnate de: Florenţa Bănică, Florentina Bezea,Georgiana Corhană,AlexandraAlina Dumitru, Gianina Ivan, Ionuţ Manea, Monica Marin, Adina Mocanu, Teodora Olaru, Roxana Pătraşcu, Florentina Porumboiu, Alina Sava, Adrian Soare, Vasilica Spătaru, Roxana Gheorghică, Raluca Cernat. O carte inedită, o lansare inedită. Doamna Cristina Olaru, reprezentantul bibliotecii a avut o idee surprinzătoare:la finalul evenimentului, cînd alocuţiunile au fost spuse şi ascultate pe rînd, dna Cristina Olaru a oferit tuturor cîte o diplomă. Profesorului îndrumător şi elevilor. Ah, nu.Pentru cea cu ideea editării volumului, Mariana Vicky Vârtosu, n-a primit una… n-a mai fost hîrtie, ori, la ce bun un astfel de gest… stînjenitor? Nicio problemă! Oricum, căldura şi bucuria exprimate de micii autori merită toată stima. Felicitări tuturor, mai ales ,,Mamei-Spirituale”dirigintei lor. Şi, baftă la examene…Unii, sunt plecaţi deja pe drumul studenţiei.

POEZIE GHEORGHE SUCHOVERSCHI

MARIA COGALNICEANU

VIEŢI ÎN CONFESIONAL În catedrala unui gând, Peste creştinii – cruci de şoapte, Născuţi dintrun delir de-o noapte, Auzi iar orgile plângând ! Vezi din înaltul, tremurând Lumina, lacrimă de lapte, Peste creştinii – cruci de şoapte … În catedrala unui gând ! Împresurat de-un lanţ de fapte, De o iertare eşti flămând ! Te biciuiesc demoni, râzând, Dar prea curând vei fi departe … În catedrala unui gând ! EFEMER Anii trecuţi, umbre îngălbenite pe foi de mesteceni peste care au curs până la ultima picătură condeie, amprente multiplicate de acelaşi orologiu, ori de câte ori şi-a sfărâmat pendulul de cearcănul vieţii … până când iarna l-a nins cu tăcere, gong după gong, până la ultimul . CEASUL DE LECTURĂ Seara … când soarele s-a cuibărit deja în debaraua de sub orizont, când Luna îşi potriveşte lornionul de citit în stele şi când lampioanele verzui îşi deschid sufletul pereţilor discreţi, zâmbetul bibliotecii mă îndeamnă, cu întreg regimentul de vise în poziţie de drepţi, să-mi aleg de pe rafturi porţia zilnică de singurătate, lăsându-mi pipa să fumege deasupra ghemului de gânduri … poate îmi va croşeta, între timp, încă un somn.

INEDITE

POÈMES INÉDITS

INGERUL ZAPEZII

L’ANGE DE LA NEIGE

La casa de oameni buni Face Dumnezeu minuni.

Là où les gens sont bons, gentils, des miracles Dieu accomplit.

A înmugurit copacul timpului când ai venit tu în braţele mele, Înger buclat cu-aripi de zăpadă.

L’arbre du temps a donné des bourgeons quand tu es venu dans mes bras, Ange aux cheveux bouclés, aux ailes enneigées.

Apoi, a înmugurit toată livada timpului. şi a înflorit.

Puis, des bourgeons a donné tout le verger du temps et s’est épanoui.

TIMP RÂVNIT

I.

TEMPS CONVOITÉ

I.

Eşti necălcat de paşi, sens bun şi neumblat de patimi vinovate, ogor curat şi semănat de vise cu idealuri roz şi paradise.

Tu es immaculé, bon sens dépourvu de passions à condamner, champ pur et parsemé de songes aux édens et idéaux en rose.

II.

II.

An nou, te-aud sosind cu forţe, cu sarabande, jazz şi simfonii, urmat de fauni, nimfe şi beţii cu Dionysos printre mii de torţe.

Nouvel an, je te vois arriver avec force, avec sarabandes, jazz et symphonies, suivi de faunes, de nymphes et d’orgies avec Dionysos au milieu des torches.

Eşti începutul sensurilor bune?

Es-tu le début des bons sens ?

MINIATURĂ ALBASTRĂ Copistul îndrăgostit de cerneli şi peniţe a desenat pe-un cerat pergament ochii mei şi ai lui, chipul tău cu surâsul oprit între pagini secrete. Straturi epigrafice, albastre miniaturi uitate-s prin secolii morţi. Numele meu închis în mute vocale şi multe consoane, în guri dispărute reînviază ca într-o scoica oceanul cântând călătorind pe corăbii stelare. PANIS

MINIATURE BLEUE Le copiste épris d’encres et de plumes avait dessiné sur un parchemin ciré mes yeux et les siens, ton visage au sourire arrêté entre des pages secrètes. Couches épigraphiques, miniatures bleues gisent à travers les siècles oubliés. Mon nom renfermé dans des voyelles muettes et bien des consonnes, dans des parlers disparus, renaît comme l’océan dans une coquille et chante, naviguant sur des navires stellaires. PANIS

Aluat sunt în mâinile Tale, prescură, pâine neagră şi bună consumată în vis de ocnaşii politici.

Pâte je suis entre tes mains, pain bénit, pain noir bon et bien frais en rêve mangé par les détenus politiques.

În mâna Ta fermă-s cuţitul atingând ritualic pâinea noastră cea de toate zilele împărţită egal înfometaţilor. Sunt Răstignire şi înviere hieratică.

Dans Ta main je me sens ferme quand le couteau dans le rite touche notre pain de tous les jours également distribué aux affamés. Je suis Crucifiement et résurrection hiératiques.

www.oglindaliterara.ro

6013

REMEMBER

Patimi sub ulmi Dumitru Pricop Gânduri suprapuse peste „laba de zeu” a lui Fănuş, magistratului Aurel M. Buricea, la început de secol şi mileniu semn cum că şi-n poemele noastre bunul Dumnezeu va revărsa răşinile sale cereşti… Aurel M. Buricea, litera seniorială în pragurile câmpiei brăilene, acele unde munţii meci mocăneşti nu prea îndrăznesc să-şi încumete piscurile, fiindcă i-ar prinde Chiralina dezbrăcaţi şi prin abisurile lor atavice ar semăna buricul ei de mărgean făcându-i ape fără întoarcere… „Melanholia”, bunule poet, ca şi „Sarea neagră a nopţilor” e certificatul nostru de naştere scris cu litere de foc, anume să bată în „Clopote de magneziu” ale prăbuşirilor şi plecărilor noastre în „Elegii nocturne” ale destinului… Probabil „Poemele de dragoste” vor şti să ne mai adune puţin, deşi „Axiomele sacre” ne adună într-o ecuaţie a lui Fermat, niciodată descifrată de Cavalerii Apocalipsei într-un turnir spre Nimeni şi spre Nimic. Noroc de Iisus Mântuitorul şi de „Sonetele Pascale” ca o absolută necesitate de mântuire sau expiaţie - dacă axiomele sunt adevăruri care trebuiau sau… nu demonstrate. Prinţe al Iluziei Tremurânde, ciulin parfumat de oasele în sfinţenie ale lui Panait Istrati (încă…!) – ce să-ţi mai spun: spre marginea vârstei noastre Dumnezeu plantează salcâmi. Nici

6014

nu ştii ce alchimii şi ce libaţii păgâne desenează doagele lor în bolnavii de infinit. „Arhivele cerului” trebuie să-i fecundeze în arhive. În paralelism cu aguzii. Strâmb prin catacombele aritmeticii am cam aflat eu că şi paralele acestea dansează odată Hora Unirii: la infinit… dar ce-o fi infinitul? Că dacă n-ar fi aşa aş provoca furtuni în Tabernacol şi Irozii ar face transplant de testicole în Buna Vestire. Iar Preoţii ar sfinţi Taina cu altarele cârtiţelor… Nu ştiu dacă mai desenează catacombe între Călmăţui şi Poşta Topliceni… Ce-ţi mai clocesc „Haikuurile”? Ouă de mărgean să le picteze Îndumnezeitul de Fănuş ca apoi să nască Arhangeli? E frig în matematica mea primitivă şi tare mi-e frică de trecerea poeţilor pe sub tramvaie… Încolo, bunele Domn, „Povestea unui suflet” să devină o geometrie, deopotrivă a lui Arhimede şi Lobacevski… prin care spaţiile lui RImann să fie săbiile lui Barbu dansând „la Alexandria” iar prin Bărăgan leii de altădată să nască mereu neliniştea poveste a „Patimii de sub Ulmi”. Vezi, istoria se usucă pe noi cu toate usucurile oilor turbate. Dacă istoria poporului român e oaie (C.Noica), noi scriitorii suntem oile negre ale conştiinţei. Dar fără noi Cetatea ar fi

www.oglindaliterara.ro

o catastrofă iar bietul Platon ar umbla ghergheteag fără să ştie niciodată că floarea albastră a cucutei, băutura preferată a lui Socrate, a înflorit întâi la Ulmu… Ţine-o bătrâne lord, pe Biblia lui Fănuş. E la fel de drogoasă ca Psalmii lui David şi Solomon… Încolo… memorie! Dumitru al Peşterii. Dumitru Pricop Statuia Ta? fratelui Aurel M. Buricea Statuia ta nu poate fi din lut Din raze numai şi din mari cuvinte, Căci zac în tine toate cele sfinte Ca-ntr-un altar de veci necunoscut Dar cred că într-o zi se fa desface Împărăteasa Poartă a Sosirii Ce-şi va întinde către Cântec mirii Eternelor Câmpii de Vers în Pace. Şi-n cartea lor de unică splendoare Vei fi Alesul, Prinţul unui verb, Cu străluciri înalt-diamantine. Ei, Aurel Buricea, doar prin tine, Va fi Cuvântul un galop de cerb, Spre-atâtea poezii nemuritoare.

Poiana Coţofeneşti, 30 iulie 2003

MERIDIANE S-a mai deschis o « crêperie »** în cartierul meu ! J’ai perdu la tête/Depuis que j’ai vu Suzette…* După ce timp de zeci de ani am fost invadaţi de restaurante italiene (mai bine zis pizzerii !) a urmat moda celor chinezeşti. Mai de curând, cele din urmă au fost înlocuite cu restaurante japoneze (poreclite «sushi bar»). Şi iată că acum înfloreşte la fiecare colţ de stradă câte o «crêperie»! Nu am nimic contra bucătăriilor etnice. Din contra! De fiecare data când voiajez într-o ţară străină, ţin cu tot preţul să gust bucătăria locală şi să încerc să mă familiarizez cu specialităţile naţionale sau regionale oferite de gastronomia localnicilor. Numai că restaurantele exotice, aşa cum le cunoaştem în Occident, nu au mare lucru în comun cu bucătăria pe care o poţi găsi în ţările respective. De cele mai multe ori, ea a fost adaptată tradiţiilor locale, nu numai în ceea ce priveşte gustul, mirodeniile, compoziţia felurilor de mâncare, dar uneori chiar şi ordinea în care ele sunt servite ! Am avut o mare surpriză, acum câţiva ani, când am însoţit un grup de clienţi chinezi care doreau să-mi ofere “un banchet” (expresie tipică chinezească!) în onoarea semnării unui contract important, în Chinatown, la Paris. Deşi fusesem de câteva ori în acel restaurant, am constatat cu uimire că ceea ce comandaseră ei, nu avea nimic în comun cu felurile de bucate ce mi se serviseră mie. Ba chiar, o indiscreţie a unui ospătar a făcut să constat că preţurile plătite de ei erau inferioare cu două treimi celor pe care le achitam când veneam neînsoţit de «supuşii Imperiului de mijloc». Însă ceea ce mă jena mai mult era impostura organizată în jurul gastronomiei etnice.*** Sunt ani de zile de când nu găseşti decât rareori un restaurant italian… ţinut de italieni ! În marea lor majoritate, proprietarii, bucătarii, chelnerii din restaurantele italiene sunt originari… din Maghreb (de cele mai multe ori tunisieni). În cel mai bun caz, ei au locuit câţiva ani în Italia, eventual au lucrat câtăva vreme într-un restaurant italian, vorbesc trei cuvinte jum’ate din limba lui Dante şi acum fabrică în serie pizze cu bucăţi de ananas sau ciocolată, inventate… cine ştie unde ! E drept că acum vreo 30 ani, un amic îmi expunea cu lux de amănunte teoria următoare : «Viitorul gastronomiei mondiale se numeşte «pizza» ! Înţelegi, oamenii vor să iasă tot mai des la restaurant. Însă cum nu au, şi vor avea din ce în ce mai puţin, mijloacele de a plăti o bucătărie de calitate, ei se vor mulţumi cu o «pizza» oarecare, numai să coste cât mai ieftin !» Tot aşa, ca prin minune, restaurantele chinezeşti s-au transformat peste noapte în restaurante japoneze. Nu, să nu vă imaginaţi că avioanele Japan Airlines au devărsat deodată mii de supuşi ai Imperiului ce se trage din Sabie şi Oglindă, care au deschis birturi cu specialităţi japoneze ! Tot aceiaşi refugiaţi chinezi s-au metamorfozat peste noapte în neguţători de sushi, profitând de faptul că orezul rece şi cleios, acoperit cu vreun sos de soia indefinisabil revine şi mai ieftin. Iar toţi snobii din Paris, şi nu numai cei plini de bani, s-au repezit în aceste surogate de restaurante japoneze, pamându-se după «originalitatea» lor ! Ei bine, iată că o nouă variantă a acestei boli şi-a făcut apariţia sub numele de «crêperie». E drept că bucătăria franceză, nu îndrăznesc să spun «gastronomia franceză», menţionează clătitele ca pe un fel de mâncare regional tradiţional în Bretania**** şi, în mai mică măsură, în Normandia. Îmi amintesc cu plăcere de călătoriile în Bretania de acum aproape patru decenii când, în casa amfitrionilor mei, se punea pe masă o farfurie cu 20 sau 30 clătite fine,

«krampouezh» în jargon local, aproape o dantelă, pe care fiecare comesean le ungea cu untul sărat, tăiat dintr-un calup de vreo jumătate de kilogram, cu care însoţeau, înlocuind pâinea, diferitele feluri de mâncare. Dar de multe ori ele erau consumate însoţite de brânză sau şuncă, uneori chiar şi de un ou moale, aşa zisa «crêpe complète» - când era făcută pe bază de făină de grâu negru (sarrasin). Era simpatic, amuzant, mai ales când aceste clătite erau însoţite de un bol de cidru brut care punea în valoare gustul lor ţărănesc. Însă de aici până a vorbi despre o «specialitate gastronomică»… mai era mult de mers ! În mod straniu, Radu Anton Roman, în cartea sa intitulată «Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti» sau, de manieră mult mai poetică, «Savoureuse Roumanie», în traducerea ei franceză, vorbeşte cu tremolouri patriotice în glas despre clătite : «Oricât de straniu s-ar părea, ne distingem de întreaga omenire în toate, chiar şi în clătite. Clătitele voastre franţuzeşti sunt puţin mai crocante şi mai ales mai poroase decât ale noastre, cele «mioritice» ; nu pot fi reîncălzite fără să se rupă sau se usuce ca iasca !... Însă clătita din Carpaţi este unică prin simplitatea ei suplă (nu simţiţi voi, fraţi români, deveniţi francofoni, un frison patriotic ? Nu simţiţi nevoia de a vă ridica, agitând clătita ca pe un drapel care fâlfâie în mâinile, gândurile şi pe buzele voastre, chiar şi cu gura plină, intonând un imn gloriei ţărânii carpatice, strămoşească şi fecundă !) Trăiască clătita naţională !» Acest paragraf patriotic se intitulează în cartea regretatului autor : «Clătite cu ce-o fi» sau în franceză «Crêpes à n’importe quoi». Cum am avut ocazia de a remarca profunda cunoaştere a limbii franceze pe care Radu Anton Roman o mânuia cu uşurinţă, m-ar mira ca el să nu fi sesizat că titlul francez poate fi tradus şi prin “Clătite cu orice prostie”! Ceea ce ar justifica aşa zisa ironie a textului precitat. Şi cum ar putea fi altfel, când clătitele sunt în fond numai un amestec de elemente bazice, fără nicio distincţie specială : făină, sare, lapte şi ouă. Restul, toate ingredientele adăugate pe ici, pe colo (rom, calvados, mere etc.) nu sunt decât «variaţiuni pe o temă impusă». E drept că dacă imaginea pe care o port în minte despre clătitele din România copilăriei mele nu are nimic în comun cu cele descrise de Radu Anton Roman, este poate mai degrabă din vina condiţiilor particulare ale anilor ’50-’60. Specialistul gastronomiei române vorbeşte despre clătite cu «nenumărate umpluturi posibile : dulci, sărate, condimentate, cu fructe, cu cârnaţi, cu produse lactate, cu tot ce vrei…» Mie îmi vin în minte clătitele dela Tuşnad, când mâncam la Cantina no. 5, unde fusesem repartizaţi alături de «oamenii muncii dela oraşe şi sate veniţi la odihnă prin grija Partidului şi Guvernului României Populare». Deşi nu locuiam în «Casele de odihnă», tatăl meu se aranjase să obţină, contra plată, câteva bonuri de masă, ceea ce îi permitea mamei mele să nu gătească în fiecare zi şi deci să poată profita şi ea de câteva zile de odihnă. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată cădeam peste desertul «clătite cu marmeladă». Erau nişte foi de aluat, de cele mai multe ori necoapte, pline de o grăsime dubioasă, umplute cu binecunoscuta marmeladă (de prune ?), tăiata cu cuţitul dintrun calup, aceeaşi care servea pentru micul dejun, alături de aşa zisa cafea pe bază de cicoare. În cazul cel mai fericit, clătitele, tot jum’ate arse, jum’ate crude, erau umplute cu o dulceaţă de vişine cam lichidă, care reapărea la masă în mod periodic. Cum pe vremea aceea eram foarte mofturos la mâncare şi scopul principal al sejurului la munte era ca, sub influenţa

www.oglindaliterara.ro

Adrian Irvin Rozei

6015

MERIDIANE

6016

a ospătarului care intervenea în momentele cruciale avansând o lingură, o portocală sau o sticlă de alcool, exact ca într-o sală de operaţie în care profesorul, chirurg de înalt nivel, este asistat de învăţăceii lui, a extirpat din buzunar o cutie de chibrituri şi a aprins gazul reşoului. Într-o tigaie de aramă a amestecat zahărul şi untul şi, după ce se rumeniseră bine, le-a înecat cu conţinutul unui pahar de suc de mandarine, proaspăt stoarse de asistentul lui. După care a adăugat trei linguri de supă de Curaçao. A început o lungă operaţie de reducere a lichidului astfel format. La un moment

precis, şeful a adăugat o cantitate de Grand Marnier şi a dat foc întregii preparaţii. Astfel sosul format, care acum devenise aproape o pastă închisă la culoare, era flambat la suprafaţă şi menţinut la temperatura necesară de focul reşoului de sub tigaie. Între timp, asistentul lui a adus aluatul pentru clătite confecţionat pe bază de făină, zahăr, ouă, lapte, unt în care adăugase, în ultimul moment, un pahar de bere. Cu o deexteritate demnă de un scamator, cu gesturi studiate ca o vedetă de music-hall şi urmărind cu un ochi agil diferitele operaţii în curs, şeful de sală a realizat câteva clătite pe care le-a pliat în patru şi le-a muiat în sosul de caramel obţinut, lăsându-le să se îmbibeze bine. Clătitele, astfel rumenite, au fost aşezate cu grijă pe o farfurie, presărate cu zahar pudră, înecate în caramelul rămas în tigaie şi, după ce au fost dinnou stropite cu armagnac, li s-a dat foc. Ansamblul, peste care flăcările galben/albăstrui jucau un dans lasciv, a fost prezentat, în fine, fiecărui comesean. Am rămas fascinat de acest balet, tot atât cât şi de rezultatul obţinut din punct de vedere gustativ. Am regretat numai că obiectul unei operaţii care a durat aproape o jumătate de oră, a fost îngurgitat în numai câteva minute ! Însă, ce poţi face ? Dacă aştepţi prea mult, totul se răceşte şi nu mai face doi bani. După ce am digerat preparaţia lui excepţională, l-am chemat pe «maître», cerându-i să-mi explice istoria acestui desert. Şeful, care remarcase impresia profundă lăsată de arta lui asupra comesenilor, s-a grăbit să ne dea tot felul de detalii. «Clătitele au intrat, începând cu sfârşitul secolului XIX, în menu-urile celor mai celebre restaurante din Franţa, sub numele de «Crêpes Suzette», fără ca să se ştie prea bine de unde provine această denumire. După unii, ele ar fi creaţia celebrului bucătar Escoffier, care le-a menţionat în grabă în al său «Ghid culinar». Alţii văd un omagiu adus actriţie Suzanne Reichenberg (1853-1924), membră a Comediei franceze. În fine, altă sursă afirmă că reţeta a fost concepută la Monte-Carlo, în 1896, la cererea prinţului de Galles, viitorul rege Eduard VII, care i-a dat numele în amintirea uneia dintre numeroasele sale cuceriri feminine. Din păcate, probabil

www.oglindaliterara.ro

că nu vom cunoaşte niciodată adevărul ! Ceea ce e sigur, este că ele trebuie să fie foarte fine, suple şi elastice, reîncălzite pe un reşou, muiate într-o «pomadă» de unt, zahăr şi suc de portocale sau mandarine, eventual adăugându-se un pic de coaje răzuită, stropite cu cognac, armagnac, Curaçao sau Grand Marnier şi flambate, după gust. În tot cazul, acest desert delicat nu suportă mediocritatea şi necesită să urmezi un cronometraj riguros.» Şi, aşi adăuga eu, nu trebuie amestecat cu niciun fel de îngheţată, căpşuni, fructe de niciun fel, ba chiar nici frişcă sau smântână care, în general, denaturează gustul unei preparatzii atât de sofisticate. Impresionat de această performanţă culinară, am revenit de nenumărate ori şi am admirat arta dusă la extrem a şefului de sală. Era, de fapt, în realizarea lui o îmbinare osmotică a tuturor simţurilor: vizuală, prin baletul executat, acustică, prin muzica degajată de trosniturile flăcărilor, al mirosului, prin emanaţiile alcoolurilor încinse, pipăitul, prin atingerea tacâmurilor mătăsoase de argint. Ca să nu mai vorbim de simţul gustativ, care era satisfăcut cu vârf şi îndesat ! O culme a artelor, pe care nici măcar un compozitor de operă din secolul XIX nu o atinsese ! După câţiva ani, revenind în acelaşi restaurant, am constatat că lista de bucate fusese modificată. Când am comandat, ca de obicei, «Crêpes Suzette», şeful a sosit jenat şi mi-a spus : «S-a schimbat direcţia restaurantului. Noul director consideră că nu putem petrece 25 minute, două persoane, pentru a pregăti un desert pe care nu-l putem factura clientului decât vreo 25 franci .» Din acea zi n-am mai pus piciorul niciodată în acel restaurant! * * * Totuşi, microbul, ca să nu spun viciul, numit “Crêpes Suzette” îmi intrase în sânge şi nu-l mai puteam elimina! Unde n-am alergat ca să găsesc «adevăratele Crêpes Suzette» ? Pentru că, din aceleaşi motive de rentabilitate, acest desert a devenit, după cum spune un cronicar gastronomic parizian, «rarisim astăzi şi, hélas !, vrednic de milă în unele din ultimile restaurante unde este servit». Prin anii ’80, descoperisem la Acapulco, în Mexic, un restaurant care servea nişte «Crêpes Suzette» aşa cum le doream eu. Era însă cam departe pentru a mă duce acolo de fiecare dată când mă apuca iar criza! Din fericire, după câţiva ani, când am revenit la Acapulco, desertul meu preferat dispăruse din meniu, din aceleaşi motive de restricţie bugetară. În mod straniu, o surpriză de nesperat mă aştepta la Sanaa, în Yemen, la mijlocul anilor ’80. Pe lista deserturilor din restaurantul hotelului Sheraton apăreat marcat «Crêpes Jambia». De fapt, era vorba de «Crêpes Suzette», aşa cum le cunoscusem eu la Paris, în epoca lor de glorie, însă cu o mică variantă, care le dădea un iz local spectaculos. «Jambia» este paloşul încovoiat pe care orice yemenit care se respectă îl poartă la brâu, când este îmbrăcat în costumul tradiţional. Acest semn distinctiv poate valora o avere când, în afara decoraţiilor cu pietre preţioase, mânerul lui este confecţionat dintr-un corn de rinocer. Ei bine, bucătarul dela Sheraton a avut o idee originală ! La reţeta tradiţională pentru «Crêpes Suzette» el a adăugat coaja unei portocale, tăiată în spirală, în aşa fel încât să ia forma paloşului tradiţional. Muiată mai

î

«aerului tare», copilul «să ia câteva kilograme», părinţii mei au făcut un efort supraomenesc şi au tocmit luarea mesei de prânz într-o pensiune particulară, ţinută de o familie de ţărani unguri. Aici masa era cu totul altceva ! Aşezaţi la 6 sau 7 mese, frumos aşternute cu ştergare colorate şi brodate cu motive ardeleneşti, cei vreo treizeci de aleşi care reuşiseră să obţină «dreptul» de a lua masa la pensiune (trebuia să te înscrii cu vreo două luni înainte pentru a avea o masă în sezon !) erau serviţi de fete din sat îmbrăcate în costume populare. Bineînţeles că bucătăria servită era exclusiv şi tipic maghiară. Chiar în prima zi, erau anunţate celebrele clătite numite «Hortobagyi palacsinta». Într-adevăr, ceea ce se prezenta în farfurie era foarte atractiv ! Două superbe clătite, umplute cu carne de porc prăjită cu ceapă şi tăiată în bucăţele fine, acoperite de un sos apetisant pe bază de smântănă cu ciuperci de pădure, dreasă cu tot felul de mirodenii. Cu totul altceva decât ceea ce se servea la Cantina no.5 ! Numai că, atunci când am gustat această minunată preparaţie, am sărit în aer. Frumoasele dungi roşii care decorau sosul de smântână erau… boia pură, care-ţi ardea gura! N-am rămas decât două zile la faimoasa pensiune din Tuşnad! Neavând antecedentele necesare, nu puteam rezista la mâncările ce înotau în sosuri de ardei iute şi paprika, neobişnuite pentru un copil de 8 sau 10 ani crescut la Bucureşti. Mulţi ani mai târziu, am descoperit la Budapesta ca “palacsinta” (clătitele ungureşti) pot fi declinate în zeci de variante, dintre care cea mai renumită este creaţia lui Gundel, tatăl bucătăriei maghiare moderne. Astfel am înţeles că, în fond, clătita este numai un pretext, un support pentru ceea ce pui în ea şi că în mâinile unui specialist ea poate deveni un fel de mâncare extrem de sofisticat. Cea mai bună dovadă este că Radu Anton Roman ocupă mai bine de două pagini din cartea sa pentru a ne explica procesul de realizare, prezentare, ba chiar şi criteriile alegerii vinului care însoţeşte specialitatea «mătuşii Lucreţia» : clătitele de Braşov. * * * La mijlocul anilor ’70, revenind deseori cu trenul la sfârşitul vacanţelor sau al unui week-end, ajungeam la Gare de Lyon, poarta de intrare în Paris, când soseşti din sudul Franţei. La ieşirea din gară, căutam un loc unde se putea mânca la ore târzii. Aşa am nimerit într-un restaurant alsacian foarte agreabil, cu un serviciu de calitate şi cu preţuri abordabile. Am remarcat imediat că şeful sălii intervenea personal, acompaniat de ospătarul mesei respective, de câte ori un client comanda un fel de mâncare flambat. Atunci, el apropia un cărucior ascunzând un reşou cu gaz, pe al cărui platou tronau tot felul de ustensile : tigăi de aramă, sticle variate şi multicolore cu tot soiul de alcooluri, tacâmuri de argint, nenumărate condimente în sticluţe, solniţe şi recipiente de formă stranie etc., etc. Când l-am întrebat la ce serveşte acest atelier ambulant, mi-a răspuns : «Noi servim la comandă orice fel de mâncare «flambé». Însă specialitatea noastră sunt «Crêpes Suzette». Vi le recomand cu căldură !» Mărturisesc că amintirea clătitelor dela Tuşnad nu mă incitau să fac această experienţă. Totuşi, m-am lăsat convins de insistenţa şefului de sală. Şi am asistat în continuare la un balet impresionant, care a durat mai bine de douăzeci de minute. Şeful de sală, sub privirea admirativă

George Tăutan-Cermeianu, un apărător al adevărului istoric Ionuţ Caragea Majoritatea românilor din România trăiesc cu impresia că emigranţii sunt un fel de dezertori aflaţi într-o goană nebună după avuţie. Că nu le mai pasă de locul unde s-au născut şi că s-au înstrăinat complet de patria mamă. Se uită că, de fapt, cei mai importanţi oameni de cultură români au trăit afară, au murit afară, au promovat cu dragoste şi dăruire ceea ce avem mai bun ca naţie. Imaginea României se datorează în mare parte unor personalităţi precum Cioran, Eliade, Brâncuşi, Enescu şi mulţi alţii. Desigur, în cazul majorităţii emigranţilor, recunoaşterea a venit numai după ce străinii au evidenţiat meritele şi calităţile unor oameni de geniu. Să spunem lucrurilor pe nume. Mai avem mult de învăţat despre cum să ne preţuim valorile. Iar dacă vine vorba de cultură... abia aşteptăm să dărâmăm statuile simbolurilor noastre, căutând identităţi de împrumut prin zonele obscure ale libertăţii. Cine este de vină pentru toate astea? Anii de comunism sau democraţia prost înţeleasă în care ne-am bătut joc de valorile incontestabile? Anii de sărăcie şi tupeu verbal în care ne-am ascuţit umorul jalnic pentru a înjunghia perfidia la paştele cailor? Să-i întrebăm pe tineri ce ştiu despre valorile româneşti. Să-i întrebăm, cu ce se mândresc ei în faţa străinilor? George Tăutan-Cermeianu, locuitor de peste două decenii în diaspora canadiană, pe teritoriul insulei Bizard, la o oră de mers cu maşina de Montréal, se luptă cu morile de vânt. „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei”, volum apărut iniţial în limba franceză, la editura purtând numele autorului, vine să zdruncine din temelii preconcepţiile celor care cred că România este un popor de vampiri care îşi arată colţii doar când „foametea” îi împinge la consumul de sânge. Eşti român? Arată-ţi colţii! Gluma e glumă dar unii chiar cred în vrăjitoriile scriitorului irlandez, Bram Stoker. Cel care împrumuta caracterul criminalei Elisabeth Bathory pentru a inventa un monstru capabil să trăiască la răcoarea sicriului său umbros, aşteptând sosirea nopţii pentru a înţepa jugulara tinerelor fete cu rochii transparente...! Vlad Ţepeş, un monument al istoriei româneşti, un adversar de temut al Imperiului Otoman şi un apărător magnific al creştinităţii, s-a bătut toată viaţa sa pentru un petec de libertate şi o cauză nobilă. George Tăutan-Cermeianu se transpune cu dibăcie în pielea acestui personaj de legendă pentru a ne prezenta o tragedie umană. Vlad Ţepeş apare ca un suflet nobil, plin de sensibilitate. Un copil exilat cu forţa la Poartă Otomană, trăindu-şi adolescenţa alături de prietenul său şi viitorul duşman de moarte, Mahomed al II-lea. Un tânăr îndrăgostit căruia i se interzice să-şi împlinească destinul alături de „Curcubeul” ochilor săi, frumoasa armeniană, Gök Kusagi. Un familist care este neputincios în faţa convertirii fratelui său mai mic, naivul Radu cel Frumos. Un copil exilat ce află pierderea tatălui său şi a fratelui mai mare, Mircea, ucişi mişeleşte de Vladislav al II-lea. Un iubitor al naturii şi al plaiurilor mitice româneşti. Îndrăgostit de pădure, de munţi, de izvoare şi de bătrâna Dunăre. Un adolescent călit în instrucţii dure, un poliglot şi un luptător desăvârşit. Un strateg neîntrecut şi un geniu al situaţiilor imposibile. Turcii l-au botezat Kazaklî (diavolul), după o noapte în care 35 000 de-ai lor şi-au pierdut viaţa omorându-se unii pe alţii, într-o confuzie generală în care valahii au purtat straie turceşti. Dar agresorii au fost mereu la sud de Dunăre. Şi tot turcii au fost cei care l-au inspirat pe domnitorul valah cu trasul în ţeapă. Vlad Ţepeş s-a folosit de psihologia adversarului pentru a-i reîntoarce înzecit teroarea! Încă o calitate remarcabilă a lui Vlad-Ţepeş, cel care moşteneşte numele tatălui său, membru al Ordinului Dragonul, a fost respectul pentru Coran, chiar dacă această carte sfântă cade în mâna unor sultani avizi de putere ce interpretau cuvântul lui Allah în favoarea propriilor interese cuceritoare şi meschine. Chiar şi în anii de detenţie apoi într-unul din alcolurile ce au servit la preparatea caramelului pentru clătite, coaja de portocală este prezentată în flăcări, deasupra farfuriei unde se lăfăie reputatele «Crêpes Suzette». Care devin astfel «Crêpes Jambia» ! În fine, mi s-a spus că faimosul bucătar Alain Ducasse, în celebrul său restaurant «Hostellerie de l’Abbaye» din sudul Franţei, ar fi creat o variantă a reţetei tradiţionale demnă de a fi luată în consideraţie. Din păcate, reţeta lui, aşa cum apare în diferite cărţi de bucate, pare să satisfacă mai degrabă pe amatorii derivelor bucătăriei moderne (fără gluten, cu o gama de alcooluri redusă etc.) decât pe admiratorii gastronomiei tradiţionale.

Însă eu, optimist înveterat, sper să mai regăsesc cândva « les Crêpes Suzette» de altă dată. Poate că cineva, printre cititorii acestui text, îmi va da o mână de ajutor ! __________________ *«… je perds la raison Chaque fois que j’ vois Suzon !»

