Aspecte metodice şi ştiinţifice Raportul de joncţiune semică stabilit între termenii paradoxului (T1 şi T2) se poate realiza, la nivel inferenţial, fie prin folosirea structurii de implicaţie, fie prin structura de conjuncţie. Secvenţa poate fi, astfel, parafrazată printr-o structură cauzală, de tipul: „Eu cred întrucâtva (dar nu suficient, deci parţial) CĂCI te rog să mă ajuţi să cred (total)”, ce poate fi simplificată prin schema credinţă CĂCI necredinţă, echivalentă cu structura paradoxală conclusivă necredinţă DECI credinţă; sau prin cred ŞI TOTUŞI nu cred, cu valoare concesivă. Relaţia de conectare de la nivelul expresiei paradoxale este nelexicalizată si, deci, implicită, deductibilă, la nivel inferenţial. Cele două relaţii principale de conectare referenţială pe care le putem deduce (credinţă CĂCI necredinţă, respectiv credinţă DEŞI necredinţă), dau o diferenţă de forţă a sensului, conferă proeminenţă celor două propoziţii din structura paradoxului: necredinţa este scoasă în prim-plan, în cazul concesivei, iar credinţa în cadrul cauzalei. Diferenţele dintre tipurile de parafrazări sunt subtile. Ele constau în gradul de implicare al locutorului şi în modul de poziţionare a subiectului enunţiator. Aceste tipuri de interpretare corespunzătoare tipurilor de inferenţe detectate se regăsesc ulterior şi în textul lui Nicolae Steinhardt, lexicalizate, prezente la nivelul de suprafaţă a enunţului. Prezenţa în textul autorului a tuturor tipurilor de interpretare a paradoxului (cantitativ, adversativ, cauzal, conclusiv, concesiv) arătă gradul de optimism al autorului şi de angajare spirituală. Atunci când explică paradoxurile scripturistice, scriitorul întreprinde un amplu demers exegetic şi argumentativ, el însuşi paradoxal, ca în exemplul următor: Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele». Despre care îmi spun că, dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. (…) E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipseşte! – sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne” lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. (...) Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care – fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii – rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii”. Putem afirma că Jurnalul fericirii constituie o carte a contradicţiilor interioare şi a problematizării îndrăzneţe, a convertirii paradoxale a suferinţei în bucurie, a polifoniei ideilor de libertate, credinţă şi fericire, o carte ce marchează simbioza dintre cultură şi spiritualitate, dintre laic şi inefabilul divin. Bibliografie: Ardeleanu, George, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009. Genette, Gérard, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Bucureşti, Editura Univers, 1994. Steinhardt, Nicolae, Dumnezeu în care spui că nu crezi...Scrisori către V irgil Ierunca (1967-1983), Bucureşti, Editura Humanitas, 2000. Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Rohia, Editura Mănăstirii Rohia, 2005. Wołowska, Katarzyna, Le paradoxe en langue et en discours, Paris, L'Harmattan, 2008.
35