Fraţii Bruni: Frank, dreapta, e cu un an şi jumătate mai mic decât Mark, centru.
Cură de slăbire Frank Bruni rememorează relaţia sa extremistă cu mâncarea. DE DOMINIQUE BROWNING
S
Ă fii critic gastronomic la The New York Times este, pentru cei care iubesc mâncarea, o slujbă de vis: să fii plătit pentru a lua masa oriunde în ţară. Eu, cel puţin, încă încerc să găsesc pe cineva – oricine! – care să fie de acord că o întâlnire perfectă ar începe într-un loc cu cocktailuri, ar continua în altă parte pentru felul principal şi s-ar muta în alt loc pentru desert. De-a lungul anilor, citind cronicile din Times ale lui Frank Bruni, care este în această poziţie din 2004 (şi care ocupă în această lună o altă funcţie la ziar), am putut simţi plăcerea profundă pe care o avea pentru această muncă – atât mâncatul, cât
BORN ROUND
The Secret History of a Full-Time Eater de Frank Bruni Ilustrat. 354 pg. The Penguin Press. 25 $
şi scrisul. Indiferent dacă scria despre slow food sau fast food, mâncare sofisticată sau frugală sau ambele, părea că vrea să invite pe toată lumea la masă cu el sau să-şi scutească cititorii de suferinţă. Scriitura sa a fost mereu puternică şi limpede. După ce i-am devorat memoriile, Born Round: The Secret History of a Full-Time Eater (Născut rotund: Istoria secretă a unui mâncător cu normă întreagă), îl preţuiesc încă şi mai mult, nu numai pentru discernământul şi pentru proza sa desăvârşită, ci şi pentru curajul său. Born Round este o carte despre cum să creşti cu iubire pentru mâncare, familie şi prietenie. Şi este, cel mai important, o carte despre o luptă de-o viaţă, iar asta creează o naraţiune emoţionantă şi tandră. Born Round este despre a fi gras. Conştientizarea propriei greutăţi – şi obsesia faţă de mâncare – au început timpuriu pentru Bruni, în timpul copilăriei petrecute
Noua carte de memorii a lui Dominique Browning, „Slow Love“, va fi publicată primăvara următoare. FOTOGRAFIE DIN „BORN ROUND“
în Westchester County din New York. „Eram un copilaş bulimic“. Reticenţa de anglo-saxonă protestantă a mamei sale s-a prăbuşit „în faţa cârnaţilor italieni picanţi şi graşi ai bunicii Bruni“. Gătitul a devenit centrul vieţii mamei sale; „gătea cu ferocitate“. Bruni se descrie ca fiind un băiat leneş, căruia îi plăcea să citească şi evita activităţile fizice. Mama sa îşi făcea griji în privinţa greutăţii lui, dar orice regim pe care-l impunea era împiedicat nu numai de nevoia ei de a hrăni pe toată lumea, ci şi de bunica. Problema era simplă: mâncarea era iubire. „Îţi plac cartofii prăjiţi ai bunicii?... Înseamnă că o iubeşti pe bunica!“ Capitolul despre Adelina Bruni, care a ajuns în New York în 1929, la vârsta de 17 ani, este perfect; el surprinde etosul răspândit în jur de nenumăratele mese ale unei generaţii de imigranţi italo-americani de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Bunica Bruni e o forţă a naturii şi nu poţi să nu cazi sub farmecele ei. Ea furnizează titlul cărţii prin maxima preferată: dacă te-ai născut rotund, nu mori pătrat. Ei bine, dacă şi-ar fi văzut iubitul nepot ajungând la dimensiunile considerabile pe care le-a atins în cele din urmă, ar fi explicat că se referea la faptul că poţi să-ţi schimbi părul, dar năravul ba. La vârsta de 11 ani, Bruni descoperise înotul de performanţă şi acest antrenament intensiv nu numai că l-a ajutat să scadă în greutate, ci i-a oferit şi o autoritate în familia sa de fraţi atletici şi competitivi. Însă avea mereu cel puţin 5 kg în plus. „Odată copil gras, mereu copil gras, niciodată reuşind să te deplasezi prin lume... dezinvolt“. Până la vârsta la care ajunsese la facultate, devenise adeptul folosirii unei colecţii de trucuri pentru slăbit, de la înghiţirea de amfetamine şi laxative până la a voma forţat. Dragostea cu care Bruni scrie despre familia sa e extraordinară. Relaţia cu mama sa a fost una de tandreţe extremă; citind descrierea lui Bruni despre lupta ei cu cancerul, mi-au dat lacrimile. Şi voi s-ar putea să vreţi să lăsaţi cartea deoparte pentru a vă suna mama. „Am început să plâng. Într-un colţ îndepărtat al unui hol dosnic dintr-un subsol