«Mi-am pierdut minţile De când am văzut-o pe Suzette Îmi pierd uzul raţiunii De fiecare dată când o văd pe Suzon !» binecunoscutul refren interpretat de cântăreţul francez Danny Brillant ** Crêperie : «Local unde se fac clătite care pot fi

www.oglindaliterara.ro

ESEU cruntă de la Vişegrad, în care Matei Corvin încerca să-l convertească la catolicism, Vlad Ţepeş vorbeşte despre aspectele pozitive ale Coranului. Lucru pe care, chiar şi unealta lui Matei Corvin şi a Papei, părintele Bartolini, este nevoit să-l recunoască. În ciuda acestui respect pentru „Dumnezeul Universal”, domnitorul valah refuză pentru mai mulţi ani renunţarea la ortodoxism şi convertirea la catolicism, chiar dacă dincolo de ziduri îl aşteptau copiii săi, Mihnea şi Vlad, alături de scumpa sa soţie, Maria. Cu ei a trăit şi avea să trăiască cele mai minunate clipe ale existenţei sale. Chiar dacă a avut mai multe iubiri, amintindu-le pe Cornelia şi Gök Kusagi, dragostea sa pentru Maria i-a dat forţa şi curajul de a reveni la viaţa de familie şi, mai mult de atât, de a recuceri tronul Valahiei. Vlad Ţepeş a trăit erosul perfect şi a fost un tată model, în ciuda anilor de detenţie şi a luptelor care l-au ţinut departe de copii pentru o perioadă lungă de timp. Marele său regret a fost drama lui Radu cel Frumos, fratele său mai mic ce a fost impus ca domnitor de către Mahomed al II-lea în Ţara Românescă. Un conflict interior pentru Vlad Ţepeş ce are ca deznodământ uciderea lui Radu cel Frumos într-una din bătăliile pe care turcii le purtau împotriva lui Ştefan cel Mare, la Vodnău. Vlad Ţepeş a fost iubit de popor, de omul simplu, de ţăran şi de soldaţi. Dar minţile viclene ale boierilor şi ale pretinşilor prieteni i-au lăsat un gol imens în suflet. Singurul care nu l-a trădat niciodată a fost Ştefan cel Mare, cel mai bun prieten al său şi camarad de luptă împotriva turcilor. Domnitorul moldav l-a ajutat la recucerirea tronului Valahiei pentru ultima oară. Instalat la Bucureşti pentru o scurtă perioadă, Vlad Ţepeş piere într-o bătălie eroică pentru apărarea tronului, în care, alături de cei mai fideli cavalerişti împrumutaţi de Ştefan cel Mare, îşi varsă sângele pe glia pământului străbun. George Tăutan-Cermeianu este o enciclopedie vie şi un apărător al adevărului istoric. Volumul „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei” este şi va fi una dintre cărţile de referinţă ale românilor şi francofonilor din America de Nord în ceea ce priveşte personalitatea şi imaginea lui Vlad Ţepeş. Mai mult de atât, am avut satisfacţia să fiu primul care pipăie manuscrisul în limba română şi sper ca această avancronică să fie preludiul unui moment special. Dracula se întoarce la origini, după ce a restabilit ordinea în gândurile ignoranţilor. Dar fără să-i tragă în ţeapă şi fără să le producă nenumărate coşmaruri. A făcut-o printr-o metaforă, a propriei sale existenţe, sădită în sufletul unui scriitor devotat României şi valorilor sale nemuritoare. consumate pe loc sau duse acasă» (Larousse). Cum termenul echivalent românesc –“Clătitărie”- sună barbar, am decis să-l las, în acest text, pe cel franţuzesc. Sper că Radu Anton Roman, de acolo unde este, mă va ierta! *** Nu citez restaurantele nord-africane pentru că, statisticile recente indicând că «couscous»ul este mâncarea preferată a francezilor, se poate considera că el a devenit mâncarea lor naţionala ! **** Nu de mult am avut surpriza de a descoperi că la Quimper, în regiunea cea mai tradiţională din Bretania, există chiar şi un «Musée de la Crêpe» ! Pe când un muzeu al cuiului de pantof sau al supozitorului electronic ?

6017

ESEU Ion Filipciuc – SIMPTOMURI POLITICE ÎN BOALA LUI EMINESCU (Ed. Criterion publishing, Bucureşti, 2009) După ce ne-am, câştigat cu sânge, libertatea cuvântului, după 1989, unii autori cercetează din alt punct de vedere boala şi mortea lui Eminescu (N. Georgescu, Teodor Codreanu, Ovidiu Vuia, Călin Cernăianu, Radu Mihai Crişan, Constantin Barbu etc.). Ideea susţinută de această grupare este că Eminescu nu a fost bolnav de sifilis, nu a fost nici măcar nebun şi a fost ucis prin acţiunea concertată a serviciilor secrete austroungare şi cele româneşti. Cercetările autorilor menţionaţi ar trebui comentate de istoricii şi criticii noştri litarari de prestigiu, pentru că ar putea coduce la rescrieea paginii bolii şi morţii lui Eminescu în istoria literaturii române. Până să se analizeze aceste fapte, voi prezenta succint cărţile autorilor enumeraţi. Încep aşadar cu prezentarea cărţii celei mai radicale din această nouă direcţie de cercetare, aceea elaborată de I. Filipciuc: SIMPTOMURI POLITICE ÎN BOALA LUI EMINESCU. Autorul analizează cazul Eminescu violent polemic. El susţine că toate informaţiile scrise pentru posteritate, referitoare la nebunia lui Eminescu, sunt minciuni inventate pentru compromiterea analizelor politice ale ziaristului de la „Timpul”, şi ele au indus în eroare cercetătorii şi opinia publică timp de 150 de ani. După părerea autorului, cazul este foarte actual: „Ce deranjează şi nu suportă inteligenţa emanată în 1989? Adevărul rostit în urmă cu un veac şi jumătate de ziaristul M. Eminescu, care îşi păstrează actualitatea...” E vorba de corupţie, trădarea interesului naţional, lipsa de scrupule, vânarea ciolanului, dezinteresul faţă de naţie. Şi dacă acest adevăr nu e suportat acum, cu atât mai mult nu a fost suportat atunci – iată motivaţia cărţii: SIMPTOMURI POLITICE ÎN BOALA LUI EMINESCU. Publicistica lui Eminescu a deranjat şi continuă să deranjeze pe conducătorii ţării, întrucât ziaristul de la „Timpul” rostea adevărul, scoţând la iveală cu simţ critic, logic, limpede, premonitoriu - subterfugiile tainice ale politicului. I. Filipciuc se întreabă retoric: „De ce oare tocmai într-un oraş ca Bucureşti, capitala ţării, de unde cândva soarele răsărea pentru toţi românii, Eminescu este hulit mai vârtos şi mai constant, ca să nu spun din zece-n zece ani sau bine planificat în câte-un cincinal de patru ani şi jumătate?” În linia deschisă de scriitorii enumeraţi, dar cu alte argumente şi în stil specific, I. Filipciuc încearcă să releveze motivele pentru care M. Eminescu a fost surgiunit din gazetărie şi exilat o vreme la sanatoriul psihiatric de la Ober-Dőbling (Austria). Motivul este, după părerea sa, că Eminescu făcea parte din falanga celor şapte carpatini pe care guvernul român a fost obligat de negociatorii îmărăteşti, de la Viena şi Berlin, să-i surghiunească din ţară spre a nu-şi putea pune în fapt proiectul pregătit de Societatea „Carpaţi” pentru dezrobirea Transilvaniei printr-o acţiune paramilitară de anvergură. E vorba despre ”Planul strategic pentru cucerirea Transilvaniei de către România” programul militar fiind elaborat de paşoptistul Axente Sever, frate de luptă cu Avram Iancu. Societatea „Carpaţi” a fost înfiinţată în 10 mai 1881 sub numele iniţial „Iredenta română”, nume neacceptat de guvernul liberal şi ca urmare a fost rebotezată. Membrii activi trebuiau să fie născuţi în Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureş şi Crişana. Eminescu întrunea toate condiţiile de membru activ (I. Filipciuc afirmă că va demonstra că data şi locul naşterii poetului naţional sunt altele decât cele pe care le cunoaştem). Membrii societăţii erau urmăriţi de serviciile secrete austroungare, după cum se vede dintr-o listă transmisă de serviciile

Lucian Gruia

6018

noastre secrete, în 23 mai 1883, la Viena. Filipciuc conchide: „Altfel spus, ziaristul Eminescu era în iunie 1883 un virtual pericol pentru liniştea Europei” – poetul dovedindu-se un cap limpede în desluşirea iţelor din politica Austro-Ungară, intuind semnarea acordului secret între România (rege Carol al II-lea) şi puterile Triplei alianţe (Austro-Ungaria, Italia şi Germania) Din aceste motive, pe 28 iunie 1883, Eminescu (alarma fiind trasă de doamna Slavici, în casa căreia locuia poetul) este declarat nebun şi internat intempestiv la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, cu toate că în zilele precedente nu manifestase nici un semn de boală. Şi acum încep avatariile care vor duce la moartea poetului. Că lucrurile au fost cusute cu aţă albă stau mărturie, după părerea autorului, următoarele: - s-a dat vina pe epuizarea nervoasă în munca titanică de la „Timpul”, dar nimeni nu a înnebunit din cauza muncii într-o redacţie; - diagnosticul bolii a pendulat mulţi ani între: sifilis evolutiv paralizant, meningită acută devenită cronică, depresie etc şi a fost tratat inadecvat, cu injecţii cu mercur. - internarea s-a făcut după o un bilet al doamnei Slavici, labilă psihic, nu în urma consultului unor medici. Poetul s-a îmbolnăvit mai rău după tratamentul împotriva sifilisului, cu mercur, starea sa de sănătate ameliorându-se după ce acesta a fost înternat la sanatoriul Ober-Dőbling, unde i s-a schimbat tratamentul. Autorul crede că Titu Maiorescu, unul din artizanii semnării tratatului secret dintre România – Austro-Ungaria şi Germania (parafat de I.C.Brătianu şi regele Carol) a avut grijă să inducă posteritatea în eroare pentru multă vreme, cu notaţiile sale din jurnal, privind starea de sănătate a poetului. Asupra acestei acuzaţii aduse lui Titu Maiorescu, păstrez numeroase reticenţe. I. Filipciuc mai afirmă că trimiterea lui Eminescu, în străinătate, pentru tratament, nu s-a produs în urma intervenţiei sorei lui Maiorescu, Emilia Humpel, cum lasă sa se inţeleagă Maiorescu, ci spre a garanta partenerilor din Tratatul secret că ziaristul incomod nu mai prezintă pericol. Probabil din acelaşi motiv, Eminescu a jucat uneori scene de nebunie (la gara din Bucureşti, în momentul plecării spre Austria, în ziua de 26 decembrie 1883, când gesturile sale lasă să se întrevadă că el ştia ce sforării se trag în ceea ce-l priveşte). I.Filipciuc consideră că s-au făcut vinovate de boala şi moertea lui eminescu, următoarele cercuri de personaje: A. Cercul fatal de strâmt al poetului – medicii curanţi: Şuţu şi Iszak care l-au tratat inadecvat la Bucureşti şi Iaşi prin injecţii cu mercur; B Cercul moştenirilor din familie (cei care au dat importanţă exagerată semnelor ereditare ale bolii poetului - un frate s-a împuşcat, iar altul a murit în condiţii bizare); C. Cercul „amicilor reci” (Maiorescu şi familia regală); D. Cercul „duşmanilor fierbinţi” (pofesorul liberal V.A.Urechia care îi propune, ca să-l compromită, o catedră de germană la Universitatea din Iaşi, dar Eminescu nu acceptă întrucât nu voia să renunţe la părerile sale conservatorilor); E. Cercul pohtei regeşti (Carol al II-lea); F. Cercul bezmetic al neamului românesc de sub pajura cu două capete; G. Cercul tripticului împărătesc (personajele implicate în semnarea Tratatului secret dintre România şi Tripla alianţă). De ce nu a fugit Eminescu din ţară, ca şi Gheorghe Panu condamnat la închisoare pentru un pamflet antiregalist? Probabil pentru că voia să se păstreaze demn şi să-şi apere principiile chiar cu preţul vieţii. Cartea lui I. Filipciuc ne întristează mai ale că nu întrevedem nici astăzi o asanare a mocirlei vieţii politice. Puternicii zilei l-au ostracizat nu numai cu Eminescu ci pe toţi titanii spiritualităţii noastre, cei mai mulţi au trebuit să se afirmet în străinătate şi nu în ţara lor de baştină: Brâncuşi, Blaga, Cioran, Eliade, Enescu etc. SIMPTOMURI POLITICE ÎN BOALA LUI EMINESCU se constituie într-un rechizitoriu al societăţii româneşti din perioada vieţii portului nostru naţional, cu trimiteri în zilele noastre. Subiectul îl constituie discreditarea lui Eminescu, devenit incomod pentru politicienii corupţi, venali pe care îi întâlnim şi astăzi. Cartea, care a implicat scotocirea bibliotecilor şi arhivelor, este scrisă cu patimă, cu dragoste de Eminescu şi va stârni, sunt convins, interesul cercetătorilor şi cititorilor.

www.oglindaliterara.ro

ESEU Aşteptam această carte. Mă avertizase de apariţia ei scriitorul Vasile Gavrilescu de la Horezu – trecut şi el prin pântecul nesăţiosului Gulag românesc şi prin nevralgiile vieţii de azilant. Mi-a fost aşa de teamă să n-o pierd c-am comandat-o încă din timpul procesării ei tipografice. Este, fără îndoială, cartea anului, de nu cumva, prin bogăţia de informaţii şi de judecăţi pertinente, chiar una din cărţile de căpătâi pentru cei interesaţi de evoluţia şi de specificul modului de fiinţare românesc. Sunt mai multe feluri de a ţine un jurnal şi, fireşte, mai multe explicaţii în privinţa funcţiei lui. Pentru C. Rădulescu-Motru, bunăoară, jurnalul era o cronică a evenimentelor petrecute,a acelor evenimente care au legătură cu persoana şi cu neamul meu .Este o modalitate prin care cineva poate da seama de sine şi de lumea prin care a trecut - sigur, cu nelipsita invocare a obiectivităţii, a sincerităţii şi a dreptei judecăţi. Intr-un fel asemănător, înţelegea menirea jurnalului şi Cioran, care a trecut şi el printr-o perioadă de anxietăţi fugoase deversate în notaţii de jurnal. Ce înseamnă a ţine un jurnal? Inseamnă să capeţi deprinderi de mahalagioaică, să observi tot felul de fleacuri, să insişti asupra lor, apoi să dai prea multă importanţă celor ce ţi se întâmplă, să neglijezi esenţialul, să devii scriitor în cel mai rău sens al cuvântului (Caiete, II, p. 133). Jurnalul lui Adrian Marino conservă câte ceva din înţelesul celor convenite de înaintaşii săi. Relatează despre evenimentele petrecute, dar nu-şi reprimă nici maniera scriitoricească. Aglutinează, aşadar, ambele înţelesuri ale noţiunii de jurnal. şi încredinţează notaţiilor lăsate postum tot ceea ce, din varii motive, n-a putut mărturisi direct şi cu voce tare în timpul vieţii, decât doar într-o formă atenuată, surdinizată, badijonată în sugestii şi convenţii. Intr-un fel era de înţeles. Din cuprinsul jurnalului răzbate o ţinută de intelectual auster, sobru inadaptabil la miş-maşurile ce se practică în lume. De şi-ar fi publicat jurnalul antum, starea de izolare şi frustrare s-ar fi radicalizat într-un ruinător disconfort de existenţă, mai prăpăstios decât l-a simţit permanent, în relaţiile cu confraţii din ţară şi din străinătate datorită opiniilor sale exprimate ocazional Nu s-a complexat niciodată în faţa soclurilor înălţate cu indulgenţă, sau c-o aroganţă opulentă - afişată ostentativ de confraţii săi români şi străini. Dimpotrivă, convins de superioritatea sa intelectuală, nu se sfia să-şi afirme propriile sale convingeri şi credinţe, chiar cu riscul de a produce răceală în jurul numelui său. Adrian Marino a fost unul dintre puţinii intelectuali români care nu s-a timorat de morga celor întâlniţi prin reuniunile internaţionale, deşi trecea drept un anonim reprezentant al unei ţări neînsemnate. Le-a simţit repede limitele şi precaritatea şi nu şi-a reprimat totdeauna tentaţia de a-şi exprima opinia contrapunctică, ceea ce nu cădea tocmai bine celor obişnuiţi cu recunoaşteri şi aprecieri unanime. Relatările sale despre prezenţa la întrunirile internaţionale, îmi aminteşte de scena descrisă de Cioran cu Tudor Vianu rătăcit printre vedetele Occidentului, dar despre care scepticul era convins că tocmai acest anonim cuminte şi necunoscut ştie mai multă carte decât toate somităţile prezente la un loc. Sobru, măsurat, dar ferm şi cu toate argumentele peremptorii la vedere stânjenea multă lume. Mulţi îi evitau prezenţa tocmai din această cauză, că le descoperea rudimentele şi inconsistenţa de gândire, de cultură, de informaţie. Devenise incomod, prea se arăta ferm şi prea complexa multă lume cu superioritatea sa intelectuală exprimată sincer şi dezinvolt. Sincerităţile mele profund naive, care cereau de fapt înţelegere, solidarizare şi chiar o anume consolare, se întorcea invariabil împotriva mea. Eram ironizat şi umilit. Pus, superior, în poziţii de inferioritate. Ce pradă uşoară deveneam atunci pentru orgoliile şi amorul propriu ale unora, pentru afişarea pretinsei sau realei lor superiorităţi morale şi intelectuale. Cititorul care caută în jurnalul lui Adrian Marino acele curcubeice incursiuni biografice şi informaţii picante decupate din perioada adolescentină sau din vreme frământărilor sale erotice, va avea o amară dezamăgire. Biografia sa se cadenţează cu ritmica prezenţei sale în viaţa culturală a epocii, o epocă zăludă, dar pe care a străbătut-o maiestuos – uneori hurducat şi traumatic, dar a străbătut-o într-un poştalion ce depăşea nivelul epocii sale.Procesul vieţii mele este, recunoaşte, şi procesul culturii şi civilizaţiei române, între anii 1920 şi 2000, repere nu chiar convenţionale. O detest, de foarte multe ori, aşa cum mădetest, nu o dată, pe mine însumi. Total neadaptat mediului românesc, de toate categoriile, îmi îngădui să-l evaluez fără nici o clemenţă sau coplezenţă. Din care cauză, reacţiile mele au – sau, cel puţin aş dori să aibă – şi o anume semnificaţie simbolică. N-a fost deloc simplu să trăieşti şi chiar să produci câte ceva, pe plan cultural, timp de cinci decenii de sinistre dictaturi totalitare (p.11). In multe privinţe, jurnalul lui Adrian Marino aminteşte de confesiunile lui Jean Jaques Rosseau (Les reveries du promeneur solitaire), numai că accentul nu mai cădea pe pe fantasma unei lumi iluzorice, procesată din cioburile unei urzeli subiective şi optative ci chiar pe lumea reală, concretă şi dură, cu care-a aglutinat simbiotic.

6020

www.oglindaliterara.ro

Ionel Necula

î

Adrian Marino

Incercându-mă în această cronică de carte, mi-am dat seama repede că va fi greu, de nu cumva imposibil, să-i dezvălui întreaga multitudine de sensuri şi idei ce privesc evoluţia culturii noastre contemporane. Miam dat seama că va trebui să sertarizez, într-un fel. ansamblul problemelor radiografiate de autor în cele 26 de diviziuni ale jurnalului său postum. Lumea străbătută de scriitor nu este una utopică sau idilică, alcătuită numai din oameni împregnaţi de calităţi şi insuşiri infailibile, ci lumea românească, reală şi opulentă, încercată de defecte generice şi arhetipale, radicalizate în timp, prin reactivii istoriei atroce.Mai grav este că şi intelectualitatea de la noi, în loc să activeze un program ilumninist de emancipare generală a preluat ea beteşugurile etniei. Mediul intelectual românesc, elita valahă activează aceleaşi defecte neameliorate – identificate şi recunoscute de altfel de mulţi cărturari români , de la Cantemir, la Pompiliu Eliade şi Cioran. Regăsim în memorialistica lui Adrian Marino tot cortegiul de beteşuguri endemice, activate nerestrictiv de concetăţenii săi, atât în ţară cât şi străinătate, oriunde s-a constituit o comunitate de români, în libertate cât şi în spaţiul concentraţionar. Asa stând lucurile, nu ne mai miră că viaţa literară de la noi este privită ca o junglă, în care oricine îşi poate exiba, după voie, oportunismul şi infatuarea. Uniunea Scriitorilor, ca şi închisoarea (politică, ad.n.) nu formează caractere sau tipologii edulcorate. Cine a intrat bun iese şi mai bun. Iar cine a intrat rău iese şi mai rău (p.110111). Ar fi un prim criteriu de structurare a scriitorilor, dar autorul nu este interesat prioritar de valoarea lor morală, ci de aptitudinile intelectuale, de cultura celor angajaţi în travaliu scriitoricesc, de combustia interioară care îi legitimează ca scriitori. Ce-i drept, Adrian Marino foloseşte o grilă extrem de exigentă în evaluarea contemporanilor săi, pe care i-a supus observaţiei în câteva ipostaze esenţiale: în timpul detenţiei, în dezolanta lume a scriitorilor şi în destructurata lume a exilului românesc. Bineînţeles că tonul critic, acidulat, exigent şi auster a rămas permanent o constantă a depoziţiilor sale. Pe cei din închisorile comuniste i-a cunoscut în anii de penitenţă politică. In cei 8 ani de lagăr a fost trecut prin nu mai puţin de 11 aresturi şi închisori (p.67). A avut, aşadar posibilitatea să cunoască bine elita politică interbelică, drenată de noul regim spre lagărele de exterminare. A cunoscut-o în condiţii extreme, de foame, umilinţe şi tot felul de mizerii, când grija pentru salvarea unor minime aparenţe de imagine dispare şi omul se profilează într-o identitate autentică, netrucată de convenţii sau de insinuări teatrale. Ceea ce l-a intrigat cel mai mult pe autor la politicienii români, colonizaţi prin lungul şi latul Gulagului românesc era felul cum se raportau la ideea de democraţie. Vechii politicieni – cei mai mulţi legionari, dar şi ţărănişti, liberali, social-democraţi din aripa Titel Petrescu – aveau o viziune trunchiată şi limitată asupra democraţiei occidentale. Democraţi de tip într-adevăr occidental nu ştiu dacă am întâlnit zece-douăzeci în opt ani de închisoare (p.64).In absenţa unei serioase culturi politologice, ideea de democraţie era de cele mai multe ori alterată, poluată şi chiar compromisă. Vechii politicieni, cei mai mulţi tehnicieni cu înaltă calificare profesională, dar inapţi pentru o dezbatere ideologică şi doctrinară stenică, erau deja structuraţi în ierarhii şi grupări închise, greu de penetrat sau contestat. Deschidem aici o paranteză pentru a reafirma o idee mai veche, dar trecută neobservată în publicistica noastră mai nouă, că fenomenul închistării, al închiderii în sine a partidelor istorice era vechi şi că indirect a dus la proliferarea fenomenului legionar. In condiţiile când uşile ţărăniştilor şi liberalilor se deschideau greu noului val de aspiranţi la o afirmare politică (cei mai mulţi proveniţi direct din seminariile lui Nae Ionescu), au năvălit în cuiburile mişcării legionare, unde erau primiţi cu o generozitate măgulitoare. Conduse de o gerontocraţie blocată în suspiciuni şi tendinţe conservatoare, partidele istorice evitau o sporire a competiţiei interne în propriile lor partide şi se fereau de năvala tinerilor, care erau, oricum, bine clădiţi spiritualiceşte. Sigur că toată această situaţie se-ntâmpla în timpul vechiului regim, când deţineau puterea, nu acum în detenţie, când formau guverne şi se amăgeau într-o necontenită aşteptare a americanilor. Nu numai cu vechea elită politică s-a confruntat autorul în timpul detenţiei, dar şi cu vechea elită intelectuală - academicieni, universitari, scriitori – încarceraţi la grămadă în acei ani de proletcultism agresiv şi inclement. Temniţa îi uniformizase sub aspectul tratamentului tenebros şi a modului de viaţă infernal, dar fiecare îşi păstrase vanităţile şi deprinderile înstructurate în ceea ce obişnuim să numim

PAMFLET Corneliu Dănilă

Porcul de la Valea Glodului Valea Glodului localitate prin nordul Moldovei... ce nume ciudat pentru o localitate... mă întrebam cum i-or fi pus/ales locuitorii acest nume... Poate la origini i-au pus numele de Valea Florilor... Apoi trecătorii pe acele meleaguri au nimerit în anotimpul ploios... şi totul s-a schimbat... a devenit Valea Glodului... În glod (noroi – pentru cei care nu stiu ”dulcili grai moldovinesc”) le plac porcilor să se bălăcească... bivolilor... Se simt în elementul lor... băile de nămol fac bine la piele... ce şorici bun şi crocant or să aiba, de Ignat... Apropo de bucate gătite din carne de purcel, ce bune sunt răciturile făcute din cap, picioare şi coadă de purcel... Calculatoare, adidaşi se gasesc prin măcelării... dar codiţe de purcel... Multă vreme m-am întrebat de ce nu se găsesc de cumpărat codiţe de purcel în magazine... Păi... e simplu: când sunt mici le sunt tăiate pentru a nu se muşca de ele, a da de gustul sângelui şi apoi să se mănânce unii pe alţii... Să se muşte unii pe alţii... gustul sângelui... E o măsură profilactică la urma urmei, tai bucata care creează probleme şi salvezi astfel întregul... Pe la începuturile creştinismului existau bărbaţi care se scopeau de bunăvoie... crezând astfel că nu vor mai fi supuşi tentaţiilor sexuale... Porcilor cu patru picioare le aplicăm o terapie profilactică... porcilor cu două picioare ce fel de terapie profilactică să le aplicăm? Cum putem oare să ne dezobişnuim de muşcatul de fund... oare de asta natura ne-a dat jos coada? Tocmai pentru că ne muşcam de ea... şi am rămas cu acest tic (de a ne muşca de partea posterioară) până în zilele noastre... Cel mai bine se vede în Valea Glodului... pardon în politică... Îşi muşcă fundul unul altuia, câteodată gratuit... exact ca porcii din crescătorie... când dau de gustul sângelui, înebunesc... Pentru orice lucru mărunt sar unul la gâtul altuia... nu pot să uit, cearta de anul trecut când s-a spart coaliţia (oricum a fost coaliţia lui ”peşte prăjit”)... cum îşi muşcau dosurile şi se erijau în apărătorii dreptăţii, libertăţii... Ţara se îndrepta spre colaps, iar ei... porcii rodeau tot ce apucau: frânghia, cozile, dosurile, tot... La ce le-a folosit? Răspunsul este: la nimic... fire omenească. Nu împărtăşea exaltarea mistico-literară a lui Radu Gyr şi nici versatilismul lui Nichifor Crainic, dispus la apostazie pentru un polonic de arpacaş în plus. Sigur că este indecent să judecăm lucrurile din exterior, din afara infernului - unde foametea era o obsesie, iar dorinţa de supravieţuire un coşmar. Ca unul care-a fost alături de ei şi-a îndurat acelaşi regim atroce, Adrian Marino avea toată îndreptăţirea s-o facă. Notaţiile despre cărturarii întâlniţi prin închisorile comuniste sunt scurte, tăiate, reduse la esenţial, deci pline de semnificaţie. La Aiud l-a întâlnit pe Mircea Vulcănescu, care nu mai era grasul Vulcănescu, stigmatizat de Eugen Ionescu în vremea bucureşteană a tinereţii sale, ci un imens schelet, de peste doi metri, învelit în piele care cădea în falduri, încreţită şi pergamentoasă (p. 75), pe fostul comandant legionar şi ambasador la Roma, Victor Vojen, despre care se spunea c-ar fi fost amantul Anei Pauker (p.75-76), pe Nicolae Evoloceanu, nepotul lui Mircea Vulcănescu, exponent tipic al vechii societăţi româneşti de bun nivel (p.76), pe George Ivaşcu, cel ce se pregătea de convertire, gest pentru care se instruia învăţând limba rusă, logodnicul virtual al unei nepoate a Anei Pauker, pe Radu Cioculescu, fratele cunoscutului critic şi istoric literar, om subţire, cultivat, critic muzical, traducător al lui Proust, mare mason (p. 64) şi pe mulţi-alţii intraţi în dizgraţiile noului regim comunist şi deversaţi nesăţiosului Gulag comunist. Tot prin tuşe frânte şi uşor îngroşate sunt priviţi şi scriitorii întâlniţi în anii de după eliberarea sa din detenţie – unii dintre ei chiar bine aşezaţi în ierarhiile vremii şi în conştiinţa publică. Poetul Ion Gheorghe este grobian şi patetic, obtuz, agresiv şi dogmatic (p. 123), Eugen Barbu profitor ,oportunist, ipocri şi cinic (p.124) Marin Sorescu, oltean extrem de agil şi de abil (p.121), pe Dumitru Micu îl consideră o mediocritate, pe Aurel Rău, mai mare la revista Familia, poet de mâna a treia (p.113) – autorul asumându-şi, postum şi prin voie vegheată, rolul de demolator al ierarhiilor oficializate şi a soclurilor, mult mai înalte decât reclama efigia celor ce urmau a fi înăţate în vârf. Nici cu greii epocii n-a avut relaţii mai bune. Mircea Eliade l-a dezamăgit prin insistenţa cu care se interesa doar de editarea cărţilor sale în România, iar cu Noica şi, bineînţeles, cu grupul de la Păltiniş s-a aflat într-o divergenţă ambiguă. Nu a crezut niciodată în ideea rezistenţei prin cultură – formulă improvizată pentru a masca un conformism apatic şi lipsit de voinţa unei rezistenţe viguroase,

Iertat să-mi fie, i-a folosit unuia care a fost: presedinte în seara de duminică... Şi finanţelor care se grăbesc acum să mai acorde un împrumut României... Cum putem ieşi din această vale a glodului? Greu de spus... Primenirea porcilor (adică creşterea de noi purcei la un loc cu cei vechi)? Hmmm nu e o soluţie... pentru ca au să învete de la cei vechi să muşte cozile... fundurile... Creşterea separată de alţi porci? Şi apoi introducerea treptat, treptat în glod? Nu pare o solutie bună... Poate la început nu au să muşte funduri, dar vor avea cei varstnici să-i înveţe gustul sângelui... treptat... Să taiem toţi porcii bătrâni, creştem alţii tineri care nu vin în contact cu proastele obiceiuri... pare o soluţie... Bine, bine dar cum menţinem continuitatea reproducerii? E simplu păstrăm un vier (porc) care asigură noua generaţie de purceluşi, şi are grijă de vale până ce cresc cei mici... asta aduce a dictatura porcului suprem? Uauuu... dar apoi porcul suprem va vrea să se retragă de bună voie? Greu de răspuns... ultimul porc suprem a fost sacrificat... Oare să nu fie nici o speranţă în vindecarea de sindromul muşcatului... ... ar fi una... dar le trebuie vână... soluţia e mai simplă decât cred mulţi... Poate o să sune populist, dar mie mi se pare... foarte potrivită (şi dacă nu mă înşel, o parte din ea a fost propusă cu diferite ocazii): să nu aibă imunitate decât pentru declaraţii politice, iar trimiterea in judecată să se facă fară acceptul celorlaţi... (asta e prima parte a soluţiei) partea a doua este justificarea averilor... Sună populist... dar frica păzeşte bostănăria... Povestea porcului meu de la Valea Glodului este mult mai simplă decât povestea porcilor... O fosta colegă îmi spunea despre cineva cunoscut, de la un fost loc de muncă al ei: ”A fost porc... dacă nu s-ar fi comportat aşa... i-a muşcat pe toţi... i-a bălăcărit... i-a călcat în picioare... a furat cât a putut... ce pretenţii să ai de la unul ai cărui bunici sunt (trăiesc) în Valea Glodului... Un porc, un porc de la Valea Glodului...” un pretext comod şi inofensiv, pentru regim, de a nu fi contestat în mod direct şi cu riscuri evidente. Când am crezut necesar, într-o altă dispoziţie interioară,mărturiseşte, am rezistat în mod direct. In plan politic. Si am plătit din plin. (p.128). De fapt, diaspora românească l-a dezamăgit la fel de evident ca şi confraţii din ţară. Exilul românesc era marcat de aceleaşi metehne, observate la vremea sa şi de N. Bălcescu, lipsa de coeziune şi de solidaritate, conflictele permanente, vocaţia cu totul specială pentru polemici, bârfeli, fracţionări şi denigrări permanente. Este, de fapt, un viciu naţional, definitiv şi incurabil (p. 175). Cum putea să împărtăşească bucuria lui B. Munteanu, care se mândrea efectiv cum a împiedecat, a sabotat (cum vrem să-i spunem), împreună cu alţii, decernarea premiului Nobel lui T. Arghezi? Sau jubilaţia lui Cioran când nişte savanţi francezi au desfiinţat pur şi simplu Tratatul lui Mircea Eliade despre istoria religiilor şi credinţelor religioase? Cum putea să subscrie la teza lui I.P. Culianu, care considera că peste viaţa culturală din ţară, sub regimul comunist, bântuia neantul? stăpânit de sentimente Cât priveşte relaţiile sale cu cuplul radiofonic Monica Lovinescu- Virgil Ierunca , autorul afirmă că acestea au fost complexe pline de aspecte admirabile, dar şi negative. Eram mereu ambiguu, de sinceră admiraţie, dar şi de nemulţumire. In primul rând, autorul clujean contesta celor doi redactori de la Europa liberă legitimitatea de a face ordine în cultura şi literatura română. Il nemulţumea, mai ales, prelevarea criteriului politic în evaluarea scriitorilor. Erau proclamaţi scriitori mari, importanţi, rezistenţi, doar cei ce făceau curte intensă acestui cuplu radiofonic (p.187) Or, o cultură, chiar una anticomunistă, se construieşte în primul rând prin opere. Prin lucrări de referinţă. Construcţii solide, antitotalitare în esenţă, pe care acest cuplu nu le-a oferit niciodată (p.187). Voi reveni cu alte aspecte ale jurnalului postum lăsat moştenire de ilustrul cărturar clujean, Deocamdată conchidem că ori pe unde l-a purtat paşii destinului – în închisorile comuniste, printre cărturarii din ţară, printre românii din diasporă, Adrian Marino a simţit ostilitatea confraţilor săi. Inţelegem de aici că superioritatea este greu de recunoscut şi de suportat. Or, Adrian Marino avea conştiinţa omului superior şi, indiferent de reacţiile celorlalţi, îşi purta menirea cu care-a fost hărăzit. Fără infatuare, fără aroganţă, dar ferm şi cu dorinţa sinceră de a optimiza afirmarea spiritului românesc în lume şi în competiţia cu alte culturi.

www.oglindaliterara.ro

6021

POEZIE ADRIANA CHIRILA TU SAU PAMANTUL Am nevoie de tine atat de mult, Din suflet te vreau langa mine Imi doresc un sarut, Tanjesc dupa o atingere. Cu lacrimi in ochi Si o inima franta Strig dupa tine, Iti rostesc numele... Sunt surda pentru cei ce spun ca ai plecat, Sunt oarba pentru cei ce imi arata ca miai gresit. Ii dispretuiesc pe cei ce nu-ti respecta numele. Plang lacrimi de sange De cand nu esti langa mine, Inima nu mai suporta durerea Si vrea sa-mi paraseasca trupul. Mi-e dor de sarutarile tale la ivirea zorilor, Degetale tale jucandu-se cu parul meu, Bratele tele sa-mi cuprinda pieptul, Buzele tale sa-mi mangaie pielea. Ce blestem ai pus asupra mea? Ce fel de vrajitorie e asta? Dragostea ce creste in suflet pustiit E o minune cum nu s-a mai vazut. Strig, lovesc, ma lupt Dar nimic din toate astea nu poate fi vazut sau auzit. Ramasitele unui trup candva iubit Stau goale intr-o cutie sub patul meu. Nu mai am nevoie de ele Dar totusi le pastrez Sperand ca intr-o zi te vei intoarce. Ramasitele unui suflet candva iubit Sunt captive in scrisori, Pe care nu le vei citi vreodata Si totusi ard una pentru tine in fiecare noapte Stiind ca mesajul lor il vei primi. Ramasitele unei minti candva iubite Te-au tradat acceptand ca ai plecat Asa ca le-am aruncat Pe ferestra dormitorului nostru Tradatorii nu au ce cauta intre noi. Restul din mine, ce-a ramas, e al tau Vino sa-ti revendici premiul regele meu, Nu ma lasa sa astept Nu ma lasa sa tanjesc, Ma risipesc cu fiecare secunda ce trece. De iubirea ta am nevoie... Sau de caldura pamantului.

6022

ANY DRAGOIANU POARTA SPRE FERICIRE

A nins … încă o Ana Karenina a căzut răpusă de dragoste … Trenul vieţii nu mai opreşte în gară ... Aleargă pătând şinele cu sângele cald ... Nebunia dragostei a dus-o în braţele morţii ... În jurul ei nu mai e nici un conte , în jurul ei nu-i decât moartea ... Aprinde-i acestei nefericite o lumânare şi deschide-i poarta spre infinit ... ÎNTÂLNIREA CU MINE Am o criză de personalitate şi alerg să întâlnesc femeia din mine ... Un nebun flutură o batistă albă , o mână pare să accepte semnul ... Tratament pentru condamnaţii la singurătate . Fac un efort şi găsesc o potecă spre pădurea întunecată de laşitate ... O secundă mulţumită de hotărârea mea s-a sinucis , fără să asculte sfatul celor din jur . Promit să devin mamă şi să-ngrijesc întotdeauna păsări albastre cu buze de foc ... LIBERI SĂ MURIM Suntem liberi să murim , fiecare strângând alte mâini şi sărutând alte buze ... E acelaşi lut , crede-mă ! Acelaşi lut , modelat în secunde diferite , de aceea nu există nici o asemănare ... Dumnezeu îşi schimbă forma să poată coborî pe pământ ... Să nu te loveşti de mâinile Lui , pe stradă , că nu te mai poate reface ... Îţi vei pierde culoarea ...

www.oglindaliterara.ro

ANDREEA HUSANU Teamã de trecut Decoreazã-ţi speranţa si visul rupt Este totul acolo în aşteptare Mereu a fost un trecut de-ntuneric Tu şi cu mine rãmânem aceeaşi. Nu trebuie sã ai teamã, sã fugi de trecut, Nu poţi sã dai vina pe nimeni! Traieşte între mistic şi absurd Ai încredere în mine! Mi-aş dori sã continui un drum Însã timpul se scurge şi nu e prea lung N-ai idee ce se intamplã cu mine. Acum zbor, zâmbesc, trãiesc, însã cu gândul la tine. M-am înţepat mai demult într-un spin Dar e o nebunie sã urãsc toate plantele cu ghimpi Chiar dacã am gustat din dulcele venin Multe alei mã duc spre paradis. Chiar de am fost mult timp, miopi De gelozie, egoism, urã şi rãutate Ne-am desprins frunze din plopi Şi-am nãzuit spre departe! Lacrimã albastrã Atrage-mã, iubeşte-mã Apoi ucide-mã! Ai sã regreţi mereu, Ai sã verşi lacrimi albastre... Cã m-ai avut şi m-ai ignorat Te-am iubit iar tu m-am irosit. Nu-i nimic Azi, plâng numai eu O eternitate, Tu ai sã-mi învii amintirile Ai sã-mi invoci imaginea în oglindã Ai sã încalzeşti dragostea îngheţatã Şi ai sã trezeşti trecutul, Toate,... doar ca sã-mi mai simtã privirea o datã Toate, doar ca sã-mi mai simtã dragostea Toate, doar ca sã-mi mai simtã mãcar odatã, atingerea. Nu-mi pare rãu... îngere negru, Cã ai devenit un demon alb Cã m-ai aruncat în foc M-ai înlãnţuit de zidul speranţei M-ai rãstignit pe crucea morţii M-ai ucis cu lacrimile albastre. Acum, mã iubeşti?! De ce-ţi iroseşti timpul? Uitã-mã, iubitule, E prea târziu!

MĂRTURII

BACH ÎNTR-O STAŢIE DE METROU! Vavila Popovici „Cine nu e sensibil la muzică suferă de o enormă infirmitate.” Emil Cioran O dimineaţă de primăvară, o zi de vineri şi nu orice vineri, ci Vinerea Mare din săptămâna Patimilor Domnului. Cerul era luminat, calm, împăcat. Lumea hoinărea prin magazine după cumpărături. Vreme de criză şi totuşi mulţi scoteau sume imense de bani din buzunare, pentru a face cumpărăturile de Paşte. Spre seară m-am dus la Biserică, la Denia prohodului Domnului. Enoriaşii cântau. Muzică bisericească. Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o ade­vărată şcoală. Aici în­­vaţă creştinii să Îl cunoască pe Dumnezeu, să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. În biserici se vorbeşte cu şi despre Dumnezeu. Fiecare, cum şi cât îl ajută mintea, urcă culmile în­ţe­lep­ciu­nii, hrănindu‑şi sufletul. Mari vibraţii sufleteşti în biserică! Toţi enoriaşii veniseră să rememoreze tristeţea acelor zile, acelui timp, Patimile lui Hristos, Cel venit să ne lumineze, să ne dezvăluie sensul vieţii. M-am întors acasă liniştită, cu sufletul împăcat, în aşteptarea nopţii Învierii Domnului. Într-una din următoarele zile citesc un articol în ziar cu privire la experimentul lui Alexandru Tomescu, tânărul violonist înzestrat cu un talent deosebit pentru această artă a mânuirii arcuşului viorii. M-a impresionat, desigur. Este un experiment pornit dintr-o nebunie frumoasă a tinereţii, dar şi din nevoia lăuntrică, îmi place să cred, nemărturisită public, de a cânta cât mai mult, de a elibera tensiunea din sufletul său de artist. Experimentul pentru el în acest moment, vreau să cred, repet, că a fost pe al doilea plan, ca un gest prin care simţea că-i va mulţumi pe cei care organizau împreună cu el această ieşire. Îl înţeleg! Când aveam şaptesprezece ani, serile cântam la pian cu ferestrele deschise, doream să mă aud şi să fiu ascultată. Dacă m-ar fi luat şi dus cineva pe o scenă în acele momente, într-o sală de concerte, oriunde, aş fi mers cu ochii închişi… Sigur, nu eram o profesionistă, un talent remarcabil, dar, dau acest exemplu, pentru a arăta cum trăieşte spiritul unui om iubitor de muzică, de artă în general. Adevăratul artist când începe să cânte, nu mai ştie unde se află, este a-spaţial şi a-timp în acele momente, el cântă ca un înger, înconjurat de îngeri. El simte adevărata bucurie, simte ceea ce scapă oamenilor mai puţin sensibili şi mai puţin iniţiaţi în artă. Artistul încearcă, şi de cele mai multe ori reuşeşte, să tulbure sufletele, să le înduioşeze, să le înnobileze. Voltaire spunea că „pentru a izbuti într-o artă trebuie s-o cultivi toată viaţa”.

Asta şi fac cei care sunt mânaţi de pasiune, îngerii aleşi ai acestei arte! Ei vor să cânte tot timpul. Şi dacă nu cântă suferă. Şi dacă nu le este recunoscut efortul, suferă. Romain Rolland a citat celebra frază a lui Beethoven: „Prin suferinţă spre bucurie!” Dar, nu acesta este idealul timpului în care trăim, să cânţi într-o staţie de metrou! Civilizat ar fi ca artistul să aibă la dispoziţie tot timpul spaţiul sălilor de concerte, sau alte spaţii corespunzătoare şi publicul să vină să-l asculte. Îmi amintesc cum l-am ascultat pe Ion Voicu cântând în aula facultăţii noastre, cântând studenţilor de la politehnică…Dacă totuşi se ajunge la astfel de experimente ca acesta din staţia de metrou, înseamnă că ceva „este putred în Danemarca”! Şi „Danemarca” aceasta

se pare ca s-a extins, a trecut de pe un continent pe altul, fiindcă un demers similar a avut loc, în urmă cu doi ani, într-o staţie de metrou din Washington. “Suma strânsă de la bucureşteni a fost de trei ori mai mare decât cea primită de celebrul violonist Joshua Bell la o staţie de metrou din Washington, deşi americanul a cântat cu 15 minute mai mult decât Tomescu”, aflu din articol. La ce foloseşte această comparaţie? Orgoliului nostru de oameni cu înaltă simţire? S-au luat în calcul toţi factorii de care au depins cele două experimente? „Numărul trecătorilor generoşi a fost sensibil mai mare în cazul artistului român”, se mai afirmă în articol. Vai! Statistica zilelor noastre! De ce încercăm să imităm gesturi care nu onorează? Oamenii, ci-că, au dat bani nu din milă, ci din admiraţie pentru felul în care cânta, din simţirea acelei muzici. Ce concluzie! A cântat piese ale lui Johan Sebastian Bach şi Fritz Kreisler, după informaţiile din presă. Cum să nu-ţi placă, cum să nu ai tresăriri lirice la ascultarea unui fragment din piesele marelui violonist

www.oglindaliterara.ro

şi compozitor german Johan Sebastian Bach şi ale austriacului Kreisler? Şi cântate la o vioară Stradivarius? Trebuie să fii afon pentru a nu te sensibiliza la o astfel de muzică, cântată la un astfel de instrument şi interpretată de către un violonist atât de talentat cum este Alexandru Tomescu. Constantin Noica spunea : « N-ajunge să cânţi corect la un instrument. Trebuie să-i scoţi sunetul secund.” Şi acest tânăr violonist se pare că ştie să scoată acel sunet secund. Contextul nonconformist în care a fost susţinut concertul l-a făcut reticent pe Dan Grigore. Pianistul susţinea că frumuseţea muzicii trebuie gustată doar într-un mediu propriu, sacru, „pentru că altfel ar decădea la o simplă artă stradală”. Şi nu are dreptate? Unde am ajunge dacă acest experiment s-ar produce la o scară largă de interpreţi? Pentru muzică trebuie să-ţi pregăteşti sufletul şi nicidecum să guşti numai câteva sunete dintr-o piesă, aşa în fugă, cu sufletul la gură! Cioran spunea că „muzica ne face aerieni, subtilizând materia, anulându-ne ca prezenţe fizice”, că pur şi simplu evadezi din timp! Cum ai putea simţi o astfel de evadare când te afli printre cei ce trec fulgerător pe lângă tine, împingându-te, oameni grăbiţi, ocupaţi, preocupaţi de probleme materiale, într-un spaţiu rece al staţiei de metrou? Şi poate mergând mai departe să auzi o manea… Muzica clasică aparţine unei perioade din istoria muzicii foarte bine definită care a durat aproximativ o sută de ani, din jurul anului 1700 până pe la 1800. Pe atunci lumea căuta forma şi echilibrul perfect. Suntem desigur departe de aceste idealuri, în haosul lumii în care trăim ! O, dacă s-ar întrevedea măcar o astfel de căutare ! Clasicul rămâne cunoscut, ceva „ce dăinuie mereu, ca un vas grecesc sau ca piesele lui Shakespeare”. Frumuseţea clasicului atinge simţirea noastră! Clasicul are eleganţă, profunzime… şi noi îl ascultăm într-o staţie de metrou ? Bach poate fi cântat mai curând în biserici, dar nu pe străzi sau în staţii de metrou. Nu trebuie să obligăm artiştii să facă şcoală sau experimente cu cei necultivaţi, sau mai puţin cultivaţi, ci noi oamenii trebuie să venim în întâmpinarea acestor mari talente. Să dorim acest lucru! Să căutăm sălile de concerte! Să dăm mai multă muzică clasică pe canale TV, la radio şi oamenii, încetul cu încetul, vor prinde gustul adevăratei muzici. Să învăţăm în şcoli copiii, la orele de muzică, o mică istorie a muzicii, o povestioară din viaţa unui compozitor, să le dăm cunoştinţele de bază, să-i facem să asculte câteva piese memorabile şi vor ieşi din şcoli cu câteva noţiuni de bază ale culturii în acest domeniu; poate unora li se va deschide gustul şi vor căuta în viaţă sălile de concerte. Fiindcă nu există ceva mai înălţător inventat de om decât muzica pe care o deprinzi ascultând, şi chiar învăţând… Tot Cioran spunea : „O inimă fără muzică este o frumuseţe fără melancolie”, adică o inimă rece.

6023

SIMPLE NOTE

Stan Brebenel

Poeme optimiste Viaţa scriitorului Arthur Porumboiu nu a fost întotdeauna plină de satisfacţii, iar drumurile sale nu au fost presărate numai cu petale de trandafiri. A avut de suferit în epoca de dinainte de anul 1989, ca mai toate spiritele libere. Şi-a exprimat mereu opinia deschis, direct şi fără posibilităţi de interpretare. Pentru acest fapt a făcut cunoştinţă, de tânăr, cu organele de partid şi de represiune, inclusiv cu temuta închisoare Piteşti. În acea epocă era recunoscut drept un rebel, un nonconformist, un neadaptabil, ca o persoană care nu s-a încadrat niciodată, şi nici nu putea să o facă, în tiparele acelei orânduiri. Refugiul în literatură l-a făcut să treacă mai uşor peste acestea. În pofida tuturor servituţilor, a dezamăgirilor, a greutăţilor, Arthur Porumboiu a rămas un optimist incorijibil. Acea epocă, iubirea pentru poezie şi optimismul său a dus la apariţia unui nou volum de versuri, al şaptesprezecilea titlu, „Poeme optimiste din vremea Ciumei Roşii”. Acesta a apărut la Ed. Ex Ponto din Constanţa în anul 2008. Autorul intră abrupt în volum şi, pentru cei care nu îl cunosc suficient, iată cum se autodefineşte: „Eu sunt furtuna. / Pot fi şi potirul, / însă nu trebuie să-mi cereţi /numai forturi de apărare. / Fragilă-i şi fiinţa mea / în fibra Timpului; şi nu ştiu dacă flacăra poemelor / poate să încălzească / în singurătate, / când voi înşivă / de voi vă temeţi.”(Confesiune). Şi alte poeme îl definesc: Autobiografie, Autoportret din tinereţe, Autoportret. În pofida optimismului totuşi o teamă se simte, însă nu este teama de frigul absolut al ciumei roşii ci de clipele nemuririi în epocă: „O, nu de frigul concret ca o platformă de ciment, / mă tem, ci de clipele, de clipele / când în sufletul meu se poate intra / precum într-o sală de aşteptare” (Nopţile). În lucrurile şi întâmplările simple poetul, de sub armura sa de cavaler medieval pe care şi-a construit-o cu migală, descoperă bucurii care-i luminează sufletul, întâmplări care pentru alţii pot părea nesemnificative: „Eu îmi caut bucuria în fapte simple: / consum aroma ce mi se dăruie ca o amantă, / şi din răcoarea serii trupul meu / iese proaspăt şi luminat.” (Eu îmi caut bucuria). Nici măcar aceste mici bucurii nu au transformat imposibilul în posibil şi de a-l face să nu mai retrăiască clipele groaznice din spatele gratiilor, ca pe un permanent coşmar: „Victimele se ascundeau în călăi, / şi uneltele durerii cădeau în gol; / bucuria noastră avea / lăcomie de grauri în stol.” (Descrierea unui vis). Pentru tot ceea ce a pătimit, pentru harul cu care a fost înzestrat, pentru destinul său ştie cine este „vinovat”: „La naşterea mea, / Ocrotitoarea m-a însemnat / cu un crin astral. / Părinţii şiau spus: / Va fi nefericit! / Simplitatea lor, de ţărani, / cerea un semn puternic: / pajură sau leu” (Crinul astral). Şi totuşi, ce l-a făcut să reziste? Ce imunitate a dobândit de a traversa oceanul ciumei roşii? Autorul crede că ura şi dragostea. Efectele benefice ale urii, dacă se poate vorbi de aşa ceva, se rezumă la o protecţie împotriva tuturor relelor, protecţie venită de la divinitate: Dă-mi Doamne, ură, numai ură! - / scut ce nu poate fi lovit. / Şi urcă-mă, fără aură, în Mit. /.../ Îmi va fi ura – bucurie / precum mireasma-n floare dulce, / şi carnea-mi n-o s-o mai sfâşie / când moartea mă suie pe cruce?” (Rugă). În ceea ce priveşte dragostea, aceasta vine să contrabalanseze ura, numai ca sentiment uman, dar şi să-i întărească imunitatea, dându-i forţă ţi rezistenţă. Poeme ca: Vino!, Tu, dragoste!, Nopţi de dragoste, Dacă tu plec sunt cele mai elocvente. Ar mai fi de subliniat două aspecte. Primul se referă la faptul că Arthur Porumboiu ne „duce” între zidurile reci ale închisorii, făcându-ne părtaşi la suferinţele îndurate, aşa cum se întâmplă în poemele: Viaţa în celula numărul şapte, Poemul spaţiului închis, Radiografia unui coşmar, Coşmar etc. Al doilea prezintă un poet umanizat, în care ura a dispărut şi fiinţele dragi îi luminează zilele cenuşii. Emoţionante poeme îi sunt dedicate fratelui său, Dorel, plecat mult prea deverme dincolo, în împrejurări neclare: „Dar, vai! La tine-i noapte, / şi-aici, la noi,

6024

e toamnă; / Sufletele sunt strânse-n linţoliu vineţiu, / şi nu există, nu există / un Dumnezeu să te-reîntoarcă viu!” (Numai noapte). Arthur Porumboiu a fost în toate regimurile un om drept, un om vertical, un om ce nu a iubit compromisurile şi nici pe cei ce le fac. Acest nou volum de versuri este şi o pledoarie pentru cinste, dreptate, demnitate, indiferent de condiţia umană a autorului. Pentru toate acestea trebuie să-l preţuim şi să-i mulţumim!

Floare rară, sinceritatea Sinceritatea nu mai este de mult una dintre virtuţile semenilor noştri. A fi sincer, a-i spune celui de lângă tine ceea ce simţi, ceea ce nu-ţi place, ceea ce nu-ţi convine dintr-o pornire onestă şi corectă din punct de vedere uman este sinonim cu o condamnare la, cel puţin, inamiciţie. Lipsa de sinceritate a fost trecută într-un nou tabel al valorilor alături de alte elemente negative ale caracterului. Dacă ar fi să luăm numai cazul candidaţilor aleşi cu majorităţi covârşitoare această afirmaţie ar avea acoperire. În lumea literară lucrurile stau la fel dacă nu cumva mai rău. În pagina literară a ziarului Opinia am prezentat foarte multe cărţi de autori diferiţi, indiferent dacă erau buzoieni sau din alte zone ale ţării. Mi-am permis uneori să fiu sincer şi să le sugerez că unele lucruri nu sunt tocmai în regulă, că doar nu toţi cei care încredinţează unei tipografii o carte devin genii şi toate cuvintele aşternute pe hărtie sunt acolo unde trebuie. Dacă aţi citi toate cărţile care apar aţi auzi codrii plângând de cât suportă hârtia. Unii chiar cred că toate inepţiile sunt geniale. După prima carte publicată cu unii nici nu te mai înţelegi. Dintrun om aparent normal o posibilă notorietate în plan literar l-a trannsformat radical. Aerul de superioritate pentru ceilalţi devine de nerespirat. Aceste gânduri mi-au fost inspirate de un caz cât se poate de real. Cu ceva timp în urmă un autor a scos din tiparniţă a treia sa carte. Un prieten comun i-a cerut şi pentru mine un exemplar. După ce a stat şi s-a gândit câteva clipe, i-a spus: „Nu-i dau fiindcă m-a înţepat”. Autorul respectiv are dreptate numai pe jumătate. În cronica de întâmpinare la cartea sa recunosc că nu am fost suficient de sincer. Am spus elegant că „o anumită repetiţie a trăirilor şi sentimentelor şi o prea mare detaliere a faptelor nesemnificative îţi dau impresia că nu se întăreşte afirmaţia dorită ci se pierde şirul naraţiunii şi o diluare a mesajului”. Dacă eram sincer până la capăt aş fi spus că, din păcate, întâlnim destul de multe „umbre”, puţine realizări faţă de aşteptări. Acei autori care se comportă aşa nu-şi dau seama de rolul croticii literare şi nic nu conştientizează că s-ar putea ca cel ce este sincer să-i fie prieten mai bun decât cel care îl laudă necondiţionat. Acum, fie vorba între noi, nici critica literară nu-şi mai îndeplineşte misiunea de agent sanitar. Poate vă veţi mai pune o întrebare: cine eşti tu să judeci pe cineva şi cuvântul lui? Eu nu am pretenţia că sunt un specialist în domeniu. O minimă educaţie estetică îmi spune şi mă avertizează când ceva nu este în regulă. Însă nu pot face parte din corul celor care laudă necondiţionat. Dar, dacă şi un om de litere important ca Horia Gârbea îl desfiinţează, cu argumente, atunci ce-i de făcut? Prefer, în acest caz, să fiu în tabăra lui Gârbea.

www.oglindaliterara.ro

(continuare în nr. viitor)

ESEU Geranium

(Virginia Bogdan, Zedax, Focşani, 2010-06-01) mult.

Despre poezie îmi este greu să vorbesc, despre a mea şi mai

A scrie este un act de sacralitate. De consacrare. „Dacă vorbeşte or mustră, poetul este impulsionat, precum Sibila, de o imperioasă forţă interioară. El nu are altă alegere decît să facă ceea ce trebuie să desăvîrşească. Poetul porta-voce a Sibilei” (p.18, n.n., n.t. Que l’apocalypse soit, Andrée Christensen & Jacques Flamand, Éditios David, 2000, Québec. Fie că vorbim despre utilizarea limbajului în scopuri estetice( după opinia prof. François ParéLes littératures de l’exiguïté/ Literaturile exiguităţii), fie că recunoaştem alături de Andrée Cristensen şi Jacques Flamand că poetul nu are de ales, ci că el face ceea ce trebuie să îndeplinească, legătura cu Cuvîntul obligă la o „trăire în adevăr”. În autenticitate şi umilitate, cu toate stîngăciile inerente. A scrie pozie, înseamnă a trăi în adevăr. Singura întîlnire şi atingere care ne conferă statutul şi devenirea noastră umană este aceea cu Cuvîntul. Scris sau vorbit. „Dacă cuvîntul pe care vrei să-l pronunţi nu este mai frumos decît tăcerea, nu-l spune”. Acest precept sufi guvernează scrierea lui Andrée Christensen (Depuis toujours j’entendais la mer/ Mereu în ascultarea mării) şi cred că şi pe a mea. Al doilea volum de autor (primul semnat Alecsandru Bogdan & Virginia Bogdan, Din lacrimile mamei, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2005,), ca şi celelalte cărţi, traduceri publicate, 9 titluri, între care unul editat în Canada, versuri în publicaţii din Franţa şi Canada sunt dedicate memoriei părinţilor mei, ale căror suferinţe şi vieţi m-au învăţat că există o nobleţe a sufletului care încearcă să egaleze nobleţea spiritului. Şi atunci cînd, în mod fericit, acestea se află împreună, cred că suntem în preajma unui act surprinzător; acela al Creaţiei. Fiecare act de creaţie este o mică naştere. O „bănuială”, aceea a Iubirii. Căci noi, ca şi muritori limitaţi, nu o putem decît „bănui”. Ca o promisiune. Mereu îndepărtată, mereu de neatins. În plenitudinea manifestării ei, a virtualităţii ei, a virtuţilor ei, a Înţelepciunii, a Iubirii, a Adevărului, a Bunătăţii şi a Dreptăţii. Ea singură poate dărîma clişee, ziduri de nepăsare, noaptea ignoranţei. Singura care, sperăm, poate fundamenta spaţiul deschis (şi al şcolii! care are menirea să „deschidă” orizonturi), al cunoaşterii. Al cunoaşterii prin sensibilitate. După cum afirma Kant „ cîtă sensibilitate,cu atîta cunoaştere”. Poate ca aceasta, dimensiunea poetică!, să fie şi şansa umanităţii ( ca şi a şcolii noastre ) de a se salva din marasmul existenţei actuale. Cititorul căruia mă adresez este un alt eu, mai sensibil şi mai inteligent chiar decăt mine. El trebuie să restabilească universul creaţiei, să-le reconstituie, să-l refacă, să-l înnoiască să-l desăvîrşească, desăvîrşindu-se. S-a „întîmplat” ca dl Ioan Dumitru Denciu să comunice perfect ceea ce eu am încercat doar, aşternînd pe foaia de hîrtie, literele scrierii mele. Mai mult, ca un veritabil poet a (re)creat starea de comuniune. Har Domnului! Atentă, promptă, condei exigent, tenace în înţelegerea sa, dna Mariana Vicky Vartosu a retrasat periplul poetic. Acest lucru m-a determinat să consider că lansarea de la colegiu a fost un „regal poetic”. Le mulţumesc. Cred că am răspuns întrebărilor formulate cu ocazia lansării. Sigur scrierea mea NU se adresează unora care dezinformează lectorii publicînd aşa zise ştiri, preluate „după ureche”, fără a fi prezenţi măcar la eveniment, şi care-şi spun „jurnalişti”... Există riscul, în „culturile mici”(v. op. cit., François Paré), provocat de lipsa de civilitate şi profesionalism, ca scrierea să fie „lovită de indemnitate” Un cuvînt de mulţumire dlui Gheorghe Andrei Neagu căruia se datorează editarea cărţii, calitatea grafică, prezentarea copertei acestui volum (ca şi primei mele cărţi publicate). Fără îndemnul constant repetat al Domniei Sale versurile în limba română nu ar fi fost publicate căci m-aş fi mulţumit doar cu

Trecînd murirea-n nemurire,

(Virgil Lovin. Editura Andrew, Focşani, 2009) Citind breviarul biografic al autorului, impresionant: 10 romane în 5 ani, avînd în vedere şi profesia de bază, profesor, meserie deloc relaxantă, nici relaxată, observăm, că volumul de faţă este primul care să cuprindă poeme. „Trecînd murirea-n nemurire”. Cum? „Simplu”: „Dezbracă-ţi sufletul de zare/ Şi-mbracă mantia iubirii!”( „Joc de doi”, p. 12) „Pilda” (p. 16- de citit integral!), ca multe alte poezii cu rimă, deci cu formă dar şi cu fond, este ilustrarea excelenţei poetului la „firul ierbii”, acolo unde este cel mai greu să zbori!: „Şi-apoi statutul lui e sfînt:/ Ea, rădăcina din pămînt,/ În fiecare primăvară/ Mai scoate-un fir de iarbă-afară!// Şi an de an cresc alte fire,/ Trecînd murirea-n nemurire” (p. 16) Exerciţiu identitar („Dorinţa”, p. 14, „Avid de soare-n curcubeu,/ Metamorfoza-mi va fi grea,/ Dar voi veni în mine Eu.../ Alungă-mă din umbra ta!”), poezie clasică în gamă variată, cu legături în realitatea imediată („ Albastru”, p.32: „Prea mult albastru mă-nfioară/ Sunt pămîntean din tată-n fiu”/ Scutit de-a sceptrului povară,/ Un muritor flămînd de viu”), dar şi îndepărtarea de normă, prin chiar versul alb („Risipă”, p. 64) şi transmutaţia către o altă

Virginia Bogdan

lume, altă realitate, aceea adevărată, a Poeziei: „Agonizînd/ am strigat Cerului/ să-şi recheme stelele/ prea multe/ pentru o singură Noapte”) care are virtutea de a „sparge tiparele”, de a da sens vieţii, nouă, lumii. Şi pentru că sferele au o muzică a lor, aparte, poezia domnului Virgil Lovin sugerează imagini auditive: „De ce?” (p.74) prin repetabilitatea, ca laitmotiv, întrebării retorice care motivează o idee. Dna Virginia Georgescu Hossu, care semnează grafica şi coperta cărţii, sugerează aceeaaşi mutaţie, a biologicului, a materialului, vizibil, în imaterialul simbolului, în albul lumii bănuite, în raiul din care cuplul primordial a (de-)căzut şi în care visează să se-ntoarcă, Arbore al Vieţii Curate, Eterne, Iubire. O surpriză. Plăcută.

www.oglindaliterara.ro

6025

ESEU Ioan Abrudan

Schimbarea denumirii tiganilor din Rom/Roma/Romani/Romanies in Tigani sau in etnonimul lor original care este Dom si nu “Rom“ (urmare din numărul anterior) Schimband saracia din tara cu ghetourile din strainatate, aceasta populatie de tigani dezradacinati, si pierzand si urma de identificare culturala, comite un numar important de infractiuni, care atrag asupra ei antipatia populaiilor native ale acestor tari. Aceast antipatie, datorit confuziei create de denumirea de roman cu cea de rom, ca o denumire moderna a tiganilor, se transfera asupra poporului roman in ansamblu. Ca si cum denumirea de “rom” simpla nu ar fi fost de ajuns etnonimul a ajuns pana la forma «romani/romanies» in limba engleza care este limba in jurul careia se invarte intrega lume. Recentele evenimente din Italia o dovedesc din plin. Dar cum s-a ajuns la denumirea de rom si la impunerea ei ca obligatorie in actele oficiale din Romania? Agresiunea lexicala rom/roma/ roman - romani/romani - romanies/ romanians - romanes/romaneste, a fost aplicata asupra tarii si natiunii noastre imediat dupa 1990, in cadrul unui program complex dezvoltat de Fundatia Soros in Romania. Beneficiind de numerosi membri ai etniei tiganesti in guvernarile Romaniei - sunt notorii Ion Iliescu, Adrian Nastase sau Andrei Plesu - dupa «Memorandumul» lui Petre Roman, care oficializa denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat in cale schimbatorilor de limba si istorie. O prima disputa a fost cea legata de cuvantul «romi», romanii fiind prostiti apoi ca aceasta va fi inlocuita cu «rromi», o alta formula care doar a sporit debandada lexicala. De amintit, ca fapt divers, ca in anii 1995, limba cu care Soros vroia sa inlocuiasca tiganeasca primise numele de «romalli», forma care nici nu se putea declina si care a fost inlocuita ulterior cu «romani» si varianta «rromani». Apoi, pentru a se apropia de scopurile reale, a fost modificata cu «roma/romani/romanies». Confuzia este generala, inclusiv la nivelele academice ale intelectualitatii din tarile afectate de valul de imigratie si/sau infractionalitate tiganeasca. Cine ce sa mai inteleaga?!. Strigator la cer este ca denumirea nu are nici o baza istorica, tiganii nu au fost purtat niciodata de-a lungul istoriei acest etnonim si provine din cuvantul «DOM», care pe limba originara a tiganilor inseamna «om». Prin denaturare (voita) «dom» s-a transformat in «rom» cu «r» accentuat, apoi din «rom» s-a trasformat in «roma» apoi in «romani» si in «romanies» . S-a ajuns astfel incat tiganii sa aibe numele identic cu al romanilor in limba engleza. Romani cu romani si romanies cu romanians (doar ca in engleza nu exista diacritice dupa cum vedeti iar la o un simpla cautare pe google a cuvantului romani se vor afisa linkuri cu tigani). Practic denumirile sunt identice. In toata perioada post-decembrista s-a manifestat o presiune constanta din partea unor organizatii sau din

6026

partea unor politicieni, personalitati de frunte cu ascendenta roma, in folosirea in documentele oficiale a etnonimului «rom». Ca un raspuns la aceste presiuni, prin Memorandumul H03/169 si 5/390/ NV din 31 ianuarie 1995 adresat primului ministru de atunci, Nicolae Vacaroiu, ministrul de externe Teodor Melescanu recomanda folosirea in continuare in documente a cuvantului «tigan» in concordanta cu cuvintele folosite in celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului roman. Presiunile continua si in 2001, Petre Roman, ministrul de externe, semneaza un nou Memorandum cu numrul D2/1094/29.02.2000 catre prim-ministrul Mugur Isarescu, in care, in virtutea dreptului de autoidentificare al populatiilor, recomanda folosirea obligatorie in toate documentele oficiale romane a denumirii de rom pentru a identifica etnia tiganilor. Mugur Isarescu isi insuseste Memorandumul si emite o hotarare de guvern in acest sens. Trebuie precizat ca documentele UE referitoare la denumirea de “rom” erau indicative, si nu obligatorii. Pe de alta parte, nimeni nu contesta dreptul la autoidentificare, care este un principiu european general. Dar in cadrul procesului de autoidentificare nu trebuie sa existe suprapuneri peste denumirea istorica a unor popoare europene existente. Sa nu uitam exemplul Greciei care a refuzat sa recunoasca Republica Macedonia pentru ca se crea confuzie cu denumirea unei provincii istorice grecesti (Reteaua Soros Open network fiind si aici vectorul principal in creearea acestei denumiri). Azi s-a ajuns la denumirea de FYR (Former Yougoslavian Republic) Macedonia. Dar ce putem astepta de la o clasa politica ce este mai preocupata de interesele personale marunte in detrimentul intereselor nationale, compusa din indivizi fara perspectiva istorica, ce se promoveaz unii pe altii pe criterii de cumetrie, si nu de competenta. Rezultatele se vad.. In condiiile In care Romania ocup prin Leonard Orban postul de comisar european pentru multilingvism, Republica Moldova impune limba moldoveneasca (o invenie bolsevica) drept limba oficiala recunoscut in UE. S-a spus la momentul nominalizarii că portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanta pentru comisarul roman. Realitatea a dovedit contrariul. In timp ce Bulgaria lupta pentru a impune denumirea de evro pentru euro, oficialii romani nu au schitat nici un gest in problema limbii moldovenesti.Privitor la problema tiganilor in ansamblu si a nefericitei denumiri de rom, fara indoial ca avem nevoie de minti luminate, si nu de teribilismul unui ministru de externe ca si Cioroianu, care in suita gafelor

www.oglindaliterara.ro

monumentale, declara ca ar fi bine daca am cumpara o parte din Sahara pentru a-i muta pe concetatenii nostrii tigani. Nu de fanfaronada ieftina si paguboasa avem nevoie. Romii romani (suna interesant, nu-i asa?) sunt si ei cetateni cu drepturi egale. Romania trebuie sa conlucreze cu UE in programe de afirmare a identitatii culturale a populaiei de tigani in paralel cu integrarea lor sociala si cresterea nivelului educativ. In ceea ce priveste denumirea de rom, chiar daca ne aflam in ceasul al 12-lea, este necesar un plan de masuri diplomatice, intinse poate pe mai multi ani, pentru a sensibiliza organismele europene si a se indrepta aceasta mare eroare de a denumi o populaie transfrontaliera cum sunt tiganii cu un nume atat de apropiat si generator de confuzii, de numele istoric al poporului roman. Luand in considerare progresia demografica pană în 2025, cand pe fondul declinului de natalitate la romani şi maghiari si al scaderii mortalitatii la ţigani, acestia ar putea reprezenta un procent semnificativ din populaia Romaniei, depăşindu-i pe maghiari, la care adaugam confuzia din ce in ce mai pregnanta a numelui de rom cu cea de roman, pozitia Romaniei in familia european apare intr-o pozitie tot mai ingrijoratoare. In absenta unui plan concret ce trebuie urmarit cu consecventa, cred ca sunt toate sansele ca in constiina civica europeana sa se consolideze credinta ca Romania chiar este tara romilor (daca nu s-a intamplat deja) si se prefigureaza tot mai mult ideea domnului Teodor Melescanu care spunea ca se doreste creerea unui stat iganesc in Romania, ca Romania va fi in curand tara tiganilor . Orice nationalism se bazeaza pe: 1) limba comuna (in sensul acesta s-au pornit alte campanii mincinoase demarate de reteaua Soros Open Network care incearca sa inventeze o limba tiganeasca impletita cu romana si care au denumit-o Romani Vlax, exact Vlax ! nu era de ajuns ca ne-au furat etnonimul de roman acum vor sa ne compromita si etnonimul de valah/vlah . Aceasta teorie strigatoare la cer este avansata de un anume Ian F. Hancock care isi publica lucrarile prin intermediul organizatiei Soros. Cercetatorul mentionat mai sus si care se recomanda drept «Romani» cu descendenta britanica si maghiara, este profesor de Studii Romani la Universitatea din Texas. El incearca sa si probabil reuseste sa convinga multi naivi, inclusiv pe site-ul Universitatii americane, ca “olahii” sau “vlahii” sunt de fapt tigani, de unde ar veni si denumirea limbii Vlax Romani, prezentata ca «un dialect al limbii romane» vorbit de populatia “Vlax/Vlach”. Este revoltator si intolerabil, asistam practic la rescrierea istoriei. 2) etnia comuna = natiunea 3) etnonimul 4) teritoriul 5) statul 6) drapelul 7) istoria comuna Tiganii au purces pe calea definirii propriului lor nationalism. Au nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victima sunt romanii. Sa lasam minciuna si ipocrizia deoparte, daca considera numele tigan peiorativ atunci sa-si ia numele lor original care este DOM si nu ROM.