necunoscut, mi-am apăsat ochii cu podul palmelor.... M-am gândit la mama – nu puteam să nu mă gândesc la mama. Cu toate că ea, mai mult decât oricine din familie, ar fi detestat să mă vadă aşa, voiam să fie aici, aveam nevoie de ea aici, aveam nevoie de cineva căruia să nu-i fie teamă să mă întrebe ce naiba se petrecea şi să-mi spună că am probleme şi să fie în stare să le facă pe amândouă fără să mă zdrobească“. Viaţa sentimentală a lui Bruni, însă, a fost foarte nesatisfăcătoare ani de zile. Cum spune el, relaţia definitorie pentru viaţa lui „n-a fost cea cu un părinte, o rudă, un profesor, un camarad. A fost cu stomacul meu“. A putut să fie sincer cu mama lui despre homosexualitatea sa, dar bunica n-a ştiut niciodată. Pe măsură ce creştea în greutate şi în ciuda unei nefericiri atât de mari că a păcălit un doctor pentru a-i da Prozac, cariera lui era în ascensiune. A început o istovitoare perioadă în 1999 ca parte a corpului de presă ce relata pentru The Times despre campania prezidenţială a lui George Bush, iar greutatea sa a atins un record de 121 de kg. Anxietatea lui legată de mâncare şi grăsime e atât de palpabilă că abia m-am putut abţine să nu întind mâna – empatic, desigur – după încă o cutie de prăjituri Oreos în timp ce citeam. Evident, numai cei mai avizi cititori ai Times vor avea un frison văzând latura personală a acelei instituţii, cu toate că menţionarea numelor e rezervată: iat-o pe „Alessandra“ gata să înfulece o îngheţată; şi cine în afară de „Maureen“ ar fi avut discernământul şi loialitatea sinceră de a-i plăti lui Bruni şedinţele cu instructorul ei personal, care i-au schimbat viaţa. Până la momentul la care Bruni primeşte telefonul cu oferta de a deveni critic gastronomic, motivele pentru care iubeşte mâncarea nu mai sunt cele nocive. Stă în Roma ca şef de filială al Times şi a deprins arta porţionării caloriilor. În plus, are o viaţă amoroasă. Dacă credeţi că francezii au ajuns să stăpânească şmecheria de a mânca tot ce vor rămânând zvelţi, ei bine, italienii pot depăşi acest lucru: sunt şi fericiţi! În câteva săptămâni, Bruni trece de la „analist politic şi cronicar papal la agent dublu gastronomic“; e fascinant când vorbeşte de „complexa planificare şi aritmetica amănunţită a meseriei“ de critic gastronomic, iar gurmanzii vor fi recunoscători că pot afla câteva dintre ticăloşiile bucătarilor, unele dintre acestea fiind cu adevărat îngrozitoare. Mâncarea înnebuneşte multă lume, în multe feluri diferite. Proza lui Bruni e la fel de solidă ca şi povestea; e limpede că-i place să scrie la fel de mult cât îi place să mănânce. E de asemenea, uneori, foarte amuzant. Dar cel mai bun lucru la Born Round e că e atât de stânjenitoare şi de înălţător de sinceră. Pentru un tip care şi-a petrecut mare parte din viaţă prea ruşinat pentru a-şi da jos jacheta, este o poveste plină de dezvăluiri. Bruni e deschis vorbind despre relaţii ratate, furia faţă de prieteni şi rude, nesiguranţa paralizantă, masturbare (singura dată când am tresărit: oh, prea multe informaţii), vină şi suferinţă. Cartea sa face ce trebuie să facă nişte memorii: desfată şi instruieşte, exprimând durerea pe care altfel mulţi o îndură în singurătate. Promite să aline sufletele care se simt tulburate sau trădate de trupurile lor. O asemenea generozitate uimitoare: Born Round e precum cinele italiene pe care le adoră Bruni – servite gălăgios, vesele, bogate şi delicioase. Cititorii lui Bruni, cel puţin, sunt norocoşi că el s-a născut rotund. h 7