AESOTERICAE Cristian Tiberiu Popescu

FAIMA TEMPLIERILOR. RECEPTAREA ORDINULUI ÎN LITERATURA EUROPEANĂ (urmare din numărul anterior)

În rolul Reginei a jucat Mlle Georges (pe numele ei adevărat MargeuriteSpre comparaţie, reproduc şi finalul cu meditaţia regală din Joséphine Weimer – 1787-1867), această actriţă unică, cea mai mare de dinainte de varianta refăcută în 1815: Sarah Bernhardt. A fost considerată cea mai frumoasă femeie a vremii ei, „Venus a Franţei“ – la şaisprezece „Eu am crezut totdeauna că Ordinul e vinovat. ani părea o femeie de douăzeci şi cinci; la patruzeci părea tot de Şi-acum să-mi fie teamă de dreptatea judecăţii lui douăzeci şi cinci. O personalitate umană şi artistică ce a uimit în Dumnezeu? permanenţă. A fost, fără îndoială, cea mai importantă amantă a Mă îngrozeşte doar sentinţa posterităţii: fiecăruia dintre amanţii ei. Ea judecă deopotrivă şi regii şi victimele lor, A debutat la doisprezece ani, în mica trupă ambulantă pe Iar marile erori nu-s altceva decât mari crime.“ care o înjghebase tatăl său. La paisprezece ani, întâmplător, marea Noul final e mai puternic şi mai grav. Regele, persecutat de tragediană Mlle Raucourt a văzut-o jucând; a luat-o sub aripa ei imaginea pe care a fost capabil să o lase posterităţii, este conştient ocrotitoare, iar la şaisprezece ani a ajutat-o să debuteze la Comédie că aceasta judecă cu aceeaşi măsură pe regi şi pe victimele Française [15], unde, foarte curând, a urcat în vârful piramidei, acestora, pentru că acolo, dincolo de timp, avantajele asigurate de fiind una dintre cele mai bine plătite actriţe, pentru că asigura săli rangul social dispar. Iar acolo, dincolo de timp, marile erori săvârşite pline. A beneficiat de „o dicţie simplă şi naturală, precum cea a lui de regi sunt dezbrăcate de toate justificările şi rămân să fie exact Talma; profunzimea, energia, o pantomimă admirabilă, o exactitate minuţioasă în costume au evidenţiat-o în mod particular“ [16] ceea ce sunt ele în esenţă: mari crime. A existat un mare amor între Mlle Georges şi Napoleon, pe Am evocat până acum în două rânduri, indirect, faptul că Templierii a avut două versiuni. Prima este cea din 1805 – spectacol atunci doar Prim-consul; când s-au despărţit, ea a declarat: reprezentat de treizeci şi cinci de ori [8]. În 1809 (piesa nu se „Primul consul m-a părăsit pentru a se face împărat“. În 1808, în mai juca în acel moment), prin Decret imperial, a fost instituit un condiţii foarte enigmatice (s-a vorbit chiar că a devenit spioană, cu premiu naţional, acordat anual, în urma deliberărilor unor comisii misiunea concretă de a-l seduce pe ţar, ceea ce oricum s-a realizat), ea părăseşte Franţa cu un paşaport emis de de specialitate; la „clasa“ Limbă şi literatură Ambasada rusă şi, incognito şi după multe franceză, primul căruia i-a revenit premiul a peripeţii, ajunge la Sankt-Petersburg, la curtea fost Raynouard, pentru Les Templiers [9]. Şi ţarului Alexandru I, unde se aflau şi alţi actori totuşi, la zece ani după prima reprezentaţie, francezi, care dădeau spectacole în limba lui ţinând cont parţial de anume opinii critice, dar Racine pentru protipendada rusă [17]. Date în primul rând dând curs unor noi aluviuni de fiind condiţiile plecării ei, este condamnată inspiraţie, Raynouard a reluat piesa procedând în contumacie să plătească daune financiare la modificări importante, suprimând un pentru spectacolele în care fusese programată personaj (Cancelarul), mărind sau micşorând să joace. În ianuarie 1813 pleacă din Rusia în diverse scene etc. Noul text, a fost inaintat tot Suedia, iar în iunie 1813 ajunge la Dresda, la Théâtre-Français, care l-a montat din nou unde-l reîntâlneşte pe Napoleon. Datorită (23 februarie 1815). A treia oară piesa a fost intervenţiei acestuia, este reprimită la Comédie montată în 1823 [10] , cu textul din 1815. Française. În timpul Primei Restauraţii, îşi afişează fără teamă bonapartismul; lumea 3. Spectacolul şi actorii. Aşa cum am mai actoricească este împărţită în „partide“: al spus în treacăt, spectacolul cu Les Templiers „albinelor“ (numărându-i, printre alţii, pe a avut asemenea succes, încât unul dintre Talma şi Mlle Georges) şi „crinilor“ (Lafond, contemporani consemnează într-un studiu Mlle Bourgoin etc.). Apoi, după bătălia de la dedicat lui Raynouard că asemenea aplauze Waterloo şi căderea definitivă a lui Napoleon, n-au mai fost întâlnite pe scenele franceze de Fig. 17. Mademoiselle Georges i-a cerut acestuia să-l însoţească în exilul pe vremea când se jucau piesele lui Voltaire (Tablou de Gérard) din Sfânta Elana. Refuzul împăratului a fost [11]. benefic pentru teatru, căci adevărul este că Este evident că Les Templiers a fost primită de lumea teatrului încă înainte de confirmarea publicului, Mlle Georges mai avea multe de spus ca actriţă. Teatrul se transforma din temelii şi nu toţi puteau ţine pa-sul dovadă fiind fabuloasa ei distribuţie – actori pe care orice istorie a artei interpretative franceze, cât de scurtă ar fi ea, îi consemnează. cu noile forme expresive, cu noile modalităţi interpretative, cu noul Îi voi trece în revistă chiar în ordinea în care autorul îi plasează în mesaj, dar uriaşul ei talent a făcut-o să fie revendicată de romantici la fel cum fusese revendicată de clasicişti; de altfel, impunerea Distribuţie. Pierre Lafond (Lafon – 1773-1846) l-a întruchipat pe Rege. modalităţii romantice a teatrului a reprezentat o bătălie purtată cu Desigur, pentru un personaj cu cognomenul „cel Frumos“ trebuia un mult eroism, Mlle Georges luptându-se pentru impunerea corifeilor actor frumos, iar printre actorii vremii cel mai necontestat posesor teatrului romantic, Dumas père, Vigny, Hugo. Totodată ea a fost al acestei calităţi era Lafond. În mulţimea de amanţi ai prinţesei prima care a acoperit noţiunea de actriţă internaţională, deoarece Pauline Borghese (sora lui Napoleon) numai el a fost identificat ca a jucat, afară de Paris şi Saint-Pétersbourg, la Stockholm, la „l’amant chéri“ [12]. Însă, mai presus de calităţile fizice, Lafond a Istambul, la Bru-xelles şi la Londra. La şaizeci şi doi de ani (1849), se retrage din teatru, ceea fost un actor de mare forţă expresivă, pe care autorii contemporani se întrec în a-i idealiza portretul [13]. S-a născut în Gasconia şi ce a dus la o rapidă degradare fizică, cu atât mai greu suportată a urmat studii de medicină; a descoperit brusc teatrul şi viaţa dacă ne gândim că actriţa avea să mai trăiască încă optsprezece de actor, iar din acel moment a abandonat totul pentru ceea ce ani. Dar în 1805, când juca rolul Reginei, Mlle Georges avea doar a înţeles că este menirea vieţii lui. A debutat în 1800 în rolul lui optsprezece ani, dar era deja una dintre gloriile scenei franceze. Pentru rolul Conetabilului a fost ales Damas, actor pe care Ahile din Ifigenia lui Racine, având un extraordinar succes. A stârnit invidii şi contestări [14], cea mai mare dintre ele fiind cea care a cronicarii vremii îl caracterizau ca posedând un „înalt grad de divizat publicul teatrofil, opunând tabăra susţinătorilor lui Lafond inteligenţă şi profunzime“, care l-au ajutat „să aducă servicii şi tabăra susţinătorilor lui Talma, fiecare dintre acestea luându-şi esenţiale artei dramatice“ [18]. A debutat în rolul lui Egist, în 1791, eroul favorit drept reper absolut. A beneficiat întreaga carieră de devenind curând un actor de prim-rang. Avantajat de fizionomie şi roluri mari, dar, paralel cu activitatea actoricească, a fost şi profesor expresivitate, a făcut faţă foarte bine rolurilor ce cereau graţie şi la Conservator. Lafond şi-a ascuns regalismul, iar după căderea maiestate, dar nu mai puţin celor ce au pus în valoare căldura şi împăratului s-a afişat ca regalist militant – era încă o formă de a se sensibilitatea lui; pe aceste coordonate a fost apreciat a fi cel dintâi actor al vremii sale [19]. opune lui Talma. (continuare în nr. viitor)

www.oglindaliterara.ro

6027

ESEU

RECVIEM - GIUSEPPE VERDI - CAROLINA DE NORD O seară de primăvară. La orele opt ale serii se va ţine Comunitatea americană de un concert în Biserica Duke din Durham (Duke University aici este foarte diferită de cea Chapel), Carolina de Nord, Statele Unite. Poziţionată în românească, mai ales prin inima campusului vestic al universităţii, biserica a fost faptul că există o impresionantă construită între anii 1930 şi 1935, arhitectul fiind Julian Abele, diversitate rasială, de vârstă şi primul arhitect negru, care şi-a făcut studiile în Franţa şi în probabil şi culturală. Dar oamenii Pennsylvania. Capela măsoară 291 feet lungime, 63 feet sunt cumva la fel, natura lăţime şi 73 feet înălţime, neţinând cont de înălţimea turnului. umană este aceeaşi peste tot, Biserica este un exemplu de arhitectură neo-gotică în stil indiferent de naţionalitate şi englezesc, arhitectura gotică fiind caracterizată de arcuri mari, aceasta îi adună, îi face să simtă bolţi nervurate şi contraforturi, care permit crearea unor spaţii emoţiile muzicii care vorbeşte mari şi deschise, şi care nu sunt întrerupte de coloane pentru într-o singură limbă, pentru toţi susţinere. Biserica este construită din piatră vulcanică din oamenii de pe această planetă. Hillsborough, California. Este cunoscută ca piatră albastră de Ne strecurăm printre cei Hillsborough şi are 17 nuanţe de la ruginiu la gri. Ferestrele mulţi şi găsim trei locuri undeva bisericii, 77 la număr, au frumoase vitralii, cu scene biblice şi în faţă, să putem vedea mai cu 800-900 figuri din Biblie. bine. Băncile din interiorul bisericii asigură locuri pentru 1600 Forfotă mare, lume foarte persoane. În 1976 a fost instalată prima orgă multă, coriştii încep să ocupe partea principală „Flentrop” şi cea de a doua de dimensiuni mai mici a bisericii - naosul, pe fundalul căruia sunt Vitraliu „Brombaugh” în 1996. aprinse luminile a trei icoane de o rară frumuseţe, Aici se ţin slujbele liturgice în fiecare duminică, galbenul icoanelor sugerându-ne lumina spirituală, la care participă şi corul universităţii. Acest cor este sfinţenia. Orchestra instalată în faţa coriştilor îşi unul din cele mai mari şi active coruri din ţară. Are 150 acordează instrumentele. Sunt diferite instrumente de membri care includ studenţi din facultăţi, cadre de suflat (flaut, oboi, clarinet, fagot, corn, trompeta, didactice dar şi alţi cântăreţi din Duke şi comunitatea trombon, timpane), instrumente de percusiune din Durham. Directorul artistic al Societăţii Corale (toba) şi instrumente cu coarde. Apare dirijorul, pe din Durham este Rodney Wynkoop, din 1986. nume Grant Llewellyn, de origine englez, venit cu Recviem (requiem) vine de la cuvântul latin un contract de câţiva ani, pentru a dezvolta această linişte, repaus, odihnă şi este o lucrare vocală orchestră şi a o dirija. După ce se înclină în faţa sau vocal-instrumentală pentru pomenirea unei auditoriului, un telefon mobil sună… Dirijorul îşi persoane decedate. La începuturile ei, această întoarce privirea spre auditoriu, în direcţia de unde lucrare era o parte a mesei catolice care începea venea sunetul şi zâmbeşte îngăduitor… Poate Orga „Flentrop” cu cuvintele „requiem acternam”, adică „odihnă spune în gând: „Doamne iartă-l că nu ştie ce face!” veşnică”. Ulterior, recviemurile scrise de compozitori Lumea explodează într-un râs scurt dar violent, iluştri ai secolelor XVIII-XIX au avut o mişcare de reacţionând în acest mod la tulburarea liniştei sfinte translaţie spre sălile de concerte, fiind compoziţii cu aceste aparate moderne. Într-o clipă gândesc: ”Ca corale, cu orchestră, scrise pe texte liturgice ale la noi!” deoarece şi la noi în biserică am auzit sunând meselor funerare. Mesa provine din cuvântul latin telefoanele mobile, numai spun de alte adunări… missa, adică lucrare în mai multe părţi pentru cor, Dirijorul îşi reprimă zâmbetul, îşi întoarce privirea uneori şi cu solişti, cu sau fără acompaniamentul spre orchestră şi cor, se concentrează câteva clipe şi instrumental, scrisă pe un text latin anumit, pentru a fi începe să dirijeze. Din acel moment sala amuţeşte executată în cadrul liturghiei catolice. şi în această stare ne-am aflat până la terminarea Recviemuri au compus mai mulţi muzicieni. În primei părţi a concertului. Corul este imens, am general ele au eleganţă, solemnitate. Recviemul în re apreciat de îndată că este format din peste o sută minor de Mozart are mult patetism şi meditaţie, cel al de persoane, aflând ulterior că este format din o sută lui Berlioz este aproape înspăimântător de emoţionant, cinci zeci. iar Recviemul german de Brahms, o cantată funebră Orga „Brombaugh” Şi Requiemul lui Verdi începe zguduitor cu vocile ce părăseşte de multe ori textul liturgic. Recviemul lui coriştilor, sunetele instrumentelor, confirmânduGiuseppe Verdi a fost considerat de unii „un monstru ne aprecierea unei cutremurătoare compoziţii din liturgic”, mesa verdiană fiind o compoziţie sacră ce întreaga muzică de inspiraţie religioasă. Bolţile înalte poate fi cântată în biserică. Premiera acestui recviem ale bisericii preiau sunetele şi nu de puţine ori avem a avut loc la un an după moartea lui Rossini (1869). senzaţia că sunetele sparg bolta bisericii trecând, Muzica romanticului compozitor, italianul înălţându-se la cer. Îşi continuă cântările soprana Giuseppe Verdi, este melodioasă, dramatică, Jane Jennings, mezzo-soprana Mary Phillips de emoţionantă, sublimă! El a trăit în secolul 19, creaţia la Opera Metropolitană, tenorul Andrew Staples şi lui marcând una din marile perioade ale operei basul Raymond Aceto. Voci superbe, iar când aceste (Nabucco, Ernani, Rigoletto, Trubadurul, Traviata, Bal voci se suprapun corului, ai impresia că întreg cerul mascat, Puterea destinului, Don Carlos, Aida, Otello, şi pământul cântă, deşi se află la distanţă tragică unul Falstaff). A mai scris, în afara muzicii religioase de altul… Moartea este percepută ca aducătoare (Recviemul, Stabat Mater, Te Deum) şi muzică de de conflict sufletesc, iar divinitatea este cea care cameră (Cvartet de coarde) şi muzică vocală. dezvăluie tragicul condiţiei umane. Recviemul Aleea care ne călăuzeşte paşii spre biserică este plină verdian, depăşeşte, prin caracteristicile construcţiei, forma de oameni care se grăbesc să-şi asigure un loc. Împrejurul de suită, obişnuită unor asemenea compoziţii. Prima parte, bisericii sunt felinare cu lumini galbene printre copacii înfloriţi, formată din nouă cântări, se încheie cu o stare de oarecare pe jos, de o parte şi alta a aleii - flori de diferite culori. Senzaţia împăcare, de linişte, corul cântând: Oh, this day full of stars/ pe care o am, este aceea că trecem printr-un parc. Şi cu when from the ashes arises/ guilty man, to be judged:/ Oh, adevărat, acesta este parcul din jurul bisericii. Lord, have mercy upon him. /Gentle Lord Jesus,/ grant them Ora 7,35. Intrăm şi locurile din bănci sunt aproape rest./ Amen. În traducere: Oh, această zi plină de stele,/ toate ocupate. Îmi arunc o privire fugară asupra celor veniţi: când din cenuşă se ridică/ omul vinovat, să fie judecat:/ O,

Vavila Popovici

6028

www.oglindaliterara.ro

- CELE TREI GRAŢII ŞI IDEALUL DE FRUMUSEŢE

ESEU

Dr. Dorel Schor Cine nu a vazut macar un tablou reprezentind trei femei tinere, imbratisate intr-o atitudine dansanta, profilate pe un frumos décor natural sau architectonic, adesea sugerind un decor de teatru?! De la marile muzee care adapostesc operele maestrilor si pina la picturile de gang, subiectul e unul din cele mai raspindite. Personajele sunt idealizate, ele exalta ideia de feminitate, senzualitate excesiva, erotism rafinat. Dar stim cine sint cele trei gratii? De cind Rafael le-a pictat cu cite un mar rosu in mina, nu putini au ramas cu convingerea ca subiectul e legat de marul Discordiei si optiunea lui Paris, intre cele trei zeite. Dar nu...Gratiile vin si ele din mitologia greaca, sint fiicele lui Zeus si ale Eurynomei si se numesc Aglae, Eufrosine si Thalia. Traiau alaturi de muze in Olimp si faceau parte din alaiul zeilor. Numele lor (in greaca veche) inseamna stralucire, splendoare (Aglae), voiosie, bucuria vietii (Eufrosine) si inflorire, abundenta (Thalia). Ce-si puteau dori mai mult barbatii antichitatii, cita vreme ele personificau un mod de viata festiv ? Vesnic tinere si frumoase, gratiile exprimau seductia, sarmul, dorinta, placerea . E de mirare ca au fost un permanent motiv de inspiratie? Numai ca exprimind de fiecare data steriotipurile epocii, fiecare artist era convins de frumusetea lor, altfel. Cele trei gratii ale lui Rubens au fetele rubiconde, pintecele moale, fesele masive, coapsele cu celulita. Femei solide, pe gustul secolului 16. Hans von Aachen, pictor manierist, ca si maestrii renascentistii germani Duhrer si Cranach au gusturi ceva mai rafinate, acordind totusi feminitatii si atractivitatii atributele specifice locului si timpului lor. Botticelli e un meridional, frumusetea sudica e mai dezinvolta, gratiile sint mai suple, mai... gratioase, mai aproape de idealul actual. Cele trei gratii... Numarul trei este magic. Trinitatea este de multe ori prezenta in simbolistica religiilor. Dar si in interpretari paralele, reprezentarile plastice fiind uneori suprapuse, evident simbolic, pe cele trei puteri din statul modern: legislativa, executiva, judiciara. Noi ne vom intoarce insa la arta plastica, vom cita in fuga sculptura lui Antonio Canova sau taboul lui Fragonard si vom ajunge, pe tema celor trei gratii, la multitudinea modalitatilor artistice abordate de contemporani. Fotografia artistica, pictura - parodie, caricatura, colajul, afisul politic sau incercarile picturale oneste de a surprinde «modern» pretextul mitologic antreneaza in scenarii ludice simturile muritorilor si inteligenta lor.

Dumnezeule, ai milă pentru el!/ Iisus-e blând,/ Acordă-i odihna./ Amin. În pauză rumoarea reapare, toţi îşi dezvăluie sentimentele, emoţiile, vrăjiţi fiind de măiestria interpretativă a coralei, dar şi de rafinamentul artei dirijorale. Unii fac aprecieri profesionaliste, alţii mai puţin profesionaliste, fiindcă toţi ascultăm aceleaşi voci, aceleaşi instrumente, dar fiecare dintre noi percepe într-un mod diferit, nuanţat… Şi mă gândesc că poate avem prea puţine cuvinte pentru a exprima aceste nuanţe, ştiu eu? Dies Irae, partea a doua, formată din alte cinci cântări, este de un puternic dramatism, are specificul unui act de operă, Verdi fiind un maestru al răsturnărilor dramatice, iar Recviemul este şi el, într-o măsură, o creaţie „scenică”, mai ales prin impresionanta parte a doua, acest Dies Irae. Sunetele cresc în intensitate, emoţiile noastre cresc şi totul devine şocant. Se încheie cu imaginea jertfei purificatoare şi cu ultima dorinţă… Soprana strigă şi corul se asociază strigătului ei: „Deliver me, o Lord!...” Salvează-mă, Doamne, de moartea veşnică/ în acea zi înspăimântătoare,/ când cerul şi pământul va tremura,/ când Tu vei veni să judeci pământul în timpul focului./ Sunt cuprinsă de frică şi tremur,/ până când judecata se va apropia şi mânia va veni:/ când cerul şi pământul se vor cutremura./ Ziua aceea,

ziua de mânie,/ de calamitate şi suferinţă,/ o zi minunată şi excesiv de amară,/ când Tu vei veni să judeci pământul în timpul focului./ Dumnezeule, dăruieşte-le odihna veşnică, şi lasă lumina să strălucească continuu asupra lor. / Salvează-mă, O, Doamne!...” Cutremurător! Se aplaudă îndelung şi plecăm cu impresia unei lumi plină de moarte, dar în care nu se poate muri şi în care se doreşte atât de mult viaţa! Căci forma de lut se fărâmă, dar viaţa persistă… Pe drept spunea cineva, că pentru a muri liniştit, nu trebuie sa uiţi de cuvântul moarte. Mi s-a părut că recviemul a depăşit menirea lui de liniştire, că este creat după exemplul sinusoidei vieţii, din repausul rugilor trecând la imagini cutremurătoare, care fac ca mintea omului să lucreze, să se revolte şi în final să înţeleagă şi să se roage. În recviem nu se încearcă a înţelege fără a crede, ci se crede şi se roagă pentru a putea înţelege… Şi trecem uşor printre oameni, să nu tulburăm pe cei mai trişti decât tristeţea însăşi, şi totuşi încântaţi, adică plini de cântec în minţile şi inimile lor. Cu speranţa legată de suflete, ne strecurăm printre oameni, în afara bisericii. Este cald, plăcut, ochii strălucitori ai stelelor ne răsfaţă pleoapele, amăgindu-ne cu strălucirea lor, cu apropierea lor.

www.oglindaliterara.ro

6029

ESEU Despre om şi oamenii de zăpadă Alexandru Petrescu Unde sunt animalele şi imperiile de altădată? Où sont les neiges d’antan? Prince, n’enquerrez de semaine Où elles sont, ni de cet an, Qu’à ce refrain ne vous remaine: Mais où sont les neiges d’antan? (François Villon) Mă uit la pozele tinereţii mele de parcă m-am detaşat de acest pământ, de acest trecut secol. Da! Aşa numeau noi fotografiile: poze. Şi erau digitale doar pentru că le făceam cu degetul, apăsând pe butonul Smena sau al vreunui Zenit, da, că aşa m-am transformat într-un François Villon mioritic. Davos sau locul unde se pune clima la cale Vă întreb: de când nu aţi mai gustat viaţa cu adevărat? De când nu v-aţi mai pierdut într-o carte de poveşti bună, care să vă ţină treaz până la orele dimineţii şi să simţiţi cu toate acestea că nu sunteţi obosiţi. ci dimpotrivă, plini de o bucurie nouă, nebănuită, de o plăcere ascunsă, care vă face complice doar cu voi înşivă? Schimbările climatice au efecte dintre cele mai diverse pe toate continentele lumii, iar capii politicii şi economiei mondiale tăifăsuiesc la Davos punând la cale clima pentru următorul secol. Dacă mă intrebi pe mine, mi se pare că lumea asta şi-a pierdut gustul. Sau poate nu mai avem timp să gustăm viaţa cu adevărat. Totul trebuie să fie concentrat, la pachet, orice experienţă trebuie să fie instantaneu satisfăcătoare. Pentru că nu mai avem timp să aşteptăm... sau pentru că nu mai suntem dispuşi să aşteptăm. Schimbările climatice sunt consecinţa directă a acţiunilor oamenilor din ultmii 150 de ani. „Hai să ne bulgărim!” Unde regăsim noi, acum, troienele de pe vremea copilăriei, când ne croiam tunel ca să putem ieşi din casă, mirosul viei inflorite sau al castanelor, dovlecilor şi gutuilor coapte, vişinile pe care le furam din copacul vecinului care umbla cu joarda după turma de copii ce râdeau pe străzile pietruite? De când nu v-aţi mai invitat prietenii la o bătaie cu zăpadă ca la carte? Românii ahtiaţi de a reinventa limba română – şi introduc, în consecinţă, zeci de barbarisme englezesti - spun: „Hai să ne bulgărim!! A te bulgări? Parcă înseamnă a-ţi da cu parfum „Bulgari”? Sau a vibra ca vajnicul popor bulgar…? Gypaetus barbatus şi foca de Marea Neagră De când nu v-aţi mai bucurat de un

cireş înflorit primăvara sau de când nu aţi mai alergat să prindeţi în parc rădăşti, bondari, fluturi codiţa rândunicii? Am pierdut şi noţiunea de Alces alces alces, Antilopa Saiga, Saiga tatarica tatarica, tarpanul, Calul Sălbatic European, Equus ferus ferus, colunul, Măgarul Sălbatic Mongol, Equus hemionus hemionus, Marmota de stepă, Marmota bobak, Brebul, Castorul European, Castor fiber, Bourul, Bos primigenius, Zăganul, Vulturul Bărbos, Gypaetus barbatus, Dropia, Foca de Marea Neagră... Cine dintre copiii noştri ştiu ce sunt ele, aceste animale? Am pierdut încet şi sigur legende, mituri... Hai să facem un salt în timp pe teritoriul României! Am fi cu siguranţă şocaţi de animalele pe care le-am întâlni aici. Nu este vorba de dinozauri, urşi de peşteră sau tigri cu colţi pumnal. Însă, dacă am călători în timp cu doar cu câteva sute de ani în urmă, am vedea focile de la Marea Neagră, antilopele din Moldova şi Dobrogea, caii şi măgarii sălbatici din Bărăgan, elanii, bourii şi zimbrii din pădurile Ardealului,Valahiei şi Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucureştiului, Timişoarei, Călăraşiului, Constanţei şi Brăilei, zăganii de pe piscurile Carpaţilor. „Zimbrii ăi pletoşi” Dispariţia lor este o pată neagră în istoria noastră. Vina o poartă vânătoarea nesăbuită şi distrugerea habitatelor. Dropia (Otis tarda) este o pasăre de stepă specifică stepelor din familia Otididae care trăieşte în sud-estul Europei şi zonele cu climă temperată din Asia. În România s-a găsit până acum câţva ani în Bărăgan şi se mai găseşte în rezervaţia naturală de la Beba Veche, judeţul Timiş, însă este pe cale de dispariţie. Zimbrul era cel mai greu animal european de pe uscat şi a fost simbolul naşterii simbolice a Moldovei celei mari. Să ne amintim aici balada lui „Vodă căpitan Matei”, din care aflăm că pe vremea lui Matei Basarab se “Vânau zimbrii ăi pletoşi, Cerbii falnici, rămuroşi, Şi plotunii lopătoşi… “. „Ah, voi cai, voi cai...” Elanul a fost cunoscut şi vânat de strămoşii noştri. Romanii îl numeau plotun, o denumire ce a dispărut odată cu impresionantul erbivor. Dovezile lingvistice, istorice şi toponimice despre plotun abundă în folclorul şi civilizaţia românească. Ajunge să amintim aici din nou de balada “Vodă căpitan Matei”, Saiga a fost vânată intens în Moldova, astfel încât a dispărut definitiv în secolul al XVIII-lea. Specia nu o duce bine nici astăzi, dispărând recent din majoritarea stepelor ruseşti şi ucrainiene. În prezent, mai supravieţuiesc doar 50.000 de exemplare din cele 4-5 milioane câte erau la nivelul anului 1900. Din Evul Mediu românesc ne

www.oglindaliterara.ro

parvin o serie de informaţii deosebit de interesante. Bunăoară, între anii 1551-1552, pe domeniile cetăţii Făgăraş a fost construit un parc special pentru protejarea cailor sălbatici capturaţi în împrejurimi. Regele de origine română al Ungariei, Matei Corvin, aminteşte în lucrarea De Rerum Hungaricarum Decadens, scrisă în anul 1495, că în pădurile Transilvaniei, alături de bouri şi zimbri, se aflau şi cai sălbatici de pădure. Strămoşul tuturor raselor de cai din Europa a fost identificat, încă din cele mai vechi timpuri, pe teritoriul numit astăzi România. Despre perpetuarea măgarului Resturile fosile vorbesc despre vânarea cailor sălbatici încă din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din perioada Neoliticului, când sunt descoperite dovezi conform cărora calul era deja domesticit în zona cuprinsă între Tisa, Dunăre şi Marea Neagră. Daco-geţii vânau şi onorau caii sălbatici, multe fosile fiind desoperite în mormintele din Cândeşti, Socodor, Varsand, Bârlad, Piatra-Neamţ, Zimnicea, Mătăsaru şi multe altele. Până şi bietul măgar a dispărut şi poate de aceea mulţi dintre noi ne comportăm ca atare: ca să-l perpetuăm. Seria surprinzatoare a prezentării animalelor cunoscute de strămoşii noştri continuă cu nimeni altul decât măgarul sălbatic mongol sau colunul, ale cărui populaţii vestice au trăit şi pe teritoriile româneşti, după cum atestă o serie de dovezi osteologice, botanice, toponimice, istorice şi folclorice. În „cimitirul” culturii Hamangia de la Cernavodă s-au descoperit resturi doveditoare. Limbi pierdute Am pierdut legendele copacilor şi arborilor noştri seculari. În lumea întreagă se vorbesc peste 6000 de limbi distincte. Dar în ultimul secol s-au pierdut 108 limbi indigene doar in America. În wapedia, spaniolii (http://wapedia. mobi/es/Lenguas_romances) spun chiar că există o limbă comună pe teritoriul european numit Romania: „Estas lenguas se hablaban y se siguen hablando en un territorio que recibe el nombre de Romania, y que cubre en su mayor parte el sur europeo del antiguo imperio romano. Los términos “romano/a” y “Rumania” proceden efectivamente del adjetivo latino romanus: se consideraba que sus hablantes empleaban una lengua tomada de la de los romanos („Aceste limbi se vorbesc şi vor fi vorbite într-un teritoriu ce primeşte numele de Romania şi acoperă în marea sa parte sudul european al anticului imperiu roman. Terminologia de român/româncă şi România purced efectiv de la adjectivul latinesc romanus: locuitorii acestui teritoriu se consideră vorbitori a unei limbi preluate de la romani”). Filologul spaniol Enrique Bernárdez avertizează că în următorii 50-100 de ani 90 % din limbile actuale vor dispărea. El confirmă că în Europa ultimile limbi pierdute au fost în insula Man (în 1979) şi un dialect românesc din Balcani (pe care nu-l menţionează). (continuare în nr. viitor)

6031

Bruno Ştefan STORY Povestea cerşetorului afgan Am un prieten bogat, care are mai multe magazine în centrul Capitalei: rotiserii, fast-food-uri, cabinete medicale, veterinare, de avocaţi etc. Acum vreo şapte ani s-a aciuat lângă una dintre rotiseriile lui un orb însoţit de o căţea. Când nu avea ochelarii pe nas era înspăimântător, căci avea ochii scoşi. După ce primea de la vreun client sau de la vânzător o bucată de pui, se retrăgea într-un colţ, mesteca bine carnea şi o scotea să i-o dea câinelui care-l însoţea. Intrigat de comportamentul lui ciudat, care-i alunga clienţii de la rotiserie, prietenul meu s-a hotărât să stea de vorbă cu el. L-a chemat în biroul lui, dar el a refuzat să intre dacă nu intră şi căţeaua lui. Miraţi de ataşamentul lui faţă de un câine, ne-am hotărât să-i ascultăm povestea. ­ Tatăl meu a fost mollah-ul oraşului Kabul. El a fost cel care a organizat apărarea oraşului la invazia ruşilor. Credea mult în valorile civilizaţiei americane şi a început tratative cu ambasada SUA pentru susţinerea rezistenţei afgane. Lupta de guerilă pe care a dus-o de la început a creat o solidaritate uriaşă între afgani şi el a primit sprijin din toate colţurile ţării. Dar într-o zi, sub pretextul ajutorului islamic, în oraşul nostru au intrat trupele saudite. Au ocupat poşta, gara, radioul, spitalele şi toate punctele-cheie din oraş, spunând că vor să organizeze mai bine apărarea în faţa ruşilor. Tata nu l-a privit cu ochi buni de la început pe liderul lor, Osama bin Laden, căci părea viclean şi cu scopuri ascunse. Antipatia a fost reciprocă, dar nu s-a manifestat o bună bucată de vreme. Când Osama l-a proclamat mollah peste oraş pe un alt afgan, dându-l la o parte pe tata, acesta a reacţionat cerându-i să părăsească ţara. În acea noapte seraiul nostru a fost atacat de saudiţi, tata a fost omorât, la fel şi mama şi fratele meu cel mare, iar mie mi-au scos ochii, urmând să mă omoare a doua zi, împreună cu celălalt frate şi cu sora mea. Cum cunoşteam toate cotloanele casei, am reuşit să fug şi să mă ascund în casa imamului de la periferie­ vechi prieten cu tata. La scurt timp Osama a declanşat războiul cu americanii, iar Kabulul a fost continuu bombardat. Într-o noapte o bombă a atins casa imamului, strivindu-ne pe toţi sub ruinele ei. Eu am nimerit sub masă, dar nu mă puteam mişca pentru că deasupra mea erau mormane de moloz. I-am strigat pe toţi din casă, dar nimeni nu mi-a răspuns şi cred că erau morţi cu toţii. Eram convins că voi muri şi eu, căci nu ştiam cum pot să ies. Într-un târziu am auzit un lătrat de câine. Am strigat şi câinele şi-a dat seama unde eram. A reuşit să-i alerteze pe vecini şi m-au scos de sub dărâmături. Au venit cei de la Salvare şi au vrut să mă ia la spital, dar eu am fugit de teamă să nu încap iar pe mâna saudiţilor. Atunci căţeaua a venit după mine. De parcă ar fi înţeles totul fără să-i vorbesc, m-a scos din oraş pe drumuri ascunse, ferite de paza oamenilor lui bin Laden şi, după 10 săptămâni de rătăciri prin tot felul de aşezări, am hotărât

să părăsesc ţara. Căci întreg Afganistanul era bombardat, chiar şi munţii cei feriţi şi plini de peşteri secrete. Însoţit de această căţea, am traversat munţii şi am ieşit din ţară pe la Bala direct în Turkmenistan. Am bătut la porţile mai multor căpetenii turkmene care, în trecut, apelase la ajutorul tatălui meu, rugându-i să mă ajute să-i îndepărtez pe saudiţi din Afganistan. Amăgiţi însă cu ideea îmbogăţirii cu petrolul din Marea Caspică, cei mai mulţi lideri nu mai voiau să audă de ţara mea ­se temeau şi de ruşi, şi de americani, şi de saudiţi şi nu voiau să aibă vreo atitudine vrăjmaşă faţă de ei. Aşa că am plecat mai departe în Armenia, apoi la kurzii din Turcia şi, negăsind sprijin nici la ei, am urcat în Bulgaria şi apoi în România. Am ajuns aici după şase luni de mers, în cea mai mare parte pe jos, dormind pe marginea drumurilor şi mâncând ce îmi dădeau oamenii sau ce găsea căţeluşa asta. Cu cât mă îndepărtam de ţara mea, cu atât interesul şi dorinţa de a ajuta Afganistanul scădeau simţitor. În Bulgaria şi în România oamenii nici nu ştiu unde e situată ţara mea pe hartă, iar comunităţile musulmane nici nu vor să ne ajute în vreun fel. Eram convins că voi merge mai departe, până la Bruxelles sau chiar mai departe, în SUA, dar căţeluşa s-a îmbolnăvit. Picioarele o dor şi nu mai poate face drumuri lungi, iar dinţii i s-au stricat şi nu mai poate mesteca fără dureri. Aşa că ne-am oprit aici, în Bucureşti, de câţiva ani. Am găsit o vreme un frate musulman care m-a lăsat să-l ajut la shaormerie, dar când clienţii i s-au împuţinat nevasta lui a dat vina pe înfăţişarea mea şi a trebuit să plec. Am vrut să predau pe undeva limba şi literatura arabă, căci aceasta era specialitatea mea la Kabul, dar n-am găsit pe nimeni interesat aici. Şi am continuat să cerşesc ca să am cu ce s-o hrănesc pe căţeluşa mea şi să strâng ceva bani pentru a o putea vindeca. Dacă ea m-a salvat de la moarte şi m-a adus până aici, sunt dator şi eu s-o salvez, ca să mergem mai departe. Ştiu sigur că dacă voi ajunge în America soarta ţării mele se va schimba. Prietenul meu afacerist l-a luat pe cerşetor şi l-a dus la cabinetul lui veterinar. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, căci el nu s-a mai arătat lângă rotiserie. Uitasem de el, căci au trecut şapte ani de-atunci, dar ieri prietenul m-a sunat să-mi spună că a primit o scrisoare de la cerşetor. A ajuns în SUA, predă la Universitatea din Madison, Wisconsin, şi speră să se reîntoarcă în Afganistan în anul următor cu sprijinul autorităţilor americane. M-a uimit modul în care a încheiat scrisoarea: «Mulţumesc lui Allah pentru milostivenia lui şi îl rog să mă ierte că mă închin şi lui Hristos, pe care îl implor să aibă grijă de tine, aşa cum tu ai avut grijă de căţeluşa mea».

Un prinţ prin naştere, cu o moarte de martir: Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954) Ioana Rucsandra Dascalu Un eveniment dintre cele mai comentate azi în Biserica Catolică Română îl reprezintă cererea de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika, un simbol foarte marcant al legăturii între Orient şi Occident. Această încercare deosebit de dificilă de a înscrie un nou nume în calendar presupune un proces mai îndelungat, candidatul respectiv urmând să rămână vreme de 50 de ani ca “fericit” şi numai după încheierea acestei perioade realizându-se sfinţirea propriu-zisă. S-a născut într-un palat din Constantinopole, dintr-o familie princiară românească şi s-a convertit la catolicism la vârsta de 29 de ani, în Roma, săvârşindu-şi studiile în Franţa, unde va fi preot catolic; mărturisirea sa: am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun poate fi interpretată

6032

în dublu sens: etimologic, înţelegând prin ortodoxie (din limba elină: orthos, e, on = drept şi doxa, es = credinţă, părere) dreapta credinţă şi propriu, pentru a crea o punte de uniune între Balcani şi Roma, el fiind unul dntre precursorii şi profeţii Conciliului Vatican II şi ai ecumenismului de azi. „Fiu al Orientului”, fără a neglija însă valorile apusene, Monseniorul Ghika va vedea în Sfânta Fecioară şi în Sfântul Sacrament două repere fundamentale, de care depinde unirea dintre cele două biserici: răsăriteană şi apuseană. În cultura franceză se exprima mai bine decât în cultura română, iar limba franceză a ales-o pentru rostirea adevărurilor celor mai profunde. În deceniul care a urmat morţii sale din anul 1954, în Franţa au fost publicate cinci

www.oglindaliterara.ro

biografii despre viaţa şi activitatea Monseniorului Ghika. L a Bucureşti va fi iniţiatorul Congregaţiei S f â n t u l u i Vincenţiu de Paul Fiicele Carităţii şi va pune bazele Spitalului Sfântul Vincenţiu de Paul, în prezent Institutul de Endocrinologie Dr. C. I. Parhon din Bucureşti, având o contribuţie deosebit de importantă şi în parohia Sacré Coeur din Bucureşti şi în spitalul de lângă biserică. În rugăciunea pentru a obţine beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika se regăseşte afirmaţia că acesta îmbina armonios Orientul cu Occidentul, slujind în rit roman şi bizantin, canonizarea sa aducând un semn de recunoaştere pentru spaţiul spiritual românesc.

Adevăraţii ambasadori ai culturii româneşti Am mai spus şi cu alte prilejuri că, din păcate, cu foarte puţine excepţii, acţiunile mari de promovare a culturii şi spiritualităţii româneşti peste hotare nu sunt realizate de instituţii abilitate ale statului român sau de diplomaţi de profesie, ci de o serie de intelectuali de marcă, de origine română, reprezentanţii comunităţii române din diaspora. Între cei mai harnici şi mai plini de har sunt, în opinia noastră, Lucian HETCO din Germania, Ioan MICLĂU şi George ROCA din Australia, Alexandru CETĂŢEANU, Ligya DIACONESCU şi George FILIP din Canada şi, în mod deosebit, părintele prof. univ. dr. Theodor DAMIAN, directorul Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York. Despre distinsul teolog, poet şi om de cultură Theodor DAMIAN şi despre luminătoarele lui fapte de cultură am mai avut prilejul de a vorbi, nu doar spre a semnala

excelenta revistă „Lumină Lină – Gracious Light”, dar şi despre unele din manifestările cultural-literare şi ştiinţifice excepţionale pe care le iniţiază sau organizează, an de an, în marea metropolă nord americană. Una dintre aceste manifestări o reprezintă simpozioanele ecumenice teologice iniţiate şi organizate de institut, care, în 6 decembrie 2008 a avut cea de-a XVI-a ediţie, iar ca temă: Cultele şi cultura: rădăcinile transcendente ale civilizaţiei umane. Acest eveniment ştiinţific şi teologic deosebit de important s-a desfăşurat în cadrul Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, având ca participanţi cunoscuţi cercetători, teologi şi universitari atât din SUA, cât şi din România. La deschiderea lucrărilor a participat Înalt Preasfinţia Sa dr. Nicolae Condrea, arhiepiscopul ortodox român pentru SUA şi Canada, care a binecuvântat lucrările şi pe participanţi şi a subliniat importanţa pe care o conferă Biserica Ortodoxă Română unor astfel de evenimente ziditoare de cultură. Mai trebuie subliniat încă un element important şi anume acela că au susţinut comunicări nu numai reprezentanţi ai credinţei ortodoxe, ci şi ai altor culte, asigurând astfel caracterul ecumenic şi al celei de-a XVI-a ediţii a simpozionului.

Prea Cucernicul părinte George ALEXE a conferenţiat despre Originea tracă a muzicii sacre bizantine şi româneşti, subliniind astfel legăturile multiseculare existente între spiritualitatea românească şi cea bizantină ilustrată prin muzică. Exegetul afirmă că „originea tracă a muzicii sacre bizantine şi româneşti este dovedită de străvechea structură modală a acesteia”. El mai afirmă totodată că „traco-bizantinii, la fel ca traco-dacii şi toţi tracii din Europa şi Asia Minor au fost romanizaţi şi creştinaţi în aceste vremuri apostolice şi patristice”, iar „moştenirea lor muzicală comună o reprezintă muzica bizantină sacră”. În finalul cuvântării prezentate, George ALEXE subliniază: că „nu este greşit să afirmi – cred eu – că acelaşi sistem modal trac a fost şi modelul muzical al muzicii sacre bizantine, cât şi al celei gregoriene. În acest caz, sistemul modal trac, atât al muzicii sacre bizantine, cât şi al celei gregoriene, ar trebui reconsiderat ca o adevărată punte între romanitatea Răsăriteană şi cea apuseană”. „În ce-i priveşte pe români, muzica sacră bizantină înrădăcinată etnic în originea sa tracă, este parte ontologică a etnogenezei lor traco-romano-creştine”. La rândul său, Richard GRALLO, profesor asociat de psihologie aplicată la Colegiul Metropolitan din New York şi un constant colaborator al comunităţii culturalştiinţifice româneşti din SUA, a vorbit despre: interogaţia ca proces cognitiv: implicaţii pentru învăţământ şi cultură. Pornind de la cele mai recente cercetări ştiinţifice de strictă specialitate, autorul aduce clarificări importante, inclusiv în ceea ce priveşte unele din „funcţiile întrebărilor şi introspecşiilor”, dar şi legate de „implicarea acestora pentru învăţarea individuală”, fără a scăpa din vedere „aspectele definitorii ale contextului social al învăţării”. Prof. dr. Mircea ITU de la Universitatea din Bucureşti, decan al Şcolii de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice a Universităţii Spiru Haret , cu studii în India şi un doctorat luat la Universitatea Sorbona, a vorbit despre: Mircea Eliade – despre conceptul istoriei religiilor. Universitarul român, la ora actuală unul dintre cei mai mari specialişti europeni în studii hindice, valorifică, în afară de opera lui Mircea Eliade, şi cele mai recente studii consacrate filzofului român, atât pe continentul european, cât şi în SUA. Comunicarea sa subliniază meritele deosebite ale abordării comparatiste a subiectului şi subliniază contribuţiile majore pe care şi le-a adus Eliade, ca profund şi original hermeneut, în domenii ca: istoria religiilor, credinţelor şi ideilor religioase, a religiilor şi filosofiilor orientale, mitologiei, cosmologiei, simbolisticii, metafizicii, hermeneuticii, al chimiei, şamanismului, yogăi, tantrei, filosofiei indiene şi multe altele. Iniţiatorul şi coordonatorul simpozionului, prof. univ. dr. Theodor Damian şi-a intitulat comunicarea: „Semne culturale şi spirituale ale Timpului: cu sau fără modernism”. Comunicarea este extrem de incitantă prin unghiurile de analiză pe care le propune, ca şi prin interpretările pe care le dă unor noţiuni şi concepte. Şi prin acest text, părintele Theodor Damian se dovedeşte a fi unul dintre cei mai de seamă teologi şi cărturari ortodocşi români de pretutindeni din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, posesor al unei solide culturi, capabil să perceapă şi să explice cele mai recente şi

www.oglindaliterara.ro

ESEU

Dr. Dan Brudaşcu mai complexe fenomene apărute în gândirea teologică contemporană. Tânărul universitar bucureştean George R. LĂZĂROIU, tot de la Universitatea Spiru Haret, s-a oprit asupra noţiunii lui Wittgenstein privind statutul factologic al limbajului religios. Arhitectul Livio DIMITRIU, fondatorul şi preşedintele Institutului de studii urbane şi arhitecturale New York şi profesor de arhitectură la Institutul Pratt din acelaşi oraş încearcă să descifreze „Structura crucii: tectonica simbolului”, cu referire la monumentul funerar dedicat eroului militar Gh. MILITARU, rănit grav în timpul sângeroaselor lupte din octombrie 1944 la Oarba de Mureş. Autorul evocă cu multă sensibilitate, dar şi obiectivitate faptele de arme şi curajul excepţional ale acestui erou militar, care îţi doarme somnul de veci în cimitirul Ghencea militar din Bucureşti. Sunt oferite, totodată, şi câteva informaţii succinte legate de viaţa şi activitatea fiicei eroului, binecunoscuta poetă şi scriitoarea Doina URICARIU. Paul Joseph La CHANCE este profesor de teologie la Colegiul Sf. Elisabeta din New Jersey şi a fost prezent la simpozion cu o comunicare cu tema: „Apusul lui Dumnezeu: Voegelin şi Lonergan – cu privire la înţelesul constitutiv”. Conferenţiarul aduce substanţiale clarificări cu privire la opera celor doi gânditori, făcând astfel mai accesibilă gândirea teologică a acestora. Tânăra universitară Alina FELD, profesor de filozofie al Universităţii Hofstra ne propune câteva argumentate „Reflecţii asupra renaşterii spirituale în România post-comunistă”. Am citit cu deosebit interes prelegerea distinsei cercetătoare reţinând în mod deosebit încercarea ei de a introduce concepte şi noţiuni specifice culturii şi spiritualităţii româneşti, într-un context filosofic şi teologic mai amplu, scoţând în evidenţă şi contribuţia unor înaintaşi, ca Eliade, Cioran sau D. Stăniloaie. Ultima comunicare din recentul volum consacrat celei de-a XVI-a ediţie a Simpozionului e semnat de doamna Viorica COLPACI şi este consacrată Esteticii artei sacre bizantine. Recentul volum, care cuprinde versiunea engleză a acestor comunicări ştiinţifice, prezentate succint de noi în textul de faţă, este cu atât mai important, cu cât dă posibilitatea celor prezenţi să-şi facă cunoscut punctul de vedere în medii culturale, academice şi universitare de pe continentul nord-american şi din întreaga lume. Prin această nouă lucrare Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă şi preşedintele său preot prof. univ. dr. Theodor DAMIAN îşi consolidează şi mai mult renumele şi prestigiul de autentici ambasadori ai culturii şi spiritualităţii româneşti în lume.

6033

LECTOR Alexandru Biriş

Romanta unei propagande (urmare din numărul anterior) Parcă într-adins inserate spre a susţine un deloc întrevăzut spirit filantropic al eroului, în carte este presărată ici colo povestea a două personaje tinere, singurele de altfel, Elena şi George, un cuplu de îndrăgostiţi care prin tinereţea şi frumuseţea lor încearcă să menţină treaz un interes spre caritate şi adevăr luminos. Sărăcia şi nevoile îi aruncă însă pe aceşti tineri în braţele marelui bogătaş al urbei, Aristotel Chelariu, cel care putea cumpăra orice, inclusiv neprihănirea. Profesorul Bratu intervine şi încearcă să o ajute pe tânăra Elena, împrumutând-o cu bani, însă ea îl refuză. Până la urmă, atunci când este nevoită să-i salveze viaţa iubitului ei printr-o intervenţie chirurgicală costisitoase, ea va ceda şi va ajunge în braţele odiosului Chelariu. Pe Elena profesorul Bratu avea s-o mai întâlnească abia în final, în postura de cerşetoare în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Încercarea de a o ajuta este din nou sortită eşecului, întrucât, ruşinată, fata va dispărea definitiv. Iată un fragment în care eroul apare în postura umanistă de filantrop: “La ieşirea din magazin, mă întâmpină mâna tremurândă a unei bătrâne cerşetoare. Îi evit privirea, fiindcă mi-e ruşine, nu am puterea s-o înfrunt. Îi deşert în palmă tot mărunţişul pe care mi-l dăduse ca rest, doamna de la casă” (p.121). Dar cum putea deveni mai verosimilă o carte despre istoria recentă fără să strecori în ea şi câteva pasaje despre „furtunoasa” revoluţie din Decembrie 1989?! Previzibilă, această poveste este implantată abia în partea a doua a cărţii, revendicând “eroi” autentici ai superficialei revolte petrecute în oraşul de la Dunăre, oraşul protagonistului dar şi al autorului. Primele zile ale revoluţiei sunt evocate prin prisma unui scriitor local, ajuns erou după ce a preluat atunci, numai pentru câteva zile, frâiele obştei, fiind rapid “răsturnat” de câţiva adversari din rândul armatei. Cel mai discordant arpegiu din roman îl întâlnim în paginile, strecurate cu ostentaţie, despre cârmuitorul cetăţii, al treilea preşedinte al ţării de după revoluţie, preşedintele “analfabet”, urât visceral şi zugrăvit drept cel mai cinic cetăţean al ţării sale. Servindu-se de povestea sexuală a unui recent preşedinte american şi inventând fapte şi scenarii mai ceva ca un jurnalist al unui ziar de scandal, găsim înşirate, doar din dorinţa de a schimba timbrul degresiv al cărţii, tot soiul de poveşti amoroase petrecute chiar pe fotoliile palatul prezidenţial. Cârmuitorul este prezentat drept cel mai abject personaj al ţării care l-a ales. Paginile 224 şi 225 prezintă o scenă grotescă de amor, în care preşedintele face dragoste, la modul animalic, cu o amazoană a palatului, chiar pe fotoliul prezidenţial, folosind drapelele în loc de prosoape: “Ha, hă, hă, hă, behăi el în călduri, cred că ai găsit soluţia! Smulse câteva drapele, printre care şi pe cel cu steluţe aurii şi le aşternu pe canapea. Ei, aşa mai merge! constată el satisfăcut. Şi în timp ce o încăleca, mai reuşi să strecoare printre gâfâituri: Doar aşa să ne facem

6034

şi noi mai europeni!... Ridică-ţi mai mult fundul… Aşa!” În palat atmosfera este una de coşmar, iată deci un motiv pentru expunerea unui dispreţ nedisimulat: “După o noapte infernală, petrecută pe holurile înguste ale palatului, printre înjurături, cuvinte obscene şi bufnituri cu papucii în soclurile statuilor vechilor voievozi, într-o stare avansată de nervi, asemănătoare unei veritabile crize de epilepsie, la primii zori ai dimineţii, de la pupitrul cu stemă, din capul scării de marmură, s-a adresat unei populaţii adormite şi a decretat stare de urgenţă şi doliu naţional” (p. 238). Şi când vorbeam despre degresivitate, nu o făceam fără motiv. Iată doar un mic exemplu. Deşi părea evidentă în debutul romanului denotaţia credinciosului său câine în viaţa sa, moartea acestuia nu incumbă niciun fel de tragedie. Ea este descrisă în doar câteva cuvinte, spre finalul cărţii, sugerând graba autorului de a-şi încheia opera. Cartea are asemănări uneori izbitoare cu romanul “Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, în special prin câteva întâmplări ciudate din viaţa eroului principal, episoade care amintesc de spiritul lui Victor Petrini. Însă, în timp ce eroul lui Marin Preda suferă o dramă cumplită în timpul unui regim ostil, eroul lui C. Vremuleţ nu trăieşte practic nicio zguduire reală, disproporţia fiind într-atât de evidentă iar irealismul atât de flagrant, că nici nu se pune problema unor cote calitative apropiate. Cu iz de politică prezidenţială tipic sud-americană autorul strecoară ici-colo istorioare povestite numai la persoana a treia (de unde se vede minima grijă de a nu pretinde că a fost martor ocular al acestor evenimente!), în care denigrează pur şi simplu alegerea unui popor. În comparaţie cu monstruosul preşedinte, cartea lui C. Vremuleţ, din care transpiră prin toţi porii aspiraţiile politice, îl prezintă de departe pe Nicolae Ceauşescu ca pe un personaj simpatic şi ideal. De aceea, pe drept cuvânt, un preopinent a şi definit-o la o lansare ca pe un roman “politic”, deşi poate ar fi fost mai potrivit să se observe că nu este mai mult de o poveste romanţată de propagandă politică. Am putea acredita ideea că romanul în cauză este o halucinantă sinteză de imaginar şi real, purtându-ne delirant printr-un ţinut care suferă metamorfoze ciudate. Dar, în realitate, el reflectă mai degrabă o nostalgie după vremurile de odinioară, când în anumite ipostaze liniştea părea perfect asigurată, iar râvna avantajelor, inclusiv cele rezultate din preocupările culturale, putea sta bine pitită sub masca protectoare a unui spirit malefic al delaţiunii. Se întâmplă că scriitorul şi-a scris cartea prin care speră să ofere lumii o altă imagine a sa, închipuindu-şi că cititorii se vor înghesui să-i citească opera de căpătâi, cartea sa de credinţă, “ars poetica” sa. Prin ea ar vrea să rămână în conştiinţa publică cu această ultimă

www.oglindaliterara.ro

icoană, reconvertită, remodelată cu multă migală. Posibil, însă, să fie o speranţă deşartă. Romanul împrumută uneori stilul unor însemnări de jurnal, dar nu manifestă nicio grijă pentru adevărul istoric, deşi se pretinde o epopee al unei perioade de timp tulbure din istoria recentă a românilor. Lumea ficţiunii lui C. Vremuleţ este un fel de iad în care nu încape deloc binecuvântarea. Traiul se află la limita de jos a sărăciei, nu există decât pofte de proprietăţi, lipsă de afecţiune, spaime, şi un cras dispreţ faţă de morală. Autorul nu este tentat, în demersul său, să recupereze semnificaţiile unor timpuri petrecute. Mai mult, nu ridică deloc glasul pentru vreo scurtă căinţă, ci doar îşi construieşte singur alibiuri morale. Nu numai că nu are nicio teamă, dar chiar bate obrazul cu ruşinea. Nu se eliberează de trecut, ci chiar se alimentează în continuare din el, posibil din zilele de măreţie şi grandoare pentru el şi ai lui, când aproape totul le era permis. Mai presus de toate, este incapabil să regrete ceva din ce a făcut, să-şi asume vreo vină, alta decât cele presupuse de autocriticile făcute cu diverse ocazii faţă de vechiul regim. Finalul cărţii marchează totuşi şi agravarea stării psihice a eroului nostru. El devine unul delirant, în nota specifică a tulburărilor psihice care sugerează lumi şi spaţii ciudate, penitenciare în care se manifestă pregnant claustrarea, astfel că, aproape nu se mai distinge nimic, totul se învăluie în ceaţă şi în aură de mister. Un delir aproape complet, semănând practic cu o călătorie lungă, definitivă şi trecând neapărat prin locurile de început, pentru ca ciclul să se încheie perfect. De fapt, însuşi profesorul Alex Bratu, eroul nostru, ni-l semnalează laconic: „Probabil că traversam o criză de inimă destul de puternică, deoarece m-am simţit sleit de vlagă şi am căzut într-un fel de transă; o ceaţă, aglomerată de nişte forme ce trenau într-o stare de emulsie, mă acoperea treptat” (p.293). Chintesenţa romanului este dezlegată în final. Enigma coridorului şi sălii de aşteptare, care-l aşteptau pe erou pentru marea sa călătorie, va fi lămurită într-un dialog cu doctorul Alexianu care reuşeşte să polarizeze toate sensurile: „Nu-i aşa, prietene, că, acum, nici prin gând nu-ţi trece să mai încerci experienţa coridorului şi a sălii de aşteptare?! Rămâne unicul traseu pe care suntem nevoiţi să-l parcurgem, ca să ieşim din scenă. Mai devreme sau mai tărziu. Şmecheria este să lungim cât mai mult timpul, să-l trăim intens, aşa cum este capabilă inima dumitale acum, să-l reevaluăm pe cel pierdut, să-l supradimensionăm” (p. 223). Poate că tema romanului ar fi trebuit să fie condamnarea unei lumii în care răul primează. Dar, avem de-a face doar cu o dramă a neputinţei şi a deşertăciunii, întrun spaţiu în care până şi cârmuitorul cetăţii este mânios, fără vreun alt motiv decât cel presupus al alienării. Cuvântul de ordine rămâne, totuşi, claustrarea. Cartea nu lasă loc de înţelepciune, cumpătare, judecare şi înţelegere profundă a lucrurilor. Suferinţa umană, mai mult dedusă decât subliniată, nu are niciun nume, motiv pentru care este perenă, nu lasă urme şi se evaporă înainte de a apuca să străbată subtil vreo cursă a vieţii. Probabil din acest motiv nu întâlnim în carte niciun fel de restauraţie a spiritului.

ESEU

INFERNUL CLIPEI, PURGATORIUL CUVÎNTULUI, PARADISUL AMINTIRII ANTICAMERA ABSOLUTULUI 1. VOLUPTATEA MARGINALITĂŢII Cumplit de greu m-am decis să las urma scrisă a acestor rudimente de impresii, gînduri sau chiar idei (majoritatea fixe ). Eu mă definesc prin excelenţă drept un nonconformist de cafenea, un rebel de salon, un luptător virtual. Fulgurările cu care vă voi plictisi, contraria, enerva sau chiar jigni preţ de cîteva ceasuri de lectură ( activitate pe cale de dispariţie ) sunt de fapt un pariu existenţial cu mine însumi. Pariu dinainte pierdut, cu bună ştiinţă, ba poate cu stil, voluptatea unui looser de a rămîne marginal, de a fi mereu ţintuit pe circumferinţa cercului, pe care nu-l voi închide niciodată. 2. MIZILICURI PSEUDO-INTELECTUALE Aceste scrijelituri în roca moale şi perisabilă a conştiinţei de sine constituie în primul rînd un suprem efort individual de învingere a lenei, a comodităţii intelectuale, a artei de a pierde vremea cu ştaif artistic, o ultimă încercare disperată de a transcede instinctul sigur al autodistrugerii spirituale. În al doilea rînd, scremăturile bombastice cu tentă dramatică cu care vă voi obosi în cele ce urmează reprezintă o tentativă haotică de „ salvare prin scris „, sintagmă folosită prea adesea de precursorii mei simandicoşi si elitişti, ataşati culturii şi artei înalte precum muştele…de paradisul anabolic. Totuşi pentru mine, salvarea prin scris este o pură încercare de autodefinire, una sper definitivă, după ce vreme de patru decenii am trăit numai din aproximări penibile…În al treilea rînd, mizilicurile pseudo - intelectuale pe care le voi presara pe întinderea imaculată a hîrtiei, cu plăcerea pervers - diabolică a unei mici agresiuni sexuale sunt o operaţiune de supravieţuire în deşert, adică de salvare a fiinţei limbii române, grav bolnave si epuizate din cauza rupturii de patria - mumă. Apărarea prin scris a ultimei redute de identitate românească. În acest sens, îmi cer scuze dinainte pentru cantitatea, calitatea şi eficienţa muniţiei lingvistice folosite. În al patrulea rînd, rafalele de constiinţă pe care am insolenţa să le trag asupra D-voastră sunt de fapt îndreptate împotriva dictaturii singurătăţii, pe care eu însumi am instituit-o, cu un masochism demn de o cauză mai bună, prin două emigrări şi două divorţuri. Colecţionar de neveste si cetăţenii, îmi urmez revoltat destinul de „ jidov rătăcitor „, cu menţiunea că eu revin mereu la vatră, pentru întăriri morale, muniţie etică şi sprijin logistic - cultural. 3. EXTRATERITORIAL BÎLCIULUI LITERAR MIORITIC Nu-mi fac iluzii cu privire la eventualul „ succes literar „ al prezentelor însăilări din exil. Din păcate, nu fac parte din nici o confrerie literară sau gazetărească, nici măcar în Clujul natal n-am făcut lobby sau n-am susţinut material vreo revistă, mai mult n-am recurs la schema levantină a invitării vreunui literat sau universitar local în străinătate pe speze proprii. După trei premii naţionale de poezie obţinute in România ( Eminescu-1991, Minulescu-1992, Panait Cerna-1992 ), unul în Israel pentru cultura românescă ( Fundaţia Ianculovici-1998 ), sute de articole publicate în ziare din România şi Israel sunt practic un ilustru necunoscut, admirat poate doar de cîţiva prieteni şi apropiaţi. Un etern debutant, aflat la a cincea carte, după trei plachete de poezie şi o culegere de articole politice, toate apărute la prestigioasa editură Clusium, consemnate marginal doar în Tribuna, Steaua şi Realitatea Evreiască. Ca noroc, nu trăiesc din scris şi mă pot defini drept un bun inginer printre poeţi, respectiv un bun poet printre ingineri. Mai mult, dezgustat de coteriile şi spiritul de gaşcă ce domnesc în viaţa literară şi gazetărească a noii Românii democratice, dominate de cel mai pur spirit stalinist:- cine nu e de-al nostru, nu există! – am adaptat niţel la specificul local, am ajuns să nu mai am nici o ambiţie literară, cu excepţia intrării în Uniunea Scriitorilor. Nu pentru sporul ridicol de pensie sau vreun concediu la Casele

de Creaţie, ci pentru a-mi instituţionaliza o activitate pasională, fără nici o finalitate practică. Devenit prin forţa împrejurărilor om de afaceri, raţional prin formaţia de inginer, extrateritorial, iudeomason dubios, singura mea posibilitate de ancorare în realitatea literelor româneşti este apartenenţa oficială la breasla scriitorilor. În rest, spectacolul jalnic al grupurilor de interes şi influenţă care se publică şi premiază reciproc, nu mă interesează, ba sunt chiar mîndru că nu particip la acest bîlci balcanic dezgustător, în mare parte tipic pentru elita culturală românească. 4. SCORMONIRE LA ORIGINI Acum, că mi-am pus-o singur, ca să folosesc jargonul actual, deşi asa vrea muschii mei, trec la chestiunea spinoasă a originii evreieşti. Sunt unicul urmaş a doi supravieţuitori ai Holocaustului. Tata a fost deportat la Bergen-Belsen şi a scăpat ca prin minune cu întreaga-i familie, fiind eliberat de anglo-americani şi transferat în Elveţia la sanatoriul de boli pulmonare de la Davos, prin bunăvoinţa Crucii Roşii Internaţionale, din cauza infiltratului pulmonar şi a greutăţii de balerină subnutrită – 38 kg. După 6 luni de recuperare medicală, a început cursurile Facultăţii de Drept la Geneva. Între timp primise dreptul de şedere în Elveţia, dar chemarea străbunilor sau a patriei, poate mirajul rădăcinilor, l-au determinat ca împreună cu sora, mama şi tatăl său să se repatrieze in România, în Cluj, unde familia Vigdorovits trăieşte de patru generaţii. A fost cea mai proastă decizie dintre cele posibile, pentru că după instaurarea comunismului a fost luat la bani mărunti, ameninţat şi şantajat de autorităţi din cauza originii burgheze ( părintii, comercianţi bogaţi ), respectiv din cauza „ excursiei elveţiene „ drept pentru care a fost mereu suspectat că este spion occidental. Acestui „ simţ istoric vizionar „ al bunicilor şi tatălui meu pot mulţumi naşterea mea tîrzie, în epoca dezgheţului stalinist a lui Dej. Mama, tîrgu-mureşeancă dintr-o familie burgheză înstărită, a avut şansa ca împreună cu părinţii să fie ascunsă în pivniţa casei unor vecini maghiari de bine, în cursul ghetoizării şi deportării evreilor din oraş. În această odisee subterană de cinci luni, salvatoare a fost prezenţa de spirit a bunicului meu, avocatul Schwartz Lazăr, care în prima fază a deportării evreilor a fost exceptat datorită decoraţiilor cu care s-a întors din primul război mondial. El şi-a lăsat braţul drept în zăpezile din Alpi, la Doberdo, întru „gloria eternă” de încă un an a Imperiului Austro-Ungar, lucru apreciat formal de hortişti. Lui i s-a prelungit dreptul la viaţă, în sensul că nu era livrat la crematoriile din Auschwitz, odată cu grosul materiei prime evreieşti. În scurtul răstimp ce i-a rămas la dispoziţie a reuşit să-şi ascundă şi să-şi salveze soţia si fata. 5. PROCREAT ÎN RĂSPĂR CU ISTORIA Practic, am încolţit dintr-un miracol istoric, din doi norocoşi supravieţuitori. Halal noroc de altfel, deoarece cred că spaima, frustrarea şi mizeria prin care au trecut părinţii îmi sunt implementate indirect în gene. Nu am căderea să fac digresiuni de psihologie colectivă, dar sunt convins că o traumă de asemenea proporţii se transmite cel puţin încă preţ de o generaţie. Am cunoscut personal cîţiva copii de supravieţuitori de lagăre fasciste, născuţi imediat după război, care aveau malformaţii fizice sau tulburări psihice grave. Probabil ai mei reprezintă o spiţă genetică puternică şi au avut un interludiu de 18 ani, în care au avut timp să-şi refacă vitalitatea reproductivă. Dar maxim atît, căci au trăit tot in spaimă şi relativă mizerie sub tăişul luptei de clasă, în care huruitul nocturn de dubă sau bocănitul de bocanci pe casa scărilor erau monştrii cotidieni ai unei istorii încazarmate trăite la firul ierbii, sub obrocul terorii noi. Am regretat toată viaţa că nu am fraţi, dar nu mă mir căci doi evrei intelectuali, minoritari atît etnic cît şi social, n-aveau de ce să procreeze, ca să umple beciurile securităţii, şantierele de reeducare ideologică sau cel mult să producă noi soldaţi ai partidului comunist.

www.oglindaliterara.ro

(continuare în nr. viitor)

6035

ESEU

IONICĂ SAVA SAU VIAŢA BATE ROMANUL Ionel Necula

Deşi sunt un apropiat al scriitorilor vrânceni şi am, cu cei mai mulţi dintre ei, relaţii calde şi de bună conlucrare cărturărească, pe Ionică Sava l-am cunoscut târziu şi numai printr-o fericită întâmplare petrecută la Biblioteca judeţeană din Focşani. Venise şi el cu această carte Maxim, apărută la Editura T, Iaşi, în 2005, s-o supună dezbaterii publice. Mi-am dat seama repede că eroul acestei cărţi este fostul luptător anticomunist Maxim Mihai din satul Nărteşti, comuna Gohor, judeţul Galaţi. L-am cunoscut bine şi mă impresionase cu ţinuta lui de ţăran aristocrat, autentic şi bine fixat în principii solide, verificate ancestral, printr-o conivenţă intimă cu natura şi chiar cu cosmogonia cerească. Nea Milică, aşa îi spuneau toţi cei apropiaţi, n-a avut niciodat nevoie de ornic pentru a repera scurgerea timpului Ziua se uita la umbra lăsată de soare, iar noaptea căuta poziţia rariţei şi ştia cu exactitate ora. Era cel mai gospodar om din sat, avea cel mai bun vin şi cele mai frumoase animale. Cum să se treacă în CAP, când avea pământul lui cumpărat cu trudă şi cu multă chibzuială a banului. Era singurul ţăran particular într-un sat raportat că-i complet colectivizat şi era de aşteptat ca autorităţile comuniste să-i găsească tot felul de pricini pentru şicanări de tot felul, dar nu se înfricoşa. Arăta o dârzenie demnă de purtările vechilor creştini ce-şi optimiza credinţa prin catacombe. Avea o înţelepciune genuină, de ţăran esopic, vitaminizat cu toate încercările istoriei. Stia că are de partea sa toată istoria procesată milenar şi nu se înconvoia sub loviturile efemerei puteri comuniste. Părea decupat dintrun bloc de granit şi nimic din ceea ce purta semnele efemerităţii nu-l mai impresiona.De cine, şi de ce ar putea să se înfricoşeze cremenea? Cu autorităţile comuniste avusese peste 70 de procese - la toate instanţele ierarhice Era un obişnuit şi cuno;tea această lume legată la ochi ca pe propriile buzunare. Era mereu pe drum şi prin sălile de judecată. Era şi o miză la mijloc căci se spera ca, prin această hăituire neântreruptă, să-l aducă în sapă de lemn, să-l sustragă de la problemele propriei gospodării şi să-l pauperizeze. Ce fel de fruntaş al satului mai putea fi dacă nu se înregistra cu recoltele cele mai bogate şi nu se mândrea cu vitele cele mai frumoase? Miza era, într-adevăr, mare numai că nea Milică nu putea fi pauperizat prin asemenea iluzii ieftine. Işi lucra pământul noaptea, fixa felinarul la prăşitoare şi-şi salva pământul de la pârlogire. L-a ajutat, în toată această sumeţire de răzvrătit şi de luptă cu un duşman hipopotamic, soţia sa, ataşată şi ea zbaterilor soţului, cu care se solidariza exemplar. Prin l960 îşi plantase o livadă pe terenul de lângă casă. Avea 351 de copaci fructiferi, de toate soiurile. Chemase un horticol special să le formeze coroana şi-aştepta cu înfrigurare să se-mplinească sorocul trecerii pe rod. Inflorise şi, de pe tăpşanul undeşi construise casa, privirea cădea pe o mare colorată în toate nuanţele pământului. Era aşa de mulţumit că sta mai mult pe afară, să-şi bucure privirea cu priveliştea lucrului bine făcut. Numai că într-o dimineaţă s-a trezit cu cu tractoarele CAP-lui la poartă. Aveau ordin să-i distrugă livada. Legau copacii cu şufele, îi smulgeau din rădăcină şi-i încărcau în remorci să-i transporte la sediul CAP-lui. Era o crimă împotriva firii şi încă o dramă pe care nea Milică o resimţea în fiecare celulă. M-a suprins însă altceva; m-a surprins că povestind această cumplită nenorocire pricinuită de nişte bestii proletcultiste, deplasa accentul dramei într-o altă direcţie - una colaterală ticăloşiei şi barbariei la care fusese supus. Imi povestea că în coroanele copacilor din livadă îşi făcuse cuiburi sute de păsărele, de toate neamurile şi când copacii erau dislocaţi sub puterea şufelor, cuiburile se împrăştiau pe pământ cu pui cu tot. Pe sub cerul locului roiau stoluri de păsări ce-şi plângeau nefericirea abătută asupra lor. Tot drumul până la sediul CAP-lui remorcile erau însoţite de acest păsăret disperat, ce-şi plângea, în limba lor păsărească, tragedia abătută în modul cel mai absurd Disperarea lor era aşa de mare că aproape o umbrea pe cea resimţită de povestitor. Ascultându-i istoria, mă încredinţam încă odată că baciul mioritic chiar a existat cu adevărat.Nimeni ca românul nu ştie mai bine să-şi dreneze disperările subiective în cadrele firii sau suprafirii, să le figureze într-un registru mundan sau să le transfigureze în transcendent, să consubstanţializeze cu cosmosul, cu universul, cu natura naturata. Iată cum este descrisă scena în cartea lui Ionică Sava:După ce pomul plin de rod era înfăşurat cu o şufă după tulpină, şufa era prinsă cu un cârlig de tractorul pe şenile de 650CP Tractoristul acţiona colosul şi în câteva minute pomul era smuls cu rădăcină cu tot şi depozitat la margine, de unde conductorii îl agăţau de căruţă şi-l târau la sediu! Cu rădăcinile înainte, pomul era tras la drum, apoi purtat mai departe de duşmanul nemilos şi plin de ură. După şirul de căruţe se luaseră şi stoluri de păsărele,m care-şi urmau cuiburile aflate în pomii ucişi cu cruzime.[p.124-125]. Maxim Mihai a fost un Papillon valah şi-a experimentat fenomenologia suferinţei în toată gama manifestărilor ei corosive. Periodic era lovit şi devastat în agoniseala lui dobândită prin hărnicie, cinste şi cumpătare. Renăştea însă de fiecare dată mai prosper, mai robust şi mai ţepos. Hărţuielile de tot felul îl îndârjeau şi mai mult. Işi refăcea gospodăria devastată, îşi procura alte bunuri în locul celor confiscate cu anasâna şi-şi restaura demnitatea flagelată pe nedrept. Din păcate, au fost şi derapaje ce n-au mai putut fi refăcute. Una dintre fiicele sale – Floricica – protip de inteligenţă, credinţă şi bunăcreştere s-a speriat aşa de rău, la una din năvălirile noptatice ale miliţiei şi securităţii că inima nu i-a rezistat. A căzut ca fulgerată şi nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea ei. Şi-a găsit liniştea defininitivă în cimitirul satului. Maxim a trecut greu peste acest moment, dar tot neânduplecat a rămas, tot dârz şi

6036

www.oglindaliterara.ro

neânconvoiat în convingerile sale auguste. Fibră de ţăran sănătos şi nesmintit în credinţă, a înţeles că şi suferinţele sunt lăsate tot de Dumnezeu şi-a rămas fixat în aceleaşi principii strămoşeşti, ratificate de atâtea ori în istorie. Obosise şi securitatea de atâta hărţuire zadarnică. Am vrea să dăm la pace, i-a spus în cele din urmă nişte grade mari în timp ce servea o cană de vin sub umbrarul din faţa casei,să ne înţelegem ca oamenii, să fim cu toţii la aceeaşi masă. Se poate? Se poate, le-a răspuns nea Milică, dar cu o condiţie, să fim cu toţi. Or, vedeţi bine că lipseşte cineva. Aduce-ţi-mi fata şimi văd de belele mele Axcesta a fost omul Maxim Mihai, model de rezistenţă anticommunistă, zugrăvit cu râvnă de scriitor adevărat în paginile cărţii lui Ionică Sava. E o carte tragică[, resorbită dintr-un destin tragic. Stilul alert şi dinamica faptului narativ conferă cărţii caltatea de lectură agreabilă şi captivantă. Nu ştiu dac-am reuşi săncropesc chiar o cronică, aşa cum mi-a fost în intenţie, am amestecat întâmplările din carte cu cele ştiute de mine, despre viaţa sa tumultoasă Stiu c-am sărit peste multe fapte demne de subliniat din perioada anilor de detenţie. Dar ce nu este demn de subliniat din viaţa sa tumultoasă? Eu l-am cunoscut bine, l-/am apreciat şi-am fost fascinat de dârzenia lui pilduitoare în lupta cu bivolul comunismului discreţionar. Am mai spus c-avea cele mai frumoase vite, dar mândria lui din ultima vreme era un taur pe care-l ţinea priponit în grădină. Intr-o zi s-a dus să-i schimbe priponul şi taurul a sărit asupra lui. L-a străpuns cu coarnele aşa de rău c-a murit imediat. Am fost la înmnormântarea lui, l-am plâns şi-am scris despre el. Nu aşa de bine cum a făcut-o Ionică Sava, căruia îi mulţumesc că m-a exonerat de la o datorie morală, preluând asupra sa o sarcină care mă depăşea Ar mai fi o problemă, oarecum colaterală acestei cărţi. Vorbim despre lupta împotriva comunismului, dar oare mai este necesară ţinerea acestui subiect în stare activă şi denunţătoare? . Bineânţeles că mai este, comunismul la noi n-a fost neutralizat decât formal şi parodic. El continuă să coexiste în mentalul nostru şi după ce-au dispărut condiţiile care l-au generat şi, mai grav, continuă să producă efecte. Faptul că acţiunea parlamentară de condamnare a comunismului a declanşat atâtea atitudini ostile sau că nu s-a putut elabora până acum o lege a lustraţiei e un semn că stafia mai colindă încă printre noi şi chiar are destui susţinători. Tumoarea nu este încă cicatrizată. E puţin anesteziată, dar, ştim bine, anestezia durează puţin, mai exact, până se va pune din nou în discuţie condamnarea lui. Atunci când problema va fi reluată, vom vedea şi cât de repede şi de eficient se regrupează şi ciracii fostului dictator. Cineva spunea că ne despărţim de trecut râzând, noi ne despărţim dramatic, subliniindu-i tragismul. Maxim nu este doar un personaj de roman, ci un simbol care-a salvat demnitatea românească greu încercată, a confirmat ideea că românul mai are demnitate de om şi nu-i doar un animal în turmă, mânat la abatorul istoriei de nişte ciobani artişzi ajunşi pe culmea valului murdar ce se abătuse asupra ţării [p.76-77] Mulţumim, Ionică Sava, să fii sănătos şi să ne mai bucuri cu asemenea lecturi propedeutice.

ESEU

Ştanţe pe pânzele vremii (album de Alexandru Cucereanu)

Un astfel de album e o expoziţie publică, deschisă, care umblă pe propriile picioare goale, din om în om, întâmpinându-i cu duhul înţelepciunii. Grafica lui Alexandru Cucereanu poate să şchiopăteze uneori, dar nu şi mesajul ei. Am privit redundanţe şi la marele Nicolae Grigorescu, dar mesajul misterios al picturilor lui pulsau, subteran, mai departe, prin secole. Alexandru Cucereanu are un stil eclectic şi modern. E un talent „înţepat”; el se saltă din epigramă în satiră, din urzică în trandafir. El, de fapt, mai mult elogiază lucrurile şi făpturile lumii şi chipurile înseninate, ale giganţilor ei spirituali. De aici galeria Gheorghe Istrate aureolată a lui Brâncuşi, a lui Preda, a lui Duiliu Zamfirescu… a oii năzdrăvane. Grafica lui Alexandru Cucereanu… cucereşte! – fiindcă el stă înfofolit în frunze de viţă de vie, el strănută polenul astral al viţei de fie înflorite şi se răscoace în spatele livezii secrete care îi guvernează şi îi plantonează casa. Alexandru Cucereanu ascunde acolo, în casă, în livadă, în albume, secrete care ţin doar de subţirimea pleoapei elevate, cea care ştie să citească pe sub linii, pe sub rotunjimi, pe sub simfonii grafice de neimitat. Bătrâne prinţ mioritic! Eu prefer, desigur, sferele perfecte. Dar şi cele aproximative îmi îndulcesc pipăitul ochiului. Matale ţi-ai găsit un stil – şi asta este rar pe lume. Mulţi, mii, au gângăvit în căutarea unui stil pe care nu l-au găsit niciodată. Matale ai dat cu piciorul în grădina cu miresme. L-ai găsit şi nu l-ai iertat! Prin Alexandru Cucereanu8 am … mai cucerit un univers plastic. Grafica dumnealui ţine cumva de schematismul animist al scrierilor arhaice, al primelor inscripţii rupestre. O câtă lume străveche!

NARCISISM ŞI ANTICALOFILIE Pădurea – spaţiu al tenebrelor; labirint iniţiatic; respiraţia pământului; imense tuburi polifone; Fântâna – oglindă în tremur a chipului ‚înclinat’ şi ‚declinat’ ; reflexie celestă (uraniană); joc rotund, lichid vital – potolire istovitoare; chemare perfidă; stele lichefiate care te îndeamnă să le atingi; adâncimi astrale. ‚Narcis’ – replică bucolică (campestră) a cântăreţului din fluier, Endymion (semnul poeziei); personaj mitic, tragic. Adorat de nimfa Eco (postumă a lui Eminescu), o refuză, şi ea îşi pune capăt zilelor (subiect de tragedie). Mâhnit de neîmplinire, se stinge de durere, iar în lichidul sacrificial apare o floare onomastică – narcisa. Pe Brâncuşi l-a impresionat şi inspirat această trinitate simbolică – pădure – fântână – Narcis, regăsită mai ales in beletristică. Alte întruchipări: hamadriade, iele şi Pann, zeul orb al naturii revitalizate, completează alte câteva personaje mitice. Primul proiect este ‚Fântâna lui Haret’ (izvorul cunoaşterii prin cultură), în care a văzut chipul tremurat al lui ‚Narcis’ (1909) apoi s-a întors la izvoare ‚Fântâna lui Narcis’ – traseul artistic de la tradiţionalism (fântâna arhaică, gorjenească) la modernism – limbajul sugerat al formelor. ‚Narcis’ şi ‚Capul lui Narcis’, în pofida instrumentelor diferite de experimentare, sunt contemporane ‚Cuminţeniei…’ şi expuse la ‚Muzeul de artă’ din Paris. Chipul aminteşte de ‚Supliciul’ (1906) sau de cele 12 ‚Capete’ de copil, imortalizate în materiale diferite – lemn, bronz, marmură, care se aseamănă nepermis, trădând criza de diversitate, de moment, a artistului, în căutarea unor forme inedite. ‚Narcis’ se priveşte ‚înclinat’ şi ‚declinat’, în oglinda apei, prin ochii săi dilataţi, exorbitaţi, dând impresia că drama ce va urma, va încăpea greu în nişte priviri normale, clasice. Gândul sinucigaş face ca ochii sa-i pară a ieşi din matcă, îngroziţi. Narcisismul în literatură este o stare de spirit uşor peiorativă, o calofilie modernă, contemplaţie idolatră intr-o oglindă ce reflectă uneori identităţi subiective, dar mai ales obiective, de la jocul ‚prim’ – barbian (realitate, contingent), la cel ‚secund’ – produsul artistic purificat. Legendarul Narcis îşi contemplă blândeţea în apă – oglindă, similar ‚cirezilor agreste’ (barbiene) reflectate torsionat în ‚grupuri de apă’ , dând ideea de imagine purificată, esenţializată, ruptă de contingentul banal şi impur – în fond idealul estetic al suprarealiştilor. Literatura, artele în general, nu copiază realitatea, ci o re-creează, conform unui ideal estetic personal sau subordonată unei doctrine (curent literar sau cultural). Fiecare artist are o lume a lui, particulară, o realitate proprie, mai apropiată sau mai îndepărtată de original, de prototip (‚Înclinaţie’ şi ‚Declinaţie’). Capul lui Narcis – în cele două variante (ipostaze) oferă imaginea oglindită a frunţii, a creştetului, iar gestul contemplării în aplecare, parcă se sprijină pe ochii încruntaţi şi disproporţionaţi faţă de dimensiunea capului. Aceşti ochi mari, expresivi îşi pot găsi identitatea în ‚Cicladele’ neoliticului, în arta feudală şi universală, pictura arhaică (minoră) sau în bucoavnele iconografice ale începuturilor de cultură.

Viorel Avram

www.oglindaliterara.ro

6037

AESOTERICAE (urmare din numărul anterior) Capitolul 2 In cadrul devenirii mele intelectuale, anii de scoala generala si de liceu, cat si lecturile care m-au acompaniat in aceasta perioada, si-au pus fara indoiala importante pecete. Una din acestea este figura “dascalului”, incepand de la binecunoscutul si clasicul Domnu’ Trandafir si ajungand pana la figura putin enigmatica a profesorului Vaillant. Din acest punt de vedere marturisesc cu mandrie ca am fost elevul Domnului Gheorghe Florea, profesor de limba si literatura romana a unui liceu di provincie. In amintirea multor generatii care au absolvit acest liceu de prestigiu a ramas cu titulatura di alint ”Mos’ Florica”, chiar daca nu era chiar asa de in varsta, dar vorba unui fost coleg, actualmente medic in SUA, cand i-am atras atentia ca a folosit expresia “baba de romana” pentru o profesoara de mai putin de 30 ani, “pentru noi, elevii, toti profesorii trebuie sa fie batrani”, dar termenul era folosit nu in acceptiunea de varsta cronologica, ci de plus de maturitate din care sa dea si scolarilor. Domnul Florea impunea respectul deopotriva premiantilor si repetentilor. In primul rand pentru ca era un bun profesionist, dar mai ales pentru ca era un om cu principii. In mod onest, de la bun inceput, isi expunea principiile, pe care era primul sa le respecte pana in panzele albe, chiar daca, uneori, aceasta putea sa insemne afectarea propriilor interese, lucru pe care, in mod irevocabil il cerea si de la ceilalti. Clasa din care am facut parte a avut norocul sa-l aibe si ca diriginte. Indraznesc sa spun “norocul” pentru ca avut talentul pedagogic, floare extrem de rara, sa ne dea senzatia ca suntem noi a-l conduce ... pe drumul trasat de el! Reusea sa starneasca in noi un straniu sentiment incarcat de o mare doza de afectiune, de intelegere si de protectie (!) pe care trebuie sa o dai unui copil mare, cand incerca sa glumeasca. Omul acesta aproape ca nu putea sa rada, pentru ca ii era contrara conformatia anatomica (parca avea buzele taiate in relieful fetei), si totodata parea atat de naiv in fata meschinariei vietii curente. Putini din noi, la acea epoca si chiar ulterior, au putut intelege importanta si calitatea amprentei pe care si-a impus-o in formarea noastra ca OAMENI, asa cum am devenit la diverse paliere ale vietii sociale. Pentru multi din fostii sai elevi, anonimi angajati in vartejul cursei vietii familiare si sociale, mai ales postdecembriste, Mos’ Florica ramane o amintire care, chiar daca pozitiva, pierde din ce in ce mai mult din contur, pentru a lasa spatiu realitatilor actuale concrete, iar relatari de genul “cum a cantat nasu’ Pandelica la cumetria lui...” sunt mult mai pretioase in siajul mnemonic al individului luat in parte decat postulatele unui biet profesor de romana de acum 30-40 de ani... Unora, putini din noi, insa, Domnul Florea a reusit sa sadeasca mirabila samanta a implicarii, poate pana la sacrificiu, a intelectualului in societate. Nu am avut niciodata curajul sa-l intreb daca este un adept al teoriei noocratismului al lui Camil Petrescu. A incercat sa ne impregneze, repetand-o atat de des, idea despre necesitatea combustiei interne a intelectualului pentru a putea darui societatii prin opera sa tot ce are mai bun si mai pur. Domnul Florea era un om sarac. In felul sau stingher, a incercat sa escamoteze aceasta realitate. Locuia intr-un cartier marginas de blocuri de unde venea cu autobuzul, in care deseori ma aflam si eu si puteam vedea cum era bruscat de diversi oameni ai muncii. Purta un unic costum de haine, de culoare verde inchis, cu lustru de atatea purtare, demodat, cu haina cilindru si scurta iar pantalonii excesiv de largi la coapse (gandul ma ducea la pantalonii de la uniformele ofiterilor germani pe care le vedeam in filmele despre al doilea razboi mondial). Este drept ca mai avea un costum, de culoare maro, pe care il imbraca numai la momentele festive, dar si acesta cu ceva lustru de purtare... Marturisesc ca l-am auzit odata in autobuz, tragand cu urechea, cum se lamenta ca in blocul de confort patru (!) care ii fusese repartizat (n.b. fara balcoane), bucataria era atat de mica ca nu a avut loc pentru dulapul de vase, pe care l-a plasat in hol. In acelasi timp, profesorul de atelier (materie foarte importanta pentru un liceu de cultura generala), un fost maistru caruia nu i-a mai placut lucrul in fabrica, nu a avut nici o problema sa i se repartizeze un apartament de confort 1, cu trei camere, la primul etaj, adica pe acea vreme, pentru stabi. Domnul Florea nu a fost un erou anticomunist, din cei care acum se inghesuie care mai de care! Ba mai mult, ca sa folosesc un eufemism, era un om “cu frica lui Dumnezeu”. Nu avea vocatie de martir, daca este sa folosesc acest termen, martirajul sau a fost unul intelectual (desi nu ma pot abtine sa nu comentez despre multi din eroii anticomunisti contemporani, ca parere psrsonala, ca nu pot sa cred in martirii obezi). Imi aduc aminte cum, la o ora de dirigentie dedicata (asa cum cerea programa scolara) zilei de 6 martie, m-am inscris la cuvant pentru a face impresie cu lecturile mele extrascolare (in fata unui profesor de romana) si sa vorbesc despre ziua de 6 martie asa cum am citit-o intr-o carte gasita in biblioteca parintilor: “Cronica de familie” a lui A. Dimitriu (mie, la acea varsta mi s-a parut un Forsyte Saga in varianta romaneasca). Abia am deschis gura (in gand imi si fluturau trambitele rezervate castigatorilor), cand Domnul Florea m-a readus cu picioarele pe pamant: “stai mataluta jos, ca acesta autor este un transfug (culmea inocentei, nu cunosteam

6038

semnificatia acestui termen!) si deci sa trecem mai departe”. M-am asezat jos confuz si rusinat. Dupa o saptamana, tatal meu, ofiter de securitate, a fost chemat la ordine pentru ca fiul sau vorbeste laudativ despre transfugi. Mos Florica? Nici gand, tatal uneia din colegele mele (ofiter de contrainformatii), vesnica aspiranta nenorocoasa la un premiu scolar, informat de fiica lui, a tinut sa intareasca vigilenta organelor in drept. Eram de acuma student si imi facea o reala placere, poate si orgoliu, sa aud in diverse circumstante, in tren, in autobuz, in diverse cercuri, etc, ca este ceva bataie pentru elevi (sau pentru parintii lor) sa reuseasca sa ajunga la clasele unde preda el. Ca pentru multi din generatia mea anii ’90 au fost ani intensi , de sperante, de munca, de implicare sociala, de implinire familiara. Mi se intampla cateodata sa rememorez, cu admiratie si recunostinta figura marelui si modestului profesor. Ignoram insa in mod inconstient un lucru: ca anii trec inexorabil si ca undeva, anonim si ducand o existenta mizera de profesor pensionar, Domnul Florea imbatranea. Iar la un moment dat, asa cum era si firesc, Domnul Florea a murit. Nu voi uita niciodata acea zi de sambata (in ce an?) cand, din pacate ma aflam intr-un alt oras si am primit un apel pe telefonul celular de la un numar necunoscut. La celalalt capat era sotia fostului meu diriginte, doamna Florea, care, culmea coincidentei, a lucrat la servicul contabil al spitalului unde am fost repartizat la sfarsitul facultatii si, sfidand legea, mi-a acordat un imprumut ca sa-mi cumpar ceva mobila dupa primul salariu (si nu dupa un an asa cum cerea regulamentul). Acum era doar o batrana, a carei voce nu o mai recunosteam si care, plangand in hohote imi cerea ajutorul pentru ca sotul ei era mort, depus in biserica, trebuia ingropat in acea zi si nu avea bani sa plateasca oameni care sa poarte sicriul. In saptamana care a urmat, in cadrul razboiului care izbucnise intr doua bande rivale a fost ucis un tanar. In ziua inmormantarii orasul a fost invadat de indivizi parca iesiti din filmele decrepite americane, care efectiv bruscau lumea prin piete. Nu am vazut picior de politist. Dupa amiaza a urmat inmormantarea, cu blocarea (evident de catre politie) a principalei artere de circulatie in oras, cu un cortegiu funerar in care Cadillac-ul mortuar era doar una din numeroasele limuzine. Florile ar fi acoperit bugetul pe o saptamana al spitalului de urgenta al orasului, din care lipseau medicamentele uzuale. Se cauta in continuare fosti securisti si informatori. Intre timp creste lista miliardarilor in euro, desi pe plaiurile mioritice nu si-a facut inca aparitia nici un Bill Gates, dar se speculeaza. Figura milionarului analfabet, Tanase Vasilescu poreclit Lumanararu, din romanele lui Camil Petrescu ramane tipica pentru societatea romaneasca, asa cum si Caragiale ramane un autor mai actual ca niciodata. Pe mine si pe o serie din colegii din generatia mea, idea datoriei si necesitatii combustiei interne a intelectualului, asa cum ne-a predicat-o Domnul Florea a fost un crez. In acest context, nu a necesitat nici un efort de memorie, ba chiar o bucurie intelectuala rememorarea versurilor din Glossa lui Eminescu “O lupta-i viata/ Deci te lupta cu dragoste de ea, cu dor/ Pe seama cui? Esti un nemernic de n-ai un tel hotarator/ Tu i-ai pe ai tai, de n-ai pe nimeni, te lupti pe seama tuturor!”. Cata naivitate! In aceasta realitate cotidiana de profunda criza morala, cei care asemeni mie au avut acest crez dar au si trebuit sa-si recunaosca falimentul fianciar, ar putea acuza damnata samanta care ne-a fost incoculata. Sau poate nu este chiar asa...

Florin Bulboacă

P. S. Traind de 7 ani intr-un exil impus din motive absolut personale, am fost intrebat de o reportera tv cum sunt vazuti romanii in Occident. Am raspuns, ca dupa parerea mea, daca in anii ‘60, in Vestul Europei, cineva spunea ca vine din Romania, se replica cu admiratie: “tara lui Brancusi si a lui Eugen Ionescu” (am folosit numai doua nume, cu riscul de a nedrepati atatia alti romani de merit, dar pentru a nu dilua mesajul). La aceeasi afirmatie in anii ’70 - ’80 s-ar fi raspuns: “da, tara lui Ilie Nastase si a Nadiei Comanici” (nu e rau). Acum, se spune “tara de servitori si de violatori”. Anul trecut a murit George Emil Palade, cetatean amerian de origine romana, laureat al premiului Nobel. Multi profesori de medicina din Occident s-au arat surprinsi ca era de de origine romana. Este foarte usor de spus ca sunt “ei” de vina ca nu ne cunosc. P.S. Au trecut mai bine de 10 ani de la moartea profesorului Gheorghe Florea si nu am ajuns inca la mormantul sau sa depun o floare si sa aprind crestineste o lumanare. Intrebare: ce legatura poate fi intre Capitolul 1 si Capitolul 2 ?

www.oglindaliterara.ro

FULGURAŢII

VIOLENŢA DIN MASS-MEDIA Ciprian-Ion Popescu

Teorii si rezultate ale cercetarii empirice Studiile asupra relatiei dintre media si violenta (mai ales violenta televizata) s-au dezvoltat mai ales in perioada anilor ’60, sub influenta urmatorilor factori: Recrudescenta si proliferarea unor forme de violenta in tarile occidentale – violenta strazii, ucideri de politisti, revolte ale elevilor si studentilor, inceputurile terorismului etc. Se declanseaza o campanie puternica impotriva televiziunii considerata a fi responsabila de agresivitatea tinerilor si de extinderea valului de violenta in societate. Lumeaafirma criticii televiziunii- este invadata de agresivitate din cauza televiziunii si a filmelor care exhiba violenta. In aceasta perioada, dupa cum afirma J. Lazar, televiziunea a intrat in tarile occidentale in perioada adulta, ocupa un loc de seama in viata publica si privata (Lazar, J., 1993, p. 13). Aceasta perioada coincide cu “prima generatie de tineret crescuta cu televiziunea”, cu spectacolul violentei televizate, cu cresterea masiva a delincventei juvenile si cu amplificarea prezentarii violentei in mass-media, film, televiziune, carte etc. Evolutia spre mediatizarea violentei va starni reactii critice dintre cele mai vehemente, pornite din convingerea ca “cu cat scenele de violenta sunt mai numeroase cu atat impactul lor nefast este mai puternic: violenta televizata este ca o otrava, ea actionand cu atat mai intens cu cat doza este mai puternica” (Burgelin, O., 1970, p. 16).Televiziunea este perceputa in modul cel mai negativ ca o “scoala a crimei si a delincventei”, mai ales a delincventei juvenile. Tinerii au tendinta – sustin criticii televiziunii- de a reproduce in viata actele de violenta de pe micul sau marele ecran. Este o perioada de controverse, de exprimare a unor puncte de vedere exclusiviste asupra efectelor si functiilor sociale ale televiziunii. Unii analisti considera ca marii consumatori de televiziune se caracterizeaza prin frica, angoasa (teama de violenta ii face sa evite a mai iesi seara in cartier), consideranduse ca violenta televizata tinde sa genereze pe scara mare sentimente de insecuritate si stari de panica. G. Gerbner (1990) identifica corelatii statistice intre aceste stari si consumul masiv de televiziune. Potrivit altor aprecieri, consumul masiv de programe violente ii desensibilizeaza pe oameni – ceea ce se manifesta prin faptul ca acestia nu mai sunt atat de sensibili fata de actele de violenta si de victimele violentei. Se instaleaza o stare de indiferenta fata de imprejurarile violente, oamenii fiind mai putin dispusi sa vina in ajutorul victimelor violentei. In aceasta faza incipienta a cercetarilor asupra consecintelor violentei televizate sunt detectate efecte cu totul contradictorii: sporirea sentimentului de izolare la marii consumatori TV si intarirea tendintelor de retragere din realitate; accentuarea fenomenelor de instrainare de comunitate la cei puternic dependenti de media. Uneori se considera ca televiziunea poate dezvolta comportamente de cooperare (influenta pozitiva), uneori se afirma ca ea genereaza agresivitate (influenta negativa). Aceste critici si controverse teoretice nu sunt sprijinite de suficiente date de cercetare. Se simtea nevoia unor studii privind influenta TV asupra comportamentelor, mai ales asupra consecintelor violentei televizate. De exemplu, in SUA, in 1982 s-au publicat cca. 2500 de studii referitoare la aceste probleme. Cercetarile si concluziile lor sunt orientate de trei teze de baza: 1. Teza “efectului catarctic”; 2. Teza suscitarii violentei; 3. Teza efectului intaritor . Efectul catarctic ar fi caracteristic consumului cultural in general. In viata cotidiana oamenii sunt confruntati cu diverse situatii frustrante care pot provoca alunecarea in acte de violenta, de agresivitate. Catharsisul ofera eliberarea de aceste frustrari prin “participare simbolica”, imaginara la scenele de violenta si la actele de agresivitate. Programele de violenta ale TV pot constitui un suport si un mijloc de eliberare a indivizilor de inclinatii si

tentatii agresive. Unele investigatii arata ca televiziunea este mai eficace sub acest aspect pentru oameni din medii sociale mai modeste; cei din categoriile sociale mai favorizate au la dispozitie o gama mai larga de mijloace pentru a se realiza si a se elibera de frustrari si pulsiuni agresive. Multi cercetatori sunt de parere ca prin mesajele violente media constituie o sursa de stimulare a agresivitatii si a comportamentelor violente. Dr. Franck Brady afirma ca “expunerea la stimuli agresivi mareste starea emotionala a individului, care, la randu-i va creste probabilitatea comportamentului agresiv” (Franck Brady, Raport introductiv la Conventia internationala asupra violentei in media, Manhattan, N.Y. 2 oct. 1994). Tinerii pot ajunge sa creada ca violenta este singurul mijloc de a-si rezolva conflictele. Modelul spectacolului violentei se extinde in toata lumea: S.U.A. exporta cu peste 30% mai multe programe violente decat se consuma in S.U.A. “Violenta – spune G. Gerbner – este un limbaj universal si atractiv care nu are nevoie de cuvinte” (idem, p.78).George Comstock a examinat in 1990 216 anchete asupra relatiei televiziune-violenta care arata ca adolescentii supusi continuu la violenta TV se comporta in mod agresiv datorita faptului ca se identifica cu personajele violente. El subliniaza: “Am creat o cultura a violentei”. Ceea ce este deosebit de important este modul in care este prezentata violenta in programele televiziunii. Violenta prezentata ca justificata (de exemplu, legitima aparare) poate spori probabilitatea comportamentelor agresive si , de asemenea, cand violenta apartine unui personaj preferat, erou luat ca model. In general, cand personajele agresive sunt prezentate ca modele de comportament, ele pot deveni o sursa de incurajare a agresivitatii, mai ales in cazul copiilor si adolescentilor aflati mereu in cautare de modele. Pentru ca agresivitatea “stimulata” prin mediatizare sa se manifeste trebuie sa apara si ocaziile potrivite pentru ca individul sa-si arate “performanta” prin violenta. De asemenea, deprinderea violentei prin media presupune anumite caracteristici si trasaturi psihosociale ale receptorilor si depinde de apartenenta acestora la anumite grupuri si medii sociale. Comunicatorii trebuie sa manifeste si ei retinere in ceea ce priveste prezentarea ca „model” a personajelor violente. Teza efectului de intarire al media sustine ca personajele si mesajele violente nu fac decat sa actualizeze si sa intareasca pulsiuni si tendinte agresive existente la indivizi, in functie de felul in care au fost educati si socializati. Se pare ca mai inclinate spre agresivitate si preluarea mesajelor violente sunt persoanele care sufera de un deficit de stabilitate afectiva si sociala, precum si cele mai putin integrate in mediul lor. In concluzie, conform acestei teze, mass-media nu creeaza agresivitate si mai ales nu determina schimbarea atitudinilor si comportamentelor in directia agresivitatii. Ele pot, in anumite cazuri, sa actualizeze tendinte deja existente. Efectul de suscitare a violentei nu depinde atat de mesaj cat de alti trei factori: 1. Structura personalitatii subiectului; 2. Situatia in care se afla; 3. Grupurile de apartenenta si de referinta ale subiectului. O distinctie ce trebuie facuta este cea dintre violenta reala (violenta strazii) – care este reprodusa de media (in actualitati, reportaje etc.) si care, in mod firesc, apare ca scandaloasa, trezind repulsie si reprobare – si violenta fictionala care, din modul in care este prezentata si integrata in universul fictional nu mai apare drept ceva “scandalos”. In fictiuni (seriale, filme politiste etc.) violenta este integrata in logica naratiunii aparand ca un fapt normal. Numerosi critici considera ca este inacceptabil modul in care violenta este inscrisa intr-o logica fictionala care o legitimeaza (valorizeaza). Pericolul apare atunci cand se face din violenta o “valoare” si este promovat un model de civilizatie in care violenta se prezinta ca o componenta justificata, banala sau chiar normala.

www.oglindaliterara.ro

(continuare în nr. viitor)

6039

POEZIE ALEXANDRU CAZACU Elegie hibernală Umbra păsărilor Joacă un teatru absurd Peste castelul de apă Din mijlocul câmpiei Unde iubirea a coborât Printre arbori şi pietre Ce se macină Cu fiecare sărut al nostru Tulburat de îndoiala verbului a fi Sub soarele de iarnă Rămas printre noi Precum inima unui cerb Sacrificat de barbari La marginea pădurii

Ninge

Ninge Şi nu mai ştiu Dacă este seară sau dimineaţă Dacă fereastra spre grădină S-a umplut cu devremele sau târziul Acestei ierni ce ne priveşte Cu ochii zăpezii Aşternute înainte de copilărie. Ninge Şi caii albi sălbatici Înconjoară lumea Iar orizontul se închide În bulgări de omăt Ce peste visele noastre Încet se sfărâmă. Decembrie O dâră de sânge Lasă în urmă cuvintele Amurgul se aglomerează În petalele garoafei Şi sunetele simfoniei O iau înaintea orchestrei Un fel de noapte Picură pe streşini Şi se ascunde în noi Odată cu sfârşitul copilăriei Pahare de şampanie Ţin prizonieră înfrângerea În scrisori de arhivă Citite la lumina zăpezii Degetele mâinii Îmbătrânesc pe faţa de masă Şi peste urme de sănii Ninge tăcut Prin Heidelberguri îngheţate.

6040

EMILIAN MIREA am fi putut fi încă adolescenţi am fi putut fi încă adolescenţi dacă tu nu îmi vorbeai despre iubirile trecute şi eşuate dacă tu nu mă puneai faţă în faţă cu solzii duri ai realităţii m-am zbuciumat ca înainte de o compunere la limba română eram un fel de regizor al singurătăţii afişate un aspirator de false probleme iar contradicţiile mă biciuiau spartan şi fără o gură de apă sunt încă alăptat la sân de copilăria pe care am pierdut-o şi primul detractor al murdăriei şi al minciunii transformate-n iederă revelaţie la o margine de râu revelaţia fu mare: m-am văzut, în depărtare ca un cal scăpat din frâu – mi-e dor de părinţi, de casă mi-e dor de ce-am fost cândva – m-am însurat cu-o angoasă şi cu-o nebunie grea a coborât în mine Poezia a coborât din nou în mine Poezia e-un amalgam de strofe şi cuvinte şi-un uragan de aduceri aminte care-mi trezesc încet melancolia nici n-a bătut la uşă a intrat aşa neinvitată şi pufoasă ca o singurătate nevricoasă sau ca stafia albă de sub pat eu sunt clientul ei, aşa se ştie sunt norma de pe cartea ei de muncă – e grea singurătatea şi adâncă dar plină de atâta reverie

www.oglindaliterara.ro

CONSTANTA CORNILA Ecouri Urma sărutului De pe frunza întoarsă Cade ca o rană În golul cuvintelor De la Miază-zi Se aude un tunet De paşi Coborînd În pădurea pustie Unde abia se terminase Războiul... Celor două ecouri. UN NUME A venit o lebădă Să pună stăpînire Pe cuvintele mele. O piruietă mă salvează Din albul tăcerii Traversîndu-mă Peste apa transparentă Pînă la poalele Unei sălcii Ce n-a putut să Plîngă, Doar a strigat pe nume Pe cel mai vinovat. DINCOLO Cînd o mînă S-a mutat în genunchi La ultima rugă Ai apărut ca o clipire Aerul din jur S-a cutremurat De tăcere Rănindu-mă Cu milă O săritură m-a trecut pragul Înverzit de tăcerea tainei tale Ce s-a aşezat Pe umerii mei Se făcuse frig… Sufletul îşi risipise Căldura Dincolo... SECRET ŞTIUT Statuia din colţ Ştie de cîte ori Copacul de sub ea Plînge... Aşteptînd răspuns. De la frunzele sale Peste noapte Transformate În sabii ascuţite Pregătind în ascuns O revoltă împotriva Crengilor uscate De-atîtea jurzminte Destrămate Aşezate pe o bancă pustie Unde nu mai ajung Cei ce se iubesc...

Egiptul de Sus

MOZAIC

-haibun cu senryuri-

Acum doi ani, pe vremea asta mă întorceam din Egipt. La câteva zile după sosire, mi-am pus amintirile în ordine. Am sortat pozele cronologic, pe foldere. Am pus “pe hârtie” o descriere a concediului, pentru uzul prietenilor şi al rudelor. În final am scris o secvenţă de senryuri. De curând am recitit amintirile. Şi mi-am dat seama că nu sunt atât de rău scrise, cum crezusem iniţial. În plus, pentru o notă de original, m-am gândit să unesc cele două texte existente într-un fel de haibun - pagini de jurnal împănate cu senryuri. Egiptul – copil crescut la sânul unui şarpe lung – Nilul 1. Sejur la Hurghada Am fost iniţial cazaţi la vreo 30 km de Hurghada, într-un “hotel” de 5 stele, situat în golful Makadi. Ghilimelele indică faptul că nu este pur şi simplu un hotel, ci un complex de câteva sute de clădiri de diverse dimensiuni, pe hectare întregi, cu săli de masă imense, piscina aşijderea, plajă proprie la Marea Roşie, set bogat de servicii. Clădirile sunt unite fie prin alei pline de verdeaţă (deşi în jur e deşert) fie prin podeţe peste lagune. Cineva hotarât să-şi petreacă sejurul se simte acolo în al nouălea cer. Asta presupune să plătească “all inclusive” -mâncare, băutură şi o parte din servicii la discreţie- şi să poarte în permanenţă la mână o brăţară din plastic pentru a semnala acest lucru. Noi, având numai demipensiune, nu purtam brăţări, dar nici n-aveam nevoie, am stat acolo numai 4-5 zile cu totul, două la sosire şi două la plecare. Iar în timpul ăsta am făcut excursii care asigurau masa de prânz. În Hurghada e plin de ruşi, cred că peste 80 %. Explicaţia e următoarea: prin anii ‘60, barajul de la Aswan a fost construit cu ajutor rusesc, ajutor care nici până în ziua de azi n-a fost plătit. În compensaţie, turiştii ruşi au subvenţii de cca 50-70% din tarif, probabil acordate prin facilităţi fiscale. Personalul hotelului o rupe bine pe ruseşte şi, când constată că nu eşti rus, urmează secvenţa clasică “Were are you from?” “Romania” “Aa, Romania ! Haghi !”. În prima zi ne-am plimbat prin împrejurimi şi am făcut câteva ore de plajă. Fără nicio grijă, bătea vântul şi nu simţeam nimic. Abia seara am simţit câte ceva. Marea Roşie e mai albastră decât Marea mea Neagră A doua zi am fost într-o excursie cu un vaporaş la o insulă, în scop de snorkeling - înotat la suprafaţă cu mască şi tub, pentru a admira recifele de corali şi peştii de o varietate fantastică. Snorkeling printre corali şi peşti – constat că-mi plac bancurile A fost frumos, dar înotatul şi un pic de plajă s-au adăugat la cea din ziua precedentă si rezultatul a fost dezastruos.

M-am convins că Marea Roşie îşi merită numele - după două zile eşti roşu ca racul. O săptămână n-am putut dormi decât într-o singură poziţie. M-am cojit practic pe tot corpul, mă felicit pentru faptul că n-am facut nudism. Leni a scăpat mai ieftin – a purtat vreo trei zile un plasture pe nas. Intruşi pedepsiţi de Amun Ra – am ajuns rapid un pârlit 2. Croaziera pe Nil În ziua următoare am plecat cu autocarul spre Luxor. Pe drum am văzut satele egiptene, păzite cu puşca, se autoizolează singuri. Nu-şi păzesc averea, e o sărăcie lucie, ci îşi apără intimitatea, Alah ştie de ce. În Luxor ne-am îmbarcat pe vaporaş, cu care am mers pe Nil în sus timp de 5 zile, până la Aswan. Nilul e plin de astfel de vaporaşe, sunt 500-600 în total. Pe drum am văzut o mulţime de temple - din Karnak, din Luxor, al reginei Hatsepsut, mormintele faraonilor din Valea Regilor (inclusiv al lui Tutankamon), din Edfu, din Kom Ombo, de pe insula Philae şi ultimul - cel de la Abu Simbel. Am aflat multe despre istoria şi mitologia Egiptului antic, dar şi câteva obiceiuri şi întâmplări din Egiptul actual. Câteva exemple interesante. Amun Ra e zeul cel mare, iar pe lângă el mai sunt o mulţime: Isis, Osisris, Seth, Horus, Hator… Dar unul e mai simpatic. Se spune că un faraon, mergând la o bătălie, a lăsat în fiecare sat câte un soldat să păzească. La întoarcere, în unul din sate, jumătate din femei erau însărcinate. Ca să-l pedepsească pe vinovat, faraonul i-a tăiat un braţ şi un picior. Ulterior şi-a dat seama de greşeală, omul îi adusese câţiva zeci de viitori ostaşi. L-a înnobilat şi mai târziu a fost zeificat sub numele de Amun Min. Pe pereţii câtorva temple, de exmplu la Luxor, este prezentat fără o mână, fără un picior, dar cu un penis imens in erecţie. În faţa templului din Luxor se găseşte un obelisc. Iniţial erau două, de-o parte şi de alta a intrării, dar unul din ele a fost oferit Franţei prin 1830. Astăzi împodobeşte Place de la Concorde şi este una din celebrităţile Parisului. La schimb, egiptenii au primit un ceas care n-a funcţionat niciodată. Luxor aşteaptă şi-acum pentru obelisc al său turn Eiffel În multe temple existau nilometre, nişte puţuri oblice care duceau până la Nil şi unde creşterea Nilului era urmarită de preoţi pe nişte scări gradate. Dacă inundaţia era abundentă, era semn de belşug şi creşteau impozitele. În perioadele de secetă, impozitele erau reduse. Faraonii din vechime îşi respectau intelectualii –preoţii, scribii- mai mult decât faraonii de azi. De altfel, arhitectul Imhotep, cel care a proiectat prima piramidă din Egipt, piramida în trepte de

www.oglindaliterara.ro

Dan Norea la Sakkara, a fost zeificat. Imhotep – pe-atunci intelectualii mai preţuiţi ca azi Câteva temple (Edfu, Kom Ombo, Philae) sunt ceva mai noi, din perioada ptolemeică, adica de prin 300-400 îen. Evident, s-au păstrat mai bine decât celelalte, cu 1000-1500 ani mai vechi. Dar constaţi că dacă timpul a fost mai îngăduitor, oamenii în schimb n-au fost. La Edfu, şi nu numai, figurile zeilor şi ale faraonilor au fost distruse cu dalta de către creştini. La vânturi şi cutremure, la lăcomia care a dus la jefuirea majorităţii mormintelor, inclusiv a celor din piramide, la războaiele care au dus la distrugeri masive, un exemplu fiind Biblioteca din Alexandria, s-a adăugat intoleranţa religioasă. Câteva din temple urmau să fie inundate în urma barajului de la Aswan. Ca urmare, au fost mutate cu ajutor Unesco, la zeci de km distanţă. E cazul templului de la Philae şi a celui, mult mai celebru, de la Abu Simbel, săpat în munte. La Abu Simbel Ramses mă-ntreabă – cine-i Ştefan cel Mare ? Deşi în jurul Nilului a înflorit Egiptul, pe malurile lui e multă sărăcie. Case dărăpănate, neterminate, multe fără geamuri şi chiar fără acoperiş. Vezi oameni disperaţi, care trag de tine să-ţi vândă o bucată de pânză vopsită, un bibelou sau un papirus pictat, toate contrafăcute. Sunt ca un roi de muşte de care nu poţi scăpa până nu ajungi la vapor. Prin comparaţie, bişniţarii noştri, precum spălătorii de geamuri din intersecţii, sunt plini de decenţă. Ştiam că în Egipt se negociază, dar pe stradă e bine să eviţi tranzacţiile, pentru că habar n-ai care e preţul real. Pleacă de la o sumă astronomică şi, văzând că nu eşti interesat, coboară succesiv până la 5-10 % din preţul iniţial. E clar că dacă, neavertizat, accepţi preţul iniţial, esti jefuit pe faţă. La cumpărături căpătai respect pentru bişniţari români

6041

MĂRTURII Ai noştri români, în Kazahstan Prof dr. univ. Vasile Şoimaru, din Chişinău, este cunoscut în lumea literară din Basarabia şi nu numai ca un neobosit patriot unionist şi colindător prin istoria neamului nostru, chiar şi dincolo de hotarele ţării, în căutarea românilor deportaţi de bolşevici, incercând să-i contacteze pe supravieţuitorii stabiliţi, forţat, departe de patrie, în Siberia. Dar el a contactat şi numeroşi români din Canada, SUA sau din locuri mai aproape de Ţară, pe mulţi reunindu-i într-o carte ilustrată, intitulată „ Românii din jurul României”. Cu puţin timp în urmă, el s-a întors dintr-o călătorie făcută la...capătul lumii, în Kazahstan. Despre această mare aventură, am încercat să aflăm amănunte, printr-un dialog, sperăm, interesant, redat în cele ce urmează. - Domnule profesor, cum aţi ajuns în îndepărtatul Kazahstan şi ce aţi căutat acolo? - În 2008, la festivităţile organizate la Alba Iulia, cu prilejul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, l-am cunoscut pe Nicu Pluşchiş, liderul românilor din Kazahstan, care mi-a reproşat faptul că românii de acolo se simt ca pe o insulă pustie într-o mare slavă; nimeni nu ştie nimic de existenţa şi de dorurile lor. Şi-ar fi dorit, probabil, ca şi ei să se regăsească în paginile albumului „Românii din jurul României, în imagini”, carte lansată, atunci, la Alba Iulia. De la acea manifestare a trecut mai bine de un an şi jumătate, ca să pot onora, în sfârşit, invitaţia Societăţii Culturale a Românilor din Kazahstan „Dacia”, aflându-mă acolo în perioada 26 mai - 3 iunie a.c. - Cum trăiesc românii de acolo şi care sunt impresiile cu care v-aţi întors acasă? - Din primele zile, m-am convins că majoritatea românilor pe care i-am contactat acolo nu şi-au pierdut nici firea, nici limba românească, nici chiar multe din obiceiurile deprinse de la părinţii lor... Totuşi, cu anii, dorul de Patria lor istorică a devenit mai puternic, pentru alinarea căruia nu există alt leac în lume decât revenirea acasă. Dacă nu pentru totdeauna, măcar atunci când îi macină dorul... Nu întâmplător românii kazahi şi-au numit Ansamblul lor folcloric „Dorul”... Pe 31 mai, de Ziua comemorării victimelor staliniste în Kazahstan, am depus cu toţii, în frunte cu ambasadorul României la Astana, Emil Rapcea, coroane de flori la Monumentul din Spassk (40 km de la Karaganda), ridicat în memoria prizonierilor români de război şi civili care au murit în detenţie în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului ,între anii 1941 şi 1953. Acolo am reuşit să cunosc mai mulţi români adevăraţi şi să-l reîntâlnesc, pe liderul lor Nicu Pluşchis, născut dintrun tată lituanian şi o mamă româncă, basarabeancă din neamul muntenilor călărăşeni. - In afara acestuia, ce români mai deosebiţi, apropiaţi de preocupările dvs., aţi întâlnit? - Mare mi-a fost mirarea să întâlnesc, în această imensă ţară (de circa 3 mln. km pătraţi şi doar 15 mln. populaţie), un adevărat poet român, ajuns la vârsta de 75 de ani, pe nume Simion Plămădeală, să-i trec pragul locuinţei sale modeste de la periferia oraşuluiminier Karaganda, să-i admir bogata sa bibliotecă - circa 3000 de cărţi, majoritatea româneşti -, el fiind cel mai reprezentativ român din Kazahstan. Dar iată ce zice chiar el despre el: „M-am născut în 1935, la Grinăuţi, localitate aflată la o distanţă de 12 km de oraşul Bălţi. Cât ai să trăieşti, oriunde ai să fii, să rămâi român. Niciodată să nu spui că eşti moldovean sau basarabean, cum vor ei, îmi spunea mama. Am urmat cinci ani Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău. În 1958 sau 1959, a apărut în librăriile din Chişinău o ediţie bucureşteană a operei lui Eminescu. Ca s-o cumpăr de la o librară cunoscută de a mea, Haia -, mi-am vândut haina nou-nouţă de pe mine. În 1959, ultimul an de studii la filologia română a Institutului Pedagogic „Ion Creangă”, pe lângă alte păcate ale mele, am refuzat să predau limba rusă într-un sat de pe malul Prutului. Eu le-am zis că m-am pregătit să predau copiilor limba poporului nostru. Am fost nevoit să plec la Karaganda, căci în altă parte nu mă mai primea nimeni. Acolo am rămas, în centrul Kazahstanului. Am lucrat mai mult de 30 de ani sub pământ, în mina de cărbuni. Minerii primeau bani frumuşei... Lucram lăcătuş-electromecanic pe combinele subterane, nişte utilaje deosebit de mari. Mureau mulţi oameni, in urma unor explozii. Le spuneam mereu că sunt român, nu moldovean. Ţin o rusoaica (o belaruscă) din moldovenii cei plecaţi din Basarabia după 1700. Am o fată foarte frumoasă, Aurica, şi un băiat de treabă, Sergiu. Ei încearcă şi reuşesc să vorbească şi româneşte. Eu ştiu că suntem aici 33.000 de români. Statul român ne-a ajutat să ne organizăm, ne-a dat costume populare româneşti şi steag românesc, nu moldovenesc...”. - Există vreo legătură între acest român autoexilat şi poetul S. Plămădeală, de care mi-a vorbit, cândva, într-un interviu, marele şi regretatul Grigore Vieru? - Există, sigur că există.A fost coleg de facultate cu Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Mircea Druc, Anatol Ciocanu, Spiridon Vangheli (cu ultimul fiind şi consătean) şi mulţi alţii. S. Plămădeală a ajuns în Kazahstan în anii ’50, ca mulţi conaţionali de-ai săi, la lucrările de dezţelenire desfăşurate de regimul sovietic al lui Nikita Hruşciov. Motive a avut mai multe, inclusiv refuzul de a scoate referinţele la opera politică a lui Eminescu din ultima sa teză de curs şi de a preda limba rusă într-o şcoală românească de pe malul Prutului. În cei peste 30 de ani de când se află în Karaganda, a scris sute de poezii în limbile română şi rusă, prin care şi-a exprimat suferinţa îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba şi identitatea românească a moldovenilor. Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe mulţi şi sunt publicate periodic în presa locală în traducere rusească. Sutele de poezii pe care le-a scris arată că nu şi-a trădat niciodată sfânta lui Patrie - limba română. Printre titlurile acestor poezii: „Cu deznădejdea am trăit”, „Am suferi gândind mereu”, „În hăul negrului mormânt”, „Veni-va ziua cea din urmă”, „Din frumuseţea ta, Moldovă”, „Are inimă şi floarea”, „Noi şi ei, cotropitorii”, „De n-ar fi în lume doine”, „Mi-e dor de-o dulce româncuţă”, „Apusul meu însângerat” ş.a.

6042

(continuare în nr. viitor)

www.oglindaliterara.ro

Ioan Popescu - Nu există posibilitatea ca opera lui poetică să fie publicată şi în Basarabia după care tânjeşte; am văzut asta din titlurile poeziilor pe care le-ţi amintit? - Cu siguranţă, i-am promis asta şi o să mă ţin de cuvânt. Veţi primul care va afla acest lucru. În altă ordine de idei, m-am bucurat mult că populaţia băştinaşă, dar şi conducerea acestei ţări, mai ales a regiunii Karaganda, se poartă suficient de bine cu românii noştri, ajutându-i în consolidarea Societăţii lor culturale „Dacia”. Cel mai mult, însă, sunt ajutaţi de către Ambasada României la Astana, de către ex-ambasadorul Vasile Soare, ambasadorul actual Emil Rapcea. Socotiţi numai cât a costat excursia unui grup de etnici români de toate vârstele din Kazahstan prin toată România sau concertul folcloric din Karaganda al unor artişti de prestigiu veniţi din Ţară, care a durat mai bine de şase ore, ambele organizate cu sprijinul Ambasadei române! Dar ea nu reuşeşte să le facă pe toate, pentru că marea majoritate a etnicilor români din Kazahstan provin din Basarabia… - Actuala putere de la Chişinău are relaţii cu Kazahstanul, mă refer, în primul rand la cele economice? - Din câte cunosc eu, destul de firave. Fostul regim comunist de la noi a reuşit, însă, să lase nişte urme adânci de tot în stepa kazahă, urme legate de restrângerea masivă a activităţii economice a unicului om de afaceri moldovean, miliardarul Anatol Stati. Căci, dacă Stati achita toate poliţele banditeşti ale bolşevicilor moldoveni, şi dacă Stati nu era Stati, ci un fel de Voronin sau Tkaciuk, fiţi convinşi că activitatea acestuia continua vertiginos şi în prezent... Ar putea oare calcula cineva dintre economiştii comunişti pierderile de miliarde de dolari, provenite din astfel de activităţi distructive ale comuniştilor moldoveni, cei care doar finanţele lui Stati n-au reuşit să le ia sub controlul lor, dar, practic, i-au lichidat activitatea economică în această ţară asiatică, activitate care putea face mult pentru asigurarea ,pe mulţi ani, a R. Moldova cu carburanţi... Domnule profesor, vă mulţumesc pentru acest inedit interviu şi vă urez să publicaţi cât mai multe cărţi, cu şi despre românii de pretutindeni. Să nu-l uitaţi, însă, pe autorul poeziei “Noi şi ei, cotropitorii”…

Marile religii ale lumii Daniela Dudău

Iudaismul Iudaismul este religia poporului evreu. Originile sale trebuie căutate în ientul Apropriat, în Mesopotamia, Canaan şi Egipt. Acesta este spaţiul în care strămoşii evreilor au trăit timp de un mileniu, înainte ca documentele scrise să îi menţioneze sub numele de Israel şi înaite ca un stat al evreiilor să se constituie în regiunea numită Palestina, între munţii Libanului şi Peninsula Sinai. Iudaismul este original, în primul rând pentru că poate fi considerat ca cea mai veche dintre religiile monoteiste. Nucleul acestei religii este credinţa într-o singură divinitate, Dumnezeu, şi negarea existenţei oricărui alt zeu. Fundamentele religie iudaice Cartea sacră a iudaismului este Torah, care se compune din mai multe scrieri. Pentateuhul (Cele cinci cărţi) cuprinde relaterea modului în care Dumnezeu a creat lumea şi oamenii, istoria peregrinărilor strămoşilor poporului evreu între Mesopotamia şi Egipt, mesajul pe care Dumnezeu l-a trimis poporului prin profetul Moise şi, de asemenea, legile hotărâte de către Dumnezeu. Profeţiile sunt texte care relatează profeţiile şi faptele săvârşite de către cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru a transmite mesajele sale către popor, precum Ilie, Daniel, Isaia, Ieremia etc. Scriile sunt cărţi care istorisesc faptele regilor sau se compun din imnuri şi poezii religioase dedicate lui Dumnezeu. Se poate spune, aşadar, că Torah este o scriere religioasă, dar şi una istorică, juridică sau chiar literară. Aici sunt cuprinse credinţele şi legile poporului evreu, speranţele sale, dar şi istoriile celor mai glorioase sau ale celor mai tragice momente din existenţa sa, înaite de cucerirea romană. Torah este cunoscută de către creştini ca Vechiul Testament, care, alături de Noul Testament, formează Biblia, carte sacră a creştinismului.În felul acesta scriierile iudaice au intrat în tradiţia tuturor popoarelor europene şi reprezintă unul din fundamentele universale. Torah ca sursă istorică Textele din care este alcătuită cartea sfântă a iudaismului nu au fost compuse toate în aceiaşi epocă. Cele mai vechi sunt cele cinci cărţi ale Pentateuhului, a căror redactare a început, probabil, în scolul al X-lea î.Hr. Cele mai noi dintre cărţi au fost definitivate în secolele III-II î.Hr. Datorită perioadei îndelungate în care au fost redactate şi completate diversele cărţi, Torah este şi o importantă sursă istorică, atât pentru istoria evreilor, cât şi pentru istoria altor popoare din Orientul Apropriat. Unul dintre momentele cele mai importante în istoria poporului evreu, aşa cum este relatată în Cartea sacră, se leagă şi numele lui Moise. Acesta a fost unificatorul triburilor evreilor, pe care le-a salvat din captivitatea egipteană. Tot el este cel prin care Dumnezeu a trimis legile mai poate fi numită şi mozaică, după numele profetului. Pe baza unor surse variate, mai ales de origine egipteană, savanţii au ajuns la concluzia că această reformă sa produs, probabil, în secolul al XIII-lea î.Hr. În cursul secolelor XIII-XII i.Hr. evreii s-au instalat în Palestina, iar în secolul al XI-lea î.Hr. s-a format statul Israel, sub conducerea regelui Saul. Templul O dată cu domnia celui de-al treilea rege, Solomon

MOZAIC (972-933 î.Hr.), în viaţa religioasă iudaică începe o etapă nouă. Solomon a construit cel dintâi templu din Ierusalim. Acesta are o semnificaţie excepţională : este unicul loc în care se pot săvârşi riturile prin care este slujit Dumnezeu. În secolul al VI-lea î.Hr. regele Nabucodonosor din Babilon a cucerit Ierusalimul, distrus templul şi a dus în exil cele mai importante familii, inclusiv pe cele ale preoţilor care serveau în templu. În toată perioada exilului, care a durat aproximativ 50 de ani, nu au putut fi săvârşite riturile, deoarece credinţa nu permitea ca un templu să fie construit pe un alt pământ decât cel al Ierusalimului, Ţara Sfântă. La încheierea exilului, sub protecţia regilor persani, a fost construit cel de-al doilea templu, care a fost distrus în anul 70 d.Hr., de către armata romană. Acest eveniment a amplificat fenomenul mai vechi al diasporei, mulţi evrei fiind obligaţi să se refugieze în Europa sau în Nordul Africii, fenomen care a continuat şi în Evul Mediu. Diaspora şi evoluţia religiei iudaice În afara Ţării Sfinte, comunităţile evreieşti au fost îndrumate spiritual de către rabini. Pe baza opiniilor rabilor s-a realizat unificarea riturilor din diferitele comunităţi din diasporă, prin dezvoltarea Mişnei, colecţie de legi rabinice, şi a Talmudului, comentariu la Mişna. Talmudul a contribuit la adaptarea comunităţilor iudaice la condiţiile sociale şî politice foarte variate în care trăiau, ajutându-le în acelaşi timp să-şi păstreze identitatea lingvistică şi religioasă. Sinagogile, apărute încă din timpul exilului babilonian, ca locuri de studiu şi de cult, au contribuit în perioada medievală la creşterea prestigiului rebinilor. Supus persecuţiilor în Europa Occidentală, iudaismul medieval a beneficiat, de regulă, de toleranţa musulmanilor. Perioada stăpânirii musulmane în Spania, de exemplu, a reprezentat o adevărată „vârstă de aur” pentru evreii de aici, ai căror conducători au jucat rolul de intermediari între culturile arabă islamică şi creştină. Budismul Religia budistă a apărut în nordul Indiei, teritoriu locuit încă de la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. de către indo-arieni. Religia acestora este bazată pe Vede, texte sacre a căror studiere era misiunea brahmanilor a trecut printr-o perioadă de criză. Una dintre convingerile fundamentale ale acesteia era cu deosebire tulburătoare : credinţa în reincarnare. Conform religiei brahmane, corpul nu este decât o formă temporară, în timp ce spiritul care îi dă viaţa este etern. După moartea corpului, spiritul trece într-un alt corp, dar nu primeşte neaparat o formă umană : în funcţie de păcatele sau de faptele bune din timpul vieţii, spiritul putea să se reîncarneze într-un animal de povară, într-un om sau chiar într-un zeu. Oricare ar fi fost forma de reincarnare, nu era decât o nouă ocazie de suferinţă şi teamă. Numeroşi înţeleleţi cunoscători ai textelor sacre încercau, prin urmare, să caute o soluţie pentru a evita aceste suferinţe fără sfârşit. Mesajul cel mai puternic aparţine prinţului Gotama, supranumit Buddha („Iluminatul”), fondatorul unei noi religii : budismul. Naşterea budismului Buddha a trăit în secolele VI-V i.Hr. Legenda spune că în urma unui doliu şi a faptului că adescoperit suferinţa, prinţul şi-a părăsit familia pentru a duce o viaţă rătăcitoare de ascet. El a încercat să răspundă problemei durerii şi morţii, iar atunci când a reuşit, a devenit un iluminat. Prima sa predică anunţa discipolor săi care sunt adevărurile pe care le-a descoperit şi care este calea pentru salvarea de suferinţă, pentru a atinge nirvana. Cuvintele lui Buddha nu au fost scrise în timpul vieţii sale. După moartea sa, 500 de discipoli s-au întrunit în primul conciliu budist şi au stabilit forma oficială a predicilor şi regulilor de viaţă pronuţate de către maestru. Astfel au luat naştere sutrele, texte sacre ale religiei budiste.

www.oglindaliterara.ro

(continuare în nr. viitor)

6043

CULTURA Despre şalăul bonne femme... Un articol al lui Radu Cosaşu m-a făcut să trăiesc un atac de panică : în revista Dilema veche din luna mai, a.c., cunoscutul scriitor adresa „o rugăminte către documentariştii Serviciilor multilateral specializate – să i se comunice reţeta şalăului bonne femme”. Radu Cosaşu a mărturisit că a mîncat minunăţia asta de trei ori, în viaţă, dar că, vai!, nu are reţeta. Nu m-aş fi apucat să o comentez, dacă nu aş fi şi eu, vorba lui, „un caragialean care se complică enorm în restaurante”. Şi dacă nu mi s-ar fi părut suspect că reţeta cu pricina nu apare-n cărţile de bucate. Am intrat în vitrina în care-mi ţin cărţile de artă culinară: am luat volum cu volum. Nu-i! (cum zicea şi Lefter Popescu). Am luat cele două volume scrise de mine: nici aici nu e! Am luat revistele de specialitate – ni’ca! (cum conchid prostovanii). Şi am apelat la memorie, la cea de caragealean respirînd prin restaurante, dar şi la cea de bucătar ocazional prin cuhniile oraşelor patriei (şi nu numai). Dau raportul : am mîncat sublimul fel de mîncare doar de două ori – o dată prin 1980, la Grădina Cina, în compania unei actriţe-doamne (m-a şocat atunci, că peştele costa cam cît sosul whisky adus separat!); a doua, preparat chiar de mine, în bucătăria unei alte actriţe, la Constanţa, prin 1995, cînd eram membru

în juriul festivalului teatrelor de revistă – un om rafinat ca Victor Parhon, a apreciat preparatul, dîndu-mi 10 plus... (...plus, adică o sticlă de whisky). Altă paranteză : franţuzismul din titlu nu are accepţia de ...damă bine, ci unul prozaic, ceva în genul gospodină pricepută. La ora cînd scriu aceste rînduri, desigur, domnul Cosaşu, foiletonist răsfăţat de cititori, sigur a aflat reţeta. O rescriu pentru mine, după ce m-am documentat serios, căci arta culinară e şi ştiinţă, nu doar artă... E o reţetă cronofagă : merge spre o oră şi ceva. Nu-i nici ieftină – dar obrazul subţire... Luînd-o pe scurtătură: se curăţă ceapa şi se toacă mărunt, alături de pătrunjel. Se pun într-o tavă de ceramică, mare, tapetată cu unt. Separat, se dau prin făină şi sare fileurile de şalău. Se prăjesc în ulei bun, două-trei minute pe fiecare parte. Se scot cu grijă pe şervet, să nu se rupă şi să se scurgă excesul de grăsime. Sosul se face din făină şi unt, amestecate bine, stins cu supă de peşte, apoi cu vin alb. Se poate pune un vîrf de cuţit de nucşoară. Şi un strop de coniac bun. Cine vrea, poate pune în sos şi ciupercuţe mărunte, călite – scurse şi ele bine. Fileurile se aşează în tava tapetată

Bogdan Ulmu cu unt, se toarnă peste ele sosul şi ciupercuţele, apoi se dă un praf de piper alb . La urmă, se toarnă smîntîna, acoperind întreaga suprafaţă a vasului. Se dau la cuptor. Se scoate totul cînd e rumenită suprafaţa deliciosului produs. Personal, nu cred că mai e nevoie de garnitură : şalăul bonne femme e atît de rafinat, că nu-i mai trebuie alături cartofi – fie ei şi duchesse. Se zice că, iniţial, reţeta avea limbă de mare: prefer şalăul. Am mîncat recent la Mamaia o limbă de mare...pe care n-am mîncat-o (am dat-o înapoi, pe motiv de gust imposibil!). Se serveşte cald. Apoi, se bea un vin sec şi rece, cam pînă spre dimineaţă. P.S. Mulţumesc celor de la Ceva bun pentru precizări şi rememorare.

Laurenţiu CONSTANTIN

CONCERTUL FORMAŢIEI «LES TROIS MAINS» LA BISERICA LUTERANĂ DIN BUCUREŞTI Am avut plăcerea de a fi invitat la concertul Telemann şi virtuozii italieni susţinut de formaţia Les Trois Mains, Germania. Concertul a avut loc la Biserica Lutherană din Bucureşti, duminică, 18 iulie 2010, orele 18.00. În program lucrări de: Georg Philipp Telemann, Isabella Leonarda, Girolamo Frescobaldi, Antonio Vivaldi, Biagio Marini, Alessandro Piccinini. Au interpretat: Jung-Hyun Yu – Flaut drept Katerina Stursova – Vioară barocă Toshinori Ozaki – Teorbă Roxana Neacsu – Clavecin Termenul de virtuoz provine din latinescul virtus. Un Virtoso era în secolul XVI - XVII o persoană cu multiple preocupări şi capacităţi, care se remarca prin: cunoştinţe teoretice, prin abilităţi practice şi în plus prin modul de viaţă virtuos, cast - un exemplu în toate privinţele. Apoi acelaşi artibut se foloseşte şi pentru

6044

a diferenţia muzicienii profesionişti de diletanţi: virtuoz era un compozitor cu imense cunoştinţe teoretice, care era în acelaşi timp şi interpret, cu deosebite capacitaţi tehnice. Dar şi acest amalgam de întelesuri dispare şi această teorie se pierde. În curând un virtuoz era doar un muzicant semnificativ, deosebit de bine instruit. Dar vorbim de perioada de glorie a virtuozilor, de baroc, vremurile în care virtuozii erau compozitori şi interpreţi. Gloria muzicii instrumentale începe în baroc şi aduce noi elemente estetice. Hotărator pentru o operă de artă nu este acum modul în care fusese creată sau efectul pe care îl produce, ci simpla sa existenţă, prezenţa în sine. În aceste momente se desparte muzica instrumentală de cea vocală. În acest moment al regăsirii artei fără a avea un alt scop decât arta în sine, se produce o emancipare culturală la nivelul tuturor claselor sociale. Astfel multi artişti cunoscuţi îşi găsesc susţinători financiari, mecena, la multe curţi europene. Este timpul în care virtuozii îşi câstigă un public

www.oglindaliterara.ro

care îi apreciază, care are puterea de a-i face staruri ale epocii lor sau are puterea de a-i ruina. Un om precum Telemann, a fost bogat din timpul vieţii, a avut o avere considerabilă şi a fost un compozitor de succes. Acest nivel social la care muzicienilor li s-a permis să ajungă, a fost acceptat şi dorit, nu doar de muzicieni sau de cercul lor de cunoscuţi, dar şi de oamenii obişnuiţi, de publicul lor. Alături de Georg Philipp Telemann şi Antonio Vivaldi, formatia Les trois mains au prezentat şi compozitori italieni ai secolului XVII, mai puţin cunoscuţi, dar tot virtuozi ai vremurilor lor: Giovanni Antonio Pandolfi Mealli, Andrea Falconieri şi Tarquinio Merula. Medieval Praxis events and more

UNIO MISTICA SAU CALEA PLOTINIANĂ SPRE ABSOLUT

ESEU George Petrovai

(urmare din numărul anterior) Motive suficiente, ne asigură Hadot, ca toate filosofiile acelei epoci să încerce să explice prezenţa sufletului divin întrun trup pământesc şi să caute răspunsuri satisfăcătoare la întrebări de genul următor: Cine suntem? Ce-am ajuns? Unde am fost azvârliţi? Încotro ne îndreptăm? De unde ne vine eliberarea? Până şi în şcoala lui Plotin, unii dintre învăţăcei dădeau răspunsuri specifice gnosticismului la asemenea întrebări. În esenţă concepţia gnostică susţinea că lumea sensibilă a fost creată de o divinitate răutăcioasă sau o Putere rea. Sufletele rupte din lumea spirituală, deveneau – împotriva voinţei lor – prizonierele acestei lumi. De unde şi nefericirea lor, căci ele rămâneau în continuare spirituale. Pătimirea lor se va isprăvi la sfârşitul lumii, adică atunci când Puterea rea va fi înfrântă, iar sufletele se vor putea întoarce în lumea lor spirituală. Se vede, aşadar, că gnosticii aşteptau mântuirea din afara sufletului, ea fiind decisă de rezultatul luptei dintre nişte Puteri superioare, după care urmează strămutarea sufletelor în lumea spirituală. N.B.Constatăm unele asemănări ale acestei concepţii cu credinţa creştină în Judecata de Apoi. Alte informaţii despre gnosticism pot fi găsite în cartea mea Confesiuni esenţiale. Plotin, însă, va combate în lecţii şi scrieri învăţătura gnostică, care – sub aparenţele platonismului – ameninţa să-i corupă discipolii. Da, va spune el, este adevărat că eul profund nu este din lumea asta. Dar nu trebuie să aşteptăm sfârşitul lumii sensibile pentru ca eul de esenţă spirituală să se întoarcă în lumea sa. Căci această lume spirituală nu este un loc supraterestru de care eul ar fi despărţit prin spaţii cereşti, nici o regretabilă stare originară, la care l-ar putea readuce numai harul divin. Concluzia la care ajunge Plotin este cât se poate de încurajatoare pentru cineva angajat pe calea desăvârşirii: Lumea spirituală nu este altceva decât eul cel mai profund, iar omul poate ajunge la ea prin retragerea în sine! Astfel demarează experienţa mistică pe care Plotin o plasează într-o perspectivă cosmogonică... De reţinut că experienţa interioară plotiniană ne dezvăluie nişte niveluri discontinue ale vieţii noastre spirituale, care nu se desfiinţează unele pe altele, întrucât – punctează P. Hadot – „tocmai coexistenţa şi interacţiunea lor alcătuiesc viaţa interioară”. Ba mai mult. Cu toate că adept al contemplaţiei şi ascezei, Plotin nu procedează ca în filosofia indiană la

stingerea personalităţii în repausul absolut (nirvana), ci susţine că identitatea noastră presupune un absolut, de la care emană şi pe care îl exprimă totodată. Este adevărat că şi la Plotin apare un absolut în repaus, acesta fiind Binele în sine, despre care afirmă că „nu este Bine prin activitate sau gândire, ci prin simplul său repaus...” De altminteri, absolutul plotinian ne este prezentat nuanţat, căci dincolo de lumea Formelor, care este identică cu Gândirea ce se gândeşte veşnic pe sine, facem cunoştinţă cu Unitatea absolută, un principiu caracterizat de cărturarul francez ca fiind „în asemenea măsură Unu, încât nu se mai gândeşte pe sine”. Susţinând că lumea spirituală nu se află numai în noi, ci şi înafara noastră, Plotin era perfect îndreptăţit să-i acuze pe gnostici că nu ştiu să privească lumea. După H. Bergson, a şti să priveşti lumea sensibilă înseamnă „a prelungi viziunea ochiului cu viziunea spiritului”, cale cu ajutorul căreia putem să trecem dincolo de aparenţele materiale şi să vedem forma lor. De-abia atunci, ne asigură Plotin, vom avea în faţa ochilor lumea Formelor, care în esenţă nu este decât lumea sensibilă degajată de învelişul material, adică lumea redusă la Frumuseţea ei. Dacă lumea Formelor poate fi văzută prin intermediul lumii sensibile, se cheamă că între cele două lumi există un raport de continuitate, asupra căruia Plotin insistă: „Cum ar putea exista lumea aceasta dacă ar fi despărţită de lumea sensibilă?” se întreabă el. Iar în tratatul 2 din Enneada III, filosoful ne înştiinţează că „această frumoasă rânduială a Lumii ţine de Spirit” şi că „ea se înfăptuieşte fără reflecţie”. 4. Nucleul gândirii plotiniene Şi iată-ne ajunşi, am putea spune, în miezul filosofiei plotiniene: cu Spiritul, Formele, Viaţa, Frumuseţea, Iubirea, Graţia, Virtutea şi în final Binele. Despre Spirit aflăm că se situează la nivelul imediat inferior Binelui, că există două niveluri sau moduri ale Spiritului – Spiritul iubitor, respectiv Spiritul gânditor, şi că Forma este identică cu Spiritul. Însuşi Pierre Hadot recunoaşte în Postfaţa la Plotin sau simplitatea privirii că i-a trebuit ceva timp până când a înţeles „rolul de intermediar pe care-l joacă Spiritul în raportul dintre suflet şi principiul suprem – Binele sau Unul”. În legătură cu cele două moduri ale Spiritului, gânditorul francez precizează: „Există, pe de o parte, Spiritul pe cale de a se naşte, Spiritul care, după cum spune Plotin, nu este încă Spirit, dar care, emanând din Bine, din Unu, într-o stare de pură virtualitate, se întoarce spre acesta din urmă, aflându-se astfel într-

www.oglindaliterara.ro

un contact nemijlocit cu el, într-un soi de atingere neintelectuală; de aceea Plotin îl numeşte <Spirit iubitor>, <îmbătat de iubire şi desfătare>. Există, pe de altă parte, Spiritul ajuns la desăvârşire, care, gândinduse pe sine şi înmulţindu-se printr-un soi de dialectică şi prin subdivizări interioare, dă naştere universului Formelor eterne”. Dacă teoria platoniciană a Ideilor intuieşte misterul Vieţii, se poate spune că lui Plotin îi revine meritul de-a fi elaborat noţiunile fără de care era cu neputinţă apariţia unei filosofii a Vieţii. Cu renumitul său stil „enigmatic şi încâlcit”, la care face referire şi Eunapios în Viaţa lui Porphyrios, Plotin ne învaţă că Viaţa este Forma ce se formează singură şi că la Viaţă se ajunge prin contemplare, nu prin reflecţie. Iar P. Hadot întregeşte contribuţia plotiniană în acest domeniu cu cugetări ce vizează vremurile moderne: „Filosofiile moderne ale Vieţii se vor adăpa la izvorul plotinian. Ce altceva este <fenomenul originar> al lui Goethe, dacă nu Forma aşa cum o concepe Plotin? Şi nu din meditaţia filosofică plotiniană s-a inspirat Bergson în concepţia sa despre Imediat, în critica finalismului, în teoria <totalităţii organice>?” Tot prin contemplaţie se poate dobândi nemijlocit acea viziune a Frumuseţii, la care de regulă se ajunge anevoie. Iar această Frumuseţe este Frumuseţea lumii Formelor, căci Formele se contemplă pe ele însele. Deoarece îşi sunt deopotrivă model şi rezultat, se poate spune că „Formele se formează contemplându-se şi se contemplă instituindu-se” (P. Hadot). Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârşire. De unde rezultă că Binele este superior Frumosului, deoarece mai sus am aflat că Spiritul este inferior Binelui. Afirmaţia lui Plotin despre „Frumosul care stârneşte groază” a făcut la rândul ei o „carieră” strălucită: Leonardo da Vinci avea să consemneze că „Frumuseţea este graţie încremenită”, iar R.M.Rilke va spune că „Frumosul este doar cea dintâi treaptă a groaznicului”. Cu toate că în viaţa spirituală experienţa Frumosului şi cea a Binelui sunt strâns legate una de alta, totuşi între aceste concepte cardinale există o mare diferenţă: Binele este Bine pentru ceilalţi iar nu pentru sine, pe când Frumosul este Frumos doar pentru sine, aidoma unei statui căreia nu-i pasă de noi! (continuare în nr. viitor)

6045

AESOTERICAE Cristina Nicoleta Sprînceană

Ştiinţa pierdută a lui Zalmoxis

sau Steaua Tetrahedronică, octagonul şi cultura carpato-danubiană (urmare din numărul anterior) Bucureşti-ul apare străbătut de la N-E la S-V de o linie în zigzag asemenea cifrei 4 stilizată, care împarte oraşul în două zone, cea de N-V mai compactă, cu un pământ negru-roşiatic şi cleios, mai stabilă din punct de vedere tectonic, iar partea de S-E rarefiată, nisipoasă şi vulnerabilă, eventual puternic afectată în cazul unui seism serios. Instalaţiile de gaze par a fi un hazard, nu ţevile care se văd la suprafaţă, ci conductele îngropate în pământ şi care trec pe sub asfalt. Părţile liniare par a fi mai noi, din materiale mai bune, ceva nu e în regulă însă cu părţile de curbură şi mai ales cu joncţiunile care apar vechi şi ruginite, în pericol de a exploda şi a produce foc. Partea de S-E a oraşului apare legată energetic printr-o linie de zona Hârşova - Ţăndărei, iar din aceste puncte porneşte spre munţii Vrancei o altă linie care se întinde de-a lungul unei falii ce seamănă cu o prăjitură Doboş (alcătuită din straturi de pământ galben-argilos care alternează cu câteva straturi de rocă) şi de-a lungul căreia există în interiorul pământului o crevasă, o crăpătură mare care se întinde pe câţiva kilometri buni. Linia energetică care uneşte partea de S-E a Bucureşti-ului cu „falia Doboş” pare a fi sensibilă la energia eclipselor (mai exact a energiilor de după eclipsă), relaţia dintre cele două tipuri de energii fiind aceea dintre un pistol şi un trăgaci. Eclipsa din această vară mi se pare extrem de periculoasă şi în acelaşi timp începutul unui şir de eclipse care se vor întinde pe parcursul următorilor doitrei ani şi care vor afecta în mod vizibil câmpul electro-magnetic al Pământului, intensificând activitatea seismică şi vulcanică, mai ales a vulcanilor din zonele calde. Astfel mulţi vulcani consideraţi inactivi vor începe să erupă şi alţii noi vor apare în locuri în care nu s-ar fi putut bănui existenta lor, toate acestea concomitent cu schimbări drastice în şabloanele climatice din jurul globului. Un prieten bun din România pe care sincer îl respect (aşa cum îi respect pe toţi cei care au un standard moral şi sunt devotaţi ţării lor, indiferent care este aceasta şi indiferent de naţionalitatea sau religia lor, cei cărora le datoram cu toţii atât de multe) şi cu care am vorbit la telefon acum câteva luni când i-am trimis spre publicare un interviu cu subiect militar apărut iniţial în ZUM, m-a întrebat „ce cred” despre o anumită situaţie. I-am răspuns că „nu cred nimic”. Aceasta însemna că nu se va întâmpla nimic, după cum de fapt nici nu s-a întâmplat. Într-adevăr, vreau să vă spun că asupra României nu planează pericol de război. În plus, în pofida presiunilor extraordinare, a tot felul de stratageme şi trucuri care se folosesc şi a „cererilor” repetate care se fac „cu jalba-n băţ”, România nu va fi dezmembrată sub nici o formă, deşi pentru aceasta trebuie să plătească un preţ greu, cu care e obişnuită de altfel. În ciuda dificultăţilor economice care vor mai chinui oamenii încă un an şi jumătate - doi, România va ieşi din impas, în mare parte datorită unor resurse naturale (tot pământul, săracul...) care urmează încă să se descopere şi să fie exploatate. Singurul pericol real este acela al unei mişcări seismice de o violenţă nemaiîntâlnită. Nu vreau să sperii pe nimeni, mai ales că nu pot indica o dată anume. Singurul lucru pe care pot să vi-l spun este că în holograma timpului viitor apare un peisaj de toamnă, este ca şi când ar fi Septembrie, şi deşi mişcările seismice se produc în general seara sau noaptea, în imagine apare ca şi cum ar fi ora prânzului a unei zile calde, însorite. În dimensiunea astrală, pe harta Bucureşti-ului apar nori negri de fum care la ora actuală sunt concentraţi în special în partea de N-V, ca şi când în acea parte a oraşului ar exista cele mai mari dispute, neînţelegeri, certuri şi ură. Doar v-am explicat mai înainte că energia oamenilor are legătură directă cu energia telurică, precum şi cu grila energetică a Pământului care se află în atmosferă. Tot ceea ce gândesc oamenii şi felul în care vorbesc sau se manifestă se răsfrânge ulterior asupra energiei telurice şi a grilei atmosferice în acelaşi mod în care energia telurică, câmpul electro-magnetic al Pământului se răsfrânge în permanenţă asupra comportamentului uman. Ori de câte ori energia oamenilor devine mult prea negativă, dă naştere la fenomene de nedorit, cum ar fi schimbări catastrofale ale vremii, mişcări tectonice de anvergura, ş.a.m.d. Norii care planează asupra Bucureşti-ului sunt ura şi agresivitatea pe care oamenii o manifestă unii faţă de alţii, violenţa limbajului, crimele şi injusteţea care s-au perpetuat de-a lungul anilor, durerea celor asupriţi şi neputincioşi vis-a-vis de cruzimea şi egoismul celor puternici, ş.a.m.d. Vreau să vă spun că astfel de nori energetici (nori karmici) apar nu numai în acest punct al globului, ci şi în altele în care oamenii au purtat războaie sângeroase, unde au existat convulsii sociale masive însoţite de

6046

violenţă sau unde oamenii au suferit peste limita umană. Uneori aceşti nori planează asupra unor astfel de regiuni pentru ani şi ani de zile, de cele mai multe ori pentru zeci sau sute de ani, pentru ca în final să se manifeste în planul fizic sub forma calamităţilor naturale. Din acest punct de vedere proverbul românesc „nu-i mai rabdă pământul” este cât de se poate de adevărat şi înţelept. Nu vreau să mai spun nimic, însă există un continent (slavă Domnului, nu America) care a fost abuzat şi are „înmagazinate” de sute de ani astfel de stocuri de energie karmică şi care, zic eu, va experimenta probleme majore (până la dispariţie în apele oceanului) în primii câţiva zeci de ani ai secolului viitor din aceasta cauză. Nu ştiu ce planuri de jaf şi cotropire mai au oamenii pentru secolul care vine, dar să vedeţi ce planuri de anvergură are Dumnezeu cu oamenii de data aceasta! Tot ceea ce pot să vă spun este că prin fenomenul de procesiune a echinoxurilor, reorientare a stelei polare şi schimbare a câmpului electro-magnetic al Pământului, vor avea loc o „purificare” a planetei şi mai ales, a conştiinţei oamenilor. Tot ceea ce va trece „testul purificării” va continua să existe într-o altă dimensiune, iar pentru toţi ceilalţi acest fenomen Cosmic care „bate la uşă„ va fi sfârşitul civilizaţiei lor. Sunt înspăimântători aceşti nori groşi şi întunecaţi, ca de vată, care se învârtesc deasupra Bucureşti-ului şi dinspre care se aud zgomote care seamănă cu mugetele unor animale rănite. Este ca şi cum cineva ar scrâşni în permanenţă din dinţi, iar din când în când din vortexurile energetice ale norilor se aude venind câte un urlet prelung care seamănă cu urletul unor lupi înfometaţi în nopţile de iarnă - este ca şi cum s-ar auzi un urlet de moarte. După cum am spus mai înainte, norii sunt staţionaţi de mulţi ani asupra părţii de N-V. Important este să nu treacă linia care din punct de vedere energetic desparte oraşul în două, de la N-E la S-V (sos. Afumaţi, Colentina, Calea Rahovei, sos. Alexandriei). Nu aş fi spus absolut nimic despre acest cutremur, dacă nu aş fi crezut că lucrurile pot fi oarecum schimbate, sau poate chiar oprite din evoluţia lor. Am învăţat de-a lungul anilor că nu are nici un rost să previi pe cineva dacă prin aceasta nu-i poţi schimba soarta. De multe ori, n-are rost să te previi nici chiar pe tine însăţi. Am prevenit atât de mulţi oameni şi până la urmă, aceştia au făcut ce au făcut şi tot acolo au ajuns, astfel încât am ajuns şi eu la concluzia că orice clarviziune este de multe ori inutilă. Explicaţia este dată de legea karmei, cu alte cuvinte, chiar dacă ştii ceva cu precizie, nu poţi totdeauna să împiedici sau să influenţezi desfăşurarea evenimentelor pentru că nimănui nu îi este permis să intervină şi să schimbe karma pe care o au oamenii. În 1988 i-am spus unui prieten, un băiat extrem de capabil şi un om deosebit, că dacă nu este atent, va muri la 42 de ani. Deşi a trăit cu obsesia acestor cuvinte în cap, tot nu a fost atent şi a murit în Iulie 1996, cu 3 luni înainte să împlinească 43 de ani. Aşadar, v-am spus toate acestea despre harta astrală a Bucureşti-ului, nu ca o prezicere - deoarece ferească Dumnezeu să se împlinească asemenea preziceri şi sper să greşim noi, clairvoyanţii - ci în speranţa că oamenii vor deveni mai toleranţi unii faţă de alţii, iar clasa politică conducătoare mai responsabilă faţă de poporul pe care a fost aleasă să-l conducă, mai îndurătoare şi mai compasionată faţă de cei mulţi şi neputincioşi, în sfârşit în speranţa că oamenii îşi vor întoarce faţă spre Dumnezeu, astfel încât aceşti nori groşi de energie karmică se vor risipi şi nu se va ajunge la un climax catastrofal. Este o mare tristeţe că cei mai mulţi din clasa politică conducătoare a României (cu excepţia câtorva figuri publice şi a altor câţiva care stau în umbră - pentru care oamenii de condiţie de oriunde au respect chiar dacă nu se manifestă) sunt atât de egoişti, rapace şi lipsiţi de clemenţă faţă de oamenii care i-au ales... de altfel în mod foarte democratic, nu-i aşa? Unde s-a mai pomenit ca într-o ţară Europeană şi într-un oraş considerat odată „micul Paris”, femeile să-şi abandoneze ori să-şi vândă copiii fără să le pese unde ajung aceştia sau ce se întâmplă cu ei?... Pentru care motiv bătrânii - care de la Kominternul Anei Pauker până la democraţia originală a lui Zoe Petre, au fost generaţia măcelărită, prostită cu tot felul de sloganuri şi sacrificată fără milă trebuie să rămână fără case şi să ajungă să cerşească pe străzi?...

www.oglindaliterara.ro

(continuare în nr. viitor)

REVISTA REVISTELOR Gheorghe Mocanu

mai 2010 Seria nouă a revistei Centrului Cultural Piteşti, ajunsă la numărul cinci, ne întâmpină cu întrebarea redactorului-şef Jean Dumitraşcu: Ce ai făcut pentru semenii tăi? Ion Teianu ne informează că în perioada 27-29 mai a avut loc prima ediţie a Colocviului Naţional Generaţia 80 la maturitate organizat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Piteşti, Editura Paralela 45, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Primăria Câmpulung Muşcel şi Arhiepiscopia Argeşului şi Muşcelului, parteneri fiind centrul Cultural Piteşti prin revistele Argeş şi Cafeneaua Literară. Dumitru Ungureanu, sub sintagma ANTI-DOT.RO - ne propune materialul Când peştele se strică de la cap…din care spicuim: De peste două decenii suportăm împuţirea de la cap a peştelui numit România. Cei care s-au trezit în postură conducătoare emană zilnic miasme de hoit. Cangrena s-a întins către corp, peştele devine un stârv numai bun de aruncat. Şi, în loc să fie amputat, capul putrezit strigă (pe la televiziuni, că-n stradă iese doar înconjurat de gardieni): „peştele se curăţă de la coadă”.

mai 2010 Din sumar: Revista „Nord Literar” la Viena; Jurnal din anii ciumei – Gheorghe Glodeanu; Cu inima noastră cea de toate zilele – Adela Naghiu; Epatantul rol – Augustin Cozmuţă; Preocupările ASTREI pentru cultivarea limbii române – Săluc Horvat; Cu deferenţă despre filosofia românească – Florian Roatiş; Condiţia vocaţiei vis-a-vis de „trăirea românească” – Daniela Sitar-Tăut; Poeme – Iona Moldovan; Nissan la sărbătoarea poeziei – Aleksandr Stoicovici; Lucian Blaga şi Cercul literar de la Sibiu – Ioan Mariş; Hubloul interzis cu iubire – Florica Bud; Nichita Stănescu. Reveria seminţei. Seducţia şi teama devenirii – Terezia Filip. Colaborarea lui Mircea Eliade la enciclopedii – Mircea Handoca. AXIOMA, mai 2010 Redactorul-şef, Ieronim Tătaru ne anunţă că au trecut 500 de ani

de la moartea lui Sandro Botticelli, marele pictor florentin, o sinteză a gândirii şi sensibilităţii intelectualităţii umaniste din cetatea lui Arno, din cea de a doua jumătate a Quatrocentoului. Alte articole: Oglinda şi ipostaza unei duble dedublări în „Adela” de G. Ibrăileanu – de Cătălina Dumitru; Chira Chiralina, meandrele unui mit(II) –de Elena Cristina (Baciu) Petre; Ritualica daniilor, în stări cultice şi sarale: jertfa şi ofranda(I) de Gherasim Rusu Togan; Cioran în actualitate – de Ionel Necula; Mircea Cărtărescu – traduceri în limba franceză; Gânduri nepieptănate de Stanislaw Jerzy Lec; Corespondenţe din Franţa, Germania, Republica Africa de Sud.

mai 2010 Nicolae Breban – Exerciţii de adevăr; Aura Cristi – Casa Monteoru şi literatura română vie. Liviu Ioan Stoiciu – Va fi exclus din USR Preşedintele Manolescu pentru prejudiciile aduse USR?; Miron Manega – Uniunea Scriitorilor, cu un pas în stradă. Un pamflet de Corneliu Leu. Cavalerii mesei rotunde şi… Nicolae Manolescu „Mult stimate tovarăşe secretar general…” Din stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981. În vozor- Cezar Ivănescu (1941-2008). Eveniment la Editura Ideea Europeană – Maeştrii Omenescului: Jerzy Grotowski şi Eugenio Barba – Hamlet fără prieteni.

mai 2010 Sub grupajul Ferestre luminate, prestigioasa publicaţie Dacia literară, acum sub un nou format – tip carte –, citim: Teatrul cu părul cărunt – Ştefan Oprea; E foarte important să ai încredere într-un erou al artei tale – George Banu; Aş vrea să trăiesc la Iaşi, acum o sută de ani – Toader Paleologu; Zeul măcelului la Naţionalul ieşean – Călin Ciobotari; Magia starului Sarah Bernharrdt – Grigore Ilisei; File dintr-un jurnal www.oglindaliterara.ro

teatral – Bogdan Ulmu; Rarităţile – Muzeul „Mihai Eminescu” – Vasilian Doboş; Eminescu şi chestiunea evreiască – Nicoleta Dabija; Eminescu – receptare critică (Adrian Dinu Rachieru) – Constantin Cubleşan. Iar sub „Arca lui Noe”: Documentul regăsit – Ioan Ivanov; Poemul regăsit – Cezar Ivănescu; Despre o prezumtivă luare în posesiune a conştiinţei – Daniel Lascu; De bello valachio Caesaris Ivanesci – Luca Piţu; Dumitru Vitcu, un distins istoric şi un prieten special – Dumitru Ivănescu; Un experiment paideic şi o direcţie de studii – Alexandru Zub; Promisiuni – Bujor Nedelcovici; Poetul B. Fundoianu, între artişti - Emil Nicolae; Venituri, cheltuieli şi cahve cu nohot – Stelian Dumistrăcel; Jurnal Spaniol - Carmelia Leonte; Funia – Gelu Dorian; Eroziune – Ion Scorobete; Viaţa, pelerinaj 2-10 VI 1979 – Jerzy Ficowski; Ciudăţeniile nătăfleţului soţ al Francescăi Malatest. ALGORITM LITERAR, mai, iunie 2010 Revistă de literatură şi artă ce apare în judeţul Hunedoara, fondator Ioan Barb care, pe copertă, ne transmite „Un gând bun”:”…De ce ALGORITM LITERAR? Am considerat că existând un algoritm aritmetic şi un algoritm politic nu ar fi rău să promovăm în paginile acestei reviste un algoritm artistic, în care să se întâlnească artişti din toate generatiile si idei din toate timpurile. Înţeleptul Solomon, în cartea sa Ecleziastul, din Vechiul Testament, spunea: „Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”. Poezia, muzica, pictura şi sculptura nu sunt invenţii ale omului muritor fiind iniţiate de Dumnezeu. El doar le transmite artiştilor şi acestea devin epistole pentru eternitate. Remarcăm „curăţenia” revistei, plăcută ochiului prin tehnoredactarea mai puţin sofisticată. Proză şi poezie, recenzii, şi nume precum Miron Ţic, Marius Surleac, Doru Emanuel Iconar, Dumitru Crudu, Marius Ianuş, Ionuţ Chiva, Ioana Geier, Ştefan Ciobanu, Liviu Nanu, Ioan Mircea Popovici, Diana Suciu, Otilia Ignat Tomescu, Leonard Ancuţa, Narcis Ionel Murza, Elena Liliana Popescu, Daniel Lăcătuş, Teodor Dume, Marius Surleac, Darie Pop, Mihaela Ispas, O revistă tânără invadată de suflul tinerilor autori. Îi urăm şi noi viaţă literară intensă şi lungă.

6047